Ecomarketing (2006) (Stoian)

ECOMARKETINGUL -

SPECIALIZARE A MARKETINGULUI SOCIAL

“Pamântul este poluat nu pentru ca omul ar fi un animal deosebit de murdar si nici pentru ca specia umana ar fi prea numeroasa. Vina o are societatea umana - modul în care aceasta întelege sa obtina, sa repartizeze si sa foloseasca bogatiile pe care munca umana le extrage din bogatiile planetei” (Commoner, Barry - Cercul care se închide)

1.1 Aparitia si de zvoltarea marketingului social

Trasaturile marketingului social

Orice strategie de marketing vizeaza publicul (indivizi, grupuri de

indivizi, asociatii, organizatii, clientii firmelor etc.) si, având în vedere acest

considerent, obiectivul marketingului nu trebuie sa fie acela al maximizarii

consumului ci al maximizarii calitatii vietii. Marketingul nu este o activitate

rezervata, în exclusivitate, specialistilor. Tradus în termeni non - profit,

marketingul este procesul care ajuta la transformarea unui produs valoros

într-unul de care avem nevoie.

De-a lungul timpului, la adresa marketingului s-au formulat o serie

de critici de natura sociala, critici care vizeaza, în principal, urmatoarele

domenii: impactul marketingului asupra consumatorilor individuali

1

Ecomarketing

(preturi mari, calitate necorespunzatoare a produselor, uzura morala

planificata, practici însela toare etc.); impactul marketingului asupra

societatii în ansamblu (false nevoi, poluare culturala); impactul

marketingului asupra altor firme (intrare pe piata, influentarea anumitor

evolutii)∗.

Marketingul social este acel domeniu al marketingului care studiaza

interdependentele dintre marketing si societate. Marketingul social vinde o

idee, un program, o orientare. Marketingul social mai este definit ca acea

ramura a marketingului preocupata de utilizarea cunostintelor, conceptelor

si tehnicilor menite sa evidentieze consecintele sociale ale politicilor,

deciziilor si actiunilor de marketing.

Marketingul social studiaza impactul marketingului comercial

asupra activitatii firmei, pe de o parte, cât si propriul impact asupra

societatii, în ansamblul acesteia. Marketingul social mai poate fi numit

si marketing de utilitate publica; este un tip de marketing care încearca

repartizarea profitului între membrii societatii.

Lasând la o parte avantajele evidente induse de “societatea de

consum” si încercând sa pre venim eventualele dezechilibre care pot apare în

prezent si care, în viitor pot afecta sanatatea oamenilor si a planetei, în

general, apare ca o necesitate recunoasterea suprematiei intereselor

consumatorilor, prezente si de perspectiva.

Consumul poate conduce, în anumite conditii, la degradarea

mediului înconjurator. Apare astfel o criza a constiintei ecologice a

publicului si o schimbare a atitudinii firmelor fata de strategiile clasice de

marketing. Evident, responsabilitatea firmelor fata de starea si evolutia

mediului înconjurator trebuie sa fie sustinuta de o politica globala si de o

legislatie corespunzatoare. Exista în prezent, pe plan mondial, numeroase

∗ Kotler, P., Managementul marketingului, Bucuresti, Editura Teora, 1997

Ecomarketingul –specializare a marketingului social

programe de educare a firmelor, de încurajare a sprijinirii si sponsorizarii

unor cauze sociale (unele dintre acestea, de exemplu, sunt finantate de

Banca Mondiala).

Optica de marketing social, asa cum o defineste profesorul american

Kotler, este o orientare de gestiune care recunoaste ca sarcina prioritara

studierea pietelor si satisfacerea nevoilor de consum de o maniera mai

eficienta decât concurenta astfel încât sa realizeze binele consumatorilor si

al colectivitatii. Optica de marketing social determina o “moralizare” a

actiunilor firmei.

Marketingul de orientare sociala (sau umana) este definit de

Peter Drucker astfel: “obiectivul activitatii de marketing este acela de a face

vânzarea de prisos. Scopul este de a-l cunoaste si a-l întelege atât de bine pe

client încât produsul sau serviciul sa se potriveasca cu nevoile sale si sa se

vânda singur”.

Marketingul social opereaza cu urmatoarele concepte :

• societate / bunastarea consumatorilor;

• consumatori / satisfacerea dorintelor;

• firma / profituri.

Marketingul social poate fi considerat o tehnica de gestiune a

schimbarii, a socializarii si “umanizarii”, o tehnica ce presupune design,

implementare, control si evaluare. Marketingul social ia nastere mai ales

atunci când problemele cu care se confrunta firma sau care sunt provocate

de aceasta devin vizibile pentru public. Preîntâmpinarea unei astfel de

situatii se poate realiza si printr-o mai mare accesibilitate a publicului, a

societatii în general, la informatiile vizând mediul economic.

Ecomarketing

Firmele care se orienteaza catre un marketing de tip social pun la

baza activitatii lor urmatoarele principii1:

• orientarea spre consumator;

• marketingul inovator;

• marketingul orientat spre valoare;

• marketingul misiunii sociale;

• marketingul social.

Marketingul social reprezinta un proces planificat ce vizeaza o

schimbare de un anumit tip. Alcatuit din aceleasi elemente ca si marketingul

comercial (produs, pret, distributie, promovare, strategie, segmentare etc.),

marketingul social poate juca un rol hotarâtor în domenii precum mediul,

sanatatea, cultura etc.

În sens larg, marketingul social este un nou mod de a concepe /

promova proiecte umane. Prin intermediul sau se încearca informarea,

influentarea, motivarea, câstigarea încrederii opiniei publice în legatura cu o

idee, o cauza, un nou comportament etc.

Se considera ca marketingul social are radacini profunde în religie,

politica, educatie si, pâna la un anumit punct în strategia militara. E

împrumuta, de asemenea, o serie de elemente din domenii precum:

psihologia, sociologia, stiintele politice, teoria comunicarii, antropologie

etc. În practica, marketingul social are afinitati cu publicitatea, relatiile

publice, cercetarile de marketing.

Asa dupa cum subliniaza Philip Kotler, campaniile care vizeaza

suscitarea interesului publicului sau progresul social nu sunt noi. În Roma si

Grecia antica se desfasurau campanii care vizau eliberarea sclavilor; în

Anglia, în perioada revolutiei industriale se organizau campanii

1 Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1997


care condamnau exploatarea copiilor; sunt cunoscute campaniile pentru

abolirea sclaviei din SUA, în secolul XIX. Mai recent, campaniile vizeaza

promovarea sanatatii (lupta împotriva fumatului, abuzul de medicamente,

SIDA, sanatatea mentala), protectia mediului (apa potabila, calitatea aerului,

conservarea energiei, padurile, parcurile nationale), educatia (în special

programe de alfabetizare), violenta în familie, drepturile persoanelor,

rasismul etc.

Stephan Warley, director general Kraft Foods România a obtinut

premiul Oskar Capital pentru ca firma pe care o conduce a donat 22 de tone

de produse de ciocolata, în valoare de peste 100.000 dolari, în beneficiul

sinistratilor din zonele afectate de inundatiile din vara anului 2002.

Produsele au fost trimise în cantitati egale prefecturilor din judetele Neamt,

Vaslui si Vrancea. Acestea le -au distribuit la aproximativ 90.000 de familii

din 46 de localitati din judetele mentionate. Donatia se înscrie în cadrul

programului global de responsabilitate sociala a grupului Kraft, intitulat

“Kraft Cares”2.

Marketingul social combina elementele “de elita” ale marketingului

traditional în scopul realizarii progresului social; el face apel la tehnici de

marketing pentru a promova si difuza un volum important de informatie,

pentru a adopta valori si comportamente; el contribuie la crearea unui climat

propice dezvoltarii unui nou tip de comportament social.

S-ar putea spune ca cea mai simpla definitie a marketingului social

este urmatoarea: marketingul social este acea specializare / ramura a

marketingului care vinde idei.

2 Revista Capital, nr. 46, 14 noiembrie 2002

Ecomarketing

1.2 Aparitia si dezvoltarea marketingului ecologic

Specificitatea marketingului ecologic

Se admite faptul ca tipurile de productie si de consum “non durabile”

sunt principalele cauze ale degradarii mediului. Ele agraveaza atât saracia,

cât si inegalitatile sociale. Exista o serie de programe de actiune concrete

(Programul de Actiune 21), în cadrul carora tarile dezvoltate s-au angajat sa

ia initiativa pentru a transpune în practica tipuri de consum durabil,

favorizând utilizarea optima a resurselor si reducerea productiei de deseuri.

În Programul Ecologic pentru Europa, adoptat în anul 1995 de catre

participantii la Conferinta Ministeriala “Un mediu pentru Europa” se

încurajeaza evolutia necesara a modurilor de consum si a comportamentelor

individuale catre modele durabile, prin eforturi de sensibilizare,

reglementari tehnice si masuri economice.

Chiar daca tarile membre UE au multe practici comune, structura

complexa a modurilor lor de consum si maniera în care evolueaza nu sunt

uniforme. Pe de alta parte însa, tarile Europei Centrale si de Est sunt

confruntate cu moduri proprii de consum, specifice tranzitiei catre economia

de piata. Indiferent de diferentele existente, multe tari examineaza

prioritatile si strategiile în vederea transpunerii în practica, la nivel national,

a unor tipuri de consum durabil, luând masuri concrete în acest sens.

Termenul de ecomarketing a fost lansat în Germania, în urma cu

aproximativ doua decenii si jumatate (1978).

Ecomarketingul îsi propune sa realizeze un echilibru între

activitatea economico-sociala prezenta, pe de o parte, si interesele:

individuale, colective - ale grupurilor si ale întregii societati, pe termen


mediu si lung (sau, cu alte cuvinte, sa armonizeze interesele

consumatorilor cu cerintele protectiei mediului), pe de alta parte.

Metodele, tehnicile si instrumentele specifice marke-tingului pot fi

utilizate în scopul sensibilizarii opiniei publice, al educarii membrilor

societatii în spiritul respectului fata de mediu, al sesizarii factorilor de mediu

în ceea ce priveste propriile lor actiuni.

Ecomarketingul vizeaza domeniile protectiei mediului înconjurator,

pe de o parte si domeniul produselor si serviciilor ecologice, pe de alta.

Ecomarketingul se poate defini ca fiind o specializare a marketingului

social, alcatuita dintr-un ansamblu de activitati care au ca scop

identificarea, influentarea si satisfacerea consumatorilor de bunuri si

servicii ecologice.

Marketingul produselor si serviciilor ecologice trebuie sa tina seama

de clasificarea produselor si serviciilor în functie de satisfactia imediata pe

care acestea o ofera consumatorilor si de principiul apararii sanatatii

consumatorilor si a mediului pe termen lung.

Ecomarketingul se adreseaza atât domeniului social (asociatii,

organizatii, public), cât si celui economic (educarea factorilor de decizie).

Indiferent de grupul tinta vizat, ecomarketingul promoveaza ideea ca mediul

este un bun public, bun ce trebuie protejat si respectat, indiferent de

interesele predominante la un moment dat.

Specialistii care lucreaza în domeniul ecomarketingului vor trebui sa

identifice potentialii consumatori de produse si servicii ecologice, sa-i

formeze si sa-i educe astfel încât nevoile acestora sa fie transformate în

cerere.

Firmele, prin aplicarea principiilor unui marketing ecologic, pot sa

beneficieze de o serie de avantaje , si anume: câstigarea unor noi segmente

Ecomarketing

de consumatori, devansarea concurentei, realizarea unor venituri mai mari

pe termen lung, îmbunatatirea imaginii, economii de cheltuieli datorita

anticiparii unor posibile efecte negative, accesul pe noi piete. Totodata, este

de asteptat ca firmele sa se confrunte si cu o serie de elemente care se

constituie în dezavantaje - ca urmare a aplicarii principiilor

ecomarketingului: o cerere scazuta pentru produsele ecologice, lipsa unor

tehnologii “curate”, costurile ridicate ale unor investitii ecologice, curente

de opinie diferite în interiorul firmei, o legislatie înca incompleta si nu

îndeajuns de eficienta.

Ecomarketingul poate fi considerat ca acel domeniu al marketingului

care este preocupat de produsele “curate” din punct de vedere legal,

excluzându-le evident pe acelea care circula pe piata neagra, excluzând

produsele de contrabanda (aceasta fiind, evident, o abordare partiala a

conceptului).

Practicile de marketing ecologic trebuie sustinute prin3:

• evaluarea în ansamblu a performantelor actuale ale firmelor în

raport cu mediul înconjurator;

• implicarea reala în activitatea de urmarire, analiza, raportare a

rezultatelor si determinare a îmbunatatirii performantelor în

aceasta directie;

• elaborarea unei politici de mediu viabile, cu obiective clare, si a

unui program de actiune;

• actualizarea permanenta a informatiilor cu privire la modificarile

legislative survenite în acest domeniu;

• investitii în pregatirea si educarea personalului, în însusirea

cunostintelor si a tehnologiilor ecologice;


• acordarea de asistenta consumatorilor si derularea unor programe

de educare a acestora, în scopul întaririi responsabilitatii lor fata

de mediul înconjurator prin furnizarea de informatii, servicii de

recuperare a produselor etc.,

• programe de educare a furnizorilor;

• colaborarea la programele de protectie a mediului;

• aderarea, într-o masura mai mare, la valorile marketingului:

vânzarea avantajelor, nu a produselor, si apararea valorilor firmei,

nu doar a produselor.

Marketingul ecologic se concretizeaza în crearea unor produse

sigure, a unor ambalaje reciclabile si biodegradabile, un control mai riguros

asupra poluarii, desfasurarea unor activitati cu un consum redus de energie.

1.3 Necesitatea dezvoltarii ecomarketingului

Se impune, în conditiile actuale, o schimbare a atitudinii

consumatorului si nu numai, schimbare de atitudine care sa ia în

considerare: evolutia comportamentului uman catre un model de consum

durabil; reciclarea unor produse uzate; îmbunatatirea tehnologiilor etc.

Tarile bogate dispun de strategii nationale proprii în ceea ce priveste:

posibilitatea economisirii resurselor; promovarea resurselor regenerabile;

promovarea tehnologiilor nepoluante; valorificarea deseurilor etc. Tarile

sarace sunt strict preocupate de obiectivele pe termen scurt ale cresterii

economice; ele ajung sa-si epuizeze resursele, si aceasta într-un ritm

3 Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucuresti, 1997

Ecomarketing

destul de rapid; consecintele pe termen lung sunt inevitabile si, în unele

cazuri, dezastruoase pentru aceste tari.

Tehnologiile “curate” nu sunt la îndemâna tuturor; firmele care vor

dori sa adopte astfel de tehnologii vor trebui sa depuna un efort considerabil.

Tocmai datorita costurilor relativ mari ale introducerii noilor procedee,

multe firme renunta la noile tehnologii, preferând sa le utilizeze pe cele deja

existente.

Biologul Barry Commoner a propus patru legi simple ale ecologiei,

legi utile în explicarea motivului pentru care planeta noastra este atât de

vulnerabila la abuzuri:

• “fiecare element se leaga de celalalt”

• “totul trebuie sa mearga undeva”

• “lasa natura în voia ei”

• “nimic nu se capata pe degeaba”

Echilibrul, atât de necesar în toate domeniile vietii economice si

sociale, nu poate fi realizat întotdeauna, între altele si datorita unor elemente

cum ar fi: egoismul, lacomia, ignoranta, conceptiile înguste si fara

perspectiva, atitudinilor egocentrice. Procesul economic se poate constitui

într-un factor destabilizator, atât prin impactul sau specific asupra

resurselor, cât si prin deversarea în natura a unor importante cantitati de

reziduuri.

Produsul poluat este o realitate. Transformarea acestuia într-un

produs “curat” se va face printr-o informare corecta a publicului, prin

constientizarea acestei probleme. Importanta comunicarii este decisiva.

Protectia mediului înconjurator se realizeaza pr in utilizarea rationala a

resurselor naturale, prevenirea si combaterea poluarii de toate tipurile

precum si a efectelor daunatoare ale fenomenelor naturale.


În activitatea de protectie a mediului înconjurator se urmareste nu

doar utilizarea rationala a resurselor, ci si: corelarea activitatilor de

sistematizare a teritoriului si localitatilor cu masurile de protejarea a

factorilor naturali; adoptarea de tehnologii de productie cât mai putin

poluante; echiparea instalatiilor tehnologice si a mijloacelor de transport

generatoare de poluanti cu dispozitive si instalatii eficiente care sa previna

efectele daunatoare asupra mediului înconjurator; recuperarea si

valorificarea optima a substantelor reziduale utilizabile; promovarea

actiunilor de cooperare tehnica, economica si stiintifica în acest domeniu.

Marketingul este criticat în destul de multe cazuri: uneori se

considera ca abordarea specifica acestui domeniu de activitate conduce la

aparitia unor noi nevoi, inexistente anterior; alteori sunt luate în considerare

doar dezavantajele generate de asa numita “societate de consum” (deseuri,

poluare). Una din solutiile posibile la în ceea ce priveste realizarea unui

echilibru între cerintele protectiei mediului si satisfacerea intereselor

consumatorilor (pe termen scurt, mediu si lung) o reprezinta dezvoltarea

durabila .

Definitia clasica a conceptului de dezvoltare durabila este aceea data

de raportul Brundtland, si anume “acel tip de dezvoltare care asigura

satisfacerea necesitatilor prezente fara a compromite posibilitatea

generatiilor viitoare de a-si satisface propriile cerinte”.

Componentele unei strategii vizând un tip de dezvoltare durabila

sunt, între altele: stabilizarea cresterii demografice, promovarea resurselor

regenerabile de energie, conservarea si protejarea ecosistemelor, reciclarea

materialelor. Dezvoltarea de tip “durabil” va încerca armonizarea

potentialului productiv cu politica demografica, atât la nivel national,

regional cât si pe plan mondial.

Ecomarketing

Exista o legatura directa între nivelul dezvoltarii economice si tipul

de consum adoptat de indivizi, grupuri de indivizi si respectiv societate în

ansamblul sau. În acest sens, dezvoltarea durabila presupune promovarea

valorilor care încurajeaza acele tipuri de consum ce nu aduc atingere

echilibrului natural si care nu depasesc posibilitatile membrilor societatii, la

un moment dat.

Raportul Brundtland defineste un numar de sapte obiective de

politica economica si sociala în directia realizarii unei dezvoltari durabile:

1. redimensionarea cresterii economice în sensul conservarii

resurselor naturale;

2. modificarea calitatii raportului de crestere;

3. satisfacerea nevoilor esentiale(munca, hrana, energie, apa,

locuinte, asistenta medicala) pentru toti locuitorii;

4. asigurarea unui nivel de crestere durabila a populatiei;

5. conservarea si sporirea bazei de resurse;

6. restructurarea tehnologica si punerea sub control a riscurilor

acesteia;

7. integrarea deciziilor privind economia si mediul înconjurator într-

un proces unic.

Obiectivul general al dezvoltarii durabile este acela de a gasi un

optim al interactiunii între sistemele economic, uman, ambiental si

tehnologic.


1.4 Functiile ecomarketingului

A. Functiile generale, comune ale marketingului sunt:

1. Investigarea pietei, a necesitatilor de consum

2. Conectarea dinamica a activitatii firmei la mediul economico –

social

3. Satisfacerea in conditii superioare a nevoilor de consum

4. Maximizarea profitului

B. Functiile specifice

5. Educarea consumatorilor

6. Realizarea unui echilibru între principiile generale ale

marketingului si cele ale protectiei mediului înconjurator

7. Promovarea unei noi imagini a firmei si a produselor sale .

SISTEMUL CALITATII

“Merita sa conferi tuturor produselor

o imagine a calitatii; este un bilet

de calatorie cu clasa întâi.”

(David Ogilvy)

2.1 Istoricul notiunii de calitate

Se considera ca cea mai veche referire la notiunea de calitate este

întâlnita în Geneza: “lumea a fost creata în sase zile si dupa fiecare zi

Dumnezeu a zis: a fost bine facut”.

Codul lui Hammourabi (2150 î H) prevedea ca: “daca un zidar

construieste o casa si ea se darâma omorând ocupantii, zidarul va fi si el

omorât”.

Fenicienii taiau mâna celor care realizau produse care nu erau

conforme cu modelul.

Într-un mormânt egiptean (1450 î H) este prezentata o persoana

care verifica perpendicularitatea unui bloc de piatra cu firul de plumb, în

prezenta taietorului de piatra. Aceasta reprezentare a fost preluata ca

emblema a Institutului Juran.

2

Ecomarketi ng

Într-un raport al lui Colbert din 1664 se mentiona: “daca fabricile

noastre, printr -un lucru îngrijit, vor asigura calitatea produselor noastre,

aceasta va duce la cresterea interesului strainilor pentru a se aproviziona de

la noi si banii lor se vor scurge catre regat”.

La începutul secolului XVIII, în Rusia existau reglementari

referitoare la încercarea armamentului.

În primele decenii ale secolului XX, în Statele Unite ale Americii,

s-a produs separarea functiei fabricatie de functia calitate; de asemenea a

fost introdusa utilizarea instrumentelor statistice în procesul de verificare a

calitatii.

Se considera ca preocuparile vizând calitatea produselor au cunoscut

o dezvoltare accentuata în secolul XX. Astfel, abordarea si analiza calitatii

au evoluat de la controlul calitatii (anii 60), la asigurarea calitatii (anii 70),

ajungând la notiunea de calitate totala în deceniile opt si noua.

2.2 Definirea calitatii

Etimologic, cuvântul calitate provine din latinescul “qualitas”, care

înseamna fel de a fi. La originea notiunii exista mai multe puncte de vedere

exprimate de organisme nationale si internationale.

O definire cât mai exacta a calitatii a dat nastere si unor întrebari de

genul: este calitatea un mit sau o realitate?

Calitatea reprezinta ansamblul de proprietati si caracteristici ale

unui produs sau serviciu, care îi confera acestuia aptitudinea de a satisface

cerintele exprimate sau implicite ale clientului. Ea nu poate fi analizata în

afara cantitatii. Corelatia dintre calitate si cantitate se poate exprima

Sistemul calitatii

prin notiunea de masura, aceasta fiind limita cantitativa dincolo de care se

schimba calitatea.

Definirea calitatii are o importanta deosebita. Calitatea influenteaza

productivitatea muncii, nivelul preturilor si, în general, performantele

economice ale firmelor.

Calitatea se gaseste într-un anumit raport fata de valoarea de

întrebuintare, individualizeaza produsele între ele în functie de numarul

caracteristicilor utile pe care le au si dupa masura în care corespund

domeniului de utilizare caruia i-au fost destinate.

Standardul ISO 8402 defineste calitatea ca reprezentând “ansamblul

caracteristicilor unei entitati, care îi confera aptitudinea de a satisface

nevoile exprimate sau implicite”. Din aceasta definitie pot fi desprinse o

serie de elemente extrem de importante referitoare la modalitatea

concreta de analiza a calitatii, si anume:

Ø calitatea nu este exprimata prin intermediul unei singure

caracteristici, ci printr-un ansamblu de caracteristici;

Ø calitatea nu este un concept singular; ea se defineste numai în

relatie cu nevoile clientilor;

Ø calitatea este o variabila de tip continuu;

Ø calitatea satisface nu doar nevoile exprimate, ci si pe cele

implicite ale utilizatorilor.

Indiferent de ce activitati desfasoara, orice agent economic trebuie sa

aiba în vedere ca ceea ce ofera spre vânzare trebuie sa fie de buna calitate.

Daca ofera spre vânzare un produs sau un serviciu care nu satisface pe

consumator, atunci acesta se va vinde foarte greu, iar agentul economic, mai

devreme sau mai târziu, va ajunge la faliment.

Ecomarketi ng

În ceea ce priveste abordarea problemei calitatii produse-lor, este

unanim acceptat faptul ca aceasta trebuie sa se faca de-a lungul “filierei”

produsului, pornind de la faza de conceptie a produsului si ajungând

pâna la faza de reciclare a deseurilor rezultate în urma consumului

produsului respectiv.

Calitatea1 este cel mai controversat subiect în managementul anilor

’80, caracterizat de tot atâtea interpretari diferite câti participanti la dialog.

Noua abordare a industriilor si a afacerilor pornea la drum urmarind punctul

de vedere al consumatorului si intentionând sa-i ofere bunuri si servicii mult

peste asteptarile sale. Calitatea era privita ca o masura a nivelului pâna la

care izbutea sa faca acest lucru.

În general, calitatea se caracterizeaza prin intermediul celor trei

functii ale sale, si anume: functia tehnica, functia economica si functia

sociala.

Functia tehnica este exprimata cu ajutorul caracteristicilor tehnico-

functionale ale produsului; în exprimarea functiei economice se face apel la

o serie de indicatori cum ar fi: venitul, pretul etc., indicatori ce vizeaza

aspectele de ordin economic ale procesului de realizare a produselor si

asigurarea eficientei economice; functia sociala reliefeaza modul în care

calitatea produselor se rasfrânge asupra calitatii vietii oamenilor si a calitatii

mediului înconjurator.

Calitatea evolueaza în permanenta, putând fi caracterizata printr-un

dinamism evident. Principalii factori care îi imprima acest caracter sunt:

progresul tehnico – stiintific, concurenta si exigentele crescânde ale

consumatorilor contemporani.

1 Marketing Ghid propus de The Economist, Bucuresti, Editura Nemira, 1998

Sistemul calitatii

În perioada actuala, sfera economica este confruntata cu o serie de

fenomene, cum ar fi: complexitatea; mondializarea pietelor; evolutia socio-

culturala; criza energetica etc. În aceste conditii, apare si se manifesta

nevoia de calitate. Astfel, se considera ca a dori calitate, înseamna a

raspunde: unei exigente economice; unei exigente de competitivitate;

unor noi modele culturale etc.

Unul din instrumentele utilizate în analiza calitatii produselor este

reprezentat de scara calitatii. Utilizarea acestuia presupune încadrarea

produselor în anumite zone, dupa cum urmeaza:

Ø zona rosie - produs acceptabil (clientul este critic, reclama si în

final se orienteaza catre un produs concurent);

Ø zona de indiferenta - produs bun (clientul este nehotarât, nu este

atras de produs);

Ø zona de fidelizare – produs foarte bun (clientul este satisfacut,

dar un concurent îl poate atrage);

Ø zona de calitate totala – produs excelent (clientul este foarte

satisfacut, refuza chiar si ideea unui concurent posibil).

În perioada actuala, calitatea este din ce în ce mai mult abordata si

analizata prin prisma factorilor subiectivi, conturându-se, din aceasta

perspectiva, o serie de aprecieri distincte ale calitatii. Astfel, specialistii2

considera ca analiza calitatii din aceasta perspectiva presupune abordarea

urmatoarelor directii:

Ø aprecierea calitatii prin intermediul cantitatii. Exista

numeroase cazuri în care se apreciaza calitatea produselor prin

intermediul cantitatii vândute, considerându-se ca o crestere

2 Payson S. - Quality Measurement in Economics - New Perspectives on the Evaluation

of Goods and Services , Editura Edward Eiqar, Londra, 1994

Ecomarketi ng

a cantitatii de produse vândute contribuie la cresterea nivelului

calitativ al produsului.

De asemenea, aprec ierea calitatii prin intermediul cantitatii are în

vedere si cantitatea continuta de un ambalaj. În urma unor ample cercetari,

s-a constatat ca numerosi consumatori prefera produsele prezentate în

ambalaje de mici dimensiuni în detrimentul celor care sunt prezente pe piata

în ambalaje mari, voluminoase. Aceasta apreciere se manifesta si în cazul

aceluiasi produs, prezentat în ambalaje de dimensiuni diferite;

Ø aprecierea calitatii prin intermediul pretului / costului.

Aprecierea calitatii prin intermediul pretului / costului reprezinta

o alta tendinta specifica perioadei actuale. Consumatorul este

tentat sa asocieze pretul înalt unui nivel ridicat de calitate.

