Delimitări conceptuale. Obiectul eticii

Încă din vremuri îndepărtate oamenii au fost preocupaţi de reglementarea relaţiilor dintre ei cu ajutorul unor norme alcătuite cu scopul de a dirija viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane, în funcţie de interesele şi idealul uman al vremii. Întrebarea care ne vine în minte când vorbim despre reguli şi norme este: De la ce plecăm şi ce caracteristici ar trebui să aibă pentru a se putea impune? La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice şi în diferite zone ale globului, valori constituite pe temeiul concepţiilor dominante vehiculate în societatea respectivă despre sursa, valoarea şi sensul existenţei umane. Implementarea normelor şi persistenţa acestora intr-o societate este strâns legată de caracteristicile pe care o norma este necesar să le aibă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Pentru a putea face o incursiune în lumea eticii, trebuie mai înainte să dobândim o înţelegere adecvată a sensului şi semnificaţiei termenilor care intră în câmpul semantic al domeniului. La nivelul simţului comun conceptele etică şi morală, sunt adesea confundate ori utilizate inadecvat. De aceea, vom preciza în cele ce urmează originea termenilor şi interpretări cu privire la etica socială a diferitor personalităti marcante ale lumii. Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin din două culturi diferite: cultura greacă şi cea latină.Astfel, termenul etică provine din filosofia greacă(eth os = lăcaş, locuinţă,locuire şi eth ico s = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală provine din limba latină (mo s- mo res- mo ra l i s = obicei, datină, obişnuinţă).Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles,filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni consideră etica drept disciplina filosofică ce studiazămorala, în timp ce aceasta din urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzând valori, principii şi norme,aprecieri şi manifestări specifice relaţiilor interumane şi supuse exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale. În Vocabulaire tehnique et et critique de la philosophiemoralitatea este definită ca A. caracter moral, valoare pozitivă sau negativă din punct de vedere al binelui şi răului, care se referă fie la persoane fie la judecăţi fie la unele acte B.valoare morală pozitivă în conformitate cu un ideal moral deci ca ceva opus imoralităţii C. conduita morală , moralitate publică , deci după cum rezultă comportament moral şi respective stare a moravurilor sociale la un moment dat. Din definiţiile de bază ale eticii reiese că morala este obiectul eticii, morală ce are ca obiect de studiu întreaga sferă a moralei, cu determinaţiile sale teoretice, axate pe înţelegerea categoriilor etice, a binelui – reper central al moralităţii şi categorie etică fundamentală şi cu determinaţiile sale practice, legate de problematica generală a vieţii morale. În Problemele de etică propuse elevilor de liceu, V. Macoviciuc defineşte etica drept “teoria filosofică şi/sau ştiinţifică asupra moralei, adică ansamblul constructelor

conceptuale prin care se explică structura,temeiurile şi rigorile experienţelor practico-spirituale ce constituie planul moralităţii trăite, reale”. Pentru început, putem considera etica ca fiind ştiinţa ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate, Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii (Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social. Etica a apărut ca ramură distinctă a cunoaşterii, datorită lui Socrate. Ca disciplină ştiinţifică ea există din timpul lui Aristotel, care a ridicat etica la nivelul "demnităţii ştiinţelor". Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi".1 Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul normelor şi imperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti.

Abordări ale eticii

Facem o incursiune în istoria eticii ca filozofie practică şi putem constata că toţi autorii, în ciuda celorlate polemici legate de subiect, au căzut de acord cu privire la obiectul eticii care îl constituie răaspunsul la întrebarea: “ Ce este binele?”. Răspunsurile au fost numeroase şi adesea au dat naştere unor dispute de-a lungul vremii. Concluzia la care s-a ajuns este aceea ca binele nu este capabil de nicio definiţie, dar asta s-a întamplat abia in secolul XX prin lucrarea de anvergură a lui G. E. Moore Principia Ethica. . Înţelegem argumentul său (acela că riscul de eroare în căutarea unei definiţii complete a binelui va fi mai redus) de vreme ce nu contează cum îl denumim, cu condiţia să îl recunoaştem atunci cînd ne întîlnim cu el.2 Atenţia ne este îndreptată de la proprietăţile conceptului de bine la comportamentul fiinţei umane căutând răspunsuri la întrebări cum ar fi: Ce este bine?, Ce este rău?, Ce este corect?, Ce este greşit?. Răspunsurile la asemenea întrebări oferă prilejul de a constata caracterul complex pe care îl oferă realitatea relaţiilor interumane şi inter-cauzalitatea care domină sfera comportamentului uman. Dincolo de amestecul de legendă şi adevăr pe care îl oferă morala brahmanică şi cea budistă, ale Indiei antice, învăţăturile lui Confucius şi Lao-tse din China secolului VI î.e.n., încercăm să luăm ca reper în înţelegerea izvoarelor scrise ale eticii, gîndirea elină care, odată cu apariţia lui Socrate, face trecerea de la preocuparea spre desluşirea tainelor universului, la determinarea legilor fundamentale ale conduitei umane.Dacă Socrate şi-a împărtăşit învăţăturile propriilor săi discipoli sub formă de dialoguri, Platon este primul care face referire la valorile supreme ale vieţii morale într-o formă scrisă. 1 xxxDicţionar explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984, p. 308.2 G. E. Moore, Principia Ethica, CEU Press, Editura DU Style, Bucureşti, 1997, p. 120.

