INTRODUCERE

Motto: „Orânduirea întregii lumi atârnă de educaţie”

(Sf. Ioan Gură de Aur,Despre educatia copiiilor)

„A educa înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor şi tinerilor, a-l creşte pe copil

moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligenţa , a forma un atlet pentru Hristos; pe

scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu

există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea

accederii la lumea viitoare”(Omilia despre predică a Sfântul Ioan Hrisostom)

Educaţia nu poate fi nici exclusiv raţională, nici exclusiv confesională. Instrucţia, ca proces de

spiritualizare a omului, ar fi sărăcită dacă n-ar avea în vedere integralitatea dintre materie şi spirit. Sarcina

educaţiei, concepută în sens spiritual, este de a duce cuplul Suflet-Spirit spre o armonie cu un altul, Viaţă-

Corp. Omul nu izbândeşte numai prin inteligenţă şi raţionalitate. Sunt situaţii în care aceste acte, profesate

unilateral, conduc mai degrabă la pierzanie, la dezagregare existenţială.

Credinţa slujeşte, aşadar, moralizării autentice a omului. Puţin contează dacă religia reprezintă o

imagine reală, în sensul îngust pe care îl comportă acest concept. în fond, care filosofie reuşeşte aşa ceva? Şi,

în definitiv, la ce ne-ar ajuta acest lucru? Ce este, în fond, realitatea? Şi de care „realitate" are omul nevoie ?

Una impersonală, neutră, seacă ori una subiectivizată, contemplată, trăită? Cât priveşte caracterul pretins

superfluu al unei credinţe pentru viaţa intimă a copilului, putem spune că aceasta nu constituie o imixtiune

care ar leza plenitudinea fiinţei umane, ci, dimpotrivă, ea reprezintă o conduită şi o cerinţă firească, întrucât

„reţeaua religioasă”corespunde propriilor sale înclinaţii naturale şi nu există copil care va crede în ceva, mai

înainte de a se încrede în cineva.

Credinţa este o treaptă necesară pe drumul cunoaşterii şi autocunoaşterii. Prin religie, copilul nu numai

că este pus în relaţie cu zonele perfecţiunii transcendente, dar - totodată - la nivelul persoanei, se creează o

predispoziţie de inserţie a eului într-o regiune de valori profunde, unde viaţa se concentrează, devine mai

ardentă, mai personală, mai autentică.¹ Şcoala ar trebui să asigure, cu preponderenţă, o instruire religioasă,

prin cunoaşterea, într-o perspectivă generică şi comparativă, a marilor religii ale umanităţii, iar familia şi

biserica se vor angaja, într-un mod diferenţiat şi cu titlu opţional (în sensul respectării unor particularităţi

cultice sau confesionale), spre materializarea valenţelor formative ale acestui tip de educaţie.

1.CUCOŞ,CONSTANTIN,Pedagogie,Serie coordonată de Adrian Neculau,Editura Polirom,Iaşi,1966,pg.160-161.