EURIPIDE [Euripides], fiul lui Mnesarchos şi al lui Cleito; (480 î.Hr, Salamina — 404 î.Hr. Pella, Macedonia). Poet tragic. Cel mai modern dintre tragicii greci, Euripide a fost, prin contradicţiile pe care teatrul său le-a inclus, o personalitate de răscruce în evoluţia genului tragic. Raţionalismul său demitizant, dar, mai ales, fascinaţia lumii sale pasionale, îl califică drept precursorul artei noi din toate timpurile.Misogin, mizantrop, acuzat de ateism, Euripide a fost totuşi cel mai uman dintre tragici. Pasiunea lecturii, înclinaţia dovedită pentru societatea filosofilor, absenţa oricăror ambiţii politice îl singularizau în «agora». Cele 18 tragedii care ne-au rămas în întregime din cele aproximativ 90 pe care se presupune că le-ar fi scris, dintre care cităm: Alkestis (Alcesta), Ion, Hippolytos (Hippolit), Iphigeneia en Aulidi (Ifigenia în Aulis), Troiades   (Troienele),   Bacchai   (Baccanlele), Iphigeneia en Taurois (Ifigenia în Taurida) şi drama satirică Kyklops (Ciclopul), dovedesc o mare varietate de teme şi preocupări. Dar, spre deosebire de predecesorii săi, Euripide nu a adus nici o inovaţie însemnată în spectacol şi nimic nou în economia dramei. Totuşi, Alcesta, Medeea, Hecuba, Troienele, Ifigenia, Baccantele au determinat în istoria teatrului o adîncă modificare de substanţă.

Euripide poate fi considerat ca făcînd parte din aceeaşi generaţie cu Sofocle fiindcă, deşi cu 15 ani mai tânăr, a murit cu un an înainte de autorul Antigonei. Totuşi, deosebirile de concepţii dintre el şi predecesorul său imediat sînt adânci. 

Nici eupatrid ca Eschil, nici dintr-o familie cu bună stare ca Sofocle, autorul Alcestei s-a format în mediile intelectuale obişnuite ale Atenei, desăvîrşind prin mijloace personale tot ceea ce educaţia cetăţii izbutise să-i creeze ca temelie de cultură, ca posibilităţi de gândire personală. Nici preocupări religioase, nici veleităţi politice n-au influenţat modul de viaţă al lui Euripide. Caracterul posomorât, viaţa retrasă pe care a dus-o, preferinţa pentru tovărăşia filosofilor şi a oamenilor de calitate, pasiunea lecturii definesc personalitatea acestui scriitor. Spre sfîrşitul vieţii s-a retras la regele Macedoniei, Archelaos, unde a şi murit dealtfel. 

Departe de Atena, de care îl înstrăinaseră neplăceri familiale, Euripide nu s-a bucurat nici în timpul vieţii de o deosebită recunoaştere din partea conce-tăţenilor săi. E drept însă că după moarte renumele lui Euripide a depăşit pe al tuturor celorlalţi tragici atenieni, iar influenţa pe care a exercitat-o asupra confraţilor săi a durat, prin calităţi şi prin defecte, atît cît a durat în Grecia şi, apoi, la Roma, tragedia. Fără să fie ateu propriu-zis, Euripide s-a deosebit prin viziunea sa cu privire la divinitate. Textele sale abundă în maxime filosofice, în reflexiuni morale, în observaţii sceptice, în aşa fel încât, filosof al scenei, a putut fi cu uşurinţă învinuit de ostilitate faţă de religia dominantă. 

De fapt Euripide îşi menaja contemporanii, mulţumindu-se să exprime din cînd în cînd, prin gura personajelor sale, ceea ce gândea. În linii mari,

accepta credinţele curente, mai ales pentru a extrage din înfruntarea lor un maximum de interes dramatic. Inovaţiile de gîndire, un anumit curaj de a duce ideile pînă la capăt nu au avut nevoie de susţinerea vreunei inovaţii tehnice. 

Spre deosebire de Eschil (şi chiar de Sofocle), Euripide nu a adus nimic nou în economia dramei. Dimpotrivă, se poate spune că fantezia lui şi-a tăiat singură aripile: pregătirea în prealabil a spectatorului prin prologul povestit, rezolvarea acţiunii prin « deus ex machina» au aflat compensaţie în sporirea pateticului şi în complicarea intrigii. Nu există acţiune unitară laEuripide: episoadele şi ramificările intrigii par adesea să risipească interesul, pentru ca, la un moment dat, aspectele succesiv dezvăluite ale unei idei sau ale unui eveniment, să redea întregului o înfăţişare neaşteptată.