De la Aristotel la Kant

Aristotel scrie în Etica Nicomahică că obiectul eticii este studiul binelui sau al virtuţii, arătând că binele este scopul suprem. Binele suprem despre care vorbeşte Aristotel este scopul absolut, spre care tinde totul, dar nu un bine abstract, transcendental pe care îl întîlnim în şcoala platoniciană, ci un bine realizabil în practică, un bine accesibil omului.3 Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură cultivarea unor virtuţi confirmate social, apoi trăite conştient. Aristotel aformulat pentru prima dată ideea libertăţii de a alege, dar nu ca un atributînnăsut al individului, ci ca relaŃie socială.La fel ca predecesorii săi, şi Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor. În concepţia sa, primordială este dreptatea, care generează raporturile individului cu societatea, în timp ce înţelepciunea, curajul şi cumpătarea determină raportul individului cu sine. Ceva mai târziu în vremea renascentismului italian, Machiavelli realizează în Principele lauda ferventă a moralei burgheze, prin machiavelism înţelegându-se o combinaţie între tactica politică şi norma morală care convine conducătorului, creându-i acestuia condiţii de guvernare de pe poziţia unui monarh absolut, în termeni moderni de conducător autocrat, totalitar. Machiavelli oferă în lucrarea sa de căpătâi un tablou fidel epocii în care a trăit arătând că în conducerea statului dictează interesele şi forţa, şi nicidecum considerentele morale. Deşi criticabile, o serie de sfaturi transmise în scris monarhilor merită atenţie: „nici un principe nu va izbuti să dobîndească mai multă preţuire decât acela care va săvârşi fapte măreţe şi care va da pilde rare despre însuşirile lui”.4 Cu circa un deceniu înainte de a apărea Principele, domnitorul român Neagoe Basarab oferea prin sfaturile date în Învaţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie un model al echităţii şi un set de reguli de comportament în vederea asigurării unei conduceri eficiente.

În secolul XVII, Spinoza oferă un îndreptar al vieţii morale. Apărută după moartea sa, Etica vorbeşte despre Dumnezeu, despre natura şi originea sufletului, despre originea şi natura afectelor, despre sclavia şi libertatea omului. Spinoza defineşte omenia, binele, răul, modestia, ura, mila, ambiţia, mândria, îngâmfarea, invidia, umilinţa, frica, lăcomia, ambiţia, toate din dorinţa de a cunoaşte „esenţa” omului: „Nimic nu ştim sigur că este bun sau rău decât ceea ce ne duce cu adevărat la cunoaştere sau ceea ce ne poate împiedica să cunoaştem”.5 Aflat în conflict cu autorităţile ecleziastice, Spinoza afirmă de nenumărate ori că dogmele relevate nu au nici o relevanţă, singura instanţă legitimă a adevărului fiind raţiunea.

3 Aristotel, Etica Nicomahică, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 35;4 Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucureşti, 1997, p. 78;5 Benedict Spinoza, Etica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 157;

După Spinoza sensul vieţii nu este mortificarea, înăbuşirea plăcerilor omeneşti, pasivitatea, rugăciunea şi aşteptarea unei fericiri iluzorii pe lumea cealaltă. Dimpotrivă , însăşi esenţa omului” natura “ lui impune să lupte activ pentru păstrarea vieţii de pe pământ, pentru relizarea folosului propriu şi gustarea, raţioanală a plăcerilor vieţii. Omul ideal a lui Spinoza este omul care trăieşte după poruncile raţiunii, înteleptul care cunoaşte realitatea aşa cum este, care se eliberează din robia în care îl ţine neştiinţa, ştie să cucerească fericirea sa adevărată, care se gândeşte la moarte mai puţin decât la orice altceva, iar înţelepciunea sa constă în meditaţie asupra vieţii, nu aspura morţii. El numeşte “ superstiţie sălbatică şi tristă “ morala religioasă care condamnă plăcerile omeneşti şi care consideră drept “ virturţi lacrimile noastre”. Pentru el virtutea înseamnă putere, iar lacrimile, umilinţa nu pot fi decât expresia slăbiciunii.Spinoza socotea că dacă am putea şti adevărul asupra realităţii lucrurilor, amputea să acţionăm cum trebuie pentru a atinge starea de beatitudine. Binele şi răul sunt noţiuni relative, lipsite de vreo semnificaţie raţională. Elepot exista doar prin raportarea la un scop: un lucru este socotit bun dacă corespundescopului urmărit dacă ne procură satisfacţia aşteptată, în caz contrar el va fi consideratrău. Noţiunea de scop exprimă un punct de vedere finalist în interpretarea lumii –care nu poate fi justificat raţional, reprezentând doar o creaţie imaginară, o ficţiune aconştiinţei. Noţiunile de bine şi de rău, de care viaţa morală nu s-a putut niciodatădispensa, nu-şi mai au nici un rost. Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturată în peisajul filosofic,aparţine filosofiei clasice germane, reprezentate de marile repere ale filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Aceştia s-au constituit în critici nemiloşi ai naturalismului, revenind la raţionalism şi punând bazele eticii ca disciplină filosofică autentică. Immanuel Kant realizează, în “Scrieri moral-politice”, în “Întemeiereametafizicii moravurilor” şi mai ales în celebra sa lucrare “Critica raţiunii practice” o imagine de mare profunzime a eticii dominată de imperiul datoriei, exprimată sub forma imperativului categoric şi a unităţii dintre libertatea voinţei şi Legea morală.

