Eseuri Poezii BAC

25
ROMANTISMUL : ”Luceafărul” de Mihai Eminescu Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar, într-un gen, într-o specie: Această capodoperă a poetului nepereche a apărut în 1883, în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” din Viena şi a fost reprodus în revista “Convorbiri literare”. “Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume, mijloace artistice. El se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. De asemenea, poemul este romantic prin amestecul genurilor literare (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor: meditaţia filozofică, idila, pastelul, elegia. Viziunea despre lume: Aceasta este exprimată prin tematică, prin opinia poetului despre relaţia dintre geniu şi societate, prin alternarea planurilor terestru-cosmic, prin antiteze, prin complexitatea motivelor literare, prin sursa de inspiraţie (basmul românesc “Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch). Deci este o viziune romantică despre lume a lui Mihai Eminescu. Teme şi motive romantice: Tematica poemului eminescian este complexă: iubirea, natura, timpul, lumea cosmică, condiţia umană, condiţia creatorului de geniu. Iubirea este prezentată în două ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina) şi cosmică (fata de împărat şi Hyperion). Cadrul natural este agreabil, protector, plin de armonie. Timpul este efemer, raportat la condiţia umană şi infinit pentru univers. Lumea cosmică este în opoziţie cu lumea terestră, exponenţii lor (luceafărul, respectiv fata de împărat) fiind în relaţie de incompatibilitate. Omul este muritor, îşi realizează visurile, dar geniul rămâne nemuritor, singur, fără să fie iubit şi fără să iubească. Motivele romantice sunt terestre: marea, castelul, teiul; cosmice: luceafărul, stelele, cerul, luna şi cele specifice romantismului: visul, somnul, îngerul, demonul, zborul cosmic. Compoziţia textului poetic; semnificaţiile poemului: Titlul poemului este motivul central, luceafărul, (substantiv articulat), simbol al lumii nemuritoare, al omului superior, al

Transcript of Eseuri Poezii BAC

Page 1: Eseuri Poezii BAC

ROMANTISMUL : ”Luceafărul” de Mihai Eminescu

Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar, într-un gen, într-o specie: Această capodoperă a poetului nepereche a apărut în 1883, în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” din Viena şi a fost reprodus în revista “Convorbiri literare”. “Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume, mijloace artistice. El se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. De asemenea, poemul este romantic prin amestecul genurilor literare (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor: meditaţia filozofică, idila, pastelul, elegia. Viziunea despre lume: Aceasta este exprimată prin tematică, prin opinia poetului despre relaţia dintre geniu şi societate, prin alternarea planurilor terestru-cosmic, prin antiteze, prin complexitatea motivelor literare, prin sursa de inspiraţie (basmul românesc “Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch). Deci este o viziune romantică despre lume a lui Mihai Eminescu. Teme şi motive romantice: Tematica poemului eminescian este complexă: iubirea, natura, timpul, lumea cosmică, condiţia umană, condiţia creatorului de geniu. Iubirea este prezentată în două ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina) şi cosmică (fata de împărat şi Hyperion). Cadrul natural este agreabil, protector, plin de armonie. Timpul este efemer, raportat la condiţia umană şi infinit pentru univers. Lumea cosmică este în opoziţie cu lumea terestră, exponenţii lor (luceafărul, respectiv fata de împărat) fiind în relaţie de incompatibilitate. Omul este muritor, îşi realizează visurile, dar geniul rămâne nemuritor, singur, fără să fie iubit şi fără să iubească. Motivele romantice sunt terestre: marea, castelul, teiul; cosmice: luceafărul, stelele, cerul, luna şi cele specifice romantismului: visul, somnul, îngerul, demonul, zborul cosmic. Compoziţia textului poetic; semnificaţiile poemului: Titlul poemului este motivul central, luceafărul, (substantiv articulat), simbol al lumii nemuritoare, al omului superior, al geniului care, prin solitudinea şi nefericirea sa, este în opoziţie cu omul comun.Titlul uneşte două mituri: cel românesc, al stelei căzătoare şi cel grecesc, al lui Hyperion (“cel ce umblă pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului romantic. “Luceafărul” are 98 de catrene şi cuprinde patru tablouri poetice. Incipitul este o formulă tipică de basm: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” şi face parte din primul tablou, în care se realizează şi portretul fetei de împărat unică prin frumuseţea ei exprimată cu ajutorul unui superlativ popular: “O prea frumoasă fată”, a epitetului”mândră”, a unei duble comparaţii ce-i evidenţiază puritatea, inocenţa: “Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Primul tablou se desfăşoară în plan terestru şi cosmic, înfăţişând povestea de iubire dintre prinţesă şi luceafăr. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii. La chemarea fetei (din strofa-refren a poemului) “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează !”, luceafărul se metamorfozează de două ori, luând chipul unui prinţ (pentru a fi de acelaşi rang cu ea). Prima întrupare este din cer şi mare (opoziţie cosmic-terestru) şi reprezintă o ipostază angelică (“înger”), cea de a doua este din soare şi noapte (antiteză) şi redă ipostaza demonică (“demon”). Luceafărul, tot într-o strofă-refren, îi cere fetei să-i fie mireasă în lumea lui. Aceasta, având o senzaţie de disconfort, îl respinge de fiecare dată: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”…“ Privirea ta mă arde”.