Aceasta abordare nu este însa absoluta, mai ales daca analizam

raportul respectiv pe piete ale tarilor dezvoltate, unde sunt

prezente produse performante si în acelasi timp foarte accesibile

unei mase mari de consumatori, inclusiv acelora cu venituri mai

mici. Se cuvine sa adaugam si faptul ca anumite firme practica

preturi ridicate pentru a-si pastra imaginea la un anumit nivel,

pentru a tine la distanta concurenta sau în alte scopuri.

Ø aprecierea evolutiei calitatii prin evolutia pretului. Acest tip de

apreciere reprezinta, de fapt, o continuare a celei precedente. Este

vorba, în acest caz, de o aprec iere în dinamica a calitatii, pentru o

anumita perioada de timp. Metoda poate fi utilizata cu succes mai

ales atunci când evolutiile celor doi indicatori pot fi estimate cu

ajutorul unor modele matematice. În prezent însa, asistam la

evolutii ale preturilor aflate sub influenta productivitatii muncii,

Sistemul calitatii

determinata de progresul tehnic si, din aceasta perspectiva,

metoda îsi pierde valabilitatea.

Un concept din ce în ce mai uzitat în ultimii ani este acela al calitatii

totale. Calitatea totala cuprinde un ansamblu de principii si metode reunite

într-o strategie globala, pusa în aplicare în firma pentru a îmbunatati:

calitatea produselor si serviciilor sale, calitatea functionarii sale, calitatea

obiectivelor sale 3.

La nivelul firmei, calitatea totala vizeaza:

• toate domeniile de activitate;

• personalul în totalitatea sa;

• ansamblul furnizorilor;

• ansamblul clientilor;

• toate pietele vizate;

• întregul ciclu de viata al produselor obtinute etc.

Specialistii considera ca necesitatea abordarii si sustinerii calitatii

totale se bazeaza pe o serie de argumente4, între care se remarca

urmatoarele:

Ø argumente comerciale : necesitatea adaptarii produselor la nevoile

clientului; nevoia de crestere a segmentu-lui de piata; perspective unei

concurente puternice;

Ø argumente tehnologice: complexitatea produselor si a serviciilor;

Ø argumente economice: dezvoltarea schimburilor, costurile

noncalitatii;

Ø argumente organizationale;

3 Veronel Antonescu, Doina Constantinescu, Managementul calitatii totale, Editura

OID -ICM, Bucuresti, 1993 4 Ibidem

Ecomarketi ng

Ø argumente sociale : cresterea calitatii conditiilor de lucru,

dinamizarea resortului social;

Ø argumente culturale: aplicarea unui sistem de valori în activitatea

firmei.

2.3 Sistemul calitatii

Notiunea de calitate este din ce în ce mai complexa în perioada

contemporana. Termenului “calitate” îi sunt asociate numeroase concepte,

de tipul: controlul calitatii, mana gementul calitatii, calitatea totala,

acreditarea, certificarea, asigurarea, evaluarea conformitatii etc. De

asemenea, calitatea vizeaza toate domeniile de activitate socio-economica.

În perioada actuala, pentru întreprinderile românesti prezinta o

importanta deosebita implementarea, respectiv certificarea unui sistem

al calitatii în conformitate cu standardele ISO 9001. Doar în aceste conditii,

întreprinderile pot concura cu succes pe pietele interna, dar mai ales externa.

În acelasi timp, acreditarea întreprinderilor de catre organisme recunoscute

pe plan international reprezinta o garantie a calitatii produselor si, evident, a

proceselor tehnologice.

Standardele ISO 9001 sunt recunoscute pe plan interna-tional.

Primele standarde au fost elaborate în anul 1986 si ulterior revizuite, în anul

1994, respectiv 2000. În tara noastra au fost emise pâna în prezent

aproximativ 25000 de certificate pentru sisteme de calitate corespunzatoare

standardelor ISO 9001.

În perspectiva integrarii României în Uniunea Eur opeana, se impune

o abordare corespunzatoare si a problematicii calitatii. Astfel, este necesara

Sistemul calitatii

armonizarea cadrului legislativ românesc cu cel comunitar, si în acest

domeniu. În Uniunea Europeana, libera circulatie a marfurilor si serviciilor a

presupus elaborarea unui cadru legislativ adecvat.

Sistemul calitatii nu poate fi analizat în întreaga lui complexitate fara

a considera, între altele, si elementele prezentate în cele ce urmeaza, definite

de ISO (Organizatia Internationala de Standardizare):

Sistemul calitatii Ansamblul structurilor organizatorice,

responsabilitatilor, procedurilor si resurselor pentru implementarea

conducerii calitatii.

Managementul calitatii Ansamblul activitatilor functiei generale

de conducere, care determina politica în domeniul calitatii, obiectivele si

responsabilitatile si le implementeaza prin mijloace, cum sunt: planificarea

calitatii, controlul calitatii, asigurarea calitatii si îmbunatatirea calitatii.

Managementul calitatii reprezinta un ansamblu de activitati ce au drept scop

realizarea anumitor obiective, la nivelul întreprinderii, prin utilizarea optima

a resurselor. Activitatile incluse se refera la:

o planificarea

o coordonarea

o organizarea

o controlul

o asigurarea calitatii.

În general, la nivelul firmei, sunt stabilite o serie de obiective

generale, strategice, pe care aceasta îsi propune sa le îndeplineasca. Aceste

obiective pot fi de natura tehnica, economica, sociala, comerciala etc. si

sunt transpuse în realitate prin intermediul unor obiective specifice sau

derivate sau operationale. În categoria obiectivelor operationale putem

Ecomarketi ng

include: obtinerea unor produse corespunzatoare calitativ, în cantitatile si la

termenele cerute de clienti, disponibile pe piata dorita de catre acestia.

Prin concretizarea obiectivelor managementului calitatii la nivelul

întreprinderii se urmareste obtinerea unor produse care:

o sunt conforme cu cerintele societatii, cu standardele si

specificatiile aplicabile în domeniul respectiv;

o satisfac asteptarile clientului: satisfac o necesitate sau corespund

unui obiectiv clar definit;

o au în vedere cerintele protectiei mediului;

o sunt oferite pe piata la preturi competitive;

o raspund cerintelor de profitabilitate.

Politica calitatii Orientarile si obiectivele generale ale unui

organism în ceea ce priveste calitatea, asa cum sunt ele exprimate în mod

formal de catre conducere la nivelul cel mai înalt.

Manualul calitatii Documentul care enunta politica în domeniul

calitatii si descrie sistemul calitatii unui organism.

Planificarea calitatii Stabilirea si dezvoltarea obiectivelor si

conditiilor pentru calitate, precum si a conditiilor pentru aplicarea sistemului

calitatii.

Asigurarea calitatii Ansamblul actiunilor prestabilite si

sistematice de aplicat si de demonstrat, daca este cazul, necesare pentru a da

încrederea corespunzatoare ca o entitate va satisface conditiile de calitate

date.

Prevederile si normele privind asigurarea calitatii sunt cuprinse în

seria de standarde ISO 9000 si în standardul ISO 8402. Aceste standarde au

realizat uniformizarea normelor privind calitatea pe plan international.

România a preluat aceste standarde. Institutul Român de Standardizare

Sistemul calitatii

este membru ISO. Sistemul national de certificare a calitatii este cuprins în

Hotarârea Guvernului nr. 167/1992.

Controlul calitatii Tehnicile si activitatile cu caracter operational

utilizate pentru îndeplinirea conditiilor de calitate.

Conducerea totala a calitatii Modul de conducere a unui

organism, axat pe calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor sai si

urmarind rentabilitatea pe termen lung prin satisfacerea clientului si

incluzând avantajele pentru membrii organismului si pentru societate.

Calitatea produselor trebuie sa fie abordata în strânsa legatura cu calitatea

mediului înconjurator.

Supravegherea calitatii Urmarirea si verificarea continua a starii

unei entitati si analiza înregistrarilor pentru a asigura satisfacerea conditiilor

specificate. Este realizata de producator, beneficiar sau alt partener din

interiorul fluxului (filierei).

Certificarea calitatii Totalitatea activitatilor (încercari, verificari,

etc.) efectuate de un organism neutru, independent de furnizor si beneficiar,

competent din punct de vedere juridic si profesional, prin care se atesta în

scris performantele unui produs / serviciu, precum si capabilitatea produ-

catorului / prestatorului de a-l reproduce în serie la parametrii calitativi

stabiliti. În urma certificarii este emis un “Certificat de conformitate” sau un

“Certificat de capabilitate”.

Pentru ca o întreprindere sa-si poata comercializa produsele pe piata

(fie ea interna sau externa), este absolut necesar ca acestea sa fie certificate.

Certificarea este o procedura de atestare a conformitatii unui produs, a unui

serviciu sau a unui sistem de organizare a întreprinderii în raport cu un

standard. Aceasta procedura este îndreptata spre asigurarea protectiei

consumatorilor (drepturi, sanatate, securitate) si a mediului înconjurator.

Ecomarketi ng

Certificarea reprezinta o modalitate de atestare a conformitatii

produselor, serviciilor, proceselor, sistemului calitatii întreprinderii cu un

referential prestabilit, atestarea fiind realizata de catre un organism neutru,

independent de producator si beneficiar, numit organism de certificare.

Recunoasterea oficiala a competentei unui organism de certificare se

realizeaza prin acreditare.

Evaluarea calitatii Examinarea sistematica pentru a determina în

ce masura este capabila o entitate sa raspunda conditiilor specificate. În

functie de domeniul de aplicare, întâlnim evaluarea calitatii procesului,

evaluarea calitatii personalului, evaluarea calitatii sistemului; iar în functie

de momentul în care se desfasoara evaluarea: evaluare precontractu-ala,

evaluare contractuala, evaluare postcontractuala.

Acreditarea Recunoasterea competentei unui laborator de

încercari de a realiza analize, masurari, examinare sau tipuri de încercari

determinate, prin care se determina caracteristicile performantelor unui

material sau produs. Scopul principal al acreditarii este acela de a controla

organismele de certificare. Controlul poate fi exercitat în mod direct, de

catre stat, sau de catre un organism care se ocupa de toate aspectele tehnice

ale acreditarii.

O componenta importanta a activitatii de acreditare se refera la

acreditarea laboratoarelor, care este definita ca o “recunoastere oficiala a

competentei unui laborator de a realiza anumite încercari sau tipuri de

încercari”. În consecinta, acreditarea permite validarea competentei

laboratoarelor, contribuind astfel la recunoasterea reciproca a încercarilor

realizate de catre acestea.

O alta notiune utilizata în analiza calitatii este declaratia de

conformitate. Declaratia de conformitate reprezinta declaratia

Sistemul calitatii

unui furnizor (producator, distribuitor, intermediar etc.) care afirma pe

propria raspundere ca un produs, proces sau serviciu este în conformitate cu

un standard sau cu un alt document normativ.

O declaratie de conformitate cuprinde urmatoarele informatii:

o numele si adresa furnizorului emitent;

o elementele de identificare ale produsului: denumire, tip, model

etc. si orice alte informatii suplimentare relevante;

o standardele sau alte documente normative la care se face referire

într-o forma precisa, completa si corespunzator definita;

o data emiterii declaratiei;

o semnatura sau marcajul echivalent al persoanei autorizate;

o confirmarea faptului ca declaratia a fost emisa pe propria

raspundere a furnizorului.

2.4 Standardizarea

Termenul standardizare are doua semnificatii (conform ghidului

propus de The Economist):

1. Un proces de reducere a diversitatii produselor fabricate, menit sa

faciliteze economiile pe scara larga. O parte a acestor economii poate viza

bugetul alocat publicitatii; prin urmare, agentiile de publicitate nu au mai

nimic de câstigat de pe urma standardizarii;

2. Adoptarea unor standarde general acceptate în fabricarea si / sau

comercializarea produselor. Acest gen de standardizare poate fi aplicat din

motive de igiena (ambalajele produselor alimentare) sau de siguranta

(înscrierea dozelor recomandate, pentru medicamente).

Ecomarketi ng

Standardizarea este actiunea de stabilire a unor reguli, cu scopul

realizarii ordinii într-un domeniu dat, în avantajul si cu concursul tuturor

celor interesati, în special pentru obtinerea unor economii de ansamblu

optime, respectând cerintele functionale si cele de securitate.

Standardizarea se afla, în România, sub incidenta Ordonantei

39/1998. Activitatea nationala de standardizare se desfasoara în cadrul unui

numar de 330 comitete nationale organizate de Asociatia de Standardizare

din România (ASRO). Principala cerinta în ceea ce priveste standardele si

standardizarea este unificarea reglementarilor din acest domeniu , astfel

încât agentii economici si organizatiile utilizatoare sa-si poata desfasura

activitatea în conditii de eficienta si de compatibilitate cu partenerii interni

si externi. Aceasta cerinta se impune având în vedere preocuparile actuale

ale României în privinta integrarii în UE. Integrarea presupune respectarea

unor norme, reglementari stricte în domeniile calitatii, securitatii,

standardizarii, protejarii mediului ambiant.

Standardele pot contribui la cresterea calitatii mediului. În acest

sens actioneaza reglementarile cuprinse în ISO 14000 - standarde privind

managementul mediului.

Standardul (conform definitiei ISO) este un document stabilit prin

consens si aprobat de un organism recunoscut care furnizeaza pentru

folosinta comuna si repetata reguli, linii directoare sau caracteristici pentru

activitati sau rezultate, garantând un nivel optim pentru comunitate în

ansamblul sau.

Standardizarea – actiunea de stabilire a unor reguli, în scopul

realizarii unei stari de ordine într-un domeniu dat, în avantajul si cu

concursul tuturor celor interesati, în special pentru obtinerea unei economii

de ansamblu optime si respectând cerintele functionale si cele de securitate.

Sistemul calitatii

Conform ISO, standardele trebuie sa se bazeze pe rezultate, tehnici si

experiente. Avantajul cel mai important oferit de standardizare consta în

îmbunatatirea produselor, proceselor si serviciilor alese conform scopului

propus, prevenirea barierelor de comert si facilitarea cooperarii tehnologice.

Pentru a transpune în realitate avantajele pe care si le propune,

standardizarea trebuie sa raspunda urmatoarelor principii :

o simplificarea. Standardizarea poate fi definita ca un proces

continuu de transformare a cerintelor complexe de producere a marfurilor în

modele usor de înteles;

o cooperarea. Standardizarea este nu doar o activitate economica,

ci si una sociala; în consecinta ar trebui sa fie promovata prin cooperarea

tuturor partilor interesate, altfel spus realizarea unui standard ar trebui sa se

bazeze pe un consens general;

o implementarea. Standardele capata importanta doar în momentul

în care pot fi aplicate în activitatea practica;

o selectia. Standardele sunt valabile pentru o perioada de timp si de

acea elementele lor componente trebuie selectate cu o atentie deosebita,

astfel încât sa nu afecteze aplicarea standardului în perioada respectiva;

o revizuirea. Activitatile economice si sociale sunt extrem de

dinamice si de aceea si standardele care reglementeaza un anumit domeniu

de activitate ar trebui revizuite periodic. Intervalele dintre revizuiri depind

de situatia concreta existenta.

Standarde voluntare . Un standard voluntar este rezultatul initiativei

“actorilor” implicati în producerea acelorasi marfuri, care ajung la un acord

în legatura cu anumite aspecte concrete ale activitatii lor. Aceste standarde

servesc drept ghid sau model pentru producatori.

Ecomarketi ng

Standarde stabilite prin acord. Acestea sunt stan-darde stabilite de

grupuri de comert sau asociatii, ele servind drept linii directoare în privinta

modului în care produsele corespund anumitor cerinte. Standardele

din aceasta categorie se bazeaza pe expertizele referitoare la anumiti

parametri înregistrati în activitatea de productie si asupra modalitatilor de

diferentiere a produselor.

Standarde ale firmei. Stabilirea, de catre o firma, a unor standarde

proprii referitoare la produsele proprii, reprezinta un pas important în

obtinerea unui nivel de calitate corespunzator cerintelor pietei.

Standarde obligatorii. În categoria standardelor obligatorii sunt

incluse acelea care vizeaza domeniile sanatatii, securitatii, protectiei

mediului etc. Standardele obligatorii faciliteaza comertul prin prevenirea

practicilor neloiale, mai ales în ceea ce priveste etichetarea produselor

alimentare, de asemenea contribuie la asigurarea securitatii alimentelor si

prin aceasta la protejarea consumatorilor.

Tipologia standardelor, dupa nivelul de aplicare si organismele care

le elaboreaza:

1. Standarde internationale;

2. Standarde europene;

3. Standarde nationale;

4. Standarde profesionale;

5. Standarde de firma.

În prezent, în România, prin utilizarea standardelor, se

promoveaza:

1. Calitatea produselor, proceselor, serviciilor;

2. Ameliorarea calitatii vietii, securitatii, sanatatii si protectiei

mediului;

Sistemul calitatii

3. Comunicarea clara între partile interesate;

4. Comertul international, prin eliminarea obstacolelor impuse de

diferitele sisteme nationale;

5. Eficienta în diverse domenii de activitate.

Standardul este definit în legislatia româneasca (OG 19/1992) ca un

document stabilit prin consens si aprobat de un organism recunoscut, care

prevede pentru utilizari comune si repetate diferite reguli, prescriptii si

caracteristici referitoare la activitati sau rezultatele acestora, în scopul

obtinerii unui grad optim de ordine într-un context dat.

Noua abordare în standardizarea europeana

Noua abordare a fost adoptata de catre Consiliul Comunitatii

Europene, la 7 mai 1985 si se refera la strategia europeana de armonizare

tehnica si standardizare, devenind baza legislatiei tehnice comunitare.

Obiectivele urmarite prin “noua abordare” sunt:

• îmbunatatirea competitivitatii internationale a produselor

europene;

• eliminarea barierelor tehnice, îndeosebi din calea comertului

european.

Elementele “noii abordari”:

• definirea domeniului si momentului obiectiv de aplicare;

• obligatia statelor membre de a nu obstructiona sau interzice

punerea în circulatie a produselor care îndeplinesc conditiile

directivelor (clauza liberei circulatii);

• cerintele esentiale referitoare la securitate sau alte conditii, pe

care trebuie sa le îndeplineasca produsele la punerea lor în

circulatie;

Ecomarketi ng

• prezumtia de conformitate cu cerintele esentiale pentru produsele

fabricate conform standardelor armonizate;

• procedura pentru asigurarea conformitatii produselor fabricate cu

cerintele esentiale (certificare);

• prevederile referitoare la marcajul produselor;

• procedura comunitara initiata în cazul în care un stat membru ia

masuri fata de un produs (clauza de protectie);

• conditiile minime cu privire la organismele desemnate de catre

statele membre pentru îndeplinirea sarcinilor din cadrul directivei,

referitoare la certificare.

Piata unica nu va deveni o realitate decât atunci când standardele

tehnice, inclusiv ecologice, vor începe sa se extinda nu doar la scara

nationala, ci si europeana. În acest scop, Comisia de la Bruxelles a elaborat

CARTA VERDE CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA STANDARDI-

ZARII EUROPENE, un document deosebit de important pentru integrarea

mai rapida, din punct de vedere tehnologic. Noua strategie se sprijina pe

doua elemente de baza:

1. Recunoasterea reciproca a regulilor nationale - presupune ca

obiectivele legislatiilor nationale în materie de mediu, securitate,

sanatate etc. sunt echivalente si difera numai instrumentele

folosite pentru a le atinge;

2. Apropierea legislatiilor la nivel comunitar - nu intervine decât

cu titlu exceptional si numai în domeniile în care obiectivele

legislatiilor nationale nu sunt echivalente. Daca se impune o

asemenea apropiere, legislatorul comunitar trebuie sa se limiteze

la stabilirea conditiilor esentiale de protectie a mediului.

Sistemul calitatii

2.5 Standardizarea - sprijin în realizarea protectiei mediului

În iunie 1993 a fost înfiintat comitetul tehnic ISO / TC 207,

MANAGEMENTUL MEDIULUI, în scopul elaborarii unor standarde

internationale privind problemele mediului, standarde EMS (Environmental

Management System). Activitatea comite-tului este realizata prin

subcomitete de lucru (SC):

SC 1 sisteme de managementul mediului

SC 2 auditul mediului

SC 3 etichetare privind mediul

SC 4 evaluarea performantelor de mediu

SC 5 analiza ciclului de viata

SC 6 definitii si termeni

Pe plan national, corespondentul acestui comitet international este

comitetul tehnic CT 323 Managementul mediului, în al carui program de

standardizare sunt în derulare preluarea standardelor din seria ISO 14000.

Seria de standarde ISO 14000 este destinata sa fie aplicata în

întreaga lume si a fost realizata pentru a ghida si sustine organizatiile care se

ocupa de problemele mediului. Aceste standarde sunt voluntare. Se

considera ca ISO 14000 va constitui nucleul unui program complet de

protectia mediului, pentru întreprinderi si pentru orice tip de organizatie; ele

urmaresc caracteristicile produselor si serviciilor, cele mai importante fiind

cele privind etichetarea ecologica si cele referitoare la analiza ciclului de

viata.

Standardele vor avea drept rezultat progresul global concretizat în

performante în ceea ce priveste protectia mediului. Exemplu: CT 316

Salubritate urbana - au fost elaborate standarde noi privind deseurile urbane

Ecomarketi ng

si care stabilesc prescriptiile generale de proiectare pentru depozitare

controlata, prescriptii privind colectarea selectiva, clasificare si vocabular.

Legea Protectiei mediului 137 / 1995 prevede elaborarea de norme si

standarde si armonizarea acestora cu reglementarile internationale. Exista

aproximativ 350 de sta ndarde române care se refera la:

Ø masuri de salubrizare a locuintelor;

Ø masuri de siguranta împotriva incendiilor, traznetelor, electro-

cutarii si accidentelor;

Ø protectia împotriva zgomotelor, vibratiilor si radiatiilor;

Ø protectia si puritatea apei;

Ø protectia si puritatea aerului;

Ø protectia padurilor;

Ø determinarea radioactivitatii;

Ø ergonomie.

Pentru domeniile respective au fost organizate comitete tehnice,

similare structurii de organizare a comitetelor tehnice ISO. În România

functioneaza urmatoarele comitete tehnice nationale:

CT 52 Calitatea apei

CT 53 Calitatea aerului

CT 54 Ergonomie

CT 62 Vibratii si socuri

CT 158 Protectia împotriva trasnetelor si curenti de scurtcircuit

CT 223 Securitate echipamente tehnice

CT 227 Mijloace individuale de protectie

CT 233 Securitate rutiera

CT 285 Sol

CT 316 Salubritate urbana

CT 323 Managementul mediului

Sistemul calitatii

Numerosi specialisti5 au subliniat faptul ca “una din caile de

cuantificare a obiectivelor sociale din planurile de dezvoltare ar fi stabilirea

conceptului de norme minime privind protectia mediului”, inclusiv a celui

privind normele de emisie pentru sursele de poluare. Cele doua tipuri de

norme: de protectie sau calitate si de emisie formeaza componentele

principale ale grupei mijloacelor vizând controlul poluarii la nivel national

si international.

Potrivit dreptului international clasic, aceste norme sunt cuprinse sub

genericul de standarde tehnice. Aceste standarde privesc:

o domeniul protectiei mediului înconjurator;

o domeniul aviatiei;

o domeniul meteorologiei;

o domeniul sanatatii.

Problematica mediului natural a impus o colaborare între standardele

tehnice si cele juridice. Îngemanarea celor doua categorii de standarde a dat

nastere, în domeniul specific al protectiei si conservarii factorilor de mediu,

unei categorii distincte de standarde internationale, ecostandardele.

În perioada urmatoare prezinta interes activitatile de diversificare a

ecostandardelor, precum si selectia lor, în scopul determinarii acelora care

au forta obligatorie.

Standardele din familia 14000 urmaresc caracteristicile produselor si

serviciilor. Între acestea, cele mai importante sunt:

Ø etichetarea ecologica;

Ø evaluarea ciclului de viata.

5 Clyde Sanger, Environmental and development , în International Journal Earth Politics,

Canada, vol. XXVIII, nr.1, 1972

Ecomarketi ng

2.6 Specificari privind calitatea produselor

Conform DEX: specificare – actiunea de a specifica (a arata, a

mentiona, a indica ceva în mod precis) si rezultatul ei; indicatie, mentine

specificatie.

Standardele reprezinta cerinte minime care trebuie sa fie respectate

de un anumit produs, cerinte impuse de cadrul legislativ existent sau de

nevoile consumatorilor. Specificarile pot fi facute în egala masura în

legatura cu toate standardele sau se pot referi, cu precadere, la un anumit

standard. În cazul produselor alimentare, regula de baza este aceea ca ele sa

îndeplineasca, în primul rând, toate standardele obligatorii. Orice alte

atribute aditionale/specificari sunt menite, în primul rând, sa amplifice

dorinta clientului de a le consuma.

Producatorii ar trebui sa înteleaga valoarea deosebita a acestor

specificari, respectiv importanta lor pentru produsele realizate. Succesul

final depinde de îmbunatatirea produselor, astfel încât acestea sa raspunda

cât mai bine cerintelor consumatorului. Specificarile ar trebui dezvoltate

astfel încât asteptarile consumatorilor sa fie satisfacute într-o proportie cât

mai mare.

Specificari în ceea ce priveste consumatorul. Consumatorii

determina durata de viata a oricarui produs existent pe piata. “Clientul

nostru, stapânul nostru” este o sintagma utilizata frecvent, care ar trebui sa

aminteasca producatorilor ca nivelul de calitate al produselor este masurat în

functie de reactiile consumatorilor. În scopul identificarii caracteristicilor

descriptive ale produsului se utilizeaza, de obicei, teste de laborator. Scopul

este acela de a identifica si dezvolta profilul unui produs. Specificarile pot fi

formulate dupa realizarea profilului produsului, activitate care ar trebui

Sistemul calitatii

sa preceada dezvoltarea produsului. Pentru faza pregatitoare a productiei de

serie, prezinta un deosebit interes cunoasterea nivelului posibil al satisfacerii

consumatorului.

Specificari în ceea ce priveste firma. Se recomanda ca orice firma

producatoare, indiferent de marime, sa-si stabileasca parametrii produsului

si ai productiei; fara specificarea acestor parametri nu poate fi realizat un

control de calitate eficient al activitatii desfasurate.

O abordare moderna a procesului de productie impune dezvoltarea

acestor specificari în cadrul firmei. Ele fac posibila desfasurarea

controalelor de calitate, reprezentând, de fapt, “secretul” succesului multor

firme.

Specificarile firmei se refera la produse, procese de fabricatie,

materii prime si produse finite. În general, formularea acestor specificari

presupune parcurgerea urmatorilor pasi:

Ø definirea calitatii caracteristicilor produsului care trebuie

masurate si controlate; identificarea acelora care sunt critice

pentru acceptarea produsului;

Ø determinarea metodelor prin care se poate masura caracteristica

critica identificata presupune corelarea rezultatelor testelor

instrumentale cu caracteristicile senzoriale ale produsului.

Rezultatele obtinute sunt utilizate ca baza de pleca re în alegerea

celor mai potrivite metode de identificare a calitatii atributelor

critice ale produsului;

Ø standardizarea, îmbunatatirea si simplificarea metodelor de

testare selectate, astfel încât aceste metode sa -si mareasca

precizia;

Ecomarketi ng

Ø verificarea eficientei instrumentelor de masurare în obtinerea

informatiilor dorite despre calitatea produsului. Dupa realizarea

cu succes a unor teste repetate, sunt dezvoltate specificarile

proprii firmei.

Specificari în ceea ce priveste materiile prime . În procesul de

prelucrare, calitatea materiilor prime ar trebui definita cu grija si înteleasa în

mod corespunzator. Specificarile referitoare la materiile prime sunt

folositoare în scopul determinarii diferentierilor calitative ale produselor si a

schimbarilor suferite de acestea pe durata distributiei.

