EDITURA

Descrierea CIPa Bibliotecii Naţionale a României

STITHATUL, NICHITA Viaţa Sf. Simeon Noul Teolog/Nichita Stithatul trad.: Ilie ILiescu; ed.: Aurelian Scrima;Bucureşti: Herald, 2003 208 p., 13 /2 0 cm (Spiritualitate creştină)ISBN 973-9453-86-4

I. Iliescu, Ilie (trad.)II. Scrima, Aurelian (ed.)

235.3 (Simeon Noul Teolog)

Viziune grafică:Sorin NourC lopcrta I: Mozaic înfăţişând învierea

(detaliu), sec. XI, Chios, Nea Moni

I ’rot i'nnrc text &I •* I nu un 1,11 l.irc computerizată:,Mi< uim irii I ('iernai

i in i " luim Iu lu i tUlihl I *1 llllil l ' m i l t i I m i h i V

Sf. Nichita Stithatul

VIAŢASFÂNTULUI SIMEON

NOUL TEOLOG

Traducere de Ilie Iliescu

EDITURA Ă HERALDBucureşti

© Drepturile asupra prezentei versiuni în limba română aparţin Editurii Herald. Repro­ducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte poate fi făcută numai cu acordul editorului.

Notă asupra ediţiei

Ieromonah la mănăstirea Studion din capitala imperiului bizantin, Nichita Stithatul a fost ucenicul şi totodată biogra- lul sfântului Simeon Noul Teolog (917-1022). Despre propria lui viaţă nu se pot spune prea multe, doar atât cât lasă să transpară unele scrieri ale sale (Viaţa sfântului Simeon) - care furnizează elemente ţinând mai degrabă de o biografie •;[ >irituală decât de una temporală - sau anumite împrejurări < <• îl aduc în prim-plan (întâlnirea cu cardinalul Humbert, la KM, când are loc despărţirea bisericilor).

S-a născut cam pe la 1005 căci, după propria-i afirmaţie, iii 1022 când sfântul Simeon moare, el era „încă prea crud şi i utvice într-ale cunoaşterii, pe obraji abia începeau să-mi dea (uleiele". La vârsta de paisprezece ani intră la mănăstire, IA r.1 să fi avut prea mult timp pentru studiu. însă revelaţii i li vine vor compensa lipsa culturii sale profane, atunci când, matur fiind, va scrie în cinstea lui Simeon Studitul şi a lui ' iimeon Noul Teolog panegirice şi imnuri, socotite lucrări de mare valoare literară. Tuns în monahism, devine ucenicul lăutului Simeon, care îi încredinţează, dintre toţi discipolii săi,

fiarei na de a-i copia scrierile, adică moştenirea sa spirituală I x‘iitru Biserica lui Hristos şi pentru viitorime.

însă o serie de dispute cu monahii de la Studion precum ■a înfruntările teologice ale timpului care îi solicită prezenţa, il determină să părăsească pentru o vreme mănăstirea. Kc în tors, începe să publice scrierile sfântului Simion şi să-i fierie Viaţa, achitându-se astfel, cu o întârziere de treispre­zece ani, de angajamentul pe care îl luase faţă de părintele

5

său duhovnicesc. Această biografie a unui om cu totul remarcabil, alături de scrierile propriu-zise ale lui Simeon Noul Teolog vor influenţa hotărâtor întreaga mistică răsă­riteană.

Să mai spunem că Viaţa sfântului Simeon a cunoscut două versiuni: una extinsă, din păcate pierdută, cealaltă, scurtă, care a circulat până în prezent în diferite limbi. Această scriere a lui Nichita Stithatul a apărut pentru prima oară în româneşte în 1835, în Vieţile sfinţilor, pag. 258-284.1 Prezenta ediţie a fost realizată folosind ca sursă: Viaţa sfântului nostru Părinte Simeon Noul Teolog, preot şi egumen al mănăstirii Sfântul Mamas din Xirokerkos, text grec însoţit de o introducere şi note critice de Irenee Hausherr, şi traducere în limba franceză realizată de Irenee Hausherr în colaborare cu Gabriel Horn, ambele texte fiind publicate de PONT. INSTIT. ORIENT ALIUM STUDIORUM, Roma, 1928.

*

Deşi este cunoscut mai ales pentru Viaţa sfântului Simeon, nu trebuie uitat că Nichita Stithatul a fost, după cum afirmă el însuşi, îndrumător duhovnicesc şi mai târziu egumen al mănăstirii Studion. Mărturisirile lui privind propriile expe­rienţe mistice se regăsesc în toate scrierile sale. Patrologia

1 întru slava lui Dumnezeu celui în treime închinat s-a tipărit această sfântă şi de suflet folositoare carte, ce cuprinde vieţile Sfinţilor din luna octombrie acum a doua oară în zilele Preaînălţatului nostru Domn Alexandru Dimitrie Ghika Voevod, întru întâiul an al domniei sale. Cil blagoslovenia şi toată cheltuiala sfintei mitropolii, în anul 1835, în tipografia Mitropolii de Meletie monahul tipograf. Această ediţie este scrisă în caractere chirilice; viaţa lui Simeon se gă­seşte la pag. 258-284: Viaţa şi petrecerea celui întru sfinţi părintelui nostru Sitneon Noului Bogoslav, care s-a scris de preacuviosid Nichita Stifat, ucenic.6

greacă cuprinde, în voi. 120, 851, cea mai importantă lucrare a sa, Trei sute capete practice, gnostice şi teologice consacrate vieţii spirituale: viaţa activă, contemplaţia firilor, cunoaşterea lui Dumnezeu sau teologia1. Lectura lor ne va arăta că Nichita Stithatul, fără a avea fervoarea lui Simeon şi fără să fie neapărat un original, interpretează mai filosofic şi mai siste­matic, dar în acelaşi spirit al tradiţiei monahale bizantine. Pentru exemplificare, redăm câteva capete gnostice.

„68. Infrânarea, postul şi luptele duhovniceşti ţin în loc chemările şi imboldurile trupeşti; citirea sfintelor Scripturi împrospătează căldura sufletului şi vindecă rănile inimii; rugăciunea neîncetată umileşte cele rele, iar căinţa, asemenea untdelemnului, aduce uşurare suferinţei.

69. Nimic, în afară de rugăciunea curată şi nematerială, nu îl apropie atât de mult pe om de Dumnezeu, şi nu îl uneşte cu El pe cel ce se roagă cu luare aminte în Duh, şi al cărui suflet este scăldat în lacrimi, mângâiat de bucuria căinţei şi luminat de lumina Duhului.

74. Rugăciunea nesecată este aceea care nu se opreşte în suflet nici ziua, nici noaptea. Nici întinderea braţelor, nici mişcările trupului, nici sunetele limbii nu o arată vederii. Cei ce înţeleg, ştiu că ea se află în puterea minţii de a gândi şi a-şi aduce aminte de Dumnezeu, într-o stare de căinţă statornică.

75. Putem să stăruim fără încetare în rugăciune, adunân- du-ne gândurile pentru a le da întru supravegherea cugetării, într-o pace desăvârşită şi smerenie, pentru a cerceta adâncul

1 Traduse în 1b. română de părintele Dumitru Stăniloae în Filo- calia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, voi. VI., Editura I.B.M.O, Bucureşti, 1977. în acelaşi volum sunt prezentate amănunţit biografiile precum şi scrieri ale lui Nichita Stithatul şi Simeon Noul Teolog.

7

lui Dumnezeu, şi a căuta să gustăm din duicea băutură a contemplaţiei. Numai cel ale cărui însuşiri sufleteşti sunt consfinţite de cunoştinţă a ajuns să dobândească rugăciunea neîncetată.

77. Pentru a săvârşi taina rugăciunii nu e nevoie de un loc hotărât sau de un ceas anume. Dacă rânduiţi pentru rugăciune anumite locuri sau ceasuri la care să o săvârşiţi, timpul care rămâne îl veţi risipi cu lucruri deşarte. Prin chiar însuşirile ei, rugăciunea înseamnă statornicirea de neclintit a minţii în Dumnezeu; lucrare ei este aceea de a în­drepta sufletul către lucrările dumnezeieşti; iar ţelul ei este ca cugetarea să se lipească de Dumnezeu şi să facă împreună cu El un duh, aşa cum spune Apostolul."1

Nichita Stithatul moare în jurul anilor 1090.

*

Despre biografia sfântului Simeon nu vom spune prea multe, căci scrierea de faţă o va face cu prisosinţă. Cum însă episodul referitor la condamnarea lui Simion de către auto­ritatea ecleziastică reţine doar acuza de cult pentru părintele spiritual, vom spune, odată cu J. Gouillard, că „întreaga gândire a lui Simeon are la bază un principiu care explică extrema coerenţă a operei lui şi dârzenia neclintită a condu­itei sale: cel ce a fost botezat nu pune în valoare efectele botezului primit decât dacă ajunge să fie conştient de prezenţa Duhului Sfânt în el, şi să vadă lumina slavei lui Dumnezeu. Curăţirea sufletului şi practica ascultării porun­cilor sunt subsumate acestei harisme. Fără ea, ar însemna să dăm dovadă de multă îndrăzneală pentru a invoca botezul

1 Mica filocalie a rugăciunii inimii, trad. Ilie Iliescu, Edit. Herald, Bucureşti, 1999.8

•iu a pretinde că cineva poate lega sau dezlega, fie el preot ■..ui episcop.

Această poziţie a lui Simeon a ridicat ierarhia împotriva .1, din care cauză a fost întârziată şi răspândirea gândirii

•..ilc până în vremea lui Grigorie Sinaitul. La drept vorbind, concepţia lui nu este întrutotul nouă: actualizarea botezului,- (înştiinţa supranaturalului, viziunile luminoase, caracterul lui istmatic al jurisdicţiei recunoscute călugărilor care nu • unt preoţi etc., sunt tot atâtea principii familiare unei părţi a I rad iţiei monahale.

Originalitatea lui Simeon poate fi explicată prin experi­enţa sa intimă şi timpurie legată de unitatea şi interdependenţa .ispectelor arătate mai sus. Cu aceste elemente el a construit un sistem nou şi riguros care îl situează în primul rând al misticilor bizantini.

9

Viata sfântului nostru Părinte /Simeon Noul Teolog,

preot şi egumen al mănăstirii Sfântul Marnas clin Xirokerkos

I

în lume

I Ce lucru minunat este virtutea; ea poate să i prindă cu suflul ei cărbunii dorinţei, iar sufletul .i devină un foc în stare să dea aripi inteligenţei

I -iMitru a o înălţa departe de pământ, sus în cer, iar omul să se îndtimnezeiască1 în întregime. Simeon i vi Mare - căci despre el este vorba în paginile care urmează - a fost un înflăcărat iubitor al acestei virtuţi, ale cărei culmi le-a atins ca nimeni altul în această lume. De aceea socotim că trebuie să-i fa­cem cunoscute meritele, însuşirile pe care le avea I »i in obârşia lui, precum şi desăvârşirea pe care o . 1 1 i nsese prin ostenelile şi înfrânările ascezei şi prin I '.ilăliile purtate pentru ca virtutea să biruiască.

2. Simeon, renumit pentru virtutea sa, s-a născut în Paflagonia; chiar de la o vârstă fragedă, el era asemenea unei plante tinere, înflorită şi pli­nii de roade, încovoiată sub greutatea fructelor

1 Indumnezeirea joacă un rol important în doctrina Noului Teolog. El a împrumutat aici teoria unuia din rarii autori pei are se pare că l-a citit, Grigorie din Nazianz.

13

Spiritului. Patria lui a fost un orăşel ce purta numele de Galate; părinţii, Vasile şi Teofana, erau nişte nobili bogaţi, porecliţi după locul lor de obârşie, galateni. Pe când Simion era încă foarte tânăr, părinţii l-au luat cu ei ca pe un obiect de mare preţ la Constantinopol, unde a fost primit de bunicii lui, care pe atunci se bucurau de multă trecere la curtea împărătească, şi încredinţat unui profesor de gramatică, de la care a învăţat noţiunile de bază.

Fire aşezată şi gânditoare încă din copilărie, els-a dedicat cu multă râvnă învătăturii; istetimea/ ' /lui naturală îl făcea să prindă repede şi, datorită însuşirilor lui şi mai ales inteligenţei, a tras folos din toate. Când îi vedea pe ceilalţi copii purtându-se necuviincios sau zbenguindu-se la joacă, el pleca din mijlocul lor; într-atât de matură îi era mintea, că tot timpul se preocupa numai de studiile sale, departe de zburdălniciile copilăriei.

Cum nu după multă vreme urma să atingă vârsta împlinirii, zelul său pentru a căpăta cu­noştinţe mai înalte era din ce în ce mai aprins. El a căpătat multă îndemânare în tahigrafie1 şi a învăţat să caligrafieze frumos, dovadă fiind chiar cărţile scrise de mâna lui. Ii mai rămăsese să-şi cizeleze limbajul prin cultura elenă profană şi să-şi însu­şească arta retoricii. însă lucrurile acestea, nu spun că le-a abandonat cu totul (fiind om cu judecată încă din tinereţe) dar, pentru a fi scutit de orice

1 Metodă de scriere rapidă.14

reproş, a luat din ele doar atât cât îi era de folos, şi nu a studiat temeinic decât gramatica. Am putea spune că s-a lipsit voit de restul culturii profane, căutând să fugă de primejdiile ce îi pândeau pe colegii lui clasă.

3. Unchiul din partea tatei vedea că [Simeon] se deosebeşte de ceilalţi printr-o frumuseţe şi o eleganţă rar întâlnite. Şi cum el se bucura de o mare preţuire din partea celor care purtau atunci sceptrul imperial1, în calitatea sa de [şef al] kitoniţi- lor2, s-a gândit să-l prezinte pe nepotul său împă­ratului pentru a-1 pune sub oblăduirea acestuia.

Insă lacrimile lui Simeon stăteau mărturie că acesta se împotrivea planului unchiului său; el nu voia să intre în lumea celor aflaţi pe atunci la putere, pentru a nu se îndepărta de Dumnezeu, în schimbul unor lucruri care, pentru el, erau lipsite de însemnătate. Cu mare greutate a consimţit, la stăruinţele unchiului său, să accepte funcţia de spatharo-cubicular3 şi să devină membru al sena­tului. Iată adevărata nobleţe; ea nu este înlăntuită

r ' /

de legăturile şi servitutile veacului, ea nu a fost

1 Vasile şi Constantin, cei doi fraţi porfirogeneţi.2 „Şambelani imperiali (cubecularii principis) care aVeau grijă de garderoba şi de averea personală a basileilor. Mai târziu funcţia devine o simplă demnitate. Vechii kitoniţi erau, în general, eunuci". G. Slumberger, Sigilogmphie de V empire byzantin, 1884, p.525.:î„...şambelanul cubicular trebuie să fi fost una din demnită­ţile palatine cele mai răspândite în Bizanţ.... cubicularii care aveau rang de spătari se numeau adesea spatharo-cubiculari". (Schlumberger, l.c., p. 486)

15

niciodată amăgită de sclipirea înşelătoare a acestei vieţi. în timp ce unul era nerăbdător să o facă să strălucească printr-o glorie trecătoare, celălalt, cu înţelepciune, respingea în parte aceste propuneri şi, în parte, le accepta, printr-un fel de împăcare pe care i-o rezerva viitorul.

Pe neaşteptate, acest om ilustru a fost smuls vieţii prezente printr-o moarte neobişnuită. Simeon nu a scăpat această ocazie; părăsind totul, a fugit îndată din lume, s-a îndepărtat de cele trecătoare, şi şi-a căutat adăpost la Dumnezeu. Orice suflet pătruns de dragoste pentru frumuseţile cereşti şi cuprins de dorinţa slavei în lumea de dincolo, trece cu uşurinţă peste strălucirea deşertăciunii lucru­rilor văzute şi se consacră în întregime nădejdilor şi bucuriilor lumii de dincolo; căci el e pătruns în fiecare zi şi în toate simţirile lui spirituale1, de dul­ceaţa roadelor gândirii, străduindu-se să ajungă cât mai aproape de obiectul dorinţelor sale.

4. El se îndreaptă, aşadar, spre vestita mănăstire Studion. îl caută pe acela care, încă din copilărie, îi fusese părinte spiritual şi învăţător; acesta era Simeon [Studitul], un om însemnat prin virtuţile sale, ajuns pe culmile nepătimirii (apatheia) - dacă cineva a ajuns vreodată acolo; prin evlavia faţă de Dumnezeu şi modestia vieţii pe care o ducea ajunsese vestit pentru înfrânarea şi smerenia lui. [Simeon al nostru] îl găseşte, i se înfăţişează, îi

1 Simţirile spirituale, o altă parte importantă a sistemului; a se vedea, de exemplu, Nichita Stithatul, Centuria, I, cap. 6-11.16

arată ţelul spre care nădăjduieşte, cere să fie primit | în mănăstire] pentru a-şi schimba degrabă modul de viaţă şi a se număra cât mai curând printre monahi.

însă Părintele, ca un bun cunoscător al vieţii monahale şi al vicleniilor Diavolului, nu acceptă pentru moment cererea tânărului; dimpotrivă, el domoleşte elanul acestui copil care nu împlinise încă paisprezece ani, şi îl sfătuieşte să mai aştepte până când îşi va dezvolta, într-o mai mare, măsură, î nsuşirile cerute de modul acesta de viaţă. Dar încă din copilărie, pe când trăia în casa unchiului său, Simeon purta înlăuntrul fiinţei sale flacăra iubirii divine, şi chiar de atunci, fără să-l mai intereseze altceva, el s-a dedicat cu o râvnă rar întâlnită lecturii şi rugăciunii.

într-una din zile, Simeon a primit din mâinile învăţătorului său o carte cu scrierile lui Marcu | Ascetul] şi ale lui Diadoh, doi oameni minunaţi; chiar de la începutul lecturii, a descoperit un pasaj care suna astfel: „De cauţi cumva să dobândeşti ceva care să-ţi fie folositor, întreabă-ţi conştiinţa; fă tot ce-ţi spune ea şi vei căpăta ceea ce doreşti"1.

El ascultă aceste cuvinte ca şi cum ar fi ieşit din gura lui Dumnezeu, şi începe să se ocupe de conştiinţa sa. Aceasta, element divin în om, îi sugera în fiecare zi. în râvna lui spirituală, lucruri dintre cele mai înalte şi îl îndemna să înainteze pe calea binelui. Chiar de pe atunci, el îşi prelungea

Marcu Ascetul, De Lege spirituali, n. 69, P.G. 65. 913 C.17

rugăciunea şi meditaţia până în zori, la cântatul cocoşului.

Regimul pe care şi-l impusese, redus doar la cele necesare, înlesnea durata rugăciunii şi lecturii sale; înainte chiar de a renunţa la lume, el se străduia ca trupul său atât de delicat şi de tânăr să trăiască viaţa făpturilor netrupeşti. în felul acesta, el n-a mai avut nevoie de mulţi ani pentru a se elibera cu totul de lucrurile văzute ale acestei lumi, şi a se înălţa la contemplarea lucrurilor nevăzute ale lui Dumnezeu. N-a trecut prea mult timp până ce Duhul, văzându-i sufletul eliberat de materie şi pătruns de iubirea pentru Creatorul său, l-a răpit pământului pe aripile dorinţei pentru lucrurile inteligibile, şi l-a înălţat la viziunea şi la revelaţiile Domnului.

5. Or, într-o noapte, în vreme ce se ruga şi pe când mintea lui purificată se alipise de Dumnezeu, Simeon a văzut o lumină de sus, aruncându-şi deodată din înaltul cerurilor razele asupra lui - lumină puternică şi curată ce se revărsa pretu­tindeni şi strălucea ca în plină zi. Străluminat şi el de strălucirea aceasta, [lui Simeon] i se părea că întreaga casă, ca şi încăperea în care se afla, dispăruseră cât ai clipi din ochi, că el însuşi era ridicat în aer uitând cu totul de trupul lui.

In această stare - aşa cum el însuşi spunea şi scria apropiaţilor săi - a fost cuprins de o bucurie negrăită şi faţa i-a fost scăldată de lacrimile fericirii. Uluit de această întâmplare ciudată şi minunată - căci el era încă neştiutor în privinţa dumnezeieştilor 18

revelaţii - şi-a ridicat glasul, strigând fără încetare: „Doamne, ai milă de mine!1"; dar de aceasta şi-a |mtut da seama abia după ce şi-a venit în simţiri, căci în clipa aceea el nu ştia că gura lui vorbea sau că [vorbele pe care le rostea] erau auzite şi în afara lui.

Aşadar, în această lumină el a căpătat puterea de a vedea, şi iată că din înălţimile cerului se iveşte un fel de nor2 foarte luminos, fără formă şi contururi, plin de slava negrăită a lui Dumnezeu. I ,a dreapta acestui nor l-a zărit, stând în picioare, pe părintele său [duhovnicesc] Simeon Studitul, îmbrăcat în veşmintele pe care le purta în mod obişnuit, privind fix această lumină dumnezeiască si adresându-i netulburat rugăciunile sale.

Aflâridu-se în această stare de extaz vreme î ndelungată, Simeon nu simţea dacă atunci era în trup sau în afara trupului său3, aşa cum spunea şi .1 firma după aceea. Foarte târziu, această lumină s-a retras încetul cu încetul, şi el s-a văzut din nou în trup şi înlăuntrul încăperii, cu inima cuprinsă

1 Această invocare, repetată cu perseverenţă în liturghia ră­săriteană, a devenit partea cea mai importantă a rugăciunii isihaştilor.- Acest nor pare să fie o invenţie a lui Nichita; cel puţin, nu l-am găsit în relatările lui Simeon. Emul al lui Moise, trebuia să vadă, ca şi el, „slava Domnului. într-un nor". (Exodul 16, 10; cfr. Exodul, 26 ,16 ,18 ; Leviticul, 16, 2; Numeri, 11 ,25,14,10, etc.).1 încă un element ce revine necontenit în răpirile lui Simeon;aici, Simeon însuşi este cel care reia cuvintele Sfântului Pavel(2. Corinteni 12, 2-3).

19

de o bucurie de nedescris1, în timp ce striga cu voce tare: „Doamne, ai milă!". întreaga lui fiinţă era pătrunsă de un fior divin şi lacrimi mai dulci decât mierea şi fagurii de miere îi scăldau faţa. începând din clipa aceea, a simţit că trupul său devine mai fin, mai uşor, asemenea unui trup spiritual, şi acest simţământ a dăinuit mult timp după aceea. Astfel este rodul purităţii şi atât de pu­ternică este forţa dragostei dumnezeieşti în sufletele virtuoase!

6. După această viziune minunată, Simeon îşi simţea fiinţa cuprinsă şi mai tare de flacăra focului divin. A cerut atunci stăruitor părintelui său să fie tuns în monahism. Acesta, într-o viziune profetică, a prevăzut momentul potrivit [pentru primirea tânărului în rândul călugărilor]; dar, gândindu-se la slăbiciunea trupească a lui Simeon, prea firav pentru a putea îndura asprimile ascezei, a socotit că nu e bine să-i îndeplinească dorinţa chiar atunci.

La şase ani după acea extraordinară viziune, Simeon, din nu ştiu ce motive, se pregătea să facăo călătorie în ţara sa natală. Se ducea să-şi revadă părintele spiritual în renumita mănăstire Studion. De îndată ce l-a văzut, acest om minunat i-a spus: „A sosit vremea, fiul meu, să-ţi schimbi, dacă vrei, viaţa şi veşmintele". Cuvintele acestea au fost ca nişte cărbuni aprinşi în inima tânărului: „Şi atunci părinte - i-a zis el - de ce nu mi-aţi spus acest lucru

1 Bucuria este semnalată de Nichita ca unul din semnele vizi­unilor adevărate.20

mai devreme, mie, copilul vostru? începând din clipa aceea, voi părăsi lumea şi tot ce ţine de ea. Dar fiindcă misiunea ce mi-a fost încredinţată în slujba împăratului mă obligă să mă întorc în ţara mea de baştină, voi face cale întoarsă [pentru a-mi rândui treburile], după care mă voi încredinţa cu tot ce îmi aparţine în mâinile sfinţiei voastre".

Zis şi făcut: s-a aşternut la drum şi a ajuns grabnic acasă. Şi cum atunci era perioada postului, s-a devotat cu totul luptelor pentru câştigarea virtuţii. Scotocind prin biblioteca familiei, a dat peste Scara, cartea preafericitului Ioan [Climacos].I s-a părut folositoare şi, asemenea unui ogor bine lucrat, a primit în inima lui sămânţa cuvântului1, cu nădejdea ca din zi în zi planta răsădită să creas­că şi să rodească. Exista acolo o încăpere foarte strâmtă, situată în apropierea intrării în capelă. A intrat în acea încăpere unde a şi rămas. Noaptea a închis uşile şi s-a rugat cam trei ceasuri; ziua, fie se ruga în taină Tatălui ceresc, fie cerceta scrierile sfinte. Actele de bărbăţie supraomenească ale celor care s-au distins prin smerenie şi progresele realizate de cei ce o practicau cu atâta râvnă, i-au inspirat ideea de a se angaja şi el într-o luptă asemănătoare.

Astfel, cercetând cartea pe care am amintit-o, a întâlnit aceste rânduri pe care le redăm întocmai: „Nepăsarea este moartea sufletului şi moartea

1 Luca 8 ,5 -1 6 .21

minţii înaintea morţii trupului"1. La citirea acestor rânduri, Simeon şi-a dat seama că găsise în această carte mântuirea pe care o căuta. A început atunci să se roage şi să vegheze în preajma mormintelor, întipărindu-şi în inimă imaginea celor morţi. înlă- untrul lui a pornit un război nemilos, înteţindu-şi posturile şi vegherile şi păstrând în minte pomenirea morţii şi a judecăţii.

7. Acestea erau preocupările lui. într-o noapte, pe când se ruga în capelă, unde se găsea şi un sicriu - uşile fiind închise, ca de obicei - iată ca o mul­ţime de demoni ameninţători vin şi se năpustesc asupra capelei. Cu toţii împing uşile, le deschid ca să-l înhaţe [pe Simeon], şi fac un asemenea vacarm încât el a crezut că uşile au fost sfărâmate şi arun­cate de-o parte şi de alta a pereţilor. înspăimântat, şi-a ridicat mâinile spre cer ca să implore ajutorul dumnezeiesc. Când duhurile rele l-au văzut ne­mişcat ca o stană de piatră, stând drept în picioare atâtea ore, s-au dat bătute şi au luat-o la fugă. Mâinile, slăbite din cauza acestui îndelungat efort, nu i se mai îndoiau. Abia după mai multe încercări, însoţite de dureri cumplite, a reuşit cu mare greu­tate să le redea mişcarea. A văzut apoi, cu mare uimire, că uşile erau închise. Din clipa aceea el a prins curaj în lupta cu demonii. Datorită încrederii căpătate, atacurile demonilor n-au mai însemnat pentru el ceva de luat în seamă, şi s-a convins că

1 Ioan Climacos, Scara 13, P.G. 88, 932 B. Textul citat este chiar titlul capitolului.22

aceştia n-au nici o putere împotriva noastră, câtă vreme nu ne despărţim de Dumnezeu.

în această dispoziţie sufletească, el s-a desprins de orice grijă vremelnică şi nu se mai ocupa decât de rugăciune şi de lectură. Dacă uneori plictiseala era pe cale să-l tulbure, se ducea în locurile unde se aflau morminte şi, aşezat pe unul din ele, punea în gând întrebări morţilor îngropaţi acolo; uneori era cuprins de căinţă, alteori scotea strigăte pline de jale, însoţite de lacrimi. Prin toate aceste prac­tici şi altele asemănătoare căuta să-şi smulgă din inimă vălul nepăsării.

Aceasta a fost, chiar de la început, lupta minu­natului Simeon, cu aceasta s-a ocupat el în timpul cât a fost laic. Harul lui Dumnezeu lucra în aşa fel în el, încât contemplarea cadavrelor se întipărea în mintea lui ca o imagine gravată pe un perete. Mai mult decât atât, toate simţurile i s-au schimbat în

' r

aşa măsură, încât de atunci chipul oricărei făpturi, strălucirea oricărei frumuseţi [pământeşti], şi tot ce trăieşte şi se mişcă [în lume] îi apăreau ca fiind moarte.

8. întrucât vremea plecării în capitală se apro­pia, tatăl lui îl văzu pe Simion grăbindu-se pentru această călătorie. Neputând să-l abată de la scopul de a se devota în întregime lui Dumnezeu, cu toate că recursese la toate argumentele în acest sens, [părintele său] l-a luat deoparte, rugându-1 cu lacrimi în ochi: „Nu mă părăsi acum Ia bătrâneţe, copilul meu, te implor; vezi bine că sfârşitul zilelor mele se apropie şi nu-i departe ceasul despărţirii

23

mele de această lume. Când îmi vei fi pus trupul în mormânt, atunci poţi merge oriunde doreşti, spre a-ţi alege calea ce îţi va fi pe plac, dar acum gândeşte-te la marea durere pe care mi-o vei pri- cinui, dacă te vei despărţi de mine. Tu ştii că nu te am decât pe tine ca toiag al bătrâneţii şi mângâiere a sufletului meu; a nu te mai vedea, este totuna cu a muri."

Aşa i-a vorbit tatăl său şi l-a rugat vărsând şiroaie de lacrimi. Dar fiul, aflat deja dincolo de legile naturii, tânjea să fie mai aproape de Tatăl ceresc decât de tatăl său de pe pământ: „îmi e cu neputinţă - a răspuns el - ca să mai rămân în această viaţă lumească, tată, fie chiar şi pentru puţin timp; căci noi nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine, iar a face orice altceva în afară de a fi în sluj­ba Domnului, ar fi pentru mine o mare pierdere şi chiar primejdios".

9. De îndată ce a terminat ce avea de spus, a renunţat în scris la întreaga avere ce i se cuvenea din partea părinţilor, neluând cu sine decât lucrurile personale, servitorii şi ceea ce obţinuse din alte surse. A încălecat pe cal şi a pornit în goană; ase­menea lui Lot1, nu s-a mai uitat îndărăt la familia pe care o lăsase plângând în urma lui, şi fără să se mai gândească la slujba oficială care îi fuseseîncredinţată./

Vedem astfel cum dragostea fierbinte pentru Tatăl ceresc este mai puternică decât orice lucru şi

1 Geneza 19,17 - 26. 24

chiar decât dragostea firească pentru părinţi. Ea nu cunoaşte piedicile vreunei legături naturale şi nici o ameninţare din partea oamenilor nu o poate birui. Ceea ce este mai bun învinge ceea ce este mai puţin bun şi rupe legăturile ce ţineau înlănţuită gândirea suverană de simţirea pentru cele create. Aflat în această dispoziţie sufletească, minunatul Simeon îi îndemna pe oamenii săi să se grăbească; uneori rămânea în urmă plin de căinţă, alteori le-o lua înainte ca nu cumva să i se audă suspinele. Pentru a-şi alina dorul de Dumnezeu, umplea munţii şi văile cu plânsetele şi tânguielile sale.

într-o zi, în timp ce înainta astfel şi ajunsese în mijlocul munţilor, deodată a fost împresurat de sus, ca de un foc, de strălucirile harului Duhului - aşa cum i s-a întâmplat lui Pavel altădată1 - şi s-a simţit cuprins de o bucurie şi de o linişte cum nu mai cunoscuse până atunci, şi care îi întăreau dragostea pentru Dumnezeu şi credinţa în [Simeon Studitul] părintele său duhovnicesc.

1 Fapte. 9 ,3; 2 2 ,6.25

La mănăstirea Studion

10. După opt zile de mers, Simeon a ajuns la [Constantinopol] regina cetăţilor şi, asemenea unui cerb care aleargă la izvorul de apă vie1, tot aşa grăbeşte el spre acest sfânt bătrân, şi se aruncă la picioarele lui ca la picioarele Domnului Hristos cu tot ce-i aparţinea. Acest părinte, cu adevărat nespus de iubitor, văzând cât de adânci îi erau smerenia şi credinţa, şi-a eliberat mai întâi ucenicul de grijile lumii trecătoare, împărţind săracilor toate bunu­rile acestuia. L-a luat apoi cu sine în mănăstire, pregătindu-1 pentru încercările ce vor veni; căci el prevedea, în chip profetic, răutăţile ce urma să la îndure pentru novicele său.

11. A doua zi, bătrânul s-a dus cu acest tânăr de ispravă să-l prezinte mai-marelui (Petru era numele celui care cârmuia pe atunci marea stână a Studiţilor) şi, după ce a depus două monede de aur pentru mănăstire, l-a îmbrăcat în sacul celor care practică virtuţile. întrucât nu exista nici o

1 Psalmi. 41,1. 26

chilie liberă în care să locuiască novicele, stareţul l-a încredinţat acestui minunat părinte; amândoi au primit, ţinând seama şi de vârsta lui Simeon.

Părintele l-a primit, aşadar, pe cel ce-1 hrănise încă din copilărie cu dreaptă învăţătură; i-a porun­cit să locuiască sub scara chiliei sale şi să mediteze acolo asupra căii strâmte. Acolo exista, într-adevăr, un colţişor strâmt ca un mormânt, în care Simeon se odihnea deştul de bine, deşi dormea ghemuit, începând de atunci, şi-a impus un exerciţiu de virtute mai înalt, iar îndrumătorul lui îl iniţia în regulile acestei practici. Părintele i-a spus: „Vezi, fiule, dacă vrei să te mântuieşti şi să eviţi capcanele Celui Rău, ocupă-te doar de tine, nu te întinde la vorbă fără rost cu cei de aici nici chiar la sfintele adunări, şi nu te plimba de la o chilie la alta; rămâi ca un străin, reţinut faţă de toată lumea, cugetând la păcatele tale şi la pedepsele lor veşnice; păstrează-ţi mintea nemişcată, ţine-o departe de impresiile venite din afară. Dacă vei respecta toate acestea, multe vei avea de câştigat".

12. Simeon a ascultat cu atenţie cuvinteleacestea, ca şi cum ar fi venit chiar din gura luiDumnezeu, şi le-a urmat întocmai. Părintele care îlîndruma, din dorinţa de a-1 face să dobândească ' /cele mai alese virtuţi, l-a pus să facă în chilie muncile cele mai umilitoare. [Simeon] s-a supus bătrânului o dată pentru totdeauna şi se considera un sclav, un străin, gata, dacă i s-ar fi cerut, să se arunce într-un cuptor încins sau în fundul mării, supunându-se bucuros acestei porunci. Cu toate că

27

era ostenit peste măsură din pricina acestor munci istovitoare, avea grijă să-şi facă timp pentru vegheri, şi respecta posturile. El ştia că toate acestea îi sunt de folos şi le îndeplinea fără şovăire.

Pentru a-i tăia voia, bătrânul îi cerea să facă lucruri opuse [postului şi veghei], poruncindu-i să mănânce şi să doarmă. Pentru Simeon, aceste încer­cări atât de diferite erau foarte grele, dar el îndura fără să crâcnească. în înţelepciunea sa, dumneze­iescul bătrân îl făcea, când să îndure umilinţele şi oboseala, când să simtă cinstea şi odihna. Şi astfel, opunându-se voinţei ucenicului său, bătrânul îlfăcea să dobândească merite din două direcţii./

Pregătit astfel de către părinte şi schimbat prin cea mai bună dintre metode, novicele a progresatatât de mult în credinţa statornică în îndrumătorul/său şi în venerarea acestuia, încât avea grijă să calce pământul în locul unde acesta îşi pusese piciorul, şi în orice loc unde îl văzuse stând în picioare şi rugându-se. El îl venera ca pe un sfânt între sfinţi, îngenunchea dinaintea lui, îl săruta, îi ştergea lacrimile cu mâinile sale şi le ducea la ochii şi la inima lui, ca şi cum ar fi fost un leac; în schimb, se considera nevrednic de a se atinge de vreunul din veşmintele părintelui său1.

13. Duşmanul, văzându-1 urcând atât de repede pe culme, scrâşnea din dinţi împotriva lui şi se stră­duia în fel şi chip să-l doboare. însă rugăciunea

1 Aceste detalii prezentate aici ca fapte, se regăsesc în scrisorile lui Simeon ca recomandări, de exemplu în P.G. 120.611 D.28

bătrânului, ca o coloană de foc, făcea ca Simeon să fie bine apărat. Dar pentru a i se arăta că puterea răutăţii este neputincioasă, i s-a îngăduit diavolu­lui să-l atace pe Simeon în părţile lui mai slabe.

Prima oară l-a atacat în somn; Simeon a fost cuprins de un fel de moleşeală, de o întunecare a minţii, de o apăsare în tot trupul, încât i se părea că e acoperit din cap până la picioare de un sac foarte greu. Nu se mai putea ridica în picioare, nu mai putea să-şi ridice capul, nici chiar să-şi deschi­dă gura sau să audă psalmodierea din biserică, înţelegând că acesta este un atac al duşmanului, eroul nostru i-a făcut faţă bărbăteşte cu armele spiritului său, fără a-şi slăbi pentru nimic în lume rezistenţa, sau să cedeze vreo parte cât de mică de teren. Vrăjmaşul n-a mai putut îndura curajul şi statornicia lui Simeon. învins, a renunţat la modul acesta de a ataca.

într-o zi, pe când Simeon stătea în picioare la începutul imnurilor de dimineaţă, a avut impresia că sacul se retrăgea, puţin câte puţin de la vârful picioarelor sale şi se îndrepta în sus, alunecând şi lăsând libere părţile trupului de care se îndepărta, dar părţile către care urca erau supuse unei apăsări mai puternice. La sfârşit totul s-a retras în văzduh, formând un fel de nor gros purtat de un vânt pu­ternic. Atunci sfântul s-a simţit uşor, alcătuit parcă dintr-o materie foarte subţire, asemeni unui duh. Cuprins de o bucurie fără seamăn, el a început să cânte împreună cu David: „Rupt-ai sacul meu,

29

Doamne, şi m-ai încins cu veselie"1. începând de atunci, întărit de sus, el nu se mai aşeza în timpul slujbelor, ci, imitându-şi învăţătorul, rămânea în picioare.

14. Demonul leneviei fiind biruit, a venit rândul demonilor fricii să-l asalteze în timpul nopţii. în timp ce Simeon se ruga, ei îi zgâlţâiau chilia, făceau un zgomot infernal, şi scoteau la iveală tot felul de imagini înfricoşătoare, iar când [Simeon] era pe cale să adoarmă, ei îi apăreau asemenea unor harapi, din ochii şi gurile cărora ţâşneau flăcări, îi suflau cărbuni aprinşi în faţă, umplând în acelaşi timp toată chilia. Uneori apăreau cu arme scânteietoare, scoteau strigăte de luptă şi aprindeau podeaua pe care el dormea şi pereţii. Şi în timp ce gloata [diavolilor] făcea toate aceste răutăţi, Simeon, la fiecare asalt al lor, se scula şi se ruga, iar diavolii părăseau în grabă chilia.

