TEMA III DIMENSIUNI ETICE ALE PARADIGMEI PROFESIONALE

1. Profesie şi profesionalizare

2. Componentele paradigmei profesionale

3. Structura şi atribuţiile Colegiului Psihologilor din România

4. Managementul etic al profesiei

1. Profesie şi profesionalizare

Societatea contemporană, prin raţionalizarea pragmatică a acţiunii, a realizat o legătură

foarte puternică între om şi profesiune. Ritmurile existenţei noastre sunt structurate profesional,

în funcţie de orarul de muncă, de zilele libere, de concedii. Desigur că sunt şi aspecte benefice

dar şi aspecte malefice ale acestui mod de existenţă. Unii evidenţiază doar aspectele negative, ale

unidimensionalizării „omului de la nouă la cinci” (E. Fromm, H. Marcuse, G. Marcel), sclav al

unor structuri care îl depăşesc, fiinţă intinerantă, mereu pe drum şi niciodată acasă. Alţii

subliniază funcţia terapeutică a ritmurilor socio-profesionale, coerenţa existenţei, socializarea,

evaluarea sinelui, jocul profesional, reţelele rol-statusurilor, identitatea şi motivaţia existenţială şi

dramele consecvente pierderii jucăriilor existenţiale ce înconjoară şi decorează locul de muncă.

Nu ne propunem o analiză a acestor puncte de vedere, ci, pentru început, vom încerca să

clarificăm universul discursiv al profesiei.

În ceea ce am numit „univers de discurs al profesiei” se regăsesc câţiva termeni corelaţi:

profesiune, ocupaţie, meserie, carieră şi, în strânsă legătură, cei de profesionalism şi

profesionalizare.

Etimologic, profesia îşi are rădăcinile în latinescul professio, -onis, însemnând mărturisire,

declaraţie publică, ceea ce ne poate duce cu gândul la onorabilitatea exercitării activităţii, în

timp ce meseria îşi are originile în latinescul ministerium, serviciu domestic realizat de un

servitor; termenul meserie este asociat acelor activităţi ce presupun demersuri practice,

aplicative, de muncă manuală sau fizică, implicând mânuirea de unelte. Spre deosebire de

meserie, profesia poate fi definită ca un tip de activitate înalt specializată, recunoscută legal şi

legitimată social prin utilitate şi prestigiu moral.

Termenul ocupaţie ar viza ceea ce face individul în secţiunea temporală respectivă,

indiferent de profesiunea sau meseria sa; ea poate coincide sau nu cu profesia. După aceste

distincţii pe care le-am propus, nu orice ocupaţie este şi o profesie; prostituţia poate fi o ocupaţie,

dar nicidecum o profesie (la fel şi politica). Când o ocupaţie este recunoscută social ca furnizând

un serviciu esenţial membrilor societăţii, atunci ea are şanse să se transforme în profesie,

recunoscându-i-se un status privilegiat.

Pentru psihologi sunt prevăzute următoarele ocupatii:

- Psiholog în specialitatea psihologie clinică;

- Psiholog în specialitatea consiliere psihologică;

- Psiholog în specialitatea psihoterapie;

- Psiholog în psihologia muncii şi organizaţională;

- Psiholog în psihologia transporturilor;

- Psiholog în psihologia aplicată în servicii;

- Psiholog în psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională;

- Psiholog în specialitatea psihopedagogie specială;

- Psiholog în psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale

- Psiholog în specialitatea psihologie judiciară - evaluarea comportamentului simulat prin tehnica

poligraf.

Pe lângă aceste precizări mai există unele ocupaţii de graniţă, susceptibile de a fi

exercitate de către psiholog, cum ar fi:

- Terapeut ocupaţional;

- Specialist in domeniul securităţii si sănătăţii în muncă;

- Manager al sistemului de management securitate şi sănătate în muncă;

- Art terapeut;

- Grafolog;

- Consilier pentru tineret.

Este posibil să mai existe astfel de ocupaţii de graniţă.

Dacă ocupaţia vizează aspectul sincronic, diacronia profesională este desemnată de

termenul carieră.