Kant stabileşte regula de aur a deontologiei: „nu trata o altă persoană aşa cum nu ai dori să fii tratat tu însuţi”, inspirată din preceptele moralei creştine. Aşa cum rezultă din Critica raţiunii practice, etica lui Kant este o etică a datoriilor raţionale. Raţiunea trebuie să domine dorinţa6, iar un act va fi moral, dacă se acţionează în virtutea principiilor şi normelor. Oamenii nu trebuie să le facă rău altora pentru că a nu face rău altora este în acord cu propriul interes, cel puţin în ultimă instanţă, chiar dacă o persoana simplă, mărginită, poate presupune contrariul. A fi dispreţuit de cei cu care trăieşti e o situaţie pe care nimeni nu ar putea , nici nu ar fi în stare să o suporte. Când se confruntă cu adevărurile, orice persoană rezonabilă trebuie să accepte că a face bine altora e mai bine decât a face rău. În această accepţiune, raţiunea vine în ajutorul amorului propriu, iar întalnirea lor duce la o acţiune comună asupra interesului propriu. G.W.F. Hegel consideră moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestându-se doar trebuinţe. Acestea sunt cele care determină respectul pentru lege. Normele morale, după Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societăţii civile, având ca scop buna funcţionare aacesteia.

6 Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 173;

Cele două mari direcţii postclasice, neokantianismul şi neohegelialisml au deschis drumul filosofiei contemporane spre o mare diversitate de curente etice, începând cu reprezentanţii Şcolii neokantiene de la Baden şi continuând cu mari curente filosofice: neopozitivismul, utilitarismul şi pragmatismul, existenţialismul, filosofia analitică etc.

Etica şi timpurile noastre

Putem spune cu toată încrederea că etica nu-l face pe om mai bun, îl poate ajuta, cu siguranţă, să se ferească de răul pe care îl poate face altora sau sieşi. În general, etica urmăreşte a găsi adevărul, a stabili izvoarele moralei, a expune faptele morale, a analiza simţul etic şi conştiinţa morală, a contura idealul moral, a separa binele de rău, etc. Etica este în căutarea suportului raţional a unei poziţii faţă de alta, caută reglementări obiective în legătură cu felul în care ar trebui să trăim, ce înseamnă o viaţă cu sens, cum trebuie să-i tratăm pe semeni. Dacă „moralul” a ajuns să fie diferenţiat ca aspectul gândirii, al simţirii şi al acţiunii umane ce ţine de distincţia dintre „ bine” şi „rău”, aceasta a fost în general realizarea epocii moderne. De-a lungul istoriei omenirii, s-a observat sau s-a făcut prea puşin diferenşa între normele de comportare umana astăzi strict separate, cum ar fi „ utilitatea”, „adevărul”, „frumuseţea”, „corectitudinea”. În modul de viaţă „ tradiţional” totul era cântărit cu aceeaşi balanţă a lucrurilor care sunt „ bine” şi a celor care „ nu sunt bine”. Viaţa în general era rezultatul creaţiei divine, călăuzită de providenţă. Liberul arbitru, dacă exista, putea însemna doar libertatea de alege răul în locul binelui, adică de a încălca poruncile lui Dumnezeu, de a te abate de la calea arătată de către El lumii. Toate acestea s-au schimbat totuşi o dată cu reducerea treptată a constrângerilor tradiţiei.

Timpurile noastre ne oferă libertatea de alegere de care înainte nu se bucura nimeni, dar în acelaşi timp, ne aruncă într-o stare de nesiguranţă. Dorim îndrumarea pe care să ne putem baza şi în care să avem încredere. Dar autorităţile cărora le putem acorda încredere sunt toate contestate şi niciuna nu pare destul de puternică pentru a ne oferi gradul de siguranţă de care avem nevoie. Acţiunile ce trebuie alese , acţiunile ce sunt alese dintre altele ce puteau fi alese, dar nu au fost, sunt cele care trebuie apreciate, măsurate şi evaluate. Evaluarea reprezintă un element indispensabil al alegerii, al luării deciziei; e nevoia ce o simt oamenii, o nevoie asupra căreia revin rar cei ce acţionează doar din obişnuinţă. O dată ce s-a ajuns la evaluare, devine evident că „util” nu este neapărat „ bun” sau „frumos”. Drumul ce drept, începe astfel să se despartă în „ rezonabil din punct de vedere economic”, „plăcut din punct de vedere estetic”, „corect din punct de vedere moral”. Acţiunile pot fi bune într-un sens , greşite în altul. Care acţiune trebuie apreciată prin care criteriu? Şi dacă se aplică mai multe criterii, căruia dintre ele trebuie să i se acorde prioritate? În multe situaţii când noi şi aparent doar noi alegem ce e de facut, căutăm zadarnic regulile ferme şi sigure care ne pot garanta că, o dată ce le urmăm, putem fi convinşi că avem dreptate.