Page 2: Eseuri Poezii BAC

Relaţia de incompatibilitate este ilustrată în versurile: “Au nu-nţelegi tu oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti muritoare ?” Fata de împărat îi cere luceafărului sacrificiul suprem, acela de a fi muritor ca şi ea. El acceptă, dar trebuie să ceară dezlegare de la părintele său. Al doilea tablou poetic redă idila dintre doi pământeni Cătălina (fata) şi Cătălin (“băiat din flori şi de pripas”), exprimând ideea că relaţiile de dragoste dintre exponenţii aceleiaşi lumi se realizează cu uşurinţă, sub forma ludică (a jocului). Cătălina are însă “visul de luceferi”, aspiră spre absolut; Cătălin este întruchiparea mediocrităţii pământene şi opusul luceafărului. Idila se desfăşoară în plan terestru, stilul fiind glumeţ, familiar (nu sobru, ca în partea întâi sau a treia). Cel de-al treilea tablou este proiectat în planul cosmic şi surprinde călătoria interstelară (“Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”), zborul cosmic al luceafărului, al lui Hyperion, către Demiurg. Din dialogul celor două entităţi veşnice reiese că Hyperion doreşte să fie muritor pentru “O oră de iubire”, că părintele sau îi înfăţişează soarta omului trecător, care are parte de noroc, de dragoste, dar şi menirea lor în univers, ca exponenţi ai lumii eterne. Apoi, Demiurgul îi propune demnităţi: să fie poet, înţelept, comandant de oşti, împărat, însă încheie cu sentinţa: “Dar moartea nu se poate”. Ultimul sfat al părintelui este ca luceafărul să-şi îndrepte din nou privirea spre “acel pământ rătăcitor” pentru a reconsidera condiţia umană. Ultimul tablou poetic se desfăşoară în plan terestru şi cosmic prezentând un peisaj romantic, dominat de parfumul florilor de tei, de linişte, de intimitate, de razele lunii şi cuplul de îndrăgostiţi, doi muritori care-şi mărturisesc iubirea. Fata nu-l mai cheamă pe luceafăr, îi cere doar să-i lumineze destinul, să-i fie steaua călăuzitoare, iar Hyperion nu se mai metamorfozează adresându-i –se cu dezamăgire : ”Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?” Strofa finală este catrenul-cheie care descifrează alegoria poemului : prin antiteză este conturată lumea mică, a muritorilor, exprimată prin metafora “cercului strâmt” în care oamenii au parte de soartă, de noroc, de dragoste şi sfera/ lumea veşnică în care luceafărul ( omul superior, geniul) rămâne “nemuritor” (prin rostul, rolul, creaţia lui ) şi “rece” (lipsit de afectivitate, singur, izolat, trist). Astfel, geniul se izolează îndurerat de lumea comună, de nivelul terestru, asumându-şi destinul de esenţa nepieritoare. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”, simbol al vremelniciei. Relaţiile de opoziţie şi de simetrie: Relaţiile de opoziţie se pot ilustra prin antiteza dintre geniu şi omul comun, dintre planul terestru şi cel cosmic. Între omul superior/ geniu şi omul comun este o relaţie de incompatibilitate evidentă. Atitudinea geniului este una de interiorizare, de asumare a eternităţii, de seninătate şi detaşare, de dispreţ faţă de incapacitatea omului pieritor de a-şi depăşi condiţia limitată.Perechile în antiteză sunt, prin urmare: luceafărul-Cătălin; Demiurgul-Cătălin. Geniul este reprezentat de Hyperion şi de părintele său (nemuritori), omul comun- de Cătălin şi Cătălina (fiinţe efemere). Relaţiile de simetrie se observă la nivelul compoziţiei: planul terestru şi cosmic interferează în primul şi ultimul tablou, în timp ce al doilea tablou se petrece doar în plan terestru, iar al treilea, numai în plan cosmic. Mijloacele artistice; expresivitatea limbajului: La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei şi a antitezelor (procedeu romantic, frecvent în lirica eminesciană), dar şi a metaforelor (“palate de mărgean”, “cununi de stele”), a hiberbolelor din metamorfozele luceafărului, a epitetelor (dintre care nu lipseşte “dulce”, preferat de poet), a comparaţiei (din portretul fetei), a personificării luceafărului.

Page 3: Eseuri Poezii BAC

La nivel lexico-semantic şi morfo-sintactic, în poem sunt forme arhaice care accentuează atmosfera de basm, interjecţii în dialogul celor doi pământeni, verbe la perfect simplu şi conjunctiv care susţin oralitataea stilului. Exprimarea unei opinii argumentate: Opinia mea este că “Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema romantică a locului pe care îl ocupă geniul în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele simbolice, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări, simboluri.Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului / omului superior, în lume, văzut ca o fiinţă solitară, nefericită, în antiteză cu omul comun.Aşa cum afirma şi Kunisch, luceafărul “n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Raportul autor-eu liric se poate exprima aşa cum l-a interpretat criticul literar Tudor Vianu, care considera că personajele poemului sunt “voci” sau “măşti” ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează în diverse ipostaze lirice: sub chipul lui Hyperion, simbol al geniului, sub cel al lui Cătălin, care reprezintă aspectul teluric al bărbatului, dar şi sub înfăţişarea Demiurgului care exprimă aspiraţia spre impersonalitatea univesală sau chiar sub înfăţişarea Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut. Poem-capodoperă, “Luceafărul” reprezintă o sinteză a creaţiei lirice eminesciene, deoarece ilustrează prin teme, motive, atitudine, elementele de imaginar poetic, procedeele artistice cultivate, muzicalitatea elegiacă, meditativă a catrenelor (măsura versurilor de şapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucişată), viziunea romantică despre lume a “Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu. “Luceafărul” a intrat în Cartea Recordurilor în anul 2009 pentru meritul de a fi cel mai lung poem de dragoste din literatura universală.