Daca toti producatorii ar utiliza standarde, atunci problema

aprovizionarii industriei cu materii prime de calitate s-ar simplifica. Pentru

ca în realitate standardele nu sunt utilizate, se impune utilizarea

specificarilor. Formularea specificarilor referitoare la materiile prime ar

trebui sa aiba în vedere urmatoarele aspecte:

Ø calitatea atributelor/caracteristicilor care prezinta importanta din

punctul de vedere al consumatorului;

Ø calitatea atributelor/caracteristicilor care prezinta impor-tanta din

perspectiva activitatii de distributie.

Specificari în ceea ce priveste procesarea. Aceste specificari se

refera la cerintele fata de produsele intermediare în timpul procesului de

prelucrare, în mod deosebit asupra acelora care au un efect critic asupra

calitatii produsului final; ele se diferentiaza în functie de metodele de

prelucrare, conditionare si productie utilizate.

Specificarile referitoare la produsul final. Calitatea unui produs

depinde de modul în care materiile prime si specificarile referitoare la

acestea au fost încorporate în produsul respectiv; de asemenea se impune

respectarea cerintelor formulate de consumatori si a normelor legale

Sistemul calitatii

existente. Specificarile ce vizeaza produsul includ aceste elemente. Unele

din specificarile calitative ale produsului final sunt prezentate în continuare,

dupa cum urmeaza:

• aspectul;

• caracteristicile senzoriale;

• indicatorii chimici;

• corpuri straine;

• integritatea ambalajului;

• aspectul etichetei;

• durata de viata a produsului.

Calitatea specificarilor referitoare la produsele finite depinde de tipul

produselor, de locul de comercializare si de cerintele consumatorilor.

FUNDAMENTAREA STRATEGIEI

DE ECOMARKETING A FIRMEI

3.1 Raportul economie – ecologie

Indiferent de domeniul de activitate economica sau sociala la care ne

raportam, protectia mediului reprezinta, astazi, o preocupare esentiala. În

acest context, atât firmele cât si consumatorii accepta si adopta, din ce în ce

mai mult, modele de productie si consum care sa raspunda criteriilor de

protectie a mediului. Asistam, de fapt, la o schimbare destul de vizibila a

comportamentului tuturor actorilor economici si sociali, o mai mare

responsabilitate si responsabilizare manifestata în toate sferele si la toate

nivelurile.

Societatea noastra, a carei functionare este girata de economia de

piata, pare a fi depasita de sistemele de productie si reproductie care

afecteaza sanatatea mediului si a consumatorilor. Încercarea de a obtine

profit cu orice “pret” a dus la neglijarea abordarilor ecologice, etice sau

umane ale activitatilor economice.

Gestiunea mediului se refera la încorporarea dimensiunii protectiei

mediului în procesele de planificare si de decizie economica. Conceptul de

gestiune a mediului este un concept complex, ce cuprinde atât notiunile de

protectie cât si cele de conservare; prin utilizarea acestui concept se doreste

patrunderea în profunzimea relatiilor dintre mediul natural si societate

3

Ecomarketing

pentru a alege cele mai adecvate forme de utilizare a resurselor, pentru a

optimiza utilizarea resurselor. Notiunile de protectie si conserva-re se refera

doar la prevenirea sau corectarea impactului activita-tilor umane asupra

mediului, definind prin acestea doar un segment al activitatii de gestiune.

Pornind de la faptul ca mediul ambiant reprezinta un suport necesar

al dezvoltarii economice si sociale prezente si viitoare, gestiunea acestuia

este extrem de importanta. Este necesara participarea populatiei la acest

proces, în calitatea ei de beneficiar final al efectelor gestiunii, dar, în acelasi

timp ca interlocutor în procesul de cunoastere si utilizare a mediului.

Gestiunea mediului trebuie sa fie conceputa ca un proces continuu,

dinamic, care se poate defini prin urmatoarele dimen-siuni: procesul de

planificare, prin care se defineste traseul ce urmeaza a fi parcurs; conceperea

unor noi proiecte; urmarirea si controlul sistemului ambiental.

De asemenea, pentru transpune-rea în practica a unor programe de

formare privind realizarea gestiunii mediului trebuie avute în vedere si

urmatoarele aspecte: instrumente didactice care sa porneasca de la analiza

unor cazuri concrete; confruntarea permanenta a teoriei (cunostintelor) cu

practica (rezultatele obtinute); pregatirea specialistilor în gestiune

ambientala sa fie facuta în cadrul unor colective multidiscipli-nare;

stimularea populatiei pentru a participa la acest proces.

De exemplu, un program de gestiune a mediului în domeniul

amenajarii teritoriului ar trebui sa parcurga urmatoarele etape: definirea

spatiului; descrierea si diagnosticarea sistemului, prin intermediul

subsistemelor componente: economico-social, institutional, legal; definirea

obiectivelor si tintelor asupra carora trebuie sa se concentreze legatura dintre

diversele utilizari ale solului si activitatile desfasurate; formularea de

propuneri si alternative, care necesita studii privind proprietatile terenului,

Fundamentarea strategiei de ecomarketing a firmei

capacitatea sa de a fi utilizat pentru anumite activitati, viabilitatea si

compatibilitatea între utilizari si activitati; evaluarea alternativelor prin

intermediul generarii unor modele de utilizare; studierea si evaluarea noilor

programe si proiecte prin prisma impactului lor ambiental; mater ializarea

mecanismelor de control în vederea adoptarii deciziilor.

Problemele care pot sa apara în cadrul elaborarii unui program de

gestiune ambientala sunt diverse, ele referindu-se în principal la:

• posibilitatile limitate de cuantificare a anumitor variabile

ambientale necesare pentru realizarea efectiva a programului;

• dificultatile în ceea ce priveste integrarea dimensiunilor fizice cu

cele social-economice ale mediului;

• integrarea diverselor tipuri de abordari asupra problema-ticii

mediului.

Se manifesta astazi un interes crescând – din partea consumatorilor –

în ceea ce priveste calitatea produselor si serviciilor oferite pe diverse piete.

În acest context, ecomarketingul poate reprezenta un instrument extrem de

util în directia utilizarii mediului în beneficiul firmei sau al organizatiei.

Astfel, firmele au posibilitatea:

♦ sa patrunda mai usor pe pietele ecologice;

♦ sa creasca competitivitatea produselor oferite;

♦ sa-si îmbunatateasca imaginea;

♦ sa dialogheze mai usor cu grupurile de presiune etc.

Toate aceste oportunitati nu vor putea fi transpuse în realitate fara

eforturi sustinute de informare si educare a consumatorilor, a pietei în

general.

Ecomarketing

Dilema secolului nostru are o singura rezolvare: el va fi ecologist sau

nu va fi deloc1. Numerosi specialisti militeaza pentru întoarcerea omului la

natura, fapt înteles gresit de un numar însemnat de teoreticieni, practicieni,

dar si oameni obisnuiti, “simplii cetateni” ai Planetei. Întoarcerea la natura

nu presupune o revenire la viata primitiva de odinioara ci o convietuire

pasnica a omului cu natura, o încercare de copiere a naturii în activitatile

umane.

Notiunea de deseu nu exista în natura: ciclurile succesive ale

materiei vii contribuie la transformarea deseurilor provenite de la unele

specii în materii utilizabile de catre altele. Omul însa, prin activitatile pe

care le desfasoara, a contribuit la o transformare fundamentala a naturii, a

devenit un producator de deseuri care au degradat mediul într-un ritm

accelerat. În acest context se ridica problema crearii unor ramuri si activitati

capabile sa-si prelucreze propriile deseuri în scopul obtinerii unor produse

biodegradabile.

Perioada actuala este marcata, de asemenea, de un fenomen cu

consecinte dezastruoase la toate nivelurile: încalzirea planetei. Conform

unui studiu al Fondului Mondial pentru Mediu, daca guvernele nu vor

întreprinde actiuni concrete pentru a încetini emisia de gaze care provoaca

încalzirea, vom asista la cresteri însemnate ale temperaturilor. În aceste

conditii, lupta împotriva emisiilor poluante ar trebui sa reprezinte o

prioritate a guvernelor, îndeosebi a celor din tarile dezvoltate.

Criza ecologica pe care o parcurge planeta noastra este datorata unor

sisteme de productie si consum care au depasit capacitatea de autoreglare a

naturii. Încercând sa gasim responsabilii, ne îndreptam atentia catre firme, în

general si catre marketing, în particular. Marketingul este tinta a numeroase

1 Maruta, Alexandru, Articol aparut în ziarul Curentul, 5 noiembrie 1998


critici, deoarece, se spune, el încearca sa ne vânda cantitati din ce în ce mai

mari de produse, altfel spus genereaza un consum “exagerat”, nejustificat.

Ecomarketingul îsi propune sa defineasca, sa abordeze si sa

interrelationeze domenii precum vânzarea produselor, protectia mediului,

educatia consumatorilor etc. Ecomarketingul încearca sa prezinte o noua

filosofie asupra modului de desfasurare a productiei si consumului,

filosofie care aseaza în centrul preocuparilor sale elementul educatie.

Între mediul înconjurator si economie exista relatii de

interdependenta si interactiune. În România, în conditiile actuale,

problematica protectiei mediului si a dezvoltarii durabile ar trebui sa faca

parte din absolut toate strategiile de dezvoltare, atât la nivel macro, cât si

microeconomic, atât în sectoarele economice, cât si în domeniul soc ial.

Exista însa o serie de instrumente economice - înca în vigoare - care

nu stimuleaza o astfel de abordare: astfel, nivelul la care se manifesta

concurenta, interventia statului în sustinerea unor ramuri mari consumatoare

de energie, acordarea diferentiata a unor facilitati conduc la aparitia unor

profunde dezechilibre în domeniul utilizarii si conservarii resurselor. Una

din gravele probleme cu care se confrunta România de azi este eficienta

redusa a utilizarii resurselor si a diferitelor forme de energie.

Realitatea a demonstrat ca orice activitate umana are o gama de

implicatii care se pot resimti în cele mai diverse domenii. Astfel, o anume

tehnologie produce, pe lânga efectele directe pentru care a fost proiectata si

o serie de efecte indirecte, care la un moment dat, prin evaluarea

implicatiilor sale pot pune sub semnul întrebarii chiar valabilitatea si

viabilitatea respectivei tehnologii. Necesitatea studierii si evaluarii

impactului unei activitati umane asupra tuturor domeniilor, dar în special

Ecomarketing

asupra mediului, este justificata cel putin printr-o serie de argumente:

initierea în timp a unor actiuni menite sa reduca efectele negative colaterale,

determinate de activitatea respectiva; evaluarea obiectiva a tuturor

alternativelor si posibilitatilor; necesitatea implicarii populatiei în procesele

de promovare a unor activitati sau proiecte care le vor influenta viata într-un

fel sau altul.

3.2 Necesitatea fundamentarii strategiei firmei prin prisma

principiilor ecomarketingului

În trecut consumatorii erau informati numai la modul general despre

problemele ecologice, însa în viitor informatiile ecologice vor fi specializate

si specifice. Omisiunea unor informatii ecologice nu prezenta prea mare

importanta în trecut. Sensibilitatea consumatorilor fata de asemenea

omisiuni se va dezvolta însa foarte mult in viitor.

În cadrul acestor schimbari, firmele au fost si sunt obligate sa-si

modifice strategiile anterioare. Daca înainte acestea aveau o mare

autonomie, acum activitatile economice sunt determ inate tot mai mult din

exterior, prin legi sau dorinte ale consumatorilor. Economistul german

Vester descrie situatia astfel: “este vorba despre renuntarea la one -way-

communications (comunicare pe un singur canal) de la producator spre

consumator. Este vor ba despre o situatie de feed-back, care foloseste

posibilitatile de marketing si publicitate prin includerea întelegerii legilor de

baza ale sistemelor viabile, nu numai în ceea ce îl priveste pe cetatean, ci si

pe consumator”. Exemplele practice arata ca aceasta abordare este posibila

într-o strategie compatibila cu mediul si favorabila acestuia


si prin activitatea concreta a firmei, care sa raspunda acelorasi criterii. O

strategie în acest sens ar trebui sa cuprinda masuri de protectie activa a

mediului (hardware: aparate de masura, filtre etc.; software: consiliere în

management pe probleme ecologice, modele de simulare) si masuri de

protectie pasiva a mediului (productie, distributie si utilizare de produse fara

efecte destructive asupra mediului). Extinderea componentelor tehnico-

economice prin obiective sociale si ecologice ar trebui sa mai contina: oferte

de comenzi facute numai furnizorilor ce respecta standardele minime;

subventio-narea masurilor ecologice ale tertilor etc.

Pentru firma are o importanta esentiala calculul dimensiunilo r

costurilor noilor strategii, un instrument util în acest sens constituindu-l

analiza cost-avantaje. În domeniul protectiei mediului apar costuri care nu

pot fi masurate concret si care ridica o serie de probleme din pe rspectiva

evaluarii eficientei. Din diversele analize efectuate, a rezultat o încadrare a

potentialelor costuri în 4 categorii, si anume:

Ø costuri de pagube;

Ø costuri de deviere;

Ø costuri de planificare si supraveghere;

Ø costuri de evitare si îndepartare.

Primele doua categorii caracterizeaza efectele asupra societatii si se

nasc din contextul fizic de actiune a firmei (procese de productie). În ceea ce

priveste gradul de masurare a acestor degradari ale mediului, exista o

problema dubla: cuantificarea în sine si o posibila repartitie a lor asupra

celor ce le produc. Efectele pozitive arata ca, în pofida problemelor de

calculatie, politica ecologica a firmei are drept consecinte, în timp, pe lânga

o reevaluare a cadrului tehnico-economic, si succese calitative.

Ecomarketing

Cercetarile de marketing orientate pâna acum doar spre vânzare vor

trebui sa preia noi sarcini legate de evolutia problemelor mediului si de

strategiile rezultate din aceasta evolutie. Cercetarile de marketing vor putea

oferi o baza de informatii unui management ce actioneaza corespunzator, si

anume:

Ø metode noi de instruire a personalului;

Ø determinarea unor modificari în comportamentul consumatorului;

Ø determinarea unor schimbari în politica ecologica a concurentei.

Marketingul ecologic va trebui sa tina seama de cerintele

consumatorilor, în special prin politica produsului, prin modificari în

procesul de productie si prin ciclul de viata al produsului. O largire a

procedeelor obisnuite de testare a produselor noi trebuie sa tina seama de

fazele de productie, utilizare si abandonare a produsului, de problematica

intensitatii resurselor, de caracteristicile de siguranta, gradul de întretinere,

de informatie, cât si de reutilizare. Inscriptionarea produselor conform

standardelor recunoscute completeaza aceste posibilitati. Acest lucru este

valabil si pentru industria ambalajelor, unde se pune problema utilizarii, pe

scara din ce în ce mai extinsa, a ambalajelor de folosinta unica si multipla.

În cadrul U.E., politicile privind mediul si protectia acestuia au

evoluat continuu. Tratatul de la Roma, prin Actul Unic adoptat în 1987,

cuprinde un capitol distinct privind politica în ceea ce priveste protectia

mediului, precum si prevederi privind armonizarea legislatiilor nationale în

domeniu. De asemenea, în anul 1992 s-au adoptat o serie de reglementari

vizând marca ecologica europeana; în anul 1993 s-a reglementat sistemul

comunitar voluntar de gestiune si control ambiental; Consiliul UE a adoptat,

în 1993, al cincilea program în domeniul mediului, purtând numele “Catre

durabilitate”, incluzând prevederi referitoare la perioada 1993-2000.


Politica U.E. in domeniul mediului, asa cum prevede Tratatul de la

Maastricht, are în vedere urmatoarele principii:

1. Prevedere;

2. Corectare la sursa;

3. Principiul prudentei;

4. Principiul “poluant-platitor”.

Fundamentarea strategiei de ecomarketing a firmei presupune

adaptarea si adoptarea unor elemente novatoare în cultura si practica

acesteia. Între acestea includem excelenta tehnologica, definita2 ca o forma

de management care se refera la inovare, protectia mediului si obtinerea de

profit. Excelenta tehnologica reprezinta, de fapt, rezultatul dorintei de a fi

lider în domeniul protectiei mediului. De asemenea, excelenta tehnologica

presupune utilizarea managementului si marketingu-lui ecologic ca

instrumente indispensabile în lupta concurentiala. Aceasta “competitivitate

ecologica” presupune derularea unor actiuni concrete, cum ar fi3:

• prevederea, anticiparea schimbarilor prin:

o urmarirea atenta a scenei politice si a vietii economice cu

incidente în domeniul protectiei mediului;

o integrarea oportunitatilor de mediu în procesul decizional de

investitii la nivelul firmei;

o evaluarea, cantitativa si calitativa, a productiei firmelor existente

si a incidentei acesteia asupra pietei, fluxurilor de produse si

materiale, stocurilor;

o dezvoltarea de noi produse în functie de oportunitatile pietei.

2 Manea, Gh., Protectia mediului – sansa de supravietuire a întreprinderii, Bucuresti,

Editura OID-ICM, 1996 3 Ibidem

Ecomarketing

• minimizarea costurilor protectiei mediului, prin:

o reducerea costurilor cu protectia mediului la utilizatorul de produs

(produse mai putin poluante, preluarea de catre furnizor a

produsului uzat);

o reducerea propriilor costuri cu protectia mediului si cu

managementul acestuia;

o identificarea unor optiuni favorabile protectiei mediului, în

ansamblul procesului de fabricatie, capabile sa duca la obtinerea

de economii;

• obtinerea unui “reflex ecologic”, prin:

o conceperea unui sistem de management tipic fiecarei firme;

o integrarea preocuparilor ecologice printre criteriile de

performanta ale managerilor;

o sensibilizarea personalului firmei la preocuparile actua le si la

tendintele în domeniu, identificate la firmele concurente;

o includerea în programele de pregatire profesionala a elementelor

de protectie a mediului.


3.3 Orientarea firmei catre exterior

În prezent protectia mediului reprezinta una dintre problemele

globale ale omenirii, aflata într-o strânsa legatura cu dezvoltarea

economica. Protectia mediului poate fi caracterizata prin dinamism, evolutia

sa urmând dezvoltarea tehnologica si problemele complexe cu care se

confrunta economia mondiala.

Tarile dezvoltate dispun de numeroase organizatii, asociatii si

organisme, guvernamentale si neguvernamentale, finantate si cu o

infrastructura dezvoltata, care desfasoara activitati si exercita o influenta

puternica în domeniul protectiei mediului. În Europa de Vest îsi desfasoara

activitatea partide politice ecologiste, ce sustin o legislatie din ce în ce mai

complexa în domeniul protectiei mediului. În S.U.A. functioneaza alte tipuri

de organizatii, comparativ cu Europa, însa preocuparile lor sunt similare, iar

în multe cazuri mult mai eficiente: World Watch Institute, din Washington

este unul dintre cele mai prestigioase institute care elaboreaza analize

interdisciplinare cu caracter global, preocupari importante manifestându-se

în ceea ce priveste pericolul depasirii unor praguri în utilizarea resurselor

planetei, mentinerii echilibrului ecologic etc.

În România, în contextul procesului de aderare la structurile

europene, procesul de elaborare legislativa se afla în plina desfasurare, un

pas important fiind reprezentat de elaborarea Legii protectiei mediului. În

acesta lege, se subliniaza importanta participarii organizatiilor

neguvernamentale si a populatiei la elaborarea si aplicarea deciziilor

referitoare la protectia mediului. În acest context, informatia de mediu

reprezinta un liant între ansamblul actorilor care “joaca” pe scena

economica si sociala. Prin îmbunatatirea accesului publicului la informatia

Ecomarketing

disponibila de mediu se urmareste, pe de o parte, sprijinirea constienta a

deciziei din acest domeniu si, pe de alta parte, o informare si o educare a

publicului în vederea eliminarii unor moduri nondurabile de consum.

Ignorarea problemelor de mediu, atât în societatea romaneasca, dar

si pe plan global, are mai multe cauze, între care distingem: dificultatile

economice cu care se confrunta majorita tea membrilor societatii;

insuficienta sau chiar lipsa educatiei; lipsa unei informatii complete si

corecte; lipsa unei legislatii adecvate etc. Nu putem omite însa faptul ca,

reactia societatii la impactul degradarii mediului este conditionata, într-o

masura însemnata, pe lânga existenta si functionarea sistemului legislativ,

de o sustinere financiara corespunzatoare.

Nu de putine ori perioada contemporana a fost denumita “epoca

informationala”. Modalitatile concrete de productie, comunicare, cunoastere

etc. au cunoscut o evolutie rapida, determinata de numerosi factori, între

care cei tehnologici sunt primordiali. În acest context, culegerea,

transmiterea, prelucrarea si diseminarea informatiei reprezinta actiuni

esentiala.

Aflata în fata unei degradarii continue a mediului înconjurator,

omenirea încearca sa construiasca un no tip de dezvoltare - dezvoltarea

durabila, care urmareste armonizarea, pe termen lung, a necesitatilor

productiei si consumului, pe de o parte, si protejarea unui mediu propice

vietii, pe de alta parte. În acest nou context, alaturi de dimensiunile clasice

ale Planetei: terestra, maritima, aeriana si cosmica, apare o a 5-a

dimensiune, cea informationala, care afecteaza ansamblul sistemelor si

structurilor existente si se suprapune pe dimensiunea ecologica, ambele

având o vocatie globala.


Din perspectiva elementelor enuntate anterior, politicile ecologice

trebuie sa vizeze cel putin doua aspecte, si anume: managementul ecologic,

prin care se va urmari amendarea tuturor deciziilor politice, economice si

sociale din punct de vedere ecologic si informatia ecologica.

Informatia ecologica este un element care comporta cel putin doua

componente:

Ø din punct de vedere tehnic, informatiile transferate catre utilizatori

sau cei interesati trebuie sa fie de buna calitate, transmiterea putându-se

efectua pe orice forma de suport;

Ø comunicarea cu publicul si schimbarea mentalitatii (si ulterior,

drept consecinta, a comportamentelor) în raport cu mediul. Comportamentul

ecologic se obtine numai în urma cunoasterii problematicii în totalitatea si

complexitatea ei.

În perioada urmatoare, politicile statelor membre ale Uniunii

Europene, în consecinta si a celor care aspira sa devina membre, vor avea o

dimensiune ecologica. Toate proiectele de acte normative vor trebui sa tina

seama de impactul aplicarii lor asupra mediului înconjurator. Astfel,

punctele cheie ale strategiilor de protectie a mediului vor fi:

• parteneriatul dintre autoritatile centrale si locale, agentii

economici si public;

• repartizarea responsabilitatilor între protagonistii dezvoltarii;

• stabilirea unor standarde minime referitoare la protectia mediului;

• stimularea fiscala sau economica pentru produsele si serviciile

“prieteni” ai mediului;

• necesitatea informarii si educarii publicului;

• stimularea cercetarii-dezvoltarii în domeniul mediului.

Ecomarketing

Se impune, de asemenea, înfiintarea unor structuri de relatii publice

în toate organizatiile implicate în domeniul protectiei mediului, prin

intermediul acestor structuri putându-se realiza o comunicare eficienta,

informatiile circulând mai rapid în interiorul fiecarei institutii, dar si între

institutii; între institutii si societatea civila, mass-media etc.

Exemple

1. Grupul SATER PARACHINI4 (care si-a schimbat numele în

SAGED) este specialistul francez al depozitarii si tratarii deseurilor urbane.

El a investit deja peste 50 milioane USD în Europa Centrala si de Est,

construind 9 platforme de tratare a deseurilor în Polonia, Slovacia si Cehia.

În România, grupul are doua investitii, una deja realizata, la Constanta, alta

în curs, la Bucuresti. Filiala Constanta a tratat, în anul 1996, peste 100000

tone de deseuri urbane, în conformitate cu prevederile Legii 137/1995

a protectiei mediului si a directivelor europene în domeniu. În Franta, grupul

a construit si exploateaza 8 platforme, dintre care cea de la Vert-le-Grand,

situata la extremitate a sudica a Parisului, trateaza anual 500000 tone deseuri.

Platforma ecologica de deseuri urbane este un loc de depozitare,

transformare si eliminare a deseurilor, pe categorii. Eliminarea se face pe

spatii reduse, în mod intensiv, prin separarea fazelor solide, lichide si

gazoase ale deseurilor. Impactul asupra mediului al acestui procedeu de

eliminare este nul, ia r spatiul respectiv este un model de curatenie si

verdeata.

4 Mateescu, Mircea, Proiectul Sater Parachini – Saged privind rezolvarea depozitarii si

tratarii deseurilor în marile aglomerari urbane


O platforma ecologica cuprinde: drumuri de acces la platforma; piste

de circulatie în interiorul platformei si cheiuri de descarcare; împrejmuirea

locului si izolarea sa vizuala; cladiri administrative si cele necesare

exploatarii; poduri bascula pentru receptia si cântarirea deseurilor livrate; o

membrana perfect impermeabila si rezistenta la orice actiune mecanica sau

chimica, care îmbraca fiecare celula de neutralizare; puturi de colectare a

fluidelor reziduale si instalatiile de pompare aferente; statie de tratare a

lichidului rezidual; posibilitatea de transformare în energie electrica sau

termica a biogazului rezultat.

Exploatarea unei platforme ecologice implica: o compactare

energica perma nenta a straturilor de deseuri, precum si acoperirea acestora

de doua ori pe zi cu material inert; factorul de compactare a deseului este de

5 la 6 ori densitatea sa naturala; tratarea specifica a deseurilor

transformabile; compostarea deseurilor vegetale; extragerea, tratarea si

eliminarea (transformarea) fluidelor reziduale, atât în timpul exploatarii cât

si dupa aceea, pâna la epuizarea lor; eventuala triere si conditionare a

deseurilor refolosibile.

Într-un total respect al mediului, metoda include amenajarea locului,

pe masura ce exploatarea avanseaza. Astfel, o celula de neutralizare, odata

umpluta, este acoperita cu pamânt, apoi cu un strat de cernoziom în care se

planteaza diverse forme de vegetatie, cu rol de stabilizare a depozitului, cât

si estetic.

Metodele concurente platformei ecologice de transformare si

eliminare a deseurilor urbane sunt: incinerarea si termoliza. Incinerarea nu

este adaptata deseurilor cu umiditate ridicata si putere calorica scazuta, cum

este cazul majoritatii deseurilor urbane. Termoliza reprezinta procedeul cel

mai avansat de eliminare a deseurilor, care este si cel mai scump. Grupul

Ecomarketing

SATER PARACHINI este detinatorul brevetului acestui din urma procedeu

si îl pune în aplicare în cadrul celei mai moderne platforme complexe de

tratare a deseurilor, pe care o construieste la limita de sud a Parisului.

Pretul redus al procedeului prezentat, în comparatie cu celelalte

procedee amintite, face ca 75% din deseurile tarilor avansate sa fie eliminate

în cadrul platformelor ecologice de transformare si eliminare.

2. Înca de la începutul anilor ’80 la TOSHIBA5 functioneaza un

laborator de tehnologia mediului la centrul de cercetare si dezvoltare din

Kawasaki, Japonia. Înlocuitorii agentilor de curatare continând hidrocarburi

fluoro-clorurate, procesul de reciclare a produsilor din materiale plastice si

procesul de eliminare a solventilor organici sunt câteva din realizarile

obtinute.

Metodele de evaluare ecologica a produselor au fost de asemenea

elaborate la Kawasaki. Orice nou produs TOSHIBA este supus unui astfel

de test înainte de a intra în fabricatie. Acesta acopera întreaga durata de

viata, începând cu conceptul si fabricatia si ajungând pâna la eliminarea

produsului uzat. Aceasta înseamna ca, de exemplu, în timpul realizarii,

componentele sunt selectionate si etichetate astfel încât ele sa poata fi

ulterior reutilizate. Demontarea fara dificultate a unui produs este de

asemenea un obiectiv important în timpul realizarii acestuia, deoarece astfel

se poate determina cât de usor se pot recupera ulterior resursele.

