Extras din cartea “Adame, unde esti?” de Arhim. Simeon Kraiopoulos

Urmarile pocaintei adevarate

Pocainta adevarata are drept urmare distrugerea inlauntrul nostru , in totalitate, a parerii bune pe care o avem despre noi insine, distrugerea omului vechi.

Adevarata este pocainta care pierde egoul, care pierde parerea cea bun ape care o are cineva despre sine, pocainta adevarata inseamna moartea omului vechi. Dar cand este vorba despre noi, privim lucrurile dupa propriul interes. Aceasta este o situatie generala. Se poate sa citim si sa invatam despre Sfinti, despre cum au vietuit acestia, dar in practica ne indepartam de mentalitatea lor, nu ne molipsim de pocainta lor si nu urmam faptele lor.

Evlavia noastra, lupta noastra, stradania noastra tintesc sa sustina propriul eu, egoismul care este idolul nostru. Sunt multi care nu inteleg ca fac acest lucru. Nu apuci sa le spui un cuvant de invatatura si sunt gata sa justifice orice ca sa-si sustina idolul.

Trebuie sa te hotarasti, intr-o zi, sa vezi idolul pe care-l ai inlauntrul tau si sa hotarasti sa-l darami. N-o vei face usor. Chiar il vei sustine mai mult. Atunci cand noi insine il sustinem, nici Dumnezeu nu poate sa-l darame. Nu din neputinta nu poate Dumnezeu, ci pentru faptul ca nu-l mantuieste pe om cu sila. Trebuie sa vada, mai intai, dispozitia omului, si Dumnezeu va gasi modalitatea prin care sa darame idolul, sa-l piarda pe omul cel vechi.

Dar, care crestin in zilele noastre cugeta astfel si vrea ca lucrurile sa se intample intocmai? Care crestin, nu face tot posibilul sa nu pateasca nimic idolul pe care-l are inlauntrul lui, sa nu patimeasca ego-ul? Chiar si lucrurile cele mai sfinte poate sa le faca, sa se marturiseasca (spovedeasca), sa se impartaseasca, sa studieze, sa se roage si multe fapte bune poate sa savarseasca cu aceasta dorinta.

Cati dorim fierbinte si-L rugam pe Dumnezeu: „Dumnezeul meu, ajuta-ma sa pierd idolul si parerea cea buna pe care o am despre mine“! Sunt unii care o fac, dar si foarte multi care nu o fac.

Asadar, sa nu treaca in desert zilele noastre, sa nu se piarda ostenelile noastre, sa aratam pocainta, adevarata, cerandu-o de la Dumnezeu. Dumnezeu o daruieste cand omul o cere cu adevarat.

“Problema sunt eu!”

Din nefericire, totdeauna avem in vedere ce dorim sa ne faca ceilalti noua. Cei mai multi socotesc ca ceilalti trebuie sa-i iubeasca, ceilalti trebuie sa-i ingaduie, ceilalti trebuie sa-i pretuiasca. Este total gresit! Trebuie sa ne avem in vedere pe noi. Trebuie sa incepem cu noi insine, indiferent cine este celalalt. Noi suntem datori sa-l iubim pe celalalt, sa-l ingaduim pe celalalt, sa-l iertam pe celalalt, sa-l slujim pe celalalt, sa-l ajutam pe celalalt. Asa cum spune Hristos, trebuie sa-l iubim pe celalalt asa cum ne iubim pe noi insine, sa ne pese si sa ne ingrijim de el ca de noi insine. Trebuie asadar sa incepem cu noi insine! In ziua de astazi, cel care vorbeste despre iubire, presupune ca el este in ordine si se ingrijoreaza pentru ceilalalti. El are iubire, are de toate. Crede cu tarie aceasta. Nimeni nu se gandeste ca oricat de buna este parerea pe care o are despre sine, lucrurile nu stau intocmai asa. Poate sa nu fie atat de bun pe cat crede, atat de intelegator pe cat se socoteste, atat de iertator si de ingaduitor cu ceilalti, atat de iubitor fata de ceilalti. Lasa sa se inteleaga ca nu gaseste intelegere, ca nu gaseste iubire si se refera intotdeauna la ceilalti. Cu cat cauta mai mult iubirea si intelegerea din partea celorlalti, cu atat mai mult nu stie ce inseamna iubirea, ce inseamna smerenia, ce inseamna jertfa, ce inseamna relatia cu Dumnezeu.