Într-un anume sens cel mai uman dintre tragici, Euripide a exprimat pe scenă sentimente şi pasiuni, preocupîndu-se mai puţin de frânele impuse de voinţa omului, cît de realista desfăşurare a efectelor scenice. Pentru întîia oară, poetul acordă femeii şi îndeosebi feminităţii un rol deosebit în dramă, dragostea şi gelozia, sentimentele familiale ca şi naivităţile, tot ceea ce instinctiv colcăie sub învelişul convenţiilor şi al intereselor irumpe în acţiune pentru a mişca sufletul spectatorilor, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu la Racine. 

Stilul lui Euripide a contribuit în mod decisiv la gloria scriitorului. Graţia şi calitatea expresiei, subtilitatea gîndului şi a emoţiei, facilitatea de a fixa în maxime adevărurile înţelepciunii curente, dar şi arta consumată a vorbirii, ştiinţa discursului şi a duelului oratoric au dat scrisului său o autenticitate şi o seducţie deosebite. 

Într-un mod paradoxal, misoginul Euripide, tăcutul şi întunecatul prieten al sofiştilor, a ştiut cel mai bine să exprime ingenuităţile tineretului, naivitatea instinctivă a personajelor, a copiilor, a bătrînilor. Misoginia lui Euripide pare dealtfel discutabilă. Este deajuns să constatăm că opt din piesele sale poartă nume feminine şi alte patru numele corului, compus din femei, că eroinele sale se disting prin feminitate, care se exprimă prin nevinovăţie,  pasiune, prin sentiment matern.  

 «Toate măreţiile, toate slăbiciunile, toate mizeriile, toate actele eroice şi toate laşităţile se găsesc în

caracterele lui Euripide, în gare bărbatul şi femeia au o egală importantă şi în care se întîlnesc mai curînd

pentru a se înfrunta, decît pentru a se uni» (Guy Rachet, La Tragedie grecque).

Euripide nu se mulţumeşte să pună în discuţie pe zei, să privească sceptic mitologiile. El aruncă

discreditarea asupra oracolelor, asupra profeţiilor şi asupra divinităţii care le protejează. Amestecul mitului

cu realitatea, amestec înlocuit uneori prin antinomie, constituie dealtfel una din caracteristicile scrisului

dramatic al lui Euripide. Poetul nu ezită să facă apel la rezervele mitologice legendare, alternîndu-le cu

elemente de un incontestabil realism, adevărate tablouri «de gen», aluzii la contextul politic al epocii,

uneori actualul şi realul depăşind imaginaţia mitică, pentru a-şi afla loc în inovaţia pur teatrală. Gîndirea

lui Euripide a evoluat însă în aşa fel, încît în ultimele sale opere (în Helena, în Ifigenia In Taurida şi mai

ales în Baccante) poate fi remarcată preponderenţa iraţionalului, care formează, în ultima vreme, obiec-

tivul predilect de cercetare al multor comentatori contemporani. 

Se pare că Euripide ar fi scris 70 pînă la 90 de piese. Dintre ele ne-au parvenit numai 18. I se mai

atribuie şi tragedia Rhesos, a cărei autenticitate este însă contestată. În afară de acestea, ne-au rămas

fragmente din compoziţiile sale elegiace, din poemele funebre în onoarea celor căzuţi în expediţia din

Sicilia şi dintr-o Odă în onoarea lui Alcibiade, precum şi numeroase alte versuri disparate din tragediile

pierdute. Piesele care ne-au rămas au fost clasificate după teme şi, pentru uşurinţa studiului, în mai multe

categorii. Este neîndoielnic că noi descoperiri ar putea schimba ierarhii şi orientări generale, prin forţa

lucrurilor, imperfecte. Iată clasificarea tematică: 

1. Legendele războiului troian şi Reîntoarcerea eroilor: Troienele, Hecuba, Andromaca, Elena, Ciclopul;

2. Nenorocirile Atrizilor; Ifigenia în Aulis, Elektra (Electra, Orestes (Oreste), Ifigenia in Taurida;

3. Ciclul teban: Baccantele, Phoinissai, (Fenicienele), Heracles mainomenos (Heracles furios);

4. Ciclul atic: Herakleidai (Heraclizii), Hiketides (Suplicantele), Hipolit;

5. Piese unicate: Alcesta, Medeea. 

Troienele, cea mai importantă piesă din primul ciclu, are ca personaj principal pe soţia lui Priam.

Acţiunea — dezlînată — comportă patru episoade fără legătură aparentă între ele: plecarea Cassandrei

cu Agamemnon, sosirea Andromacăi, vestitoare a morţii Polyxenei, înfruntarea Elena—Hecuba, moartea

lui Astyanax şi prăbuşirea Pergamonului. 