Page 4: Eseuri Poezii BAC

SIMBOLISMUL: “Plumb” de George Bacovia

Cadrul apariţiei poeziei: “Plumb” este o poezie simbolistă cu care debutează volumul cu acelaşi titlu, publicat in 1916. Caracteristici ale poeziei simboliste (încadrarea operei într-un curent literar): “Plumb” se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor (plumb), tehnica repetiţiei, cromatica şi trăirile profunde ale eului liric. Estetica simbolistă se caracterizează prin izolare, solitudine, înstrăinare, împietrire, stări sufleteşti confuze, nedefinite, transmise pe calea sugestiei, folosită pentru a exprima corespondenţele între planul exterior şi planul interior, prin cultivarea senzaţiilor vizuale, auditive, tactile, olfactive. “Plumb” explorează stările şi emoţiile produse de elementele decorului funerar (imaginarul poetic). Simbolurile din opera bacoviană: “plumb”, “cavou”, “singur”, organizează discursul liric şi conferă ambiguitate prin diversitatea semnificaţiilor. Muzicalitatea interioară este dată de paralelismul sintactic, de laitmotivul “stam singur”, de pauze, de puncte de suspensie, care transmit senzaţie de împietrire şi sentimentul morţii. Viziune despre lume: Poezia lui George Bacovia oglindeşte solitudinea eului liric, o constiinţă înspăimântată de lumea în care trăieşte. În “Plumb” viziunea este fără ieşire, deoarece textul evidenţiază starea de singurătate, obsesia deplinei izolari, presimţirea morţii. Lirism subiectiv: Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat prin mărcile subiectivităţii: “stam”, “am început”-verbe la persoana I, singular; “(amorul) meu”-adjectiv posesiv, la persoana I, singular. Tema operei: “Plumb” are ca temă condiţia poetului într-o societate limitată, artificială, fără idealuri, într-o lume ostilă şi stranie. Compoziţia textului poetic: Semnificaţia titlului: “Plumb” este un simbol care sugerează apăsarea sufletească, greutatea sufocantă, cenuşiul existenţial, universul monoton, imposibilitatea de a ieşi dintr-un spaţiu închis. Incipitul (primul vers) “Dormeau adânc sicriele de plumb “ cuprinde cele două simboluri bacoviene “sicrie” şi “plumb” ce fac parte din câmpul semantic al morţii alături de verbul la imperfect “dormeau” şi adverbul “adânc”, care ilustrează motivul somnului/ al morţii ca un somn profund. Cuvântul ”plumb” plasat la final de vers sugerează închiderea, imposibilitatea evadării. De fapt, termenul este reluat de şase ori, în poziţii distribuite simetric în ambele strofe-catren. Semnificaţiile cuvântului “plumb” se construiesc pe baza corespondenţelor dintre planul subiectiv, uman, interior şi planul obiectiv, exterior. El sugerează moartea, apăsarea sufletească, prăbuşirea interioară. Culoarea sa gri exprimă tristeţe, monotonie, plictis, nelinişte, melancolie, răceală, lipsa de viaţă, izolare. Sonoritatea cuvântului, produsă de patru consoane şi o vocală închisă indică prăbuşirea, greutatea apăsătoare a existenţei. “Plumb” este poziţionat simetric şi în asocieri semantice inedite: “sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “coroanele de plumb”( în prima strofă) şi “amorul meu de plumb”, “aripile de plumb” ( în al doilea catren). Toate contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant, a imaginarului poetic specific bacovian. Simetria compoziţională: Discursul liric este organizat în două catrene care sunt secvenţe poetice corespunzătoare celor două planuri: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de “cimitir”, de “cavou” şi realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii (“amorul meu de plumb”).

Page 5: Eseuri Poezii BAC

Construcţiile simetrice sunt: primul catren începe cu verbul „ dormeau”, urmat de adverbul „adânc”; al doilea catren debutează cu verbul „dormea”, urmat de adverbul „întors”; sintagma „flori de plumb” se află la începutul celui de-al doilea vers, în ambele strofe; sintagma „stam singur” ocupă prima poziţie în al treilea vers, în ambele catrene; structurile „ şi era vânt...”, „şi era frig” sunt distribuite la finalul celui de-al treilea vers din fiecare strofă; simbolul „plumb” încheie versurile 1, 4, 5, 8. Simetria construcţiei acestei poezii sugerează monotonia, plictisul, universul închis, sufocant, apăsător, în care eul liric nu poate evolua spiritual. Limbajul şi expresivitatea textului liric: Poezia “Plumb” este realizată în mod preponderent din imagini vizuale, care evidenţiază vidul sufletesc, angoasa vieţii. Strofa întâi descrie un spaţiu închis, apăsător, sufocant în care eul liric se simte izolat ca într-un “cavou”.Toate elementele decorului de înmormântare indică mediul provincial mohorât, anost, în care până şi florile sunt împietrite. Vântul sugerează mişcarea, dar produce efecte reci, exprimate prin imaginea auditivă: “Şi scârţâiau coroanele de plumb.” Strofa a doua ilustrează tragicul existenţial, provocat de lipsa afectivităţii: “Dormea întors amorul meu de plumb”. Sintagma “aripile de plumb” presupune un zbor în jos, cădere surdă şi grea, moarte. O altă imagine auditivă “Şi-am început să-l strig” exprimă durerea sufletească a eului liric. Ambiguitatea poetică se remarcă la nivelul structurii “amorul meu de plumb”, deoarece aceasta poate sugera pe de o parte, o dragoste pierdută, tristă, irealizabilă şi, pe de altă parte, creaţia eului liric care înţelege că, într-o lume îngustă, moartă din punct de vedere spiritual, opera sa nu se poate înălţa, nu poate fi apreciată la justa ei valoare.Astfel, creatorul trăieşte o dramă, se simte incompatibil cu lumea în care trăieşte şi care nu-l înţelege, nu-l apreciază. De aceea poezia are ca temă condiţia creatorului/ artistului de geniu, aflat în dezacord cu societatea. Expresia spaimei de moarte, a senzaţiei de gol sufletesc, a singurătăţii obsedante se realizează prin imaginile auditive, dar şi prin senzaţii tactile (frigul, vântul). Prozodia este riguros construită prin închiderea versurilor cu rimă îmbrăţişată, măsura fixă de zece silabe. Verbele sunt la timpul imperfect care desemnează trecutul nedeterminat, dar şi permanenţa unei stări de nelinişte, de singurătate, dezamăgire: “dormeau”, “stam”, “era”, “scârţâiau”, “dormea”, “atârnau”. Verbul la perfect compus “am început” şi cel la conjunctiv “să strig” sugerează disperarea eului liric. Verbul “a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic, în construcţii care sugerează trecerea de la planul obiectiv, “era vânt”, la planul subiectiv “era frig”. Textul poetic este realizat prin procedeul acumulării: prin repetarea conjuncţiei copulative “şi”, prin sintagmele în centrul cărora se află simbolul central-plumb. Prin atmosferă, folosirea sugestiei, a simbolului şi a corespondenţelor, prin accentuarea stărilor sufleteşti, poezia “Plumb” de George Bacovia se încadrează în estetica simbolistă/ curentul literar numit simbolism, deschizând, în lirica noastră, calea spre modernitate, în privinţa modalităţilor de expresie, a viziunii despre lume.