15. După aceea, ei şi-au schimbat felul de a lup­ta, bizuindu-se acum pe diavolii ce nu cunoşteau deloc odihna, şi care sunt cei mai puternici; cei care îşi fac apariţia acum sunt diavolii desfrâului. Prin urmare, în fiecare noapte, aceştia îl atacă de două sau chiar de trei ori cu plăsmuirile făurite de ei, ca să-i rănească inima cu plăceri necurate. însă el căpătase o asemenea trecere în faţa lui Dumnezeu, care .îl întărise intr-atât împotriva diavolilor, încât, în timpul somnului, se simţea ca şi cum ar fi fost

1 Psalmi 29 (30), 11.30

■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■ ■

treaz pe deplin, şi se lupta cu ei mai abitir decât înstarea de veghe.

16. învinşi încă o dată în luptă, ei nu mai în­drăznesc să-l atace, ci, nebuni de furie, se folosesc de arma invidiei; astfel, îi stârnesc împotriva lui pe cei mai delăsători dintre fraţi, ba chiar pe cel care s-ar fi cuvenit cel mai puţin, pe stareţul Petru. Dar acest neînfricat atlet al lui Hristos, înarmat cu chivără şi coiful spiritului1, n-a catadicsit să dea atenţie bârfitorilor săi, şi nici să discute cu ei. îi ocolea pe toţi, fără să urască pe nimeni, şi, ca un copil al lui Hristos, plin de simţăminte curate, alerga să-şi afle odihna doar în braţele spirituale ale părintelui său în Dumnezeu, căruia îi descoperea sufletul. De aici, bine înarmat, se întorcea ca să se lupte din nou cu demonii.

în timpul sfintelor slujbe, el stătea în picioare drept ca un stâlp sau ca o statuie, păstrându-şi privirea fixă; de asemenea, vărsa în fiecare zi râuri de lacrimi, fără să-i pese câtuşi de puţin de cei din jurul lui. Dintre călugării care îl vedeau păstrându-şi mereu o astfel de purtare, unii se bucurau şi.1 lău­dau pe Dumnezeu - aceştia erau cei mai evlavioşi; ceilalţi, însă, nu-i puteau suporta privirea, fiindcă pentru ei felul de viaţă al lui [Simeon] însemna înfierarea nepăsării lor. De aici s-a iscat marea încercare la care va fi supus eroul nostru. Cei care nu vedeau cu ochi buni luptele Iui aprige, s-au înţeles chiar cu stareţul şi au uneltit împotriva lui

1 Efeseni, 6,14-17.31

pentru a-1 face să renunţe la atitudinea lui ho­tărâtă, făcându-1 astfel, să-şi piardă încrederea în părintele său duhovnicesc şi să-l convingă să ur­meze regulile lor; în caz contrar, să-l alunge cât mai repede din mănăstire, dacă Simeon va refuza să li se supună.

17. Sunt oare aceşti călugări singurii duşmani pe care diavolul î-a stârnit împotriva lui Simeon, aşa cum a aţâţat împotriva lui Iosif pe proprii lui fraţi1? Mu doar pe ei ci şi pe cei din afară, chiar şi pe tatăl său natural. S-a pornit atunci o luptă ciu­dată [împotriva lui] purtată din două direcţii: din. afară se făceau eforturi ca Simeon să se întoarcă în sânul familiei şi în lumea pe care o părăsise; dină­untru se făceau presiuni pentru ca el să renunţe la metodele spirituale şi la progresele pe care le reali­zase, şi să fie silit să accepte acelaşi mod de gândire ca al celor din jurul său, sau, dacă se împotrivea, să fie alungat din mijlocul lor.

Dar ce este înţelepciunea înţelepţilor2, şi prim ce mijloace au uneltit împotriva lui? Linguşeli şiameninţări, mustrări şi laude, bârfe şi făgăduieli -.oare unul din aceste mijloace va reuşi să-l clatine pe biruitorul demonilor? Pe de o parte, ei căutau să-l atragă la mese îmbelşugate, la băutură şi la bârfe, şi îi făgăduiau o funcţie în mănăstire. Şi mai ce? Slujbe uşoare, chilii frumoase, ranguri. Pe de altă parte, unelteau ca să-l alunge şi-l ameninţau

1 Geneza 37.2 înţelepciunea lui Solomon, 6,22. 32"

cu exilul. în ce scop? Pentru ca e! să se lepede de Dumnezeu, să se lepede de virtute şi de părintele său duhovnicesc.

18. Aşadar, ce a făcut acest om curajos şi. mai înţelept decât bătrânii1, el care ştia atât de bine să deosebească ceea ce este cel mai bine de ceea ce este mai puţin bine? Oare s-a lăsat el înmuiat dato­rită linguşelilor? Şi-a stins cumva asprimea ascezei? A părăsit el calea strâmtă pentru calea cea largă? Nicidecum. Dar, asemenea unui atlet nebiruit, el a tratai cu o nobilă nepăsare - şi aceasta ca o mărturie a vredniciei ce o atinsese - toate bârfele, persecu­ţiile, jignirile, minciunile, şi a privit cu dispreţ tot ceea ce alţii preţuiesc. Aşadar, ce anume? Lingu­şelile, titlurile amăgitoare, onorurile, funcţiile. şi alte lucruri râvnite de cei ce tânjesc după ele. Şi ce s-a întâmplat mai apoi? Prin îndemnurile sale, bătrânul îl întărea pe Simion şi îi insufla curaj şi perseverenţă în toate aceste lupte. Iată cam cum îi vorbea:

„Copilul meu, îndură cu bărbăţie încercările la care te supun demonii; este piatra de încercare a virtuţii noastre. Căci trebuie să ştii că noi ne-am purtat vitejeşte în toate bătăliile pentru virtute. Chiar dacă postim, veghem şi practicăm asceza, totul este zadarnic dacă nu luptăm să avem un suflet bun, cinstit, drept, smerit şi blând. într-un asemenea suflet se răspândeşte, respiră şi locu­ieşte, ca într-un lăcaş bineplăcut, harul duhului

1 Psalmi 119,10033

dumnezeiesc; nu există alt mijloc de a-1 vedea sau primi"1.

19. Auzind aceste cuvinte, Simeon, în dorinţa lui fierbinte de a căpăta îndurarea Duhului sfânt, cade cu faţa la pământ, cuprinde sfintele picioare ale bătrânului şi îl imploră înflăcărat să capete şi el harul acesta mai degrabă prin rugăciunile părintelui său decât prin propriile lui străduinţe. Părintele se lasă cuprins de milă şi îi spune ucenicului aflat la picioarele sale: „Ridică-te, copilul meu, eu sunt om ca şi tine şi, având credinţă în bunătatea lui Dumnezeu, îţi spun că ţi se va dărui un har de două ori mai mare decât mie". La auzul acestor cuvinte, Simeon a rămas uimit, dar le-a primit cu ochii plin de lacrimi şi cu nestrămutată credinţă.

Bătrânul l-a îmbrăţişat şi i-a dat drumul să plece în pace; aceasta s-a întâmplat pe la ceasurile trei din noapte. Abia intrat în chilie - o, cât de repede lucrează ajutorul dumnezeiesc! - că se şi face ziuă mai devreme acolo şi [Simeon] se simte cuprins de o lumină venită de undeva de sus, care îl învăluie cu o strălucire asemănătoare soarelui. [Lumina aceasta] îi pătrunde mintea, i-o supune şi îl face să simtă o bucurie fără de margini. Ea face ca sufletul său să se înalţe şi mai mult spre iubirea divină, şi el, cu spiritul tulburat şi inima plină de căinţă, îngenunchează în faţa lui Dumnezeu, se

1 Aceste cuvinte ca şi toată istorisirea de la cap. 18 şi 19 sunt extrase din cuvântarea 16 a lui Simeon. Nichita, însă, i-a redat mai puţin riguros textul.34

mărturiseşte şi îi mulţumeşte. Atunci, în timp ce se afla întins la pământ şi vărsa lacrimi, s-a produs o minune nemaivăzută: chiar în clipa în care se închina Domnului, iată că s-a ivit un nor luminos ce cobora spre el şi care îl făcea să-şi simtă sufletul plin de bucurie, de pace şi de dragoste dumne­zeiască, pe măsură ce povara pământească a gândurilor legate de plăcerile trupeşti începea să dispară.

20. De atunci încrederea lui în părintele său duhovnicesc s-a întărit şi mai mult, şi el a ţinut drumul drept. întrucât el tânjea după viziunea ce îi apăruse1, căinţa îi devenise nesfârşită. A căpătat atunci o asemenea înţelepciune şi ştiinţă în cuvânt, încât toţi îi admirau adâncimea cuvântărilor şi se întrebau cu uimire: „De unde a căpătat el această înţelepciune şi atâtea cunoştinţe, căci nu a făcut studii laice?" Ei nu ştiau că Dumnezeu, care este înţelepciunea şi cunoaşterea desăvârşită, îi umple pe cei în care Se pogoară cu o înţelepciune şi o cunoaştere ce nu pot fi descrise în cuvinte. El îi face pe cei care îi aparţin mai înţelepţi decât orice înţelepţi şi oratori, aşa cum a făcut pentru ucenicii şi apostolii Lui.

Mai mult chiar, toţi erau uimiţi de supuşenia şi neîncetata căinţă a lui Simeon; asceza lui aspră îl făcuse să se înalţe atât de sus şi atât de repede,

1 Nichita omite aici, sau traduce vag în aceste câteva cuvinte mâhnirea de care este cuprins clarvăzătorul când viziunea a dispărut.

35

încât îi depăşea chiar şi pe cei ce luptaseră vreme îndelungată pentru virtute; Simeon devenise în­văţătorul lor, asemenea marelui profet Daniel1. Cine vrea să se convingă, nu are decât să citească răspunsurile pe care el le dădea în scris la întrebă­rile lor, răspunsuri care îi uimeau pe toţi.

21. Nu a trecut mult timp şi aceia care îl vorbeau de rău, văzându-1 îhăltându-se în virtute

' r

şi sporind în dragostea lui pentru părintele său, s-au dus iarăşi la stareţ, şi au aprins cu şi mai mul­tă tărie cărbunii nemulţumirii acestuia împotriva lui Simeon. Acesta l-a chemat la sine, ca să-i ceară socoteală pentru învinuirile ce i se aduceau de către acuzatorii săi. Mai cu făgăduieli, mai cu ameninţări, egumenul s-a străduit să-l despartă de învăţătorul său şi să-l atragă de partea lui, căci, încălcându-şi datoria de mai-mare al mănăstirii, era invidios pe acest bătrân vrednic de admiraţie. Văzând însă cât de statornic rămâne Simeon în hotărârea lui de a-şi pune toată încrederea în bă­trânul său îndrumător, egumenul, învins de tăria şi înţelepciunea cuvintelor rostite de tânăr, dă îndată poruncă ca preafericitul să fie alungat din mănăstire.

1 Daniel, 1,45.36

La mănăstirea Sfântul Mamas

I I I

22. Minunatul părinte [Simeon Studitul] văzând cât de invidios era egumenul laolaltă cu ceilalţicălugări, şi-a luat ucenicul cu sine şi a plecat să-l caute pe Antonie, vestit pentru virtutea sa, stareţul mănăstirii vecine a sfântului Mamas, şi i-1 încredin­ţează pe Simeon ca pe o comoară de mare preţ.

Ei şi ce? Credeţi că Cel Rău s-a liniştit doar pentru atât şi şi-a mai potolit pizma şi atacurile? Nicidecum. El îl ridică pe tatăl său după trup şi pe câţiva membri ai senatului împotriva lui Simeon; aceştia caută să-l împiedice să părăsească lumea şi lucrurile ei. însă viteazul atlet al lui Hristos va rămâne neclintit în hotărârea lui, şi nu poate fi făcut să-şi schimbe viaţa pe care şi-o alesese, până într-atât de fierbinte era dragostea lui faţă de Dumnezeu.

23. El trimite tatălui său. după trup cuvintele pe care acesta ar fi trebuit să le trimită fiului său, pentru a-1 îndemna să nu aleagă nimic altceva decât dragostea lui Hristos. Atunci, în timp ce scria, i-a apărut un alt semn dumnezeiesc: odată terminat

37

îndemnul către tatăl său, tocmai când voia să-i arate cum trebuie să le scrie sfinţilor, a adăugat aceste cuvinte: „Cât despre scrisoarea destinată sfântului meu părinte duhovnicesc, tu va trebui să scrii adresa astfel... - şi ajuns la acest cuvânt (O, cât de minunate sunt tainele Tale, Hristoase- împăratul nostru!), deodată s-a coborât asupra lui, din înaltul cerului, o lumină strălucitoare ce părea că dă la o parte acoperişul casei şi îi umple din nou sufletul cu bucurie şi fericire de nedescris. Această lumină era atât de puternică încât lampa aprinsă (căci era noapte atunci) a dispărut cu totul. Şi iată că din această lumină dumnezeiască s-a auzit o voce care spunea: „...Apostolului şi uceni­cului lui Hristos, mijlocitorul şi solul nostru pe lângă Dumnezeu".

La aceste cuvinte atât de neaşteptate, Simeon n-a mai ştiut de el, iar simţurile lui fremătară. „Căci - se jura el pe Dumnezeul care îi apăruse - această lumină divină m-a învăluit cu totul; am vărsat râuri de lacrimi şi simţeam cum o mână străină a apucat-o pe a mea împingând-o ca să scrie. Nu mi s-a îngăduit să văd nimic în timp ce scriam adresa ce-mi fusese dictată de sus".

24. Bunul păstor [Simeon Studitul, părintele său spiritual] îşi vizita destul de des ucenicul. Când l-a văzut atât de aprins de dragoste pentru Dumnezeu şi arzând de dorinţa de a îmbrăca sfântul veşmânt, bătrânul l-a tuns în monahism şi l-a îmbrăcat cu tunica bucuriei. începând de atunci, Simeon, în râvna lui pentru virtute, se avântă în38

lupte şi mai aprige decât cele dinainte. Plin deînţelepciune, îşi încinge şalele cu centura bucuriei şi a curajului, virtuţi pe care el le practica şi le şlefuia de la o vârstă fragedă. Dar de atunci se supune unor reguli şi mai aspre. Lăsând totul deoparte, el se consacră doar rugăciunii, isihiei şi meditaţiei asupra sfintelor Scripturi. El se uneşte cu Dumnezeu şi mai mult în lumina contemplaţiei, pentru care el trăise chiar înainte de consacrarea sa, şi care îl luminase încă din leagăn.

25. Iată hrana zilnică a acestui om de o puri­tate exemplară: pâinea care dă viaţă, preţiosul sânge al lui Hristos, plante bune de mâncat şi cereale. El îşi ţinea viaţa în felul acesta, fără să pună în gură nimic altceva în celelalte zile ale săptămânii, în afara duminicilor. în zilele de sărbătoare, lua parte la mesele comune alături de ceilalţi fraţi, cu capul plecat şi într-o continuă căinţă. Apoi mulţumea, se ridica de la masă şi se ducea grăbit în chilie, încuia uşa cu cheia şi începea să se roage1. Apoi citea şi se odihnea puţin, culcânclu-se jos pe pământ. Nu avea nici pat, nici pătură, nici altceva care să-i ofere trupului o tihnă cât de neîn­semnată; patul, salteaua şi pernele pufoase erau înlocuite de pământul pe care se culca. Dar chiar şi aşa, nu se bucura de somn în toate nopţile: dumi­nicile şi în zilele de sărbătoare mai importante, nu dormea deloc, de la lăsarea serii până în zori; el

1 Aceste detalii sunt recomandări ale lui Simeon Studitul,devenite, su'b pana lui Michita, tot atâtea fapte.

39

nu-şi îngăduia răgaz pentru odihnă, nici măcar cât Arsenie cel Mare, iar de îndată ce răsărea soarele, începea să se roage cu faţa scăldată în lacrimi. Pentru el, nimic nu era mai preţios ca vorbirea cu Dumnezeu. Avea mare grijă de a nu lăsa să-i scape vreun cuvânt de prisos,1 căci ştia că încălcarea unei porunci a lui Hristos, chiar şi a celei aparent mai neînsemnate, este pentru suflet o mare primej­die în viata viitoare./

26. Aşadar, putea fi văzut zilnic ca într-o arenă deschisă, acest suflet aprins de fervoare, alergând în cursa pentru împlinirea poruncilor lui Hristos, fără să acorde nici cea mai mică atenţie părerii ce­lorlalţi; sufletul îi era cuprins de căldura Duhului, atent cu totul la revelaţiile şi la lumina dumneze­iască. începând de atunci, acest om răbdător stătea închis în chilie toată ziua, fără să iasă afară. în tot acest 'timp, fiind retras asemenea unei albine harni­ce2, el producea mierea virtuţii şi construia într-un fagure frumos celulele fiecărei virtuţi. El îşi pregătea astfel o hrană fără plată pentru viitor, fiind gata să ofere dumnezeiescului său împărat un fruct preţios, vrednic de un ospăţ ceresc.

Mai întâi, în zorii zilei el se reculegea profund, departe de orice, şi se consacra rugăciunii, aşa cum am arătat; mintea i se avânta spre înălţimi, într-o strânsă unire nematerială cu Dumnezeul nematerial. Nici o grijă nu-i abătea sau împrăştia

1 Matei 12,36.2 Proverbe 6 ,8 .40

gândul la impresiile transmise de simţuri, întrucât Dumnezeu însuşi venea în întâmpinarea cererilor sale, îi învăluia cu lumina Sa lăuntrică partea intelectuală a sufletului său, dând la o parte ceea ce ar fi putut rămâne în el ca fire pământească, umplându-i inima cu un duh de credinţă şi de mare bucurie. Atunci, purificat prin lacrimile vărsate din belşug, udat de ele ca şi cum ar fi ieşit dintr-un râu, devenit pe de-a-ntregul o flacără prin rugă­ciunile sale, [Simeon] îşi părăsea chilia pentru cathismă1, după care se cufunda în citirea Sfintei Scripturi şi a [cărţilor despre] vieţile asceţilor din vechime, ale căror fapte înălţătoare le lua drept modele de urmat.

27. După ce termina cu cititul, se întorcea la munca lui manuală - aceea de a copia texte din cărţile sfinte, căci avea un scris foarte frumos şi era o adevărată plăcere să-l vezi la lucru. La auzul simandrei2, se ridica numaidecât pentru a-i aduce laudă lui Dumnezeu, iar atunci când se pregătea sfânta anafura, se închidea într-una din capelele mănăstirii, după ce luase parte la citirea Evanghe­liei. Acolo, stând în picioare şi rugându-se, el vorbea cu Dumnezeu cu ochii scăldaţi în lacrimi, până când preotul ridica Pâinea. Atunci, pătruns cu totul de focul divin, se împărtăşea cu sfintele.

1 Parte a slujbei în timpul căreia se citeşte Psaltirea.2 Toacă de lemn sau de metal atârnată la intrarea unei biserici, în care se loveşte cu un ciocan pentru a anunţa începerea slujbei sau diverse momente ale serviciului religios.

41

taine, după care, în tăcere, se grăbea să se întoarcă în chilie unde îşi lua masa sărăcăcioasă, fără hrană trecută prin foc. Se apuca apoi de munca lui, ca de obicei, aşa cum am arătat înainte. Când asfinţea şi mai era puţin până la sosirea nopţii, putea fi văzut, asemenea unui astru ocrotit ce străluceşte în întuneric, stăruind în rugăciune şi în studiul sfintelor Scripturi până la miezul nopţii, sau une­ori, în extazul contemplării sacre, unit mistic cu Dumnezeu.

28. La semnalul simandrei, la cea de-a şaptea oră din noapte, se ridica de la pământ, acolo unde stătea întins pentru a se odihni puţin; împreună cu fraţii lui lăuda pe Dumnezeu prin cântece, rămâ­nând în picioare în tot acest timp. Nu se aşeza niciodată când se citeau sfintele Scripturi ci intra în vreo capelă a mănăstirii şi, stând nemişcat, asculta lectura lor udând pământul cu lacrimi. După ce slujba de dimineaţă se termina, singur, în urma tuturor, ieşea tăcut din biserică şi se întorcea în chilia lui, unde începea din nou bătălia sfântă. în felul acesta, minunatul Simeon purta neîncetat o bătălie ascetică, atât ziua cât şi noaptea.

Pe toată durata sfântului post al Paştelui, el stătea nemâncat în toate zilele săptămânii, în afara zilelor de sâmbătă şi duminică. în aceste zile, el lua parte la ma.sa comună, mâncând câteva grăunţe de cereale sau legume fierte. Nu se culca niciodată pe o parte, şi atunci când simţea că îl lasă puterile, îşi punea capul pe braţ şi îşi acorda un răgaz de odih- 42

nă dureroasă, ceva asemănător somnului timp de cel mult o oră. Astfel îşi îndeplinea el îndatoririle de început şi de mijloc ale acestei lupte purtate potrivit rânduielilor.

43

Preot şi egumen

IV

29. Ajuns la acest nivel [de pregătire], când după doi ani izbutise să treacă de stadiul mijlociu, s-a grăbit, folosindu-şi înţelepciunea, să atingă desă­vârşirea. După ce înţelesese cu ochii contemplaţiei firea făpturilor, a reuşit să afle „raţiunile" acestora, şi cine anume le dădea mişcarea de acolo de sus. Duhul îi dezleagă limba şi el rosteşte vorbe înţe­lepte în Biserica lui Hristos. Atunci când păstorul [său Simeon Studitul] a băgat de seamă că ucenicul său, datorită înflăcărării spirituale, ajunsese aşa de repede la stadiul de om desăvârşit, la înălţimea staturii lui Hristos1, s-a gândit că ar fi înţelept să pună această făclie aprinsă într-un sfeşnic pentru a lumina Biserica celor credincioşi, arătând tuturor aparţinătorilor ei lumina care l-a luminat şi pe el.

30. La aceasta cugeta venerabilul învăţător în privinţa lui Simeon; la scurtă vreme după aceea, stareţul mănăstirii a părăsit lumea aceasta pentru a se merge la Domnul. Cu încuviinţarea patriarhului

1 Ne este destul de greu să înţelegem ce a vrut Nichita să spună prin această afirmaţie.44

Nicolae Chrysobergul şi a călugărilor de la Sfântul Mamas, [Simeon], asociatul puterilor cereşti, este numit învăţător şi hirotonit preot. Fireşte, alegerea nu s-a făcut fără greutăţi, şi nici fără o lăudabilă împotrivire1 din partea lui: smerenia inimii sale îl făcea să nu primească demnitatea sacerdotală, dintr-o teamă respectuoasă, şi respingea povara cârmuirii, din cauza unei sfieli vrednică de toatăadmiraţia.t

în cele din urmă este uns cu undelemnul bu­curiei2 şi el vesteşte popoarelor pacea - el, pe care toţi, cu glas tare, l-au socotit vrednic să fie preot şi îndrumător în sfintele taine; el, care contempla revelaţiile de temut pe care le vedea cu ochi de heruvim. Chiar în clipa când marele preot, rostind rugăciuni deasupra lui Simeon care stătea înge­nuncheat în faţa lui cu capul plecat, îl hirotonea pe înţeleptul Simeon, noul preot3 - atent la această taină - a avut o viziune: Duhul Sfânt, asemenea unei lumini orbitoare, simplă şi fără formă, pogora asupră-i şi îi învăluia capul sfinţit. După aceea, el a avut această viziune în timpul liturghiei vreme de patruzeci şi opt de ani cât a durat sacerdoţiul. Simeon vedea cum lumina coboară asupra darului pe care el îl oferea lui Dumnezeu [în timpul slujbei], şi povestea aceasta oricui, făcând să se creadă că

1 „împotrivirea..." adică atitudinea la care trebuie să ne aşteptăm din partea unui om virtuos, pentru că ea este tradiţională în Viaţa sfinţilor.2 Psalmi 44 (45), 7.3 Adică Simeon.

45

acest lucru i s-a întâmplat altcuiva, nicidecum lui, pentru a păstra taina; toate acestea sunt scrise în apoftegmele sale1.

31. Aşadar, cine din această generaţie s-a ridicat la înălţimea unei asemenea contemplaţii, ca să poată vedea neîncetat şi limpede pe Duhul Sfânt, să-i audă vorbele, să-i simtă lucrarea şi mişcările? El atingea atunci abisurile smereniei şi se străduia să se ascundă şi să dispară, dacă era posibil, chiar de sub privirile celor care îl însoţeau, pentru că dispreţuia slava omenească.

De asemenea, întrucât era adeseori întrebat despre menirea preotului, răspundea cu greutate şi tristeţe, oftând: „Vai, fraţilor, de ce îmi puneţi această întrebare? Este ceva de temut, chiar să te şi gândeşti la aceasta. In ce mă priveşte, eu nu sunt deloc demn de a fi preot, când mă gândesc la înfricoşătoarea demnitate sacerdotală. Totuşi, cu. toată nemernicia mea, ştiu bine ce trebuie să fie preotul: în primul rând el trebuie să fie curat nu doar cu trupul, ci mai ales cu sufletul său. Şi nu numai atât: el trebuie să fie fără nici o urmă de păcat, smerit în afară şi căit înăuntru. Când se află în sfântul altar, mintea lui trebuie să vadă pe Dumnezeu, în timp ce simţurile lui văd darurile oferite, şi el trebuie să păstreze în inimă pe cel Care este prezent în chip nevăzut în aceste daruri, pentru a-şi puţea înălţa rugăciunile cu credinţă şi a vorbi cu Dumnezeu, Tatăl său, aşa cum vorbesc

1 Conform P.G. 120,685 D - 688 - A. 46

prietenii între ei, şi să rostească în chip desăvârşit: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri... ca şi cum ar avea în el, prin Duhul Sfânt care locuieşte în el, pe ade­văratul Dumnezeu, fiul lui Dumnezeu prin fire".

32. Zicând acestea, vărsa râuri de lacrimi. El îi implora pe cei care-1 înconjurau să nu dorească această stare, să nu alerge după ea în chip nedemn, mai înainte de a fi dobândit, prin multe eforturi, o perfecţiune asemănătoare acestei taine supreme, care îi înspăimânta chiar şi pe îngeri; [îi îndemna] să se străduiască să împlinească în fiecare zi poruncile lui Hristos, să se căiască în fiecare clipă pentru greşelile lor. Căci, oameni fiind, noi pă­cătuim nu doar cu trupul, ci şi cu mintea şi cu gândurile nevăzute ale sufletului nostru. De aceea, smerindu-ne în cugetul nostru, trebuie să-i oferim lui Dumnezeu, în fiecare zi, pentru noi înşine şi pentru aproapele nostru, rugăciuni, lacrimi şi im­plorări: acestea reprezintă jertfa mistică, care este plăcută lui Dumnezeu şi pe care El o primeşte pe al­tarul Lui sfânt, supraceresc, spiritual, şi în schimbul căreia El ne acordă darul Sfântului Duh.

33. Astfel răspundea Simeon celor care îi puneau întrebări. în această atmosferă duhovnicească, cel care era asociat de acum ierarhiei cereşti, aşezat în scaunul preoţesc, oferea fără încetare lui Dumnezeu jertfe nesîngeroase, în timp ce la vederea Duhului chipul său căpăta o expresie îngerească. într-adevăr, acela care se afla apropierea lui în timpul litur­ghiei, oricât de neclintit i-ar fi fost sufletul, nu putea să-i privească splendoarea feţei în clipa

4 7

când [Simeon] trimitea pacea către oameni: ochii îi erau orbiţi de razele care-1 străpungeau, ca atunci când îţi ridici deodată privirea către soare şi ve­derea ti se întunecă./

Aceasta era impresia care se crea, iar ochii se închideau. Harul Duhului, răspândit în tot trupul său, îl preschimba cu totul în foc şi îl făcea aproa­pe nevăzut privirii oamenilor în timpul liturghiei. Simeon din Efes, de asemenea ucenic al sfântului, povestea despre el altora: „în timp ce slujeam alături ele el, mi s-au deschis ochii spirituali şi l-am văzut la altar, în timpul liturghiei, purtând omo- forion şi veşminte de patriarh, cufundat în tainele lui Dumnezeu". Şi Meletie, care fusese tuns în monahism [de Simeon] spunea: „Noi am văzut deseori un nor luminos învăluindu-1, în timp ce el stătea în picioare în altar în timpul sfintei anafuri".

Nimic mai adevărat: cei care se disting prin înălţimea virtuţilor lor sunt cinstiţi cu slava ce vine de la Dumnezeu.

48

¥

Reconstrucţia mănăstirii şi reforma rânduielilor; răzvrătirea monahilor

împotriva lui Simeon

34. Mai înainte ca Simion să ia în grijă [în calitate de egumen] oile lui Hristos, mănăstirea, ruinată aproape în întregime, nu mai era un adăpost sau un cămin pentru călugări, ci devenise un loc de întâlnire al celor ataşaţi mai mult de lucrurile lumeşti, şi servea drept cimitir pentru un mare număr- de morţi. Puţini erau aceia care rămâneau să locuiască în mănăstire şi, întrucât le lipsea hrana spirituală, tânjeau după cuvântul lui Dumnezeu în această pustietate.

Simeon a hrănit încă de la început cele câteva suflete ce îi fuseseră date în grijă; le-a dat nemuri­toarea hrană a cuvântului scăpându-i astfel de foamete şi a căutat să le facă traiul mai bun. Apoi a adunat oile împreună cu lisus, le-a îngrijit şi a sporit numărul ucenicilor. Dintr-un singur sâmbure de aguridă, dintr-un ciorchine încă necopt şi fără gust, el strânge şi pune sub teascul Stăpânului

49

ciorchini plini, oameni dornici [să se împărtăşească] din bucuriile spirituale.

Mănăstirea trebuia să fie neapărat reparată; toate părţile ei distruse zăceau la pământ. El a poruncit să fie înlăturat tot ce era nefolositor, şi a reconstruit din temelie mănăstirea, în afară de biseri­că. Această biserică, ridicată, se zice, de împăratul Mauritius, a fost curăţată de osemintele depuse acolo (căci de multă vreme devenise un cimitir). A poruncit după aceea să se facă o pardoseală cu dale frumoase de marmură şi a împodobit biserica cu icoane sfinte şi plăcuţe inscripţionate. în afară de acestea a pus să se zidească o încăpere mare pentru cărţi, veşminte sfinţite şi alte obiecte, fără a mai ţine seama de minunatele lampadare din ala­bastru, lucrate în turn.

35. După ce a reconstruit astfel întreaga mă­năstire, Simeon a stabilit rânduieli pentru ucenicii lui. în cateheze sale, îi învăţa arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor, adică viaţa monahală. Mai puţin prin cuvinte şi mai mult prin faptele sale, el îi însu­fleţea întru ascultarea poruncilor iui Dumnezeu, punându-le sub priviri propriul său exemplu, spu­nând: „Vedeţi cum fac eu; şi voi să faceţi la fel". A rânduit o aceeaşi hrană pentru sine şi pentru ucenicii săi: legume şi cereale sub formă de boabe fierte. Ucenicii mâncau pe săturate şi se ridicau de la masă după ce mulţumeau, în timp ce el se înfrâna adesea de la această mâncare, mulţumindu-se cu legume crude şi puţină apă. Postind şi nevoindu- se în felul acesta, el căuta să le arate ucenicilor calea 50

strâmtă şi anevoioasă. în timp ce se străduia să-i înveţe harui ceresc al pocăinţei, se întărea şi mai mult datorită unei mari smerenii. în toată viaţa lui acestea i-au fost hrana şi băutura, încât putea spune odată cu David: „Tu ne-ai hrănit cu pâinea lacrimi­lor şi ne-ai adăpat cu apa căinţei1".

El şi-a rânduit trei momente pe zi în care să se consacre acestor îndeletniciri: în zori, după cântă­rile dimineţii; la ora sfintei anafuri, atunci când fiul omului este jertfit; şi seara, când orice lucru în­ceta. în aceste trei momente, el începea să se roage, departe de ceilalţi, vorbind cu Dumnezeu între patru ochi şi vărsând şiroaie de lacrimi.

36. Aceasta era practica lui zilnică, săvârşită în ascuns. într-o noapte, pe când se sculase pentru a înălţa rugăciuni Domnului, iată că un nor lumi­nos, coborât din cer prin acoperişul chiliei, s-a aşezat pe venerabilul său cap, învăluindu-1 vreme de câteva ceasuri. S-a simţit atunci cuprins de o bucurie cum nu mai cunoscuse vreodată, de o ve­selie şi o fericire de nedescris. A auzit cum o voce necunoscută îi dezvăluia lucruri ciudate, tainice.

Chiar şi după ce lumina aceasta a dispărut, a simţit că inima lui, în înţelepciunea lui Dumnezeu, revarsă în valuri harul divin. începând de atunci, el nu şi-a mai aparţinut, căci îndurarea lui Dumnezeu îl cuprinsese cu totul, şi făcuse din limba lui o pană însufleţită, iar din mintea lui un izvor de înţelepciune. De asemenea, cu toate că în ştiinţele

1 Psalmi 59 (60), 351

profane era cu totul neştiutor, el vorbea despre Dumnezeu asemeni ucenicului mult iubit1, şi nopţi întregi le consacra teologiei.

37. Se spune că somnul biruie toată firea care participă la viaţa prezentă, dar sufletul lui nu se supunea nevoilor trupului. Sufletul nu îi îngăduia trupului să cedeze, fără voia lui, somnului, nici să simtă oboseala unei vegheri prelungită pe durata întregii nopţi, nici să slăbească sau să cedeze din pricina foamei şi a setei. Şi totuşi, asemeni celor care datorită traiului îmbelşugat pe care îl duceau arătau o faţă roză, înfloritoare de sănătate, Simeon arăta minunat precum un înger, în ciuda vieţii sale chinuite.

Ajuns la o asemenea desăvârşire prin harul venit de sus, şi meritând să primească darul apostolic - vreau să zic, pe cel al cuvântului şi al propovăduirii - el era şi părea o liră mistică făcută să cânte la atingerea ei de către Duhul de sus. Uneori compunea în vers liber „Imnurile dragostei dumnezeieşti", alteori scria pagini de exegeză le­gate de cugetări profunde, sau îşi scria cuvântările catehetice, sau se făcea cunoscut tuturor prin epis­tolele pe care le trimitea.

38. Dar ce s-a mai întâmplat după aceea? Aşa cum am spus, el îşi adăpa neîncetat turma cu predi­cile sale. Şi turma lui se mărea zi de zi, dar nu fără greutăţi şi sacrificii de tot felul, trebuind să depună în acest scop aspre osteneli şi să depăşească toate

1 Sfântul Ioan „Teologul". 52

încercările la care era supus de către duşmanul1. Spre a arăta printr-un singur exemplu piedicile pe care a trebuit să le învingă, am să vă povestesc ce i s-a întâmplat într-una din zile, în timpul unei adunări la care luau parte călugării din mănăstire.

Doxologia fiind încheiată, preafericitul îşi ţinea ca de obicei predica; el mustra, ameninţa şi sfătuia potrivit îndemnurilor Apostolului, când deodată vreo treizeci de călugări şi-au sfâşiat veşmintele, aşa cum făcuseră odinioară, Anna şi Caiafa, şi au început să urle, făcând un vacarm asemenea unei haite turbate care ucide tot ce întâlneşte în cale, de-ai fi zis că biserica stătea să se prăbuşească. Ei au mers până acolo încât au avut îndrăzneala să ridice mâinile lor nevrednice asupra părintelui lor, să-l apuce strâns şi să-l smucească, asemeni unor fiare dezlănţuite. El, însă, văzându-le urâta purtare şi ura pe care o arătau faţă de învăţătorul şi părin­tele lor, şi-a împreunat mâinile deasupra capului şi, înălţându-şi gândul la cer, a rămas pe loc nemişcat, surâzător şi senin, cu privirea fixă îndreptată spre cei ce dădeau năvală.

39. Dar chiar în clipa când aceştia s-au năpus­tit asupra lui, urlând sălbatic ca nişte câini turbaţi, au fost împiedicaţi să săvârşească vreun rău, căci o forţă venită de sus a zădărnicit intentiile lor

r /

criminale. Harul cu care fusese înzestrat. Simeon i-a ţinut la depărtare şi i-a alungat. Neştiind ce să mai facă, [răzvrătiţii] au luat-o la fugă, ieşind din

1 Adică, diavolul.53

biserică în mare grabă, după care, distrugând zăvoarele de la porţile mănăstirii, au apucat-o pe drumul ce ducea la palatul patriarhului. Alergau ca apucaţii, fără să mai ştie de ei, asemeni unei tur­me de animale dezlăntuite, lăsându-i în mănăstire

r 7doar pe fericitul şi pe câţiva călugări rămaşi cre­dincioşi căii spirituale.

După ce au trecut de prima poartă a marii bi­serici a lui Dumnezeu, [răzvrătiţii], fără să poarte arme, au început să strige cât îi ţinea gura ca să fie ascultaţi de patriarh - care pe vremea aceea era Sinesie. Acesta îi cheamă la el şi după ce află pricina răzvrătirii lor şi intrigile murdare urzite împotriva sfântului, îl cheamă pe preafericitul să se înfăţişeze a doua zi la el.

Ajuns în faţa patriarhului, păstrându-şi ţinuta respectuoasă şi senină, preafericitul a fost întrebat care a fost pricina ce a iscat toată nebunia călugă­rilor. Simeon, stăpân pe sine în chip desăvârşit, a povestit ce s-a întâmplat în timpul predicii şi a catehezei obişnuite, şi apoi cum monahii au fost cuprinşi de nebunie şi stăpâniţi de instincte uci­gaşe, cum au luat-o la fugă şi au distrus zăvoarele porţilor. Patriarhul, uimit de cele auzite, îngrozit de nebunia acestor smintiţi, şi cuprins de o îndreptăţită mânie, i-a condamnat pe toţi să plece în exil. •

40. Dacă altuia [în afară de Simion] i s-ar fiîntâmplat să îndure atâta nebunie, oare acela nu arfi fost multumit de această hotărâre? La auzul sen- /tinţei, oare n-ar fi fost el încântat, potrivit cuvântului 54

Scripturii1? Fireşte, însă el nu ar mai fi fost bunul păstor, dreptul urmaş al Primului Păstor.

De aceea, când i-a văzut pe cei însărcinaţi să aplice sentinţa gata să-i pedepsească pe apostaţi, Simion s-a aruncat la picioarele patriarhului - el, al cărui suflet milos suferea pentru oile sale!2 - şi l-a implorat să-i ierte. Patriarhul nu s-a lăsat înduplecat decât cu mare greutate; în urma rugăminţii, el a consimţit să revoce sentinţa de exil, dar nu le-a mai îngăduit să se întoarcă la mănăstire. Fără întârziere, toţi aceşti smintiţi au fost alungaţi din biserică; cuprinşi de nebunie s-au risipit, apucând fiecare pe drumul ce şi l-au ales: unii şi-au găsit loc printre catehumenii bisericilor, alţii au fost primiţi la alte mănăstiri, iar cei mai nesupuşi şi înrăiţi s-au dus unde au văzut cu ochii.