Am dori cu ardoare să ne aflăm la adăpostul acestor reguli, ştiind prea bine totuşi că nu ne vom simţi în largul nostru dacă suntem constrânşi să le respectăm. Se pare totuşi că există prea multe reguli de acest fel: fiecare spune altceva, una lăundând ceea ce condamnă cealaltă. Sunt în dezacord şi se contrazic reciproc, fiecare acceptând autoritatea pe care celelalte o neagă. Rezultă că fiecare dintre noi trebuie să decidă singur ce regulă respectă şi ce regulă ignoră. Alegerea nu se face între a urma reguli şi a le încălca, deoarece nu există nicio serie de reguli care să fie respectate sau violate. Alegerea se face, mai degrabă, între diferite serii de reguli şi diferite autorităţi ce le susţin. Şi fără nicio autoritate suficient de puternică sau suficient de îndrăzneaţă ca să le nege pe toate celelalte şi să revendice exclusivitatea, nu e clar dacă nesocotirea unei reguli reprezintă un „ rău mai mic” decât nesocotirea alteia. Gândirea etică nu se bazează pe principii certe şi pe reguli fixe. În etică putem avea cel mult o ştiinţă în sens slab, adică una bazată pe principii probabile despre viaţa bună şi cetatea bună. Capacitatea de testare a unei astfel de teorii etice stă şi ea sub semnul probabilului: judecarea unui caz nou se poate face doar prin analogie cu anumite cazuri morale exemplare descrise de teorie. Or, judecata prin analogie este o judecată probabilă. Într-un astfel de domeniu dominat de întâmplare, şi nu de necesitate, ghidarea se realizează nu atât după principii universale, cât după cazuri paradigmatice şi după flerul moral al fiecăruia, înţelepciunea sa practică.

Moralitatea individuală

Considerată de marea majoritate a gânditorilor drept obiectul eticii, morala este caracterizată şi definită în multe feluri de-a lungul vremii. Morala reprezintă totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor reflectate în principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul şi raporturile indivizilor între ei, precum şi dintre aceştia şi societate (familie, grup, naţiune, societate), în funcţie de categoriile: bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţă şi opinie publică.Morala mai poate fi definită ca ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincţia între bine şi rău. Morala reprezintă "ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică. Morala este disciplina ştiinţifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate"7. În politică, administraţie publică, afaceri, mass-media, educaţie, medicină ş. a, termenul preferat este cel de etică. Unii autori consideră că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională etc.). Etica implică mai multă detaşare, pe când morala are o semnificativă componentă emoţională. Apare aici problema libertăţii individuale în alegerea unui curs al acţiunii, 7 xxxDicţionar explicativ al limbii române, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1984.

fiind ridicată problema oamenilor trataţi ca oameni şi a eticii care depinde în mare măsură de ceea ce facem noi unii faţă de alţii. În sens mai larg, moralitatea cuprinde şi fenomenele ce ţin de conştiinţa morală, calităţile şi defectele morale, judecăţile şi sentimentele morale, valorile morale etc.8

Moralitatea exprimă ceea ce ar trebui să facem şi ceea ce nu ar trebui să facem dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi.Pentru o mai bună înţelegere a diferenţelor dintre etică, morală şi moralitate, precizăm următoarele: Etica are caracter accentuat cognitiv şi explicativ; Morala are caracter proiectiv – programator; Moralitatea are caracter real – practic.

Şi de la Kant la Hegel

Primele preocupări sistematice în acest sens aparţin lui Immanuel Kant, primul filosof care reuşeşte detaşarea cercetării filosofice de interogaţiile directe asupra realităţii şi realizarea a ceea ce s-a numit în filosofie criticismul. Etica lui Kant este, prin excelenţă, o etică normativă, decurgând din modul în care acesta o defineşte ca fiind critica raţiuniipractice. Trecerea de la “metafizica moravurilor” la acest model de etică s-a

realizat, la Kant, tocmai prin stabilirea conţinutului moralei sub formaprincipiului practic ,concretizat în imperativul categoric: acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale.(13, p. 118) În viziunea lui Kant,morala nu aparţine nici psihologicului nici înclinaţiei individuale spre fapte bune, nici trăirilor individuale şi unice; ea aparţine eminamente imperativului moral. În etica lui Hegel se face distincţie între morală şi moralitate şi se pune problema specificuluii moralităţii. Aşa cum subliniază Drobniţki, “morala,din punctul său de vedere, nu constituie numai un fenomen social specific,prin care omul se deosebeşte de natură, ci şi un fenomen singular în dezvoltarea istorică a societăţii, deosebit de toate celelalte moduri de reglementare a experienţei sociale”. Moralitatea, în schimb, este reprezentată de moravurile, obiceiurile, tradiţiile existente în societăţile arhaice, presocratice, în care “omul ca om etic este inconştient de sine”. În dicţionarul de filosofie descoperim o definiţie care respectă regula dezvăluirii sferei termenului, regulă specifică definirii categoriilor filosofice:“Ansamblu al deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor, atitudinilor şi mentalităŃilor, principiilor, normelor şi perceptelor, valorilor şi idealurilorcare privesc raporturile dintre individ şi colectivitate (familie, clasă,naŃiune, societate ş.a.) şi care se manifestă în fapte şi acţiuni, în modul decomportare” (12, p. 473). Morala există numai în şi prin societate, în şi prin grupurile umane distincte fiind, asemenea oricăror dimensiuni ale umanului, o realitate socială. Ea presupune, inevitabil, 8 Bauman, Zygmunt, Etica postmoderna, Ed. amarcord, Timişoara, 2000, p.11.

angajarea personalităţii fiinţei sociale, a individului.Cu toate că este marcată de un conţinut şi o structură distincte, precum şi de un sistem categorial propriu, morala nu este un dat universal şi inert. Ea este în continuă transformare, în directă dependenţă de schimbarile ce se produc în cultura şi civilizaţia diferitelor comunităţi umane.