Page 6: Eseuri Poezii BAC

MODERNISMUL: “Testament” de Tudor Arghezi

Contextul apariţiei; încadrarea textului poetic într-o specie; modernismul operei: Primul volum de versuri publicat în 1927 de Tudor Arghezi poartă titlul “Cuvinte potrivite” şi debutează cu poezia “Testament”, care este o artă poetică modernă, deoarece exprimă crezul artistic şi viziunea asupra lumii prin mijloace stilistice variate şi înnoitoare. Poezia aparţine direcţiei moderniste fiindcă impune forme noi în planul creaţiei artistice, adânceşte lirismul, ambiguizează limbajul, construieşte metafore inedite potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se transformă în frumos (estetica urâtului). Tudor Arghezi este preocupat de menirea poetului în univers, de misiunea artei sale, de raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, de şlefuirea cuvintelor. Viziunea despre lume: “Testament” este o artă poetică interbelică socotită o capodoperă a liricii argheziene, deoarece ilustrează prin mijloace artistice novatoare unitatea de concepţie şi de viziune a poetului asupra existenţei. Adept al esteticii urâtului, Arghezi consideră că orice aspect al realităţii, frumos sau urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic. Poezia este un monolog adresat, caracterizat prin lirism subiectiv pentru că din text nu lipsesc mărcile subiectivităţii (verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular), exprimând convingerile şi aspiraţiile artistice ale poetului în legatură cu rolul creatorului şi al artei sale. Arghezi este interesat şi de raportul artistului cu receptorul/ cititorul căruia i se adresează părinteşte, sfătos. Tema şi motive literare: Tematica este specifică unei arte poetice: procesul creaţiei, menirea acesteia, rostul poetului în societate. Motivul central al poeziei este “cartea” care înseamnă cunoaştere, legatura spirituală dintre generaţii, pentru că aminteşte despre străbuni şi se adresează tinerilor cititori.Câmpul semantic al cărţii este alcătuit din cuvintele: “testament”, “hrisov”, “cuvinte potrivite”, “vioară”.Motivul poetului-făurar este “rob”, ipostază în care, cu modestie, se aşază Arghezi în raport cu receptorul.Motivul revoltei este axat pe termenii: “durere”, “stăpân”, “bici”, răzvrătită”.Câmpul semantic al creaţiei adună cuvinte sugestive cum sunt: “treaptă”, “condei”, “călimară”. Compoziţia poeziei: Titlul are înţeles metaforic, se află în strânsă legatură cu tema şi exprimă dorinţa poetului de a lăsa cititorilor o moştenire spirituală: cartea sa. Incipitul introduce receptorul în problematica poeziei, în mod direct, prin referire la atitudinea scriitorului faţă de creaţie, faţă de lume, el având doar o avere spirituală: “Nu-ţi voi lăsa, drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte.” Ca un părinte spiritual sau ca un mentor, eul liric se adresează direct cititorului, “fiule” (substantiv în vocativ). Cartea oferită acestuia este “o treaptă” a cunoaşterii, “rodul durerii de vecii întregi”, un bun de mare valoare care trebuie păstrat: “Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Compoziţional, “Testament” are cinci strofe, alcătuite dintr-un numar inegal de versuri: prima are opt versuri, a doua-patru, a treia şi a patra sunt poliforme, iar a cincea are opt versuri. Strofele se pot grupa în trei secvenţe poetice: prima (strofa unu şi doi) evidenţiază legatura dintre poet şi urmaşi (cititorii); a doua (formată din urmatoarele două strofe) redă rolul etic, estetic, social al poeziei; a treia (ultima strofă) ilustrează efortul creator.