41. Ce a făcut atunci bunul păstor? S-a întors singur la mănăstire, scăldat în lacrimi, sfâşiat pe dinăuntru de pierderea oilor lui Hristos. Şi iată dreapta şi duhovniceasca purtare a acestui suflet sfânt şi răbdarea acestui om drept: îndurând cu greu să-şi vadă stâna fără oi, ce credeţi că a făcut în nobila sa înţelepciune ca să se împace cu turma lui şi s-o împace cu Dumnezeu? A cercetat locurile din oraş unde se stabiliseră aceşti călugări, trăind fiecare în felul lui, şi, când i-a găsit, le-a trimis tot ce le era de trebuinţă, rugându-i stăruitor să alunge

1 Psalmi 57 (58), 102 Ioan 10,11.

55

din inimile lor tot ce ar putea ţine aprins focul neînţelegerilor.

Şi lucrarea aceasta a continuat-o zile de-a rândul. Acest adevărat păstor se ducea smerit în vizită la fiecare din ei, rugându-i cu blândeţe să se întoarcă şi să-l ierte, ca şi cum el ar fi fost cel care le-a făcut rău, şi nicidecum cel care a fost insultat. Insistenţele lui au ajuns în cele din urmă să înmoaie asprimea urii din inimile lor. Roadele stăruinţelor lui nu s-au lăsat aşteptate multă vreme şi curând toţi au fost aduşi înapoi de acest bun păstor, care a intrat în stână prin poarta lui lisus şi nu a sărit prin altă parte, asemenea unui hoţ1. Iată că stâna s-a umplut din nou cu oi, care după cele întâmplate au devenit blânde.

42. Să asculte păstorii din zilele noastre şi să fie la înălţimea virtuţii lui, dacă vor să se împărtăşească cu harul pe care el l-a primit de sus. Preafericitul nu urmărea cu atâta înfocare, aşa cum fac păstorii şi învăţătorii de acum, să-şi împlinească vreun capriciu ţinând de plăcerile trupeşti ale acestei vieţi, ci alunga flacăra poftelor desfrânate şi se împotrivea pornirilor spre rău, ca astfel să se alipească doar de bine, spre a împlini voia lui Dumnezeu. Mai mult, fugea de slava omenească ca de un lucru care duce la pedeapsa veşnică. El era cu totul străin de 'această slăbiciune a multor oameni care, nereuşind să se facă respectaţi pentru virtuţile lor, încearcă prin înfumurare şi sprâncene

1 loan 10,12.56

încruntate să se impună în ochii celorlalţi. El îl imita pe dumnezeiescul său învăţător, coborându-se la nivelul ucenicilor săi. De asemenea, el a îm­brăţişat ca pe o comoară sigură fericita sărăcie şi lipsa lucrurilor trebuincioase, şi astfel a căpătat smerenia gândurilor şi neîncetata căinţă a minţii.

43. Iată de ce lacrimile sale nu încetau să-i curgă şiroaie şi blândeţea îi era asemenea unei flori ce se deschide. Iubirea neţărmurită pentru Dumnezeu şi dreptatea Lui, dragostea pentru aproapele, pacea cu sine însuşi şi cu toată lumea, curăţenia inimii, răbdarea în încercările vieţii, îndu- rarea persecuţiei pentru dreptate - toate acestea el le socotea de mare folos. în cele din urmă, dorinţa i-a fost îndeplinită, şi tot ce şi-a propus a fost dus la bun sfârşit, iar răbdarea de care a dat dovadă în faptele sale - aşa cum vom arăta mai departe - i-a fost de mare ajutor. Iată de ce chipul îi era tot timpul strălucitor, luminat de bucuria lăuntrică a Duhului, potrivit cuvântului înţeleptului: „Când mima e fericită, faţa se luminează"1.

44. Aşa a fost Simeon, aşa a fost viaţa pe care a dus-o, aşa a practicat el neîncetat virtutea. Mai târziu, s-a îndepărtat cu totul de lume şi de lucru­rile lumeşti, dând la o parte orice interes pentru lucrurile văzute. Apoi, renunţând la voia sa, a intrat pe calea ascezei şi a reuşit să pună duşmanul (diavolul) pe fugă. După aceste cuceriri, el a trecut de la linişte la rostirea cuvântului şi s-a aşezat în

1 Proverbe 15,13.57

scaunul preoţiei, de unde, prin învăţăturile sale, a adus lumină în sufletele ce i-au fost încredinţate, şi pe mulţi dintre cei nevrednici i-a făcut vrednici şi i-a întors la Dumnezeu. în sfârşit, a trebuit să îndure toate greutăţile luptei pentru dreptate, şi a îndurat de asemenea, neînvins, martiriul conştiin­ţei sale1./

Astfel a fost viaţa acestui om; într-un cuvânt, a fost deopotrivă foarte activă dar şi foarte contem­plativă, minunată, desăvârşită în ştiinţa teologică şi marea înţelepciune a lui Dumnezeu. Tot aşa a ajuns şi turma sa: a devenit o nouă comunitate de sfinţi studiţi, prin faptele lor, prin ţinuta şi pur­tarea lor, sau mai degrabă, s-ar putea spune că era un cor de îngeri fără trup, care cântau psalmii pentru învăţătură2 şi împlineau cu râvnă serviciul divin. Iar preafericitul, înălţat mai presus de nepu­tinţa trupului său, înainta cu fiecare zi şi alerga spre ţintă3; şi, datorită lui, creştea în număr turma lui Hristos, prin noii ucenici pe care el îi tundea în monahism.

1 Aluzie la doctrina cunoscută de călugări, a egalităţii între martiriu şi asceză.2 Psalmi, 46, 7.3 Filipeni 3,14.

VI

Virtuţile lui Arsenie, ucenicul sfântului Simeon

45. Merită strădania de a vorbi, în cele ce urmează, despre virtutea unuia sau altuia dintre ucenicii lui; folosindu-ne de povestire, vom reuşi să arătăm şimai bine virtutea învăţătorului lor./

Un bărbat originar de prin părţile Paflagoniei, un eunuc de profesie tahigraf, care simţea silă faţă de lumea trufaşă în care trăia, a auzit vorbindu-se de preafericitul Părinte. Când Simeon l-a întâlnit, s-a uitat cu luare aminte la el şi a văzut că dispre­ţuia bunurile acestei lumi, dorind cu înfocare să-şi găsească un refugiu la Dumnezeu.

Părintele l-a primit în stâna lui şi, după ce l-a dezbrăcat de hainele laice, i-a dat să poarte vremel­nic un surtuc grosolan, aşa cum poartă servitorii, nelăsându-1 să creadă că va ajunge într-o zi să poarte sfântul veşmânt. Când [novicele] va fi îndeplinit toate corvezile ce îi vor fi date, şi când va fi îndurat cu bărbăţie tot felul de încercări, atunci, la vremea potrivită, se va organiza ceremonia îmbrăcării sfân­

59

tului veşmânt, după care se va supune împreună cu ceilalţi fraţi rânduielilor vieţii monahale.

Curând, omul nostru a făcut dovada unei pur­tări desăvârşite, supunându-se fără să murmure îndatoririlor şi muncilor cele mai grele, dovedind astfel dorinţa lui arzătoare de a se arunca în marea bătălie pentru virtute. Atunci preafericitul l-a tuns în monahism, [făcându-1 călugăr] atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru1/ dându-i numele de Arsenic*. Acesta a păşit aşadar pe calea ascezei şi, eliberat de propria-i voie, a pornit lupta cu duşmanul.

46. Veţi vedea mai departe ce plan şi-a făcut diavolul, precum şi tăria şi prezenţa de spirit a lui Arsenie. Dragostea de părinţi este o legătură foarte greu de rupt, căci natura ne ţine strâns legaţi de ei, şi puţini sunt oamenii care au ştiut să se desfacă din această strânsoare. Duşmanul a căutat să-l înfrunte pe Arsenie tocmai pe terenul dragostei pentru părinţi. Acesta însă, cum avea o mare în­credere în preafericitul Simeon, a sfâşiat chiar de la început plasa ce i se întindea, ca pe o plasă de păianjen, aşa cum vom vedea:

Mama lui Arsenie trăia intr-o cetăţuie de pe ţărmul Pontului Euxin. Ştiind că îşi iubeşte foarte mult fiul, demonul i-a şoptit la ureche să̂ meargă [la Constantinopol], regina oraşelor. Odată sosită, femeia află la ce mănăstire se călugărise fiul ei; ducându-se acolo în grabă şi îngenunchind în faţa porţii, a cerut plângând să fie lăsată să-şi vadă fiul.

1 A se vedea Nichita, Centuria I, 76. 60

Portarul n-a putut îndura s-o vadă plângând şi l-a anunţat pe Arsenie, zicându-i: „A spus că nu se va clinti de acolo până când nu-şi va vedea fiul multiubit".

Ce a făcut atunci acest adevărat ucenic al adevăratului păstor al adevăratului învăţător? „De acum încolo, eu sunt mort pentru lume; cum crezi, frate, că m-aş mai putea întoarce de unde am plecat? Cum aş putea s-o mai văd, aşa cum spui, pe aceea care m-a zămislit în trup? Eu am un tată duhovnicesc, de 1a. care primesc în fiecare zi lap­tele curat1 al harului dumnezeiesc - vreau să spun că el e tatăl meu în Dumnezeu; de asemenea, el este şi mama mea, pentru că m-a zămislit în duh, aşa cum se spune, şi mă încălzeşte la sânul lui, purtându-mă în inimă ca pe un prunc nou-născut. Nu mă voi gândi vreodată să-l părăsesc, ca un fugar, pentru a mă întoarce la ea, chiar dacă mi s-ar spune că şi-a dat duhul în faţa porţii".

Auzind vorbele acestea, portarul i le-a spus întocmai mamei lui Arsenie. Trei zile încheiate ea nu s-a mişcat din faţa porţii; în cele din urmă s-a întors de unde venise, fără ca iubirea ei de mamă să fi fost în stare să-i biruiască fiul; ea nu l-a mai putut vedea vreodată.

47. Dacă aşa era fiul spiritual chiar de la înce­put, cum trebuia să fie părintele său duhovnicesc şi până la cel nivel al virtuţii şi cunoaşterii trebuia

11 Petru 2,261

să se ridice? Căci, aşa cum spune înţeleptul: „după fii poate fi cunoscut părintele"1.

De îndată ce preafericitul Simeon l-a aruncat pe Arsenie în luptele pentru virtute, şi a văzut că este silitor şi ascultător în toate privinţele, nu a încetat să-i ofere prilejuri prin care să-i aţâţe setea de a spori pe cale. Uneori îl punea la corvoada în­grijirii catârilor, alteori lucra la bucătărie, altădată trebuia să aducă apă de la mare depărtare; în felul acesta îl obişnuia cu muncile cele mai grele şi mai înjositoare. Arsenie era gata nu numai să împli­nească aceste munci, ci să îndure şi alte încercări chinuitoare; în posturi, vegheri şi rugăciuni, el era cel dintâi dintre toţi călugării care se ne voiau.

Chiar la începutul vieţii sale religioase, când abia se intrase în sfântul post al Paştelui, Arsenie, deşi nu avea pregătirea necesară pentru asceză, i-a cerut preafericitului Simeon îngăduinţa de a petrece prima săptămână fără să mănânce nimic. Fireşte, sfântul s-a bucurat văzând bărbăţia de care dădea dovadă şi l-a îndemnat în luptele ascetice. Totuşi, el n-a vrut ca Arsenie să se conducă după propria lui voie - căci, renunţând la ea, ar fi căpătat merite mai însemnate -- şi nici n-a consimţit ca acesta să lucreze de unul singur. însă Arsenie, în dorinţa lui fierbinte, a stăruit să i se îngăduie să procedeze cum crede de cuviinţă, şi să nu fie împiedicat de nimic.

1 Eccleziastul 11,30. 62

48. Preafericitul îi tăia adeseori avântul, dar tot atât de des celălalt insista să i se facă voia. în cele din urmă, Simeon i-a spus: „Arsenie, bine ar fi să nu te laşi călăuzit de propria-ţi voinţă, ci mai degrabă să asculţi de poruncile mele; dar pentru că ţie îţi pare mai folositor să asculţi doar de voia ta, eu îţi îngădui, dar fără tragere de inimă, să faci cum pofteşti. Vei vedea ce o să ţi se întâmple şi care va fi preţul neascultării tale".

Când a început prima săptămână a postului, Arsenie s-a supus cu toată râvna la nevoinţele cele mai grele, cu toate că nu era decât un începător. Trecând ceasul al nouălea, toţi ceilalţi călugări s-au dus să mănânce; el, însă, a rămas singur, lipsindu-se de hrană. Era tot timpul cu ochii pe sfântul Simeon, căci dorea să-l imite în toate. în timpul celei de-a patra zile, cum stătea în mijlocul corului, deodată a simţit că-1 lasă puterile şi a căzut pe spate, victimă a neascultării şi pildă nefericită pentru ceilalţi călugări.

Sfântul prevăzuse ce se va întâmpla şi de aceea spusese unuia dintre ucenicii săi să ţină la îndemână o sticlă de vin şi puţină pâine. I-a făcut aşadar semn acestuia ca să le aducă în mijlocul synaxiei de dimineaţă. Acest lucru împlinindu-se în mare grabă, a poruncit ca Arsenie să fie ridicat şi şă fie silit să mănânce. După ce a luat hrana, Arsenie s-a ridicat; închipuiţi-vă cât de ruşinat s-a simţit auzind vorbele preafericitului: „Dacă ai fi făcut ca fraţii tăi, nu ţi s-ar fi întâmplat nimic în timpul vegherii, Arsenie. Dar cum în neascultarea

63

şi înfumurarea ta, te-ai grăbit să o iei înaintea tuturor fraţilor tăi ca să dobândeşti cel dintâi răs­plata, este drept ca tu să n-o primeşti chiar ultimul fiind".

49. Atunci Arsenie s-a căit amarnic pentru ne­socotinţa lui. Dându-şi seama de ruşinea pe care o păţise, a devenit cât se poate de smerit. Pentru a arăta cât ele adâncă îi era căinţa, vom adăuga po­vestirii noastre unul sau două exemple de cum a înţeles preafericitul să-l umilească.

Arsenie îndeplinea funcţia de chelar. înix-o zi, după ce a spălat o cantitate de grâu şi l-a întins pe jos în magazie, a lăsat uşa deschisă pentru a se for­ma un curent de aer. Deodată, prin uşa deschisă s-a năpustit un stol de ciori, care s-au apucat să ciu­gulească grâul întins pe jos, croncănind bucuroase. Auzind zgomotul, Arsenie a sărit ca ars şi a dat peste ciorile care se îndopau cu boabele de grâu împrăştiate în toate părţile. Văzând dezastrul, a pus mâna pe o bâtă, a închis uşa, după care a ucis toate ciorile şi le-a întins pe jos. Apoi, mândru de isprava făcută, s-a dus să-i povestească preafericitu­lui păţania.

Acesta, prefăcându-se că-i încuviinţează fapta, i-a spus: „Să mergem să văd şi eu ce bine ai făcut omorându-le". Ajuns acolo şi văzând atâtea păsări moarte împrăştiate pe jos, Simeon a gemut, îndu­rerat din pricina acestei mânii prosteşti. A chemat după aceea pe unul dintre ucenici, cerându-i să-i aducă o frânghie; trecând toate ciorile pe frânghie, a agăţat-o de gâtul lui Arsenie. Toate acestea s-au64

făcut degrabă. Apoi preafericitul a poruncit ca cel vinovat de acest omor să fie plimbat prin toată mănăstirea, făcându-1 astfel de râs în faţa celorlalţi călugări. Arsenie a îndurat ruşinea acestei situaţii cu o umilinţă de nedescris, vărsând lacrimi amare şi strigând că este un ucigaş. Din această întâm­plare ne putem da seama de virtutea celor doi.

50. Dar trebuie să mai povestim un fapt, care era cât pe ce să ne scape. într-o zi, preafericitul a primit câţiva prieteni în vizită. Unul dintre ei, din cauza bolii de care suferea, avea nevoie de came, şi anume de carne de porumbel. Fiindu-i milă de el, preafericitul Simeon a poruncit să se gătească câţiva şi să fie serviţi celui aflat în nevoie.

în timp ce bolnavul mânca, Arsenie, aşezat la aceeaşi masă, îl privea cu un aer întunecat. Preafe­ricitul Simeon a băgat de seamă purtarea lui şi de aceea a vrut să-l facă să înţeleagă că trebuie să se ocupe doar de el însuşi, şi să nu creadă că o astfel de hrană l-ar putea spurca pe cel ce o mănâncă, într-adevăr, este scris că „totul este curat pentru cei curaţi", şi că „nimic ce vine din afară nu poate spurca sufletul"1. El dorea de asemenea, să le arate oaspeţilor la ce grad de smerenie ajunsese Arsenie, pentru a le face cunoscut că Dumnezeu mai avea' fii ascultători, adevăraţi atleti ai virtutii.

' f r r

Aşadar, i-a spus lui Arsenie: „Pentru ce nu te ocupi doar de tine? De ce nu-ţi pleci privirea casă-ţi mănânci pâinea cât mai umil? De ce cauţi să-l

1 Marcu 7,15.65

judeci pe cel care, din pricina bolii, se hrăneşte cu carne, şi te crezi superior în evlavie doar pentru că tu mănânci legume şi boabe şi nu ca vulturii care se hrănesc cu porumbei şi potârnichi? Nu ai auzit ce spune Hristos: «Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese: adică desfrâul, uciderile, adulterul, lăcomia», şi restul? De ce n-ai atâta minte, încât să vezi şi să judeci cum se cuvine? Din pricina prostiei tale, îl judeci în adâncul tău pe cel care mănâncă, fără îndoială pentru că deplângi uciderea acestor păsări şi pentru că ai uitat cuvintele: «Cine nu mănâncă să nu judece pe cel care mănâncă»1. Aşadar, mănâncă şi tu, şi află că te-ai spurcat mai mult din pricina gândurilor tale, decât dacă ai fi mâncat aceşti porumbei".

51. Şi, luând o pasăre, sfântul a aruncat-o spre el, poruncindu-i s-o mănânce. înmărmurit la auzul acestei porunci, dar ştiind că este mai grav să nu dai ascultare poruncii decât să mănânci carne, Arsenie s-a închinat, şi a muşcat din pasăre, plângând amarnic. Când sfântul l-a văzut mestecând, gata să înghită carnea, i-a spus: „Destul, scuipă îndată ce ai în gură; cum eşti lacom, ai fi în stare să mă­nânci toţi porumbeii din coteţ, şi tot nu te-ai sătura; ar fi bine să-ţi înfrânezi lăcomia". Fără să stea pe gânduri, acest respectabil ucenic al unui asemenea învăţător strălucit şi-a îndeplinit jurământul de su­punere, pe care s-a angajat înaintea lui Dumnezeu să-l ţină până la moarte.

! Romani 14,3. 66

Am povestit această întâmplare nu fără un anume scop: acela de a arăta ştiinţa şi virtutea învăţătorului, dreapta purtare a celor doi bărbaţi în acea împrejurare, precum şi progresul făcut de ucenicii lui pe calea smereniei. Şi asta cu atât mai mult cu cât oamenii din vremurile noastre nu se mai îngrijesc de această dumnezeiască practică avirtutii./

67

Un episcop apusean, monah la mănăstirea Sfântul Mamas

VII

52. Dar să vă povestesc şi despre un alt ucenic [al sfântului Simeon]. Istorisirea nu este lipsită defarmec, şi va pune laolaltă lucrul folositor cu cel plăcut.

Trăia odată un episcop dintr-o ţară apuseană,un bărbat foarte credincios, învăţat, virtuos, şi careducea o viată morală fără cusur. Diavolul l-a urât /atât de mult, încât până la urmă l-a făcut să cadă foarte jos, împingându-i să săvârşească un omor. Iată în ce împrejurări s-a întâmplat nenorocirea.

Intr-o seară, episcopul şedea lângă uşa camerei sale, ţinând în mâine o carte. Făcându-i-se sete, şi-a rugat nepotul multiubit să-i aducă într-o cupă un amestec de vin cu apă. Copilul a făcut ce i se ceruse şi a adus cupa unchiului său. Episcopul ia pocalul cu băutură, gustă, şi i se face greaţă: amestecul era călduţ. Mânios, ridică bastonul pe care-1 ţinea în mână şi-l îndreaptă spre copil, ca să-l sperie. Atunci - o, Hristoase, cât de nepătruns este judecata Ta! -

68

bastonul, împins de o forţă diavolească, scapă din mâna episcopului şi loveşte cu putere capul co­pilului; copilul îşi pierde pe loc cunoştinţa şi se prăbuşeşte mort la pământ. Când vede în ce chip neobişnuit a murit nepotul său, care zăcea pe jos lipsit de viaţă, episcopul se prăbuşeşte, gemând şi implorând cu lacrimi fierbinţi, să-şi dea şi el sufletul.

53. Aflând despre nefericita întâmplare, preoţii din dioceza lui s-au strâns laolaltă şi au început să-l plângă, nu pe copil ci pe păstor, fiindcă epis­copul se purta cu blândeţe, era paşnic, îndurător, drept, milos, o pildă de virtute şi de dreptate. Pentru a-1 smulge din starea lui de deznădejde, l-au implorat, i-au căzut la picioare, au strigat că vor îndura în locul lui robia, pedepsele, suferinţele. El însă, fiind cu inima zdrobită, nici nu voia să audă de aşa ceva. în dimineaţa în care şi-a condus nepotul la groapă, odată înmormântarea încheiată, şi-a înfăşurat un lanţ în jurul gâtului, iar capătul lanţului l-a dat unuia din slujitorii lui, porun- cindu-i să-l tragă cu putere până la Roma. Când cei din eparhie şi-au dat seama că nu-1 pot face să-şi schimbe hotărârea, şi că omul acesta cu inima ca o rană deschisă nu putea fi oprit să-şi ducă planul la îndeplinire, au consimţit în cele din urmă să-l lase să plece.

Episcopul a străbătut pe jos tot acest drum lung, tras de lanţ de către servitorul său. Ajuns la Roma, i-a mărturisit Papei şi tuturor pontifilor aflaţi acolo toată nenorocirea ce se abătuse asupra lui.

69

Vocea îi era întreruptă de lacrimi şi de suspine. Văzând cât de mare îi era căinţa şi cât de dureros regretul, toţi cei de acolo, nu numai să l-au iertat de vină, dar au încercat să-l facă să scape de povara ce îi apăsa dureros sufletul. însă episcopul, cu ini­ma încă sângerândă, nu-şi putea afla mângâierea.

54. De la Roma, şi-a continuat drumul, tras de lanţ de servitor, mergând pe jos până la măreaţa cetate Constantinopol. Ajuns în oraşul împărătesc, a intrat în marea catedrală a lui Dumnezeu, unde şi-a mărturisit patriarhului păcatul şi, cu lacrimi în ochi, a depus acolo, odată cu lanţul, însemnele sale episcopale.

Genesios, un înalt demnitar de la curte, purta o mare prietenie episcopului, iar acesta îl iubea tot atât de mult. Când a aflat ce i se întâmplase, l-a dus în casa lui. După ce l-a îmbrăţişat, a încercat prin cuvinte de mângâiere să-i redea curajul pierdut. Ajungând să vorbească despre schimbarea felului de viaţă, demnitarul l-a întrebat pe episcop care îi sunt intenţiile, şi ce fel de viaţă doreşte să aleagă până la sfârşitul zilelor sale. „Viaţă de pustnic - a răspuns acesta - în munţi şi prin peşterile pămân­tului".

Demnitarul, care era un om cu judecată, i-a răspuns: „Nu cred că acest fel de viaţă este potrivit pentru tine, Părinte. Dacă însă vrei să-mi asculţi sfatul, mulţumeşte-te să duci o viaţă de monah într-o mănăstire; [în sihăstrie] nu-ţi va fi de nici un folos să renunţi la propria-ţi voinţă". „Dar unde - a întrebat celălalt - voi găsi o mănăstire cârmuită70

de un păstor învăţat, spre a mă oferi cu totul unei morţi voluntare, eu care sunt copleşit de povara greşelilor mele involuntare"?

55. Genesios îl avea ca părinte duhovnicesc pe preafericitul Simeon; el îi cunoştea ştiinţa de a îndruma şi vindeca sufletele, şi era uimit de valoa­rea turmei sale. El i-a făcut cunoscut [episcopului] aceste lucruri, zicându-i: „Dacă eşti cu adevărat înse­tat de izbăvire şi vrei să cunoşti pe un alt Arsenie [cel Mare], şi să vezi o mănăstire unde se respectă cu stricteţe rânduielile monahale, vino şi vezi1; şi după ce vei vedea, îmi vei da crezare".

Episcopul l-a urmat de îndată pe demnitar, şi au ajuns împreună la mănăstirea preafericitului. Şi-au anunţat sosirea şi au fost primiţi de Simeon, care i-a îmbrăţişat. Când sfântul a aflat de întâmplarea episcopului, i-a împărtăşit durerea până în adâncul sufletului, izbucnind în lacrimi. Văzându-1 pe sfânt atât de atins de nefericirea lui şi auzind cuvintele atât de înţelepte rostite de buzele sale, episcopul s-a aruncat la picioarele lui Simeon şi a cerut să fie primit în mănăstire, să-şi schimbe veşmintele şi să rămână printre ucenicii preafericitului.

Sfântul i-a înţeles ardoarea şi a văzut cu ochii duhului ce vas ales urma să devină; el l-a primit şi, după încheierea ceremoniei de îmbrăcare a veşmin­telor monahale, i-a dat acestui preot al lui Dumnezeu numele de Hieroteu.

1 Ioan 11, 34.71

Ajuns în locul pe care şi-l alesese, Hieroteu s-a aruncat chiar din prima zi într-o luptă înverşunată cu duşmanul care-1 lovise atât de rău, chinuindu- şi trupul cu posturi şi alte privaţiuni, supunân- du-se la tot felul de încercări, impunându-şi privegheri, petrecând nopţi întregi stând în picioare, rugându-se şi întorcându-şi mintea doar spre căinţă, şi făcându-se robul fraţilor săi. în dorinţa lui dey / /

a-şi înteţi chinul trupului, se prefăcea dinadins că răstoarnă sau sparge vasele pe care le purta, pentru ca astfel să fie ocărât şi chiar să încaseze palme peste obraji. Insultele pe care le primea îl făceau tot aşa de fericit ca pe un om care îşi vede dorinţele împlinite. Voia chiar să facă experienţa biciuirii, fiind convins că loviturile primite de trupul de afară izbăveau omul dinăuntru de pedepsele veacului ce va veni. De atunci a căpătat un ase­menea dar al căinţei, însotit de o asemenea vărsare

/ ' f

de lacrimi, încât nu le putea opri să curgă nici ziua, nici noaptea.

56. Pentru a arăta tuturor desăvârşirea la care ajunsese Hieroteu prin grija lui de a trage folos din greutăţile şi încercările la care era supus, vă voi povesti cele de mai jos, după care mă voi întoarce la preafericitul Simeon.

Hieroteu îndeplinea atunci funcţia de chelar. Odată, sfântul i-a poruncit să scoată dintr-un butoi, într-un vas mai mic, o cantitate oarecare de lichid. Auzind porunca, Hieroteu s-a dus imediat în pivniţă. El obişnuia să recite tot timpul psalmi de ispăşire, oricare ar fi fost lucrul pe care-1 făcea; în 72

plus, oriunde întâlnea icoane cu sfinţi sau cruci, el se oprea şi le săruta pe toate; şi erau foarte multe asemenea imagini. întâmplarea a făcut ca să desco­pere figura unei cruci chiar pe capacul butoiului; deschizând butoiul, a sărutat crucea şi, închizându-1 la loc, a sărutat-o din nou. Aşadar, el a sărutat crucea şi a deschis butoiul, apoi a umplut vasul, şi sprijinit de butoi nu i-a mai dat atenţie. Luând după aceea capacul a început să sărute crucea, şi chiar atunci vasul s-a rostogolit şi conţinutul s-a vărsat pe jos. Când a văzut vasul golit, l-a apucat râ­sul şi a zis: „îţi jur pe nebunul de Hieroteu, diavole rău, atât timp cât nu voi săruta crucea, nu îl voi ridica. Ştiu că din cauza aceasta ai făcut necazul".

Apoi el a luat vasul gol şi s-a dus degrabă să-i povestească preafericitului Părinte tot ce se întâm­plase. Sfântul cunoştea vicleşugul lui Hieroteu şi ştia că făcea orice doar ca să îndure jignirile tutu­ror. Voind să-i ofere putinţa de a căpăta cununile suferinţei, potrivit dorinţei sale, iată cam la ce s-a gândit preafericitul. Chiar în ziua aceea, catâriimănăstirii urmau să fie încărcaţi cu o mulţime de/ /butoaie; a poruncit ca Hieroteu să se aşeze peste ele şi astfel să fie dus până la Xirolofos, în timp ce conducătorul catârilor va striga fără încetare: „Dacă cineva nu-i în toate minţile, iată ce triumf îl aşteap­tă!" Porunca a fost îndeplinită şi iată-1 pe Hieroteu cocoţat pe butoaie, în timp ce conducătorul catâ­rilor striga în gura mare ceea ce i se poruncise, împreună cu el, cânta acelaşi refren şi admirabilul

73

Hieroteu, adăugând acestor cuvinte lacrimi din belşug

57. Şi pentru ca nimeni să nu-şi închipuie că în schimbul acestor suferinţe îndurate Simeon şi-ar fi atras nemulţumirea vreunuia dintre ucenicii săi, voi povesti o altă întâmplare care, avându-1 ca erou tot pe Hieroteu, urmăreşte să dovedească încrederea acestuia în preafericitul.

Intr-o zi, .Hieroteu a fost trimis de preafericitul să-i facă o vizită [lui Genesios], demnitarul despre care am vorbit mai înainte. Când acesta l-a văzut pe Hieroteu, l-a îmbrăţişat şi după ce au luat masa împreună, i-a oferit prietenului său o pungă cu monezi de aur. La început, acesta nu s-a lăsat con­vins să accepte darul, neavând ce face cu el, căci în afara veşmântului său sărăcăcios, nu poseda nimic altceva. Dar cum donatorul l-a implorat, fiind gata să-l forţeze chiar, monahul a sfârşit prin a primi. Şi-a scos boneta, a pus în ea punga cu aur, şi a purtat-o în mână ţinând braţul întins; a alergat apoi fără să se oprească şi fără să-şi schimbe poziţia până când a ajuns la mănăstire, unde, găsindu-1 pe preaferi­citul, i-a înmânat punga cu galbeni.

în acest fel erau arătate credinţa şi iubirea neclintite în acest om minunat şi în alţi ucenici ai sfântului - cel puţin în aceia care părăsiseră cu adevărat cele lumeşti - ajungându-se uneori să fie arătate într-un fel mai puţin obişnuit. Numai cei răuvoitori şi decăzuţi din pricina obiceiurilor rele ar fi putut să nutrească ură faţă de Părinte, în­demnaţi fiind de viciile lor. Atât de puternică era 74

iubirea faţă de Dumnezeu a lui Hieroteu şi a altor ucenici, încât atunci când citea vreo carte, oriunde întâlnea scris cuvântul „Dumnezeu" sau „Hristos" sau „Iisus", îşi punea mai întâi ochiul drept peste acest nume divin, şi după aceea pe celălalt, şi plângea atât de mult, încât uda cu lacrimile lui cartea.

58. Aşa arăta ogorul pe care-1 cultiva acest om mare, de trei ori sfânt, Părintele nostru Simeon; aşa erau ucenicii pe care el îi forma. Dacă aş încerca să-mi amintesc de fiecare dintre ucenicii săi de frunte: de acel Leon înţeleptul, poreclit şi Clopotul de lemn, de Antonie, de Ioanichie şi de Soterios, de Vasile, de Simeon şi de alţi oameni ai dorinţei (înţeleg dorinţa pentru Duhul), n-aş avea - ca să vorbesc şi eu ca Apostolul1 - nici destul timp, nici destulă hârtie pentru a istorisi toate întâmplările legate de ei. Dar deja am spus destul.

1 Evrei 11, 32.75

VIII

Demisia lui Simeon, după douăzeci şi cinci de ani de stăreţie; îndemnuri pentru

urmaşul său Arsenie

59. Totul a reuşit, aşadar, după cum şi-a dorit minunatul Simeon; după dorinţă, el a alcătuit turma lui Hristos şi i-a făcut pe vrednicii săi ucenici să fie plini de râvnă pentru Duhul şi să se devoteze cu tot sufletul slujirii Domnului. Dar ceea ce îl necăjea cel mai mult erau treburile adminis­trative, care îi produceau nenumărate griji; aceste preocupări îl îndepărtau de preţioasa şi draga lui linişte sufletească. De asemenea, el s-a gândit, inspirat fiind de Duhul sfânt, să asigure cârmuirea mănăstirii şi a ucenicilor potrivit vechii tradiţii1, iar el să se dedice de acum înainte unei vieţi ferite de tulburare, pentru a-şi regăsi scumpa lui linişte. Totuşi, chiar în mijlocul agitaţiilor zilnice, el reu­şea să-şi păstreze întreagă râvna pentru lucrarea isihiei.

Aşadar, cu aprobarea patriarhului Serghie, el părăseşte de bună voie funcţia de egumen şi pro-

1 Aşa făcuse Sfântul Platon atunci când l-a înlocuit pe Sfântul Teodor Studitul.76

pune [ca stareţ în locul său] pe Arsenie, ucenicul lui, care tocmai atingea vârsta lui Hristos1, şi devenise un om desăvârşit potrivit Duhului, în stare să păstorească turma lui Hristos. Cât despre Simeon, el îşi păstrează un loc izolat, de unde să-şi aţintească privirile asupra mâinilor ucenicului său,ca toti ceilalţi fraţi, într-o stare de umilinţă ase-

/ t / r /

mănătoare celei a lui Hristos.începând de atunci, Arsenie a luat în mâinile

sale administrarea mănăstirii, în timp ce păstorul şi învăţătorul tuturor vieţuitorilor din mănăstires-a consacrat vieţii în singurătate, contemplândraţiunile creaţiei; în felul acesta, unul va conduce/ t ' 'turma, iar celălalt, cu ajutorul rugăciunii, îl va spri­jini pe egumen şi va veghea la lucrarea tainică a celorlalţi fraţi2, pentru a-i îndrepta spre ceea ce este bun şi desăvârşit.

60. Dar înainte de toate i-a strâns laolaltă pe toţi ucenicii şi în prezenţa lor, l-a încurajat pe Arsenie. Iată sfaturile pe care i le-a dat3:

„Dragostea inimii mele pentru tine şi pentru ceilalţi copii şi fraţi, tu o cunoşti prea bine, părinte şi frate al meu; însă mila, grija şi lacrimile pe care

1 Pentru a şti ce trebuie să se înţeleagă prin aceasta, a se vedea Nichita, Centuria II, 100, 111, 41, şi mai ales 44; cu alte cuvinte, înseamnă a fi răpit ca Sfântul Pavel în cel de-al treilea cer alteologiei...."2 Adică Simeon, chiar şi după demisie, rămânea conducătorul spiritual al călugărilor.3 Nichita n-a inventat cuvântarea ce va urma, cel puţin prima parte adresată lui Arsenie.

77

timp de douăzeci şi cinci de ani le-am vărsat pentru voi, zi şi noapte, înaintea lui Dumnezeu, tu nu le vei cunoaşte niciodată. Tu vei păstra aminti­rea tuturor acestor lucruri, iar credinţa în Părintele meu spiritual, care este şi părintele vostru - adică preafericitul Simeon [Studitul] - te va ajuta ca şi tu să-l poţi urma întrutotul, şi să devii un mărturi­sitor al propriei mele purtări. Tu îi vei îndruma cu devotament pe părinţii şi fraţii tăi şi vei avea grijă de ei ca de mădularele trupului tău; dacă va trebui, îţi vei pune zălog viaţa pentru ei.

Fiindcă tu ai fost ales înaintea tuturor şi ai fost numit egumen de către Duhul Sfânt care, pentru a te alege, s-a servit de nevrednicia mea, va trebui, potrivit cuvântului lui Dumnezeu Domnul Nostru, să fii ultimul dintre toţi în cugetul tău, smerindu-te înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel, puternic fiind, vei purta slăbiciunile celor slabi; ca medic, te vei îngriji de bolile fraţilor tăi; ca păstor, vei aduce înapoi la turmă oile rătăcite - pe cele bune le vei face rodnice în virtute; pe cele râioase, care nu mai pot fi vindecate, le vei alunga de la stâna ta spirituală pentru ca ele să nu dea boala şi celor sănătoase. Cât despre mine, iată-rnă ajuns la bă­trâneţe; am muncit din greu şi acum vreau să mă odihnesc după atâta osteneală; te voi ajuta pe lângă Dumnezeu, ca să capeţi liniştea unui suflet netulburat."

61. „Aşadar, fiul meu întru Domnul, dă-ţi oste­neala să măreşti turma Domnului, purtându-le de grijă oilor înţelepte care o alcătuiesc. Nu te lăsa în 7H

voia plăcerii şi a slăbiciunilor trupeşti, păstrând pentru tine bunurile mănăstirii şi nu pentru fraţii tăi. Nu trebuie să ieşi din mănăstire de prea multe ori; o singură dată pe lună, pentru a pune la punct treburile cele mai importante pentru casa ta, e de ajuns; de restul problemelor se vor ocupa funcţio­narii, lăsându-ţi astfel timp liber pentru a te ocupa în voie de studiul cuvântului şi ca să porţi de grijă fraţilor tăi.

r

Nu pregăti pentru tine bucate îmbelşugate, în timp ce fraţilor tăi le dai hrană neîndestulătoare şi băuturi proaste. Vei mânca laolaltă cu ceilalţi, la o masă comună, (în afara cazurilor când eşti bolnav sau primeşti pe cineva în vizită) la care să ia parte toţi cei care [duc acelaşi trai ca tine şi au, asemeni ţie, aceeaşi chemare - ei, care sunt copiii tăi. Legu­me fierte şi boabe, sau peşte o dată pe săptămână, duminica sau la sărbătorile Domnului Nostru, iată ce trebuie să pregătească chelarul pentru toţi.

Cârmuirea comunităţii nu va rămâne doar în mâinile tale, căci cea dintâi şi cea mai folositoare îndatorire a ta dintre toate este aceea de a te îngriji de sufletele fraţilor tăi. Dar, tuturor celor carevieţuiesc întru credinţă şi cu frică de Dumnezeu,

/ / 3

le vei încredinţa partea lor de răspundere în ce priveşte mănăstirea, pe măsura greutăţilor fiecărei îndatoriri, pe care tu însuţi le vei cerceta cu atenţie, potrivit tradiţiei părintelui nostru, mucenicul şi mărturisitorul lui Hristos, Teodor Studitul1, tradiţie

1 A se vedea P.G. 99. 1782 -1788.79

pe care am primit-o de la strămoşii noştri ca pe o comoară de preţ."