Procesele de fabricatie nepoluante sunt un alt ingredient în

programul TOSHIBA de mediu. Reducerea constanta a consumului de apa

5 Cosee, Peter, TOSHIBA EUROPE GMBH, Toshiba si mediul înconjurator. Abordarea

problematicii compatibilitatii produse-mediu


si energie, cât mai putine reziduuri de fabricatie si renuntarea la agentii de

curatare continând hidrocarburi fluoro-clorurate, sunt procese ce au

o motivatie economica. De asemenea, toate ambalajele produselor sunt

verificate, în vederea minimizarii si standardizarii materialelor. Acest lucru

a dus la o economie la ambalaje de peste 30%.

În 1996 a fost introdus un sistem de management al mediului pentru

integrarea masurilor ecologice initiate recent în politica corporatiei pe

termen lung si pentru a monitoriza eficienta acestora.

Astfel, protectia mediului a devenit o parte a politicii calitatii

firmelor. Acest sistem uniform de management al calitatii si al mediului face

ca problemele de mediu sa fie luate în consideratie de toate compartimentele

implicate.

PIATA PRODUSELOR

SI SERVICIILOR ECOLOGICE

Strategiile de marketing ecologic definesc posibilitati adecvate de

transpunere în practica a instrumentelor de marketing clasic; ele stabilesc

optiunile posibile ale firmei în ceea ce priveste actiunile vizând protectia

mediului. Etapele realizarii unei strategii de marketing ecologic în

concordanta cu cerintele pietei presupune stabilirea:

• domeniului de actiune, altfel spus identificarea: pietei sau a

segmentului de piata, produselor compatibile cu cerintele de protectie a

mediului;

• pozitiei fata de ceilalti actori ai pietei: clienti, furnizori, asociati,

concurenti.

În marketingul ecologic, piata poate fi tratata fie concentric, fie

diferentiat. Abordarea concentrica a pietei presupune încercarea firmei de a

câstiga o pozitie puternica pe “piete partiale” (segmente); este de fapt vorbe

de o “politica” a niselor. În cadrul abordarii diferentiate , firma încearca sa

patrunda pe toate segmentele de piata cu produse diferite. Se procedeaza,

mai întâi la o segmentare a pietei în scopul localizarii unor segmente

avantajoase pentru firma, fie din punctul de vedere al stabilitatii cererii, fie

din punctul de vedere al stabilitatii concurentei.

Abordarea eficienta a unui segment de piata sensibil la cerintele de

protectie a mediului se poate face prin variante ale unui produs, variante

4

Ecomarketing

tehnologice, inovatii de produs etc. Astfel, piata se poate largi, existând

posibilitatea crearii si descoperirii unor noi piete de desfacere si a accesului

la acestea.

Formularea si realizarea strategiilor de marketing ecologic se afla

sub influenta cerintelor ecologice, a potentialului firmei, a potentialului

pietei. În cadrul matricii produs-piata, ca punct de plecare pentru definirea

domeniului de afaceri, luarea în considerare într-o masura mai mare a

punctelor de vedere ecologice permite exploatarea si extinderea volumului

pietei.

Asa cum am precizat si într-un alt context, firmele care aplica în

activitatea lor principiile ecomarketingului pot beneficia de numeroase

avantaje: câstiga noi segmente de consumatori (cu putere de cumparare

mare); devanseaza concurenta; realizeaza venituri mai mari pe termen lung;

îsi îmbunatatesc imaginea; realizeaza economii de cheltuieli prin anticiparea

anumitor prevederi si norme; au acces pe noi piete etc. În acelasi timp,

aplicarea principiilor ecomarketingului în activitatea de piata a firmei, poate

conduce la manifestarea urmatoarelor dezavantaje: scaderea

concurentialitatii firmei; o cerere scazuta pentru produsele ecologice; lipsa

unor tehnologii ecologice aplicabile; costuri ridicate pentru investitiile

ecologice; opozitii interne în firma; legislatie înca neclara în unele domenii

etc.

Piata produselor si serviciilor ecologice

4.1 Structuri informationale specifice pietelor ecologice

Pietele cu orientare ecologica sunt nu doar în stadiul de formare ci si

în acela de crestere, iar în aceste conditii, sistemele informationale

traditionale au o eficienta limitata. Informatiile implica atât probleme de

natura cantitativa, cât si calitative.

În sfera ecologica, culegerea informatiilor prezinta si unele grade de

dificultate suplimentare: în timp ce informatiile ce se exprima în marimi

monetare pot fi usor “aplicate”, de exemplu la analiza veniturilor si

cheltuielilor, informatiile despre mediu sunt adesea nemonetare iar uneori

greu cuantificabile, de cele mai multe ori “semnale slabe” care trecute cu

vederea pot duce la aparitia unor consecinte grave pentru firma.

Pe de alta parte, informatiile nu sunt generate doar în domeniul

economic, ci pot proveni din discutii politice, ziare, reviste, publicatii

stiintifice etc. Pentru a fi efective, ele sunt dependente de transmiterea si

multiplicarea lor prin mass-media si devin relevante din punct de vedere

economic abia prin actiunea lor de modificare a atitudinii si

comportamentului consumatorului si a factorilor de decizie. Sistemul de

calcul traditional, la rândul sau, nu poate oferi, prin structura proprie,

specifica, astfel de informatii. Pentru a depasi aceasta “bariera” este necesar

un sistem informational orientat spre exterior, cu un continut de informatie

previzionala mai mare, un “radar strategic” pentru evolutia mediului.

Instrumentele prin intermediul carora se vehiculeaza informatia

trebuie sa înregistreze si sa adune în special “semnalele slabe” sub aspectul

relevantei lor pentru firma, deoarece timpul este parametrul critic, iar o

înregistrare timpurie aduce avantaje firmei. Nu este vorba doar de

identificarea riscurilor si pericolelor, ci de sanse si potentiale noi de piata.

Ecomarketing

Principalele modalitati de culegere si analiza a informatiilor necesare

realizarii unui studiu de piata cu orientare ecologica sunt:

• analiza scenariilor ecologice;

• analiza impactului transversal;

• curba de difuziune.

Analiza scenariilor ecologice În analiza scenariului se proiecteaza

alternative privind viitorul si se prevad caile de dezvoltare care pot conduce

catre acestea (alternative). Avantajul tehnicii scenariilor sunt multiple,

existând posibilitatea de a cuprinde în acest cadru atât informatii cantitative

cât si calitative, atât factori externi cat si strategiile proprii, comportamentul

concurentei, ceea ce permite evidentierea efectelor pe termen lung ale

diferitelor strategii si interactiunea dintre ele.

Scenariul se dezvolta, de obicei, în trei variante: una optimista; una

plauzibila si una pesimista. Varianta pesimista este importanta pentru ca

testeaza rezistenta strategiei firmei, cu alte cuvinte posibilitatea

supravietuirii firmei si in cazul evolutiilor celor mai nefavorabile.

Prima faza a scenariului este întotdeauna cea mai dificila, mai ales

în privinta problemelor ecologice, deoarece culegerea informatiilor si

analiza problemelor sunt doar la începuturile lor si reprezinta domeniul cel

mai complicat. Apar o serie de ele -mente, cum ar fi: adesea problemele sunt

necunoscute; formularea întrebarilor se face destul de greu; sistemul

informational trebuie orientat spre cu totul alte domenii; firma este coplesita

de fluxul de date ce trebuie sistematizate si clarificate etc.

În aceasta faza pot fi studiate urmatoarele elemente:

ü tendinte de lunga durata: modificarea valorilor sociale; prognoze pe

termen lung ale institutelor stiintifice; programe ale unor partide

politice; cercetarea stiintifica de baza;


ü indicatori timpurii: initiative ale publicului; initiative ale “verzilor”;

publicatii ecologice; expuneri în mass-media;

ü indicatori tehnici: potentiale de inovatie (produs, proces, reciclare,

materiale si substante, logistica); proiecte de cercetare subventionate

oficial; inventii;

ü “lampi de semnalizare”: rezultatele sondajelor de opinie; luari de

pozitie ale unor persoane publice; initiative legislative; cresterea

preturilor pentru resurse sau pentru îndepartarea deseurilor;

comportamentul concurentei; comportamentul retelei comerciale.

În faza a doua a scenariului, informatiile culese si pr oblemele

identificate sunt evaluate si sintetizate astfel încât sa se poate defini domenii

relevante pentru firma (de exemplu cadrul legislativ, grupurile de clienti),

care apoi sunt analizate în interactiunile lor (de exemplu noi legi ecologice

impun intrari de noi materiale de la furnizori sau necesita o alta logistica).

Se sintetizeaza, la acest nivel, o matrice de interconexiuni.

A treia faza a scenariului consta în proiectia tendintelor care descriu

aspecte partiale ale mediului în care evolueaza firma (cum ar fi dezvoltarea

procentuala a segmentului de consumatori sensibili la problemele

ecologice).

Faza a patra a scenariului aduna toate informatiile în pachete de

premise alternative (comportamentul concurentei).

A cincea faza a scenariului consta într-o interpretare scenariu în care

se vor formula diferitele imagini ale viitorului, în domeniul ecologic.

În faza a sasea , “analiza cazurilor de perturbari” se testeaza gradul

de robustete a prezumtiilor si premiselor strategice elaborate.

În faza a saptea, analiza repercusiunilor, este vorba de stabilirea

consecintelor, evaluând sansele si riscurile în domeniul ecologic

Ecomarketing

si dezvoltând apoi strategiile de patrundere pe piata ce decurg din acestea

(inovatii de produse compatibile cu mediul). Într-o eventuala faza a opta ,

acestea pot fi si mai mult diferentiate pentru planificarea masurilor ce

trebuie luate în cadrul scenariului.

Analiza de tip scenariu este considerata a fi cea mai potrivita în

luarea unor decizii pe termen lung, în conditii de incertitudine, situatie tipica

în dezvoltarea strategiilor pentru pietele ecologice. Analiza scenariu nu

garanteaza în mod sigur succesul, dar mareste probabilitatea ca toate

informatiile relevante sa fie incluse în analiza si sa se tina cont de efectele

lor asupra deciziilor strategice.

Analiza impactului transversal reprezinta un procedeu simplificat,

ce poate fi realizat in cadrul unui “brainstorming” în care se relationeaza

evolutiile ecologice potentiale cu scopurile si strategiile firmei. La analiza

participa persoane cu experienta în domeniu, dar si persoane care reprezinta

“pareri minoritare”. Mai ales aceste pareri minoritare trebuie analizate

pentru ca domeniul ecologic este foarte dinamic si parerile majoritare se pot

schimba foarte repede. Dinamica opin iilor se concretizeaza prin modificarea

comportamentului de cumparare.

Curba de difuziune Firma se afla, mai ales in domeniul protectiei

mediului in dificultatea de a filtra din mesajele zilnice primite pe acelea care

au tangenta directa cu realizarea propriilor deziderate. Se observa ca unele

probleme fac o “cariera” deosebita, în timp ce altele ramân fara ecou.


Pentru problemele de mediu, este tipica o desfasurare care se

caracterizeaza prin:

• perioada de timp premergatoare lunga;

• o crestere brusca a atentiei;

• ramânere la un nivel “înalt”;

• scadere a interesului, când s-a luat o masura de rezolvare a

problemei;

• existenta unor “faze intensive” si a unor etape mai linistite.

Desfasurarea tipica a unei curbe de difuziune presupune urmatoarele

etape:

• pareri excentrice;

• primele relatari despre rezultatele unor cercetari în presa de

specialitate despre riscurile ecologice ale unor produse si

substante;

• ecologistii preiau tema;

• primele reactii ale unor institutii oficiale;

• problema devine “otrava saptamânii”

• asociatiile patronale dezmint problema;

• problema devine “otrava lunii”;

• relatari despre masurile care se iau în alte tari;

• primele sondaje în rândul cumparatorilor;

• patronatele ofera argumente legate de locurile de munca;

• presa relateaza critic si stiintific problema;

• partidele de opozitie se manifesta;

• apar relatari si în presa locala, se sensibilizeaza opinia publica;

Ecomarketing

• cumparatorii cer informatii precise, concurenta începe reclama

pentru un înlocuitor;

• asociatiile patronale încep “negocieri”. Problema devine “otrava

anului”;

• guvernul ia masuri.

Fiecare firma trebuie sa-si defineasca pragul de la care doreste sa

actioneze, acesta depinzând de strategia urmarita. Un lider al pietei cu

orientare ecologica sa va comporta diferit fata de o firma cu o strategie

ecologica defensiva: în timp ce ultima va astepta masurile guvernului, prima

va reactiona mai devreme si va evita escaladarea dezbaterilor publice.

Principalele tehnici de informare orientate ecologic sunt:

o indicatori de informare avansati Prin observarea sistematica a

unor domenii selectate (cum ar fi legislatia ecologica), se încearca

obtinerea unei sensibilizari timpurii pentru a crea arii de actiune

pe termen lung;

o contabilitatea ecologica Se are în vedere evidentierea si studierea

influentelor consideratiilor ecologice (analize), pe care le supune

comparatiilor (evaluare), ceea ce permite, în cadrul ciclului

contabil anual, o buna posibilitate de control;

o verificarea compatibilitatii cu mediul ambiant, stiind ca exista

reglementari nationale diferite;

o eva luarea impactului consecintelor tehnologice;

o analiza cost-avantaje;

o analiza valorii utilitatii;

o bilanturi ale fluxului de materiale/energie;

o simulari ale unor planuri;

o indicatori de mediu ;


o analiza valorii;

o banci de date ecologice;

o tehnici de creativitate si inovatie ;

o analiza puncte forte - puncte slabe;

o metode de prospectare a pietei;

o bilanturi sociale (alaturi de cele financiare).

Prin culegerea si prelucrare informatiilor referitoare la protectia

mediului, se urmareste:

• realizarea unui instrument de documentare privind activitatile

ecologice pentru toti partenerii interni si externi si alti destinatari;

• crearea unui instrument de dare de seama asupra satisfacerii

cerintelor de protectie a mediului;

• crearea unui sistem de conducere, stabilirea scopurilor si a

deciziilor necesare pentru definirea unei politici de firma cu

orientare spre marketingul ecologic si a angajamentului social ce

rezulta de aici în ceea ce priveste protectia mediului.

În consecinta, se pot întrevedea pentru marketingul ecologic

urmatoarele linii de evolutie:

Ø nu mai este suficient sa se cunoasca doar marimea segmentului

vizat (de persoane cu atitudine ecologica), ci trebuie dezvoltate concepte cu

orientare ecologica si, în acelasi timp, de politica a vânzarilor, care sa fie

adecvate scopului de îndepartare a barierelor psihologice din societate, care

împiedica:

o fie întelegerea si acceptarea pretului mai mare;

o fie adoptarea calitativa determinata de ecologie;

o fie adoptarea, necesara din punct de vedere ecologic, a retelei

de productie si de distributie.

Ecomarketing

Ø marketingul ecologic are si misiunea de a influenta constiinta

consumatorului, prin:

o mijlocirea cunoasterii consecintelor ecologice ale unei anumite

atitudini de consum;

o formarea convingerii ca, printr-o anumita atitudine ecologica,

nu se modifica activitatea pe piata doar pe termen scurt sau

lung, ci se influenteaza în mod global, si partial ireversibil

anumite actiuni;

o modelarea – stimularea dorintei de schimbare a propriei

atitudini de consum, care sa contribuie la rezolvarea

problemelor ecologice.

Daca societatea este influentata pozitiv în ceea ce priveste protectia

mediului realizata de firma, atunci poate fi declansata cererea pentru

produsele proprii. Aceasta înseamna ca toate masurile îndreptate spre

exterior, care se refera la acceptarea produselor, trebuie sa fie subordonate

unor actiuni ale ecomarke -tingului, care sa mareasca aceste efecte, si anume:

• relatiilor publice;

• sponsorizarii;

• articolelor de marca;

• lobismului.

Prin relatiile publice se încearca stimularea relatiilor unei firme cu

mediul sau, pentru ca grupurile vizate sa ofere atentie, simpatie si încredere

firmei. Grupurile vizate constau din: ofertanti de capital; parteneri de

afaceri; colaboratori; lideri de opinie etc. Pentru ca firma sa nu fie

prezentata sub o imagine falsa, si sa nu para lipsita de identitate, trebuie sa

se tina cont de cerinta opiniei publice de a fi informata, printr-o comunicare


adecvata cu grupurile vizate, prin care sa fie prezentate, într-o lumina

adecvata, masurile luate de firma în domeniul protectiei mediului.

Sponsorizarea este un instrument indirect al politicii de comunicare

si informare a unei firme. În acest scop, sponsorizarea aduce pe piata

evenimente de interes public, deci si masuri de protectie a mediului, si

asigura celui ce le pune în aplicare un succes comercial. Un sponsor

utilizeaza angajamentul sau financiar si material pentru scopuri

preponderent comunicative, încercând sa -si stabilizeze imaginea de

“protector al mediului”.

Politica “articolului de marca” poate fi înteleasa si ca un instrument

de autoprezentare a firmei si se poate reduce la urmatoarele elemente:

articolul de marca leaga grupul vizat de paleta proprie de produse si

sortimente; articolul de marca, ca element de formare a încrederii,

faciliteaza legatura de durata dintre grupul vizat si firma; prin formarea unei

notorietati a marcii cu orientare ecologica, se face apel la un efect prin care

se propaga virtutile pionierilor în domeniu.

Prin lobism, managementul încearca sa influenteze legiuitorul,

administratia, alte firme, atunci când sunt vizate propriile sale interese.

4.2 Informatia de mediu în Europa si în România

În cadrul Agentiei pentru Protectia Mediului din Europa, un rol

important îl are Reteaua europeana pentru informatia si observatia de mediu,

care colaboreaza cu un mare numar de parteneri, precum:

Ø autoritatile nationale de mediu si coordonatorii nationali ai

activitatilor specifice de inventariere;

Ecomarketing

Ø institutii importante din tari care sunt colectori de informatii de

mediu, inclusiv cercetarea de mediu, monitoringul si modelarea

fenomenelor;

Ø centre nationale de referinta (institutii nationale nominalizate,

care joaca un rol important în coordonarea unei teme specifice);

Ø centre europene (institutii sau organizatii care pot fi contactate de

Agentie, dupa o selectare prealabila riguroasa, pentru a realiza programe

multianuale de lucru).

În acest cadru intra si dezvoltarea programului de inventariere

CORINE (Coordonarea Informatiei de Mediu). Acest program a început în

1985 ca o initiativa experimentala care sa sprijine procesul deciziona l în

Europa si sa creeze practicile necesare pentru colectarea, organizarea si

circulatia informatiei între statele din Europa. Dupa 1990, si tarile din

Centrul si Estul Europei au aplicat asemenea metodologii, care au fost

primele informatii transmise dupa 1990 de tara noastra într-un format agreat

la nivel international. Informatiile prelucrate în cadrul acestui sistem au fost

prezentate la o serie de Conferinte ale ministrilor mediului din Europa.

În România, în temeiul articolului 9 din Legea protectiei mediului, a

fost elaborata o procedura de reglementare a activitatilor economice si

sociale cu impact asupra mediului, care face obiectul Ordinului 125/1996.

Acest document prevede, de asemenea, metodologia de elaborare a

Studiului de impact si continutul minim al Raportului la studiul de impact

care se supune dezbaterii publice. Titularul proiectului depune la Agentia

teritoriala de mediu solicitarea de obtinere a acordului de mediu si anunta

public intentia de a realiza proiectul care face obiectul solicitarii. Modul de

consultare a publicului urmeaza sa fie stabilit si în functie de importanta

obiectivului care urmeaza sa se realizeze. Dupa 1991, s-au format


multe organizatii neguverna -mentale, dintre care un numar însemnat sunt cu

profil de mediu. Acest fapt creeaza premisele unei implicari mai active a

publicului în procesul decizional. Multe organizatii activeaza la nivelul

programelor locale de mediu, mai ales în “zonele fierbinti”.

4.3 Studiul de piata

Studiul de piata (prospectarea pietei sau studiul de marketing) este o

cale prin care cunostintele, nevoile, dorintele, preocuparile, îndoielile si

planurile comunitatii - si chiar comportamentul sau – pot fi estimate. Prin

intermediul unui studiu de piata sunt evaluate caracteristicile pietelor:

dimensiunile acestora, forma si natura lor.

Studiul de piata reprezinta un instrument indispensabil în

materializarea diferitelor proiecte ale unei întreprinderi. Cunoasterea

nevoilor clientilor si a caracteristicilor pietei sunt doua dintre principalele

obiective ale oricarui studiu de piata.

Orice studiu de piata trebuie sa includa urmatoarele elemente :

• analiza pietei: dimensiuni, evolutii, comportamente specifice;

• analiza concurentei: caracteristici, posibilitati, limite;

• analiza mediului: factori socio -politici, tehnologici, culturali etc.

Studiul de piata reprezinta observarea, colectarea, analiza si sinteza

ocazionala sau permanenta - atât din punct de vedere cantitativ, cât si

calitativ – a elementelor constitutive ale pietei, pentru a permite

responsabililor întreprinderii sa defineasca oportunitatile, obiectivele,

strategiile si sa evalueze actiunile deja întreprinse. Întreaga culegere de

informatii despre o anumita piata reprezinta un studiu de piata.

Ecomarketing

Scopul realizarii studiilor de piata este furnizarea de raspunsuri la

numeroasele întrebari pe care si le pun atât responsabilii din domeniul

comercial, cât si managerii întreprinderii agroalimentare: Cine cumpara

produsele firmei?; Când?; Unde?; De ce?; Cum?; Care sunt motivele de

cumparare sau de non-cumparare?; Câti consumatori exista?; Cine sunt

acestia?; Care este nivelul consumului ? etc. Raspunsurile se regasesc în

studiile de piata pe care le realizeaza sau la care face apel întreprinderea, la

un moment dat.

Elementele constitutive ale pietei, care fac obiectul studiului de piata

pot fi: consumatorii, cumparatorii, canalele de distributie, concurenta etc.

Toate acestea definesc mediul concurential al întreprinderii agroalimentare.

Într-un sens mai larg, studiul pietei se defineste printr-un demers prospectiv

(sau strategic), ale carui componente sunt1:

• economice (paneluri, sondaje);

• tehnologice (târguri si expozitii, congrese, saloane, brevete);

• sociale, culturale, politice, institutionale.

Studiul de piata este un element indispensabil care ajuta la adoptarea

deciziilor, atât în domeniul comercial, cât si în toate celelalte domenii de

activitate ale întreprinderii agroalimentare, el contribuind la reducerea

incertitudinii. Se recomanda, de asemenea, ca studiul de piata sa nu fie

considerat ca o activitate neproductiva pentru întreprindere. Studiul de piata

poate fi realizat fie de serviciile comerciale/marketing ale firmei, fie de un

organism extern specializat.

1 Antoine, J., O noua provocare pentru oamenii de marketing: demersul prospectiv si

aplicatiile sale strategice


Într-un studiu de piata distingem urmatoare le etape: elaborarea si

adoptarea unui proiect de studiu; culegerea datelor; analiza si interpretarea

datelor, formularea concluziilor.

1. Elaborarea si adoptarea unui proiect de studiu . Aceasta prima

etapa nu trebuie neglijata: de calitatea studiului va depinde în mod hotarâtor

de corectitudinea proiectului adoptat. La acest nivel se stabileste

metodologia realizarii studiului; de asemenea se precizeaza atributiile celor

doua parti implicate: întreprinderea agroalimentara si realizatorul studiului.

Se impune, la acest nivel, o minima cunoastere a pietei care va face obiectul

studiului.

Proiectul studiului de piata va avea în vedere urmatoarele elemente:

• obiectivul studiului. Având în vedere faptul ca studiul de piata se

concretizeaza în adoptarea unor decizii, definirea obiectivelor trebuie sa fie

extrem de clara si de precisa. De exemplu, obiectivele ar putea fi: definirea

segmentelor de piata aferente produsului în cauza; precizarea imaginii

produsului în rândul consumatorilor; stabilirea nivelului de pret acceptat de

consumatori etc.;

• informatiile care urmeaza a fi culese. Culegerea informatiilor va

tine seama de încadrarea acestora în cele doua mari categorii: informatii

cantitative (de exemplu: numarul consuma-torilor) si informatii calitative

(de exemplu: atitudinea consumatorilor fata de produs);

• instrumentele utilizate în culegerea informatiilor. Alegerea

acestora trebuie sa fie caracterizata prin suplete, astfel încât sa poata fi

adaptate sau modificate pe parcursul elaborarii studiului. Rezult atele finale

depind în mod hotarâtor de adecvarea instrumentelor la obiectivele urmarite

de întreprinderea agroalimentara;

Ecomarketing

• detaliile si costurile studiului. Calitatea studiului de piata este

determinata, indiscutabil, de bugetul disponibil. În aceste conditii, se

impune o evaluare premergatoare a tuturor aspectelor, activitatilor si

instrumentelor care vor fi abordate, analizate si utilizate în studierea pietei;

• decizia de efectuare sau de renuntare la studiul de piata.

2. Culegerea datelor. În cadrul acestei etape, o prima activitate

consta în culegerea datelor disponibile (sub diverse forme si pe diverse

suporturi), ceea ce în teorie dar si în practica este cunoscut sub numele de

studiu documentar (sau studiu cantitativ). În continuare, daca este necesar,

se trece la o a doua activitate, respectiv la culegerea datelor

“nondisponibile”, facând apel la anchete, în principal la anchete de tip

calitativ (studiu calitativ).

3. Analiza si interpretarea datelor. Formularea concluziilor.

Studiul de piata nu se limiteaza la culegerea datelor. Acestea vor fi utilizate

ca suport pentru adoptarea deciziilor în întreprindere.

Sursele de informatii interne

a) Studiile si documentele existente. Este convenabil sa fie analizate

studiile anterioare, rapoartele de activitate, darile de seama ale adunarii

generale a actionarilor sau asociatilor, materialele care prezinta

întreprinderea. De asemenea se recomanda studierea cataloagelor, a

materialelor promotionale si a documentelor care contin informatii despre

concurenta.

b) Statisticile de vânzari. Se analizeaza atât nivelul vânzarilor efective

cât si nivelurile previzionate, aferente perioadelor viitoare. Putem considera

urmatoarele exemple: cifra de afaceri totala a întreprinderii, cifra de afaceri

pe tipuri de clienti, cifra de afaceri pe regiune, cifra de afaceri pe tara,


periodicitatea comenzilor, fluctuatia vânzarilor, etc. De asemenea, analiza

reclamatiilor tehnice sau comerciale este extrem de interesanta.

c) Intervievarea responsabililor întreprinderii. Responsabilii din

domeniile tehnic, comercial, financiar poseda un volum însemnat de

informatii, dintre care o buna parte se refera la piata.

Sursele de informatii externe

Sursele de informatii externe sunt foarte numeroase si le putem

obtine de la organisme publice sau profesionale, de la societati specializate,

etc.

a) Organismele publice sau profesionale. În aceasta categorie includem

diverse tipuri de posibile surse de culegere a informatiilor, între care:

o organismele internationale: FAO (Organizatia pentru Agricultura

si Alimentatie a Natiunilor Unite); OCDE (Organizatia pentru

Cooperare si Dezvoltare Economica); etc.;

o organismele publice: INSSE (Institutul National de Statistica

Socia la si Economica). Acest institut dispune de o retea nationala,

cu unitati în fiecare judet al tarii, unde pot fi consultate rezultatele

recensamintelor demografice, statisticile referitoare la consumul

alimentar al populatiei, etc.; MAAP (Ministerul Agriculturii,

Alimentatiei si Padurilor); IEA (Institutul de Economie Agrara);

ANCA (Agentia Nationala de Consultanta Agricola); DGV

(Directia Generala a Vamilor);

o organisme profesionale, cum ar fi sindicatele, diverse asociatii sau

federatii, etc.

Ecomarketing

b) Societatile private. Putem includem în aceasta categorie urmatoarele

surse:

o societatile care au ca obiect de activitate studierea pietei. De

exemplu,

o reviste si diverse publicatii;

o societatile de consiliere în marketing.

Studiile de piata calitative . Aceste studii de piata mai sunt

cunoscute si sub denumirea de studii motivationale .