Profesionalizarea este procesul social prin care o ocupaţie devine profesie, ca model

acţional standardizat instituţional, căruia îi este asociat un anumit nivel de prestigiu.

Profesionalismul este constructul simbolic al celor ce îmbrăţişează a anume profesie, având rolul

de a consolida prestigiul celor ce împărtăşesc profesia, sentimentul de unitate, identitate şi stimă

de sine a membrilor, într-un spectacol dramaturgic regizat de autorităţile tutelare.

2. Componentele paradigmei profesionale

Recunoaşterea unei profesii ca ocupaţie distinctă în praxisul social presupune câteva

caracteristici specifice profesiei respective, numite standarde profesionale. Printre standardele de

delimitare a profesiilor, am putea enumera:

a) standarde legale – ce cuprind reglementările juridice privind condiţiile exercitării

profesiei, timpul nostru acordând legalităţii temei pentru legitimitate. În cazul psihologilor,

exercitarea profesiei este reglementată de Legea nr. 213 din 27 mai 2004, publicata în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 492, din 1 iunie 2004 şi intrată în vigoare la 1 iulie 2004.

b) standarde de cunoaştere expertă, codificată şi specializată, ca urmare a formării

profesionale Sistemul teoretic al profesiei presupune ansamblul cunoştinţelor necesare

desfăşurării activităţii respective, însuşite într-un cadru organizat, printr-un proces instructiv-

educativ desfăşurat pe o anumită durată, delimitat de o anumită arie curriculară ce cuprinde

discipline ce structurează conţinuturi specifice. Legitimitatea ştiinţifică a sistemului teoretic al

profesiei este o condiţie primară, menită să dezvolte profesionistului anumite competenţe

aplicative. În cazul psihologului, legea precizează prin art. 2. (2) că exercitarea profesiei de

psiholog cu drept de liberă practică este condiţionată de absolvirea unei instituţii de învăţământ

superior de specialitate, cu diplomă de licenţă în psihologie, obţinută la o instituţie acreditată, din

România sau din străinătate, recunoscută sau echivalentă.

c) standarde de iniţiere, menţinere şi avansare în carieră, stabilite de un corp

profesional. Cunoştinţele teoretice nu sunt scopuri în sine, ci mijloace de întemeiere epistemică a

practicii respective. Finalitatea cunoştinţelor constă în dobândirea capacităţilor acţionale

necesare profesiunii respective. Dacă sistemul teoretic vizează ce ştie practicianul, cel aplicativ

vizează ce poate el să facă. Relaţia între cele două sisteme este, aşadar, una de determinare, adică

a şti pentru a putea face. Cele două componente conferă subiectului un anumit statut consfinţit de

institutele educative acreditate prin acte oficiale, acestea fiind reglementate de autoritatea

profesională. În cazul psihologilor, dreptul de liberă practică în diverse specializări este

condiţionat de acumularea unui număr de credite, ce reprezintă ore/efort în pregătirea teoretică şi

aplicativă, perioade de supervizare diferenţiate ca număr de credite acumulate şi perioadă;

treptele ierarhice sunt psiholog practicant, psiholog specialist şi psiholog principal.

d) standarde de utilitate socială recunoscută printr-un status social şi privilegii;

e) standarde de remunerare; deşi pot fi implicate aspecte ale altruismului,

exercitarea unei profesii solicită pe lângă recompensele simbolice, de prestigiu social şi

recompense materiale, financiare; în acest sens, legea psihologului precizează, la art 16, dreptul

acestuia de a obţine pentru serviciile prestate un onorariu sau salariu negociat în mod liber cu

beneficiarul.

f)Standarde de ierarhie profesională, evidenţiate prin prezenţa unei autorităţi

profesionale, ca instanţă centrală, care monitorizează activitatea membrilor. Recunoaşterea de

către societate a unei profesii este însoţită de acordarea anumitor puteri prerogative şi privilegii.