62. „Nu te vei lăsa stăpânit de mânie sau de porniri duşmănoase faţă de copiii şi fraţii tăi, în afară de situaţiile ce pun în primejdie sufletele lor, dar, şi atunci, dojana se va face cu vorbe nu prea aspre şi cu o voce blândă. îi vei învăţa cum trebuie să se poarte şi pe ce drum să meargă: pe cei tineri şi neformaţi încă, îi vei învăţa să se poarte res­pectuos între ei şi faţă de fraţii lor, ca nu cumva să se işte stări neplăcute celor care îi privesc, din pri­cina purtării lor necuviincioase datorată tinereţii.

Pe veteranii ascezei îi vei învăţa cum să reziste ispitei, le vei vorbi despre umilinţa căinţei, despre stăruinţa în rugăciune şi cum poate deveni cineva, prin ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, un mo­del de înălţare pentru alţii. Preoţilor le vei vorbi despre seriozitate, despre linişte şi meditaţie asupra Scripturilor divine, despre cunoaşterea canoanelor şi a tradiţiilor apostolice, despre adevărul dogmelor, despre curăţenia inimii, despre rugăciune şi căinţa continuă, despre purtarea plină de respect faţă de sfântul altar, despre tot ce e nevoie pentru ca ei să fie prin cuvintele şi faptele lor, pentru întreaga comunitate şi pentru cei din afară, ca o sare divină1 şi ca o lumină2, fiindcă ei vor avea în fiinţa lor cuvântul vieţii3.

1 Matei 5,13.2 Matei 5,143 Filipem 2,16. 80

Dacă vreodată vei fi cuprins de o dreaptă mâ­nie împotriva celor neascultători, şi vei fi nevoit să pui mâna pe toiag ca să le îndrepţi purtarea, ca astfel să înlături răul şi obiceiurile proaste, [află că] nici acest procedeu nu e străin Bisericii credincio­şilor; tot ceea ce facem pentru a stăpâni răul şi a spori dreptatea şi virtutea, este vrednic de laudă şi plăcut lui Dumnezeu.

Averea mănăstirii să n-o înmulţeşti în folosul părinţilor tăi şi al rudelor tale. Tu ai desfăcut o dată pentru totdeauna legăturile cu ei; de aceea veghează asupra acestor bunuri, ca şi asupra celor ale învăţătorului, şi ai grijă de ele asemenea unui om căruia i s-a încredinţat ceva şi care trebuie să dea socoteală lui Dumnezeu de orice lucru, oricât de neînsemnat ar fi acesta. Dacă părinţii tăi suferă din pricina sărăciei, le vei da doar cele de trebuinţă, ca oricărui alt sărac, neîngăduind ca în numele dragostei şi pentru a fi lăudat de oameni, să faci şi cel mai neînsemnat lucru spre ruşinea unei vieţi evanghelice şi fără să ţii seama de ceilalţi călugări.

Pentru a-L imita pe Hristos-Dumnezeul tău, înfioară-te şi străduieşte-te să îndeplineşti întocmai şi nepătimaş1 poruncile lui Dumnezeu."

63. „După toate acestea, în cercetarea gându­rilor fiecăruia va trebui să fii cu mare băgare de seamă, pentru a şti care dintre ei trebuie să stea în rândul rugătprilor şi al celor care se împărtăşesc, şi care trebuie ţinuţi departe printre cei penitenţi.

1 loari 11,33.81

Dacă nu se vor respecta aceste rânduieli, Bisericalui Dumnezeu, în loc să fie un loc sfânt, va deveni prin ceea ce faci tu, cu voie sau fără de voie, o peşteră de tâlhari sau o casă murdară. în acest caz, nu vei scăpa, de înfricoşătoarea judecată a mâniei lui Dumnezeu. îi vei face, aşa cum este scris, pe fraţii tăi duhovniceşti nepângăriţi şi îi vei învăţa să respecte locurile închinate lui Dumnezeu şi obiectele cultului Său.

Află că dintre toţi călugării, numai celor care respectă rânduiala şi se supun poruncilor le este îngăduit .să se împărtăşească din sfintele taine, fiindcă au căpătat de la Apostoli dreptul de a se atinge de ele. Aşadar, tu nu vei acorda oricărui călugăr dreptul de a intra în sfântul altar, ci, aşa cum am spus, numai acelor fraţi care vor fi con­sacraţi şi sfinţiţi. Pentru tot ce poate fi folositor mănăstirii tale, tu cunoşti dreapta învăţătură şi ai în faţă modelul tradiţional al Părinţilor în învă­ţarea rânduielilor inspirate de marele martir şi mărturisitor al lui Hristos, Teodor, părintele şi în­văţătorul nostru comun, al nostru, slujitorii lui. De asemenea te vei inspira şi din scrierea sfântului nostru părinte, [Simeon] Studitul.

Dacă vei ţine seama de toate acestea şi vei cârniui cu înţelepciune arătând dragoste pe pentru fraţii tăi, • vei putea să te bizui pe credincioşia Dumnezeului părinţilor tăi; mare va fi răsplata ta în ceruri şi vei moşteni împreună cu Hristos, primul Păstor al bisericii noastre, şi cu noi care suntem credincioşii ei, iar în viaţa viitoare te vei odihni cu82

Antonie, Eutim, Simeon şi Teodor, preafericiţii noştri părinţi. Iată, părinte al meu, frate ai meu, egumen al meu, câteva sfaturi pentru tine."

64. [După care, adresându-se monahilor adunaţi acolo, Simeon a spus:] „Veniţi aşadar voi copiii, fraţii şi părinţii mei, pe care v-am adunat la Hristos- Dumnezeul meu1, pe care v-am născut prin Duhul Sfânt în învăţătura cuvântului divin şi ascul- taţi-mă pe mine, nevrednicul vostru părinte şi învăţător. Daţi-mi acum răgazul, după câte am suferit, ca să mă odihnesc după atâta oboseală, lăsaţi-mă să răsuflu puţin şi să mă îngrijesc şi de mine. înaintea celui pe care îndurarea de sus şi propria mea nevrednicie l-au numit stareţ, îndoiţi genunchii şi cădeţi-i la picioare şi supuneţi-vă inimile lui - aceasta vă cer pentru lisus Hristos. Primiţi-1 aşa cum m-aţi primit pe mine, pe mine care v-am crescut pe toţi prin îndurarea de sus; sme- riţi-vă înaintea puternicei mâini a lui Dumnezeu2 şi înaintea celui care de acum încolo este păstorul nostru prin sfânta voastră alegere. Prin urmare, nimeni dintre voi să nu-i dispreţuiască tinereţea3, şi nici cuvântul, fără ca cineva să fie pregătit pentru învăţăturile sale. Dacă el nu este iniţiat în arta cuvântului, nu tot aşa stau lucrurile cu ştiinţa pe care p dă harul. Cuvântul care se întemeiază pe

______1____ ___________ ____1 1. Corinterii 4,15.11. CoriTiteni 4,15.21. Petru 5, 6.3 1 Timotei 4 ,12.

83

fapte posedă în sine ştiinţa de sus. Aceasta e mai înţeleaptă decât smintita înţelepciune a oamenilor, tot aşa cum soarele străluceşte mai puternic decât astrele."

65. „Plecaţi urechea la cuvintele rostite de gura lui şi veţi afla despre înţelepciunea vremurilor trecute, despre ce a auzit, despre ce a învăţat şi des­pre ce i-au povestit părinţii1. Adevărata smerenie a celui care primeşte o învăţătură se recunoaşte astfel: să-ţi pleci urechea ca să auzi ce îl va învăţa gura învăţătorilor săi; prin aceasta este recunoscută. Să te umileşti .înaintea fratelui tău; pentru orice om, acesta este adevăratul mod de a primi sămânţa cuvântului; sămânţa va produce roadele desăvârşite ale Duhului, pe măsura putinţei fiecăruia - pentru unul treizeci, pentru altul şaptezeci şi pentru altul o sută2.

Să nu vină nimeni în fata lui ca să-l contrazică/sau să nu-1 asculte; să nu vă arătaţi nesupuşi sau neruşinaţi, ci' fiţi cu toţii ascultători, blânzi şi su­puşi, căci, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol, el este pus să vegheze şi să se roage pentru sufletele voastre; el să facă acest lucru cu bucurie şi nu suspinând, căci altfel osteneala făcută nu va folosila nimic în viata de acum3./

Când demonii seamănă în voi gânduri rele,duceţi-vă încrezători să vă spovediţi lui, căci e

1 Psalmi 77 (78), 2-3.2 Marcu 4, 8,20.3 Evrei 13,17.84

lucru dovedit că rănile arătate nu se înrăutătesc1./De pildă, în cazul şerpilor, câtă vreme rămânascunşi în fundul găurilor, trăiesc şi se înmulţesc;dacă ies afară din găuri, se trădează şi, arătându-seoamenilor, vor fi omorâţi. Tot astfel, dacă dăm pefaţă şi arătăm părinţilor noştri gândurile rele carene încearcă, acestea vor fi ucise chiar de sabiacuvântului lui Dumnezeu; ele nu vor mai zămisliconsimţirea, sursa oricărei acţiuni vinovate."/ r /

66. „Dacă totuşi, din pricina nepăsării voastre, gândurile necurate se preschimbă în fapte, şi vă lăsaţi stăpâniţi de vreo slăbiciune omenească, vă implor: nu întârziaţi în acea greşeală, ci alergaţi degrabă la părintele nostru, şi, aruncându-vă la picioarele lui, mărturisiţi-i cu lacrimi în ochi căinţa voastră pentru faptele rele săvârşite, ca astfel să primiţi din mâna lui leacul amar şi chiar dureros care însă vă va vindeca. Să nu fiti nemulţumiţi de

/ r r

vorbele şi de faptele sale, chiar dacă vi s-ar părea că ele le contrazic pe cele ale Părinţilor, ci până una alta plecaţi-vă capul. După aceea, dacă printre voi este vreunul care a adunat mai multă expe­rienţă prin viaţa pe care o dus-o şi prin cunoştinţă, să fie luat deoparte şi să i se înfăţişeze care sunt abaterile [egumenului] de la rânduielile statornicite de marele Vasile2. . •

1 Această este într-adevăr o gândire comună vechilor autori ascetici.2 Sfântul Vasile. Reg. Fus tract. Nr. 27. P.G. 31.928.

85

1

Purtaţi-vă cu răbdare cu el, în numele iubirii lui Dumnezeu, mai ales în zilele când este mâhnit sau în toane rele, fără să-l contraziceţi sau să vă împotriviţi lui. Acela care îl contrazice sau îi opune rezistenţă se împotriveşte de fapt autorităţii lui Dumnezeu, aşa cum spune Pavel1.

în orice împrejurare în care nu se produce o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a canoanelor sau a rânduielilor apostolice, va trebui să-i daţi as­cultare şi să vă supuneţi lui, ca înaintea Domnului. Dimpotrivă, în orice situaţie în care Evanghelia lui Hristos ar fi contrazisă, ca şi legile Bisericii lui - şi nu numai acestea, dar chiar şi împotrivirea la apli­carea îndrumărilor şi poruncilor sale - atunci să ştiţi că dacă ar veni chiar un înger spre a vă învăţa o altă evanghelie decât cea propovăduită de martorii care au văzut cu ochii lor Cuvântul lui Dumnezeu2, nu trebuie să-i daţi ascultare."

67. „Toate acestea şi tot ce v-am învăţat pe fiecare în parte pentru ca voi, fraţii şi copiii mei, să creşteţi în virtute, păstraţi-le ca pe un bun nepre­ţuit3 în comoara inimilor voastre. în plus, faceţi-le să sporească şi înmulţiţi-le ca nişte buni slujitori ai lui Hristos ce sunteţi, pentru ca toţi aceşti mici talanţi, bine păstraţi şi folosiţi cu rost, să vă facă să dobândiţi prin Hristos bunul cel mai de preţ - adică,.

1 Romani 13,2.2 Galateni 1,8.3 1. Timotei 6, 20. 86

preafericirea împărăţiei lui Dumnezeu, pregătită pentru cei drepţi încă de la întemeierea lumii1.

Şi acum îmbrăţişaţi-mă şi îmbrăţişaţi-1 şi pe părintele vostru, stareţul, şi daţi sărutul sfânt2. Fie ca Dumnezeu - Pacea care-i mai presus de orice închipuire - să facă să domnească în voi pacea Sa. Fie ca El să vă îndrume pe calea poruncilor Sale şi să preschimbe mica lui turmă - pe care voi o alcătuiţi prin credinţa în Dumnezeul părinţilor voştri - într-o adunare sfântă, într-un popor al Lui, într-un sacerdoţiu împărătesc în lisus Hristos3."

1 Matei 25, 34.2 Romani 16,16.3 1 Petru 2, 9.

87

Viziuni minunate; scrieri

IX

68. Acesta a fost pe scurt îndemnul adresat egu­menului, vrednicul Arsenie, şi celorlalţi fraţi, de către sfântul părinte Simeon. O dată încheiată această cuvântare, el se retrage în locul liniştii sale active şi se consacră cu şi mai multă hotărâre scum­pei lui „filosofii". Lunga perioadă de asceză se încheie pentru el; progresele făcute în desăvârşirea spirituală îi apropiau sufletul de înălţimile dum­nezeieşti; greutăţile întâmpinate în luptele sfinte făceau loc acum uşurinţei sau mai degrabă - ca să folosim o altă expresie - destinderii divine a puterilor netrupeşti; firea trupului său devenea nestricăcioasă prin lucrarea unei puteri de sus, care îl făcea să iasă din firea lui vremelnică. Din nou, vedeniile şi revelaţiile Domnului îl răpesc1 şi îl fac să contemple lucruri ce urmau să se petreacă în viitor.

69. într-o zi, pe când stătea în picioare rugân- du-se curat, iată ce a văzut: se făcea că văzduhul

1 2 Corinteni 12,1. 88

începuse să strălucească; deşi era în chilie, i s-a părut că se află în afara ei, în plină zi - însă lucrul acesta se petrecea noaptea, cam pe la ceasul primei veghi. De sus, a apărut strălucind o lumină ca cea a aurorei - o, minunate viziuni ale acestui om! - clădirea şi totul restul au dispărut, şi el a crezut că nu se mai află în chilie. în stare de extaz, s-a alipit cu toată puterea mintii de lumina ce îi apăruse; aceasta devenea tot mai puternică, făcând să strălucească aerul din ce în ce mai tare, şi deodată a simţit că a ieşit cu tot trupul său din lumea pământească. întrucât lumina aceasta continua să strălucească din ce în ce mai tare şi devenea deasupra capului său asemeni strălucirii soarelui de la amiază, a văzut că el însuşi se afla în centrul luminii, scăldat în lacrimi de fericire, cuprins de o dulceaţă ce îi învăluia din ce în ce mai mult tot trupul. A văzut cum lumina se unea în chip de nedescris cu carnea lui şi pătrundea puţin câte puţin în toate mădularele sale.

Caracterul nemaipomenit al acestei viziuni l-a făcut să se întoame de la cele contemplate înainte, şi să urmărească doar ce se petrece neobişnuit înlăuntrul lui. Aşadar, a văzut cum această lumină a ajuns să-i cuprindă treptat întreg trupul, şi inima sa, şi măruntaiele sale, şi să le redea vederii lui numai foc şi lumină. Şi tot ca atunci când casa a. dispărut dintr-o dată, acum lumina l-a făcut să-şi piardă simţul formei, poziţiei, mărimii şi înfăţişării trupului său; atunci a încetat din plâns. O voce s-a auzit venind din miezul luminii, care i-a spus:

89

„Aşa trebuie să fie preschimbaţi sfinţii, care se vor afla în viaţă când va răsuna trâmbiţa cea de pe urmă; odată ajunşi în starea aceasta, vor fi răpiţi, după cum spune apostolul Pavel".1

70. Câteva ore bune s-au scurs în această stare: preafericitul, în picioare, nu înceta să-l proslă­vească pe Dumnezeu în cântări mistice, de la care nimic nu-1 putea abate; el contempla lumina slavei care îl învăluia, preafericirea de care sfinţii se bu­cură în veci. A început apoi să cugete şi să-şi spună în sinea sa: „Oare mă voi întoarce la forma dinainte a trupului meu sau voi rămâne aşa cum simt acum?"

Abia şi-a terminat gândul că, deodată, a recunoscut că păstra încă forma trupului; aşa cum a mai spus, el credea cu adevărat că trupul său se preschimbase în lumină, o lumină fără formă, fără chip, nematerială; el îşi simţea trupul prezent, dar într-un fel nematerial, ca pe ceva spiritual; i se părea că nu mai are nici grosime, nici greutate, şi era uluit că se vede fără trup, fiind totuşi în trup.

în acelaşi timp, cu aceeaşi voce ca mai înainte, lumina începu să-i vorbească: „Aşa vor fi, după în­vierea din veacul ce va veni, toţi sfinţii - îmbrăcaţi în chip netrupesc în trupuri spirituale, mai uşoare, mai subtile, mai potrivite spre a se înălţa, sau mai groase, mai grele, mai înclinate spre pământ; prin aceasta locul şi gradul de unire cu Dumnezeu vor fi diferite pentru fiecare".

11 Tesaloniceni 4,17.90

71. Auzind cuvintele acestea şi contemplând negrăita lumină a lui Dumnezeu, Simeon, văzătorul divin, robul lui Dumnezeu, a mulţumit Domnului, care i-a înălţat pe oameni făcându-i părtaşi firii dumnezeieşti1 şi împărăţiei Sale. Apoi şi-a venit în fire şi din nou s-a văzut în chilia lui, în acelaşi fel şi în aceleaşi condiţii ca mai înainte: om în toată fiinţa lui, cu deosebirea că - aşa cum spunea el sub jurământ celor apropiaţi lui, cărora le împărtăşise aceste taine - multe zile după aceea şi-a simţit trupul uşor, fără nici o senzaţie de oboseală, de foame sau de sete.

In acelaşi timp, prin aceste minunăţii el deve­nea din ce în ce mai locuit de Duhul, fiind copleşit cu harisme dumnezeieşti. Era firesc, aşadar, ca puritatea extraordinară a minţii lui să-l facă să ia cu­noştinţă de aceste viziuni şi revelaţii ale Domnului. Gândirea lui era asemănătoare celei a apostolilor, fiindcă Sfântul Duh îi însufleţea faptele; mai mult, el avea şi harul cuvântului care se răspândea de pe buzele lui; întocmai ca apostolii, neştiutor ca şi ei, el teologhisea2 şi îi învăţa pe credincioşi dreapta credinţă prin scrieri inspirate.

Ajuns la acest grad de unire cu Duhul, el dă la lumina zilei capetele ascetice despre virtuţi şi desp f̂e viciile care se opun acestora,, adică rodul propriei sale „filosofii practice" şi al cunoştinţelor

1 2 Petru 1,42 Vorbea despre Dumnezeu.

91

sale divine, adevărate modele de desăvârşire pentru cei dedicaţi vieţii întru credinţă. Astfel, el devine pentru poporul lui Israel, adică pentru călugări, un râu al lui Dumnezeu plin cu apele Duhului1.

i Psalmi 64 (65), 9. 92

X

Cultul pentru Simeon Studitul, părintele lui duhovnicesc, şi dificultăţile cu autoritatea

ecleziastică

72. Aşadar, el s-a devotat în linişte lucrării proprii isihaştilor şi s-a înălţat prin harul Duhului până într-acolo încât, prin viaţa pe care a dus-o, prin cuvântul şi ştiinţa sa, a ajuns egalul părinţilor şi teologilor de odinioară. Asemenea lor, a trebuit să treacă prin focul ispitelor, iar credinţa i-a fost pusă la încercare, aşa cum s-a întâmplat şi cu Iov; ispititorul l-a cerut pentru sine1, şi [ceea ce el a cerut] i-a fost dat2. Cum s-a întâmplat acest lucru, am să vă povestesc îndată.

Simeon [Studitul] - acest om dumnezeiesc, nu­mit pe bună dreptate Evlaviosul, părinte spiritual şi învăţător al minunatului Simeon - odată ajuns la bătrâneţe, după ce a purtat potrivit rânduielilor vreme de patruzeci şi cinci de ani această luptă a conştiinţei, care este un martiriu, a căpătat harul

1 Luca 22, 31.2 Iov 2, 6.

93

apostolilor, putând să vindece bolnavii; mai mult, la inspiraţia Sfântului Duh, a scris o carte de mare folos duhovnicesc, deşi el nu avea şcoală. Sosind vremea să se odihnească şi el, după lungile osteneli ale ascezei (cine doreşte să afle mai multe despre aceasta, să citească ce a scris el în amănunţime, şi va afla totul), lovit de o boală grea, a plecat la Domnul, părăsindu-şi trupul care luptase şi se chi- nuise atât de mult.

Preafericitul nostru [învăţător, Simeon Teologul] fiindu-i ucenic, îi cunoştea bine virtuţile şi viaţa lui întrutotul apostolică. Or, el nu era omul care să dea uitării lucrările lui Dumnezeu şi minunatele lui harurile, ci le predica şi le slăvea; el a compus, aşadar, în cinstea lui [Simeon Studitul], în urma unei revelaţii primite de la Dumnezeu, imnuri şi cântece de laudă precum şi biografia lui completă, în plus, pentru ca eroul acestor imnuri să fie un model de virtute pentru cei dornici să-i calce pe urme, el îl sărbătorea alături de alţi sfinţi, în toţi anii şi potrivit tradiţiei apostolice, şi ceruse să-i fie pictată icoana ca o imagine vie a virtuţii.

73. Zvonurile despre aceste sărbători [în care era preamărit Simeon Studitul] au ajuns şi la urechea patriarhului Serghie. Acesta i-a poruncit sfântului să vină la el, cerându-i explicaţii cât mai amănunţite. Preafericitul i-a vorbit despre toate câte se petre­cuseră la mănăstire; i-a spus că a închinat acele imnuri părintelui său [duhovnicesc] şi i-a scris viaţa în urma unei revelaţii dumnezeieşti şi a unei inspiraţii primite de sus.94

Auzind acestea, patriarhul i-a cerut să vadă cele scrise, ca să cerceteze şi să cunoască totul cât mai bine. După ce a citit cu luare aminte scrierile, [patriarhul] a rămas încântat. Aducând laude auto­rului, l-a lăsat să plece, lăudându-1 pentru tăria credinţei lui; totodată, l-a rugat să-i vestească din timp când va avea loc sărbătoarea în cinstea părinte­lui său, ca să-i poată trimite lumânări şi mirodenii şi să-l binecuvânteze pe sfânt. Vreme de şaispre­zece ani, lucrurile s-au desfăşurat fără tulburare. Dumnezeu însuşi era slăvit prin sărbătorirea sluji­torului Său, oamenii se bucurau pentru laudele aduse celui drept, săracii erau hrăniţi, lăcaşurile de cult erau luminate, şi mulţi oameni erau dornici să se inspire din viaţa sfântului.

74. Ce a făcut atunci necuratul? A stat el liniştit văzând toate acestea? A uitat că este întruchiparea răutăţii? Nicidecum. Folosindu-se de vechea lui armă - invidia - el stârneşte împotriva lui Simeono mulţime de încercări, făcându-1 să devină tintat f /

numeroaselor insulte. Fiţi cu luare aminte la cele ce voi povesti şi ascultaţi:

In vremea aceea trăia un anume Ştefan, un bărbat foarte învăţat într-ale cuvântului şi un om foarte priceput, mitropolit al Nicomediei. Ştefan de Alexina, [căci despre el este vorba], nu numai că avea trecere pe lângă patriarh şi la curtea împăra­tului, dar era vestit prin aceea că putea să găsească răspuns la întrebările cele mai grele; era meşter la vorbă şi foarte iscusit în confruntările verbale. El renunţase la scaunul episcopal din motive necunos­

95

cute, ştiute doar de el şi de Dumnezeu, şi şedea tot timpul pe lângă patriarh, bucurându-se de faima unui om cunoscător în toate cele.

însă preafericitul 5; neon poseda adevărata cu­noaştere, cea a Duhului, şi toţi oamenii din vremea aceea îl iubeau, îl preţuiau şi-i admirau cunoştinţele, văzând în el nu numai un mărturisitor al duhului, ci şi un sfânt vrednic de cinste. Veştile despre el au ajuns - (căci nu este posibil ca o cetate ridicată pe muntele1 înţelepciunii lui Dumnezeu să rămână ascunsă) - şi la urechile acestui om, aşa cum am arătat. Ştefan se preţuia pe sine tot atât de mult pe cât îi dispreţuia pe toţi ceilalţi. Ajunsese să ia în derâdere faima sfântului, îi critica pe cei care lău­dau cunoştinţele acestuia, spunea despre sfânt că e un neştiutor şi un necioplit parvenit, care, în faţa unor bărbaţi pricepuţi în artele profane, n-ar fi în stare să scoată nici măcar un cuvânt. Aşa vorbea preaînţeleptul singhel în dispreţul lui faţă de sfânt. Insă cei care îl cunoşteau îndeaproape [pe Simeon], îi răspândeau şi mai mult faima în toată cetatea, strigând peste tot: „Simeon nu are egal printre oamenii de acum".

Acul pizmei îl înţepa pe singhel la auzul acestor cuvinte. Invidia pe care o clocea şi o nutrea în mima lui, era pentru el o caznă greu de îndurat; nu putea să accepte ca Simeon să-l întreacă pe el în cetatea Constantinopol, şi să-i ştirbească faima de bun orator. Şi asta cu atât mai mult cu cât [Simeon]

1 Matei 5,14.96

vorbea despre scrierile ce aveau ca subiect lucru­rile sfinte, adică despre teologie. în ce-1 priveşte, [Ştefan] nu făcea decât să mânuiască vorbe al căror sunet dogit zbârnăia în aer doar pentru plăcerea urechii.

75. Lucrurile stăteau cam aşa: flacăra invidiei devenea din ce în ce mai puternică şi deja anunţa izbucnirea unui incendiu. Nu după multă vreme, sfântul l-a întâlnit pe singhel în palatul patriarhal. Acesta, punându-şi masca prieteniei, i s-a adresat astfel: „Bun venit, prea cucernice Simeon; învăţă­tura şi evlavia ta, precum şi darul de a cuvânta sunt cunoscute tuturor".

Sfântul: „Dumnezeul pe care îl slujesc să-ţi răsplătească prietenia pe care mi-o porţi, veneratul meu stăpân; pe măsura primirii tale, fie să ai parte de pacea Duhului".

Singhelul: „De multă vreme îmi doream bucu­ria de a vorbi cu tine despre unele lucruri - c u u n om drag inimii mele şi care totdeauna este luminat, pentru că se consacră adevăratei contemplaţii. Fireşte, mulţimea treburilor nu mi-a îngăduit să mă bucur de răgaz, şi astfel dorinţa mea n-a putut fi împlinită. Acum însă, întâlnindu-te, am fericita şi neaşteptata ocazie să profit de vizita pe care o faci aici/. Ia aminte la ce te voi întreba, bărbat ce eşti învăţat de însăşi Sfânta Treime. Lămureşte-mi această problemă: spune-mi, cum desparţi Fiul de Tată - printr-o deosebire raţională sau printr-una reală?"

97

Prin această întrebare, plină de gânduri ascunse, singhelul nădăjduia ca Simeon - oricare ar fi fost răspunsul pe care l-ar fi dat dintre cele două posibile - să facă un pas greşit, deoarece, fiind lipsit de învăţătură, s-ar fi făcut de râs, judecând greşit chiar de la prima lor întâlnire; lăudătorii lui ar fi recunoscut în sfârşit că este un ignorant.

76. Sfântul, pe care această întrebare şi maiales necuviinţa acestui om l-au mirat foarte, a grăit astfel:

„Dumneavoastră v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Iui Dumnezeu, o, preaînţeleptule stăpân; arăspunde la întrebările puse de supuşi reprezintă o datorie a ierarhilor bisericii. Cât despre noi, preoţi neînsemnaţi ce suntem, care toată viaţa n-am practicat altă filosofie decât cunoaşterea de sine, se cade că plecăm urechile ia sfaturile pe care ni le dau învăţătorii noşti, şi să păstrăm tăcere în faţa celor mai înţelepţi ca noi. S-ar cuveni mai degrabă ca tu să ne luminezi în această ştiinţă şi, în plus, să ne înveţi să ne smerim cugetele, să plângem doar păcatele noastre şi să nu cercetăm în chip necuviincios probleme adânci şi grele care ne depăşesc înţelegerea.

Totuşi, dacă doreşti să pui la încercare duhul din mine, şi dacă vrei să ştii care este darul .lui Dumnezeu făcut celor săraci- cu duhul, află că eu sunt un ucenic al pescarilor şi nu cunosc arta vor­birii savante. [Duhul acesta] este totuşi îndeajuns de puternic - căci el dă rugăciunea celui care se98

roagă şi cuvântul celui care predică - pentru ca auzul meu să fie mai bun şi să-mi deschidă urechile sufletului. Ceea ce trebuie să răspund la întrebarea pusă, poate că-mi va fi inspirat prin harul Duhului, şi după ce mă voi întoarce în chilia mea am să aştern răspunsul pe hârtie, şi am să ţi-1 trimit în scris."

Când singhelul a auzit cuvântul „în scris" a surâs dispreţuitor şi i-a spus sfântului, cu un aer batjocoritor: „Mi-ar face plăcere să primesc de la tine părerea pe care o ai în legătură ce acest subiect".

77. După care unul s-a îndreptat spre apar­tamentul său [din palatul patriarhal], iar celălalts-a întors la turma lui. [Simeon] se înarmează cu ru­găciunea preacurată; focul dumnezeiesc îi cuprinde inima şi el cugetă la întrebarea pusă, după care, folosindu-se de un limbaj simplu în proză, începe să înfăţişeze iluminarea pe care o primise. Apoi descrie în amănunt înţelesul mesajului şi îl supune unei critici atente. în cele din urmă, prelucrează materialul ca să apară cât mai îngrijit, exprimân- du-1 în versuri libere, aşa cum obişnuiesc să facă unii poeţi.

El a reuşit astfel să dezlege încâlcitele noduri ale înţeleptului, descurcându-le unul câte unul prin puterea cuvântului şi a duhului, ca şi prin puterea cugetării sale. Asemeni unui leu căzut în capcana vânătorilor, el rage atât de tare încât sfâşie şi nimiceşte capcana, iar urmăritorii lui sunt puşi pe fugă. La rândul său, sfântul nu uitase să-l

99

înţepe şi el pe înţelept prin aluzii subtile. El a transcris după aceea lucrarea şi a trimis-o singhe- lului, această limbă ascutită.' r

Din clipa aceea, Simeon era pregătit pentru o înfruntare: ceea ce prevăzuse prin puterea duhului s-a întâmplat. Intr-adevăr, acela nu se va potoli şi nu se va resemna cu o înfrângere atât de subtilă, ci va aştepta nerăbdător şi ros de invidie să-i facă rău adversarului său, după cum stă scris1: „Orice om se ridică împotriva a tot ce îi stă în cale".

78. Omul cu limba ascuţită primeşte, aşadar, răspunsul la întrebare. El ia cunoştinţă de gân­durile atât de adânci ale sfântului, vede măreţia stilului în simplitatea şi naivitatea cuvintelor, forţa irezistibilă a ideilor, modestia şi blândeţea replicii, vioiciunea metodei, gravitatea fondului, valoarea poetică la un om fără studii şi care nu posedă nici măcar cunoştinţe laice elementare. El rămâne uimit, nu mai este în stare să scoată nici măcar un cuvânt, vocea îi amuţeşte. Şi care a fost urmarea? Cu inima rănită de virtuţile acestei lucrări savante, (căci de la Solomon2 încoace cuvântările înţelep­ţilor sunt asemenea ţepuşei văcarului), singhelul se agită furios adresând batjocuri la adresa sfântului, şi aşteaptă nerăbdător să-şi ia revanşa.

Mai întâi încearcă să afle despre viaţa sfântului, căutând să descopere ceva prin care să-l facă de râs, şi de care să se sprijine pentru a stârni o mui-

1 Unde?2 Ecclesiastul 12,11. 100

ţime de bârfe la adresa acestuia. Negăsind acolo nimic necuviincios, singhelul atrage de partea sa câţiva oameni ai bisericii - unii dintre ei făceau parte din aceeaşi comunitate ca şi Simeon - şi le ceru să-l ponegrească pentru cultul şi cinstirea părintelui său. Unora le cere să strige în gura mare neadevăruri despre acest om drept,\ în timp ce alţii îşi înălţau glasul până la ceruri, sfidându-1. Ecoul acestor vorbe a ajuns la urechile patriarhului, iar învinuirile nedrepte s-au făcut auzite chiar şi în sfântul sinod.

79. Aşa cum am arătat, patriarhul cunoştea bine cele ce se petreceau [în mănăstirea cârmuită de Simeon], cum de altfel ştiau şi ceilalţi episcopi. Chiar de la început, ei au respins acuzaţiile, ştiind că singhelul era ros de invidie. „Ce nu este acolo în armonie cu canoanele bisericii - spuneau ei - mai ales că sărbătorirea [lui Simeon Studitul] nu este dăunătoare, ba chiar folositoare sufletelor, prin cinstirea virtuţii în mod public".

Insă celălalt se pricepea de minime să aţâţe spiritele. El nu se urnea deloc de lângă patriarh şi îi împuia urechile în fiecare zi. Patriarhul şi ierarhii sfântului sinod şi-au astupat urechile doi ani de zile, nelăsând ca bârfa să pătrundă în acest înalt for bisericesc. Ar fi însemnat să se facă ei înşişi de ruşine, pentru că întâistătătorul îl cinstea el însuşi [pe sfântul Simeon Studitul], trimiţând mirodenii şi lumânări în fiecare an, iar cei mai mulţi dintre arhierei mergeau de bună voie să ia parte la sărbătoare. Ei se ruşinau să facă din lumină

101

întuneric şi din întuneric lumină, sau să numească acreala limbii singhelului, dulceaţă, şi acreală, dul­ceaţa adevărată a lui Simeon1.

în această atmosferă s-a dezlănţuit lupta dintre adevăr şi minciună, în care unul era de partea dreptăţii şi respingea cu tărie minciuna, iar celălalt lua partea nedreptăţii şi se împotrivea binelui din prea multă răutate.

80. Care a fost rezultatul acestei lupte? Intr- adevăr, răul biruieşte uneori; dar nu pentru multă vreme răul are întâietate faţă de bine. Şi iată cum răutatea Irodiadei a triumfat în faţa lui Ioan [Bote­zătorul]: printr-un dans, ea izbândeşte pentru un moment şi se bucură de trofeul câştigat. Tot astfel, invidia foloseşte arma minciunii împotriva ade­vărului, cucereşte victoria, şi în beţia victoriei îl dispreţuieşte pe cel drept.

Insistând cu acuzaţiile [împotriva lui Simeon], singhelul a reuşit în cele din urmă să-l plictisească pe patriarh şi pe arhierei, ba chiar - o, nedreptate! o, capcană satanică! - să le înmoaie inima, că doar şi ei erau oameni... Ei i-au cerut să le aducă doveziîn susţinerea acuzaţiilor la adresa sfântului,/ / rpentru ca sentinţa împotriva lui să aibă un temei. Tot astfel chiar şi piatra, în ciuda durităţii ei, este scobită de picăturile de apă ce o lovesc fără încetare; acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul care, în ciuda tăriei şi statorniciei lui, cedează sub presiunea atacurilor neobosite ale răului.

1 Isaia 5,20.102

81. Intr-adevăr, Simeon al nostru sărbătorea în fiecare an, cu un ceremonial deosebit, amintirea părintelui său duhovnicesc, aşa cum se cuvine să facă orice ucenic pentru învăţătorul lui. Acesta1, după ce îşi mortificase trupul printr-o aspră în- frânare şi îşi stinsese cu totul, încă de aici de pe pământ, mişcările simţurilor, în asemenea măsură încât trupul lui ajunsese să fie asemenea unui cadavru, s-a prefăcut că simte într-alt fel decât simţea cu adevărat; mai întâi, din dorinţa de a tăinui comoara nepătimirii sale (apatheia) - căci el fugea de slava şi de laudele oamenilor ca de un şarpe care te muşcă de călcâi; şi apoi, fiindcă prin această tăinuire voia să scoată unele suflete (şi dacă era posibil, toate sufletele), fără ca ele să ştie, din prăpastia pierzaniei şi să le izbăvească de moarte.

Singhelul, necunoscând adevărata valoare a părintelui duhovnicesc al lui Simeon, a lăsat să se înţeleagă că [Simeon Studitul] a fost o fiinţă obişnu­ită, cu păcate omeneşti, socotind astfel că cinstea şi credinţa pe care [Simeon Teologul] i le purta puteau însemna un motiv de acuzare pentru minciună. El se prezintă înaintea sinodului spunând: „Părintele lui spiritual este un păcătos, iar el îl sărbătoreşte ca pe un sfânt printre sfinţi; a poruncit chiar să fie pictat chipul învăţătorului pe care îl adoră".

Iată de ce argumente s-a folosit singhelul şi pe care le-a preschimbat în acuzaţii împotriva lui

1 Sf. Simeon Studitul.103

Simeon, care nu-i făcuse nici cel mai mic rău. Iatăpretextul care a dus la condamnarea acestui sfânt:nici minciuna folosită împotriva lui Hristos n-afost mai groaznică! Căci şi Hristos a fost descris,de către ucigaşii de Dumnezeu din acea vreme,drept un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten alvameşilor şi al păcătoşilor. Hristos a fost umilitasemeni unui om posedat de diavol, pentru că îlcinstea pe Dumnezeu şi îl numea Tatăl Său,întocmai cum le-a spus cărturarilor: „Eu nu amdemon, ci fiindcă îl cinstesc pe Tatăl Meu, voi Mănecinstiti"1./

82. Aşadar, preafericitul Simeon este adus în faţa sfântului sinod pentru a da socoteală de fap­tele sale. Ca un criminal este adus acest om care niciodată n-a făcut vreun rău cuiva, şi patriarhul îl întreabă:

„Simeoane, ce înseamnă această râvnă pentru cinstirea părintelui tău? Zvonul acestor sărbători a ajuns atât de departe, încât întregul oraş ia parte la ele. Măreţia acestor ceremonii îi pune pe gânduri pe mulţi, mai ales când e vorba de un om căruia i se aduc învinuiri grave, după cum vezi şi tu, de către preaînţeleptul singhel, care are o părere nu prea bună [despre Simeon Studitul]. Fără îndoială, eu încuviinţez fapta ta; dar fiindcă singhelul a insistat atât de mult pe lângă noi şi sinod, ridicând glas împotriva părintelui tău spiritual, doresc ca tu să renunţi la această sărbătoare publică şi să-l

1 Ioan, 8,49.104

cinsteşti [pe Simion Studitul] doar cu călugării tăi. în felul acesta, fii sigur că acuzatorul tău se va mai potoli, renunţând la învinuirile pe care ţi le aduce, iar noi vom pune capăt insistenţele lui".