Cum sa ajunga cineva sa inteleaga ca, de fapt:”Problema sunt eu!”, adica totul porneste de la propria persoana? Ar trebui sa nu ne preocupe ce se va intampla cu ceilalti, cum se vor indrepta ceilalti,, cum vor devein buni ceilalti, cum ne vor intelege ceilalti! Sa ne preocupe ce se va intampla cu noi, cum ne vom indrepta noi, cum vom deveni buni noi, si asa mai departe!

Cel care Il afla pe Dumnezeu, cugeta altfel. Va vedea adevarul inlauntrul sau si isi va privi propria stare. Va descoperi ca poblema este propria sa persoana. El este cel care nu are iubire, care nu are intelegere, care nu are duh de jertfa.

Cum se va indrepta societatea?! Cum ne vom intelege intre noi, daca cei apropiati nu se pot intelege intre ei?

Parerea ca noi privim lucrurile corect este o cursa

1

Daca te-ai vedea pe tine in ce stare te afli, altuia nu putem sa-i cunoastem starea, oricat de adanc am cerceta, daca ai vedea starea ta launtrica ai descoperi mizeria, intunericul, rautatea, viclenia si nu numai, care nu-ti dau dreptul sa-l privesti pe celalalt, care nu-ti permit sa iei seama la neputintele celuilalt. Nu vei vedea numai ca celalalt este pacatos, ci vei gandi ca si el este unul dintre cei pentru care a murit Hristos, unul dintre cei care, poate, se va pocai si Dumnezeu il va sfinti. Atunci ii vei arata dragoste.

Deci, daca ai in vedere faptul ca trebuie sa faci ceea ce ai dori sa faca ceilalti pentru tine, aceasta vei face si tu. Intr-o asemenea situatie, tocmai ai vrea sa ti se arate intelegere, ai dori sa nu ti se ia in seama starea ta rea, mentalitatea ta rea si ai vrea sa fii ajutat, sustinut, ai vrea sa fii iubit.

Lucrurile sunt simple cand omul il are pe Hristos

Cum Il are cineva pe Hristos?

Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire. Zice Scriptura: “Tot cel ce crede in El , nu se va rusina!”

Asa cum spune aici Apostolul Pavel, lucrurile sunt simple si usoare, desigur, daca omul crede in Hristos, daca-L are pe Hristos. Pornind de la expresia profesorului Ioanidis:”Dar cum Il are cineva pe Hristos?”, ne intrebam si noi:”Cum sa-L dobandeasca cineva pe Hristos?”

Omul nu vrea sa accepte adevarul, asa cum ni l-a descoperit Dumnezeu, asa cum ni l-au propovaduit Apostolii Sai, de aceea greutatea depinde de om. Ea consta in faptul ca omul are inlauntrul sau lucruri de care ii este greu sa se elibereze, ca sa vina la Hristos.

Sa ne amintim ce spun Sfintii Parinti, ca nu vom fi pedepsiti pentru ca suntem pacatosi. Domnul stie aceasta, de aceea a venit sa ne mantuiasca pentru ca suntem pacatosi. Parintii spun ca vom fi pedepsiti pentru ca n-am venit la Hristos sa ne vindece. Aici se poticneste omul. Desigur, exista pacatul si din pricina lui “prin multe suferinte trebuie sa intram in Imparatia Lui Dumnezeu”. Este adevarat ca viata noastra se aseamana unui martiriu. Dar, in cele din urma, Dumnezeu il mantuieste pe om de pacat, il vindeca. Merge omul, insa, spre Hristos? Crede in Hristos? Nu doar sa-L accepte, sa-I rosteasca numele, ci sa lase toate ale sale si sa se incredinteze lui Hristos si sa-I urmeze Lui?