Puterile prerogative ale profesiei presupun existenţa unei autorităţi profesionale cu funcţii

administrative de reglementare şi control al profesiei respective. Această autoritate acreditează

instituţiile de pregătire a profesioniştilor, autorizând curriculumul, durata pregătirii, metodele de

evaluare şi finalizare a studiilor, stabilind standarde şi competenţe specifice profesiei. Privilegiile

profesionale presupun un anumit monopol al grupului profesional asupra desfăşurării unei

activităţi. Profesioniştii domeniului se bucură de o relativă imunitate, fiind răspunzători pentru

exersarea profesiei în faţa autorităţii profesionale. Imunitatea este numai relativă, căci societatea

poate revoca în anumite situaţii monopolul profesiei. Autoritatea profesională este cea care

stabileşte normele conduitei profesioniştilor, drepturile dar şi obligaţiile lor, stipulându-le

normativ într-un cod deontologic. În cazul nostru este vorba de Colegiul Psihologilor din

România (despre acesta o să discutăm detaliat în paragraful următor).

g) standarde morale ce ţin de etica profesiunii. Etica profesională precizează practicile,

drepturile şi datoriile membrilor unui grup profesional, avertizând asupra malpracticilor

profesionale. Profesionistul veritabil se raportează la virtuţile şi valorile profesiei sale ca la

elementele centrale ale modelului său profesional. Din perspectiva unei etici a virtuţii, de tradiţie

aristotelică, am putea vedea diversele profesiuni ca acoperind virtuţile unei societăţi. Din această

perspectivă, am putea spune că medicul are ca virtute cardinală sănătatea, profesorul -

dezvoltarea persoanei, asistentul social – bunăstarea, juristul – legalitatea (şi nu dreptatea, aşa

cum eronat afirmă T. Airaksinen 1998, p. 674; acest autor a căzut victimă unei definiţii

etimologice, la fel ca mulţi dintre noi atunci când aşteptăm ca justiţia să ne facă dreptate; justiţia

nu face dreptate, ci aplică orb legi (de multe ori ambigue, conjuncturale şi îndoielnice sub

aspectul moralităţii), astfel încât juriştii sunt funcţionari (disfuncţionali, uneori, şi inamovibili

întotdeauna) ai legii, aşa cum e ea, bună sau proastă – acesta e efectul pervers al ordinii sociale;

puterea vrea ordine nu dreptate, căci aceasta din urmă i-ar afecta privilegiile). Urmărind o astfel

de logică, ne putem întreba care este virtutea cardinală a psihologului? Să fie ea autonomia

persoanei? Optimitatea ei existenţială? Poate că e prea mult spus.

Profesionalizarea implică un evantai de măsuri ce pot fi circumscrise managementului etic

al profesiunii, componenta cea mai vizibilă constând în codificarea obligaţilor în coduri

deontologice ale profesiei. Pentru ca aceste coduri să aibă relevanţă ele trebuie să beneficieze de

consimţământul tacit al membrilor profesiei (există şi situaţii în care o anumită categorie din

membrii profesiei pun monopol absolut pe profesiune, asigurând celor din nivelul birocratic

superior diverse privilegii, ajungându-se treptat la ceea ce am putea numi „mafie profesională”).

Codul deontologic este una dintre componentele paradigmei profesionale, ce reglementează

comportamentul moral al membrilor profesiei respective. Ocupaţiile înalt specializate

beneficiază de un cod formal, în care sunt prescrise explicit principiile, valorile şi normele ce

reglementează profesia; sunt în general vizate responsabilităţi faţă de clienţi, colegi, autorităţi,

diverse categorii de public (despre codul deontologic al psihologilor o să vorbim în tema

următoare).

h) prin configuraţia complexă de standarde, valori, norme, simboluri, practici,

grupuri formale, nivele de carieră şi imaginarul colectiv, se naşte treptat o anumită cultură

profesională.

Rezumând, putem afirma că în paradigma profesională se compune din standarde legale,

standarde de cunoaştere expertă, standarde de carieră (iniţiere, menţinere, avansare), standarde

de utilitate socială, standarde de ierarhie, standarde morale ce compun împreună o anumită

cultură profesională.