Luând cuvântul, preafericitul [Simeon] a spus: „în privinţa credinţei în părintele meu duhov­nicesc şi a cinstirii lui, tot ce pot spune e că tu, preasfinte Stăpân, le cunoşti mai bine decât mine, slujitorul tău. Dar la acuzaţiile ce i se aduc de către

sul singhel, cred că e de datoria mea să-l atunci când acuzatorul va aduce dovada

spuselor sale".Patriarhul: „Răspunsul tău este bun şi drept,

dar oare vei fi în stare să dovedeşti că sărbătorind memoria părintelui tău la fel cu cea a sfinţilor de altădată, fapta ta nu se abate de la învăţătura apostolilor şi a părinţilor? Va trebui să faci acest lucru, dacă vrei să arăţi, potrivit dreptăţii legilor sfinte, că purtarea ta este îndreptăţită".

Sfântul: „Dacă, aşa cum spui tu, Stăpânul meu, nu voi găsi în toată Scriptura aceste dovezi pe care mi le ceri, se înţelege că atunci singhelul are dreptate să mă acuze, şi merită să i se dea crezare, iar eu se cuvine să fiu pedepsit".

Patriarhul: „Ei bine, spune-ne îndată pe care legi dumnezeieşti se sprijină spusele tale; te vom asculta cu luare aminte".

83. Simeon, acest bun cunoscător al legilor divine, a început să vorbească cu sufletul deschis, cam în acest fel:

preacuvio apăr doar

105

„Cine nu cunoaşte, o, sfânt sinod, vorbele lui Hristos din Evanghelii, unde se spune limpede: «Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte; cine vă urăşte pe voi, pe Mine mă urăşte, şi cine Mă urăşte, urăşte pe Cel care M-a trimis» şi încă: «Cine primeşte un sfânt în nume de sfânt, va primi plată de sfânt; cine primeşte un profet în nume de profet, va primi plată de profet»1. Şi ce spun în Scrierile lor cei care au văzut Cuvântul cu ochii lor? Oare nu spun aşa? «îl vei slăvi pe cel care îţi propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu; îţi vei aminti de el ziua şi noaptea; îl vei slăvi ca pe autorul bunei tale stări. Căci acolo unde este învăţătura lui Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi». Şi în altă parte: «Dacă despre părinţii tăi trupeşti cartea sfântă spune: cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, pentru ca astfel să fii fericit», şi: «Cel ce va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, va fi pedepsit cu moartea» - cum ar putea cuvântul lui Dumnezeu să nu ne îndemne să-i cinstim pe părinţii noştri spirituali, să-i iubim ca pe nişte binefăcători şi mijlocitori pe lângă Dumnezeu?

Ei sunt cei care ne-au născut din nou în apa botezului şi ne-au umplut de Duh Sfânt, ei care ne-au hrănit cu laptele cuvântului, ei care ne-au făcut să creştem prin învăţătura lor, ei care ne-au întărit în. mersul nostru pe calea cea dreaptă, ei care ne-au dat trupul Mântuitorului şi dumneze­iescul Său sânge, ei care ne-au dezlegat de păcatele

1 Matei 10,43.106

noastre şi ne-au făcut părtaşi la sfânta Euharistie; ei care au făcut din noi părtaşi şi moştenitori ai făgăduielii lui Dumnezeu. Pe aceştia respectaţi-i şi acordaţi-le toată cinstea, căci ai au primit de la Dumnezeu puterea de viaţă şi de moarte1."

84. „Şi Ioan Gură de Aur, în panegiricul închi­nat lui Filogon2 spune: «Dacă cel ce îşi blestemă tatăl sau ţnama este pedepsit cu moartea»3, este limpede ca cel care îi binecuvântează se va bucura de viaţă: dacă părinţii noştri naturali au dreptul să fie cinstiţi de noi, cu atât mai mult părinţilor noştri duhovniceşti li se cuvine această cinstire, cu toate că laudele noastre nu vor face să sporească me­ritele acestor eroi, ci pe noi ne vor face mai buni - pe noi, care îi înţelegem, îi mărturisim şi îi ascultăm. Urcat la cer, sfântul n-are ce să facă cu laudele oamenilor, odată ce a ajuns să ducă o viaţă mai înaltă şi mai fericită; nouă însă, care trăim pe pământ şi avem atâta nevoie de încurajări din toate părţile, aceste laude aduse sfinţilor ne sunt de mare folos, căci ne îndeamnă să dobândim vrednicia lor. Iată de ce un înţelept spunea că: «Pomenirea celui drept este spre binecuvântare4; nu că răsplata revine celor plecaţi, dar este foarte mare pentru cei care îi laudă aici, pe pământ».

Obicei plăcut lui Dumnezeu, hotărâre porun­cită de sus prin harul Duhului: îi am drept chezaşi

1 Constit. Apostol, I. II, cap.33; Pitra, p.178.2 P.G. 48, 747 - 749.3 Exodul 21,17.4 Proverbe 10, 7.

107

pe Moise, văzătorul divin, care a scris despre viaţa celor din vechime, şi pe deasupra, propria lui viaţă; pe Ezdra, pe înţeleptul Solomon care a scris despre viaţa lui Iov, şi pe însuşi Gură de Aur care aduce laudă sfinţilor. Iată cuvintele lui: «Viaţa şi virtuţile sfinţilor ne-au fost transmise în scris prin harul lui Dumnezeu, pentru a ne arăta oameni de aceeaşi fire cu noi, care practică toate virtuţile şi ne îndeamnă să le imităm viaţa şi să aprindem în noi flacăra iubirii pentru ei.

Cum se va face lucrul acesta? Dacă vom fi aproape de aceşti oameni tot timpul şi vom păstra mereu vie amintirea lor, pentru a trăi şi noi ase­menea lor. In această trăire, mai mult decât toate celelalte la un loc, Dumnezeu îşi va afla slava. Cerurile dau slavă lui Dumnezeu1 fără nici un fel de cuvinte, îndemnându-i să facă acelaşi lucru pe cei care le contemplă, cu atât mai mult pe cei careau dus o viată vrednică de admiraţie; chiar dacă / ̂ / 7rămân tăcuţi, ei II slăvesc pe Dumnezeu, iar alţii, urmându-le exemplul, îl slăvesc la rândul lor.»"

85. „Iată, sfinţiile voastre, cum îl slăvesc eu pe Dumnezeu prin cinstirea adusă an de an părin­telui meu: aflaţi că această ceremonie prin care îl slăvim pe Dumnezeu este de mare folos şi pentru popor. Dovada o aflăm în aceste cuvinte ale înţe­leptului: «Când cel drept este lăudat, mulţimile se vor bucura»2, maximă pe care Vasile cel Mare, în

' Psalmi 18 (19), 1.2 Proverbe 29,2.108

panegiricul lui pentru martirul Gordios, o comen­tează astfel1:

«Mulţimile vor avea parte de o bucurie duhov­nicească la simpla pomenire a faptelor măreţe săvârşite de cei drepţi; ceea ce aud îi face să se îndrepte cu multă râvnă pe acelaşi drum al virtuţilor. Căci istoria celor care s-au condus după principii nobile este pentru cei aleşi asemeni unei lumini care le călăuzeşte viaţa. Pentru ceilalţi oameni, avântul oratoric le pune la îndemână mate­rial pentru panegirice; celor drepţi, însă, adevărul faptelor le face cunoscută desăvârşirea virtuţii lor. Astfel, atunci când istorisim viaţa celor care s-au distins prin evlavie, mai întâi noi îl slăvim pe învăţător prin slujitorii lui, îi lăudăm pe cei drepţi depunând mărturie pentru tot ceea ce ştim, şi aducem bucurie oamenilor prin istorisirea acestor fapte minunate; căci, după cum e firesc ca focul să lumineze şi balsamul să parfumeze, tot astfel de faptele lor bune se leagă neapărat sporirea spirituală.»"

86. „Pentru a adăuga şi altele la ceea ce am spus, vă voi arăta că, din punct de vedere moral, este chiar dăunător să nu cinsteşti - aşa cum fac eu acum - pe cei ce au petrecut întreaga lor viaţă făcând numai bine. Drept martor îl am pe Grigorie, minunatul teolog, şi cu aceasta îmi voi încheia cuvântul. Ce zice el, aşadar, în elogiul pe care îl

1 Sf. Vasile, Homilia în Gordium martyrem, n.l, P.G. 31,492.109

face îui Atanasie?1 „Nu este firesc, şi nici lipsit de primejdie să-i pomenim pe cei nelegiuiţi şi să-i trecem sub tăcere pe eroii evlaviei".

Aşadar, dacă aşa cum aţi auzit spunându-se, o, sfânt sinod, că acesta este sfatul pe care îl dă Evanghelia, că aceasta este învăţătura pe care o răspândesc cei care au văzut Cuvântul cu ochii lor, că acestea sunt istorisirile părinţilor noştri, ca să-i îndemne pe credincioşi să facă aşa cum fac şi eu - există oare un om în această lume căruia ar trebui să-i dăm ascultare, dacă ar propovădui o învăţătură opusă acesteia? Dacă cel care mă acuză aduce argumente mai temeinice, pe care Părinţii şi apostolii le-au scăpat din vedere, atunci să le prezinte înaintea acestei adunări de sfinţi; în ce mă priveşte, voi asculta liniştit şi voi cerceta argu­mentele sale; cu inima deschisă, mă voi supune legilor sfinte, cu condiţia ca el aducă argumente convingătoare scoase din Scripturi.

87. Singhelul nu era decât un acuzator înrăit al celui drept. El nu avea astfel de argumente, nici nu găsea în Scriptură citate care să-l sprijine sau vreun motiv prin care, măcar de ochii lumii, să poată respinge vorbele sfântului. In schimb, prin mijloace necinstite, el câştigase de partea lui pe mulţi dintre cei care alcătuiau sinodul. Simeon părea că vorbeşte surzilor, iar cuvintele lui se pierdeau în gol; a fost o luptă confuză, în care s-au

1 Sf. Grigorie de Nazianz, Oratio 21 in laudem Athanasii, n.21, P.G. 3 5 .1088A.110

înfruntat vorbe de tot felul, şi aşa s-a încheiat ancheta.

însă pizma este un rău căruia îi place lupta, învinsă, ea nu ştie să se supună; victorioasă, nu se linişteşte. Cel stăpânit de invidie se încrâncenează şi iarăşi se porneşte. Vreme de şase ani, [singhelul] l-a târât pe dreptul Simeon prin judecăţi; lăsând la o parte orice ruşine, el socotea că poate să-l trimită la moarte - cât de mare este răbdarea Ta, o, Hristoase- împăratul nostru! - pe Simeon, înţeleptul, marele preot, monahul care se bucura că putea fi pentru ceilalţi o făclie a cunoaşterii, răspândind pentru ei sarea Duhului1!

Defăimătorul a reuşit în cele din urmă să-i stârnească pe aproape toţi arhiereii împotriva ce­lui drept şi chiar pe cel care ar fi trebuit să cedeze cel mai puţin, pe patriarh în persoană. S-au găsit chiar şi printre apropiaţii lui Simeon, făţarnici atinşi de nebunia lui Iuda împotriva învăţătorului lor; fiind sprijiniţi puternic de singhel şi de patriarh, îritr-o noapte, [detractorii] au luat icoana cu imaginea sfântului părinte Simeon [Studitul] şi, îndemnaţi de singhel - care se avântase din nou în luptă - au dus-o la palatul patriarhal.

Văzându-1 [pe sfântul Simeon Studitul] zugră­vit alături de alţi sfinţi şi de Hristos însuşi, unii partizani ai acuzatorului au început să-l blesteme, numindu-1 sfânt mincinos, în timp ce aceia care aveau o brumă de învăţătură adevărată deplângeau

faptele autorilor acestei blasfemii şi tremurau la gândul insultei aduse lui Hristos, care spusese: „Cel care vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte"1 şi: „Tot ce aţi făcut unuia din aceştia, fraţi ai mei, mie Mi-aţi făcut2. Ei ştiau că sfinţii lui Hristos suntîmbrăcaţi în El3./

88. Astfel, blestemată de unii, cinstită şi apăra­tă de alţii, icoana care-1 reprezenta pe sfânt este adusă în sinod de către defăimător. Când patriarhul şi cei prezenţi acolo au văzut icoana, l-au chemat din nou pe cel drept şi i-au cerut să-şi spună părerea despre chipul zugrăvit acolo.

Atunci Simeon a spus: „După ce am cugetat adânc, sunt încredintat că nu am făcut nimic necuviincios sau străin de tradiţia apostolilor şi a părinţilor. Chiar de la început, am fost sfătuiţi de cei ce au învăţat temeinic obiceiurile şi rânduielile Bisericii credincioşilor, adică de Părinţii noştri, să zugrăvim chipurile sfinţilor noştri părinţi, să le venerăm şi să le cinstim, ţinând seama că această cinstire se înalţă la Hristos, modelul lor, a cărui icoană o purtăm cu toţii în noi. De aceea am pus să se zugrăvească icoana unui slujitor al lui Hristos, a unui mădular al trupului Său, a unui om pe potriva chipului Său4.

Venerând icoana lui, eu îl cinstesc şi îl slăvesc pe Hristos în acest sfânt, şi pe acest sfânt în Hristos-

1 Matei 10,20.2 Matei 25,40.3 Galateni 3,27.4 Romani 8,29. 112

Dumnezeu, căci el este întru Hristos prin Duhul, tot aşa cum Hristos este întru Dumnezeu-Tatăl şi Tatăl este întru Hristos-Dumnezeu, potrivit cuvân­tului Scripturii: «în ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi sunteţi întru Mine şi Eu sunt întru voi»1.

89. „Părintele nostru Ioan Damaschin îi sfă­tuieşte pe toţi credincioşii să procedeze în felul acesta, zicând2: «Pe cârmuitorii întregului nostru neam, mijlocitorii noştri pe lângă Dumnezeu, tre­buie să-i cinstim înăltând biserici lui Dumnezeu cu /hramul lor, oferindu-le darurile recoltelor noastre, pomenindu-i cu bucurie duhovnicească, pentru a ne însuşi bucuria celor care ne fac să ne adunăm laolaltă». Şi ceva mai departe3: «Prin psalmi, imnuri şi cântece duhovniceşti, prin căinţă şi milostenie faţă de cei sărmani, prin toate acestea, credin­cioşilor, să dăm cinstire sfinţilor, căci astfel îl cinstim înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; să le înălţăm lăcaşuri şi icoane pe care să le contemplăm, iar noi, imitându-le faptele, să devenim lăcaşurile şi icoanele vii ale virtuţilor lor».

Dacă vorbind în felul acesta eu denaturez mesajul mântuirii, atunci eu îl denaturez cu adevăr şi cu credinţă. Eu fac un lucru pe care nimeni nu l-a făcut vreodată în Biserica celor credincioşi: zugrăvesc icoana unui sfânt sau chiar

1 Ioan 14, 20.2 Sfântul Ioan Damaschin. De fide arth. P.G. 94.11265 B.’ lbid. 1168 A.

113

a unui om oarecare! Dimpotrivă, dacă această faptă este săvârşită de toţi credincioşii întregii Biserici şi dacă, în temeiul celor spuse de singhel, doar eu singur va trebui să dau socoteală pentru această faptă asemeni unui om necinstit, dacă sunt judecat ca un criminal şi risc să îndur pedeapsă şi suferinţe - atunci, spuneţi-mi, unde este dreptatea?

Da, eu n-am zugrăvit doar această icoană pe care o aveţi sub ochi, ci în mănăstirea restaurată de mine am cerut, plin de credinţă şi iubire, să fie pictat pe toţi pereţii acelaşi chip alături de cel al lui Hristos, pentru ca astfel să înalţ un monument virtuţii şi să pun sub privirile altora un model şi o întruchipare desăvârşită de purtare virtuoasă".

90. Vorbind astfel în fata tuturor, el se închinar '

la venerabila icoană, în cinstea căreia a rostit următoarele cuvinte:

„Sfinte Simeoane, ajuns asemenea lui Iisus Hristos1 prin părtăşia Duhului Sfânt2, înveşmântat cu haina strălucitoare a nepătimirii3 în urma unei îndelungi asceze, spălat de propriile-ţi lacrimi, atât de multe încât le-au ajuns pe cele ale apei botezului4; tu, care îl porţi în tine pe Hristos pe care L-ai iubit şi Care te-a iubit atât de mult; tu, a cărui sfinţenie egală cu cea a apostolilor mi-a fost mărturisită de o voce venită din cer - apără-mă pe mine păcătosul, care astăzi sunt judecat pentru

1 Romani 8,29.2 Evrei 6 ,4 ; 2 Corinteni 13,14.3 Ca îngerul învierii, fiindcă apatheia este o stare îngerească.4 Botezul cu lacrimi, care este de fapt botezul cu Duhul.114

tine, dă-mi puterea să pot îndura cu bărbăţie batjocura şi insultele ce le primesc în numele tău şi a icoanei tale, sau, mai degrabă, pentru Hristos (căci El a luat asupra Lui tot ce era al nostru, afară de păcat şi Şi-a însuşit, Dumnezeu fiind, tot ceea ce ne face oameni), ca astfel să capăt o parte din slava de care tu te-ai bucurat în această viaţă - aşa cum mi s-a arătat în ziua când tu ai apărut vederii mele, stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu - slavă de care acum te bucuri încă şi mai mult alături de toţi sfinţii".

91. După ce şi-a încheiat ruga, el s-a întors şi a privit surâzând spre acuzatorul său, şi a zis: „Meriţi să-ţi aducem laudă, o, admirabile singhel, pentru vrednicia şi perseverenţa de care dai dovadă în lupta pentru dreptate. Meriţi laude pentru că ai lăsat totul deoparte, pentru a te ocupa doar de propria-ţi conştiinţă, luând cu multă hotărâre partea canoanelor şi a rânduielilor apostolice, fără să încâlci vreo poruncă a lui Hristos, fie aceasta oricât de mică. Dar de ce să pierdem vremea? De ce amâni condamnarea noastră? Totul este al tău: tronuri, putere, servitori, urechi care să te audă: n-ai altceva de făcut decât să te foloseşti de ceea ce stăpâneşti. Iată-ne gata să îndurăm tot ce ne-a pregătit duşmănia ta".

Aşa vorbea.sfântul în timp ce singhelul era ros de invidie, neştiind ce să facă, fiindcă vedea că sinodul încă ezita în a lua o hotărâre, din brumă de respect pentru Evanghelie şi pentru cel drept, care dădea dovadă de o adâncă smerenie şi cură-

115

tenie, de o mare evlavie fată de cele sfinte. Ca să / /facă totuşi ceva, acuzatorul l-a convins pe patriarh şi pe ierarhii sfântului sinod ca inscripţia „Sfântul" de pe icoană să fie răzuită. Pentru a-i mai potoli îndârjirea, cererea i s-a fost satisfăcută. După încheierea şedinţei, icoana a fost înapoiată lui Simeon.

92. Şi după aceea? Oare a stat liniştit cel ce se făcuse frate cu defăimarea? Nicidecum. Săgeţile adevăratei înţelepciuni ale lui Simeon îi străpun­geau inima şi nu-i dădeau pace. Patriarhul însuşi - of! unde putem afla cuvinte atât de tragice pentru a povesti faptele de necrezut care s-au petrecut atunci în oraş? - tulburat din pricina acuzaţiilor aduse celor doi sfinţi - oh! unde ne poate duce rău­tatea, şi împotriva cui! - se lasă convins, împotriva datoriei sale, să-şi trimită oamenii pentru a ridica toate imaginile sfinte ale ilustrului părinte, din toate locurile unde se aflau.

într-adevăr, nici măcar cei buni nu sunt scutiti de batjocură. Cum a fost cu putinţă ca omul acesta, vestit pentru înţelepciunea sa, să nu-şi fi amintit de sfântul părinte loan Damaschinul, care a spus despre sfintele icoane: „Toată lumea să ştie bine acest lucru: oricine îndrăzneşte să distrugă chipul zugrăvit cu simţire dumnezeiască întru slava lui Dumnezeu şi amintirea lui Hristos, sau a mamei Sale, Maica lui Dumnezeu, sau a unui sfânt, spre ruşinarea şi înfrângerea diavolului şi oricine refuză s-o adore, s-o cinstească, şi s-o respecte ca pe o icoană de preţ, dar nu ca pe Hristos însuşi,116

este un duşman al lui Hristos, al sfintei Maici a lui Dumnezeu şi al sfinţilor, este prietenul diavolului şi al demonilor lui, pentru că arată prin faptele sale că se mâhneşte văzând că Dumnezeu şi sfinţii Lui sunt cinstiţi şi slăviţi. Căci icoana este un trofeu al victoriei, o întruchipare a ei, o inscripţie în amintirea iluştrilor biruitori şi ruşinarea celor biruiţi şi înşelaţi de Cel viclean".1

93; Aşadar, ce s-a mai întâmplat? Curând, oameni lipsiţi de ruşine sunt trimişi să împlinească aceasta poruncă josnică; o parte din icoanele acestui om sfânt - vai! cum pot oare să povestesc această faptă josnică fără să lăcrimez? - sunt date jos de mâini criminale, care, cuprinse de furie oarbă, lovesc cu securea în portrete, când la piept, când la cap; alteori lovesc în pântece sau la picioare, şi nu încetează loviturile până ce nu fac praf icoanele.

Alţii le mânjesc cu funingine sau le acoperă cu var pentru a nu mai putea fi văzute, în timp ce călugării şi mirenii privesc, oftând neputincioşi, la ce săvârşesc alţi creştini în Biserica lui Hristos - la fel ca altă dată când Copronim dărâma bisericile lui Dumnezeu! împotriva acestor autori ai dezas­trului ei nu au nici un mijloc de apărare, căci fac parte din aceeaşi comunitate ce poartă numele de creştini. Şi asta în timp ce în alte biserici rămân neatinse scene de teatru, zugrăvite ca podoabe pe tapiţeriile sfinţite: vreau să spun scene de vână­

1 Sf. Ioan Damaschinul, Oratio II de Imaginibus, P.G. 94,1296 AB.117

toare, dansuri, câini de diferite rase, maimuţe, animale târâtoare, păsări zburătoare şi cai. Acestea sunt socotite podoabe şi ornamente, şi nu sunt supuse distrugerii. Figurile omeneşti ca şi icoana chipului pe care Creatorul l-a luat din dragoste de oameni, şi în care este reprezentat omul desăvârşit şi este recunoscut Dumnezeul desăvârşit, într-o unitate de persoană, sunt smulse din biserici, asemenea idolilor, fără să se ţină seama de spaima iscată în sufletele îngrozite ale privitorilor.

Piară răutatea şi invidia care îi dă naştere! Din pricina ei mii de sfinţi au fost daţi morţii. Victimă a invidiei a fost şi Ioan Gură de Aur, acest om ceresc, din ordinul lui Teofil Egipteanul; iar acum, din pricina invidiei lui Ştefan de Alexina, dragul meu Simeon, acest ales al lui Dumnezeu, această minunată lăută a Duhului, a avut de suferit multe încercări grele, asemănătoare celor ale sfântului [Simeon Studitul].

Simeon condamnat la exil

XI

x94. în acest timp, flacăra invidiei devenea din ce în ce mai puternică. Simeon vedea acest lucru şi îşi dădea seama că ea nu se va micşora câtă vreme puternicul său acuzator, duşman al adevărului, nu-şi va fi împlini lovitura lui murdară. A înţeles atunci că trebuire să se apere în scris. Aşadar, şi-a scris prima apologie şi a pus-o la păstrare, pentru a se putea folosi de ea atunci va mai fi chemat la judecată; a rămas neclintit în hotărârea luată, gata să moară pentru cauza sa nobilă.

Aşteptarea n-a fost prea lungă; Simeon al meu este chemat din nou de la mănăstire şi înfruntarea începe ca înainte; lupta dintre cele două părţi se desfăşoară la fel; i se cere din nou să pună capăt panegiricelor şi strălucitoarelor ceremonii închinate sfântului, sau să părăsească nu numai mănăstirea întemeiată de el, dar şi acest minunat oraş.

Acestea erau intenţiile celor care îl judecau, când sfântul a înmânat patriarhului apologia pe care o păstrase în acest scop. Aceasta a fost citită în faţa sfântului sinod timp de câteva ore. Forţa ideilor, măreţia limbajului, limpezimea stilului, şi

119

strălucita adaptare a textelor sfinte, unite cu forţa supremă a adevărului, au izbit auditoriul asemeni unei lovituri de trăsnet. Negăsind nici un mijloc prin care să combată tăria acestor argumente, episcopii s-au ridicat din jilţurile lor fără să poată scoate un cuvânt, după care au pus cauza la vot, condamnându-1 pe cel drept la singurătatea exilului.

95. Iată, prieteni, măreaţa operă a învăţatului singhel, a unui preot, a unui călugăr; iată la ce nivel a putut să se ridice faimoasa lui ştiinţă, ca şi mila pentru aproapele său! Vai, am ajuns noi, adunarea sfântă, asemeni unui neam care trece cu vederea cunoaşterea Domnului, aşa cum spune profetul1; el ne-a dat, din nefericire, pântece sterp şi sâni fără lapte2.

După ce au traversat Propontida la Chryso- polis, în faţa Constantinopolului, cei care îl duceau pe sfânt [în exil] au acostat în apropierea unui mic oraş numit Palukiton. Nu avea nimic cu el, deşi era în miezul iernii. Aceşti oameni fără suflet l-au părăsit pe sfânt într-un loc pustiu, acolo unde se înalţă coloana prinţului condamnat, fără să-i lase hrană nici măcar pentru o zi.

Când preafericitul Simeon a văzut că furia singhelului îl adusese aici — făcând astfel ca planul lui duşmănos să fie duş la îndeplinire - a mulţu-

1 Osea, 4, 6.2 Osea, 9,14. 120

mit fără amărăciune lui Dumnezeu pentru că i-a îngăduit să treacă şi prin această încercare. Mer­gând încolo şi încoace pe acest deal pustiu, el cânta bucuros din tot sufletul:

„Cu vocea mea am strigat către Domnul, cu vocea mea îl implor pe Domnul. în prezenţa Lui îmi fac cunoscută vrerea; înaintea Lui îmi arăt dez­nădejdea. Pe drumul pe care mergeam, ei mi-au întins o cursă. Mi-am aruncat privirea spre dreapta şi ce am văzut: nimeni nu mă recunoştea"1. Şi mai departe: „Iată că Dumnezeu meu, Mântuitorul meu, este Domnul; îmi pun nădejdea în El, şi voi fi mântuit de El; nu-mi va mai fi teamă pentru că Domnul este slava mea şi refugiul meu şi fiindcă El S-a făcut Mântuitorul meu2".

96. Coborând la poalele dealului, a dat peste o capelă în ruină, al cărei hram era Sfânta Marina; a intrat şi s-a închinat, îndreptându-şi rugăciunile către Dumnezeu. Apoi, după ce s-a odihnit puţin, l-a răsplătit pe dragul singhel, ca un adevărat ucenic al lui Hristos, cu următoarea epistolă:

„Prea sfinţiei sale, ilustrului singhel, din pricina căruia a fost exilat şi persecutat Simeon. Iată, preasfinte, ce recoltă a produs sămânţa virtu­oaselor tale lupte şi cuvântări, ce slavă şi ce bucurie mi-au produs, cu ce cununi m-au împodobit şi cu ce preafericire m-au copleşit! Ele m-au înălţat pe

1 Psalmi 141 (142) 1-5.2 Isaia 12,2.

121

culmea cunoştinţei spirituale şi au pus pe piatră picioarele înţelegerii mele şi m-au întărit ca pe o stâncă. Din ea va ţâşni în mine, din belşug, apa vie, care îmi dă viaţă, îmi vorbeşte şi mă îndeamnă să scriu. Ea mă umple de o stare de bine nesfârşită şi mă face să nu simt nici cea mai mică teamă de aceste încercări înspăimântătoare. Ea i-a apărat pe cei trei tineri [evrei] de dogoarea cuptorului, ea mă ocroteşte şi mă ascunde în cortul lui Dumnezeu, la adăpost de necazuri şi suferinţe. Pentru toate aceste lucruri eu îţi mulţumesc, şi nici nu voi înceta vreodată să-ţi mulţumesc şi să mă rog pentru tine. în rest, dacă simţi vreo brumă de bucurie şi de preţuire pentru cei care te iubesc, nu întârzia să o arăţi, pentru a-ţi spori plata şi a face mai îmbelşugată răsplata ta din mâinile lui Dumnezeu, Cel care ne-a dat legile pe care tu le respecţi întocmai."

97. La primirea acestei scrisori, singhelul, cel atât de umflat de ştiinţa lui, a citit aceste gânduri sublime dar nu le-a putut înţelege în cea mai mare parte a lor. El s-a simţit rănit şi mai adânc din pricina cuvintelor din epistolă, decât s-a simţit sfântul din pricina necazurilor pe care acesta i le provocase.

El i-a răspuns, nu prin argumente - fiindcă nu era în stare s-o facă - ci prin fapte. Fără să piardă vremea, se hotărăşte să-l lovească pe cel neînvins chiar şi de la depărtare, şi nu cum s-ar cuveni s-o

122

facă un înţelept, prin argumente raţionale - raţiu­nea îi era încătuşată, fiindcă nu mila îl inspira - ci ca un om în stare de orice şi plin de răutate, care se foloseşte de armele bârfei şi ale urzelilor murdare. De îndată s-a dus la patriarh ca să-l ponegrească pe Simeon, şi l-a bârfit în aşa măsură, încât a reuşit să aprindă din nou flacăra mâniei acestuia împo-

: avea să cunoască din nou

Singhelul avea cunoştinţă de măreţia sărbăto­rilor prin care eroul nostru îl cinstea pe părintele său, ca şi de ajutorul mărinimos pe care îl oferea celor sărmani; îşi închipuia, asemenea acelui faimos Midas care vedea totul în aur, că sub chilia sa sfântul ar fi ascuns mult aur, când de fapt Simeon nu adunase decât sudoarea ascezei pe care o practica! îl convinse pe patriarh să trimită oameni pentru a scotoci peste tot, în căutarea comorii ascunse şi să confişte toată averea sfântului, adică veşmintele, cărţile şi alte obiecte.

98. Iată de ce lucruri este în stare invidia şi ura faţă de aproapele: într-adevăr, pizma, ca şi ura, este oarbă; în închipuirea ei, ea preschimbă irealul în real, lucrurile inexistente le consideră existente şi le declară război! Chilia preafericitului, cândva comoară nepreţuită a bogăţiilor Duhului, este sco­tocită pentru a descoperi acolo comorile materiale ale celui care dispreţuia bunurile lumeşti şi se lipsea de ele, care nu poseda nimic în afară de

123

ciliciu, de manta şi de unele obiecte mărunte, şi care socotea că e greu să poarte chiar şi povara căr­nii sale, ostenit cum era din pricina ascezei foarte aspre.

Este scormonit pământul cu ajutorul cazmalelor şi al altor unelte, se doboară acoperişul, se dărâmă pereţii, şi este cernut tot molozul şi pământul săpat. Supusă o zi întreagă unui asalt atât de neîndurător, chilia împarte aceeaşi soartă cu a stăpânului ei - aceea de a îndura o pedeapsă nemeritată; dar din tot ce se cerea de la ea, aşa cum nădăjduiau cei care o cercetau, nu le-a putut oferi altceva decât nenumăratele ei răni. A fost confiscat tot ce au găsit acolo: cărţile şi micile obiecte de folosinţă personală, tunica şi cuvertura necesare unui om sărman.

Când Simeon a aflat despre cele întâmplate, sufletul lui smerit s-a bucurat de furtul bunurilor sale; pentru sofiştii a căror victimă a fost, nu a încercat decât un simţământ de dispreţ; a râs de prostia acestor oameni, care au crezut că vor găsi grămezi de aur la cel căruia sărăcia lui Hristos i-a ţinut loc de bogăţie, şi pentru care această sărăcie a fost o masă cu mult mai încărcată de bucatealese decât cea a rafinaţilor în arta culinară./

99. Aşadar, savantul în ticăloşii făcea tot ce i se părea lui că l-ar putea lovi mai tare pe acest om sfânt. Simeon i-a scris din nou, iar pentru defăi­mător cuvintele lui au fost asemeni unor suliţe

124

care i-au rănit inima şi mai tare. Iată cuprinsul epistolei:

„Acestea sunt cununi frumoase pe care fru­mosul încununat (Ştefan) vine să le adauge cu­nunilor mele. Şi ce îţi vom da în schimb pentru tot ceea ce în bunăvoinţa ta, binefăcătorule, ne faci neîncetat de şapte ani încoace, şi ne vei mai face încă? Ce închinare îşi vom aduce ţie, care eşti atât de zelos din acest punct de vedere şi atât de iscusit în a-i face pe prieteni să înghită dulcile tale lea­curi? Dar nu, te rugăm, du până la capăt planul pe care l-ai pus la cale, nu te opri din urzeala ta, mai adaugă, dacă socoteşti că-i mai bine aşa, ceva cru­zime care să ne facă durerile mai uşor de îndurat. Tu ai făcut să crească în mine lumina, bucuria şi plăcerea curate; ele clocotesc în sufletul meu, în pacea gândurilor, în nespusa bucurie a minţii; tu le poţi întări şi mai mult, în felurite chipuri, şi astfel să ne apropii de Dumnezeul iubirii noastre, pentru care eu rabd totul cu inima deschisă, şi în numele căruia îndur povara acestui exil. Spun adio preasfinţiei tale, eu, cel exilat de tine şi lipsit de toate bunurile mele. Al tău, Simeon".

100. Capela despre care am vorbit, ca şi terenul pe care se afla, aparţineau unui bărbat de vază numit Cristofor, cunoscut şi sub porecla de Fagura. Ucenic, şi el, al sfântului, află despre exilul acestuia şi despre faptul că-şi găsise adăpost în apropierea capelei. Fără să mai piardă vremea,

125

se îmbarcă, traversează Propontida şi ajunge ladestinaţie./

Când îl vede pe preafericit stând acolo doar cu un singur ucenic, lipsit de orice ajutor material, izbucneşte în lacrimi şi îi cade la picioare, plân­gând amarnic pentru nenorocirea ce se abătuse asupra învăţătorului său. Aflând pricina pentru care sfântul fusese exilat, Cristofor îl judecă aspru pe singhelul care îl făcuse să sufere, şi îşi arătă admiraţia pentru cel asuprit şi pentru răbdarea cu care îndura ocările oamenilor [pentru că dăduse ascultare poruncilor] lui Dumnezeu1. El îi cere sfân­tului îngăduinţa să-l ajute cu cele trebuincioase.

La auzul acestor cuvinte, sfântul îi răspunde: „Ce nevoie să mai am, dragul meu copil, în afara hranei zilnice? Pâinea, sarea şi apa sunt mai îndestulătoare decât mâncările cele mai alese. Dar dacă inima te îndeamnă să ne ajuţi cu ceva, pe noi cei care am făcut din tine un fiu duhovnicesc, atunci adaugă la darul oferit şi această capelă, căci nu avem un adăpost. Iar dacă vreodată Dumnezeu se va apleca asupra nenorocirii noastre şi se va milostivi, birtevoind să ne ajute pe cei care suntem asupriţi din pricina poruncilor Sale, atunci ar fi bine să se zidească în acest loc un adăpost pentru călugări şi un locaş pentru mântuire. Tu te vei bu­cura de răsplată şi trecere înaintea lui Dumnezeu;

1 Matei, 5 ,11.126

la rândul nostru, vom avea un loc unde ne vom putea înălţa rugăciuni pentru împlinirea poruncilor lui Hristos".

Auzind acestea, binefăcătorul se hotărăşte pe loc, fericit că poate să dăruiască sfântului capela, şi o închină lui Dumnezeu fără să mai stea pe gânduri.

XII

Repunerea în drepturi a lui Simeon; construirea mănăstirii Sfânta Marina

101. Să lăsăm pentru mai târziu istorisirea legată de construirea mănăstirii şi să continuăm să vorbim despre suferinţele părintelui, pe care le vom înfăţişa întocmai.

Faima lui, asemeni strălucirii unui fulger, scli­pea de departe în ochii celor la care ajungea, şi îi îndemna pe oameni să vină să-l vadă. în legătură cu exilul lui, părerile erau împărţite. De aceea, Simion a înţeles că e de datoria lui să le liniştească sufletele, vorbindu-le despre învinuirile pe care i le-au adus acuzatorii. La auzul acestor întâmplări, unii vărsau lacrimi de milă pentru bătrâneţea lui şi pentru suferinţele îndurate; alţii, cu o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu şi o mai mare uşurinţă în vorbire, îi spuneau: Fericit eşti părinte că ai în­durat persecuţia şi insultele ce ţi s-au adus pentru dreptate, aşa cum a strigat şi apostolul: „De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi. Nimeni dintre voi să nu sufere128

ca ucigaş, ca fur sau ca făcător de rele; dar dacă suferă ca creştin, să nu se ruşineze ci să preamă­rească pe Dumnezeu, pentru numele acesta. Căci iată, este vremea să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu"1. Cu aceste cuvinte se întorceau, pe deplin asiguraţi de perfecţiunea vieţii şi vorbelor sale.

102. între timp [Simeon], pentru a nu se opri doar la vizitatorii săi, ci ca să facă în aşa fel încât faptele acestea să fie cunoscute şi mai departe, iar generaţiile viitoare să afle despre nevinovăţia sa, şi şă înfăţişeze tuturor adevărul cu privire la motivul alungării sale în exil, a scris o carte despre viaţa lui, o epistolă pe care a trimis-o patriarhului Serghie, aşternută în cuvinte simple şi curate; aici îşi afirmă cu tărie şi limpezime sinceritatea şi credinţa.

După ce-a terminat de scris cartea, a trimis-o demnitarului Genesios şi altor magistraţi, al căror îndrumător spiritual fusese, pentru ca aceştia s-o arate patriarhului şi arhiereilor Bisericii. Cei mai de vază dintre aceştia s-au dus la patriarh şi au vorbit despre exilul sfântului; l-au făcut să se teamă în sufletul său, arătându-i nedreptatea ce i se făcuse [ lui Simion] în urma unei judecăţi nedrepte, după care i-au înmânat cartea şi epistola.

La vedea acestor bărbaţi iluştri veniţi în număr aşa de mare, patriarhul a încercat un simţământ de teamă respectuoasă, din pricina rangurilor înalte

1 1 Petru 4,14 -17.129

pe care aceştia le aveau. S-a temut ca această întâmplare să nu ajungă la urechile basileului şi să nu fie pedepsit din această cauză. De asemenea a cerut ca scrierile [lui Simeon] să fie citite în sinod. Tot timpul cât a durat citirea, mitropoliţii au ascul­tat cu mare atentie, uluiţi de cele auzite, multora / ' / 'dintre ei nevenindu-le să creadă că singhelul - din pricina căruia s-a produs această nenorocire - s-a purtat atât de josnic, şi; de asemenea, mulţi dintre ei nu mai încetau cu laudele la adresa sfântului şi a curăţeniei vieţii sale.

f r

103. După citirea scrierilor, patriarhul s-a adresat puternicilor ucenici ai sfântului: „In ce mă priveşte, iluştri bărbaţi, nicicând nu am avut vreo îndoială în privinţa lui Simeon. Cu multă vreme în urmă, i-am citit cânturile scrise în cinstea părintelui său, şi m-am bucurat întrucât cunoşteam viaţa acestui erou. De aceea, am poruncit ca aceste imnuri să fie cântate în biserici şi i-am lăudat credinţa nemăsurată. Nu ştiu din ce pricină între Simeon şi singhel a apărut această neînţelegere. Ultimul a adus împotriva lui şi a părintelui său un marenumăr de acuzaţii, care s-au dovedit a fi minciuni.