Greutatea se afla in lipsa de ravna a omului

Asa cum v-ati dat seama, greutatea se afla in lipsa de vointa a omului, se afla in nepasarea lui. Omul slujeste egoismului sau, este inrobit si influentat de acesta, si nu jinduieste spre Hristos. Teoretic accepta, dar in realitate n-o face. Asa cum Insusi Domnul a spus, oamenii nu vin la lumina “ca sa nu fie cercetate faptele lor”. Oamenii nu vin la lumina care este Hristos pentru ca faptele lor se vor vadi fapte ale intunericului, si nu fapte ale luminii. Aceasta inseamna ca, daca cineva vine la Hristos, trebuie sa se schimbe.

Orice s-a intamplat pana in acest moment, nu conteaza! Dar pentru ca orice lucru prezent este la dispozitia noastra, va indemn sa facem ceea ce n-am facut pana acum. Daca dorim ca Hristos sa ne schimbe si sa ne faca asa cum doreste, daca avem credinta ca poate sa o faca, sa fim convinsi ca amandoua sunt posibile. Ne dorim sa ne schimbe Hristos? Nimeni nu ne impiedica. Credem, cu tarie, ca poate? Nimeni nu ne opreste.

Hristos face toata lucrarea

Daca pui inceput bun, mantuirea deja incepe, schimbarea incepe, izbavirea incepe. Daca te incredintezi lui Hristos lucrurile sunt simple. Hristos face toata lucrarea. Tu doar sa continui sa doresti schimbarea, sa starui sa crezi ca Hristos poate sa te schimbe. Atat vrea Dumnezeu de la tine. De aici inainte El face toata lucrarea.

V-as ruga, sa se plece fiecare spre launtrul inimii sale si sa se intrebe:”Vreau intr-adevar ca Hristos sa ma schimbe, sa ma faca asa cum vrea El? Cred ca Hristos poate sa faca aceasta?” Oare ce raspuns vom da? Presupun ca cei mai multi vor evita sa puna intrebarea in mod expres si sa primeasca limpede raspunsul inimii lor. Unii vor ramane fara raspuns. Altii vor afla adevarul, dar vor amana

2

raspunsul. Sa luam seama:“Acum ori niciodata!“. Sfantul Pavel spune: „Daca marturisim cu gura noastra pe Hristos si daca credem in inma noastra, ne mantuim!“

Starea noastra va ridica pretentii asupra dreptului de proprietate

Daca acceptam adevarul lui Hristos, inlauntrul inimii noastre incepe noua realitate, incepe mantuirea. Omul nu trebuie sa se teama, indiferent ce reactii si impotriviri ar ridica propriul sau eu. Cu siguranta, inlauntrul nostru vor aparea impotriviri, mai ales la cei varstnici care au aceasta indrazneala, eul se va razvrati si, daca imi ingaduiti, se vor ridica si pretentii asupra dreptului de proprietate.Cineva care a locuit mai mult de douazeci de ani intr-un spatiu strain, cladire ferma sau orice alt fel de spatiu, si nu l-a suparat nimeni in toti acesti ani, dobandeste, asa cum se spune, dreptul de proprietate. Ca si cum spatiul ar fi al lui. Noi nu suntem doar de douazeci, treizeci sau cincizeci de ani, cei mai multi i-am depasit. Cu cat este cineva mai inaintat in varsta, cu atat mai mult starea launtrica se incetateneste si dobandeste drepturi. Numai sa indrazneasca sa gandeasca sincer, sa se lase in seama Domnului si se va poticni de revolta dinlauntrul sau.

Vreau, insa, sa insist asupra unui aspect. Credinta in Hristos nu este credinta teoretica pe care o avem si care nu ne costa nimic. Oamenii care se considerau duhovnicesti si se straduiau sa implineasca poruncile lui Dumnezeu, pentru ca nu au lasat harul Lui sa patrunda, sa cucereasca si sa distruga intaritura dinlauntrul lor, au plecat din aceasta lume cu sufletul nelucrat. Dumnezeu stie ce va face cu fiecare suflet! El ne-a dat sa intelegem ca nu putem sa credem si sa vietuim crestineste in mod mincinos. Trebuie sa-L primim in strafundurile existentei noastre pe Hristos, sa devina Domnul sufletelor noastre, sa ne carmuiasca existenta. Nu sa o carmuim noi si sa fim crestini doar cand ne cade bine.