3. Structura şi atribuţiile Colegiului Psihologilor din RM

Colegiul Psihologilor este o organizaţie profesională, cu personalitate juridică, de drept

privat, apolitică, autonomă şi independentă, de interes public, cu patrimoniu şi buget proprii.

Colegiul are rolul de a reprezenta şi de a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele

profesiei de psiholog cu drept de liberă practică. El se constituie din totalitatea psihologilor cu

drept de liberă practică din RM şi are următoarele atribuţii:

asigură respectarea cadrului organizatoric pentru exercitarea profesiei de psiholog cu

drept de liberă practică în condiţiile legii;

instituie standarde de calitate a serviciilor psihologice;

instituie un cadru de promovare şi de dezvoltare a competenţei profesionale;

instituie şi promovează norme deontologice în exercitarea profesiei de psiholog;

reprezintă interesele membrilor săi în faţa autorităţilor publice şi administrative,

precum şi în organismele profesionale internaţionale;

atestă dreptul de liberă practică al psihologilor şi gestionează Registrul unic al

psihologilor cu drept de liberă practică din România.

În cadrul Comitetului director funcţionează următoarele comisii:

- Comisii aplicative:

Comisia de psihologie clinică şi psihoterapie;

Comisia de psihologia muncii, transporturilor şi serviciilor;

Comisia de psihologie educaţională, consiliere şcolară şi vocaţională;

Comisia de psihologie pentru apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională;

- Comisia metodologică;

- Comisia de deontologie şi disciplină.

Comisiile elaborează norme şi proceduri de control şi supervizare profesională în

domeniile proprii, aprobate de către Consiliul Colegiului, asigurând pregătirea persoanelor cu

atribuţii de control.

4. Managementul etic al profesiei

Problematica eticii profesionale a câştigat în ultimele decenii o deosebită importanţă. O

vreme s-a crezut că eficienţa unei organizaţii este dependentă exclusiv de capacitatea acesteia de

a se organiza după modelul birocratic weberian. După birocratizare, s-a constatat faptul că o

creştere a eficienţei se mai poate obţine prin optimizarea calităţii relaţiilor umane (E. Mayo),

impunându-se c noua paradigmă organizaţională a relaţiilor umane. În timpul nostru, o

dimensiune ce face diferenţa între diverse organizaţii este încrederea publicului. Or, încrederea

se dobândeşte treptat, printr-un bun manageriat etic al organizaţiei. Dacă moralitatea serviciilor

private a devenit un factor implicat în eficienţa firmelor sau organizaţiilor, piaţa făcând

diferenţele, în cazul serviciile publice, datorită condiţiei lor de monopol, statul este cel obligat să

intervină. În Japonia, spre exemplu, în anul 1999 a fost emisă o Lege cu privire la moralitatea

din serviciile publice, prin care s-au stabilit înfiinţarea unui Comitet de etică al administraţiei

naţionale, desemnat de Guvern, supervizori pe probleme de etică în toate ministerele şi agenţiile,

a fost promulgat un cod etic al funcţionarilor publici şi s-a cerut introducerea managementului

etic în administraţia locală.

Aceeaşi preocupare o găsim şi la nivelul Uniunii Europene. În raportul de monitorizare a

României din anul 2005, Comisia Europeană solicită o intensificare a luptei anticorupţie,

implementarea transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor codurilor etice şi deontologice

pentru funcţionarii publici, însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale. Sub astfel de

presiuni au luat fiinţă codurile deontologice pentru diverse profesiuni şi organizaţii.

Formularea unui cod etic nu rezolvă problemele, fiind necesare măsuri complexe de

management etic. Printre acestea se numără, alături de codurile de etică, existenţa unor comisii

sau comitete de etică, a codurilor disciplinare, auditul etic, trainingul etic, consilieri pe probleme

de etică, jurăminte profesionale etc., în scopul creări unei culturi instituţionale de natură morală.

La nivelul psihologilor există Comisia de deontologie şi disciplină a Colegiului, care

manageriază conduita etică a practicienilor în baza Codului deontologic şi a celui de procedură

disciplinară, asigurând consultanţă în probleme de etică.