Tot Hecuba este personajul principal din piesa cu acelaşi nume. Este vorba de răzbunarea reginei pentru

moartea copiilor ei, Polyxena şi Polydor. 

Două acţiuni lipite oferă şi Andromaca. Întîi, interesul se concentrează asupra relaţiilor dintre fosta soţie

a lui Hector şi Neoptolem, tatăl copilului ei, Molossos. Urmează fuga Hermionei, fiica Elenei, cu Oreste, şi

moartea lui Neoptolem, ucis într-o cursă organizată de fiul lui Agamemnon. S-a explicat incoerenţa

dramei prin ura atenienilor împotriva Spartei, ură care îi îndemna să asiste bucuros la umilirea Hermionei,

a lui Menelau, a lui Oreste. 

În Helena e vorba de regina Spartei care se află în Egipt, unde, conform unei vechi tradiţii, ar fi fost dusă

de Hermes. Paris nu ar fi luat cu el la Troia decît fantoma adevăratei regine. După sfîrşitul războiului

troian, Menelau o va regăsi şi o va lua cu el acasă, la Sparta.

Ciclopul, dramă satirică, este inspirat din cîntul IX al Odiseei şi are drept temă victoria inteligenţei abile

împotriva brutalităţii. 

Din ciclul Atrizilor şi al Reîntoarcerilor (Nostoi) fac parte cîteva din cele mai izbutite piese ale lui Euripide

Aşa, de exemplu, Ifigenia in Aulis, una dintre ultimele piese scrise de Euripide., este considerată de

mulţi drept lucrarea sa cea mai de seamă. Fiica lui Agamemnon este evocată ca o fiinţă ingenuă şi

eroică; mergînd la moarte cu demnitate, deşi cu regretul vieţii pierdute, Ifigenia îşi mărturiseşte simţămin-

tele în scena cu Agamemnon, cît şi în celebra sa monodie. Cuvintele pe care le adresează lui Ahile nu

pot fi repetate fără emoţie: « Străine, nu vreau să mori pentru mine, nici să ucizi pe nimeni. Lasă-mă să

salvez Grecia, dacă sînt în tare». 

Electra, în schimb, « democratizează» mitul care la Eschil şi la Sofocle se deosebea tocmai prin măreţie.

Subliiind cruzimea şi, în oarecare măsură, vulgaritatea fiicei lui Agamemnon, Eschil are totuşi grijă să

mulţumească în final e toată lumea demitizînd pe zei, pe eroi, pe poeţi. 

Acelaşi sens critic şi protes-itar îl are tragedia Oreste, o prelucrare Eumenidelor eschileene. 

Din ciclul teban, Baccantele au provocat şi continuă să rovoace aprige discuţii. Totul este neşteptat în

această tragedie, de la tehnică (rolul corului se afirmă primordial în cţiune) şi pînă la concepţia în care

raţiunea omenească se înfruntă cu exaltarea redinţei religioase. Nu este vorba, fireşte, de o convertire a

lui Eschil la misticism, dar nu e mai puţin adevărat, că dincolo e unele manifestări de simţ critic, tragedia

face multe concesii substratului legendar şi sugestiilor mitice ale cultului dionisiac.  

Hippolit este, desigur, cea mai importantă piesă a ciclului atic. Din personajul relativ secundar al Fedrei,

Seneca - şi mai ales Racine — vor face eroina rincipală. Dar, Hippolit-ul lui Euripide are o mîndrie puţin

sălbatică, evidentă mai ales în scena finală a dialogului a Teseu. Acest tînăr erou dispreţuieşte farmecele

Afroditei şi o slujeşte pe Artemis.  

Dintre piesele lui Euripide Alcesta şi Medeea — inclasificabile — merită menţiunea pe care arta lui

excepţională o reclamă. 

Alcesta este mai curînd dramă satirică decît o tragedie, o dramă în care elementele patetice se îmbină

cu cele comice. Este vorba de moartea Alcestei, soţia regelui tesalian Admet, moarte pe care Euripide o

înfăţişează pe scenă. Apollo obţinuse de la Parce viaţa lui Admet în schimbul altei vieţi, sacrificiu la care

soţia iubitoare consimte. Heracles, prietenul lui Admet, va readuce din infern pe Alcesta. Piesa are

excepţionale calităţi de stil şi conţine scene emoţionante. Rareori geniul scriitorului grec a reuşit un

amestec mai potrivit de elemente aparent contradictorii pentru a crea situaţii şi personaje de-a dreptul

fermecătoare.