Voi insista putin asupra acestei probleme, pentru ca ea va produce o reactie infricosatoare inlauntrul nostrum. Va asigur ca se intampla aceasta si cu cei mai bine intentionati crestini. Ei sunt ravnitori sa asculte, sa faca diferite lucrari crestinesti, dar nu biruiesc starea interioara, idolul dinlauntru, nu-l ating pe omul launtric. Cand va incepe lucrarea prin care se darama fortareata dinlauntru si Hristos Se va salasui acolo, omul se va stradui sa pastreze cele pe care, in virtutea dreptului la proprietate, omul cel vechi le socoteste ca fiind ale sale.

Daca luam lucrurile in serios, vom purta lupte

Cine cerceteaza cuvantul lui Dumnezeu, pe Sfintii Parinti, viata sfintilor si doreste sa le urmeze, va avea impresia ca este o cale grea, de netrecut, fara sfarsit. Pare ca nimeni nu poate sa o duca si vrea sa se intoarca inapoi.

Cand omul se pregateste si porneste tocmai de la ce spune Hristos:”Cel care Ma iubeste, va implini poruncile Mele”, dincolo de efortul lui va constata ca tocmai din partea propriei personae intampina greutati, nu din partea celorlalti. Va constata ca sinele sau nu vrea sa se smereasca. Se va stradui sa arate pocainta adevarata si va constata ca sinele sau se razvrateste. Se va stradui sa fie bland, bun pasnic si va vedea ca propriul sau eu se rascoala. Se va stradui sa fie infrant, sa tina poruncile si sa dobandeasca virtutile, dar va intampina greutati din patrea propriei personae.

Cel care vrea sa devina crestin adevarat, sa urmeze sfintilor stie ca in incercari va devein autentic si oricata impotrivire ar intampina va continua lupta. Cu cat va continua lupta, cu atat va fi mai greu. Va fi greu pentru ca omul insusi este de vina. Dar daca lupta cu constinciozitate va avea folos, va avea castig.

Cei care descopera un egoism infricosator inlauntrul lor se tulbura, patimesc, aproape se scufunda. Daca primesc totul cu bunavointa, vor trece din descoperire in descoperire.

Din propriul egoism omului nu-i apare decat varful aisbergului, doar ceea ce exista in constientul lui. De pilda, omul nu vede in pamant radacina pe care o are buruiana. Din egoismul sau nu vede decat ce iese la suprafata. Cand inainteaza in lupta, vede grozavia egoismului sau.

Vorbim despre cel care isi alege partea cea buna si este hotarat sa duca lupta. Cel care se va infricosa va da bir cu fugitii si nu va mai indrazni sa o ia de la capat. Abandoneaza lupta si asa isi va petrece viata. Ce va face Dumnezeu cu acel suflet? Doar El stie!

Stim ca daca dorim sa raspundem chemarii lui Dumnezeu va trebui sa continuam lupta. Daca ajungem sa credem ca am sfarsit lupta, atunci sa fim siguri ca acela a fost egoismul nostru. L-am dibuit! Daca am facut efortul sa ne smerim, sa ne infranam, sa acceptam subestimarile, nedreptatile si am crezut ca am depasit egoismul spunad:”eh, aceasta a fost!”, sa fim siguri ca egoismul nostru este chiar mai

3

salbatic, este matur. Cel care a facut intelegere cu Hristos, care I-a fagaduit ca va intra in lupta, avndu-L ca ajutor va continua si va birui egoismul.

Lupta pare nemultumitoare, dar in acest fel sufletul se izbaveste

Egoismul este radacina tuturor relelor. Din egoism pornesc trei pacate mari: iubirea de placeri, iubirea de arginti si iubirea de slava desarta. Mladitele acestora sunt diferite scapari si greseli. Dar pentru ca principalul pacat este egoismul, iubirea pentru noi insine, ne vom referi la acesta.

Cand omul inainteaza i se pare ca situatia nu are final. Descopera egoismul in plenitudinea lui si se uimeste:” Dumnezeul meu, asa am fost inlauntrul meu si nu mi-am dat seama!”. Vede fata urata a egoismului, a iubirii de sine, dar in acelasi timp se bucura. “Dumnezeul meu, Iti multumesc, Iti multumesc ca am ajuns sa vad cine sunt! Iti multumesc si-Ti sunt recunascator ca m-ai ajutat sa vad cine sunt. Nu ma cunosteam!” Astfel, omul are curaj sa inainteze, sa-si vada propriul egoism..