Page 7: Eseuri Poezii BAC

Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie “carte” şi a echivalentelor ei stilistice în diferite poziţii ale discursului poetic, în fiecare dintre cele trei secvenţe lirice. Relaţiile de opoziţie se stabilesc între diverse componente ale poemului: “sapa-n condei şi brazda-n călimară”, exemplu în care sapa şi brazda sunt unelte specifice muncii fizice, iar condeiul şi călimara simbolizează creaţia. Alte cuvinte în opoziţie sunt: “zdrenţe”-coroane”; “venin-miere” care sugerează bogaţia lexicului în poezie. În versurile “Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”, există opoziţia dintre graiul popular, sursă a lexicului poetic şi “cuvinte potrivite” care sugerează versificarea şi fac aluzie la titlul volumului din 1927, care se deschide cu “Testament”. Relaţia de opoziţie este prezentă în versurile care susţin estetica urâtului: “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, versuri în care enumeraţia metaforică din primul vers, ce indică urâtul, este în antiteză cu sintagma din al doilea vers ”frumuseţi şi preţuri noi”, adică opera, creaţia, arta, deci frumosul. O altă opoziţie sugerează diferenţa dintre “slova de foc”-inspiraţia, talentul şi “slova faurită”-efortul creaţiei. De asemenea, în finalul artei poetice, există opoziţia dintre rob şi Domn, cel dintâi sugerând poetul modest, iar cel de-al doilea-cititorul (ceea ce explică relaţia dintre autor şi receptor): “Robul a scris-o, Domnul o citeşte”. Semnificaţii şi limbajul expresiv: Motivul central “cartea” are în poem mai multe semnificaţii: “treaptă”, etapa în cunoaştere, în acumulările spirituale; “hrisovul cel dintâi”, actul care legitimează un popor dându-i personalitate, “vioara” în sens metaforic desemnând opera poetului: “Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”. În cartea sa, Arghezi elogiază pe străbunii care au fost creatorii bunurilor materiale şi marchează momentul în care s-a făcut trecerea la făurirea bunurilor spirituale: “Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară…” În acest demers, poetul, asemenea unui demiurg, a transpus limbajul popular în metafore şi simboluri, aşa cum sugerează verbele: “am ivit”, “am prefăcut”, “grămădii”, “iscat-am”. Arghezi subliniază rolul social şi moralizator al artei atunci când se referă la suferinţele poporului puse pe seama “stăpânului” ce trebuie pedepsit pentru atitudinea nedreaptă ce a dus la revolte şi nemulţumiri. Caracterul justiţiar este evident în versurile: “Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-ncet pedepsitor”. Poezia “Testament” este emblematică în lirica argheziană pentru ilustrarea esteticii urâtului, dar şi pentru ideea că poezia se naşte din inspiraţie şi talent pe de o parte, iar pe de altă parte, din sacrificiu şi efort. Metaforele “slova de foc” şi “slova faurită” care pun în valoare aceasta idee, “Împărecheate-n carte se mărită”, deci sunt fundamentale pentru creaţie. Tudor Arghezi, după Eminescu, a contribuit în mod semnificativ la revoluţionarea limbajului poetic prin metafore, asocieri de cuvinte inedite, şocante, care au la bază termeni nepoetici, din diferite straturi lexicale: arhaism (“hrisov”), regionalism (“grămădii”), expresii populare (“pe brânci”, “plăvani”, “zdrenţe”), termeni religioşi (“icoane”, “Dumnezeu”, “cu credinţă”), neologism (“obscure”). Pentru Arghezi, poezia este îmbinarea “slovei făurite”, şlefuite de un adevărat bijutier al cuvintelor, şi a “slovei de foc”, inspiraţie de sorginte divină. Rolul poetului este de a da cuvintelor urâte “bube, mucegaiuri şi noroi”, forme şi conţinuturi noi, transformându-le în “versuri şi-n icoane” şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legatura dintre generaţii.

Page 8: Eseuri Poezii BAC

MODERNISMUL: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

Contextul apariţiei; încadrarea poeziei într-o specie; modernismul operei: Primul volum de versuri, intitulat “Poemele luminii”, din 1919, scris de Lucian Blaga, debutează cu poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care este o artă poetică modernă a literaturii române interbelice. Această capodoperă lirică este o artă poetică, deoarece Lucian Blaga îşi exprimă crezul artistic, adică propriile idei, gânduri, convingeri şi aspiraţii despre arta literară, dar şi viziunea sa asupra lumii. Astfel, este configurată concepţia scriitorului despre poezie, despre rolul poetului, despre raportul acestuia cu lumea şi creaţia, din perspectiva unei estetici moderne. Arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se înscrie în direcţia modernistă pentru că accentul cade pe relaţiile poet-lume şi poet-creaţie, pentru că există o identitate între planul autorului şi planul eului liric (discursul poetic redă aspecte ale filozofiei lui Blaga, adică atitudinea de sporire a misterului universului, deci opţiunea sa pentru cunoaşterea luciferică). În plus, poezia ilustrează trăsături expresioniste, ca de exemplu, rolul accentuat al eului creator în raport cu lumea cosmică, aspiraţia spre absolut, interiorizare. Viziunea despre lume: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reprezintă o sinteză a viziunii lui Lucian Blaga despre lume, din perspectivă poetică şi filozofică. Misterul este un concept foarte important al operei filozofice blagiene, dar şi al operei sale poetice. Pentru filozoful Blaga există două modalităţi de cunoaştere a lumii: una paradisiacă (raţionalistă , pragmatică, proprie, spre exemplu, omului de ştiinţă, care dezvăluie tainele lumii) şi una luciferică (intuitivă, poetică, specifică artistului care potenţează misterul cu ajutorul imaginaţiei, fanteziei sale creatoare). În plan literar, cunoaşterea se realizează prin două tipuri de metafore: plasticizante (care aparţin lumii reale fără să aducă un plus de semnificaţie) şi revelatorii (care desluşesc misterul din fapte, lucruri, idei). În opinia lui Blaga, menirea poetului este de a conserva şi întări misterele lumii, de aceea optează pentru cunoaşterea luciferică, pentru “calea” de adâncire şi de protejare a misterelor, prin creaţia care devine un liant între eul liric şi lume. “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie-confesiune, ce aparţine lirismului subiectiv prin atitudinea creatorului, prin prezenţa mărcilor subiectivităţii (verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular). Teme şi motive: Tema filozofică străbate întreaga artă poetică, deoarece ilustrează cele două tipuri de cunoaştere stabilite în sistemul filozofic blagian; astfel, creaţia poetului “lumina mea” reprezentând cunoaşterea luciferică se opune creaţiei celorlalţi “lumina altora” reprezentând cunoaşterea paradisiacă. Motivele/ elementele de recurenţă sunt: misterul, lumina, întunericul, dintre care laitmotivul central îl constituie lumina, metaforă a creaţiei. Compoziţia textului liric: Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pe prima poziţie se află pronumele personal “eu”, apoi este verbul la forma negativă “nu strivesc” prin care este respinsă cunoaşterea de tip paradisiac/ raţional.Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” semnifică, prin ideea de cerc, misterele universale. Incipitul este identic cu titlul (primul vers), ceea ce ajută la sublinierea dezideratului eului liric, acela de a nu distruge tainele.