Medeea face parte dintr-o trilogie, din care celelalte două piese, Philoktetes (Filoctet) şi Diktys (Dictis), s-

au pierdut. Vrăjitoare şi magiciană, eroina tragediei seamănă în jurul ei crima şi nenorocirea în clipa în

care Iason o părăseşte. Adevărat monstru moral, ea îşi ucide propriii copii pentru a se răzbuna pe tatăl

lor. Finalul este un adevărat triumf al fărădelegii. După ce apare într-un car purtat de dragoni înaripaţi, ea

nu coboară din văzduh decît pentru a pleca spre Atena, unde o aşteaptă regele Egeu. Medeea are

adîncime, vigoare tragică şi conştiinţă în fărădelege. Şi totuşi rămîne feminină în ciuda personalităţii ei

voluntare. Mai mult încă, Medeea este cea dintîi feministă din istoria culturii. Femeile din Corint, care

alcătuiesc corul, nu o părăsesc o singură clipă. Ele îi dau sfaturi de moderaţie, dar se simt solidare cu

aceea care îndrăzneşte să privească societatea din perspectiva femeii conştiente de valoarea ei. 

Rolul tragediei ca factor educativ s-a precizat mai ales în timpul lui Euripide, cînd transformarea ştiinţei

secrete într-un corp de adevăruri divulgate s-a definitivat. Gîndirea greacă se formează pe plan politic.

Omul nu mai poate fi despărţit de cetăţean. 

«Alte naţiuni au creat zei, regi, spirite înalte. Numai grecii au format oameni. Ei n-au descoperit

Subiectivul, ci Universalul» (Werner Jăger, Paideia). « Graţie educaţiei, idealurile aristocratice nu sînt

uitate, ci devin proprietatea unui număr din ce în ce mai sporit de oameni liberi pentru a sfîrşi în întregul

demos» (J. P. Vernant, Les Origines de la pensie grecque). 

Poate că este interesant, pentru a înţelege influenţa spectacolelor tragice, să observăm că teatrul atenian

nu este subordonat iniţiativei private. El este o instituţie oficială, controlată de stat. Reprezentaţiile au loc

exclusiv cu ocazia unor sărbători religioase. Pentru a participa la un concurs tragic, poetul trebuie să

prezinte o tetralogie şi să ceară un cor. Dintre postulanţi, trei erau aleşi să-şi prezinte opera, iar

competiţia — atît de apropiată sufletelor greceşti — hotăra clasificarea prin intermediul juriului, un juriu

destul denumeros şi exigent. Premiul III echivala, în asemenea condiţii, cu un eşec. Alcătuirea juriului

dovedea o preocupare constantă, aceea a reprezentativităţii. Nu era vorba de a se urmări părerea

cunoscătorilor, ci, în primul rînd, gustul mulţimii, a unei mulţimi formate la spectacolele tragice. S-a născut

oare tragedia din cultul eroilor şi din ritualurile funerare sau, dimpotrivă, teoriile raţionaliste ale lui

Euhemer «sînt mai străine de adevăr, decît acelea care consideră pe eroi ca pe nişte zei umanizaţi?»

Fapt este că, odată cuEuripide şi cu dezvoltarea tragediei, cultul eroilor s-a generalizat, s-a moralizat şi

s-a spiritualizat. Eroul îşi pierde caracterul de talisman, pentru a căpăta pe acela de model. O anume vir-

tute, acea « arete », trece pe primul plan în preocuparea cetăţii, ca şi în idealul individual. 

Aşa, de exemplu, cine ar putea contesta impudoarea eroinelor lui Euripide. — acele Medei, acele Fedre,

acele Stheneboie care nu ezită să-şi arate cu sinceritate dorinţele sensuale. Dar, pe de altă parte,

aceleaşi piese sînt pline de precepte şi sentinţe morale, iar toate respiră o înaltă concepţie despre om,

despre puterea lui spirituală, despre posibilitatea de a-şi considera viaţa şi destinul cu eroică detaşare. În

acest sens, tragedia greacă nu a avut doar rolul cathartic pe care i l-a menţionat Aristotel. Ea a contribuit

esenţial la formarea unui tip ideal de umanitate, comun grecilor şi «barbarilor» elenizaţi ai Orientului

apropiat. 

În orice caz, Euripide rămîne, prin varietatea influenţelor pe care le-a suferit, a contradicţiilor pe care le-a

inclus, a nuanţelor pe care s-a străduit să le exprime, o personalitate de răscruce în evoluţia poeziei

tragice şi, în general, în evoluţia ideilor şi a moravurilor elenice.