Desi lupta pare nesatisfacatoare, daca se face in numele lui Hristos si are ca scop final salasuirea Duhului in sufletul nostru, ea va continua. Slava desarta, dorinta de afirmare vor fi alungate.

Toate se intampla in numele lui Iisus Hristos. Omul simte ca Dumnezeu il lumineaza, il intareste, il ajuta sa se descopere pe sine. Omul se vede pe sine, recunoaste egoismul, stie ce stare are inlauntrul sau si incepe sa piarda parerea de sine pe care o avea.

Omul se convinge de netrebnicia lui

Toti oamenii au o parere despre ei insisi. Chiar si crestinii au o parere foarte buna despre ei. Celorlalti oameni din lume nu le vine greu sa accepte ca fac si lucruri care nu sunt bune. Crestinii au o parere buna despre ei, desi in exterior fac fapte bune, in timp ce in interior troneaza egoismul, fara sa inteleaga. Cum sa se descatuseze de aceasta parere buna?

Cand temelia incepe sa se clatine si omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge sa vada ce se intampla in adancul lui, se duce pe apa sambetei parerea buna pe care o avea despre sine si intelege ca nu in aceasta consta viata crestineasca adevarata. Se convinge ca launtrul lui este mizerabil si intelege ceea ce a spus Domnul:“Asa si voi, cand faceti cele poruncite voua, sa ziceti: suntem slugi netrebnice, am facut ceea ce eram datori sa facem!“. Si daca puteti sa le faceti pe toate, desi este cu neputinta, si atunci sa spuneti ca sunteti slugi netrebnice.

In aceasta stare incepe sa simta ce inseamna mantuirea . Incepe sa inteleaga ca daca nu se va izbavi de intunericul dinauntru, faptele sale bune nu au nici un folos. Sufletul nu va invia, cand omul descopera in adanc mortaciunea. Intelege ca, daca Hristos nu-l ajuta, nu se mantuieste. Ramane un singur drum. Sa crezi, cu desavarsire, ca Hristos te va mantui. Este cu neputinta sa te lase sa te pierzi.

Dulcele martiriu al constiintei

Autocunoasterea, constiinta starii profunde a fiecaruia se dobandeste incetul cu incetul. Desi pare o lucrare lipsita de bucurie, o lucrare dificila si anevoioasa, ea are si bucurie si folos. De aceea martiriul, fie ca este vorba despre martiriul sangelui, ca in primele trei secole ale crestinismului cand ii chinuiau pe crestini, fie ca este vorba despre martiriul constiintei, este un martiriu dulce.

Omul nu poate sa patrunda inlauntrul sau, sa se convinga de netrbnicia lui si sa ia pozitia potrivita inaintea Domnului, nu poate sa simta mantuirea pe care i-o daruieste Dumnezeu doar dorind, doar auzind, doar rugandu-se pentru ele. Nu pentru ca Dumnezeu nu poate s-o faca, ci pentru ca starea omului nu este cea ptrivita ca sa-L primeasca pe Hristos Domnul.

Daca omul coboara constient in strafundul constiintei sale, poate sa izbandeasca acestea despre care vorbim. “Gol si descoperit” inaintea lui Dumnezeu, se va convinge, asemenea lui Pavel ca:”Eu sunt cel dintai dintre pacatosi!”. Se simte pacatos, dar se increde in Hristos, nu se scufunda, nu se pierde, ci se mantuieste. Trebuie doar sa gaseasca calea, sa paseasca pe ea.

Cum se deschide in fapt drumul mantuirii

Pe calea aceasta merge cineva daca se lupta sa implineasca voia lui Dumnezeu in fiecare zi. Ai cazut? Ai calcat legea lui Dumnezeu? N-ai tinut porunca? Sa te pocaiesti degraba, sa-ti zdrobesti inima, sa-L rogi pe Hristos sa te ierte si sa continui aceasta lupta.