/ 1

Ceea ce a suferit din partea noastră, nu s-a întâmplat din cauză că Simeon s-ar fi îndepărtat de dogmele Bisericii - temelia credinţei ortodoxe pure şi neîntinate - ci fiindcă, pe de o parte, unul se agăţa cu tărie de ideea lui şi nu înceta să-şi cinstească părintele prin sărbători pline de stră­lucire, iar pe de altă parte, acuzatorii lui se agitau necontenit şi veneau să ne hărţuiască - iată de ce 130

am hotărât să-l îndepărtez de mănăstire şi de oraş. Dacă acum el doreşte şi se încrede în mine, va putea să intre din nou în mănăstirea sa; cu încu­viinţarea sfântului sinod, îl voi unge arhiepiscop al unuia dintre cele mai importante oraşe. In felul acesta toate nedreptăţile făcute [lui Simeon] vor fi îndreptate, iar încrederea noastră în el va rămâne mereu vie."

104. După ce a rostit aceste cuvinte, patriarhul a trimis ca să-l aducă pe sfânt din exil. Când vestea întoarcerii sale s-a răspândit în oraş, o mare mulţime de oameni - laici, călugări, preoţi, precum şi distinşii senatori care-1 cunoşteau pe preafericit datorită virtuţii sale şi al căror îndrumător spiri­tual fusese - i-au ieşit în întâmpinare şi cu toţii l-au însoţit până la patriarh.

Când este anunţată sosirea sfântului, patriarhul îi iese înainte în micul secreton, unde îl întâlneşte pe Simeon însoţit de personalităţi înalte. Patriar­hul i se adresează, zicând:

„Care ţi-a fost gândul, preasfinte Simeoane, ca să te arunci în vâltoarea aceasta de necazuri, ca să ne mâhneşti şi pe noi, să-ţi întristezi prietenii şi ucenicii pe care îi vezi aici, ca să suferi de pe urma unei pedepse ce se cuvenea dată unui vinovat, dar, cu siguranţă, nu unui om învăţat şi plin de virtute ca tine. în ce mă priveşte, iau ca martor aspra judecată a lui Dumnezeu, că despre tine am avut o părere foarte bună; am cugetat în sinea mea la un lucru cât mai folositor pentru tine, şi îl voi duce la îndeplinire dacă ai încredere în mine şi îţi

131

vei slăbi puţin dârzenia. Insă acum încuviinţează măcar ceea ce spun: întoarce-te la mănăstirea ta, unde te-ai ostenit atât de mult. Cât despre sărbă­torirea părintelui tău, noi nu ne vom împotrivi; dorim însă să mai temperezi puţin strălucirea şi durata acestor ceremonii, iar la ele să participe numai călugării şi, din afara mănăstirii, doar prie­tenii; aceasta numai până când cei ce te invidiază se vor potoli sau vor părăsi această lume; atunci vei putea face cum socoteşti că e mai bine pentru tine şi pentru Dumnezeu".

105. După aceste cuvinte, sfântul a răspuns: „Cât despre necazurile şi neînţelegerile despre care ai vorbit preasfinte, nu eu mă fac vinovat ci înţeleptul singhel. El mă urăşte în zadar1 pentru unele pricini neînsemnate, dar care lui îi fac plăcere. El socoteşte că în felul acesta pune la încercare ştiinţa şi inteligenţa celorlalţi, pentru ca nimeni să nu fie mai sus decât el, şi ca toţi să admită că înţelepciunea şi priceperea lor sunt mai mici decât ale lui. El este cel care se face răspunzător pentru aceste tulburări şi de aceea apostolul spune pe bună dreptate: «Acela care vă tulbură pe voi, îşi va purta osânda, oricine ar fi el»2.

în ce mă priveşte, pentru tot ce am suferit şi am îndurat şi pentru tot ce voi mai suferi, eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi ţie preasfinte, căci nu ca un răufăcător sau ca unul care a săvârşit un

1 Psalmi 68, 5.2 Galateni 5 ,10.132

adulter am suferit, ci ca un slujitor al lui Hristos, credincios canoanelor şi dogmelor apostolice. Aceasta este învătătura lui Petru, mai marele apostolilor: „Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş sau hoţ, sau răufăcător, dar dacă suferă pentru că e creştin să nu se ruşineze". Tot astfel, eu nu numai că nu mă ruşinez de ceea ce am îndurat pentru poruncile lui Dumnezeu, care ne spune să nu ne dispreţuim părinţii, ci dimpotrivă, mă bucur şi mă socotesc fericit, eu păcătosul, că mi s-a dat cinstea să dau socoteală pentru neascul­tarea unei porunci a lui Dumnezeu, să fiu condamnat de justiţie şi să fiu exilat, după exemplul părinţilor noştri1".

106. „Pentru vechile tale hotărâri cu privire la mine, mă iau pe mine însumi ca martor, şi cu mine, adevărul care domneşte printre noi: tu ne-ai cinstit mai mult decât am fi meritat, ne-ai respectat întotdeauna purtarea, n-ai avut destule laude la adresa credinţei noastre faţă de părintele nostru, l-ai socotit sfânt şi ai lăudat fapta noastră de a-1 cinsti. Da, sfinţia ta, recunosc simţămintele tale faţă de noi. însă ura lui Satan - nu ştiu cum să mă exprim - a făcut ce nu trebuia să i se îngăduie: urati-a schimbat inima, ti-a schimbat dulceaţa în/ ' f /

amăreală şi a înfăţişat lumina drept întuneric2, nu

1 Simeon face aluzie, mai ales la Sfântul Teodor Studitul, exilat pentru că a luat apărarea „poruncii lui Dumnezeu" împotriva adulterului săvârşit de împărat.2 Isaia 5 ,20.

133

doar nouă ci şi tuturor celor care au avut cunoş­tinţă de comploturile urzite împotriva noastră.

Cât despre celelalte planuri la care ai cugetat în privinţa noastră, şi pe care făgăduieşti să le aduci la îndeplinire, atunci, dacă este vorba de bunuri trecătoare şi de slavă omenească, află că nu pot să primesc. Eu, slujitorul tău, am de multă vre­me această filozofie: a socoti dispreţul oamenilor ca o chezăşie a gloriei cereşti, şi a îndura slava omenească ca pe o insultă.

Dacă, dimpotrivă, este vorba de lucruri plăcute lui Dumnezeu şi de folos sufletului, atunci ne vei vedea supunându-ne cu dragă inimă poruncilor tale. Şi cine, aşadar, nu te va susţine când îi vei învăţa pe oameni să facă ceea ce Hristos şi ucenicii Lui au predicat şi au poruncit? Acest lucru este cerut şi de fiul lui Dumnezeu: «Invăţaţi-i, aşadar, să păzească toate câte v-am poruncit vouă». învaţă- ne, aşadar, după sfânta Scriptură, după exemplul sfinţilor părinţi de odinioară, şi te vom primi ca pe un unul al apostolilor şi ne vom aşeza sub picioarele tale sfinte asemeni ţărânii pământului; a fi călcat de tine, aşa cum ţi-am scris deja, va fi pentru noi o adevărată consacrare. Mai mult încă, ne vom supune poruncilor tale până la moarte, iar tu ne vei iubi nemăsurat, ca pe nişte slujitori şi ucenici ai lui Hristos, şi tot aşa de mult ne vei lăuda pentru curăţenia cuvintelor noastre."

107. „Dacă însă tu nu vrei să ne înveţi cum se cuvine, ca noi să dăm ascultare de poruncile tale; dacă vii cu nu ştiu ce făgăduieli de slavă pămân- 134

tească, cerându-ne să ne alăturăm ţie şi tuturor arhiereilor Bisericii cu condiţia de a ne lepăda de părintele nostru - sfântul care ne-a adus lumina şi care se face acum mijlocitorul şi protectorul nostru în greutăţile vieţii, asemeni unui părinte iubitor - atunci ar însemna să ne lepădăm de Hristos, care a spus: «Acela care se leapădă de voi, de Mine se leapădă »*. în cazul acesta, îţi vom răspunde aşa cum au răspuns ucenicii lui Hristos: «E mai bine să ascultăm de Dumnezeu decât de oameni»2, căci dacă aş dori să fiu pe placul oamenilor, atunci n-aş mai fi slujitorul lui Hristos.

Află, aşadar, că de acum înainte eu nu voi pune mai presus de surghiunul pe care l-am îndu­rat pentru dreptatea lui Dumnezeu, nici mănăstirea, nici bogăţia, nici slava, nici nimic din ceea ce urmăresc oamenii în această viaţă. Nu, nimic din toate acestea, nici chiar moartea sau viaţa nu mă va putea despărţi de iubirea Hristosului meu3, şi de cea a părintelui meu duhovnicesc. De când am încredinţat întreaga grijă a stăreţiei ucenicului meu Arsenie, pe care l-am aşezat în locul meu în fruntea fraţilor săi, eu m-am ţinut departe de grijile treburilor mănăstireşti. Rămânând departe, eram în mijlocul lor, ca şi cum n-aş fi fost, fără să ies vreodată din singurătatea mea. Şi fiindcă eu am fost alungat pentru dreptate şi pentru ascultarea

1 Luca 10,16.2 Galaterd 1,10.3 Romani 8,39.

135

poruncii Dumnezeului cel viu, nu mă voi întoarce aici câtă vreme voi trăi, ci voi muri cu legea Hristosului meu, fără să mă fi lepădat de El, încredinţat fiind că nu voi fi lipsit de sfintele lui fericiri. Intr-adevăr, El a spus: «Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice pe nedrept tot cuvântul rău împotriva voastră, din pricina Mea»"1.

1Q8. Când patriarhul a auzit aceste cuvinte con­trare tuturor aşteptărilor sale, a răspuns: „Desigur, tu eşti un adevărat studit, plin de dragoste pentru părintele tău, Simeon; tu eşti tot atât de dârz ca şi ei, şi poate că merită să-ţi aducem laude pentru aceasta".

După care, în câteva cuvinte, [patriarhul] şi-a făcut cunoscută hotărârea: „Am socotit că voi reuşi să te fac să mai laşi puţin din dârzenia ta, dar tu ai rămas acelaşi şi nu te-ai schimbat pentru nimic în lume; dimpotrivă, continui să te agăţi de cinstirea şi de credinţa în părintele tău duhovni­cesc. Acest lucru mi se pare, nu numai mie, ci şi altora, vrednic de laudă şi legitim. Tu te-ai arătat potrivnic tuturor cuvintelor mele, aşa că de acum înainte mergi unde doreşti, vieţuieşte împreună cu ucenicii tăi şi fă ce crezi că e mai bine. Nu noi te vom împiedica, nici în oraş, şi nici în afara lui ca să organizezi aceste sărbători şi să te bucuri de ele împreună cu prietenii tăi". Terminând ce a avea de spus, l-a lăsat să plece în pace.

1 Matei 5,11.136

109. Preafericitul Simeon, mucenic (chiar şi fără să fie persecutat) prin martiriul conştiinţei şi prin răbdarea cu care a îndurat încercările la care a fost supus pentru porunca lui Dumnezeu, a ieşit din palatul patriarhului însoţit de dragii lui copii, bărbaţii de vază despre care am vorbit. împreună cu toţi aceştia, el este găzduit în casa venerabilului Cristofor, numit şi Fagura. Acolo a stat câteva zile. Mai întâi el a împărtăşit gazdei şi celor doi fraţi ai lui învăţături folositoare din comoara lui spi­rituală; şi mulţi alţii s-au putut înfrupta din îndrumările sale, date în cuvinte pline de dulceaţă: preoţi, magistraţi, oameni simpli, bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni, într-un cuvânt toţi cei care îl cunoşteau şi-l iubeau.

Incheindu-şi vizita, călătoreşte din nou pe mare pentru a se întoarce la draga lui singurătate, acolo unde dorea să-şi amenajeze o chilie de isihast. Dumnezeu, care face cuib puilor de vultur şi dă pâine oamenilor, face atunci să sosească ajutoare ca o ploaie de vară, pentru preafericit. El îi deschide avuţiile celor puternici; toţi îi trimit din belşug, părinţi, prieteni, copii. S-au adunat în acest fel foarte mulţi bani. Sfântul i-a primit şi plin de încredere în Dumnezeu, căruia i se rugase pentru aceasta, s-a pus pe treabă şi a început să ridice mănăstirea.

110. Dar cine ar fi în stare să istorisească gre­utăţile pe care [sfântul] le-a mai întâmpinat din partea demonilor şi a vecinilor? Aceia, în chip nevă­zut şi fără încetare; aceştia, la lumina zilei - cu toţii scrâşneau din dinţi împotriva lui, aruncau cu

137

pietre, îl împroşcau cu ocări şi căutau să-l înfrico­şeze, adresându-i ameninţări înspăimântătoare. Şi câte alte piedici nu i-au mai pus, ca să-l facă să renunţe la construcţia mănăstirii?

Dar Simeon se îmbrăcase cu stânca1; cu picio­arele spiritului său sprijinite pe piatră2, el lupta împotriva tuturor relelor ce se abăteau ca o furtună asupra lui, opunându-le o rezistenţă dârză. Veci­nii, mânaţi de ură, îl ameninţau făţiş pentru a-1 împiedica să-şi termine lucrarea, şi încercau să-l facă să plece, aruncând cu pietre, în timp ce demonii, vechii lui duşmani, zgâlţâiau nevăzut construcţia pentru a-i face necazuri cât mai mari. Dar ce să mai spunem? Un mare de răutăţi, o vâltoare de tulburări îl făceau să înfrunte zi de zi dezlănţuirea acestor rele iscate atât de demoni cât şi de oameni.

In ciuda tuturor acestor încercări, după atât de multe suferinţe, el reuşeşte să-şi termine mica lui stână şi sădeşte acolo o grădină şi o vie pentru călugări, viitorii ei locuitori. Simeon era ocupat acum cu alcătuirea unei noi turme şi cu sărbă­torirea părintelui său cu un fast şi mai măreţ decât înainte. In lăcaşul de cult al Maicii Domnului de la mănăstirea Eugenios, unde el cumpărase un meto- chion3, se reunea cu urechea plecată la îndemnurile acestui conducător al turmei, aproape tot clerul

1 Galateni 9, 27 şi 1 Corinteni, 10,4.2 Psalmi, 39, 3.3 Clădire sau gospodărie aparţinând unei mănăstiri.138

marii biserici a lui Dumnezeu împreună cu mulţi călugări şi laici. Timp de opt zile dura sărbătoarea, fără ca să se găsească vreun acuzator sau cineva care să caute s-o tulbure, ca mai înainte.

111. în cele din urmă, după atâta trudă, s-a retras la mult râvnita lui linişte. Această linişte nu l-a părăsit niciodată, nici chiar atunci când ajunsese să cârmuiască mănăstirea. Dar atunci, în atmosfera aceea de linişte, atingea cu toată fiinţa lui starea de contemplaţie şi de iluminare cu care era obişnuit. Trecând dincolo de materie şi de grosimea trupului, sfântul se elibera de acesta; şi el, care nu se despărţea niciodată de Dumnezeu, se unea cu El pe deplin, prin raţiune şi har; limba lui s-a preschimbat într-o limbă de foc şi a scris ca un teolog „Imnurile dragostei dumnezeieşti".

Fără voia lui, împins de suflul puternic al duhului, el a făcut cunoscut în scris ceea ce a văzut prin revelaţie divină, ceea ce a contemplat în viziunile sale atunci când se înălţa deasupra naturii lui omeneşti. Sub acţiunea focului divin, [Simeon] devenea din zi în zi tot mai mult flacără, tot mai mult lumină, Dumnezeu prin har şi ase­menea Fiului lui Dumnezeu. De atunci, persoana lui Dumnezeu-Tatăl i-a fost revelată; el vorbea cu Dumnezeu asemenea lui Moise şi, călăuzit de degetul lui Dumnezeu1, el grava cu cerneală, ca pe table, efectele minunate ale focului divin. Tot

1 Exodul 31,18.139

atunci compune cuvântările sale apologetice şi polemice cu atâta forţă încât, întărit prin ele, se opune, prin autoritatea înţelepciunii, celor care îl contraziceau.

112. Văzând toate acestea, demonul, care-1 ceruse [pe Simeon] ca şi pe Iov, nu-şi afla liniştea. El stârneşte împotriva lui furia vecinilor mănăstirii; când îl copleşesc cu ocări, batjocorindu-1 în fel şi chip, când îşi ridică mâna asupra lui fără nici un respect faţă de vârsta şi starea lui de sănătate, şi cu mâini ucigaşe - o, Hristoase, cât de neînchipuit de mare este răbdarea Ta! - îl trântesc la pământ pe acest om drept, gata să-l ucidă.

intr-o zi, unul din aceşti oameni a luat o piatră atât de grea, încât abia a putut s-o ridice, şi a aruncat-o cu putere înspre locul unde sfântul obişnuia să scrie cuvintele harului divin. Piatra a spart geamul, a trecut mai departe îndreptându-se spre fruntea sfântului şi a căzut chiar în faţa lui. Violenţa loviturii, care i-a provocat sfântului o stare de ameţeală, a fost atât de puternică, încât dacă l-ar fi lovit, i-ar fi spart capul şi nimic nu ar mai fi putut să-l scape de la o moarte fulgerătoare.

Ce a făcut în urma acestei întâmplări cel care îl imita pe acela care a zis: „Nu răsplătiţi răul cu rău!"1 Cu multă blândeţe a răspuns celui care îl atacase şi tuturor celor care se purtau rău cu el; cu o voce calmă, l-a chemat pe ucenicul Simeon şi i-a

1 Romani 12,17.140

spus: „Vezi frate, ce ne ameninţă?" Şi i-a arătat piatra. „Dar du-te să stingi cu undelemnul binefa­cerii mânia acestui om şi din toată sărăcia noastră dă-i din belşug ce îl poate vindeca".

141

Profeţii şi minuni înainte de moarte

113. Aşa era acest mare ucenic al lui Hristos: îndura toate necazurile provocate de oamenii păcătoşi şi răspundea răufăcătorilor cu binefaceri, întruchipare vie a apostolilor şi imitator al vieţii lui Hristos, el nu răspundea la insultă cu insultă; atunci când suferea, nu se plângea; prigonit fiind, răbda; când îl învinuiau, mângâia; în miezul fră­mântărilor, el era cuprins de o bucurie de nedescris văzându-se trecând prin toate stările de fericire ale lui Hristos.

Datorită acestor stări şi a vieţii întrutotul apostolică şi vrednică de Evanghelie, acest prea­fericit ucenic al lui Hristos a ieşit din amăgirea lumii sensibile. Prin trup era asemenea tuturor Oamenilor, aici pe pământ, dar prin suflet era unit duhovniceşte cu Dumnezeu în lumina divină; el stătea alături de îngerii cerului; cine l-ar fi socotit un înger pământesc sau un om ceresc ar fi dat do­vadă că a înţeles aceste lucruri ale lui Dumnezeu. Ca om ceresc, el strălucea prin faptele lui sfinte în mijlocul oamenilor pământeşti; prin cunoştinţele sale cereşti, prin înţelepciunea lui divină, lumina142

sufletele şi le aducea la credinţă. Ca înger pămân­tesc, el prevedea, ştia dinainte câteodată, lucruri ce urmau să se petreacă, şi le vestea ca un profet; într-adevăr, întâmplarea avea loc întocmai.

Chezăşia vorbelor mele este prevestirea pe care sfântul a făcut-o în legătură cu loan, un curtean renumit, registrator al dromei sub autocratorul Vasile. El i-a prezis cu precizie marea încercare cu care se va confrunta. Zece ani mai târziu, împăratul a pronunţat împotriva acestui om o condamnare groaznică urmată de o pedeapsă cruntă. O altă dovadă este prezicerea făcută rudei lui loan, un funcţionar însărcinat cu plângerile adresate împă­ratului. Aceste două [prevestiri] le-am istorisit în amănunţime în „Viaţa [lui Simeon]" mai completă. Astfel era viaţa lui. Privirea acestui suflet atât de curat bătea atât de departe, încât cu mulţi ani înainte el prevedea ce avea să se întâmple. El ştia dinainte ce se va petrece, asemeni unui om care ar cunoaşte în chip desăvârşit, prin meditaţie neîn­cetată, tot cuprinsul cărţii ce o poartă în mână.

114. Dar să amintim câteva dintre minunile acestui om, spunând că cea mai mare a fost chiar via­ţa lui întreagă, şi chiar înţelepciunea şi cunoştinţele sale minunate pe care a ştiut să le îmbogăţească, asemenea apostolilor, prin inspiraţiile Duhului. Apoi vom cuteza să istorisim fericitul lui sfârşit..

în mănăstirea pe care o întemeiase nu exista nici o sursă de apă şi ucenicii lui se chinuiau, cu preţul unor mari osteneli, s-o care în spinare de departe. Această stare de lucruri îl îndurera mai

143

mult pe sfânt decât pe ucenici. întrucât în locul acela nu se afla nici o sursă de apă (în împrejurimi nu exista decât o singură stâncă), într-o rugăciune adresată lui Dumnezeu, care pe toate le cunoaşte, [Simeon] şi-a arătat durerea pe care o simţea până în adâncul sufletului pentru sărmanii oameni siliţi să care tot timpul apă. El s-a rugat ca harul mistic să-i arate locul unde stânca se va crăpa, lăsând să ţâşnească apa care să le potolească setea. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi a făcut ca să i se arate locul acela, dar el, dornic ca întotdeauna să scape de slava omenească, nu a spus nimic despre această minune.

între timp, anii care treceau şi greutăţile cu care se înfruntase toată viaţa i-au împovărat bă­trâneţea în asemenea măsură, încât dorea să fie eliberat, socotind că sosise ceasul ca să-şi afle odihna, după ce plătise prin suferinţă datoria lui de om. îşi dădea seama de lucrul acesta; într-o zi, când deja suferea de ultima lui boală, a hotărât să le arate locul unde vor găsi apă. Purtat pe o targă, a cerut să fie dus în curtea mănăstirii. Ajuns acolo, a cerut să i se dea o unealtă, numită „tzapion" în limbaj popular; a luat unealta şi după ce a spus: Dumnezeu să fie binecuvântat!, a lovit de trei ori chiar în mijlocul curţii. Apoi le-a poruncit călugă­rilor să-i cheme pe muncitori ca să sape în acel loc.

Cu toţii s-au apucat să sape cu râvnă şi au făcut o gaură adâncă în stâncă... dar de apă n-au dat nicăieri; stânca rezista, fiind neobişnuit de tare;144

obosiţi şi descurajaţi, muncitorii au încetat lucrul, nereuşind să găurească piatra.

Sfântul tocmai se pregătea să dicteze secreta­rului ultimele sale dorinţe şi să-şi facă testamentul; fiindu-i aduse la cunoştinţă cele întâmplate, a zis: „Duceţi-vă şi spuneţi muncitorilor care sapă pu­ţuri: «Spargeţi stânca spre marginea ei şi nu va trebui să vă chinuiţi prea mult, căci apa va ţâşni de îndată din mai multe izvoare bogate»".

Au făcut aşa cum li s-a spus, şi piatra pe care până atunci o loviseră puternic, dar în zadar, a fost spartă imediat dintr-o singură lovitură, şi prin deschizătura făcută a ţâşnit din adâncul pământului o apă foarte bună. In locul acela a fost construită fântâna care există încă, drept mărturie a mijlocirii lui pe lângă Dumnezeu. în acest fel, Dumnezeu împlineşte dorinţele sfinţilor Săi şi le aude glasu­rile, chiar tăcute, şi le face cunoscute fără voia lor prin lucrarea harului.

115. Dar trebuie să mai povestim şi o altă vizi­une în care el i-a apărut Anei, stareţa din Bardena, şi minunea pe care a făcut-o pentru ea. întâmplarea aceasta am auzit-o chiar din gura ei:

„Mă îmbolnăvisem şi eram chinuită de o febră foarte mare; simţeam că-mi ard măruntaiele, iar carnea mi se topea ca ceara, oasele erau ca nişte lemne uscate, şi aveam- impresia că trupul mi se destramă. Zile întregi am fost mistuită de această febră, din pricina căreia nu puteam duce la gură nici un fel de hrană. Medicii, văzând că trata­mentele nu făceau decât să-mi agraveze boala, că

145

eram lipsită de putere, că trupul mi se topea şi vocea mi se stingea, m-au părăsit, lăsându-mă singură cu mama mea. Arătam ca un cadavru care încă mai respira.

Atunci mama - ce înseamnă să fii mamă! - auzindu-i pe medici că pierduseră orice speranţă de a mă ţine în viaţă, şi văzând că privirea mi se tulbură şi că respiraţia mea sacadată se preschim­base în horcăitul de dinaintea morţii, m-a strâns la/ 'pieptul ei, plângând amarnic, scăldată în lacrimi, aşteptând clipa de pe urmă ca să-mi închidă ochii. In această stare, fără să-mi pot da seama ce se petrece în jurul meu, l-am văzut într-o vedenie pe preafericitul Simeon, care întindea mâna spre părintele său Simeon Evlaviosul şi venea spre mine într-un nimb de slavă. Când a ajuns lângă mine, mi-a spus cu vocea lui blândă: „Ana, ce-i cu boala aceasta nemiloasă care te chinuieşte? Şi de ce stai culcată în pat, nemişcată, fără să spui nimic nici mamei tale şi nici nouă, prietenilor tăi, şi fără măcar să guşti mâncarea?"

Am simţit atunci că vocea sfântului mă făcea să-mi recapăt forţele; mi-am ridicat privirea şi, deschizându-mi gura, am spus cu vocea stinsă, străduindu-mă să mă fac auzită, după ce l-am recu­noscut pe cel aflat dinaintea mea: „Mor, slăvitul meu Părinte". Atunci sfântul Simeon Studitul, întor- cându-se către preafericitul său ucenic, sfântul nostru Simeon, i-a spus: „Simeoane, ia-o de mână şi ridic-o, apoi dă-i să mănânce. El a făcut întocmai şi mi s-a părut că-mi dă să mănânc din hrana pe 146

care i-a cerut-o mamei. Hrănită de aceste mâini preasfinte am prins puteri noi, m-am ridicat din pat, am chemat-o pe mama şi i-am istorisit vizi­unea. Eu, care până atunci fusesem mută, lipsită de viaţă, îi ceream acum hrană pe care acum o mâneam cu mare poftă; apoi am reuşit să mă ridic din pat, într-o stare de sănătate desăvârşită."

Astfel lucrează, încă şi acum, sfânta Scriptură în cei care trăiesc potrivit lui Dumnezeu şi învăţă­turilor aceleiaşi Evanghelii, pe care le urmează cu sfinţenie.

r \

116. Dar să mai povestim şi alte minuni alenume Nichifor fusese

)reafericit Părinte. După moartea sfântului, el a fost tuns în monahism la mănăstirea sfintei Marina şi a căpătat numele de Simeon, ca şi pe Părintele său. El văzuse cu ochii lui câteva minuni ale sfântului; după ce a devenit preot, mi-a povestit, luând pe Dumnezeu ca martor, următoarele:

„Eram încă foarte tânăr; tocmai împlinisem cel de-al paisprezecelea an al vieţii mele1, când am fost adus la sfânt de către părinţii mei şi pus în rândul slujitorilor lui. Şi cum pofta mea (nu ştiu cum să mă exprim), chiar de la vârstă fragedă numai spre mâncarea de peşte nu tânjea, chiar şi când cineva mă poftea să mănânc mai ales peşte

1 Este exact aceeaşi expresie prin care Nichita a afirmat mai înainte că Simeon era prea tânăr pentru a putea fi primit în mănăstire.

147

proaspăt, nu sărat, mi se făcea greaţă şi vomam imediat, cuprins de scârbă. Aşa eram pe atunci şi dezgustul pentru peşte mă făcea să mă simt prost până când, într-o zi, la masă fiind, sfântul mi-a dat cu mâna lui o bucată de peşte prăjit. Cum însă mă codeam să o iau, sfântul m-a întrebat de ce refuz, şi a aflat pricina purtării mele. Şi-a tras mâna îndărăt şi s-a recules o clipă, timp în care s-a rugat lui Dumnezeu, care ştie toate lucrurile mai înainte ca ele să se întâmple. După această vorbire cu Dumnezeu pe cale mistică, mi-a spus să vin lângă el, m-a luat de mână, a binecuvântat din nou bucata de peşte şi mi-a dat-o s-o mănânc, zicându-mi: Ia şi mănâncă, în numele lui Hristos-Dumnezeu, şi de acum înainte îţi va fi poftă pentru orice fel de hrană pe care ne-o dă Dumnezeu, care a spus: «Iată că v-am dat totul, aşa cum v-am dat iarba verde1».

După ce sfântul a rostit aceste cuvinte, şi eu am luat cu toată încrederea bucata de peşte s-o mănânc, am simţit că prind gust pentru mâncarea de peşte, drept urmare a darului dumnezeiesc şi a rugăciunilor Părintelui meu. începând de atunci, mâneam cu mai multă poftă mâncarea de peşte decât mâncare cu carne pe care mă hrăneam în vremea când trăiam în lume. Aceasta a fost prima minune care arăta sfinţenia lui, minune asemănă­toare celei de la nunta din Cana Galileii".

1 Geneza 9, 3.148

117. Atunci când, dintre toti ceilalţi, am fost ' / / 7acceptat în preajma sfântului şi am ajuns să mă bucur de mila şi de dragostea lui, el n-a mai îngă­duit nici unuia dintre monahi să-i ţină tovărăşie sau să rămână în chilia lui, în afară de mine, fie pentru că nu cunoşteam încă răutatea şi invidia, fiind copil (căci ţinea foarte mult ca nimeni să nu ştie cu ce se ocupa), fie pentru că bătrâneţea îi impunea nevoia de a fi ajutat, sau fiindcă era voialui Dumnezeu ca să fie cunoscută viata acestui/sfânt, aşa cum a fost în această lume, în sânul lumii şi al oraşului în acele vremuri, căci era în pragul urcării lui la Dumnezeu; n-aş putea să spun [din ce cauză], însă ştiu sigur că de atunci nimeni n-a mai rămas în chilia lui.

Aşadar, eu mă culcam într-un colţ pe podeaua chiliei sale. într-o noapte, aproape de miezul nopţii, mi s-a părut că cineva mă trezeşte şi atunci am asistat cu ochii deschişi la o întâmplare uluitoare, greu de înţeles. O icoană de mari dimensiuni, numită deisis1, plutea în chilia lui; se înălţa spre tavan, iar în faţa ei ardea o candelă, şi iată ce am mai văzut (Hristos îmi este martor că spun adevărul!): sfântul plutea în aer, la înălţimea icoanei, cam la patru coţi de la podea; el ţinea mâinile întinse spre cer şi se ruga, devenind în acelaşi timp lumină şi strălucire. Când am văzut această minune nemai­auzită, eu, care nu eram decât un prunc lipsit de

1 Icoană în care este reprezentată Sfânta Fecioară şi Sfântul loan Botezătorul rugându-se înaintea Mântuitorului.

149

experienţă în viaţa monahală, m-am speriat tare, mi-am tras pătura peste cap şi mi-am ascuns faţa. Dimineaţa, când încă mai eram cuprins de frică, i-am povestit sfântului ce am văzut în timpul nopţii. El a bombănit şi mi-a interzis să povestesc altcuiva ceea ce se petrecuse în timpul nopţii.

118. Dar cum în planul lui Dumnezeu nu era hotărât ca această minune să fie dată uitării până la sfârşit, trebuia ca harul de care [sfântul] s-a bucurat din plin să se manifeste de la sine, cu sau fără voia lui. O femeie sărmană avea un copil, în vârstă cam de patru ani, paralizat, şi care nu se putea mişca. într-o zi, a luat în braţe acest trup atât de slăbit din pricina bolii încât părea lipsit de viaţă şi, ieşind din casă sub imboldul Providenţei care conduce şi îndrumă totul, a venit la mănăstire spre a-1 întâlni pe sfânt.

Sfâşiată de două nenorociri în acelaşi timp - de sărăcie şi de crunta boală a copilului ei - suferin­ţele pe care femeia le îndura erau groaznice, iar faţa îi era tot timpul scăldată în lacrimi. Ajunsă la capătul de sus al scării ce ducea la capela sfintei Marina, a aşezat copilul pe jos, l-a părăsit acolo şi a rupt-o la fugă făcând cale întoarsă. Dintre cele două nenorociri care o copleşeau, scăpase cel puţin de una din ele şi se simţea oarecum uşurată.

Când monahii care locuiau împreună cu sfântulîn mănăstire au dat peste acest copil descărnat,nemişcat, mut, care îşi dădea ochii lui mari pestecap şi horcăia tot timpul scuturându-şi trupul,arătând în felul acesta că încă mai e în viată, s-au/ '150

dus să-i spună sfântului că au descoperit ceva înspăimântător şi de necrezut. El şi-a luat toiagul de care îşi sprijinea slăbiciunea şi neputinţa bă­trâneţii şi s-a dus să vadă nefericita făptură care se înfăţişa ochilor săi plini de milă. Descoperind co­pilul, care arăta asemeni unui obiect ce îi umplea de spaimă pe toţi cei aflaţi în preajma lui, sfântul începu să plângă şi să ofteze din adâncul inimii, copleşit de ceea ce vedea acolo şi de puterea dată Celui Rău împotriva creaturii lui Dumnezeu.

Preafericitul s-a întors atunci spre noi care ne aflam în jurul lui şi ne-a spus: „Ce credeţi că trebuie să facem cu acest copil?" Toţi într-un sin­gur glas, ca şi cum am fi fost înţeleşi, am răspuns: „E limpede că trebuie să-l înfăşurăm într-un giulgiu şi apoi să-l îngropăm; e gata să-şi dea sufletul dintr-un moment în altul". „Nici vorbă - a zis el - ceea ce spuneţi e lipsit de noimă".

Punându-şi toiagul deoparte, bătrânul sfânt s-a aplecat, a luat copilul în braţe şi l-a aşezat pe jilţul pe care stătea în timpul adunărilor. După aceea ne-a poruncit să coborâm candela aprinsă în dreptul icoanei sfintei Marina: a luat de acolo puţin ulei şi a frecat trupul slăbit al copilului, s-a rugat, a făcut semnul crucii deasupra lui, şi - o, Hristoase, împăratul nostru, câtă slavă le-ai dat sfinţilor Tăi! - deodată copilul şi-a revenit în chip miraculos, a prins viaţă, şi-a recăpătat sănătatea şi puterea doar prin simpla atingere cu aceste mâini sfinte; şi ridicându-se în picioare, el care până atunci stătuse nemişcat, s-a sprijinit de jilţul sfân­

151

tului şi, mergând pe dibuite de-a lungul băncilor, când într-o parte când într-alta, căuta ceva de mâncare. După ce a început să se hrănească şi s-a însănătoşit pe deplin, a fost încredinţat mamei lui, căreia, prin munca lui, i-a stat într-ajutor, uşu- rându-i traiul ei sărman şi lipsit de speranţă. Aşa s-au petrecut lucrurile!

119. O altă femeie avea de asemenea un fiu, un tânăr chipeş şi plăcut la vedere. Cel Rău, în ura lui, îl invidia; un duh necurat a pus stăpânire pe el şi, în accesele pe care acesta i le provoca, tânărul spumega. Aşadar, femeia aceasta inspirată de Providenţă şi prin harul de sus, îşi aduce fiul la mănăstire ca să fie văzut de sfânt, urcă scara şi, stând în picioare înaintea uşilor bisericii, începe să-l implore pe Dumnezeu ca să-i ajute copilul.

Fiindcă dorea să se înfăţişeze sfântului, voia ei este adusă la cunoştinţa lui Simeon. Acesta, luând exemplul lui Hristos, lăsa pe oricine să se apropie de el, bărbaţi, femei, copii, bătrâni, străini sau apropiaţi. El se îndreaptă spre ea, sprijinit ca întotdeauna în toiag, mergând liniştit şi cu pas măsurat. Ea îşi arată respectul plecându-şi genun­chiul, cu lacrimi în ochi, încrezătoare. Tânărul, de îndată ce îşi fixează privirea asupra acestei apariţii îngereşti, intră în stăpânirea duhului necurat care îl aruncă la pământ chinuindu-1 îngrozitor, şi îl ţine întins, nemişcat, scrâşnind din dinţi, făcând spume la gură şi behăind ca un ied.

Când sfântul l-a văzut pe acest tânăr chinuit atât crunt de demonul necurat, rostogolindu-se pe 152

jos, a fost cuprins de milă; a oftat din adâncul ini­mii şi după ce a plâns înaintea icoanei Dumnezeului nostru Iisus Hristos, pictată în partea de sus a uşii, tremurând de mânie pentru ceea ce vedea, a spus înaintea tuturor celor aflaţi de fată: „Fie ca Bunul Dumnezeu, o, duh necurat şi rău, să-ţi porun­cească: ieşi din această făptură a lui Dumnezeu". Şi zicând acestea, a luat ulei din candela aprinsă care se afla în dreptul icoanei şi l-a uns pe tânăr. Apoi, apucându-1 de mână, l-a ajutat să se ridice, trimiţându-1 acasă sănătos împreună cu mama lui; de atunci răutatea diavolului n-a mai avut nici o putere asupra tânărului.

120. într-o zi, sfântul s-a întors în locurile lui de obârşie, la casa părintească. Ajuns aproape de Galoş, marele râu din Bitinia, a văzut un pescar stând în picioare cu o undiţă şi o plasă, gata să pescuiască. Când sfântul l-a văzut, l-a întrebat dacă are peşte de vânzare. Pescarul i-a răspuns: „Am trudit din greu din zorii zilei şi până acum, venerabile Părinte, şi iată că am ajuns deja la cea de a noua oră a zilei şi tot n-am prins nimic, nici pentru hrana mea şi nici pentru a putea vinde". Sfântul i-a răspuns: „Aruncă atunci cârligul undiţei în numele meu şi dacă Dumnezeu îţi va sta într- ajutor ca să prinzi ceva, eu îţi voi plăti pentru ceea ce ai pescuit". ■

îndată pescarul şi-a aruncat nerăbdător cârligul undiţei în mijlocul apei şi - o, Hristoase, cât de mari sunt minunile tale ca şi puterea sfinţilor! - fără să mai aştepte o clipă, şi-a tras mâna şi a prins

153

un peşte mare. Când pescarul a văzut cât de mare era peştele pe care-1 prinsese - deşi [înainte de venirea sfântului] îşi pierduse orice speranţă - l-a luat şi l-a ascuns sub haină. Atunci sfântul i-a spus: „Ia banii, aşa cum am vorbit, şi dă-mi peştele pe care tocmai l-ai pescuit în numele meu". „Am nevoie de el pentru un demnitar şi de aceea nu-1 vând". La auzul acestor cuvinte, sfântul şi-a dat seama de răutatea şi de nedreptatea pescarului; l-a lăsat în pace, s-a îndepărtat puţin şi l-a afurisit pe acel netrebnic. Pe dată, peştele a ieşit de sub haină, a sărit în apă şi s-a pierdut în valuri, lăsându-1 pe nerecunoscător cu gura căscată.