Valorile morale fundamentale

Valorile morale cuprind întreaga existenţă umană, fiind repere de bază ale vieţii noastre sufleteşti şi spirituale. Unele sunt fundamentale (cardinale), altele sunt secundare sau derivate; unele ţin de scopuri (denumite valori finale), altele de mijloace (valori instrumentale); unele privesc lucrurile (opere, bunuri), altele privesc persoanele (caracter, personalitate); anumite valori au caracter facultativ, altele au un caracter obligatoriu. Acestea din urmă sunt sprijinite şi apărate, promovate de sisteme normative care include reguli şi sancţiuni morale, juridice, religioase etc.Standardele etice sunt diferite şi rezultă din diversitatea sistemelor de valori (modul în care ne organizăm sau ierarhizăm propriile valori care ne ghidează în luarea deciziilor). Astfel, diferitele segmente ale societăţii determinate pe baze etnice, culturale, religioase, politice sau profesionale îşi creează sisteme de valori proprii care sunt reflectate în sisteme etice diferite. Toate însă, se racordează indestructibil principiilor etice guvernante într-o societate şi vizează direct conduita curentă, obiceiurile şi atitudinile oamenilor, cu privire la conceptele generale de bine şi rău, de adevăr şi minciună, de echitate şi discriminare, libertate şi constrângere, etc.9 Fiecare acţiune pe care o face o persoană este considerată de către acea persoană ca fiind o acţiune corectă, în lumina a ceea ce ea se străduieşte şi doreşte să facă. E posibil ca cineva să nu fie de acord cu modelul altora despre lume, cu gândirea etică a altora, cu înţelegerile sau cu deciziile lor - dar acei "alţii" sunt de acord cu ele, bazându-se pe propriile criterii de valoare - care evoluează şi ele odată cu indivizii şi societatea. Ceea ce societatea a considerat cu câtva timp în urmă ca fiind "corect", poate fi considerat azi ca fiind "greşit"; ceea ce unii am considerat ca fiind "greşit" într-un trecut nu prea îndepărtat, putem spune acum că este "corect". Uneori condamnăm pe altcineva care nu a reuşit să ţină pasul cu propriile noastre idei în permanentă schimbare, referitoare la ce este permis şi ce nu. Schimbându-ne părerea despre ceea ce este "corect" şi "greşit", noi evoluăm. Uneori, poate, suntem atât de mulţi cei care insistăm să credem că valorile pe care le avem sunt cele corecte şi perfecte şi că toţi ceilalţi ar trebui să adere la ele. Unii suntem plini de automulţumire şi convingere că avem dreptate. Ideile noastre despre "corect" şi "greşit" ne definesc pe noi, ne arată cine suntem noi cu adevărat. Adultul, prin experienţa sa cu alţi membri ai societăţii, cu alte colectivităţi sociale, dobândeşte o viziune complexă despre muncă şi viaţă, un sprijin în îndepărtarea de atitudinile sale anterioare. Experienţa altor moduri de relaţii social-umane va contribui în felul acesta la însuşirea valorilor noi din societate, configurând mai profund, mai puternic, rolul experienţei culturale cu care el intră în legătură în viaţa de zi cu zi .

9 Pride, W., Hughes, R., Kapoor, J., Business, Houghton Mifflin Co., Boston, 1991, p. 132.

Observaţiile făcute sunt menite să sublinieze faptul că dimensiunea ştiinţifică (informaţională), singură, nu este suficientă pentru o dezvoltare a reprezentărilor culturale şi morale, pentru acceptarea sau refuzul unui anumit sistem de valori sociale. Acesta depinde şi de factori de mediu social, de dezvoltare bio-psihologică, de gradul de dezvoltare al relaţiilor sociale din colectivităţile în care adultul este integrat. Peste tot în lume există culturi, comunităţi şi familii care au idei complexe despre etică. De cele mai multe ori, standardele sunt bazate pe principii universale (idealuri cum ar fi onestitatea, respectul şi responsabilitatea) pe care sperăm că le putem însuşi. Dar când trebuie să iei o decizie pe care doar tu o poţi lua, doar tu eşti acela care decide ce vei face, şi te raportezi la toate aceste standarde izvorâte din educaţie, familie, tradiţie, cultură. Însă le aplici aşa cum consideri tu de cuviinţă. Ce faci, cum faci, sunt lucruri pe care tot tu le decizi, pentru că ideile despre cum să acţionezi vin de la tine, iar etica pe care o urmezi este a ta. Există standarde personale despre care sperăm să fie în acord cu principiile universale existente peste tot în lume.

Valorile morale fundamentale sunt:1.Binele: util pentru un scop/o fiinţă, eficacitate, bunăstare, succes în afaceri (dar nu cu orice mijloace, oricum);2.Adevărul moral: opusul minciunii, ipocriziei, vicleniei, duplicităţii, etc.;

3.Iubirea aproapelui: respect, preţuire, bunătate, blândeţe, compasiune, milă, dăruire, solicitudine, etc;

4.Dreptatea: echitate, raţiune, corectitudine, civism, etc;5.Omenia: umanism, onestitate, sinceritate, modestie, etc;6.Datoria şi obligaţia morală: a munci, a ajuta pe cei din jur, a fi generoşi, a fi cinstiţi, a cultiva prietenia, justiţia, a urma binele, a evita răul.