1. Obiective si utilizare

Studiile de piata calitative permit:

• întelegerea actului de cumparare, altfel spus a motivatiilor,

respectiv frânelor (constrângerilor), atitudinilor care influenteaza actul de

vânzare - cumparare. E. Dichter, unul dintre specialistii care s-a aflat la

originea unor astfel de studii spunea: “Consumatorul ignora o parte a

adevarului, care poate sa fie cea mai importanta, adica partea pe care nu

constientizeaza . Pentru cealalta parte el nu formuleaza, în mod necesar,

raspunsul bun. Rezulta astfel necesitatea separarii motivatiilor pe care

consumatorii le constientizeaza de cele pe care ei le trec mai rapid cu

vederea, de care nu sunt constienti si în aceeasi masura motivatiile

neexprimate;

• conturarea imaginii întreprinderii si a produselor sale ;

• inovarea (cautarea de idei de noi produse si îmbunatatiri);

• pregatirea unui studiu de piata cantitativ care sa evidentieze

pistele ce trebuie aprofundate, ipotezele de ve rificat, ceea ce usureaza

elaborarea chestionarului de ancheta.


2. Principalele caracteristici

• Esantionul interogat este de mica dimensiune (20-50 persoane);

• Reprezentativitatea esantionului în raport cu tinta nu este

întotdeauna posibila si nu este indispensabila. Se cauta mai degraba

analizarea fiecarui mare tip de consumatori;

• Chestionarul este putin formalizat. Persoana interogata este lasata

sa se exprime liber în legatura cu ideea sau întrebarea formulata de

anchetator;

• Interviurile trebuie sa fie realizate de persoane care stapânesc

tehnicile de conducere a unei discutii (atitudinea celui care intervieveaza,

reformularea întrebarilor etc.);

• Exploatarea raspunsurilor poate sa fie dificila (analiza

continutului pornind de la cuvintele cheie sau de la expresii semnificative) si

numai uneori contradictorie;

• Nu este necesar sa efectuam o analiza statistica a raspunsurilor;

se cauta mai curând formularea unor ipoteze.

3. Metode de ancheta

Discutia (conversatia) individuala

Se realizeaza la domiciliul intervievatului. Se întâlneste, în practica,

sub forma discutiei libere, respectiv a discutiei semidirective.

Discutia libera mai este denumita si nondirectiva sau în profunzime.

Alegerea temei se face dintr-un domeniu larg, fara un cadru de referinta.

Anchetatorul se multumeste sa precizeze tema si sa recentreze discutia, care

este de obicei lunga, putând avea o durata cuprinsa între 45 si 90 de minute.

Discutia semidirectiva. Anchetatorul dispune de un ghid de discutie

stabilit anticipat, pe care îl utilizeaza pentru a conduce intervievatul la

exprimarea exhaustiva asupra temei propuse. La începutul discutiei, o serie

Ecomarketing

de întrebari filtru pot sa permita anchetatorului selectionarea persoanelor

care vor fi anchetate. Toate întrebarile sunt deschise si ghidul de discut ie

poate sa contina indicatii care sa -i permita anchetatorului relansarea

discutiei în puncte precise.

Discutia (reuniunea) de grup

Se reunesc aproximativ 10 persoane pentru a schimba pareri/idei

asupra unei teme date, într-o ambianta “decontractata”. Durata unei astfel de

reuniuni este de 2-4 ore; este, în general, înregistrata, ceea ce faciliteaza

analiza sa ulterioara. Discutia este condusa de un animator, al carui rol este

foarte important. El trebuie:

• sa favorizeze participarea tuturor membrilor grupului si sa evite

aparitia unui lider;

• sa aprofundeze tema si sa favorizeze interactiunile între

participanti pentru a facilita creativitatea grupului.

Participantii sunt stimulati sa produca un maximum de idei

(“brainstorming”), prin asociere libera si analogie. Ideile respective se refera

la produs (crearea unui produs nou sau modificarea unuia existent pe piata),

la marca, etc.

Pentru a fi creativ, grupul trebuie sa respecte urmatoarele reguli de

functionare:

• toate criticile, toate judecatile asupra ideilor altora trebuie sa fie

evitate, fiecare participant trebuie sa formuleze ideile care-i trec prin minte,

fara a se gândi la valoarea ideii respective;

• fiecare participant trebuie sa caute sa emita maximum de idei,

sprijinindu-se pe cele care au fost deja emise.

Ideile produse sunt triate ulterior, urmând a fi utilizate de catre

întreprindere.


Studiile de piata cantitative

Studiile de piata cantitative mai sunt cunoscute si sub denumirea de

sondaj. Ele permit estimarea unui potential de vânzare: Cine cumpara?

Când? Unde? Ce informatii trebuie sa culegem (despre ansamblul pietei sau

despre un esantion reprezentativ al acesteia)? În cazul în care studiul se

rezuma la un esantion, trebuie aleasa cu grija metoda de esantionare.

1 Esantionarea

Un ansamblu de indivizi extras dintr-o populatie nu constituie, în

mod obligatoriu, un esantion reprezentativ al acelei populatii. Determinarea

esantionului este o activitate esentiala, care conditioneaza calitatea

rezultatelor unui sondaj.

1.1 Definitia unor termeni

Populatia de studiat. Trebuie sa definim cu precizie populatia pentru care

dorim ca esantionul sa fie reprezentativ. În general, nu ne intereseaza

ansamblul populatiei, ci consumatorii unui anumit produs, care reprezinta

tinta comerciala. Populatia desemnata de ancheta este denumita populatie

“mama”, ea corespunde tintei. Delimitarea de populatia mama este

indispensabila înainte de a alege metoda de esantionare.

Baza de sondaj este reprezentata de lista tuturor indivizilor care formeaza

populatia ce urmeaza a fi studiata.

Metoda de esantionare este procedura de selectare a indivizilor, utilizata

pentru a extrage un esantion din populatia “mama”.

Esantionul este partea reprezentativa a unei populatii “mama” asupra careia

se efectueaza studiul de piata. Toti membrii populatiei “mama” considerate

trebuie sa aiba aceeasi sansa de a fi alesi, sau o sansa cunoscuta. Pornind de

la esantion, se determina caracteristicile care ne informeaza în legatura cu

populatia “mama”.

Ecomarketing

Unitate statistica. Este elementul de baza al esantionului, de exemplu:

menaj, individ, punct de vânzare, etc.

1.2 Metode de esantionare

1.2.1 Metode probabiliste (esantion aleatoriu)

Esantionul este extras din populatia “mama” într-o maniera aleatorie.

Fiecare element al populatiei are o probabilitate cunoscuta si diferita de zero

de a fi tras la sorti.

Metodele probabiliste permit evaluarea preciziei sondajului, altfel

spus calcularea marjelor de eroare asupra rezultatelor. Aceste calcule se

efectueaza tinând seama de o serie de legi statistice; legea lui Gauss, legea

Student, etc.

• Sondajul aleatoriu

Orice element al populatiei “mama” trebuie sa aiba aceeasi sansa de

a fi inclus în esantion. Este deci necesar sa dispunem de o lista a tuturor

indivizilor , altfel spus de o baza de sondaj si sa recurgem la o tragere la

sorti. Se obtine astfel un esantion aleatoriu simplu.

Daca baza de sondaj este importanta (spre exemplu 10.000 de

indivizi – N -) si daca trebuie sa utilizam un esantion de 500 de indivizi

(- n -), se va alege un individ la fiecare N / n, adica la fiecare 20 de indivizi,

dupa ce a fost ales la întâmplare primul. Pentru primul individ se trage la

sorti un numar mai mic decât 20 pentru a stabili punctul de plecare. S-a

realizat în acest fel un esantion sistematic.

• Sondajul stratificat

Daca populatia ce urmeaza a fi studiata este foarte eterogena, o

putem diviza în “straturi” mai omogene si aplica o rata de sondaj diferita

pentru fiecare “strat”. De exemplu, presupunem ca ne intereseaza distributia

unui produs vândut de 500 de mici detailisti si de 30 de mari suprafete.


Exista putine sanse ca un esantion de 100 de puncte de vânzare sa contina

mai mult de 5 sau 6 mari suprafete si va fi deci dificil sa obtinem rezultate

semnificative pentru aceasta categorie de magazine. În aceste conditii,

populatia “mama” se poate diviza în doua straturi, cele 30 de mari suprafete

si cei 500 de detailisti si sa aplicam o rata de sondaj ridicata pentru prima

categorie (sau chiar sa realizam ancheta în toate marile suprafete) si o rata

mai scazuta pentru celelalte tipuri de magazine. Astfel s-a realizat un

esantion stratificat. Va fi suficient, pentru a extrapola rezultatele sondajului

la populatia totala, sa tinem cont de diferentele între ratele de sondaj.

• Sondajul în ciorchine

Un imobil constituie un ciorchine de locuinte, un menaj un ciorchine

de indivizi, etc. Se procedeaza la o tragere la sorti la nivelul ciorchinilor si

toti indivizii care apartin ciorchinilor obtinuti sunt interogati. Este de dorit

ca ciorchinii sa fie de talie echivalenta pentru ca fiecare individ sa aiba cel

putin aceeasi sansa de a figura în esantion.

Avantajul acestei metode este bineînteles concentrarea geografica a

anchetelor ce urmeaza a fi efectuate, dar si evitarea stabilirii listei tuturor

indivizilor, o lista a ciorchinilor fiind suficienta.

Totusi, indivizii care constituie un ciorchine risca sa se asemene mai

mult unui cu altii decât indivizii extrasi la întâmplare din populatia studiata;

în aceste conditii, informatia culeasa poate fi mai putin divers ificata si

nereprezentativa pentru populatia “mama”.

• Sondajul gradual (cu mai multe grade sau pe mai multe grade)

Ca si pâna acum, indivizii pe care dorim sa-i interogam sunt

regrupati în “ansambluri. Mai importante, pentru care este mai usor de

obtinut o lista: de exemplu lista strazilor dintr -un oras, lista comunelor

dintr-un judet etc. Tragerea la sorti se efectueaza la doua niveluri.

Ecomarketing

În cazul în care se doreste interogarea comerciantilor dintr-o regiune

data, se efectueaza mai întâi o tragere la sorti aleatoare, la nivelul oraselor

din regiunea respectiva, apoi se retine lista comerciantilor susceptibili de a fi

interogati în fiecare oras, urmând a se efectua o tragere la sorti a acestora.

“Ansamblurile” ce fac obiectul primei trageri la sorti trebuie de asemenea sa

fie echivalent, în scopul ca fiecare individ sa aiba aceeasi sansa de a face

parte din esantion.

1.2.2 Metode empirice (esantionul “rational”)

Selectia esantionului se bazeaza aici pe o alegere rationata. Este

vorba de a reproduce, la talie redusa, populatia “mama” pornind de la câteva

caracteristici: vârsta, sex, profesie, etc. – acesta fiind cazul metodei cotelor,

sau de a stimula o alegere aleatoare la nivelul traseului efectuat de

anchetator – metoda itinerariilor.

• Metoda cotelor

Se pleaca de la caracteristici cunoscute ale populatiei “mama”, cum

ar fi repartitia pe categorii de vârsta, pe sexe, profesiunii, medii de resedinta

etc. pentru consumatori; cifra de afaceri, ramura de activitate, regiune, statut

juridic, etc. pentru întreprinderi. Se construieste apoi un esantion respectând

aceste caracteristici, în valoare relativa. Alegerea persoanelor ce urmeaza a

fi integrate este lasata la latitudinea anchetatorului care va respecta cotele.

Aceasta metoda este se aplica simplu si este fiabila. Pe de alta parte,

ea nu necesita constituirea unei baze de sondaj. Pornind de la aceste

considerente, este metoda cel mai frecvent utilizata în realizarea studiilor de

piata.


• Metoda itinerariilor

Se încearca reconstituirea hazardului pornind de la consemne precise

date anchetatorului, pentru a evita ca acesta sa fie tentat sa aleaga persoana

pe care o va interoga.

De exemplu, pornind de la un punct de plecare fixat, anchetatorul va

trebui sa urmeze o strada si sa interogheze indivizi la fiecare al cincilea

apartament, apoi sa se întoarca la dreapta, la capatul strazii, etc.

Acest procedeu nu permite evaluarea statistica a preciziei

rezultatelor, dar evita constituirea unei baze de sondaj si concentreaza

anchetele ce urmeaza a fi efectuate. Este de dorit sa verificam

reprezentativitatea esantionului pornind de la caracteristici cunoscute ale

populatiei “mama”, cum ar fi de exemplu caracteristicile socio-economice

ale familiilor.

1.3 Precizia unui sondaj si marimea esantionului

O valoare calculata într-un sondaj, de exemplu procentul

consumatorilor unui produs, nu poate fi niciodata considerata ca sigura

atunci când se doreste extrapolarea la populatia “mama”. Trebuie sa

acceptam o marja de eroare care determina precizia sondajului.

Teoria sondajelor permite masurarea preciziei unui rezultat obtinut

printr-un sondaj aleator utilizând un “prag de încredere” si un “interval de

încredere”. Se considera o ancheta realizata pe un esantion aleator de 250 de

persoane, care arata ca procentajul consumatorilor unui produs este de 44%.

Se poate spune, utilizând metodele de interpretare a datelor, ca procentajul

consumatorilor produsului în populatia “mama” are 95% sanse sa fie

cuprinsa între 38 si 50%, adica 44-6 si 44+6.

Ecomarketing

În exemplul considerat anterior, “pragul de încredere” este de 95%,

iar “intervalul de încredere” +/-6. Pentru un prag de încredere dat, se

calculeaza un interval de încredere. Pragul de încredere general acceptat este

de 95%.

• Marimea esantionului

Marimea esantionului variaza mai ales în functie de pragul de

încredere si de intervalul de încredere (sau eroarea acceptata). În practica,

daca pragul de încredere retinut este de 95%, marimea esantionului în

functie de eroarea acceptata va fi de:

n Eroare acceptata

100 +/- 10 %

400 +/- 5 %

1000 +/- 3,2 %

2000 +/- 2,2 %

10000 +/- 1 %

2 Diferite metode de administrare a chestionarului

• Ancheta la domiciliu

Are marele avantaj de a pune în contact anchetatorul cu

intervievatul. Acest fapt permite, atunci când este necesar, sa se precizeze

obiectivul chestionarului, ca si continutul întrebarilor. Dimpotriva,

personalitatea anchetatorului poate influenta într-o anumita masura calitatea

raspunsurilor.

Principalele avantaje ale acestei metode sunt urmatoarele:

• spontaneitatea raspunsurilor;

• supletea chestionarului;

• certitudinea asupra identitatii intervievatului;


• observarea reactiilor intervievatului.

Principalul inconvenient este costul sau ridicat, datorat numarului de

anchetatori si timpului necesar pentru discutii.

• Ancheta prin corespondenta

Aceasta metoda este foarte frecvent utilizata; prezinta o serie de

avantaje certe, dar si câteva inconveniente grave.

Avantajele metodei sunt:

• absenta influentei celui care intervieveaza;

• numarul mare de contacte posibile si dispersia lor geografica;

• posibilitatea de a trimite chestionare lungi si detaliate, cerând mai

mult de la cel anchetat, pentru ca acesta dispune de timp pentru a

raspunde.

Inconvenientele metodei privesc:

• necesitatea de a avea un fisier de adrese;

• absenta spontaneitatii raspunsurilor;

• diferenta – uneori importanta – între chestionarele trimise si cele

care revin si pot fi exploatate, ceea ce pune problema

reprezentativitatii raspunsurilor obtinute. Rata de raspuns este

deseori mai mica de 10%.

• Ancheta prin telefon

Având un cost relativ scazut, fiind supla si rapida, ea pare a fi

avantajoasa a priori; totusi, inconvenientul consta în aceea ca esantionul ales

din listele telefonice nu este întotdeauna reprezentativ pentru populatia

totala. În cazul intervievarii unui grup de întreprinderi, solutia poate fi

interesanta. În toate cazurile, discutia trebuie sa fie scurta, sub cinci minute.

Ecomarketing

• Ancheta pe strada

Consta în intervievarea unui anumit numar de trecatori (dupa ce s-au

selectionat strazile unui oras). Acest procedeu, care presupune un chestionar

scurt, cunoscut de anchetator, este foarte rapid. Calitatea esantionului

depinde de multe elemente subiective si tendinta naturala este de a contacta

persoane asemanatoare.

3 Construirea chestionarului

3.1 Sfaturi utile

La redactarea unui chestionar trebuie sa avem în vedere urmatoarele

elemente:

• întrebarile sa fie precise si usor de înteles, pentru ca raspunsurile sa

nu fie ambigui. “Care sunt cumparaturile de citrice pe care le -ati

facut în ultima vreme?” este un exemplu de întrebare incorect

formulata. Ar fi preferabil sa descompunem aceasta întrebare si sa

precizam cuvântul citrice. Presupunând ca ancheta se realizeaza la

iesirea dintr-un magazin, întrebarile corecte sunt urmatoarele: “Ati

cumparat citrice?” si “Ce fel de citrice si în ce cantitati?”, daca

raspunsul la prima întrebare a fost afirmativ;

• evitarea întrebarilor jenante (cum ar fi cele referitoare la nivelul

venitului) la începutul chestionarului. Acestea sunt formulate la

finalul chestionarului;

• formularea întrebarilor sa nu sugereze raspunsul;

• prevederea, uneori, a unor întrebari filtru la începutul chestionarului,

pentru a tria persoanele care vor fi anchetate, sau în cursul

chestionarului pentru a realiza verificari si a testa sinceritatea

raspunsurilor.


3.2 Întrebari deschise si întrebari închise

Întrebarile închise sunt cele care cer intervievatului sa aleaga între

diferite posibilitati. Le întâlnim exclusiv în chestionarele studiului de piata

cantitativ. Contrar acestora, întrebarile deschise ofera deplina libertate

intervievatului pentru a-si formula raspunsul. Ele sunt utilizate pentru

studiile de motivatie, dar si în sondaje, ca prima întrebare pentru a introduce

tema si a facilita comunicarea, sau în cursul chestionarului pentru a întretine

interesul, dând intervievatului impresia ca se poate exprima mai liber.

Pentru consumator, este deseori mai usor sa spuna ce produs nu prefera

decât ce produs prefera.

• Principalele întrebari închise

Întrebari la care se raspunde prin da sau nu. De exemplu: “Aveti un

frigider?”. În anumite cazuri se introduce si o a treia posibilitate de raspuns:

“nu stiu”.

Se estimeaza ca atunci când rata de raspuns la varianta “nu stiu” este

mai mare de 10%, întrebarea nu a fost bine formulata.

Întrebari la care raspunsul este cifrat. De exemplu: “Ce cantitate de

lapte consumati în medie, pe saptamâna?”

Întrebari la care raspunsul este ales, prestabilit de catre anchetator.

Se poate simplifica sarcina intervievatului, dându-i acestuia posibilitatea sa

aleaga raspunsul dorit dintr -o lista de raspunsuri. De exemplu: “Ce cantitate

de lapte cumparati, în medie, pe saptamâna?” Variantele de raspuns ar putea

fi: sub 1 litru; între 1 si 3 litri; peste 3 litri; nu stiu.

Întrebari care presupun o clasificare a raspunsurilor. În acest caz se

propun raspunsuri posibile la întrebari si se cere sa se dea o ordine

Ecomarketing

de preferinta, de exemplu prin numerotare. Am putea da urmatorul exemplu:

“Numerotati, începând cu cele care vi se par cele mai importante, calitatile

(culoarea, forma, savoarea) unui fruct”.

4 Analiza si prezentarea rezultatelor

Analiza informatica este din ce în ce mai utilizata si sunt disponibile

pe piata programe mai mult sau mai putin sofisticate ce pot fi utilizate în

acest scop.

4.1 Variabile cantitative si calitative

Fiecare întrebare pusa constituie cel putin o variabila. Aceasta este

cantitativa sau calitativa.

Variabilele cantitative sunt acelea pentru care intervievatul raspunde

întotdeauna printr-un numar. Pentru fiecare valoare a variabilei se

calculeaza, în general:

• efectivul (n), adica numarul de indivizi care au dat acelasi raspuns;

• media aritmetica ponderata a valorilor posibile (Xm);

• varianta (S 2) sau ecartul tip (S) care permit masurarea dispersiei

rezultatelor în raport cu media;

• coeficientul de variatie (CV= S/ Xm).

Variabilele calitative sunt acelea pentru care raspunsul nu este un

numar. Pot fi formulate, în acest caz, mai multe variante de raspuns. De

exemplu: “Cunoasteti acest produs?” Variantele de raspuns pot fi: da, nu, nu

stiu. Se poate calcula efectivul raspunsurilor pe fiecare varianta si apoi se

determina ponderea fiecarei variante în total.

O variabila cantitativa poate sa fie analizata ca o variabila calitativa,

dar nu si invers. Variabila ramâne cantitativa, dar se repartizeaza ansamblul

datelor obtinute în clasele de valori în scopul simplificarii analizei din punct

de vedere matematic. De exemplu, în loc sa analizam întrebarea “Ce vârsta


aveti?” facând media raspunsurilor, se pot analiza clasele de vârsta sub 20

de ani, 20-39 ani, 40-60 ani, peste 60 ani.

4.2 Tabloul datelor

Prezentarea datelor

Prima activitate ce urmeaza a fi efectuata consta în reportarea

rezultatelor fiecarei anchete într -un tablou cu dubla intrare, de forma celui

prezentat în continuare:

Lista celor anchetati

Studiul de piata poate oferi o imagine de ansamblu asupra

potentialului pietei respective; în acelasi timp se afla la baza întocmirii

planurilor de marketing si strategiilor de piata la nivelul agentilor

economici; de asemenea faciliteaza accesul la informatii al diversilor actori

ce actioneaza pe piata. Studiul de piata se constituie într-un mijloc eficient

de satisfacere a cererii crescânde de informatii.

ECOMIXUL DE MARKETING

5.1 Ecoprodusul

În prezent, realitatile pietei interne si externe adauga o dimensiune

suplimentara problemei calitatii, anume factorul de “competitivitate în

conditii de concurenta”. Noua viziune privind calitatea produselor trebuie sa

aiba un caracter integrator, asamblând o sfera larga de preocupari, cum ar fi:

• cunoasterea în profunzime a strategiei producatorului, în scopul

consolidarii si extinderii pozitiei sale pe piata;

• importanta produselor în programul general de vânzare si productie;

• stabilirea conditiilor de utilizare a produselor;

• cunoasterea caracteristicilor produselor etc.

Sintetic, piata impune o îmbunatatire continua a calitatii produselor

oferite consumatorilor. A aprecia calitatea unui produs, înseamna a face o

judecata asupra valorii sale comerciale; trebuie sa se dispuna de criterii de

apreciere obiective pentru a evalua calitatea.

Pentru aprecierea calitatii produselor, puterile publice nationale si

comunitare au elaborat si pus în aplicare norme (standarde) si semne de

calitate. Prin acestea se concretizeaza vointa puterilor publice respective de

a pune la dispozitia producatorilor, distribuitorilor, utilizatorilor si

consumatorilor criterii comune obiective pentru aprecierea calitatii

produselor si serviciilor. Alaturi de reglementarea calitatii de catre puterile

publice exista si “semne de calitate” elaborate de catre întreprinderi.

5

Ecomarketing

Proprietatile produselor

Proprietatile pot fi definite ca însusiri ale marfurilor, ce le confera

acestora o anumita utilitate în consum, aducând un anumit serviciu

consumatorilor. Cunoasterea proprietatilor produselor este deosebit de

importanta din perspectiva economica, urmare a faptului ca acestea se

modifica pe parcursul pastrarii, respectiv utilizarii produselor si, în acelasi

timp, datorita aportului lor la definirea calitatii si a încadrarii produselor în

anumite clase de calitate.

Proprietatile produselor sunt foarte diverse, ele putând fi clasificate

în functie de mai multe criterii1. Astfel, distingem:

Ø dupa ponderea pe care acestea o detin în determinarea calitatii:

proprietati critice, care determina în mod hotarâtor calitatea, iar atunci când

lipsesc o afecteaza grav. Aceste proprietati, daca nu înregistreaza un anumit

nivel, pot schimba destinatia produsului respectiv; proprietati importante,

care contribuie la asigurarea unui nivel de calitate al produselor, respectiv la

încadrarea în clase de calitate distincte; proprietati minore, ce contribuie

doar într-o mica masura la determinarea calitatii produsului;

Ø dupa aportul proprietatilor la realizarea utilitatii produselor la

consumator: proprietati tehnico-functionale; proprietati economice;

proprietati psihosenzoriale si proprietati ecologice;

Ø dupa modalitatea de apreciere a calitatii, proprietatile pot fi: direct

masurabile; indirect masurabile si apreciate organoleptic.

Este unanim acceptat faptul ca firmele ar trebui sa-si îndrepte atentia

catre tehnologii si produse care sa aiba un efect nociv cât mai redus asupra

mediului înconjurator. Obtinerea unor produse noi, a unor ecoproduse,

precum si performantele acestora sunt extrem de importante având în vedere

1 Tanasescu R., Management performant în unitatile agroalimentare Bucuresti, Editura

Semne, 1999

Ecomixul de marketing

integrarea României în UE. Tara noastra va trebui sa faca fata unor cerinte

referitoare la calitatea produselor; de asemenea, România va trebui sa

respecte legislatia restrictiva a UE în domeniul protejarii mediului si

combaterii poluarii.

Produsele cu performante ecologice sunt rezultatul unui proces

integrat, în sensul ca, înca din faza de concepere vor fi avute în vedere

cerintele ecologice pe care le va satis face noul produs. Evident, includerea

anumitor restrictii înca din faza de concepere a unui nou produs presupune o

cheltuiala suplimentara. Daca însa aceasta cheltuiala nu este facuta,

consecintele vor fi mult mai costisitoare, atât pe termen scurt, cât ma i ales

pe termen lung.

În realitate firmele producatoare reusesc destul de greu sa scoata pe

piata produse absolut “curate”; în cele mai multe din cazuri preocuparile

sunt îndreptate catre obtinerea unor produse/servicii care sa polueze cât mai

putin mediul.

Abordarea ecoprodusului nu poate fi facuta doar la nivelul unei

singure verigi sau etape din ciclul de viata al acestuia; abordarea trebuie sa

fie una unitara, complexa, care sa porneasca din momentul conturarii

conceptului privind noul ecoprodus si sa se încheie cu faza de deseu si de

reciclare a acestuia. În acest context sunt extrem de importante toate tipurile

de servicii pe care firmele (producatoare, distribuitoare, comerciale) sau

piata le pot pune la dispozitia consumatorilor, astfel încât sa fie stimulat si

încurajat consumul ecoproduselor. Si ne referim aici, în principal, la

comunicare (între toti actorii implicati) si la sublinierea, prin intermediul

comunicarii, a avantajelor si beneficiilor pe care le poate aduce ecoprodusul.

Ecomarketing

Exemple:

• FERMA NATURAL, un concept nou, adus pe piata de firma

Tec Miaco (societate mixta româno-americana, care are ca principala

activitate productia si marketingul produselor din carne de pasare si porc.

Conceptul FERMA NATURAL a pornit de la calitatea produselor, firma

propunându-si sa ofere consumatorilor o calitate constanta. De aceea a

apelat la notiunea de “Calitate Garantata”. Important este faptul ca firma

garanteaza calitatea fara a impune costuri mai mari. Calitatea produselor

oferite porneste de la modul cum sunt hranite animalele, de la modul de

industrializare a carnii, de la importanta acordata conditiilor de igiena si de

transport. Toate acestea contureaza calitatea pentru consumator. Prin

conceptul de “Calitate Garantata” consumatorul este asigurat ca va primi

întotdeauna acelasi produs (la aceiasi parametri). Conceptul de “Calitate

Garantata” a fost transpus în marca FERMA NATURAL

• compania americana MONSANTO, care are ca obiectiv principal

gasirea de solutii pentru nevoile din ce în ce mai mari de hrana ale

populatiei, în conditii de optim economic si ecologic. MONSANTO

desfasoara activitate într-un numar de 130 de tari, în agricultura, nutritie si

industria farmaceutica. În agricultura este prima companie care a lansat

biotehnologiile; face comert cu produse ecologice (vizând o chimizare

redusa a solului si rezultând astfel profituri atât pentru producatori, cât si

pentru industrie si consumatori). În 1998, MONSANTO a fost numarul doi

în lume în vânzarile de pesticide. În România, firma este prezenta din 1995.