121. Sfântul avea un prieten, pe nume Oreste, în oraşul Crysopolis. Acest om era foarte bogat şi nu-i lipsea nimic. împreună cu soţia şi copiii, ducea o viaţă lipsită de griji, fără teamă pentru ziua de mâine. Dar, diavolul pizmaş avea pică pe acest om. Folosindu-şi puterile, l-a lovit în plină faţă, sucindu-i gura spre ureche şi stingându-i vocea cu totul. L-au luat atunci pe o targă şi l-au dus acasă, la familia lui. Când soţia şi copiii l-au văzut lovit de o nenorocire atât de înspăimântătoare şi neaş­teptată, şi într-o asemenea stare din care nimeni nu mai credea că îşi va reveni, au început să plângă împreună cu toţi cei aflaţi de faţă, strigând cât puteau de tare, cu feţele înlăcrimate.

Despre această nenorocire a aflat şi Părintele nostru. „Prietenul tău Oreste este pe punctul de a părăsi această viaţă", i se spune. Insă omul care pre­vedea viitorul pe cale suprafirească, îi răspunde 154

aducătorului veştii: „Să mergem, vreau să-mi văd prietenul şi să-i ofer bucuria de a mă vedea". Şi-a luat toiagul şi a pornit la drum, iar eu [Nichifor], mergeam înaintea lui. [Când sfântul a] intrat în casă, femeia a izbucnit în plânsete, ţipând sfâşietor:

„Iată Părinte - striga ea - cum arată prietenul tău pe care l-ai iubit şi care te iubea atât de mult! El ne părăseşte şi vai! în curând toţi mă vor vedea văduvă, iar copiii mei vor fi orfani, fără tată. Te implor, vino în ajutorul slujitoarei tale şi roagă-L pe Dumnezeu, fie ca să mor şi eu odată cu el, fie să-l văd revenindu-şi la starea lui normală, ca să se ocupe de casă şi de treburile lui".

122. Iată ce i-a spus femeia sfântului. Când acesta şi-a văzut prietenul în starea aceea gravă, mut, orb, zăcând pe patul său fără să ştie ce se petrece în jurul său, a început să plângă, vărsând peste acesta lacrimi de milă şi de păreri de rău, zicând:

„Vai, dragul meu Oreste, în ce stare de plâns te găsesc! Iată ce a putut să-ţi facă diavolul din pricina invidiei!" După ce a rostit aceste cuvinte, şi-a întins mâinile ca să se roage, şi înălţându-şi privirea spirituală a sufletului său spre Domnul, a atins capul bolnavului, a făcut apoi rugăciunea pentru infirmi, după care i-a făcut semnul crucii pe gură şi peste tot capul. Şi rugăciunea i-a fost ascultată; numaidecât - o, Doamne, cât de mare este bunătatea Ta! - bolnavul şi-a revenit la starea normală, gura i s-a descleştat din strânsoarea crun­

155

tă a diavolului, i-a spus câteva cuvinte soţiei, şi l-a salutat pe sfânt.

începând de atunci, cât timp preafericitul a trăit, prietenul vindecat n-a încetat niciodată să-şi aducă darul recunoştinţei sale. Din prietenie, sfântul primea tot ceea ce acesta îi aducea, dar [nu uita niciodată să-i spună]:

„Recunoştinţa, frate, trebuie să i-o aduci lui Dumnezeu. Numai El singur poate înfăptui minu­nile, pentru a-i ajuta pe toţi cei care nădăjduiesc în El. Noi suntem lucrarea Lui şi prin El am căpătat ştiinţa şi viaţa. Creaţi pentru a face lucruri bune întru slava bunătăţii sale, noi suntem totuşi, aşa cum vezi, oameni păcătoşi, supuşi întrutotul aceleiaşi slăbiciuni ca şi tine. Şi nu numai atât, ci trebuie să fim atenţi cu viaţa noastră, pentru ca de bună voie sau fără de voie să nu săvârşim nimic împotriva credinţei, nimic nedemn de voia lui Dumnezeu, şi astfel să lăsăm cale liberă urii cu care ne hrăneşte demonul cel rău, sau să cădem pradă unei frămân­tări asemănătoare. Fii cu luare aminte, frate, acum că ţi-ai recăpătat sănătatea prin grija lui Dumnezeu, să nu te laşi stăpânit de nebunia păcatului, ca nu cumva să ţi se întâmple ceva şi mai rău, potrivit Cuvântului dumnezeiesc spus nu doar paraliti­cului1 ci, în marea lui bunătate, şi nouă, tuturor".

123. Dar, în legătură cu oamenii care atunci îl necăjeau, cum aş putea să trec sub tăcere nemai­văzuta minune petrecută cu unul din aceşti fraţi?

1 Ioan 5,14.156

Căci, pe măsură ce înaintez în istorisirea mea, minunea despre care vorbesc mi se pare întot­deauna mai importantă decât cea dinaintea ei; mă face să revin asupra ei, în ciuda străduinţelor mele de a-i pune capăt, mă obligă să povestesc şi să fac cunoscute minunile tainice pe care Dumnezeu ni le descoperă acum. Aşadar, iată povestea acestei nemaipomenite minuni:

Doi oameni din vecinătate, doi fraţi născuţi din aceeaşi mamă, îi făceau necazuri sfântului din pricina întemeierii mănăstirii [Sfânta Marina]; ei îl împroşcau cu insulte, cu ocări şi îi adresau ame­ninţări înfricoşătoare. Sfântul le răspundea cu calm, îi ruga, îi implora, făcea totul pentru a le aduce pacea în suflete. însă focul mâniei îndreptat împotriva lui lor devenea din ce în ce mai pu­ternic, iar potopul de insulte nu mai contenea. Atunci el le-a spus că cei ce îi batjocoresc pe slujitorii lui Dumnezeu vor trebui să dea socoteală în faţa înfricoşătoarei judecăţi a lui Dumnezeu.

Aşadar, unul din aceşti fraţi, care se numea Damian, nemaiputându-şi stăpâni furia nepotolită, şi-a ridicat mâna criminală asupra sfântului, l-a împins şi l-a trântit la pământ. Temându-se totuşi că mânia lui Dumnezeu îl va ajunge, s-a căit, grăbindu-se să-l ajute pe sfântul părinte, slujitorul Domnului, ca să se ridice de jos. în acelaşi timp l-a auzit pe sfânt zicând: „Frate, Dumnezeu să te ierte şi să nu ţină seama de acest păcat"1.

1 Fapte 7, 60.157

124. Celălalt, pe nume Anthes, care lăsase neru­şinarea sufletului său să se arate în toată brutali­tatea, l-a copleşit cu un potop de ocări, numindu-1 pe sfânt prefăcut, necinstit, înşelător al celor care veneau să-i ceară sfatul.

Când preafericitul a văzut că neruşinarea acestuia a depăşit orice măsură şi că batjocoreşte chiar templul lui Dumnezeu şi al Duhului, care era el însuşi, că nu-şi înfrânează insultele nici măcar la adresa unui om ajuns în însufleţită stare de moarte1 ca urmare a sfintelor lui lupte în apărarea virtuţii, nici la lucrarea mistică a harului divin care-1 însufleţea, şi că în dezlănţuirea urii sale nu ţinea seama, nici de blândeţea purtării sfântului, nici chiar de înfăţişarea sa ascetică împinsă până la ultimul ei grad - adică, într-un cuvânt [nu ţinea seama] de niciunul din darurile inspirate de Duhul - atunci Simeon imită mânia divină a lui Elisei (pe care acesta a arătat-o cândva faţă de acei copii necuraţi, când, prin blestemul pe care l-a rostit asupra lor, aceştia au fost sfâşiaţi de fiarele sălbatice).

Cuprins de o sfântă pornire stârnită de Duhul de sus, [Simeon] îi spune defăimătorului: „Dacă, aşa cum spui, eu sunt un prefăcut, dacă arunc cu praf în ochii oamenilor, dacă acesta este motivul pentru care arăt atât de palid, pentru a înşela - aşa cum spui tu - oamenii care vin să stea de vorbă cu

1 în altă parte, Sf. Simeon explică ce înseamnă „însufleţită stare de moarte".158

mine, îţi jur întru adevăr că această culoare o vei căpăta şi tu, pântecele ţi se va umfla foarte mult, şi îi vei înşela pe oameni".

El a vorbit; dar abia a rostit ultimul cuvânt şi iată că - din calea dreptăţii Tale nu poate fugi nimeni, o, Dumnezeule a toate lucrurilor! - în seara aceleaşi zile nefericitul s-a întins în pat, dar nu s-a mai putut ridica din el. Lovit de o boală grea, s-a umflat foarte mult şi trupul a căpătat culoarea lămâii; exact la termenul prevăzut, a murit din pricina acestei boli, ca urmare a cruntei mânii a lui Dumnezeu.

întâmplarea i-a speriat pe oamenii neştiutori şi cu minte puţină, şi astfel au înţeles că nu trebuie să-i batjocoreşti pe sfinţi şi să nu ţii seama de harul cu care sunt înzestraţi. Prin aceasta se adevereşte, de asemenea, cuvântul Apostolilor în privinţa Rânduielile lor, acolo unde ni se arată că trebuie să-i respectăm pe părinţii noştri spirituali, aşa cum stă scris în cel de-al treizecilea capitol din cea de-a doua carte, şi unde se spune: „Aceştia au căpătat de la Dumnezeu putere de viaţă şi de moarte, pentru a-i judeca pe cei păcătoşi şi a-i condamna la o moarte veşnică, şi pentru a-i dezlega de păcatele lor pe cei ce trec la credinţă şi a-i reda vieţii".

125. Ceasul şederii sfântului în viaţa pămân­tească se apropia de sfârşit, zilele îi erau numărate, în plus, o boală, ultima lui boală, l-a trântit la pat, de unde nu s-a mai putut ridica. Boala aceasta îi golea neîncetat pântecele de conţinut şi slăbea legăturile ce ţineau unite mădularele trupului. Pe

159

măsură ce boala se înrăutăţea, puterile îi slăbeau şi trupul i se usca pe zi ce trece. Ajunsese în ase­menea stare de slăbiciune încât nu se mai putea răsuci nici în pat, dacă mâinile noastre nu îl ajutau. Se făurise chiar şi un instrument special în acest scop, cu ajutorul căruia puteam să-l transpor­tăm ori de câte ori era nevoie. El nu a vrut să aibă pe nimeni altcineva să-l îngrijească, în afară de mine. însă eu eram încă foarte tânăr şi puteam să cad foarte uşor într-un somn adânc. I-am spus sfântului acest lucru, la care am adăugat că nu aveam destulă putere ca să-l îngrijesc singur, stăpânit cum eram de această slăbiciune, asemeni unui rob. Atunci el mi-a zis: „Acolo, pe acest cufăr (şi mi-a arătat lada pe care noi o numim de obicei „raclă"), acolo să te culci; odihneşte-te lângă mine şi vei scăpa de această slăbiciune".

Am făcut precum mi-a zis - a continuat povestitorul nostru - şi în seara zilei în care mi-a dat poruncă, am dormit acolo; de atunci, prin harul lui Dumnezeu, nu m-am mai cufundat ca înainte în somnul care mă chinuise atât de crunt, ci, ca şi cum aş fi aruncat de pe mine o mare greutate, eram tot timpul atent, nu doar când eram treaz, ci şi atunci când aţipeam, după cum este stă în Scriptură: „Eu dorm, dar inima mea veghează"1.

126. Când voi adăuga la ceea ce am spus deja - a continuat Nichifor istorisirea - minunea pe

1 Cântarea cântărilor, 5 , 2. 160

care am văzut-o în vremea când el era ţintuit la pat, voi pune capăt istorisirilor mele despre aceste minuni. Aşa cum am spus înainte, sfântul nu a îngăduit nimănui în afară de mine să rămână cu el în aceeaşi chilie. Cât timp a zăcut la pat, eu dormeam pe acel cufăr despre care v-am vorbit, şi stăteam acolo toată noaptea, fie ca să dorm, fie ca să-l servesc atunci când avea vreo trebuinţă. Starea lui se înrăutăţea cu fiecare zi, iar legăturile cu trupul, pe care era gata să-l părăsească, deveneau din ce în ce mai slabe.

într-o noapte, cum stăteam culcat pe cufăr şi aţipisem, m-am trezit ca şi cum aş fi fost strigat de cineva; atunci l-a văzut pe sfânt, pe acest om care se întrecea cu îngerii, pe el, care nu putea fi răsucit în pat decât cu ajutorul acelui instrument într-atât era atât de istovit - ei bine, l-am văzut din nou suspendat în aer (o, minime care mă faci să tremur!) la o înălţime de patru coţi sau chiar mai mult, rugându-se la Dumnezeu, într-o lumină de nedescris.

Când l-am văzut în această poziţie, am fost copleşit de admiraţie pentru starea lui îngerească şi pentru gradul înalt de sfinţenie la care ajunsese; am rămas nemişcat, contemplându-1 tăcut, încer­când deopotrivă o teamă sfântă. Am reflectat la această întâmplare şi mi-am zis: oare omul acesta care ieri, şi chiar în dimineaţa aceasta, nu se putea întoarce în pat, neputincios să facă nici cea mai mică mişcare sau să se ridice fără ajutorul cuiva, cum de a reuşit să se înalţe singur din pat şi să se

161

roage, plutind în aer, fiind om ca şi noi, şi în ciuda greutăţii trupului?

127. în timp ce mă frământau aceste gânduri, uluit de ceea ce vedeam, am căzut deodată într-un somn adânc, lăsându-1 pe sfânt plutind în aer. Nu mult după aceea, m-am trezit tresărind - inima îmi bătea năvalnic în faţa acestei scene atât de ciudată şi de necrezut! - şi l-am văzut acum pe sfânt culcat pe pat; ei îşi trăsese singur pătura peste el; era acoperit! Această nouă surpriză m-a uimit şi mi-a tulburat gândurile şi mai mult. în nedumerirea mea, îmi spuneam: „Cum! boala l-a paralizat, l-a imobilizat, şi harul divin, care se află în el din belşug, în Tatăl şi Fiul prin Sfântul Duh, l-a umplut de tărie şi de putere, l-a săltat de la pământ şi l-a înălţat în aer pentru a-1 primi în adu­narea divină! Puterea dumnezeiască care locuia în el încă din tinereţea sa, se dovedea mai puternică decât lucrarea distrugătoare a bolii şi infirmităţii sale! Aceasta este puterea coborâtă din cer asupra sfinţilor şi a celor care merg pe calea apostolilor cu ajutorul Sfântului Duh. Nu numai boala, stricăciu­nea şi infirmitatea care năruiesc trupul, dar chiar şi frământările, moartea şi abisurile infernului pot fi supuse şi îmblânzite de această putere!"

Când s-a. crăpat de ziuă, în timp ce îl îngrijeam pe sfânt, am îndrăznit să-i dezvălui între patru ochi taina mea. El mi-a răspuns: „Limba îţi este legată în numele lui Dumnezeu şi în numele nevredniciei noastre; nu vei povesti nimănui ce ai 162

văzut, înainte ca eu să părăsesc acest trup". Această poruncă eu [Nichifor] am respectat-o până acum şi nu am dezvăluit nimănui taina aceasta.

Aici se termină istorisirile pe care ni le-a spus Nichifor, chemat de asemenea Simeon.

163

Moartea lui Simeon; virtuţile şi scrierile sale

128. Sfântul era în exil de treizeci ani. Nenumărate au fost frământările, nesfârşite muncile şi greutăţile pe care, în marea lui răbdare, a trebuit să le îndure. Dar natura îşi cerea împlinită legea ei, făcându-1 să-şi dorească eliberarea. Boala şi infirmitatea l-au slăbit pe Simeon; mai mult, vârsta sa înaintată nu făcea decât să înrăutăţească şi mai mult situatia.

Aşadar, natura îşi cerea plata cuvenită. Inima lui rămânea însă pe de-a-ntregul lipită de Dumnezeu, de Dumnezeul pentru care trăise toată viaţa lui, despre care a vorbit întotdeauna cu evlavie, şi pe care l-a avut neîncetat prezent în fiinţa sa. El dorea ca despărţirea de trup să fie cât mai grabnică, ca să se înalţe la cer în carul virtuţilor sale şi să-şi găsească odihna în împărăţia fericirii pure. El îşi întărea singur curajul şi îi îmbărbăta şi pe ucenicii săi spunându-le vorbe de mângâiere; în acelaşi timp le-a prezis ziua şi ora când el va părăsi această lume.

Le-a interzis să se vaiete sau să plângă, nici înainte şi nici după ce se va întâmpla acest lucru, 164

aşa cum fac cei lipsiţi de nădejde1. în sfârşit, a făcut o profeţie ce avea să-şi pună pecetea pe sfârşitul vieţii lui în această lume. Când i-a văzut pe cei apropiaţi lui plângând, cu gândul că vor rămâne orfani, le-a spus: „Pentru ce atâtea lacrimi pentru plecare mea? La cel de-al cincilea conciliu mă veţi îngropa, iar la al cincilea conciliu mă veţi vedea din nou ieşind din mormânt, pentru a rămâne cu voi, cei care mă iubiţi".

Ziua prezisă trebuia să fie 12 martie; în acea zi bolnavul a primit ca de obicei împărtăşania cu sfintele taine ale lui Hristos şi după ce a spus: „Amin!", a cerut ucenicilor săi să înalţe cântece funerare.

129. Aceştia au cântat cu ochii scăldaţi în lacrimi, în chilia unde acum ardeau lumânări. în acest timp, el îşi ridica mâinile sfinte şi se ruga cu vocea slăbită, atât cât îi mai îngăduiau puterile. Câtre mijlocul cântecului, s-a recules cu demnitate şi a rostit cu o voce blândă, stinsă: „O, Hristoase- împărate, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul"2. Rostind bucuros aceste cuvinte, vajnicul luptător al lui Hristos, biruitor în atâtea lupte, şi-a părăsit trupul răbdător şi de neînvins pentru a se duce, după atâtea bătălii răsunătoare, acasă la Domnul, ca jertfă adusă de bunăvoie spre a fi mistuită de focul dumnezeiesc la ora morţii sale, ca dar fără plată şi plăcut lui Dumnezeu, aşa cum am scris în

1 Tesaloniceni 4,13.2 Luca 23,46.

165

epitaful lui. Cel drept se alătură celor drepţi; sfân­tul, sfinţilor; teologul, teologilor; preotul, martirilor; duhovnicul, marele învăţat al Bisericii lui Hristos se alătură duhovnicilor, învăţaţilor şi preoţilor mar­tiri. Toţi aceştia îşi împart cununile mărturisirilor şi minunilor lor.

La treizeci de ani de la trecerea acestui minu­nat Părinte în lumea cealaltă, şi întocmai cu cele profeţite de el, strămutarea sfintelor lui rămăşiţe este hotărâtă printr-un semn venit de sus; cu totul de neînţeles, a fost descoperită cea de-a cincea literă (a alfabetului) imprimată pe marmura chiliei ucenicului său Nichita Stithatul, cu conturul atât de clar, ca şi cum ar fi fost gravată, şi acest lucru a fost adeverit de toţi cei care veniseră să vadă acel semn. Intr-adevăr, la sfârşitului celui de-al cincilea conciliu, în anul 6560, fără ca cineva să se fi gândit mai înainte la acest lucru, are loc strămutarea moaştelor pline de har şi plăcut mirositoare. Ele strălucesc acum pe pământ, adună mulţimile şi îi sfinţesc pe prietenii şi ucenicii săi prin prezenţa lor şi prin sărutările pe care aceştia le aduc.

130. Aşa a fost, fraţilor, Părintele nostru marele Simeon, de trei ori fericit, de trei ori preafericit. Mare era el înaintea lui Dumnezeu, dar în taină, iar oamenii nu ştiau aceasta; apostolic era prin operele, şi gândirea sa, viu în întregul adevăr, aşa cum stă scris în Evanghelia lui Hristos, Dumnezeul nostru. In tot răstimpul vieţii sale el l-a slăvit pe Dumnezeu în el însuşi, iar după moarte el strălu­ceşte înaintea oamenilor pentru faptele sale bune. 166

A fost un om drept şi Dumnezeu, la rândul Său, l-a preamărit. Că el a fost asemenea apos­tolilor lui Hristos şi că s-a bucurat de aceeaşi trecere ca şi ei, aceasta e un lucru vădit, nu doar prin minunile pe care le-a săvârşit, prin scrierile (roade ale înţelepciunii sale) pe care le-a alcătuit în calitate de teolog cu toate că nu a avut studii, şi prin viziuni şi revelaţii1 asemănătoare celor ale sfân­tului Pa vel, ci şi prin simpla atingere a veşmintelor sale, aşa cum se spune şi despre apostoli, căci până şi umbra apostolilor lui Hristos putea săvârşi minuni neaşteptate2, şi, de asemenea, mireasma plăcută a veşmintelor lor aducea bucurie şi bună dispoziţie în sufletul celor care le atingeau şi răspândea parfumul nu ştiu cărui balsam ciudat şi necunoscut. Nimic mai adevărat: ceea ce pătrun­dea în ei era harul Duhului care locuia [în sfântul Simeon] şi oricine se apropia de el cu credinţă simţea bucuria şi buna dispoziţie venindu-i îm­preună cu mirosul plăcut al veşmintelor lui, mireasmă ce i se răspândea deopotrivă în inimă şi în minte.

Eu, ucenicul lui care scriu acestea, nu sunt singurul care a primit din belşug acest har. Un alt ucenic de-al său, Teodul, mi-a povestit ceva asemă­nător: „într-o zi, a spus el, sfântul mi-a dăruit una din tunicile sale; de îndată ce am primit-o cu credinţă, mi-am lepădat veşmintele, mi-am scos şi

1 2 Corinteni 12,1.2 Fapte 5,15.

167

tunica, după care am îmbrăcat-o pe cea a sfân­tului, punând-o direct pe piele. Atunci, în timp ce mă îndreptam spre pat şi mă pregăteam de cul­care, am simţit un miros foarte plăcut, asemenea unui parfum foarte fin; mirosul era atât de plăcut, încât mi-am vârât capul sub tunică ca să mă pot bucura cât mai mult de mireasma lui; mă simţeam atât de bine, încât doream ca starea în care mă aflam să dureze cât mai mult. în ciuda numeroa­selor spălări şi curăţiri, tunica şi-a păstrat tot timpul acelaşi parfum, până când, din pricina îndelungatei ei folosiri, a devenit o zdreanţă de nepurtat". Iată una din lucrările Duhului care locuia în el.

131. De asemenea, trebuie să spun şi să aştern în scris ce mi s-a întâmplat mie însumi: poruncile pe care el mi le-a dat în timpul unei viziuni în privinţa scrierilor sale, şi mai ales profeţiile pe care mi le-a făcut. El prevedea cu mult timp înainte faptele ce urmau să se petreacă şi mi le făcea cunoscute în scris, pentru ca, prin mine, acestea să fie cunoscute şi de alţii, spre folosul celor care le vor citi.

Cât timp preafericitul a fost în viaţă, el scria, chiar fără voia lui, ziua şi noaptea, despre tainele pe care Duhul le încredinţa minţii sale. Duhul care locuia şi sălta în el nu-i dădea pace până când nu aşţemea pe hârtie cuvintele şi lucrările sale lă­untrice. Sfântul îmi dădea aceste notite scrise în

/

grabă, pe care eu le transcriam, împreună cu alte imnuri, pe foi de pergament. Când terminam de scris, i le înapoiam.168

într-o zi, am vrut să păstrez la mine unul din aceste imnuri. Sfântul l-a întrebat pe cel care i le aducea, de ce lipseşte unul. Acesta, neştiind ce făcusem, n-a ştiut ce să răspundă. Din cauza aceasta, sfântul s-a necăjit şi l-a izgonit. Aflând ce se întâmplase, mi-am închipuit că preafericitul mă bănuia de înşelăciune, deoarece păstrasem acel imn asupra mea. Mi-a părut rău de cele petrecute şi i-am scris ca să-i explic cum stăteau lucrurile. El însă, aflat mereu sub lucrarea Duhului Sfânt, şi dorind ca cele ce urmau să se întâmple să se facă auzite prin viu grai sau în scris, drept chezăşie a darului său profetic, făcându-1 astfel vrednic de crezare în faţa generaţiilor următoare, mi-a trimis un mesaj scris în aceste cuvinte simple.

132. „Mesajul tău, dragul meu fiu duhovnicesc, mi-a fost înmânat; şi m-am necăjit că ai putut, chiar şi pentru o clipă, să gândeşti astfel despre mine, ca şi cum aş fi putut să cred că ai păstra vreodată acea hârtie datorită cine ştie cărui gând necinstit sau ca să-mi faci vreun rău. Asemenea bănuieli din partea mea? Dar ce rău se ascunde aici? Şi ce necazuri mi-ar fi putut aduce, chiar dacă aş fi făcut atâta caz din pricina acestei hârtii? N-am ştiut că aveai [imnul] asupra ta şi bănuiam că din pricina neglijenţei mesagerului meu hârtia s-a pierdut pe drum sau cine ştie în ce. fel; omul acesta mi-a pricinuit necazuri. în ce te priveşte, tu ai fost acceptat o dată pentru totdeauna ca un alt eu al meu, şi ţi-am încredinţat tot ce port în mine, nădăjduind că prin tine toţi oamenii vor cunoaşte

169

adevărul, aşa cum spune şi Hristos în vorbele pecare le-a rostit ucenicilor săi: «Ceea ce auziţi în

/

urechi, propovăduiţi de pe acoperişul caselor»1; atunci ce bănuială nedreaptă aş fi putut avea faţă de tine?

Dimpotrivă, acesta este chiar motivul pentru care te rog să faci aceste copii şi îţi las moştenire toate scrierile mele. Cum de-ai crezut că aş fi putut gândi astfel despre tine? în cele din urmă, Dumnezeu îţi va ierta păcatul de a mă fi crezut lipsit de iubirea care rabdă totul şi nu se dezminte niciodată, afară de cazul când este dată la o parte în mod voit. Nu, ea rămâne întreagă, neîmpărţită, ea îi primeşte cu bunăvoinţă pe toţi cei care vor din nou să se convertească şi să se alăture ei; cu multă blândeţe, ea îi îmbrăţişează şi adesea chiar îi atrage şi îi cheamă la ea pe cei răzvrătiţi. Ţie, copilul meu, îţi doresc să i te alături şi să te uneşti cu ea, şi astfel să nu mai poţi nicicând gândi răul, nici pe cel care există, nici pe cel care nu există, ci întotdeauna şi în orice situaţie să fii la adăpost de orice tulburare venită fie din partea mea, fie din partea altora. Amin".

133. Când [sfântul Simeon] mi-a scris această scrisoare, eram încă prea crud şi novice într-ale cunoaşterii (pe obraji abia începeau să-mi dea tuleiele); aşa că n-am. ştiut să desluşesc înţelesul cuvintelor lui şi am transcris acest mesaj împreună cu alte scrieri, trimise mie în alte împrejurări. Fără

1 Matei 10,27.170

îndoială, o fericită inspiraţie venită de sus era cea care mă îndemna la aceasta.

Şaisprezece ani mai târziu, prins în înfruntări şi silit şi să mă lupt cu mulţi adversari, am uitat în toiul acestor tulburări nu numai de această scrisoare, dar şi de toate celelalte scrieri pe care Dumnezeu i le inspirase. în cele din urmă, într-o zi, datorită rugăciunilor lui, bunătatea lui Dumnezeu s-a pogorât asupra noastră şi a văzut suferinţele şi spaimele pe care le îndurăm pentru iertarea păca­telor noastre din această viată; ea a înlăturat toate piedicile din calea întoarcerii noastre la stână, în mănăstirea Studion, după ce am pus pe fugă şi i-am lipsit de putere pe toţi adversarii noştri.

M-am întors curând ca să veghez asupră-mi, în draga mea singurătate, prin regrete şi lacrimi, şi mă bucuram de darul lui Dumnezeu - vreau să spun de mângâierea Duhului Sfânt - care se iveşte în inimă prin blândeţea căinţei (căci trebuie să fim recunoscători şi să mărturisim deschis, înaintea tuturor, mila lui Dumnezeu)1; am fost cuprins de o stare de extaz şi am suferit o schimbare bruscă (schimbarea la dreapta celui Preaînalt).

Eram atunci în cea de-a doua săptămână de post, când în prima zi a acelei săptămâni am avut pe neaşteptate o viziune minunată. Această viziune

1 Nimeni n-a respectat mai bine această datorie, decât Simeon: multe din cuvântările lui nu sunt decât cântece de mulţumire pentru harismele pe care mărturiseşte că le-a primit.

171

mi-a schimbat toată simţirea, întreaga mea fire, simţămintele şi mişcările trupului meu, şi m-a făcut să uit să-mi mănânc pâinea1 - ca să vorbesc şi eu ca dumnezeiescul David. Ajunsesem în între­gime (martor îmi este Hristos, Adevărul!) ca şi cum n-aş mai fi fost învelit în trupul meu obişnuit; cel pe care îl aveam acum îmi părea mai uşor, de natură spirituală. Nu mai simţeam nici foame, nici sete, nici oboseală, nici nevoie de somn, datorită libertăţii şi subtilităţii care se produseseră atunci în mine, în tăcerea tainică a puterilor sufletului şi a gândurilor minţii, în liniştea de negrăit inimii, cum nu mai întâlnisem până atunci. Căci iubirea lui Dumnezeu, revărsată dintr-o dată în inima mea, a luat cu ea în cer toată simţirea sufletului meu, iar eu eram înconjurat de o lumină blândă şi mă simţeam asemeni unei fiinţe spirituale.

Vreme de şapte zile am trăit în acea stare de fericire şi de bucurie nemaiîntâlnite, timp în care sufletul meu nu a mai fost tulburat de nici o patimă, de nici un gând, şi, ca să zic aşa, de nici o necesitate firească; orice simţire pentru lucrurile acestei lumi dispăruse ca prin farmec, mă părăsise, topindu-se în neant.

134. în timp ce eu eram stăpânit de această pasiune preafericită, continuând să rămân singur la nivelul de sus al marii bisericii a înainte- mergătorului, sufletul meu se îndrepta printr-o sinceră căinţă spre iubirea fericitului şi sfântului

1 Psalmi 101 (102,5. 172

meu Părinte Simeon, care mă luminase şi îmi arătasedrumul vieţii.

/

Simţeam că ceva trezeşte în chip tainic amintiri păstrate în mintea mea şi îmi scoate la lumină lucruri acoperite de uitare, precum: evlavia acestui preafericit Părinte, practica sa fără egal a virtuţii, neîncetata lui căinţă, lacrimile de fiecare zi, sme­renia sa, blândeţea, dragostea lui cu adevărat fără cusur, rugăciunea lui curată izvorâtă neîncetat din fiinţa lui, înfrânarea lui, postul, nopţile de veghe, puterea lui de a rezista ispitelor, gesturile lui ier­tătoare în toate amărăciunile pe care a trebuit să le îndure, pomenile, dărnicia faţă de cei nevoiaşi, mila, îndelunga lui răbdare, purtările lui pline de blândeţe, bunătatea şi dreptatea sufletului său, puterea lui nesecată, ataşamentul lui nestrămutat pentru cauza dreptăţii şi a adevărului, paşnica şi buna lui dispoziţie, sobrietatea, cumpătarea, mode­raţia, dreptatea, dreapta lui credinţă, dragostea luifrăţească, calmul, curăţenia inimii datorită căreia

/ ' ' /

el se împărtăşea în fiecare zi cu sfintele taine ale lui Hristos, cuvintele lui încărcate de lumină spiri­tuală, ospeţia lui plină de bunăvoinţă, strălucirea şi curăţenia deplină a sufletului său care i se vedeau pe faţa strălucitoare ca soarele. Era cuviin­cios, paşnic, răbdător în situaţiile tulburi, lipsit de lăcomie, fără pretenţii, lipsit de trufie şi de răutate. Era de asemenea smerit, prieten al celor nevoiaşi, plin de dragoste pentru copiii lui spirituali, fără să poarte pică celor care se purtau rău cu el, plin de veselie, prieten al binelui şi al virtuţii.

173

La toate aceste daruri trebuie să le adăugăm şi pe cele mai înalte, pe cele mai desăvârşite: înţe­lepciunea cuvântărilor sale, cunoaşterea tainelor teologice, adâncimea smereniei sale1, uimitoarele viziuni de felul celor ale sfântului Pavel, revelaţiile lui mistice, contemplarea infinitei lumini dumneze­ieşti, purtarea lui de heruvim în timpul liturghiei sfintelor taine ale lui Hristos - atunci când vedea limpede cum coboară Duhul Sfânt pentru a-1 sfinţi pe el şi a sfinţi darurile sale - , cunoaşterea viito­rului, profeţiile şi puterea de a prevedea faptele. Şi încă: îndemnurile, catehezele şi cuvântările lui deopotrivă practice şi teoretice, scrierile şi co­mentariile lui la Sfânta Scriptură, predicile sale morale şi catehetice, epistolele sale, cuvântările apo­logetice, polemice, precum şi „Imurile dragostei dumnezeieşti".

135. Toate aceste lucruri îmi veneau în minte în toată măreţia lor; mi-am amintit că el fusese comoara bunurilor fără de număr, un vas ales al lui Dumnezeu, înzestrat cu toate harismele Duhului, fiindcă îndrăgise înţelepciunea şi se contopise cu ea prin nemaipomenita lui puritate. Cu lipsa mea de experienţă în privinţa minunatei lucrări a Duhului Sfânt, nu puteam să-mi dau seama cu precizie, de unde şi din partea cui îmi veneau aceste mesaje tainice, cine era acela care mi le aşeza în inimă şi îmi îndrepta sufletul spre iubirea

1 Smerenia se află printre acele daruri sublime, fiindcă ea nu este o virtute morală, ci o harismă.174

Părintelui meu, până într-acolo încât harul lui Dumnezeu, văzând nesiguranţa şi dorinţa mea de a afla cum se iveau aceste cuvinte tainice înăuntrul meu, a binevoit să-mi şoptească la ureche: „Este rodul pogorârii şi mângâierii Duhului, potrivit cu­vintelor lui Hristos-Dumnezeu adresate apostolilor Săi şi, prin ei, ajunse până la noi toţi, credincioşii lui: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tată Meu îl va trimite în numele Meu, vă va învăţa totul şi vă va face să vă amintiţi tot ce v-am spus"1.

în vreme ce toate acestea îmi veneau în amin­tire, şi pe măsură ce iubirea pentru preafericitul Părinte devenea tot mai puternică, am fost silit - martor îmi este Dumnezeu! - ca şi cum cineva m-ar fi împins şi stârnit dinlăuntrul meu, să aduc laudă prin cântec virtuţilor sale, să compun în cinstea lui imnuri vrednice de perfecţiunea lui morală şi de sfinţenia lui.

Totuşi, am amânat multă vreme lucrul acesta, căci nu aveam deloc experienţă în acest gen de compoziţie. într-adevăr, cunoştinţele mele erau reduse, iar limbajul nu prea ales, ţinând seama că atunci când am renunţat la lume şi la frământările ei [pentru a intra în mănăstire] eram doar un copil de paisprezece ani, care n-apucase să facă prea multă şcoală. însă atât ziua cât şi noaptea nu-mi găseam odihna, căci mă înflăcăra nespus Duhul înlăuntrul fiinţei mele, mă îndemna şi mă stârnea să trec la fapte.

1 loan 15, 26.175

136. însă timpul trecând, n-am mai putut rezista stăruinţei lui. Am compus mai întâi imnuri despre sfântul nostru Părinte Teodor Studitul. Acestea au însemnat pentru mine un exerciţiu de stil şi mi-au îngăduit să-mi arăt evlavia faţă de el. Am încercat atunci o senzaţie de plăcere nemai­întâlnită, pe care mintea mea o gusta din plin.

Pentru preafericitul meu Părinte, marele Simeon, am compus un elogiu funebru, imnuri şi panegirice. în mintea mea, avalanşa de gânduri semăna cu un izvor tumultos, din care apa ţâşnea nestăvilit, inundând totul în jur. Mâna mea nu era în stare să se mişte îndeajuns de repede, pentru a putea urmări această dictare lăuntrică. După ce am terminat aceste compoziţii, le-am făcut un ultim retuş şi le-a transcris pe hârtie; apoi le-am arătat unui bărbat învăţat atât în ştiinţele profane cât şi în cunoaşterea sacră. Şi fiindcă bărbatul acela mi-a spus că [imnurile mele] nu erau nedemne de imnografii din vechime, şi nici de stilul Bisericii, am continuat [să compun].

împreună cu alţi oameni evlavioşi, am mers la mormântul preafericitului Părinte, unde am lăudat în cântece măreţia sfinţeniei sale, după care am citit elogiul funebru şi l-am cinstit străduindu-mă să-l omagiez cât mai bine prin sfinte cântări. După ce am săvârşit toate acestea cu multă dragoste şi credinţă, iată ce viziunea am avut într-o noapte.

137. Se făcea că cineva mă striga şi-mi spunea: „Frate, te cheamă Părintele tău duhovnicesc, vino, urmează-mi!" L-am urmat bucuros şi eram nerăb- 176

dător să-l întâlnesc [pe sfântul Simeon], căci de când a fost chemat la Dumnezeu şi până în acea zi, nu îmi fusese îngăduit să-l văd. Am ajuns în apropi­erea unei locuinţe împărăteşti nespus de frumoasă (numită în limbaj comun „cubiclion"); acolo, cel care mă chemase mi-a deschis uşile şi m-a invitat să intru. Şi iată ce am văzut:

Pe un pat înalt şi frumos împodobit, sfântul stătea culcat, lăsat un pic spre spate, odihnindu-se asemenea unui împărat biruitor. Când am ajuns înaintea lui, mi-a făcut semn cu mâna ca să mă apropii. M-am grăbit spre el cu inima plină de bu­curie, mi-am plecat genunchiul şi m-am închinat după cuviinţă. După ce m-am ridicat şi m-am apropiat de el, m-a îmbrăţişat, m-a sărutat pe gură şi mi-a spus cu o voce veselă şi blândă: „Tu mi-ai făcut mult bine, copilul meu mult iubit". Atunci mi-a luat mâna dreaptă şi a pus-o pe coapsa lui dreaptă; cu cealaltă mână mi-a arătat o foaie de hârtie scrisă, pe care o ţinea desfăcută, şi mi-a grăit astfel: „Cum ai putut să uiţi de cel care a spus: Spune toate acestea oamenilor credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii?»"1.