Page 9: Eseuri Poezii BAC

Confesiunea poetului se construieşte pe relaţii de opoziţie între cele două tipuri de cunoaştere, care se realizează prin procedeul antitezei eu/ alţii; lumina mea/ lumina altora; dar şi pe alternarea celor două motive contrastante: lumina-întunericul. Relaţiile de simetrie se evidenţiază prin reluarea titlului în incipit, prin reluarea metaforelor enumerate în prima şi ultima secvenţă poetică, metafore ce surprind temele majore ale creaţiei poetice: “flori” (viaţa efemeră, frumosul), “ochi” (cunoaşterea, contemplaţia), “buze” (comunicarea, sărutul), “morminte” (taina morţii, eternitatea, viaţa de dincolo). Textul poetic se structurează în trei secvenţe, marcate prin scrierea cu majuscule a versurilor. Finalul are o construcţie concluzivă: “Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Sintagmele-cheie din poem sunt: “calea mea”, “lumina mea”, “lumina altora”. Semnificaţiile; expresivitatea limbajului: Primele cinci versuri (prima secvenţă poetică) exprimă cu ajutorul verbelor la forma negativă : “nu strivesc”, “nu ucid”, atitudinea poetului faţă de misterele lumii, adică refuzul de a cunoaşte prin intermediul logicii, raţionalului. Metafora “calea mea” înseamnă destinul asumat de poet: acceptarea şi creşterea tainei prin cunoaştere luciferică, prin iubire. Universul ilustrat cu metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” şi cu enumeraţia metaforică: flori, ochi, buze, morminte. Cea de-a doua secvenţă poetică este mai amplă şi se construieşte pe relaţii de opoziţie, pe antiteză şi pe o comparaţie dezvoltată. În timp ce poetul cu “lumina” sa sporeşte taina, alţii, cu “lumina” lor, distrug misterul. Verbele antitetice susţin această idee: “sporesc” (eu)-“sugrumă” (ei).Conjuncţia adversativă “dar” marchează disocierea dintre exponenţii celor două sfere de cunoaştere.Marca eului liric notată dublu “eu”/ “eu” sugerează opţiunea acestuia pentru modelul cunoaşterii poetice.Comparaţia amplă, aşezată între linii de pauză, are valoarea unei construcţii explicative, cu rol să întărească atitudinea creatorului, aceea de a îmbogăţi, de a mări, prin arta sa, misterul (aşa cum luna, noaptea, adânceşte taina acesteia cu lumina ei). A treia secvenţă este finalul poeziei, cu rol concluziv: “Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, punând în valoare convingerile eului liric. Din punct de vedere stilistic, se poate remarca preferinţa lui Blaga pentru metafora revelatorie, alături de care însă un loc însemnat îl ocupă şi metafora plasticizantă. Câmpul semantic al misterului este realizat prin variate cuvinte/ structuri lexicale: “tainele”, “nepătrunsul ascuns”, “întunecata zare”, “sfânt mister”, “ne-nţelesuri şi mai mari”. Arta poetică modernă, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reflectă concepţia lui Lucian Blaga despre viaţă, lume, univers, iubire, din perspectiva filozofică a cunoaşterii luciferice.

Page 10: Eseuri Poezii BAC

MODERNISMUL: “Riga Crypto şi lapona Enigel” de Ion Barbu

Contextul apariţiei; încadrarea textului într-o specie, într-un curent literar şi într-o perioadă: Poezia a fost publicată în anul 1924, în “Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul “Joc secund” din 1930 (perioada interbelică, în care se confruntă două mişcări literare: modernismul, susţinut de criticul Eugen Lovinescu la cenaclul şi revista “Sburătorul”, şi tradiţionalismul). Balada lui Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că este rezultatul unei sinteze între două domenii diferite: poezia şi geometria; pentru că încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi speciilor literare(balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele filonului liric); deoarece are drept caracteristică a limbajului, ambiguitatea, adică poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie pe tema omului superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian. Viziunea despre lume: Balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă. În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă. Astfel, ca şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în parte pe anumite concepţii, idei, principii. Temă şi motive: Tema baladei este a unei iubiri eşuate, dar şi opoziţia dintre materie şi spirit; material simbolizată de rigă, spiritual- de Enigel. Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea. Compoziţia: Titlul este alcătuit din numele celor două fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a ţării gheţurilor), Enigel (nume cu rezonanţă nordică, angel, înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece, un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă care aspiră să-şi depăşească limitele, părăsind lumea ei rece şi îndreptându-se spre lumină, spre soare. Incipitul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să convingă menestrelul( trubadurul) să cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi şi o face, la sfârşitul ceremonialului: “la spartul nunţii în cămară”. Relaţii de opoziţie şi de simetrie: O clară relaţie de opoziţie (evidentă chiar din titlu) se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-feminin, regal-comun. Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umana (lapona), în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită). Altă opoziţie: soare-umbră, evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu umed, rece, umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare.