Conformarea sau neconformarea la norme conduce subiectul uman la ocuparea unei poziţii în societatea respectivă, iar această poziţie primeşte o valoare (pozitivă sau negativă) în funcţie de aşteptările societăţii pentru acel rol, în sensul conformismului. O gândire conformă cataloghează individul ca "om la locul lui"; o gândire care produce o evoluţie în societate, o invenţie sau schimbare de model (deci neconformă), indică un "savant". Normele morale trebuie sa se supună principiului universalităţii, cu alte cuvinte, să fie aplicabile oricui, oricând, oriunde. Ele ar trebui să aibă caracter absolut şi obiectiv: să nu depindă de credinţe, sentimente, obiceiuri particulare, nici de voinţa arbitrară a cuiva aflat în poziţie de putere normativă. Universalismul presupune că există “reguli etice universale şi obiective, şi aceasta, fără a exista un cadru etic, care este deja suplinit de convenţii şi tratate încheiate, afacerile la nivel internaţional neputând altfel exista”10. Cei care adoptă poziţia universalistă susţin că există o largă accepţiune a mai multor principii ale afacerilor în întreaga lume. Universaliştii susţin, însă, că există o înţelegere conceptuală răspândită printre toţi

10 Hellriegel Don, Slocum J.W., Woodman R.W., Organizational Behavior, West Publishing Company, St. Paul, 1992.

oamenii cu privire la moralitatea acesteia. Elementul de universalizare, care e prezent în orice moralitate, dar care se aplică în cazul moralităţii tribale probabil numai membrilor tribului, ajunge treptat să domnească asupra persoanelor ca atare. Mai puţin formal spus, e esenţial pentru moralitate şi pentru rolul pe care ea îl joacă în orice societate ca anumite genuri de reacţii şi motivaţii să fie puternic internalizate, iar acestea nu se pot evapora pur şi simplu din cauza confruntării cu fiinţe umane aparţinând altei societăţi. Tot aşa cum “de gustibus non disputandum” nu e o maximă ce se aplică moralităţii, nici “ când eşti în Roma, fă ca romanii” nu e o atare maximă, ea e în cel mai bun caz un principiu de etichetă.Ca o exemplificare, într-o fascinantă carte care vorbeşte despre cucerirea pământului american, există o descriere a ceea ce au simţit conchistadorii când au intrat în templele de sacrificiu . Această grămadă de mercenari, oameni fără pretenţii morale, a fost efectiv oripilată de practicile aztecilor . Ar fi desigur, absurd să privim aceasta dovadă ca pe una de mărginire sau ipocrizie. Ea indică mai degrabă ceva ce conduita lor nu trăda intotdeauna , anume că ei priveau pe indieni ca pe nişte oameni, mai degrabă ca pe nişte animale. Relativismul susţine că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în funcţie de comunitate şi istorie.

Relativismul individual, presupune că, nu există un principiu absolut legat de ceea ce este drept sau nedrept, bine sau rău; în orice situaţie, ceea ce este bine sau rău trebuie lăsat la latitudinea şi îndemâna individului sau indivizilor implicaţi în respectiva situaţie. Un individ cu o concepţie pur relativistă poate susţine faptul că practicile care sunt interzise în mod universal de către majoritatea societăţilor, cum ar fi, de exemplu, incestul, canibalismul, sclavia, nu sunt nici bune, dar nu sunt nici greşite, ele pur şi simplu depind de credinţele fiecărui individ şi numai de el.

Recunoşterea relativităţii unei idei, a unui enunţ nu înseamnă relativism. Relativismul se referă la o aserţiune care nu poate fi judecată în sens propriu şi obiectiv decât în conexiune cu realitatea pe care încearcă să o explice. Relativismul apare apoi determinat de trei elemente esenţiale, şi anume: valorile la care se raportează sunt plurale ; raţional noi nu putem distinge între valori diferite şi, pentru că nu putem alege o valoare sau alta, trebuie să alegem între indiferenţa şi saltul de la o valoare către o alta. Şi asta pentru că cei mai mulţi dintre oameni consideră că diferenţele de opinie şi atitudine sunt fireşti şi nu le iau în discuţie7. Câţi dintre noi nu am folosit expresia "e relativ", sau, mai mult, "totul e relativ", cu predilecţie în momentul în care în argumentaţia partenerului de dialog nu mai puteam depista vreun defect. În lucrarea "Relativitatea morala" (1984) David Wong vorbeşte despre incapacitatea teoriilor absolutiste de a explica anumite dezacorduri între convingerile morale. El spune că: "Relativitatea morala este un indiciu al plasticităţii naturii umane, al puterii cailor vieţii de a determina ceea ce constituie o rezolvare satisfacatoare a conflictelor de moralitate care se intenţionează să fie rezolvate". Principala teză a lui Wong este urmatoarea: "...recunoaşterea relativităţii morale poate fi o parte a unei etici normative mai largi şi a filosofiei sociale, în aşa fel încât, o dată recunoscută relativitatea morala, ea poate fi integrata în restul intereselor noastre morale".

Pentru o mai bună ilustrare a relativităţii morale, Wong face o distincţie între următorii termeni: "right centered morality", care plasează pe acelaşi loc ceea ce fiecare individ uman pretinde de la celalalt, şi "virtue centered morality", care are ca şi element central termenul de "bine comun", specific tuturor membrilor unei comunităţi umane.Aşadar, relativismul moral pretinde o pluralitate de opţiuni individuale. Omul supus relativismului moral considera ca o acţiune este îndreptăţită pentru că aşa consideră el că trebuie sa fie. Conştiinţa morală este organul de manifestare şi de cunoaştere a legii morale; este o judecată a valorii morale a faptelor noastre sau ale altora, având caracter subiectiv şi temporal. Conştiinţa morală este rezultatul presiunilor sociale şi ale evoluţiei societăţii în care individul s-a format. A avea conştiinţă morală înseamnă, în primul rând, a cunoaşte şi a recunoaşte existenţa unei ordini morale. Astfel, conştiinţa a fost şi rămâne liantul invizibil, graţie căruia comunitatea nu s-a năruit. Fiecare dintre noi avem anumite standarde etice pe baza cărora trăim. Standardele noastre reprezintă idei despre bine şi rău care ne ajută să acţionăm atunci când avem de luat o decizie. Deşi standardele noastre sunt bazate pe principii şi valori proprii, există şi principii universale, asupra cărora suntem toţi de acord.