îndată ce a terminat de vorbit, m-am trezit numaidecât; avusesem această viziune treaz fiind şi nicidecum adormit. Eram nespus de bucuros şi mulţumit sufleteşte şi îmi simţeam gura plină de dulceaţă, iar inima îmi sălta de fericire. Aceste simţăminte erau atât de puternice, încât aş fi fost

12 Timotei 2,2.177

în stare să mă desprind de trup şi să plec doar cu sufletul acolo unde alesul lui Dumnezeu îşi avea locul, printre sfinţii tuturor veacurilor, în preaferi- cirea nematerială.

138. Dovada că aceasta a fost într-adevăr o viziune dumnezeiască şi nu un vis, a fost tocmai simţirea unei fericiri cu neputinţă de nedescris în cuvinte, o simţire cum inima mea nu mai cunos­cuse până atunci; o altă dovadă era amintirea de neşters ce rămăsese întipărită în mintea mea. Simplele vedenii sunt produsul închipuirii, şi o dată dispărută imaginea, ele se şterg şi nu lasă în minte nici o urmă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu viziunile adevărate; ele rămân mult timp în minte, uneori până la sfârşitul vieţii, şi întocmai cum au fost văzute.

Iată şi o altă dovadă care mă încredinţează şi mai mult: este vorba de elogiul adus lui Chesarie de către Grigorie Teologul; el socoteşte ca fiind adevărată viziunea pe care a avut-o în legătură cu fratele său şi dorea ca şi corespondenţii lui să admită acest fapt. „Atunci - a zis el - îl voi vedea pe Chesarie nici murind, nici sprijinit, nici demn de milă, ci strălucitor, biruitor, măreţ, aşa cum mi-ai apărut adeseori în vis, o, cel mai iubit dintre fraţi şi cel mai iubitor".

Şi asta nu e totul; când maica lui era bolnavă, [acelaşi Grigorie] a avut o viziune asemănătoare şi termenii în care vorbeşte despre această întâm­plare mă îndreptăţesc să cred că a fost o viziune adevărată şi nicidecum o plăsmuire dintr-un vis.178

Iată ce scrie: „Aşadar, cum a hrănit-o Dumnezeu? Nu făcând să plouă cu mană ca odinioară pentru Israel. Dar în ce fel? Mi s-a părut că eu, preferatul ei (căci nici măcar în vis ea nu ar fi preferat pe altcineva) veneam deseori noaptea cu un coş plin cu pâini calde, mă rugam şi făceam semnul crucii peste ele, aşa cum ne plăcea să facem mereu, o hrăneam, o întăream şi o ajutam să-şi refacă pute­rile. Şi această viziune din noapte era adevărată, căci din acel moment ea şi-a revenit la sine şi la bunele nădejdi; această întâmplare o dovedeşte cu prisosinţă".

Şi ceea ce mi s-a arătat mie a fost o viziune adevărată şi nicidecum o plăsmuire neghioabă, aşa cum am înfăţişat în chip amănunţit prin tot ce am spus.

139. Eu eram pus, aşadar, să cercetez şi să judec în mine însumi această viziune, şi totul s-a petrecut ca şi cum cineva mi-ar fi descoperit pe cale mistică înţelesul ei tainic. Cu toate acestea, am socotit că e bine s-o supun şi judecăţii unui bătrân, un temeinic cunoscător al lucrurilor divine şi al celor omeneşti. Or, abia am terminat ce aveam de spus, că el mi-a şi răspuns în sensul explicaţiei mistice pe care o primisem. Iată cuvintele lui:

„Când ţi-a spus: «Tu mi-ai făcut mult bine copilul meu mult iubit», înseamnă că sfântul a primit imnurile şi panegiricele compuse în cinstea lui; prin aceasta el ne arată că sfinţii care vieţuiesc întru Dumnezeu primesc cu multă bucurie, chiar şi după moarte, imnurile şi laudele ce le sunt

179

închinate. Acelaşi lucru îl spune şi Dionisie Areo- pagitul în Taina şi Contemplaţia celor trecuţi dincolo1, căci, după părearea lui, slava îi revine lui Dumnezeu, iar folosul este al ascultătorilor, făcuţi mai buni prin ceea ce ascultă şi îndemnaţi să imite faptele virtuoase ale sfinţilor. Prin sărut, el a înţeles apropierea noastră de ei prin acest mijloc şi harul răspândit prin mijlocirea lor asupra celor care scriu în cinstea lor. Iar dacă a pus mâna ta dreaptă pe coapsa lui dreaptă, gestul acesta tri­mite la jurământul pe care Avraam l-a cerut slugii şi cârmuitorului casei lui, când i-a spus: «Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi în numele Dumnezeului cerului şi al pământului»2. Aceasta a fost pentru a-ţi cere un jurământ pentru copiii duhului său, concepuţi în mintea sa, în teamă de Dumnezeu şi născuţi pe acest pământ, adică în această viaţă omenească: e vorba de scrierile ce i-au fost dictate de Duhul de sus, pentru ca tu să le transcrii şi să le dai oamenilor credincioşi, spre binele celor care le vor citi. Tocmai lucrul acesta a vrut să ţi-1 amintească prin cuvintele Apostolului: «Spune toate acestea oamenilor credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii». De W:eea îţi arăta acel pergament desfăşurat şi acoperit cu litere".

140. Aceasta a fost explicaţia viziunii mele, pe care mi-au dat-o în acelaşi timp Cel care ne deschide

1 Sf. Dionisie Areopagitul, Ierarhia ecleziastică, P.G. 3.556 DC.2 Geneza 24,2.180

mintea pentru a înţelege Scriptura, şi „Cel vechi de zile"1, preaînţeleptul bătrân.

îndată mi-am adus aminte de epistola pe care sfântul mi-o adresase cândva; mi-am amintit vor­bele cuprinse ea, inspirate de Dumnezeu. Aşa cum prezisese atunci, toate s-au întâmplat la vremea lor şi sunt sigur că se vor mai întâmpla încă. Căci toate scrierile lui au ajuns în cele din urmă în posesia mea, după ce, vreme de treisprezece ani, fuseseră reţinute şi păstrate ca o comoară împă­rătească de un om chinuit; până şi o mică lucrare, care fusese despărţită de celelalte şi vândută, mi-a fost adusă înapoi luându-şi locul printre celelalte.

Ajuns astfel moştenitor al avuţiei harismelor pe care Dumnezeu i le-a lăsat [sfântului Simeon] prin darul Duhului Sfânt, atât lui cât şi acelora care au contemplat Cuvântul cu ochii lor, eu o public peste tot şi fac cunoscut tuturor scrierile lui teologice, drept cel mai preţios dar al sufletelor; şi asta în ciuda celor invidioşi, şi pentru înfrângerea lor. Pentru osteneala mea, nădăjduiesc să capăt răsplată din mâna Domnului aici, pe pământ, şi acolo sus, prin mijlocirea acestui sfânt preafericit, căci Domnul a spus: „Cel ce primeşte un om drept ca pe un om drept, va primi plată de om drept", şi încă: „Cel ce primeşte un sfânt ca pe un sfânt, va primi plată de sfânt, şi cel ce primeşte un profet ca

1 Daniel (Septana) 7, 9.13.22.181

pe un profet, va primi plată de profet"1; şi încă: „Cel care vă primeşte, pe mine Mă primeşte, şi cel care Mă primeşte, îl primeşte pe Cel care M-a trimis"2. Dar am vorbit destul despre asta.

1 Matei 10,41.2 Matei 10,40. 182

Minuni săvârşite după moartea sfântului

XV

141. Şi ce! Să lăsăm căzute în uitare alte minuni pe care acest mare mistic, acest duhovnic, Părintele nostru Simeon le-a săvârşit după moartea sa şi le mai săvârşeşte în toţii anii? Nu am fi scutiţi de o pedeapsă binemeritată de la Dumnezeu dacă am uita minunatele lui fapte. Veniţi, aşadar, toţi cei care vă temeţi de Domnul şi vedeţi ce a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri şi toate minunile pe care, de la moartea sa, prin puterea Duhului, pă­rintele nostru preasfânt le-a făcut pentru slava lui Dumnezeu, care îl preamăreşte în sânul Bisericii Sale.

IJn ieromonah, plecat de ceva timp de la mun­tele Latros pentru a îmbrăţişa viaţa de pelerin, după ce a parcurs amar de drum şi a străbătut atâtea ţări, a venit să se odihnească din lunga lui peregrinare la mănăstirea Sfânta Marina, aşezată de Simeon aproape de Chrysopolis. Preotului i s-a oferit ospitalitate de către vieţuitorii de aici şi fiind el mulţumit de şederea lui în această stână, a hotărât să trăiască alături de călugări şi să ducă aceeaşi viaţă ca şi ei, supunându-se rânduielilor

183

ascezei. Monahii care trăiau acolo l-au primit şi i-au găsit un loc printre fraţi, devenind astfel unmembru al comunitătii./

Omul nostru lua parte, aşadar, în biserică, la sfânta liturghie, cântând alături de ei şi săvârşind unele îndatoriri în timpul slujbei. într-un ungher al sfântului lăcaş, dinaintea altarului, era atârnatăo icoană ce îl înfăţişa pe sfântul nostru Părinte Simeon. Văzând icoana, călugărul s-a îndoit de sfinţenia celui zugrăvit acolo, iar mintea îi era frământată de gânduri ce îi sporeau îndoiala. în sinea lui se întreba: „Aşadar, cum a ajuns aici, ce minuni şi ce semne asemănătoare cu cele ale sfinţilor din vechime a făcut pentru a fi socotit şi el un sfânt? Aş vrea să aflu, pentru ca şi eu, având astfel de dovezi, să-l socotesc sfânt, de vreme cesfinţii de altădată simt cinstiţi în Biserica credin-/ /cioşilor în temeiul unor astfel de minimi".

142. Pe vremea când era frământat de ispitele îndoielii ce îi întăreau neîncrederea, într-o zi, după încheierea doxologiei comune de dimineaţă şi după ce toţi călugării au ieşit din biserică spre a se întuma la chiliile lor, el a rămas singur în biserică şi, orbit de diavol, a început să-l zeflemisească pe sfânt, spre propria-i nenorocire. 'Nemernicul s-a apropiat de icoana sfântului şi, ajungând foarte aproape de ea, acestui om de nimic nu i-a fost ruşine să-şi întindă braţul spre icoană şi să spună dispreţuitor şi plin de trufie: „Să cred eu vreodată că acesta este un sfânt? Eu să-l cinstesc şi, mai ales, să mă închin prosteşte înaintea lui?".184

El continua să vorbească şi cuvintele îi mai erau pe buze când mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupră-i: braţul pe care-1 întinsese spre sfânta icoană a început să i se usuce, şi criminalul a rămas pironit în această poziţie, cu braţul întins şi fără să-l poată mişca din cot. Atunci smintitul, atins de dureri groaznice şi văzându-şi neputinţa de a se mişca de acolo, s-a trădat strigând după ajutor. Speriaţi de strigătele lui, călugării au dat fuga şi l-au găsit, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, pradă acestei pedepse, ca înlănţuit de mâna dreaptă şi atârnând în aer în faţa icoanei, implorând în chip jalnic mila celor care îl priveau.

Când monahii veniţi degrabă să vadă ce s-a întâmplat au aflat chiar de la el pricina pentru care mânia lui Dumnezeu l-a lovit aşa de tare, au rămas uimiţi de îndrăzneala acestuia. Totuşi, făcându- li-se milă de el, l-au rugat pe Dumnezeu şi pe sfântul Părinte Simeon să-l ierte pe acest nesăbuit şi să-l scoată de sub apăsarea cumplitei pedepse. După care au luat ulei de la candela aprinsă aflată în faţa icoanei şi l-au frecat începând de la umăr şi până la degetele braţului care rămăsese înţepenit în aer - aceasta de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Cu multă greutate au reuşit să-l înduio­şeze pe. Dumnezeu şi pe sfânt, pentru ca braţul care îndrăznise să se ridice [împotriva lui Simeon] să fie dezlegat de legăturile nevăzute şi de necru-tătoarea mânie a lui Dumnezeu. Iată o minune/nemaivăzută şi înfricoşătoare!

185

143. O minune asemănătoare i s-a întâmplat şi altui om, care, căzut în puterea unor gânduri necurate, s-a îndoit de sfinţenia Părintelui nostru chiar în ziua sărbătoririi lui. Iată ce s-a întâmplat.

In ziua aceea, în mănăstirea sfântului nostruPărinte se adunase mare o mulţime de oameni.

/

Printre cei veniţi acolo se aflau şi călugări de la mănăstirea împărătească Cosmidion. Unul din ei, Ignatie, renumit pentru vocea lui minunată, cân­tase foarte frumos în timpul slujbei aurorale imnul compus în cinstea sfântului; vocea lui melodioasă parcurgea una după alta strofele.

Deodată, în timp ce privea atent chipul sfântului zugrăvit în icoana aflată în ungherul altarului, mintea lui Ignatie i-a fost tulburată (din pricina invidiei lui Satan) de gânduri necurate, care puneau la îndoială sfinţenia preafericitului Părinte. Fiindcă omul acesta era chinuit de ispită, sfântul a dorit să-i vindece sufletul atins de pizma diavolului şi să-i facă şi pe ceilalţi care cântau împreună cu el să se bucure de aceeaşi îndurare. Vocea plăcută continua să se facă auzită, când deodată, în ochii lui Ignatie şi ai tovarăşului său Metodiu, venit de la mănăstirea Studion, icoana sfântului a fost cuprinsă de un pârjol asemănător unor cărbuni aprinşi, şi a început să se mişte dintr-o parte într-alta pe peretele unde fusese atârnată.

Când Ignatie a văzut această minune de necre­zut, vocea i s-a stins şi a rămas mut, neputincios să mai scoată vreo notă sau să mai spună ceva. Când cântăreţii şi cei care participau la sărbătoarea 186

sfântului au băgat de seamă ce se întâmplă cu vocea lui Ignatie, şi au văzut totodată icoana mişcându-se singură, s-au întrebat ce se petrecuse cu acest vestit cântăret, care încetase brusc că mai scoată vreun sunet.

Fiind un om sincer, Ignatie s-a căit şi a mărturisit că a nutrit gânduri urâte despre cel sărbătorit, îndoindu-se de sfinţenia lui. Mai mult, în timp ce era cu privirea aţintită asupra icoanei, el a văzut faţa sfântului ca o flacără îndreptată spre el, vădind prin mişcarea ei harul Duhului Sfânt aflat în ea, tot aşa cum odinioară Dumnezeu făcuse cunoscut popoarelor [harul Său] prin limbile de foc care s-au pogorât asupra apostolilor. în felul acesta Ignatie a făcut din toţi cei care erau ispitiţi să nu creadă [în sfinţenia lui Simeon] buni cre­dincioşi.

144. Să mai amintim, dacă doriţi, şi o altă minune a Părintelui şi Teologului nostru. Printre slujitorii unui ucenic al sfântului - vorbesc de Nichita Stithatul - era unul care se numea Manase. Acesta suferea de o boală a intestinelor, numită ileus1; de cincisprezece zile mânca doar atât cât să rămână în viaţă, dar nu evacua nimic din el. Viaţa îi era în primejdie şi aştepta de pe o zi pe alta să moară; deja mirosul foarte urât al intestinelor, con­trar legilor firii, îi ieşea pe gură. Toate tratamentele medicale şi toate leacurile s-au dovedit neputin­

1 Ocluzie intestinală.187

cioase în această boală, iar medicii nu mai erau siguri de viaţa lui. Atunci el, lăsând la o parte totul, inclusiv grija pentru alinarea trupului, şi-a căutat adăpost la Dumnezeu prin pocăinţă şi rugăciune. Deznădejdea l-a făcut să verse multe lacrimi, după care a adormit.

într-o viziune avută în timpul nopţii, l-a zărit pe [Nichita] ucenicul sfântului, al cărui slujitor era el însuşi. Acesta, stând în picioare înaintea icoanei sfântului, l-a strigat pe nume şi i-a spus: „Manase, ia candela din faţa icoanei şi bea degrabă tot conţinutul ei, căci astfel vei fi vindecat de boală". Abia a terminat de rostit aceste cuvinte, că Manase a şi luat candela şi, încă dormitând, a golit-o până la fund; de îndată (el fiind cufundat în somn) simte nevoia să iasă afară pentru necesităţile fireşti. Se trezeşte, sare din pat şi evacuează toată materie acumulată în pântece vreme de cincisprezece zile. De atunci se simte perfect sănătos.

în felul acesta, contrar oricărei aşteptări, şi-a recăpătat sănătatea pe care, până atunci n-a putut s-o obţină în ciuda tratamentelor prescrise de medici. El i-a adus mulţumiri sfântului, închinân- du-se şi lăcrimând în faţa icoanei lui. Mai apoi, el povestea cu mare plăcere această întâmplare miraculoasă şi striga sus şi tare înaintea oamenilor sfinţenia lui Simeon şi puterea acestuia pe lângă Dumnezeu. Iată, aşadar, ce s-a petrecut.

145. Doi oameni evlavioşi, dintre care unul se numea Ioan şi celălalt Filotei, hotărâseră împreună, 188

potrivit legii şi învăţăturii Domnului, să procedeze cu înţelepciune şi să părăsească cele lumeşti. Au îmbrăcat, aşadar, veşminte călugăreşti, acceptând de bună voie să meargă pe calea atât de spinoasă a ascezei. Providenţa voia ca prin aceşti doi oameni să se înalţe un aşezământ ascetic, unde să-şi poată desăvârşi virtutea toţi cei care ar dori să renunţe la lume şi să se consacre vieţii evanghelice prin viaţa evlavioasă a călugărilor.

Aşadar, Providenţa le inspiră de acolo, de sus, acest gând, şi aceasta în ciuda sărăciei lor şi a lipsurilor de tot felul, mergând până acolo încât uneori nu aveau nici măcar ce să mănânce. Cu ajutorul puterii dată de la Dumnezeu, ei au înălţat la Anaelus, pe Propontida Bizanţului, o mănăstire atât de măreaţă şi de zveltă, atât de frumoasă şi de împodobită, încât cei de acolo nu puteau înţelege cum aceşti oameni sărmani au putut ridica un edi­ficiu atât de măreţ şi înzestrat cu toate cele necesare unei mănăstiri.

După terminarea construcţiei acestei frumoase mănăstiri, imul din cei doi fondatori, în iubirea lui pentru Dumnezeu şi mânat de râvna pentru oste­nelile ascezei - nu degeaba se numea Filotei1 - şi-a aranjat o chilie de isihast ca să trăiască în izolare; a intrat înăuntru, a zăvorât toate intrările, şi s-a avântat bărbăteşte în lupta cu forţele întunericului şi ale singurătăţii. Celălalt, loan, mai slab în puterea

1 Joc de cuvinte referitor la numele lui Filotei: „iubitor deDumnezeu".

189

trupului (era eunuc) a luat asupra sa grija adminis­trării mănăstirii, sarcină pe care a îndeplinit-o cu multă pricepere.

146. Când Filotei a luat hotărârea să intre în locul trudnicei lui linişti, a vrut mai întâi să mear­gă în oraşul împărătesc pentru a se închina în măreţele lăcaşuri de rugăciune, să viziteze şi să ceară sfatul unor bărbaţi vestiţi pentru ştiinţa lor în cele duhovniceşti în legătură cu intenţia sa. După aceea, urma să se întoarcă la fraţii lui pentru a începe, în chilia sa, viaţa de isihast în căutarea lui Dumnezeu.

A mers aşadar la Constantinopol, s-a închinatla sfintele lăcaşuri şi s-a rugat la Dumnezeu. Apois-a dus şi la vestita mănăstire Studion, ca să-lsalute pe acel Nichita, numit şi Stithatul, şi să-iceară sfatul în privinţa hotărârii sale. Acest om eraun ucenic plin de râvnă al sfântului Teolog; stândde vorbă cu Filotei, i-a povestit viaţa lui Simeon,încercările şi frământările pe care Părintele luispiritual le-a avut de îndurat pentru dragostea faţăde Hristos. [I-a mai povestit despre] darurile cucare fusese înzestrat de sus, asemeni apostolilor, şicum Duhul lui Dumnezeu l-a ridicat la înălţimea/de teolog, pe el, care nu era cunoscător într-ale ştiinţelor profane. I-a mai vorbit şi despre scrierile pline de învăţăminte pe care Simeon le compusese pentru întărirea Bisericii lui Hristos.

Această istorisire a vieţii sfântului a trezit în/sufletul lui Filotei, cum era şi firesc, un puternic 190

simţământ de dragoste pentru sfânt. El a dorit una din cărţile acestuia şi a primit-o de la Nichita, carte cu învăţămintele inspirate de sus, după care a plecat fericit ca să se închidă în chilia sa şi să înfrunte toate încercările în lupta pentru cucerireavirtutilor./

Ca un adevărat iubitor de Dumnezeu, acest Filotei, înainte de a se izola în locul trudnicei sale linişti şi a se avânta cu toată fiinţa lui în sfintele bătălii, a fost copleşit - aşa cum era de aşteptat - de o mulţime de gânduri neliniştitoare legate de asprimea ascezei, de ostenelile şi luptele cărora, fără îndoială, urma să le facă faţă. Aşa arată un suflet curajos: caută mereu să adauge noi încercări la cele dinainte, şi astfel vorbele înţeleptului se împlinesc întocmai: „Cel ce-şi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa"1.

147. în această stare sufletească, omul nostru l-a rugat fierbinte pe Dumnezeu să-i dea răbdare, putere şi minte, pentru a putea îndura fără să dea îndărăt suferinţele şi lipsurile izolării. într-o noapte, când încă nu adormise, a auzit un zgomot ca şi cum cineva ar fi bătut la uşă. S-a dus în grabă să vadă cine bate, şi când a deschis uşa a văzut un bărbat cu părul alb, un eunuc cu o înfăţişare mă­reaţă şi gravă, cu chip îngeresc în cel mai înalt grad, cu fruntea radiind harul dumnezeiesc.

1 Ecleziastul 1,18.191

Filotei l-a întrebat: „Cine eşti, venerabile Părinte, şi pe cine cauţi venind în chilia nevrednicului de mine?" Cu o voce dulce ca mierea, bătrânul a răs­puns: „Eu sunt Simeon, cel care a locuit aproape de Crysopolis, în mănăstirea Sfânta Marina, şi am venit ca să rămân aici, alături de voi". „Dar - a zis Filotei - cine ţi-a sfâşiat tunica, Părinte?", căci el observase că sfântul purta o tunică ruptă. Acesta a răspuns: „Oamenii răi au făcut lucrul acesta, fără nici un motiv. Dar ce se întâmplă cu tine, dragă Filotei, de îţi faci atâtea griji? Cât despre lucrurile care te tulbură, află că acela care vrea să ajungă la împărăteştile taine, trebuie înainte de toate să se înfrâneze de la băutură şi mâncare; trebuie să se mulţumească doar cu trei pahare seara, cât îi este de trebuinţă trupului pentru a se întreţine, după care o hrană cumpătată îi va fi de ajuns".

Ce voia el să spună cu aceste cuvinte? „Trebuie să ştii - a adăugat el - că în clipa în care intri în luptele ascezei şi singurătăţii, va trebui să te cureţi prin post şi rugăciune, pentru a fi oricând pregătit să primeşti tainele lui Hristos. Iar când le vei primi, liniştea şi rugăciunea ta nu vor mai fi tul­burate, iar mintea îţi va fi luminată prin părtăşia Duhului Sfânt, prin contemplarea tainelor lui Dumnezeu, după cum este scris: «Duhul cercetează totul, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu»"1.

11 Corinteni 2 ,10.192

148. în timp ce-i vorbea astfel, sfântul şi-a vârât mâna sub veşmintele lui Filotei şi a atins pântecele gol al celui întins pe pat, apăsându-1 şi plimbându-şi mâna de-a lungul trupului ca şi cum l-ar fi măsurat. Cu palma şi cu degetele l-a apăsat, de parcă voia să-i micşoreze pofta pântecului. După aceea l-a îmbrăţişat pe Filotei şi a zis: „Dacă vrei, traversează pasul din munţi şi vino în exilul nostru; acolo îl vom vedea şi îmbrăţişa din nou pe dragul nostru Filotei."

După ce a rostit aceste cuvinte, sfântul a dis­părut; Filotei, după ce a revenit la sine, şi-a simţit sufletul încins de un curaj fără margini; de atunci, cumpătarea lui a devenit ceva firesc; el îşi ducea viaţa în izolare, mulţumindu-se cu un regim aspru şi cu o hrană sărăcăcioasă. In marea bucurie ce o încerca, povestea fraţilor săi viziunea pe care o avusese, şi în care îi apăruse Sfântul.

Datorită ajutorului pe care îl căpătase de atunci, vrednicul Filotei a înţeles că viziunea avută era cu adevărat dumnezeiască şi că nu fusese o plăsmuire. De asemenea, s-a hotărât să-şi arate recunoştinţa. Aşadar, a plecat împreună cu fraţiicare-1 însoţeau în căutarea sfântului. Au făcut/călătoria şi ajungând la Chrysopolis, aşa cum îi poruncise sfântul, au început să caute mănăstirea şi, după ce au găsit-o şi după ce călugării de acolo i-au arătat mormântul unde se aflau rămăşiţele sfântului, s-a prosternat cu fruntea la pământ, dându-i Părintelui Simeon Teologul tot respectul

193

şi toată cinstea ce i se cuveneau, aducându-i în acelaşi timp mulţumiri pentru ajutorul căpătat.

El a primit apoi icoana sfântului cu elogiile scrise de acel ucenic al sfântului despre care am vorbit1, precum şi învăţăturile sale inspirate; în felul acesta, Filotei îl avea pe sfânt cu totul în el şi împreună cu el toţi călugării îl au pe sfânt drept însoţitor. De atunci, în toţi anii, el participă cu mare bucurie la sărbătoarea de pomenire a Părintelui în mănăstirea lui; de asemenea, Filotei nu încetează să înainteze pe calea aleasă şi, ca să folosim limbajul psalmilor, „el a pus suişuri în inima sa"2. Acestea sunt faptele sfântului pentru binele altora.

149. Dar care sunt faptele pe care [Simeon] le-a făcut după moartea sa, pentru adevăratul său ucenic? Vă va face plăcere să le auziţi. Cândva, în timpul sfintelor posturi ale Paştelui, Nichita, numit şi Stithatul, acest adevărat ucenic al sfântului, în timp ce ducea ca de obicei lupta pentru evlavie, a fost asaltat - atunci când Providenţa a îngăduit acest lucru, într-un moment de lipsă a harului - de ispita curviei.

Omul nostru avea o inteligenţă ascuţită. în mijlocul vieţii sale de luptă, de înfrânări şi de osteneli de tot felul, această ispită l-a surprins la culme. S-a chinuit să descopere cauza care a iscat

1 Nichita Stithatul.2 Psalmul 83 (84), 6.194

gândurile acestea păcătoase şi murdare, tocmai când trupul îi era slăbit din pricina posturilor, şi, ca să spunem aşa, adus la starea de cadavru, istovit de atâta înfrânare şi veghe. Nereuşind să descopere pricina necazului ce se abătuse asupra lui, a fost cuprins de deznădejde, cu atât mai mult cu cât nu ştia ce să facă spre a vindeca răul.

Atunci s-a rugat fierbinte la Dumnezeu şi la sfânt. Implorând şi rugându-se astfel la Dumnezeu şi la sfântul, într-una din zile, după ce se ridicase de la masa sărăcăcioasă unde mâncase doar atât cât să-şi ţină viaţa în trupul istovit, s-a îndreptat spre bordeiul lui de ascet - căci locuia încă sub pământ, sub o boltă - şi s-a întins ca să se odih­nească. Pe punctul de a aţipi, dar cu ochii încă deschişi, vede foarte limpede pe sfânt venind şi aşezându-se pe culcuş, aproape de el. Sfântul îl apucă de rasă şi îl strigă pe nume: „Tu nu ştii, copilul meu - spune el - de unde şi din ce pricină ţi-au venit aceste gânduri ce te îndeamnă la păcatul cărnii"?

Văzându-1 şi auzindu-1 pe sfânt, ucenicul se adună dintr-o dată în el însuşi, după care răs­punde: „Ca să aflu pricina, m-am cercetat în toate chipurile, sfinte al lui Dumnezeu, dar până acum n-am ajuns la nici un rezultat". Sfântul: „Eu am venit ca să te-nvăţ; de aceea fii cu luare aminte la vorbele mele. Află, copilul meu, că totul pleacă de la trufia ta, de la înfumurarea pe care partea raţională a sufletului tău nu vrea s-o părăsească.

195

Smereşte-ţi mintea, cercetează-ţi sufletul şi tot ce ţine de el potrivit poruncilor lui Hristos, şi vei vedea că ispita degrabă se va destrăma".

[După aceste cuvinte vedenia a dispărut şi] revenindu-şi în fire, Nichita s-a ridicat îndată din culcuşul lui, alergând după sfânt şi întrebându-şi slujitorul: „Ai văzut cumva ieşind de aici pe sfântul Simeon?" S-a apucat apoi să-şi cerceteze cu grijă gândurile şi a reuşit lesne să afle - aşa cum i-a spus sfântul - cauza pentru care ispita necurată pusese stăpânire pe sufletul lui, într-un chip atât de neobişnuit cu starea în care se afla.

Prin urmare, şi-a smerit cugetul şi nu şi-a mai comparat meritele cu suferinţele lui Hristos şi cu insultele pe care Acesta le îndurase, şi pe loc s-a simţit izbăvit de ispită şi de suferinţa pe care aceasta i-o provocase. Cu ajutorul lacrimilor şi a căinţei a căpătat mângâierea Duhului Sfânt; pentruaceasta a multumit din adâncul inimii Părintelui/său Teologul, iar credinţa şi iubirea pentru el au devenit mai puternice. Aceasta este istorisirea.

150. Dar iată că Dumnezeu a vrut să arate cât de plăcută i-ar fi Lui, precum şi slujitorului său Simeon, şi cât de folositoare pentru Biserica cre­dincioşilor, transcrierea cuvintelor inspirate de sus [ale sfântului Simeon Teologul]. De aceea l-a înzes­trat în zilele noastre pe Ioan, ucenicul lui Stithatul, ca odinioară pe Produs ucenicul lui Hrisostomul, cu darul viziunii pe care o vom înfăţişa mai jos.196

0 revelaţie primită cândva de la sfântul îi ceruse acestui Nichita, numit şi Stithatul (aşa cum este consemnat în „Viaţa" mai amănunţită a sfân­tului)1 să transcrie instrucţiunile sale inspirate de Dumnezeu şi toate scrierile lui atât de folositoare. Nichita s-a apucat cu multă tragere de inimă să le copieze pe pergament; pe când era ocupat cu munca aceasta, ucenicul său loan a avut în timp ce dormea următoare viziune:

1 se părea că intră ca de obicei în chilia în­văţătorului său, pentru a-i cere câteva sfaturi folositoare sufletului. Cum se apropia de uşa încăperii în care Stithatul media în linişte, şi pe când se pregătea să intre, l-a văzut şezând absorbit de transcrierea inspiratelor cuvântări ale sfântului, în faţa lui şedea venerabilul teolog, Părintele Simeon; mână stângă şi-o sprijinea în toiag, în timp ce dreapta o ţinea întinsă spre Nichita, ca şi cum i-ar fi arătat cu degetul cuvintele scrise pe pergament. Părintele îi vorbea cu adevărat de la inimă la inimă, şi îl iniţia în adâncimile mistice ale minunatelor sale contemplaţii cuprinse în cuvin­tele şi în concepţiile teologiei sale mistice, pe care el, asemeni teologilor din vechime, o lăsa moştenire Bisericii lui Hristos, ca un izvor cu apă vie pentru vindecarea sufletelor.

1 Şi de asemenea în această Viaţă, în variantă prescurtată, la capitolul XTV.

197

Ioan l-a recunoscut dintr-o dată pe sfânt, deşi nu-1 văzuse niciodată pe vremea când acesta trăia; orbit de înfăţişarea îngerească a Părintelui, teama l-a ţintuit locului şi el n-a mai îndrăznit să intre. După câteva clipe, sfântul a ieşit; pasul său măsurat urca anevoie poteca muntelui, când deodată lui Ioan i s-a părut că e strigat pe nume: „Ioane - a grăit sfântul - spune-i lui Nichita al meu vorbele acestea: «Fiule, grăbeşte-te să termini copierea scrierilor mele şi dorinţa ta se va împlini, ba chiar se va împlini cu totul»".

Acestea sunt minunile pe care sfântul le-a fă­cut după moarte în folosul ucenicului său Nichita Stithatul.

151. Cum am putea să trecem sub tăcere şi această întâmplare, a cărei simplă istorisire îi uluieşte pe toţi cei care o ascultă? O voi adăuga celor de dinainte pentru slava lui Dumnezeu şi spre folosul şi bucuria Bisericii Sale.

Intr-o zi, se celebra una din sărbătorile închi­nate sfântului; era cea de-a treia zi a lunii ianuarie, când noi îi comemoram exilul. Printre cei care luau parte la această sărbătoare se afla şi Cosma, un călugăr foarte evlavios, stareţ al mănăstirii Sfântul Ştefan de pe colina sfântului Auxenţiu. în timp ce solemnitatea se desfăşura în elogiul adus sfântului, iar bucuria şi veselia cuprinseseră întreaga adunare - fiindcă astfel Dumnezeu era slăvit, să­racii hrăniţi şi lăcaşurile de cult luminate, - o înflăcărare dumnezeiască a pus stăpânire pe acest 198

om, care se mâhnea în sinea lui că nu posedă şi el învăţăturile şi scrierile inspirate de sus ale sfân­tului, şi că nu celebra cum se cuvine sărbătorirea lui.

El l-a rugat, aşadar, pe ucenicul sfântului (despre care am amintit adesea) să-i dea o icoană cu chipul Teologului, precum şi imnurile şi elo­giile închinate acestuia, pentru ca şi el, la rându-i, să-l poată pomeni cum se cuvine pe sfânt, în fiecare an, la mănăstirea lui, şi să primească bine­cuvântarea de sus, după cum stă scris: „Cei ce te binecuvântează, vor fi binecuvântaţi, şi cei ce te blestemă, vor fi blestemaţi"1.

După ce omul nostru şi-a arătat dorinţa, a pri­mit una din icoanele minunatului nostru Părinte Simeon, dăruită cu dragoste şi credinţă, împreună cu scrierile cerute. Icoana a fost înmânată de egumen unuia dintre călugării lui, ca s-o ducă la mănăstirea Sfântul Ştefan, şi i-a poruncit acestuia s-o ia înainte şi să apuce pe cărarea care străbate colina. Călugărul a luat icoana şi în ciuda poruncii primite, a dat-o unui scit, fost slujitor al egume­nului, pentru ca acesta s-o poarte cu mare grijă până sus pe colină, el însuşi urmând să-l ajungă din urmă ceva mai târziu.

152. Acest păgân era însă un hoţ periculos şi un rob fugar; el a luat icoana şi apucând-o pe un alt drum, s-a îmbarcat la Calcedonia pe un vas, şi

1 Numerii 24, 9.199

a traversat Propontida; ajuns în capitală, a vândut icoana unui veneţian. Când egumenul s-a întors la mănăstirea lui, l-a întrebat pe călugărul căruia îi în­credinţase icoana, ce se întâmplase, căci dispăruseră atât icoana cât şi păgânul căruia călugărul, în prostia lui, îi dăduse preţiosul bun.

Nu după mult timp, pe când egumenul era mâhnit şi copleşit de durerea pierderii acestui dar nepreţuit, robul ajunge prin voia lui Dumnezeu în faţa judecăţii. întrebat fiind, el mărturiseşte că a vândut icoana unui veneţian. Cumpărătorului i se restituie suma de bani plătită şi pe care robul o cheltuise deja. Icoana cu chipul Părintelui Teolog este recuperată şi adusă Ia mănăstirea Sfântul Ştefan, odată cu robul fugar, acest răufăcător bun de spânzurătoare.

Icoana a fost, aşadar, recuperată şi - o, drep­tate de neocolit a lui Dumnezeu! - în. clipa în care a fost aşezată în ungherul altarului din biserică, mânia lui Dumnezeu l-a ajuns pe îndrăzneţul hoţ: atacat de un. diavol mut şi îngrozitor, printr-o dreaptă judecată a lui Dumnezeu, nenorocitul se prăbuşeşte pe spate dinaintea celor prezenţi, scrâş­nind din dinţi, cu spume la gură, scoţând asemeni unui ţap sunete nearticulate, bolborosite. El a fost chinuit în felul acesta, mai multe zile şi abia cu multă greutate s-a reuşit izbăvirea lui de loviturile diavolului, după care a fost vindecat prin mila sfântului Simeon.200

Astfel îi preamăreşte Dumnezeu pe cei care îl preaslăvesc1, şi îi face să fie preamăriţi în Biserica Sa. A Lui este slava şi cinstea şi adoraţia, a Tatălui său fără de început şi a Duhului deplinei sfinţenii, bun şi dătător de viaţă, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin!

11 Regi. 2,30.201

Cuprins

I. în lume................... .......................................... 13

II. La mănăstirea Studion...................................26

III. La mănăstirea Sfântul Mamas....................37

IV. Preot şi egumen.......... .................... ..............44

V. Reconstrucţia mănăstirii şi reforma rându­ielilor; răzvrătirea monahilor împotriva lui Simeon.................... ..........................49

VI. Virtutile lui Arsenie, ucenicul sfântuluiSimeon.....................................................59

VIL Un episcop apusean, monah la mănăstirea Sfântul Mamas........................................68

VIII. Demisia lui Simeon, după douăzeci şi cincide ani de stăreţie; îndemnuri pentruurmaşul său Arsenie............................... 76

IX. Viziuni minunate; scrieri ...........................88

X. Cultul pentru Simeon Studitul, părintele luiduhovnicesc, şi dificultăţile cu autorita­tea ecleziastică......................................93

XI. Simeon condamnat la exil......................... 119

XII. Repunerea în drepturi a lui Simeon; con­struirea mănăstirii Sfânta Marina ...128

XIII. Profeţii şi minuni înainte de moarte ....142

XIV. Moartea lui Simeon; virtuţile şi scrierilesale............................ .............................164

XV. Minuni săvârşite după moartea sfântuluiSimeon................................................... 183

în colecţia S P I R I T U A L I T A T E C R E Ş T I N Ă

au apărut:

SF. GRIGORIE DE NAZIANZ

ORIGEN

***

EVAGRIE PONTICUL

***

SF. GRIGORIE DE NAZIANZ

MEISTER ECKHART

***

SF. GRIGORIE DE NYSSA

***

NICHITA STITHATUL

Cuvântări teologice

Despre rugăciune

Mica Filocalie a rugăciunii inimii

Scrieri alese

Marele Duh nevăzut (Evanghelii gnostice şi creştine)

Opere dogmatice

Consolarea divină

Cuvânt despre linişte

Despre suflet şi înviere

Florilegiu Filocalic

Viaţa sfântului Simeon Noul Teolog