Page 11: Eseuri Poezii BAC

Relaţia de simetrie se remarcă la nivelul deschiderii textului, când se evocă două nunţi: la început, cea umană (la finele căreia se cântă povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală, a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog.Ele intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile. Simetria are menirea de a dezvălui legea potrivit căreia nuntirea se poate realize numai între cei care au acelaşi statut ontologic. O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru riga, astrul vieţii înseamnă moarte, pentru Enigel, înseamnă înţelepciune. (simetria- raportarea la soare, conduce la o opoziţie). Simboluri importante; imaginarul poetic: O componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi opuse (Enigel vorbeşte în somn cu riga). O alta este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.”Roata albă” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul şi în destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele. Nunta este un element de recurenţă/ motiv care se evidenţiază la nivelul construcţiei simetrice, în ipostaze diferite: uman, vegetal. Semnificaţiile textului; limbajul expresiv: “Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost interpretată ca o liricizare a legendei despre originea ciupercilor otrăvitoare (riga-ciupercă bună, comestibilă, ieşit în soare, ca dovadă a încercării de a-şi depăşi condiţia, plesneşte, este otrăvit de lumină, înnebuneşte şi se nunteşte, în lumea lui, cu măselariţa). Balada a fost citită de criticul Nicolae Manolescu ca un “Luceafăr întors”, în sensul că în “Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în baladă-este lapona (personaj feminin). Ion Barbu, prin intermediul menestrelului, dezvăluie povestea tristă a rigăi Crypto şi a laponei Enigel. El este regele ciupercilor, preferă locurile răcoroase, ude, are ”inimă ascunsă” (metaforă) şi este bârfit de ghioci şi toporaşi că nu vrea să înflorească, că este steril.Lapona este “mică, liniştită”, pleacă din ţara zăpezilor cu renii la păscut, spre sud. În drum, poposeşte la riga, care, ospitalier, îi oferă dulceaţă, fragi şi îi cere să rămână în lumea lui. Enigel ezită să-i răspundă, în schimb observă că el trebuie să mai aştepte, “să se coacă”.Lapona îi mărturiseşte dorinţa de a ajunge în sud, spre lumină, având un cult pentru soare: “Mă-nchin la soarele-nţelept”. Crypto încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui (“ca un inel”) care îl loveşte din plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare, ce îşi alege o crăiasă din lumea lui. Limbajul expresiv se distinge prin antiteza dintre personajele poemului, prin alegorie (metafore, personificare), repetiţii( vers-refren: “Rigă Crypto, rigă Crypto”; “Enigel, Enigel”), simboluri: roată, fântână, inel. Cuvinte ca: “beteli”, “funtă”, “ciupearcă”, “mânătarcă”, “iacă”, “să-i ţie” aduc rezonanţe străvechi, de legendă. În opinia mea, balada lui Ion Barbu oferă o experienţă lirică de altă natură decât poemul “Luceafărul”. După ce am înţeles incompatibilitatea lumii lui Hyperion cu cea a pământencei, fata de împărat, acum avem un alt exemplu de incapacitate de comunicare a exponenţilor unor sfere diferite: vegetal (riga), uman (lapona), care au idealuri opuse. Ambele poeme, cel eminescian-romantic, cel barbian-modernist, se construiesc din elemente specifice tuturor genurilor literare (firul narativ ţine de epic; dialogul- de dramatic; iar prin varietatea sentimentelor exprimate, prin expresivitatea limbajului, prin prozodie-de liric).

Page 12: Eseuri Poezii BAC

TRADIŢIONALISMUL: “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat

Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie: Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923. Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi. Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat. Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe. Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi. Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat). Viziune despre lume: Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei. Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi. Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular. Compoziţia textului poetic: Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut. Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor. Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului. A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric). Relatii de opoziţie şi de simetrie: Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă).

Page 13: Eseuri Poezii BAC

Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire. Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit. Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo.Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului. Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia: Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut.Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”.Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”. În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…” Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului. Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină. Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist. Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe. Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună). Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent.Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi). Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural. Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul. Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei. Exprimarea unei opinii argumentate: Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural. Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.

