Eseuri din sec.XX – XXI de Leo Butnaru

Ca componentă, această carte este o cosmogonie literară, în subtextul său întrunind procesul propriu-zis al scrisului dedublat mereu de cel al lecturii ca entropie (care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis, precum spune definiţia; ei bine, aici informaţia e mai curând sugerată, decât indicată), în imensele întinderi textuale şi multitudinii ideatice ale acesteia. Pe parcursul a trei decenii, cronica acestei simbioze a fost documentată în mii de fişe cu note, impresii, consideraţii, detalii alese sau pur şi simplu expresive ce atestau, implicit, o anumită obsesie întru luxul estetic (artistic, în general) sau, poate, nobleţea ei delicată, ,,cuminte, ca semn al bunei creşteri”, dar şi elementarul ,,vagabondaj”de bibliotecă şi cartotecă.Lucrarea dată are 456 de pagini și este alcătuită din două capitole, care includ mai multe eseuri de o valoare incontestabilă pentru societatea în care suntem noi.Primul volum este intitulat ,, Șlefuitorul de lentile” și cuprinde patrusprezece eseuri : Pasiența purtătorului de oglinzi este o prefață a acestei cărți , începând cu anul 1978, câteva din aceste eseuri, în primă şi sumară variantă, Leo Butnaru le-a publicat în hebdomadarul Literatura şi arta, primele fiind Blocnotes (19 mai) şi Manuscrisele (22 iunie), ulterior incluse în volumul Umbra ca martor, 1991, ce vizau, în principiu, interpersonalitatea circuitului scriitor–literatură–cititor/ exeget.

Dorea să le ofere o desfăşurare narativă, de – aproape – nuvele. ,, Oricum, chiar de ţi-ai pus sau nu atare gând, eseul „te verifică”, totuşi, dacă ai ceea ce Constantin Noica numea simţ epic, altfel spus – har de a povesti idei.” După apariţia volumului Umbra ca martor, a început să rescrie textele despre spectacolul literaturii, întâi de toate, consolidându-le ca documentare, amplificându-le şi „comentându-le” chiar în procesul maieuticii lor asistate de tot alte şi alte „mobilizări” euristice. Îi reuşește să se distanţeze, prin luciditate (moderată...), de ceea ce „ar fi vrut” să se plăsmuiască în nerăbdarea sau doar pasiunea revelaţiei eseistice , declanşatoare de idei, subiecte, imagini, chiar şi de... himere, uneori. Prin urmare, pornind de la conceptul de creaţie ce nu e decât o nemaiîntâlnită întâmplare a sinelui auctorial, aceste bibliotexte se referă, într- un mod specific, la concepţiile fundamentale din epistemologia, ontologia şi teoria cunoaşterii, filozofia valorilor, istoria culturii (preponderent, a literaturii); la problemele de metodă şi antropologie artistică, dar, unde a fost cazul, şi la... mitologia tuturor acestora.

Cel de-al doilea eseu Au scris, scriem, vor scrie aduce în prim plan Istoria scrisului: ,,Scrisul purcede de la pictogramele din Mesopotamia (3 300 î.Hr.). Apoi egiptenii au fost cei care şi-au pus problema de a asocia (şi a face compatibile)

sunetul cu anumite semne.” La baza primelor texte ale umanităţii au fost puse principiile marilor taine divine. ,,Nu putem să nu amintim şi de cel mai lung cuvânt din lume, acesta fiind compus din 189.819 de litere, prin care este redat numele unei proteine umane ce se găseşte în muşchi, asigurând elasticitatea pasivă a acestora.”Eseul dat cuprinde istoria scrisului încă din antichitate și descrie apariția scrisului la diferite popoare( de ex.chinezii) și menționează, de asemenea marii autori ai scrisului lumii, cum ar fi, de exemplu G.Flaubert, Balzac, Eminescu,Shakespeare, Lichtenberg ect. El spune că înainte de a edita ceva mai întîi transcrie de cîteva ori: ,, Manuscrisele mele, pline de ştersături, încurcate, indescifrabile, dovedesc chinul care m-au costat. Nu există unul pe care să nu-l fi transcris de patru sau cinci ori înainte de a-l da la tipar. N-am putut să încropesc niciodată ceva cu pana în mână, aşezat la masă în faţa hârtiei: numai plimbându-ne printre stânci şi în pădure, numai noaptea în pat şi în timpul insomniilor îmi întocmesc scrierile în creier; şi e uşor de înţeles cu câtă încetineală, mai ales pentru un om cu totul lipsit de memorie verbală şi care în viaţa lui n-a putut să înveţe şase rânduri pe dinafară. Sunt unele fraze pe care le-am sucit şi răsucit şase nopţi la rând în cap, înainte de a fi bune de pus pe hârtie. De aici vine şi faptul că am izbutit mai bine în scrierile care cer mai multă migală, decât în cele ce se cer făcute cu o anumită uşurinţă.”

Cel de-al treilea eseu Ca o metaforă edenică, debutul? relevă faptul că de cele mai multe ori debutul un om care scrie vine încă din adolescență, cînd acesta are o intuiție primară , este copleștit de ideile sale și nu lasă loc îndoielilor.Desigur , mai apoi lui îi dispar aceste calități și începe să fie plin de îndoieli ,, ceea ce Arghezi numea „criza tuturor tinereţilor, trezite la răscrucea îndoielilor”, când entuziasmul de ieri întru scris astăzi deja e supus tot mai drastic încercărilor de nesiguranţă şi descurajat de zadarnica, ineficienta, parcă, strădanie de a surprinde şi cuprinde în cuvinte cele mai intime şi subtile articulaţii ale spiritului.”.Leo Butnaru vine cu exemple din literatura, a unor scriitori care au debutat.Eseul se finalizează cu niște sfaturi pe care le dă acesta tinărului scriitor: ,, „Tinere care te dedici LITERELOR şi care aştepţi să fii tratat cu blândeţe şi onoare, ascultă din gura unuia care le cunoaşte destul de bine şi le-a practicat şi le-a iubit de aproape cincizeci de ani, ascultă şi închide în suflet aceste sfaturi şi următoarea povaţă”

Cel de-al patrulea eseu Onor și onorariu aduce cu sine informații din cele mai vechi timpuri, atunci cînd scriitorii nu erau răsplătiți sau aveau un cîștig foarte mic.Însă nu toți erau în aceeași situație, de exemplu în Roma Antică un clasic se considera un om bogat.Ceea ce pe mine m-a impresionat este istoria despre un sclav ce compunea versuri, prin care ataca direct sau aluziv stăpânul: aceste probe literare erau atât de frumoase, încât stăpânul (fire sensibilă, vede-se!) într-o zi

declară solemn- încruntat: „Sclavul acesta este liber!” Incontestabil, onorul şi onorariul suprem ar fi să însemne tocmai recăpătarea sfintei libertăţi! Greci au fost primii care au atașat numele autorilor la operele acestora.Însă nu toți au avut de cîștigat din urma scrierilor, din contra unii au avut de suferit, cum ar fi de exemplu Heril, cel care a porunca lui Alexandru Macedon trebuia sa scrie despre expediția acestuia, a sfîrșit tragic.În acest capitol, de asemenea mi-a atras atenția faptul că de suferit aveau soțiile acestor oameni ai artei.

Cel de-al cincilea eseu Punctul de vedere al șlefuitorului de lentile