4

Straduindu-se cineva sa tina poruncile, sa dobandeasca virtutile, sa afle mantuirea va constata ca nu poate sa faca nimic ca om. Se va convinge ca ceea ce se intampla este lucrarea lui Hristos. Daca ramane credincios in lupta va veni mantuirea. Ajunge sa-si vada starea lui, dar si neputinta de a se mantui singur. Asadar, intelege ca Hristos il va mantui si se aprinde in sufletul lui dorul pentru mantuire. Stie bine ca acest lucru nu se intampla intr-un mod magic si incepe sa se roage. Nu cere doar sa-l ajute Dumnezeu in neputinta lui sau in rezolvarea problemelor sau ca sa-i mearga bine.

Dumnezeu trimite ploaia si peste cei drepti si peste cei nedrepti si face sa rasara soarele si peste cei drepti si peste cei nedrepti. Cand arati credinta Dumnezeu poate sa te vindece, poate sa tea jute. Aceasta nu inseamna ca esti al lui Hristos si ca Hristos te-a primit.

Cand Hristos a vietuit pe pamant ca om, toti erau in jurul lui, puteau sa se sprijine pe El, sa-L atinga si sa-i vindece pe toti bolnavii. Ii aduceau multi bolnavi si-i vindeca pe toti. Cand a inmultit painile si pestii au mancat 5000 de barbate fara femei si copii, iar altadata 4000, fara deosebire. Nu a spus:”Voi sunteti buni voi sunteti rai!”, ci le-a dat tuturor sa manance. Acestea sunt actiuni exterioare ale lui Hristos. El insa, vindeca sufletul celui care crede, care lucreaza pe masura si nu ramane la o credinta superficiala, exterioara, parelnica si teoretica. Asadar cand omul incepe sa lupte va cadea de multe ori, dar de fiecare data se va ridica. In multe randuri va esua, dar se va stradui sa tina poruncile lui Hristos. Se instituie starea de pocainta. Adica, va cadea, dar se va cai si va continua sa trudeasca. Este convins ca daca nu-l ajuta Hristos nu se va mantui, daca nu-l va ajuta harul Sau nu se va izbavi si nici lupta n-ar putea s-o poarte. Se aprinde inlauntrul lui dorul dupa mantuire. El vrea mantuirea, vrea sa aiba instiintare de la Domnul ca-l va mantui si-l va duce in imparatia Sa vesnica.

Felul in care vine dispozitia pentru rugaciune

Dispozitia pentru rugaciune vine de la sine. Asadar, omul incepe sa faca rugaciune, se roaga neincetat. Nu intamplator Apostolul Pavel ne indeamna:”Rugati-va neincetat!”.Nu este ceva irealizabil. Este ca atunci cand te doare ceva si, vrand-nevrand, te gandesti continuu la durere. Sau daca are o alta mare problema sau o bucurie, mintea lui se gaseste acolo. La fel si cu rugaciunea. Cand omul constientizeaza ca are nevoie de mantuire, ca mantuirea i-o ofera Domnul si are credinta absoluta ca Dumnezeu il va mantui, sufletul lui se misca, lucreaza pe masura si gusta dispozitia pentru rugaciune. Nu numai ca face rugaciunile zilei, rugaciunile randuite de Biserica ci, daca este cu putinta, se va ruga continuu.

Oriunde s-ar afla: la lucrarea sa, pe cale, impreuna cu ceilalati inima sa se va ruga, asa cum se spune in Cartea Cantarilor:”Eu dormeam si inma mea priveghea!”. Si cand doarme inima lui se roaga. Tot launtrul lui se roaga. Se bucura si se desfata pentru ca Il are pe Hristos, are sentimentul Imparatieie lui Dumnezeu, al Imparatiei cerurilor care asa cum marturiseste Apostolul Pavel:”Daca marturisesti cu gura ta, pe Domnul Iisus si crezi in inma ta…, te vei mantui!”

Pe de o parte, omul ca faptura rationala, cugeta la Hristos, pe de alta parte inma are inlauntrul ei sentimental Imparatiei lui Dumnezeu. De vreme ce Hristos este Mantuitorul si s-a salasuit in inim ta, mantuirea este inlauntrul tau.

5