Page 14: Eseuri Poezii BAC

NEOMODERNISMUL: “Altă matematică” de Nichita Stănescu

Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar: În perioada anilor 1960-1970 se manifestă curentul literar numit neomodernism, care se caracterizează prin: redescoperirea sentimentelor, lirismul pur, puterea metaforei, spiritul ludic, profunzimile fiinţei umane şi marile întrebări ale acesteia, reprezentarea abstracţiilor în formă concretă, noutatea expresiei poetice, asociaţii sau combinaţii originale, neobişnuite de cuvinte, ambiguitatea mesajului, nonsensul, absurdul. Poetul Nichita Stănescu s-a remarcat în perioada 1960-1980, fiind neomodernist în volumele sale de versuri: “Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”, “11 elegii”, “Oul şi sfera”, “Necuvintele”, “În dulcele stil clasic”, “Noduri şi semne”. Tema şi motive: Poezia “Altă matematică” este publicată în volumul din 1972, intitulat “Măreţia frigului”, având ca temă iubirea şi ca motiv, cuplul de îndrăgostiţi. Compoziţia: poezia are patru strofe cu versuri inegale (prima strofă are treisprezece versuri, a doua- nouă, a treia- patru versuri, a patra -două/ distih). Titlul operei este semnificativ şi se poate explica în sensul că iubirea este înţeleasă ca o “altă matematică”, un sentiment puternic, nesupus măsurării exacte, matematice. Semnificaţiile textului; expresivitatea limbajului: În prima strofă, se remarcă două planuri: unul al cunoaşterii, bazat pe logică, pe raţiune; celălalt al sentimentului de dragoste; ele sunt prezentate în antiteză. În planul cunoaşterii raţionale, matematice, există reguli clare, precise, aşa cum dovedesc operaţiile aritmetice: înmulţirea- “unu ori unu fac unu”, scăderea- “cinci fără patru fac unu”, împărţirea- ”opt împărţit la opt fac unu”; adunarea- “unu plus unu fac doi”. Poetul foloseşte în calcule repetarea numeralului “unu” care simbolizează singurătatea, unicitatea, dar în final, semnalează existenţa numeralului “doi” care anticipează, în plan sentimental, cuplul. De asemenea, el introduce în această demonstraţie verbul “ştim” (cu persoană neutră, generalizată- noi), care desemnează cunoaşterea de către toţi receptorii a unor operaţii logice, elementare. În planul sentimentelor erotice, verbul nu mai este la forma afirmativă, ci la cea negativă “nu ştim”, deoarece în privinţa iubirii totul este greu de înţeles, totul este lipsit de logică, de raţiune. Dragostea nu se poate supune regulilor, de aceea limbajul poetic conţine asociaţii ciudate, absurde, caracterizate de nonsens, ambiguitate şi spirit ludic :”dar un inorog ori o pană/ nu ştim cât face”; “dar un nor fără o corabie/ nu ştim cât face”( motivele sunt poetice şi simbolice: inorogul indică o lume fantastică, pana- sfera creaţiei, norul- aspiraţia spre înalt, corabia- melancolia depărtărilor). În finalul strofei, eul liric îşi exprimă direct şi, evident subiectiv, sentimentele, referindu-se la cuplul de îndrăgostiţi: “dar eu şi cu tine,/ nu ştim, vai, nu ştim cât facem”. Lirismul subiectiv este prezent prin mărcile specifice: pronumele personale la persoana I (“eu”) şi a doua (“tine”), singular; prin verbul la forma negativă (“nu ştim”), repetat, la persoana I, plural; prin interjecţia “vai”. Cea de-a doua strofă debutează tot cu o interjecţie care exprimă subiectivitatea”Ah” şi continuă cu suprapunerea celor două planuri, al cunoaşterii şi al iubirii, într-un limbaj caracterizat de absurditate, de ambiguitate, ce accentuează ideea ca în dragoste nu există legi, calcule, reguli pentru toţi: “un cal fără un tramvai/ face un înger”,/ o conopidă plus un ou,/ face un astragal…” Punctele de suspensie din finalul strofei îndeamnă cititorul să-şi conducă imaginaţia şi fantezia în sfera visului, a iubirii greu de descifrat. A treia strofă se concentrează asupra cuplului de îndrăgostiţi care nu se supun regulilor, pentru că sentimentele nu ţin cont de raţiune, de logica cea mai simplă: “ Numai tu şi cu mine/ înmulţiţi şi

Page 15: Eseuri Poezii BAC

împărţiţi/ adunaţi şi scăzuţi/ rămânem aceiaşi…” Punctele de suspensie din finalul acestei strofe sugerează că un cuplu rămâne neschimbat dacă iubirea este statornică. Distihul final: “Pieri din mintea mea! / Revino-mi in inimă!” conţine două cuvinte-cheie: mintea şi inima. Primul indică raţiunea, al doilea este un simbol al iubirii. Versurile sunt exclamaţii retorice prin care eul liric îşi exprimă dorinţele puternice, adresate direct persoanei iubite, prin intermediul verbelor la modul imperativ: “pieri”, “revino”, la persoana a II-a, singular, transmiţând mesajul clar al iubirii împărtăşite din toată inima. Relaţii de simetrie: ele se evidenţiază în poziţionarea simetrică a verbului “ştim”/ “nu ştim” la începutul unor versuri, prin repetarea verbului “fac”/ “face”, prin prezenţa punctelor de suspensie de la sfârşitul strofei a doua şi a treia, intensificând caracterul meditativ, efectul de surpriză, necunoscutul, ce caracterizează sfera iubirii, prin aceea că fiecare vers al distihului începe cu majuscule şi se încheie cu semnul exclamării, scoţând în relief dorinţele, îndemnul, pasiunea eulul liric. Relaţiile de opoziţie: ele marchează diferenţele dintre aria cunoaşterii raţionale şi aria sentimentelor, prin folosirea alternativă a verbului când la forma afirmativă, când la forma negativă: “ştim”-“nu ştim”; se stabilesc în modul de calcul matematic, exact, logic, pe de o parte şi în modul de calcul aberant, hilar , absurd, ludic, pe de altă parte, din planul iubirii nedescifrabile. Poezia “Altă matematică” de Nichita Stănescu este un monolog, o confesiune lirică neomodernistă, care se caracterizează prin: ambiguitatea expresiei, redescoperirea sentimentului erotic, combinaţiile neobişnuite, originale ale cuvintelor, unele dintre ele nepoetice, prin elementele de prozodie, ca: lipsa rimei, versuri inegale, scrierea unor versuri la început cu majuscule şi a altora cu litera mică, ceea ce evidentiază tehnica ingambamentului (o idee începută într-un vers este continuată în al doilea sau în următoarele versuri). Exprimarea unei opinii argumentate: Fără îndoială, poetul Nichita Stănescu a contribuit în manieră personală la reînnoirea limbajului poetic, urmând tradiţia marilor săi înaintaşi din lirică: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu. Poetul neomodernist a valorificat limbajul novator în exprimarea unor sentimente etern umane, a unor trăiri şi dorinţe puternice, în evidenţierea unei teme nelipsite din sfera poeziei: iubirea.

.