De unde vin toate aceste standarde, principii şi valori?

O parte din normele etice îşi au originea în trecutul nostru. Unele idei despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facem vin de la părinţi, profesori sau prieteni. Oamenii care ne influenţează ne dau idei despre ce e bine şi ce e rău. Mai stai afară după ora de culcare? Cum te porţi cu bunicii? Ce îi spui unui prieten care vrea să copieze tema de la tine? Toate astea sunt exemple de decizii etice pe care le adoptăm, iar prietenii şi familia au un cuvânt de spus în toate acestea. Încă de mic omul este obişnuit să aibă modele. Toate astea sunt exemple de decizii etice pe care le adoptăm, iar prietenii şi familia au un cuvânt de spus în toate acestea. Prima formă de învăţare umană este imitaţia, nu trebuie să ne mire faptul că aceasta ne însoţeşte de-a lungul vieţii. Este mai degrabă folositor omului, după cum afirmă să utilizeze comportamente culturale elaborate deja, decât să conceapă altele, prin metoda încercării şi erorii, dat fiind că se dovedeşte a fi mai economic din punct de vedere energetic. Aşadar, încă de mic omul este obişnuit să aibă modele. Ajuns la vârsta maturităţii nu se pune problema dacă să mai aibă sau nu modele, ci să le aleagă pe cele care corespund intereselor sale. Etica mai este determinată şi de comunitatea în care trăieşti. Şcolile, afacerile şi toate genurile de organizaţii au standarde şi se aşteaptă ca oamenii să le urmeze. Atunci când toate aceste grupuri sunt privite împreună, ele formează o comunitate, un grup ai cărui membri lucrează împreună şi se ajută între ei. O comunitate trebuie să aibă etică, trebuie să transmită anumite standarde. Modelele identificabile în realitatea imediată în care este integrat individul, pot fi directe, vizând pe profesorii, prietenii, părinţii săi, dar pot fi şi mediate de diferite ipostaze culturale: literatură, film, muzică. Le putem întâlni din întâmplare, fără căutări

premeditate, alegându-le din proprie iniţiativă. De multe ori acestea pot fi sugerate, induse sau impuse. Modelarea făcută de alţii trebuie să conducă la conturarea unei autonomii şi a unei responsabilităţi în ceea ce priveste automodelarea. De preferat rămâne, totuşi, căutarea pe baza propriei chibzuinţe, a modelului autentic şi potrivit propriului eu. Aceasta trebuie să constituie ţinta supremă a oricărui program de pregatire. Dar "etica" noastră mai vine şi din cultură şi tradiţii. Suntem înconjuraţi de cultură şi tradiţie în fiecare zi. Cultura caracterizează grupul cu care ne identificăm (uneori este generaţia noastră). Alteori, este comunitatea în care trăim. Poate fi naţiunea noastră sau colegii. Constrângerea pentru respectarea normelor sociale începe încă de la creşterea şi educarea copiilor, acestea constând tocmai din efortul de a impune copilului moduri de a vedea, simţi, acţiona într-un fel la care el poate n-ar ajunge dacă n-ar fi condus la acestea. Copilul este învăţat să respecte obiceiurile, tradiţiile, convenţiile, iar dezvoltarea personalităţii urmează un curs printre aceste jaloane: credinţele, tendinţele, practicile grupului luate în întregul lor. Obişnuinţa colectivă se transmite prin educaţie din generaţie în generaţie, dând astfel membrilor societaţii siguranţă şi stabilitate. Tradiţiile sunt acţiuni izvorâte din valori importante. Felul în care ne practicăm confesiunea religioasă, ne petrecem aniversările, vacanţele, sunt exemple de tradiţii. Şi sunt idei despre cum ar trebui să facem lucrurile pentru a continua tradiţiile.Cert este că, fundamental capacitatea noastră de a acţiona etic, existenţa noastră morală este ceea ce ne distinge faţă de animale. A fi moral înseamnă a trăi doar în limitele exigenţelor adevărului nealterat de emoţii şi prejudecăţi, corect, drept, logic şi previzibil.Conştiinţa morală poate fi considerată:

un instinct divin, o judecată practică a sufletului, raţiunii, spre a face o faptă reală, o putere psihică prin care deosebim faptele bune de cele rele.