Au fost omologate ca produse ecologice erbicidele Roundup si Guardian

pentru a putea fi utilizate în rezervatia Biosferei Delta Dunarii.


Profesorul american Philip Kotler defineste produsul ca fiind vehicul

al unui serviciu. Ecoprodusul este produsul care raspunde cererii

consumatorilor si, în acelasi timp armonizeaza interesele acestora, pe termen

scurt, mediu si lung. Ecoprodusele sunt:

Ø produse care sunt obtinute prin intermediul unei utilizari eficiente

a resurselor implicate în producerea si realizarea lor;

Ø produse care permit, într-o proportie mai mare sau mai mica,

reciclarea lor;

Ø produse care utilizeaza resurse sau materii prime disponibile în

locul celor rare sau deficitare;

Ø produse care datorita caracteristicilor lor conduc la reducerea

cantitatilor de deseuri rezultate în urma - fie a producerii, fie a consumului.

În cadrul unei firme, un produs “eco” se poate constitui fie într-un

avantaj, fie într-un dezavantaj, dupa cum urmeaza: în cazul în care firma

reuseste sa patrunda pe o piata (sau pe un anumit segment al unei piete) în

care exista cerere pentru ecoprodusul respectiv, în urma confruntarii cererii

cu oferta firma în cauza va avea un avantaj în comparatie cu concurenta; în

cazul în care nu exista o cerere bine concretizata pentru ecoprodus, ca

urmare a faptului ca pretul acestuia este mai mare în raport cu produsele

concurentei, firma va pierde.

Manifestarea si stimularea cererii pentru astfel de produse se face

prin constientizarea consumatorilor, printr-un proces de comunicare

permanenta între firma si piata, astfel încât, încetul cu încetul, consumatorul

sa-si transforme comportamentul sau obisnuit, sa devina un consumator

responsabil. Este utilizata foarte frecvent în ultima vreme notiunea de

utilitate sociala a consumatorului, definind prin aceasta responsabilitatea

prezenta si viitoare a omului, în calitatea sa de consumator.

Ecomarketing

O posibila clasificare a ecoproduselor ar putea fi facuta în functie de

urmatoarele criterii:

Ø în functie de masura în care ecoprodusele raspund sau satisfac

cererea;

Ø în functie de masura în care ecoprodusele protejeaza mediul.

5.2 Ecoeticheta

Asistam, în ultimii ani, la manifestarea, în toate domeniile de

activitate, a unor schimbari determinate de luarea în considerare a aspectelor

referitoare la protectia mediului. Evident, aceste schimbari afecteaza si sfera

comercializarii produselor. O atentie deosebita este acordata problematicii

deseurilor, consumurilor energetice din ce în ce mai mari, utilizarii

irationale a diverselor categorii de resurse etc. si implicatiilor acestora

asupra ecosistemelor naturale. Efectele negative ale activitatilor poluante se

repercuteaza în mod direct si în forme dintre cele mai diverse asupra

sanatatii si securitatii consumatorilor.

Consumatorii, dar în aceeasi masura si distribuitorii, mai ales în

tarile dezvoltate, adopta sau nu un anumit produs nu doar în functie de

aspectele considerate pâna nu demult “mai” importante: calitatea, pretul,

disponibilitatea ci si în functie de aspectele privind protectia mediulu i

asociate acestuia. Efectele ce vizeaza mediul reunesc de fapt efectele

exercitate de produs asupra mediului pe întreaga sa durata de viata.

De asemenea, multe tari au adoptat programe de ecoetichetare, care

permit consumatorilor sa aleaga produsele care respecta mediul.

Ecoetichetarea este o activitate voluntara, însa ea se afirma din ce în ce mai

mult ca o exigenta pe diverse piete. Consumatorii care dispun de venituri


ridicate aleg produsele ecoetichetate în detrimentul celorlalte, chiar în

conditiile în care trebuie sa plateasca, evident, un pret mai mare pentru

acestea. În acest context, produsele care nu sunt etichetate corespunzator fac

fata cu greu concurentei.

Preferinta pentru produse ecoetichetate, exprimata pe diverse piete,

ridica pentru producatori problema reconceperii produselor proprii, a

ambalajelor si a tehnologiilor, astfel încât produsele rezultate sa fie

“prietenoase” cu mediul.

Pentru a evalua impactul exercitat de produs asupra mediului, este

necesar sa fie analizat întregul sau ciclu de viata, pornind de la faza de

conceptie si ajungând pâna la cea de deseu. Schematic, o astfel de analiza

poate fi prezentata similar celei de mai jos.

Ciclul de viata al produsului Efecte asupra

mediului Conceptie Productie Distributie Utilizare Reutilizare / reciclare / eliminare

Calitatea aerului

Calitatea apei

Protectia solului

Reducerea deseurilor

Economia de energie

….

Analiza de tipul celei prezentate anterior este cunoscuta sub

denumirea de “analiza ciclului de viata”. Ea se constituie într-un instrument

deosebit de util si pentru compararea diverselor produse din perspectiva

Ecomarketing

impactului lor asupra mediului. Utilizarea unui astfel de instrument de

analiza permite lansarea pe piata a produselor cerute de un numar tot mai

mare de consumatori, produse care respecta cerintele de protectie a

mediului.

Pentru ca produsele sa fie acceptate de catre consumatorii din ce în

ce mai exigenti în legatura cu protectia sanatatii lor dar si a mediului, ele

trebuie sa transmita un mesaj corespunzator. Mesajul destinat consuma-

torilor poate îmbraca diverse forme. De exemplu, consumatorul poate fi

informat în legatura cu utilizarea rationala a resurselor în procesul de

productie, cu utilizarea unor ambalaje economice, de dimensiuni rezonabile

etc. De asemenea, mesajul poate fi transmis cu ajutorul unor marci sau

sloganuri inscriptionate pe eticheta produsului, prin informatii referitoare la

atestarea calitatii produsului vizat etc.

Ecoetichetarea este destinata sa ajute consumatorul în identificarea si

alegerea produselor si serviciilor care sunt cele mai “prietenoase” cu mediul

(comparativ cu produsele similare existente pe piata).

Ecoetichetarea se alatura numeroaselor masuri adoptate în întreaga

lume, în scopul reducerii si eliminarii modurilor de productie si consum

non-durabile, al obtinerii unui nivel superior de calitate a vietii, al pastrarii

sanatatii si securitatii consumatorilor. Aceste obiective sunt cuprinse în

Declaratia de la Rio asupra mediului si dezvoltarii. Aceasta Declaratie

continua de fapt prevederile Summitului asupra Pamântului adoptate la

Conferinta Natiunilor Unite asupra mediului si dezvoltarii din 1992.

Summitul Pamântului a confirmat de asemenea faptul ca statele

trebuie sa coopereze pentru a încuraja un sistem economic international

deschis, care sa serveasca drept sprijin pentru o crestere economica

sanatoasa si o dezvoltare de tip durabil în toate tarile si care sa abordeze


într-o masura mai mare problemele legate de degradarea mediului. S-a

precizat, de asemenea, faptul ca masurile de politica comerciala ce vizeaza

protectia mediului (cum este si ecoetichetarea) nu trebuie sa se transforme în

mijloace de discriminare sau în restrictii impuse artificial comertului

international.

Se cuvine sa precizam faptul ca pe plan mondial exista numeroase

organisme ce abordeaza problematica dezvoltarii activitatilor comerciale în

corelatie cu aspectele ce vizeaza protectia mediului. Dintre acestea amintim:

Uniunea Europeana (UE), Comisia Codex Alimentarius FAO/OMS, Centrul

de Comert International (CCI), Organizatia Internationala a Standardizarii

(ISO), Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE),

Organizatia Natiunilor Unite pentru Dezvoltare Industriala (ONUDI),

Programul Natiunilor Unite pentru Mediu (PNUE), Conferinta Natiunilor

Unite asupra Mediului si Dezvoltarii (CNUCED), Programul pentru

Dezvoltare al Natiunilor Unite (PNUD), Organizatia Mondiala a Comertului

(OMC).

Primul program de ecoetichetare dateaza din anul 1977 si a fost

derulat în Germania. Ulterior au fost initiate si dezvoltate astfel de programe

în Uniunea Europeana, Brazilia, Canada, China, Croatia, Israel, Japonia,

Noua Zeelanda, Coreea, Taiwan, Thailanda, Statele Unite ale Americii etc.

Majoritatea acestor programe se încadreaza în Reteaua Globala de

Ecoetichetare, creata în anul 1994, retea care vizeaza încurajarea cooperarii,

a schimburilor de informatii, armonizarii si promovarii acestor programe în

întreaga lume.

Principala caracteristica a programelor de ecoetichetare este aceea ca

sunt voluntare. Ele apar la initiativa unor organisme independente si sunt

sustinute, în majoritatea cazurilor, de catre guvernele respective.

Ecomarketing

Organismele respective stabilesc, pe baze stiintifice, criteriile care vor fi

avute în vedere la etichetarea ecologica a produselor. Criteriile se refera, în

principal, la impactul potential al produselor asupra mediului, de-a lungul

întregii lor durate de viata.

Eticheta ecologica în România

În România, procedura de acordare a etichetei ecologice este

prevazuta în Hotarârea de Guvern numarul 189 din anul 2002. Scopul

introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un

impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viata, în

comparatie cu altele apartinând aceluiasi grup de produse. Promovarea

acestor produse contribuie la utilizarea eficienta a resurselor si la un nivel

ridicat de protectie a mediului, prin furnizarea catre consumatori a unor

informatii corecte, exacte si stabilite pe baza stiintifica despre produsele

respective.

Eticheta ecologica se acorda, în România, la cerere grupurilor de

produse care îndeplinesc urmatoarele conditii:

Ø potential ridicat de protectie a mediului, care sa determine

alegerea facuta de cumparator;

Ø avantaje competitive pentru producatorii de bunuri si / sau

prestatorii de servicii;

Ø cerere mare de consum sau utilizare finala, exprimata prin

volumul de vânzari.

Eticheta ecologica utilizata în tara noastra va cuprinde informatii

simple, clare, exacte si stabilite pe baza stiintifica în ceea ce priveste

aspectele de mediu care sunt luate în considerare la acordarea acesteia,


pe de o parte si informatii privind motivele pentru care s-a acordat eticheta

ecologica, pe de alta parte.

Eticheta ecologica va cuprinde, în mod efectiv, doua rubrici:

Ø rubrica 1 cuprinde simbolul etichetei ecologice. Acesta este o

floare pe fond alb cu sase petale, sub forma de cercuri, colorate alternativ în

rosu, galben si albastru si frunze colorate în verde; centrat se scriu initialele

“RO” cu font Times New Roman 12. Componentele R si O ale marcajului

RO trebuie sa aiba aceeasi dimensiune pe verticala, nu mai putin de 3 mm;

diametrele celor sase cercuri au aceeasi dimensiune, nu mai putin de 5 mm;

Ø rubrica 2 cuprinde textul descriptiv. Textul se va scrie integral în

negru, cu font Times New Roman 12. Fondul este alb.

Autoritatea competenta pentru acordarea etichetei ecologice este

Ministerul Apelor si Protectiei Mediului. Pe lânga Ministerul Apelor si

Protectiei Mediului se înfiinteaza Comisia Nationala pentru Acordarea

Etichetei Ecologice, organ consultativ cu rol în luarea deciziilor privind

acordarea etichetei ecologice.

Solicitarile pentru acordarea etichetei ecologice pentru produsele

introduse pe piata se înainteaza autoritatii competente de catre agentii

economici: producatori, importatori, prestatori de servicii, comercianti.

Comerciantii pot solicita acordarea etichetei ecologice numai pentru

produsele introduse pe piata sub numele propriei marci.

Conform HG 189/2002, autoritatea competenta promoveaza

utilizarea etichetei ecologice prin actiuni de constientizare a opiniei publice

si prin campanii de informare a consumatorilor, producatorilor si

comerciantilor.

O serie de studii realizate în câteva tari europene (Belgia, Franta,

Spania, Italia, Portugalia), cu sprijinul Comisiei Europene, au relevat

Ecomarketing

urmatoarele aspecte în legatura cu etichetarea ecologica a produselor:

Ø mentiunea “ambalajul este reciclabil” nu este sinonima cu

actiunea propriu-zisa de reciclare a acestuia; ea poate semnifica faptul ca

produsul sau ambalajul contin hârtie sau carton reciclat; de asemenea poate

facilita trierea ambalajelor, dupa natura materialului;

Ø ecoeticheta, în masura în care nu este suficient mediatizata, nu va

reprezenta decât un “alt” semn, printre numeroase altele, care va spori

confuzia consumatorului;

Ø producatorii utilizeaza, în general, doar anumite argumente în

promovarea produselor proprii. Aceste argumente nu pot fi verificate

întotdeauna de catre consumator si, în consecinta, nu vor fi catalogate drept

publicitate mincinoasa, chiar daca acest lucru ar fi posibil;

Ø argumentele ecologice autorizate ar trebui sa fie înscrise într-un

caiet de sarcini care sa poata fi supus controlului;

Ø ar trebui simplificata procedura de obtinere a ecoetichetei, astfel

încât produsele respective sa nu mai fie grevate de costuri suplimentare.

Asistam, în ultima vreme, la o concurenta din ce în ce mai

accentuata între producatori în ceea ce priveste de oferta de produse “mai

mult sau mai putin ecologice”. Utilizând argumente dintre cele mai diverse,

acestia încearca sa convinga consumatorii ca produsele proprii sunt “mai”

ecologice decât cele concurente.

Consumatorii, la rândul lor, sunt preocupati de problematica

protectiei mediului si, în consecinta, nu ezita sa cumper e produse care

poarta mentiuni de genul “natural”, “ecologic”, “biodegradabil” (în cazul

ambalajelor) etc. Atributele respective sunt însa destul de greu de verificat

de catre consumatori si în aceste conditii ei pot fi înselati. Evident, unii

producatori fac eforturi deosebite în scopul realizarii unor produse


respectuoase fata de mediu, în timp ce altii ataseaza doar anumite atribute

produselor obisnuite, “îmbracându-le în verde”.

Marca de mediu nu are un caracter obligatoriu; ea este considerata

un instrument cu un pronuntat caracter de informare asupra anumitor

proprietati ale unui produs care poate exercita anumite efecte benefice

asupra consumatorilor, pe termen scurt, mediu, dar mai ales lung.

Marcarea ecologica a produselor se practica de putin timp

(în ultimele doua decenii). De exemplu, în Germania, prima marcare

ecologica s-a efectuat în 1978; în prezent sunt marcate peste 3.600 produse,

structurate în 64 categorii2.

Marcarea ecologica este un procedeu relativ nou, specific mai ales

tarilor dezvoltate. Marca atribuita produsului îi confera acestuia o anumita

individualitate iar în timp, ecomarca va îndeplini una din functiile clasice ale

marcii, si anume aceea de garantie (si este vorba, în principal de garantare a

calitatii, a sanatatii si orig inalitatii produsului în cauza).

5.3 Ecoambalajul

Produsele pot polua atât prin intermediul substantelor din care sunt

obtinute, cât si prin intermediul consumului. Societatea trebuie sa propuna

alternative la produsele care polueaza prin intermediul altora, cu un

potential poluant inferior.

Un aspect deosebit de important este acela al comportarii produselor

în perioada ulterioara vânzarii lor. În cazul produselor industriale, exista

2 Manea, Gh., Revista de ecologie industriala, nr. 1/1996

Ecomarketing

multe firme care acorda anumite facilitati privind reciclarea sau tratarea

deseurilor.

Produsele care au un impact scazut asupra mediului sunt marcate

corespunzator - cu o marca ecologica, dovedind astfel faptul ca potentialul

lor poluant este scazut. Înainte de a fi marcate, produsele sunt supuse unor

operatiuni de testare, de monitorizare a proprietatilor lor. Analiza produselor

se face pentru întreg ciclul de viata al acestora.

Pentru utilizarea marcii ecologice, firmele trebuie sa plateasca o taxa

ce le acorda dreptul utilizarii acesteia. Marcarea ecologica nu este

obligatorie.

România, în perspectiva aderarii la UE, ar trebui sa se orienteze spre

astfel de produse, astfel încât patrunderea pe anumite segmente ale pietelor

externe sa fie asigurata.

În planurile de afaceri elaborate de catre firmele care doresc sa-si

reorienteze activitatea, componenta ecologica trebuie sa fie obligatorie. De

asemenea, reciclarea produselor, componentelor uzate ale acestora etc. poate

sa fie facuta în noi unitati, specializate, de mici dimensiuni, cu avantaje

evidente din mai multe puncte de vedere: economic, social, al protectiei

mediului.

Problema ambalajelor este una extrem de importanta în cadrul

interrelatiei produs - protectia mediului înconjurator. Am putea afirma chiar

ca în domeniul ambalarii s-au facut simtite primele preocupari în ceea ce

priveste protejarea mediului înconjurator. Evident, sunt extrem de criticate

ambalajele de unica folosinta si cele confectionate din materiale

nereciclabile.


Trebuie precizat faptul ca indiferent de materialul utilizat, ambalajul

trebuie sa-si pastreze functiile sale clasice: de protejare a produsului, de

transport, de informare). Ambalajul, eticheta în speta ar trebui sa contina

informatii cât mai complete si complexe privind compozitia produsului,

modul de pastrare si utilizare al acestuia, valentele pentru organismul uman

(în cazul produselor agroalimentare) etc.

Exemplu: la începutul anului 1996, producatorul Delicarta (Belgia)

a lansat o noua gama de hârtie absorbanta de toaleta, care îmbina perfect

calitatea cu protectia mediului. În Belgia, firma de distributie a noului

produs este societatea Dematex. Ambalajul produsului este realizat cu

ajutorul unui film transparent, care are doua proprietati benefice pentru

mediul înconjurator: hidrosolubilitate si biodegradabilitate. Odata ce este

scufundat în apa, acest ambalaj începe sa se dizolve, disparând complet

dupa câteva zile, fara sa elibereze reziduuri toxice. La aceste avantaje se

adauga si faptul ca materia prima a ambalajului, digerata de

microbacteriile prezente în sol, se regenereaza sub forma de humus si are

putere fertilizanta. fata de ambalajele traditionale, ambalajele Ecolution

sunt si mai usoare, iar în caz de incinerare nu elibereaza nici un gaz nociv.

Sursa: Revista Monitorul comertului românesc, nr.3/1996

Ambalajul este unul din cele mai importante elemente ale

produsului: un produs bine ambalat poate reprezenta o garantie a sanatatii

consumatorilor. Pentru produsele alimentare, ambalajele de unica folosinta

au avantajul ca sunt aseptice, dar dezavantajul de a nu putea fi reutilizate,

ducând la o crestere a volumului de deseuri.

În comparatie cu ambalajele de unica folosinta, ambalajele

refolosibile pentru produsele alimentare pot fi reintroduse în circuitul

economic, dar prezinta riscul de a nu fi aseptice. Reutilizarea ambalajelor

Ecomarketing

este o functie de mai multe variabile. Acest proces nu trebuie sa diminueze

functiile de protejare, transport, achizitie si informare a ambalajelor

respective. O solutie mai veche este acea a ambalarii functionale a

produselor, sau, altfel spus , evitarea ambalarii multiple; de asemenea sunt

recomandate ambalajele biodegradabile.

Reciclarea ambalajelor este un proces ce a cunoscut o ampla

dezvoltare în tarile membre UE, unde exista restrictii în ceea ce priveste

depozitarea ambalajelor utilizate. Acestea trebuie separate pe tipuri: plastic,

sticla, metal etc. Solutiile de reciclare devin din ce în ce mai ingenioase si se

realizeaza, în unele cazuri, inclusiv elemente de constructie (din cutii de

conserve).

Exista multiple preocupari pe plan international în legatura cu

problematica extrem de complexa a deseurilor: în unele cazuri se pune

problema reintroducerii în circuitul de productie a acestora, respectiv

deseurile sunt considerate ca o sursa de materii prime. Functioneaza un

organism numit “Biroul International al Recuperarii si al Reciclarii”, având

drept principal scop reciclarea materialelor. Acest organism considera

deseurile ca fiind “materii prime secundare”.

Pentru a asigura o protectie corespunzatoare a mediului, se pune

problema trans portului, depozitarii, manipularii, gestionarii deseurilor.

Problema deseurilor este din ce în ce mai actuala si mai acuta ca urmare a

cresterii cantitatilor si a necesitatii tratarii corespunzatoare a acestora astfel

încât mediul înconjurator sa aiba cât mai putin de suferit.


5.4 Ecopretul

În legatura cu preturile produselor ecologice, pot fi precizate

urmatoarele aspecte:

Ø în majoritatea cazurilor, preturile produselor ecologice sunt mai

mari decât preturile produselor obtinute prin metode clasice , industriale.

Chiar si în aceste conditii, produsele au o piata asigurata datorita faptului ca

exista grupe de consumatori dispusi sa plateasca aceste preturi mai mari;

Ø în unele cazuri, utilizarea pe scara larga a unor produse sau

subproduse obtinute de catre fermieri în propriile exploatatii, contribuie la

formarea unor preturi avantajoase pentru cumparatori;

Ø chiar daca la prima vedere pretul unui produs ecologic este mai

mare decât al unui produs similar obisnuit, cheltuiala respectiva poate fi

abordata si ca o investitie în sanatatea omului si a mediului ambiant.

În general, preturile produselor se stabilesc în functie de costurile de

productie, distributie si comercializare aferente; în functie de clienti si de

concurenta. Aceste principii sunt valabile si în cazul ecoproduselor.

Problema care se ridica în cazul ecoproduselor este aceea a acceptarii unor

preturi mai mari de catre un numar cât mai mare de consumatori. Solutia

acestei probleme este gasirea acelor segmente de consumatori dispusi sa

plateasca un pret mai mare. Altfel spus, consumatorii trebuie sa fie de acord

si sa accepte preturile mai mari.

Acceptarea preturilor mai mari poate fi influentata de:

• prezentarea avantajelor consumului produselor respective;

• aducerea la cunostinta publicului a gradului de sanatate si

siguranta oferite;

• prezentarea produselor pe cele mai favorabile piete;

Ecomarketing

• o imagine favorabila a firmei în rândul consumatorilor;

• cresterea veniturilor populatiei etc.

Din punctul de vedere al consumatorului, pretul poate fi privit

astfel3:

• sacrificiu facut pentru procurarea produsului ales si renuntarea la

alte produse care ar avea totusi nevoie;

• indicator general de calitate, considerând produsele mai scumpe

de o calitate mai buna, lucru care nu este adevarat întotdeauna;

• indicator de alegere a alternativelor în decizia de cumparare, când

ofertantii prezinta un sortiment mai bogat;

• informatie sintetica de caracterizare a produsului în raport cu

produsele înlocuitoare.

Calitatea si pretul produselor

Calitatea, realizarea calitatii nu sunt probleme noi în cadrul firmei

sau al societatii. Preocuparile din aceste domenii sunt extrem de diverse.

Astfel, în permanenta, calitatea a fost analizata în legatura cu cantitatea si cu

costurile, implicit cu preturile. Un consumator aflat în fata unui produs mai

scump este, în general, convins de faptul ca acel produs este superior din

punct de vedere calitativ în comparatie cu produsele similare.

Evident, nu exista produse perfecte. Calitatea este o notiune relativa

si de aceea se impune o continuitate a procesului de îmbunatatire a sa.

Cresterea nivelului de calitate al produselor oferite consumatorilor

3 Cepoiu, Cristian, Preturile produselor din punctul de vedere al consumatorului-

cumparator, Revista Monitorul comertului românesc, nr. 3/1996


reprezinta o cale importanta de reducere a costurilor. Afirmatia anterioara

poate fi sustinuta de urmatoarele argumente:

Ø oferta de produse care corespund cerintelor consumatorilor

contribuie, în mod efectiv, la cresterea volumului vânzarilor, fenomen care,

la rândul sau, determina o reducere a nivelului costurilor fixe;

Ø exista numeroase posibilitati de îmbunatatire a calitatii care fac

apel la simplificarea conceperii si producerii efective a produselor.

Costurile calitatii

Chiar si în prezent, în conditiile manifestarii unei concurente acerbe

pe pietele nationale si mondiale, exista destule întreprinderi care fac apel la

principiul “costului ca litatii mediocre”, care a fost formulat pentru prima

data (în anul 1952) de unul din clasicii calitatii – Juran: costul calitatii

mediocre este, de fapt, suma tuturor costurilor care ar dispare daca nu ar

exista probleme în ceea ce priveste calitatea. Conform acestui principiu,

costul calitatii mediocre reprezinta mijlocul de obtinere a satisfactiei

clientului si de crestere a productivitatii si rentabilitatii. Strategia

întreprinderilor respective se bazeaza pe eliminarea activitatilor ce nu

genereaza valoare adaugata, respectiv a acelora care consuma mari cantitati

de resurse, producând o risipire a acestora.

Pentru a realiza o analiza aprofundata a problematicii costurilor

calitatii, este necesara cunoasterea si a notiunilor de cost de conformitate,

respectiv cost de nonconformitate. Costul de conformitate reprezinta costul

furnizarii produsului în conformitate cu normele impuse, utilizând

procedeele cele mai eficiente. Costul nonconformitatii rezulta din

variabilitatea proceselor desfasurate de întreprindere; de exemplu, asistam

Ecomarketing

la o crestere a costului atunci când nu sunt realizate normele prevazute.

De asemenea, prezinta interes definirea costurilor operationale ale

calitatii, ca diferenta între performantele actuale ale unei întreprinderi si

performantele sale potentiale. Altfel spus, costurile operationale ale calitatii

reprezinta costurile legate de definirea, obtinerea si gestionarea calitatii ca si

cele generate de revenirea la conformitate (atunci când este cazul), precum

si costurile legate de consecintele insatisfactiei clientilor.

Costurile calitatii pot fi grupate în urmatoarele categorii:

Ø costuri de prevenire . Aceasta categorie include costurile de

concepere si transpunere în practica a procedeelor de identificare si

eliminare a cauzelor defectelor, precum si costurile prevenirii aparitiei unor

produse necorespunzatoare. Exemple de costuri care pot fi încadrate în

categoria costurilor de prevenire: formarea personalului; planificarea

calitatii; realizarea unor echipamente de încercare; testarea prototipurilor;

aprecierea vânzatorilor etc.

Scopul principal al controlului de calitate este acela al prevenirii

aparitiei rebuturilor. Realizarea acestuia presupune, evident, o serie de

costuri în legatura cu dezvoltarea unui anumit produs, dezvoltarea

specificarilor referitoare la produs, stabilirea si mentinerea unor procedee de

lucru, implementarea unui program de verificare a calitatii etc.

Absenta unor proceduri de achizitie clare conduce, în general, la

aparitia unui climat de neîncredere în tre firma si furnizori. Definirea clara a

responsabilitatilor si a procedurilor de achizitie va conduce la cresterea

eficientei achizitiilor, va face posibil controlul materiilor prime intrate în

firma, va contribui la promovarea unor raporturi bune între departamentele

de achizitie, productie, control al calitatii, precum si la reducerea costurilor

totale ale calitatii.


Firma ar trebui sa dispuna de specificari clare referitoare la materiile

prime, pe care sa le puna la dispozitia furnizorilor sai; ar trebui sa evalueze

în mod frecvent performanta furnizorilor sai prin prisma respectarii

specificarilor respective.

Pregatirea personalului reprezinta elementul esential într-un program

de control al calitatii. Alocarea de fonduri pentru instruirea personalului

firmei concretizeaza, de fapt, angajamentul firmei fata de calitate. Pentru a

face din controlul calitatii un instrument pe care sa-l aplice toti angajatii

firmei, este necesara instruirea permanenta a acestora în folosirea

instrumentelor si tehnicilor calitatii. Calitatea este problema fiecaruia si

responsabilitatea tuturor.

Costurile preventive reprezinta o componenta importanta a costurilor

calitatii. Întreprinderile din industria alimentara ar trebui sa aloce fonduri

suficiente pe ntru implementarea programelor “preventive”. Aceste alocari

trebuie sa fie continui, nu doar sporadice; ele ar trebui sa fie prevazute în

bugetul total al firmei. Daca într-o etapa initiala costurile de prevenire

înregistreaza niveluri ridicate comparativ cu veniturile totale, ponderea

acestora ar trebui sa scada pe masura ce obiectivul mentinerii calitatii este

atins.

În firmele producatoare de produse alimentare, urmare a întretinerii

necorespunzatoare a masinilor si instalatiilor sau a absentei, la un moment

dat a pieselor de schimb pot conduce la înregistrarea unor costuri

suplimentare, la deteriorarea materiilor prime si la aparitia produselor de o

calitate necorespunzatoare, chiar a rebuturilor. Simpla operatie de verificare

a masinilor, a aparaturii pentru testarea calitatii este scapata din vedere

destul de frecvent. Astfel de neglijente pot conduce la nerespectarea

programului de livrari, la pierderi de venit , la scaderea încrederii

consumatorilor.

Ecomarketing

Ø costuri de detectare sau de expertiza, care se refera la costurile

asociate activitatilor de control, evaluare, testare, audit. Costurile testelor

efectuate în scopul determinarii acceptabilitatii unui produs si costul

evaluarii performantelor personalului se încadreaza în aceeasi categorie.

Nici un produs final nu ar trebui sa iasa din firma fara a fi testat în

legatura cu încadrarea în standardele în vigoare si aplicabile. Asemenea

teste sunt costisitoare, mai ale s în cazul în care mostra este distrusa. De

asemenea, costul echipamentelor de testare poate fi inaccesibil pentru

firmele mici. Aceste firme vor apela la teste efectuate în laboratoare

acreditate.

Ø costurile esecului. Notiunea de esec este asociata, în general, cu

defectele aparute în procesul de realizare a produselor. Costurile esecului

înregistrat în interiorul firmei (produsul se afla înca în incinta acesteia)

poarta numele de costurile esecului intern, iar acelea care apar dupa ce

produsul a parasit firma sunt denumite costurile esecului extern.

Esecul intern. Produsele fabricate care nu îndeplinesc specificatiile

firmei sau cerintele de calitate sunt considerate defecte. În procesarea

alimentelor, esecul este asociat, în special, cu incapacitatea produsului

alimentar de a îndeplini caracteristicile senzoriale dorite de consumatorii

finali. Defectele respective ar trebui sa fie observate imediat si depistate

cauzele care le-au produs. Într-o firma ce dispune de un program de control

al calitatii eficient, o analiza a celor 4M (om (men), material, masini,

metode) în relatie cu alte specificari incluse în manualul de control al

calitatii va conduce la reducerea, chiar eliminarea defectelor. Pentru firmele

ce nu dispun de un program de control al calitatii, aprecierea calitatii si

identificarea cauzelor defectelor va fi dificila.


Esecul extern. Când un produs de calitate inferioara sau defect

ajunge la consumator, acesta îsi va manifesta – sub o forma sau alta –

nemultumirea. Indiferent de forma în care se manifesta consumatorul,

pentru producator situatia este nefavorabila. Consumatorul nu va mai

cumpara produsul respectiv, mai mult decât atât va face si o publicitate

negativa produsului, între cunoscutii sai.

Producatorii de alimente au motive în plus pe ntru prevenirea

esecului extern având în vedere faptul ca produsele necorespunzatoare

calitativ pot avea un impact asupra sanatatii si sigurantei consumatorului.

Acestea sunt doar câteva elemente pe care producatorul ar trebui sa

le aiba în vedere astfel încât sa evite esecul extern.

Costurile totale ale calitatii

Suma tuturor costurilor componente ale calitatii reprezinta costul

total al calitatii. Specialistii considera ca o pondere importanta în suma

respectiva este detinuta de costurile esecului.

O analiza a raporturilor care se stabilesc între componentele costului

si calitatea produsului demonstreaza ca o scadere a costurilor esecului este

însotita de o crestere a calitatii si o reducere a costului total al calitatii. Peste

un anumit prag / nivel, relatia respectiva nu mai functioneaza, iar pentru

firma nu va mai fi profitabil sa reduca, în continuare, numarul de produse

defecte / necorespunzatoare calitativ. Se impune asadar descoperirea unui

echilibru între îmbunatatirea calitatii si profitabilita te.

Costurile noncalitatii / lipsei de calitate

Costurile calitatii ar putea fi abordate dintr-o dubla perspectiva, si

anume: costurile calitatii si costurile noncalitatii sau ale lipsei de calitate.

Costurile lipsei de calitate sunt datorate, în principal, defectelor care apar pe

parcursul procesului de realizare a produselor. În cazul produselor agricole

Ecomarketing

si alimentare, având în vedere particularitatile lor, se impune o analiza

complexa a problematicii defectelor.

În limbajul comun, un defect este înteles ca lipsa unui lucru necesar

sau ca o imperfectiune. În procesul de fabricatie, un defect este perceput ca

o abatere de la nivelul de calitate specificat al produsului, abatere care

determina alterarea caracteristicilor produsului, ajungând pâna la stadiul în

care acesta este inadecvat pentru utilizare. Un defect poate apare singular

sau ca o rezultanta a mai multor abateri de la caracteristica dorita / asteptata

a produsului; el poate apare în stadiul de materie prima, în timpul procesarii

sau în stadiul final. Cel mai potrivit “judecator” al capacitatii unui produs de

a fi apt pentru utilizare este, evident, consumatorul. Factorii care contribuie

la acest fapt sunt urmatorii:

• calitatea definirii produsului si a specificatiilor de fabricatie;

• concordanta dintre produs si caracteristicile procesului de

fabricatie;

• performanta produsului finit în concordanta cu nevoile

consumatorului;

• grija fata de consumator.

Calitatea definirii produsului si a specificatiilor de fabricatie. Pentru

a raspunde cât mai bine nevoilor consumatorilor, cercetarile de marketing

referitoare la noile produse trebuie sa se desfasoare, evident, înainte de

dezvoltarea proiectului produsului. Astfel, în urma identificarii cerintelor

consumatorilor, produsul poate fi definit cu mai multa claritate; de

asemenea, produsele existente deja pe piata pot servi drept ghid în definirea

produsului nou, mai ales în ceea ce priveste caracteristicile calitative. Dupa

ce produsul a fost definit si au fost precizate specificatiile de fabricatie, se

pune problema alegerii ambalajului si a designului.


Concordanta dintre produs si caracteristicile procesului de

fabricatie. Utilizând specificatiile de fabricatie concepute anterior,

producatorul alimentar trebuie sa identifice daca produsul îsi mentine

standardele de calitate necesare dupa operatii repetate. Activitatile din

aceasta etapa include testarea repetata a metodelor de control al calitatii,

precum si a abilitatii oamenilor si masinilor de a îndeplini sarcinile

specificate. Se impune aplicarea unor tehnici de monitorizare, spre exemplu

utilizarea unor fise de control.

Pentru determinarea concordantei dintre produs si caracteristicile

procesului de fabricatie pot fi aplicate instrumente statistice. Se cuvine sa

mentionam rolul important al personalului în asigurarea acestei concordante:

suportul managerial trebuie sa fie clar si tangibil; activitatile legate de

asigurarea calitatii produselor trebuie încurajate.

Performanta produsului finit. Disponibilitatea si usurinta cu care se

vinde (vandabilitatea) reprezinta doi indicatori ai nivelului de calitate ai

oricarui produs. De exemplu, un producator care realizeaza un produs de

calitate va câstiga încrederea consumatorului, produsul respectiv fiind

considerat “de încredere”. Pe masura ce consumatorul începe sa creada ca se

poate astepta la acelasi nivel de satisfactie de fiecare data când cumpara

produsul, acesta va deveni vandabil. În consecinta, însusirea de a se vinde

este o consecinta a încrederii în performantele produsului. Astfel, se

realizeaza cumparari repetate, bineînteles cu conditia ca produsul sa fie

comercializat la un pret pe care consumatorul sa fie dispus sa-l plateasca.

Disponibilitatea produsului este un alt indicator al calitatii acestuia.

Odata ce un produs este lansat pe piata, este important sa fie asigurata

disponibilitatea sa pentru consumator. Se considera ca memoria

consumatorului este “scurta” si daca produsul nu se afla în locul

Ecomarketing

si momentul unde este cerut, el poate pierde suportul consumatorului.

Livrarea conform programului stabilit este un bun indicator al

disponibilitatii unui produs.

Grija fata de consumator. Utilizatorul/consumatorul trebuie sa aiba

un raspuns pozitiv fata de produs – aceasta este de fapt cheia profitabilitatii.

Rezulta de aici faptul ca prevenirea nemultumirilor consumatorilor trebuie

sa fie o preocupare continua a producatorului de alimente. Este foarte greu

sa recâstigi un consumator nemultumit si de aceea este esential ca prioritatea

sa fie asigurarea satisfactiei consumatorilor, mai ales atunci când exista

plângeri.

Cauzele defectelor. Caracteristicile inacceptabile ale produsului

rezulta din multiple cauze. În continuare ne vom opri asupra celor

determinate de materii prime, ambalaje si de personal.

Materiile prime. Unele materii prime folosite la fabricarea

produselor se deterioreaza în timp; unele ingrediente pot contribui la aparitia

defectelor; ambalajul poate afecta aspectul si durata de depozitare. Pornind

de la aceste considerente, se impune o conlucrare între producator si

furnizorii sai.

Ambalajele. Designul ambalajului, precum si capacitatea acestuia de

a proteja produsul reprezinta criterii importante în alegerea si utilizarea

ambalajelor. Defectele aparute în designul ambalajului pot determina

refuzul produsului din partea consumatorului si pot afecta durata de

depozitare a produsului. Un produs “bun” poate înregistra un esec pe piata

în conditiile în care ambalajul a fost ales gresit.

Personalul. Angajamentul personalului reprezinta un factor

important pentru orice program de asigurare a calitatii. Manipularea

defectuoasa a materialelor perisabile si lipsa atentiei cuvenite în manevrarea


echipamentelor conduc la aparitia unor defecte. În acelasi timp, igiena

fabricii reprezinta o conditie cheie a obtinerii unor produse de calitate.

Prevenirea si controlul defectelor. Un producator care a

implementat cu succes un program de prevenire a defectelor poate fi

caracterizat prin: întelegerea necesitatii controlului calitatii la nivelul

materiilor prime, diminuarea pierderilor de fabricatie si scaderea volumului

rebuturilor.

Controlul calitatii materiilor prime. Calitatea materiilor prime

determina, într-o masura însemnata, calitatea produsului finit. Utilizând

materii prime de proasta calitate nu putem obtine un produs de calitate, chiar

daca dispunem de cele mai moderne procedee de fabricatie. Definirea si

clasificarea defectelor materiilor prime prezinta importanta în procesul de

stabilire a unei strategii de control a acestora.

Reducerea pierderilor de fabricatie. Utilizarea unor materii prime de

calitate inferioara determina pierderi în procesul de fabricatie. Defectele

echipamentelor contribuie si ele la pierderile înregistrate.

Scaderea volumului rebuturilor. O analiza atenta a defectelor

aparute va contribui la descoperirea cauzelor care contribuie la aparitia

acestora si adoptarea, în consecinta, a unor masuri preventive.

Masurarea defectelor. În cazul unui sistem de asigurare a calitatii

bine organizat, caracteristicile dorite ale unei materii prime date, produsului

intermediar si celui final sunt definite; de asemenea sunt definite si

mijloacele de masurare a acestora, care sunt stipulate într-un manual ce

serveste drept baza pentru controlul defectelor.

Materiile prime. Toate materiile prime trebuie supuse luarii de

probe, inspectiei, analizei si aprobarii. Luarea probelor: tehnicianul de

laborator inspecteaza si eticheteaza materialele imediat ce acestea sunt

receptionate în depozit.

Ecomarketing

Etichetarea: containerele cu materiale sunt etichetate si identificate

cu etichete, dupa luarea probelor. Eticheta trebuie sa contina numele

materialului, data receptionarii, numarul lotului / grupei si cantitatea.

Înregistrarea: fiecarui lot sau grupe de materiale i se atribuie un

numar de control, înscris într-un registru. Pentru fiecare înregistrare se

precizeaza: numarul de control, materialul receptionat, numarul raportului

de receptie, cantitatea, data receptionarii, data eliberarii, referintele din

buletinele de analiza, sursa / furnizorul, data expirarii, numele celui care a

realizat analiza.

Analiza. Persoana responsabila cu efectuarea analizelor efectueaza

teste, utilizând metodele agreate de companie. Rezultatele testelor sunt

înregistrate într-un jurnal. Fiecare analist trebuie sa întocmeasca un jurnal

propriu, precum si un raport în legatura cu toate datele si calculele sale.

Dupa analiza este pregatit raportul analitic, iar analistul completeaza

raportul de receptie.

Dispozitia finala referitoare la materia prima se poate concretiza

astfel:

Ø aprobare, atunci când materia prima îndeplineste toate cerintele

specificate de teste;

Ø restrictionare, daca se dovedeste ca materia prima necesita

manipulare speciala, inspectie completa, refacere sau reprocesare, în

concordanta cu o procedura aprobata;

Ø retinere, daca materia prima trebuie sa fie supusa unui test de

fabricatie datorita unor proprietati care depasesc specificatiile;

Ø respingere, daca materia prima nu îndeplineste specificatiile.

Dupa terminarea analizelor, materialele sunt reetichetate în

concordanta cu decizia finala.


Manipularea materiilor prime în interiorul firmei trebuie sa fie

realizata în conformitate cu procedurile operationale standard ale acesteia.

Aceste proceduri presupun, de obicei, parcurgerea urmatorilor pasi:

Ø personalul depozitului noteaza data receptionarii materiilor prime

pe containerele individuale;

Ø toate materiile prime intrate în depozit sunt inspectate pentru

conformitate cu specificatiile standard. Sunt de asemenea examinate

aspectul si starea containerelor;

Ø toate livrarile receptionate în conditii improprii sunt marcate

corespunzator si separate de cele bune;

Ø daca este posibil toate materialele receptionate ca “retinute” sunt

transferate într-o zona de carantina; nici un material nu trebuie mutat din

acea zona fara a avea acordul unui ofiter de asigurare a calitatii;

Ø doar materialele aprobate sau restrictionate sunt înaintate sectiilor

de productie. Nici un material cu o eticheta de tipul “retinut” sau “respins”

sau fara eticheta nu trebuie sa ajunga în sectiile de productie;

Ø trebuie respectata cu strictete regula “primul intrat – primul iesit”,

mai ales pentru materialele perisabile;

Ø toate containerele trebuie sa fie curatate cu atentie înainte de a fi

trimise sectiilor de productie. Pungile, cutiile murdare etc. nu trebuie sa intre

în aceasta zona pentru a preveni o eventuala contaminare;

Ø operatorii si procesatorii trebuie sa examineze materialele imediat

ce containerele sunt deschise. Orice nemultumire în legatura cu aspectul sau

calitatea materialului trebuie raportata imedia t celui mai apropiat supervizor /

controlor de calitate;

Ø toate materialele respinse trebuie separate corespunzator cu data

receptiei, cantitatea, furnizorul si motivul respingerii;

Ecomarketing

Ø ca o masura de asigurare, toate materiile prime trebuie supuse

luarii de probe pentru teste microbiologice. Probele trebuie sa fie luate din

cel putin primele cinci livrari de materiale care nu necesita testarea

microbiologica si din toate loturile care necesita aceasta testare.

Evaluarea caracteristicilor de calitate se realizeaza, de asemenea, si

în diferite stadii ale procesului de fabricatie. Daca un produs defect este

observat într-un stadiu critic, el poate fi respins. La capatul liniei de

fabricatie sunt luate probe din produsele finite, iar acelea care nu respecta

specificatiile sunt respinse. Lotul corespunzator calitativ este ambalat,

etichetat si transferat în depozit.

Controlorii de calitate ai productiei si auditorii calitatii sunt

principalii responsabili de asigurarea faptului ca metodele/procedurile

aprobate sunt îndeplinite si ca materialele utilizate si produsele finite

corespund specificatiilor tehnice, clinice si de calitate. Astfel, ei raspund, în

special, pentru urmatoarele:

Ø verificarea starii materiilor prime si ambalajelor utilizate în

procesul de productie;

Ø controlul proceselor si finalizarea operatiilor; inspectarea

produselor finite si realizarea unor teste pe acestea;

Ø verificarea registrului operatiilor; marcarea codurilor si

identificarea produselor finite;

Ø luarea de probe din materiile prime utilizate si din produsele finite

pentru teste analit ice si microbiologice;

Ø realizarea de recomandari în legatura cu materiile prime utilizate

si produsele finite obtinute;

Ø asistarea la implementarea programelor de asigurare a calitatii si a

practicilor de fabricatie corecte;


Ø rezolvarea problemei produselor deturnate si deteriorate;

Ø asigurarea utilizarii, în cadrul operatiilor de fabricatie, a celor mai

eficiente si economice metode / proceduri;

Ø inspectarea produselor finite înainte ca acestea sa fie trimise la

depozit si înainte de lansarea pe piata.

Prevenirea si controlul defectelor. Cea mai buna cale de prevenire si

control a defectelor este reprezentata, probabil, de implementarea unui

sistem eficient de control al calitatii la nivelul întregii firme. În lipsa unui

astfel de sistem si, în timp ce planurile pentru realizarea sa sunt în curs de

desfasurare, anumite practici pot ajuta la prevenirea aparitiei defectelor.

Prevenirea . Cu siguranta, defectele pot fi prevenite. În acest scop

trebuie sa fie avute în vedere, în principal, urmatoarele aspecte: cunoa sterea

cerintelor pietei, definirea cât mai exacta a produsului si revizuirea

standardelor produsului.

Cunoasterea cerintelor pietei. Înainte de a realiza un produs, se pune

problema cunoasterii pietei potentiale a acestuia si a cerintelor acestei piete.

Elementele prezentate mai jos sunt considerate esentiale:

Ø care sunt marcile concurente? Care sunt caracteristicile produselor

concurente?

Ø care este pozitia consumatorului fata de produsul analizat?

Ø cine este consumatorul tinta?

Ø care este durata de depozitare a produsului? Care sunt conditiile

necesare pentru depozitare?

Definirea produsului. Cerintele pietei se constituie în punctul de

plecare pentru cercetarea si dezvoltarea produsului. O definire cât mai

corecta a produsului presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

Ø identificarea atributelor senzoriale, fizice si chimice care descriu

Ecomarketing

cel mai bine produsul. Se impune, de asemenea, o masurare a acestor

atribute;

Ø identificarea acelor atribute care pot fi considerate critice pentru

acceptarea produsului si stabilirea limitelor între care acestea trebuie sa se

încadreze;

Ø identificarea posibilelor defecte ale produsului si corelarea lor cu

impactul asupra consumatorilor;

Ø identificarea metodelor de testare aplicabile si a procedurilor de

luare de probe pentru a fi folosite ulterior la controlul calitatii;

Ø evaluarea specificatiilor produsului si compararea lor cu

standardele alimentare în vigoare.

Având la dispozitie toate aceste date, poate fi întocmit un manual al

specificatiilor, care trebuie testat în ceea ce pr iveste acuratetea si

repetabilitatea sa. Acest manual trebuie sa serveasca drept baza pentru

prevenirea aparitiei defectelor la produsele alimentare procesate.

Revizuirea standardelor produsului. Un manual al specificatiilor

testat corespunzator poate servi drept baza pentru formularea standardelor

firmei pentru produsele sale finite. Urmatoarele elemente sunt esentiale în

acest sens:

Ø informatiile confirmate în legatura cu cerintele pietei sunt

masurate în termeni de cumparari repetate si volumul vânzarilo r în timp;

Ø specificatiile produsului (elementele definitorii ale acestuia) si

caracteristicile procesului de fabricatie care s-au dovedit “de încredere” prin

folosiri repetate;

Ø întretinerea calitatii la un cost rezonabil;

Ø implementarea procedurilor care pot fi controlate si masurate cu

echipamentele si metodele disponibile. În acest sens, este necesara


formularea de raspunsuri la urmatoarele întrebari:

• cât de realiste sunt specificatiile pentru materiile prime?

• atributele identificate drept critice sunt masurate corect?

• permit procedurile de luare de probe reprezentarea adecvata a

caracteristicilor lotului?

• este asigurata o durata de depozitare rezonabila a produsului?

• sunt îndeplinite procedurile de distributie si service?

• livrarile de produse finite sunt realizate dupa programul stabilit?

Controlul defectelor . Implementarea corespunzatoare a programului

care vizeaza controlul defectelor este reflectata de urmatoarele elemente:

Ø conformarea stricta cu specificatiile produsului si a procesului de

fabricatie;

Ø existenta unei bune relatii între companie si furnizorii ei precum

si cu clientii ei este evidentiata de acordul privind metodele de luare de

probe si de deciziile referitoare la materiile prime, respectiv produse finite;

Ø acceptarea si folosirea regulata a etichetelor fie pentru materiile

prime, fie pentru produsele finite;

Ø este în functiune un sistem eficient de înregistrare si raportare si

sunt utilizate forme adecvate.

Ecomarketing

5.5 Ecodistributia

Distributia produselor ecologice prezinta o serie de specificitati. În

tarile dezvoltate sunt organizate si functioneaza filiere ale acestor produse:

grupuri de producatori care sunt în relatii permanente cu intermediari

specializati, magazine specializate în vânzarea acestor produse sau raioane

specializate în marile magazine. În general, exista retele de distributie

separate: în Uniunea Europeana exista norme care precizeaza faptul ca

ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea produselor ecologice

trebuie sa se faca într-un circuit care sa nu se suprapuna cu circuitul

produselor de tip industrial.

Ambalarea reprezinta un aspect deosebit de important în cadrul

distributiei produselor ecologice. În literatura de specialitate, si nu numai, s-

a vorbit foarte frecvent în ultima vreme despre asa numita dimensiune

ecologica a ambalajului. Între multiplele motive care au determinat o

asemenea abordare, am putea aminti doar faptul ca ambalajele polueaza

mediul (abordând si numai din punct de vedere cantitativ acest aspect).

Produsele ecologice trebuiesc transportate în ambalaje care sa

împiedice orice posibila substituire a continutului. Aceste ambalaje contin,

de obicei, indicatii cu numele si adresa producatorului sau

transformatorului, numele produsului si indicatiile referitoare la modul de

productie ecologic.


O posibila abordare a locului ambalajului în sistemul “produs - piata - mediu” ar putea fi sintetizata astfel:

ORGANIZATII ECOLOGICE Fundatii Cluburi Grupuri de interese Altele

PRODUS Servicii AMBALAJ Cercetare -dezvoltare

PIATA Producator Angros ist Detailist Industrie Consumator

POLUARE Deseu: Deseuri de productie, Deseuri de consum, Supraproductie, Deseuri de ambalare Contaminare : Emisii, Apa rezidu-ala, Poluare indirecta a solului Distrugere : Infrastructura, Zona industriala, Ruine, Exploatare, Zgomot

↓ ↑ ↓

Conservare Resurse Mediu energetic Pamânt Apa Aer

Sursa: Ristea, A., Purcarea, T., Tudose, C., Distributia marfurilor,

Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1996

Comercializarea produselor ecologice provenind din import va fi

supusa unor norme si controale foarte stricte. Examenele ce vor fi facute vor

viza, în principal, reglementarile privitoare la producerea lor, precum si

dispozitiile referitoare la control. Loturile importate vor fi însotite de un

certificat de control eliberat de organismul de control din tara de origine,

certificat care va da garantia respectarii tuturor normelor ecologice.

Transportul produselor ecologice provenind din import se va face într-un

ambalaj închis, care sa contina mentiuni referitoare la importator si la

elementele de identificare ale produsului în conformitate cu certificatul de

control care însoteste lotul respectiv.

Ecomarketing

Realizarea unei economii solide, la nivel international, presupune

înlaturarea restrictiilor legate de comertul international. Comertul cu

produse – materii prime si produse finite – a crescut de 11 ori din 1950 pâna

in 1994, atingând în 1994 o valoare de 3,5 bilioane dolari si depasind viteza

de extindere a productiei mondiale. De asemenea, se afla în crestere

comertul c u servicii.

Expansiunea comertului implica o serie de pericole, precum:

depozitarea de substante toxice; distrugerea unor paduri tropicale; crearea

unor “paradisuri” ale poluarii etc. Unul din principalele produse

comercializate pe piata mondiala, rezervele de combustibili fosili, implica

un pericol ecologic considerabil. În 1990, exporturile de energie, în

principal petrol, gaze, carbune si curent electric – au însumat 3.500 milioane

tone echivalent carbune, ceea ce reprezinta aproximativ 1/3 din energia

produsa în lumea întreaga.

Strategiile privind diminuarea costului ecologic al comertului

mondial vizeaza urmatoarele domenii:

Ø ridicarea barierelor tarifare, ca mecanism de control al ierarhiei

industriale mondiale. Tarile industriale impun tarife mari pentru

produsele prelucrate în scopul protejarii propriilor industrii

prelucratoare;

Ø diversificarea bazei industriale, care poate oferi mijloace de

îmbunatatire a protejarii mediului;

Ø adoptarea altor forme de comert, care nu sunt nocive din punct

de vedere ecologic si social. Miscarea “comertul echitabil”

încearca sa solutioneze problemele sociale cauzate de comert,

prin promovarea schimburilor cu produse realizate


în conformitate cu respectarea unor cerinte sociale, cum ar fi:

conditii de lucru adecvate; preturi corecte pentru producatori etc.

Ø înfiintarea unor institutii care sa supravegheze aspectele

ecologice ale comertului cu cele mai cautate bunuri.

5.6 Ecopromovarea

Ecopromovarea poate fi definita ca o politica de comunicare

orientata spre cerinte le ecologice. Tendinta de crestere a constiintei

ecologice a consumatorilor trebuie preluata ofensiv si întarita prin activitati

de promovare si relatii publice. O politica de comunicare adecvata (din

punct de vedere ecologic) contribuie la crearea unei identitati a firmelor

compatibila cu principiile ecologice. În marketingul ecologic, promovarea

urmareste preluarea ofensiva a tendintei de crestere a constiintei ecologice a

consumatorului si întarirea ei prin masuri corespunzatoare. De asemenea, se

poate adauga faptul ca scepticismul fata de actiunile firmelor (în domeniul

protectiei mediului) este mare si realizarea unui profil “de responsabilitate

sociala” al firmei necesita cheltuieli mari si este un proces destul de dificil.

Un mod de a reduce scepticismul opiniei publice fata de comportamentul

ecologic al firmei este actiunea în comun a firmelor, prin cooperare, prin

informarea publicului etc.

Argumentele ecologice trebuie sa fie adevarate si sa existe

posibilitatea de a fi verificate obiectiv. Îmbunatatirea imaginii firmei este un

element cheie în strategia de ecomarketing.

Ecomarketing

Promovarea vizeaza îmbunatatirea propriei imagini în sensul

acceptarii competentei ecologice (a firmei sau a produsului) de catre

grupurile vizate. Argumentele ecologice si textele reclamelor trebuie sa

influenteze pozitiv gradul de cunoastere a produselor si imaginea firmei.

Promovarea este o componenta a solutionarii problemelor privind

protectia mediului. Argumentele ecologice trebuie sa fie adevarate si sa

existe posibilitatea de a fi verificate obiectiv.