Simţul etic reprezintă facultatea unei persoane de a deosebi binele de rău şi de a respecta ordinea morală. Pentru a fi moral trebuie să trăieşti în acord cu codul comunităţii tale şi să le respecţi pe cele ale altora. Dar şi în interiorul aceleiaşi comunităţi există dispute despre ceea ce este drept, iar problema toleranţei absolute faţă de alte coduri creează situaţii uneori inacceptabile. Naziştii aveau codul lor moral, dar nu putem spune că respectăm dreptul la genocid fiindcă purificarea rasială era cerută de un astfel de cod. Nu putem spune că, în numele respectului pentru multiculturalitate şi al toleranţei putem accepta de exemplu sclavia, discriminarea pe baza apartenenţei la un sex, eugenia spartană (teorie care preconizează ameliorarea populaţiilor umane prin măsuri genetice – alegerea părinţilor, sterilizarea, interzicerea procreării etc., folosită de rasişti şi nazişti), etc.Relativismul susţine că nu există standarde morale dincolo de coduri particulare, nimic nu e nici absolut, nici universal. Nu avem unde căuta standarde absolute dincolo de realitate şi dacă ele ar exista, ar fi nedrepte. Forţa motrice a dezvoltarii personalităţii o constituie contradicţia dintre trebuinţele sociale, pe de o parte, şi aspiraţiile individului, respectiv, posibilităţile satisfacerii lor, pe de altă parte. Ele se manifestă în activităţile omului, în relaţiile sale cu alţi oameni, şi mai ales cu societatea.

Contradicţia este trăită de om ca preocupare, nelinişte, supărare sau nemulţumire. Dacă trăirea nemulţumirii este faţă de sine însuşi, cum se întamplă adeseori, aceasta este dovada unei analize critice a faptelor sau a trăsăturilor personalităţii sale, ceea ce va duce la o tendinţă de a se schimba, a se reeduca. Când nivelul dezvoltării personalităţii este redus, contradicţia internă este trăită ca o contradicţie externă, ca un conflict cu mediul său, cu oamenii din ambianţa sa, care nu-l înţeleg, nu-l observă sau i se opun. În momentul în care apare intenţia de reeducare, şi acest fapt denotă ideea existenţei unei valori, a unui ideal, spre a cărui împlinire sunt mobilizate eforturile, are loc din punct de vedere cognitiv elaborarea unui portret-robot a comportamentului dorit. În cazul în care se găseşte un corespondent al acestuia în realitatea imediată, acesta este ales. În acest caz şansele de reuşită sunt mari. În cazul în care realitatea nu poate furniza un astfel de model, au loc un număr semnificativ de tatonări, cramponări în situaţia determinantă, şansele de reuşită fiind mai mici . În esenţă, cele mai importante caracteristici ale omului, din acest punct de vedere, sunt legate de modul de analiză a realităţii: mai mult logic, mai mult imaginativ sau mai mult sentimental. Fiecare om are o misiune pământeană pe care poate să şi-o îndeplinească cu cinste. Unii nu ştiu cum să facă. Ar fi util dacă ar înţelege că fiecare este o petală din floarea lumii, că fiecare are nevoie ca de aer de respect faţă de sine şi, în acelaşi timp, faţă de toţi ceilalţi. Lumea poate evolua normal doar dacă marea majoritate înţelege că este parte a aceluiaşi întreg.

Moralitate vs. Modernizare

Ce poate să facă moralitatea în condiţiile modernizării exagerate ? Scara consecinţelor posibile ale acţiunilor umane a depăşit de multă vreme imaginaţia morala a actorilor. Conştient sau inconştient, acţiunile noastre afectează teritorii şi perioade mult prea îndepărtate pentru reacţiile noastre morale „naturale” ce se lupta în van să le asimileze sau abandonează lupta cu totul. Moralitatea pe care am moştenit-o de la timpurile premoderne- singura moralitate ce o avem- e o moralitate neadecvată societăţii zilelor noastre. Toate s-au schimbat decisiv. Tehnologia modernă a introdus acţiuni la o scară atât de neobişnuită, obiecte şi consecinţe pe care cadrul vechi al eticii nu le mai poate susţine. Întrucât ceea ce facem afectează alţi oameni, iar ceea ce facem cu puterile sporite ale tehnologiei are un efect şi mai mare asupra oamenilor şi a mai multor oameni decât înainte, semnificaţia etică a acţiunilor noastre atinge în prezent culmi fără precedent. Responsabilitatea morală ne face să avem grijă de copii noştri pentru a fi hrăniţi, îmbrăcaţi şi încalţaţi; nu ne poate oferi totuşi multe sfaturi practice în faţa imaginilor stupefiante ale unei planete epuizate, uscate şi supraîncălzite , pe care copiii noştri şi copiii copiilor noştri o vor moşteni şi vor trebui să o locuiască, drept urmare a nepăsării noastre actuale. Moralitatea ce ne-a ghidat întotdeauna şi ne ghidează încă astăzi are mâini foarte puternice, dar scurte. Ce şanse există ca să crească?

Bibliografie:

Aristotel, Etica Nicomahică, Editura IRI, Bucureşti, 1998Bauman, Zygmunt, Etica postmoderna, Editura Amarcord, Timişoara, 2000Benedict, Spinoza, Etica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957Bernard, Williams, Moralitatea:o introducere în etică, Editura Junimea, Iaşi, 1981

Friedrich, Nietzche, Despre genealogia moralei, Editura Echinox, Cluj,1993G. E. Moore, Principia Ethica, CEU Press, Editura DU Style, BucureştiHellriegel, Don, Slocum J.W., Woodman R.W., Organizational Behavior, West Publishing Company, St. Paul, 1992.Ioan, Huma, Conştiinţă şi moralitate, Editura Alternative, Bucureşti, 1993Immanuel, Kant, Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972Immanuel, Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor-Critica raţiunii practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972Niccolo, Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucureşti, 1997Pride, W., Hughes, R., Kapoor, J., Business, Houghton Mifflin Co., Boston, 1991xxxDicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984.