Publicitatea în privinta efectelor negative asupra mediului ale

diverselor produse, efortul organizatiilor ecologice de a încuraja

consumatorii în gasirea unor cai de reducere a impactului propriilor lor

activitati si de influentare a atitudinii întregii populatii asupra protectiei

mediului, a crescut foarte multe în ultimii ani. Exista de asemenea grupuri

de presiune asupra industriei si guvernelor, care încearca sa le influenteze în

luarea unor decizii ferme în privinta protectiei mediului. Aceste grupuri

apartin, în special, organizatiilor ecologice neguverna -mentale. Mai mult

decât atât, sondajele au aratat ca majoritatea populatiei are sentimentul ca

prin schimbarea atitudinii fiecaruia fata de mediu pot influenta schimba rile

pozitive pentru acesta. Un exemplu în acest sens îl constituie decizia luata

de fabricantii de detergenti prin micsorarea cantitatii de fosfati.

Un sondaj de opinie facut în tarile UE arata câteva dintre reactiile

populatiei la gasirea unor solutii de îmbunatatire a protectiei mediului.

Sondajul arata, de asemenea, ca 70% dintre cei intervievati au raspuns

pozitiv în ceea ce priveste cumpararea în prezent sau pentru viitor a

produselor “prieteni ai mediului”, chiar daca acestea sunt mai scumpe decât

celelalte. Acest tip de presiune a consumatorului a demonstrat, prin

rezultatele obtinute, o proliferare a informatiei în privinta produselor

folosite. informatia clara si exacta reprezinta principalul instrument


la îndemâna consumatorului pentru a lua la cunostinta posibilele reactii

negative asupra mediului ale produselor pe care le cumpara. Denumiri ca

“verde”, “prieteni ai mediului” si “prieteni ai ozonului” au fost atasate mai

multor produse si servicii. Din când în când, însa, acestor denumiri le sunt

atribuite întelesuri improprii. Fara informatii clare si precise asupra

caracteristicilor fiecarui produs, aceste denumiri pot crea confuzii si pot

duce în final la un sentiment de frustrare al consumatorului. Metodele au

drept scop impunerea unor standarde sau al unor coduri reglementate, asa

cum sunt cele din limbajul referitor la mediu. În tarile UE, produsele sunt

însotite de aceste etichete ecologice, care dau certitudinea consumatorului

asupra alegerii facute.

CONSUMUL DURABIL

Conceptul de consum durabil s-a format în strânsa legatura cu

evolutiile economice si ecologice. Dezvoltarea economica a statelor lumii

nu mai poate fi separata de consecintele activitatii umane asupra mediului.

La Conferinta ONU privind Mediul din anul 1972 s-a conturat conceptul de

dezvoltare durabila, definit mai târziu, odata cu formarea Comisiei

Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (1985). Dezvoltarea durabila este

definita ca acel tip de dezvoltare care îndeplineste necesitatile prezentului,

fara a compromite posibilitatile generatiilor viitoare de a-si satisface

necesitatile lor 1. În deceniul 9 al secolului XX, dezvoltarea durabila a

reprezentat o preocupare majora a comunitatii internationale. În acest

context, se ridica, însa, si problema consumului durabil.

Consumul durabil nu implica în mod necesar o renuntare la

cantitate, ci mai degraba o schimbare a comportamentului consumatorului,

chiar daca, în anumite cazuri, volumul absolut al consumului este

primordial.

Tipurile de productie si de consum „non durabile” sunt principalele

cauze ale degradarii mediului. Ele agraveaza atât saracia, cât si inegalitatile

sociale. În Programul de Actiune 21, tarile dezvoltate s-au angajat sa ia

initiativa pentru a transpune în practica tipurile de consum durabil,

favorizând utilizarea optimala a resurselor si reducerea productiei de

deseuri.

1 Raportul Brundtland, ONU, 1985.

6

Ecomarketing

Nu doar productia agricola si industriala reprezinta cauze ale

degradarii mediului, ci si consumul, sau, mai bine spus, modul de consum.

În Programul Ecologic pentru Europa, care a fost adoptat în anul 1995 de

catre participantii la Conferinta Ministeriala „Un mediu pentru Europa”

(în scopul operationalizarii pe plan european a Programului de Actiune 21),

se încuraja evolutia necesara a modurilor de consum si a comportamentelor

individuale, prin eforturi de sensibilizare, reglementari tehnice si masuri

economice.

Chiar daca tarile Uniunii Europene formeaza un spatiu unitar,

reglementat prin politici comune, structura complexa a modurilor lor de

consum, pornind numai de la modelele diferite de consum, si maniera în

care evolueaza, nu sunt uniforme. Indiferent, însa, de diferente, tarile

membre examineaza prioritatile si strategiile în vederea transpunerii în

practica a unor tipuri de consum durabil în plan na tional, luând masuri

concrete în acest sens.

Pentru elaborarea si aplicarea politicii privind consumul durabil, este

nevoie de alegerea unor instrumente specifice si proiectarea unor

mecanisme de implementare a acestora. Guvernele tarilor membre ale UE

au adoptat o serie de instrumente politice si sociale.

Instrumentele politice:

• restrictii în domeniul proprietatii si utilizarii;

• proceduri de transformare a pietelor, tinând cont de problemele de

mediu;

• reducerea subventiilor în cazul afectarii mediului;

• fixarea preturilor.

Consumul durabil

Instrumentele sociale:

• etichetarea produselor;

• programe de educare si informare.

În paralel, puterile publice încearca sa gaseasca mijloacele

corespunzatoare în vederea sustinerii initiativelor locale. Entitatile locale

(orasele) reprezinta puncte de plecare deosebit de eficiente în scopul

realizarii consumului durabil, deoarece:

• orasele reprezinta puternice concentrari în materie de productie si

de consum si, în acelasi timp, sunt principalii responsabili ai

efectelor nocive asupra mediu lui;

• orasele ofera un cadrul institutional pentru actiunile locale,

adaptate diversitatii;

• orasele sunt aproape de cetateni si de întreprinderile locale.

Initiative

1 Protejarea durabilitatii în plan economic, social si al protectiei

mediului

A actiona asupra comportamentului consumatorului consti-tuie un

demers important si dificil de realizat, în cadrul unei strategii pe termen lung

având drept scop implementarea modurilor de consum durabil, în plan

economic, social si al protectiei mediului. Elaborarea si transpunerea în

practica a unor astfel de politici trebuie sa includa:

• reducerea efectelor nocive ale consumului asupra mediului;

• ameliorarea nivelului de trai, inclusiv a sanatatii si securitatii

generatiilor actuale;

• asigurarea bunastarii generatiilor viitoare;

• responsabilizarea si dinamizarea colectivitatilor locale.

Ecomarketing

Puterile publice, la diferite niveluri decizionale, ar trebui sa utilizeze

instrumente care sa permita incitarea unui numar cât mai mare de persoane

la adoptarea unui mod de viata care sa reduca la minim incidentele globale

asupra resurselor naturale si asupra mediului. Este deosebit de important sa

stim în ce masura putem determina ameliorarile necesare calitatii mediului

prin înlocuirea produselor si serviciilor consumate cu altele, mai eficiente si

mai putin poluante (modul de consum), mai degraba decât reducând

volumul lor (nivelul de consum). Oferind consumatorilor servicii, mai

curând decât produse, deseori este posibil sa reducem consumul de resurse.

Consumul redus de materii prime poate fi obtinut, de exemplu, prin

utilizarea unor produse fabricate din materiale reciclabile, cu o durata de

viata mare si având utilizari multiple.

2 Eforturi în vederea sensibilizarii si câstigarii partenerilor

Pentru implementarea consumului durabil este necesar un proces de

sensibilizare vizând evolutia graduala a administratiei, la toate nivelurile, a

locuitorilor, a sectorului privat si a mediului de afaceri. Toate interesele ar

trebui sa convearga catre un punct comun – consumul durabil – ceea ce

impune puternice restrictii vizând gestiunea si derularea procesului. Acest

parteneriat intersectorial este important în procesul de încurajare a

initiativelor locale, de o maniera eficienta si echitabila. Se impune

încurajarea comunicarii si schimburilor, între toate partile implicate.

Puterile publice, la nivel central si local, trebuie sa rezolve

problemele privind coerenta si fiabilitatea informatiilor vizând mediul si sa

permita publicului un acces facil la informatie. Educatia ecologica va ajuta

la sensibilizarea populatiei care, datorita faptului ca este consumatoare de

bunuri si servicii publice si private, va fi foarte exigenta în ceea ce priveste

solutiile de înlocuire, din perspectiva protectiei mediului.

Consumul durabil

Cunostintele privind mediul pot fi dobândite la scoala, prin

intermediul cursurilor de formare, în colectivitati, la locul de munca etc. Pot

fi concepute programe adaptate prioritatilor si nevoilor locale pentru a

stimula initiativele si eforturile colective în favoarea modurilor de consum

durabil.

Puterile publice, colaborând cu întreprinderile si cu ONG-urile, ar

trebui sa creeze conditii care sa permita familiilor sa actioneze eficient. La

toate nivelurile, ar trebui sa fie oferita cetatenilor si colectivitatilor, de o

maniera permanenta si siste-matica, posibilitatea de a interveni în scopul

reglarii diferentelor între diverse parti si de a învinge reticentele manifestate

în procesul trecerii de la un consum nondurabil la unul durabil.

Cel mai potrivit mijloc prin care poate fi schimbat comportamentul

este prezentarea avantajelor alternativelor posibile. Aceasta metoda este mai

eficienta decât mesajul transmis într -o maniera didactica. De exemplu, se

vorbeste tot mai des despre necesitatea existentei unor pubele diferentiate

pentru diferitele categorii de materiale ce intra în componenta gunoiului

menajer: aluminiu, plastic, sticla etc. În loc sa transmitem acest mesaj de o

maniera didactica, ar trebui evidentiate avantajele pe care le aduce aceasta

alternativa de colectare a gunoiului. Daca ar fi sa ne referim doar la posibili-

tatea reciclarii acestor materiale sau la faptul ca gunoiul menajer, colectat în

pungi diferite dupa tipul de material, înseamna curatenie, lipsa transmiterii

unor boli, lipsa sobolanilor, avem deja imaginata dimensiunea acestei

solutii.

3 Integrarea proceselor decizionale

În procesul de implementare a cerintelor consumului durabil, prin

transformarea punctelor de vedere traditionale privind consumul, este

nevoie de un cadru decizional integrat (integrarea activitatilor autoritatilor

Ecomarketing

centrale cu cele locale). Accentul nu se mai pune pe masurile curative, de

exemplu, reducerea poluarii sau remedierea efectelor sale, ci pe masurile de

anticipare si de prevenire. De asemenea, în loc sa gestionam mediul, ar

trebui sa gestionam protec tia mediului, pe plan:

• individual;

• colectiv;

• industrial;

• urban.

Integrarea modurilor de consum în strategiile de dezvoltare durabila

Dezvoltarea durabila si consumul durabil sunt concepte

interdependente, în sensul ca dezvoltarea durabila nu se poate realiza fara un

consum durabil, iar acesta nu poate fi operational decât într-un cadru bine

definit de instrumente si mecanisme specifice dezvoltarii durabile. În scopul

eficientizarii si credibilizarii masurilor vizând consumul durabil, toate

politicile puterilor publice, indiferent de nivel, trebuie sa fie compatibile si

sa corespunda cadrului de manifestare a dezvoltarii durabile.

În procesul de elaborare a strategiilor nationale corespun-zatoare

modurilor de consum durabil, se impun masuri de sustinere a initiativelor

locale. Este vorba, în principal, despre:

I. Elaborarea de politici, metode si directive în diferite domenii:

• planificarea utilizarii solurilor, decizie care are influente asupra

locurilor în care oamenii traiesc, muncesc, efectueaza

cumparaturile si îsi petrec timpul liber si, în consecinta, modifica

modul de consum, în particular modalitatile de transport;

• investitiile publice si reglementarile în domeniul locuintelor,

energiei, transportului, gestiunii apei si deseurilor, si alte proiecte

fondate pe principiul durabilitatii;

Consumul durabil

• procedurile de reorganizare si de amenajare a pietelor, tinând cont

de criterii de protectie a mediului;

• evaluarea impactului dezvoltarii urbane si a planurilor,

programelor si proiectelor sectoriale asupra mediului, tinâ nd cont,

în particular, de “capacitatea limitata” de suport a zonelor urbane;

• servicii municipale durabile;

• turism, sport si activitati de petrecere a timpului liber durabile;

• participarea publicului la încheierea de acorduri de parteneriat.

II. Informatiile vizând, în principal, efectele produselor si serviciilor

asupra sanatatii umane si asupra mediului sa fie mai accesibile, mai

complete si mai fiabile.

III. Necesitatea efectuarii unor cercetari asupra comporta-mentului

consumatorilor si a factorilor care îl determina.

IV. Integrarea notiunilor de consum durabil (ecospatiu, bagaj

ecologic, amprenta ecologica etc.), în sistemul educational.

V. Sprijinirea programelor, difuzate prin presa sau pe alte cai, vizând

aspecte practice ale consumului durabil.

În scopul încurajarii initiativelor locale în favoarea modurilor de

consum durabil, municipalitatile se pot constitui într-un partener activ. Pot fi

abordate, în acest sens, urmatoarele probleme:

• repartizarea spatiala a activitatilor urbane în scopul reducerii

consumului de energie, apa si sol si prevenirea efectelor nocive

asupra mediului, fara a limita actiunile economice;

• obiective economice si sociale (de exemplu, crearea de locuri de

munca);

Ecomarketing

• campanii de informare în scopul ajutarii tuturor componentilor

colectivitatii în schimbarea modului de viata, tinând seama de

nevoile specifice (barbati, femei, grupe de vârsta, comunitati

etnice si religioase);

• participarea publicului si încheierea de parteneriate.

Pentru a permite si a facilita implementarea consumului durabil, sunt

necesare conditii spatiale, de exemplu, conceptul de spatiu liber, amenajarea

peisajelor, amenajarea urbana, planifi-carea circulatiei si amenajarea

spatiului.

Amenajarea spatiului ar trebui sa vizeze realizarea unei structuri de

habitat perfect adaptata si un cadru de viata agreabil (apropierea locului de

munca de domiciliu, a spatiilor comerciale, a scolilor etc.).

În afara elementelor traditionale considerate (structura urbana, retea,

organizarea circulatiei etc.), relatia între zonele construite si caracterul

naturii locale, pe de o parte, si incidentele asupra mediului si aspectele

estetice, pe de alta parte, ar trebui sa faca obiectul unei abordari în cadrul

elaborarii schemelor de amenajare teritoriala.

Amenajarea oraselor ar trebui sa permita ameliorarea comunicarii si

schimburilor sociale si facilitarea integrarii functiilor:

• comerciale,

• institutionale si

• rezidentiale.

Actiunile trebuie concepute astfel încât colectivitatea sa-si poata oferi

(ea însasi), o gama larga de locuri de munca în întreprinderi locale, servicii

municipale, scoli, institutii si zone de activitati, realizându-se astfel:

• regruparea (optimala) a zonelor de resedinta si de lucru,

respectând principiul apropierii în spatiu;

Consumul durabil

• întarirea coeziunii sociale;

• întretine rea si conservarea patrimoniului cultural si arhitectural;

• ameliorarea infrastructurilor (scoli, magazine pentru comert

cotidian) si crearea unor locuri de întâlnire, mai ales pentru

petrecerea timpului liber;

• ameliorarea gestiunii circulatiei: de exemplu, limitarea de viteza

si reglementarea circulatiei, dezvoltarea infrastructurii de

transport în comun, reducerea poluarii aerului si zgomotului etc.;

• crearea unei retele de culoare “verzi”, protejarea peisajelor

naturale etc.

4 Sustinerea economiei si a ocuparii fortei de munca pe plan local

Politicile de amenajare si politicile economice si sociale trebuie sa

fie coordonate în cursul elaborarii si realizarii planurilor de dezvoltare

locala. Pentru a realiza un consum durabil, ar trebui examinate posibilitatile

de sustinere a retelelor locale de aprovizionare, ceea ce ar necesita:

• materializarea unor sisteme de productie în ciclu închis în regiune

(productie - comercializare - consum - utilizarea si reciclarea

deseurilor);

• utilizarea resurselor si a potentialului regional (conditii naturale,

experienta);

• încurajarea crearii unor întreprinderi pe plan local, în special în

sectorul comertului de detail si al serviciilor;

• ameliorarea conditiilor economice si sociale în zona.

Pe de alta parte, cererea de produse disponibile în apropiere poate

reduce sensibil distantele de transport (transportul materiilor prime,

produselor semifinite si produsele finite). Posibilitatea efectuarii de

cumparaturi în propriul cartier reduce nevoile de transport.

Ecomarketing

Descentralizarea ocupa rii fortei de munca (prin întarirea economiei

regionale) permite reducerea deplasarilor pendulare efectuate zi de zi pentru

a merge la locul de munca în centrele populate.

Agricultura, parte integranta a economiei locale, poate fi relansata

printr-o schimbare a comportamentului în materie de consum. Vânzarea

produselor agricole la locul lor de producere întareste functiunea de

aprovizionare a agriculturii. Contactele directe între producatori si

consumatori favorizeaza trecerea de la agricultura conventionala la

agricultura ecologica.

Pe de alta parte, pentru distante scurte, ambalajul poate fi redus si

procedurile de stocare si conservare partial reduse. Toate acestea ar putea

contribui la ameliorarea calitatii produse-lor alimentare, la evitarea

producerii unei cantitati mari de deseuri si la economisirea energiei si a

materiilor prime.

Stimularea agriculturii prin cresterea cererii regionale poate

contribui la mentinerea si la crearea de locuri de munca în întreprinderi

agricole. Astfel, pot fi deschise noi perspective întreprinderilor care, în

zonele rurale, au probleme privind rentabilitatea si au venituri scazute

datorita utilizarii unei forte de munca numeroase (de exemplu, comertul cu

amanuntul cu produse alimentare).

Recurgerea la instrumente economice si mecanisme de finantare

1. Aplicarea principiilor “poluant-platitor” si “utilizator-platitor” ar

încuraja internalizarea costurilor de protectie a mediului, adica luarea lor în

considerare în pretul produselor si serviciilor si ar influenta comportamentul

consumatorilor. Internalizarea costurilor ar trebui, de asemenea, sa permita

acope -rirea integrala a costurilor serviciilor de protectie a mediului, mai ales

Consumul durabil

pentru serviciile de aprovizionare cu apa, tratamentul apelor uzate,

colectarea, reciclarea si arderea deseurilor etc.

2. Este necesara dezvoltarea capacitatii administratiilor locale de a

finanta activitati care încurajeaza consumul durabil, mai ales în tarile în

tranzitie. În scopul definirii, evaluarii si prezentarii unui ansamblu de

propuneri de investitii viabile din punct de vedere comercial, ar trebui pus în

aplicare, de preferinta la nivel national, un mecanism propriu de accelerare a

transferului de “savoir-faire” la nivele inferioare. Prin schimbul de

informatii între autoritatile locale si prin furnizarea unei asistente tehnice de

catre autoritatile nationale, acestea, împreuna cu organismele de protectie a

mediului si cu parteneri din exterior (institutii de finantare internationale) ar

ajuta la dezvoltarea competentelor la nivel local.

3. Reexaminarea mecanismelor de finantare si gasirea de noi surse

de finantare (originale) sunt cerinte ale implementarii consumului durabil.

Finantarea are scopul sustinerii initiativelor locale ale grupurilor de cetateni,

ONG-urilor si întreprinderilor mici si mijlocii în favoarea consumului

durabil. Trebuie luate în considerare urmatoarele prioritati:

• înfiintarea unor comitete de initiativa în cadrul colectivitatilor

locale;

• largirea ariei de utilizare a fondurilor locale de dezvoltare si a

fondurilor locale specifice, destinate protectiei mediului, sau

crearea de noi fonduri, la nivel local;

• implementarea unor taxe turistice locale (taxe pentru utilizarea

strandurilor sau a terenurilor de camping, taxe pentru acces pe

munte, taxe la intrarea sau la traversarea unor zone protejate) si a

unor impozite asupra activitati-lor comerciale în sectoarele

turistice.

Ecomarketing

Pentru început, fondurile provenite din surse obisnuite sau

neconventionale pot servi, între altele, pentru:

• construirea unor cladiri, consumând mai putina energie si apa (de

exemplu, poate fi utilizata apa în cascada, echipamente de

recuperare a caldurii etc.);

• utilizarea surselor de energie durabila (energia eoliana, solara,

biogazul etc.);

• renovarea, într-o maniera ecologic rationala, a zonelor urbane

degradate;

• utilizarea unor servicii locale care au o incidenta redusa asupra

mediului (de exemplu, pentru decorare, reparare, curatenie etc.);

• amenajarea de spatii pentru petrecerea timpului liber, care sa faca

zonele rezidentiale mai agreabile;

• vânzarea, la preturi scazute, a unor terenuri pentru proiecte

vizând consumul durabil;

• încurajarea utilizarii mijloacelor de transport ecologice.

Constructiile (cladirile) noi trebuie concepute astfel încât întretinerea

lor sa nu fie o “povara” în viitor. De asemenea, pentru a reduce consumul

nondurabil, ar trebui generalizata utilizarea aparatelor si dispozitive lor de

masura la fiecare apartament si aplicarea unor tarife eficiente.

Rezultatul consumului uman îl reprezinta, printre altele, ambalajele

ce ramân dupa utilizarea produsului. În acest context, consumul durabil

capata valente noi. S-a constatat ca mai mult de 40% din gunoiul menajer si

50% din volum îl constituie ambalajele. Acestea ridica tot mai multe

probleme ecologice si economice. Pe de o parte, ambalajele detin o functie

Consumul durabil

de protejare a produselor în timpul transportului si al depozitarii în magazin,

pe de alta parte, ele ridica numeroase probleme de depozitare în mediu,

atunci când nu mai sunt utile.

Alaturi de functia de protejare a produsului împotriva prafului,

microorganismelor, umiditatii, luminii etc., ambalajul are si o functie de

informare a consumatorului asupra caracteristicilor produsului, modul de

utilizare sau de conservare.

Odata ajuns la consumatorul final, ambalajul de vine inutil si trebuie

aruncat. Depozitarea gunoiului menajer compromite calitatea mediului,

deoarece contine substante toxice (metale grele, de exemplu), care, antrenate

de ploaie, pot contamina rezervele de apa. Incinerarea gunoiului ridica alte

probleme: fumul poate contine substante periculoase, cenusa etc. Oricare ar

fi procedeul utilizat, eliminarea deseurilor ridica numeroase probleme de

mediu.

În fata acestei problematici, putem actiona prin alegerea anumitor

ambalaje mai putin poluante (hârtie, carton, PE), datorita caracterului lor

reciclabil. Se prefigureaza, astfel, trei etape importante în procesul de

implementare a consumului durabil:

• în momentul cumpararii, se acorda prioritate produselor si

ambalajelor mai “respectuoase” fata de mediu;

• utilizarea produselor într -o maniera economica si rationala;

• trierea deseurilor si colectarea acestora în pubele diferite.

Masuri de reducere a cantitatii de ambalaje:

• alegerea produselor neambalate: alimente (fructe, legume, carne,

brânza) vândute în vrac;

• respingerea produselor supraambalate: produsele continând în mai

multe ambalaje, sau produsele prezenta te în ambalaje prea mari

Ecomarketing

sau prea luxoase. Putem regasi, de exemplu, pasta de dinti doar în

tubul aferent, fara ambalajul de carton suplimentar;

• alegerea unui cos sau a unei sacose pentru a transporta

cumparaturile si respingerea plaselor din plastic de unica

folosinta;

• alegerea produselor concentrate;

• adaptarea cumparaturilor noastre la nevoi: 6 iaurturi mici de 125 g

echivaleaza cu o cutie de iaurt de 750 g;

• alegerea unor ambalaje reutilizabile;

• pentru bauturi, preferarea vaselor de depozitare (PET si sticla) sau

reciclabile (PET);

• trierea deseurilor, pe categorii: sticla, hârtie, carton, otel,

aluminiu, plastic;

• alegerea ambalajelor pentru care exista filiere reciclabile.

Ambalajele din material plastic

Tipurile de materiale plastice utilizate în confectionarea ambalajelor

sunt:

• polietilena , care reprezinta 58% din ambalajele de plastic, se

regaseste sub doua forme: polietilena cu densitate ridicata,

întâlnita în cazul ambalajelor pentru detergenti, cosmetice etc.; si

polietilena cu densitate scazuta, întâlnita în cazul conservelor,

sticlelor cu apa, borcanelor cu iaurt, cutiilor cu detergent, saci de

plastic menajer, recipiente suple pentru industria farmaceutica

etc.;

• PET-ul, care reprezinta 3,5% din ambalajele din plastic, o

regasim sub forma de sticle pentru apa minerala, vin, bere, ulei,

otet si bauturi racoritoare, platouri, cutii;

Consumul durabil

• policlorura de vinil, care reprezinta 0,5% din ambalajele din

plastic, o regasim în suporturile din cutiile de biscuiti, cutiile

pentru oua;

• polipropilena, care reprezinta 8% din ambalaje, este utilizata

pentru conditionarea produselor grase, produselor lactate (iaurt,

unt), margarinei, produselor de mezelarie, recipiente pentr u

semipreparate ce pot fi încalzite la cuptoarele cu microunde etc.;

• polistirenul, care reprezinta 14% din ambalajele din plastic, îl

regasim sub forma ambalajelor pentru produsele lactate,

capacelor, paharelor, izolatoarelor termice, în general ambalaje

care protejeaza obiectele si alimentele fragile.

Conform statisticilor, în statele Europei Occidentale, o persoana

arunca 25 kg de deseuri de material plastic pe an. Mai putin de 1% din

aceste deseuri sunt reciclate, restul ridica mari probleme cu depozitarea în

mediu. Nici incinerarea lor nu este o solutie, deoarece ridica probleme de

poluare a aerului. Este necesar, deci, un efort, la nivel de consumator, de a

consimti integrarea deseurilor din plastic într-o filiera de reciclare, care ar

reduce energia si materiile prime necesare obtinerii acestor ambalaje si ar

diminua cantitatea de deseuri si a pretul de eliminare a acestora. Este

importanta informarea consumatorului în legatura cu diferentele ce exista

între aceste tipuri de ambalaj, în procesul de trie re a acestora pe categorii.

Cea mai simpla modalitate de a recunoaste un ambalaj care apartine

uneia sau alteia dintre categorii, este de a citi pe ambalaj codul de

recunoastere. Codul american, numit SPI coding sistem, este compus din

trei sageti dispuse sub forma unui triunghi, în centrul caruia exista o cifra.

Ecomarketing

Câteodata, apare si numele plasticului înscris sub triunghi. Cifrele au

urmatoarea semnificatie:

• 1 - PET;

• 2 - polietilena hd (high density)

• 3 - policlorura de vinil;

• 4 - polietilena ld (low density)

• 5 - polipropilena;

• 6 - polistirenul;

• 7 - alt tip de plastic.

Exemplu: Polietilena ld

Densitatea materialelor plastice difera, ceea ce permite diferentierea

si recunoasterea lor. În urma unui mic experiment ce consta în introducerea

materialelor plastice în apa, se poate observa ca polipropilena si polietilena

plutesc, deoarece au o densitate inferioara, iar celelalte se ridica la suprafata

apei, pe masura ce se adauga sare în apa, în urmatoarea ordine: polistirenul,

policlorura de vinil si PET-ul.

Ambalajele din aluminiu

Aluminiul este pe locul doi, dupa siliciu, în topul celor mai utilizate

metale, la nivel mondial. El este utilizat în acele ramuri în care greutatea

este un obstacol (în aeronautica), în domeniul alimentar: cutia de 0,33 l este

exemplul cel mai caracteristic, dar îl regasim si la cutiile de conserve,

capsule, foi protectoare etc.

Impactul aluminiului asupra mediului se observa la diferite niveluri,

mai ales la cel al productiei. Aluminiul se extrage din bauxita, exploatarea

acestui minereu având implicatii ecologice legate de despaduriri si de

distrugerea ecosistemelor si a peisajelor. Aluminiul se extrage din bauxita

Consumul durabil

sub forma de alumina care trece printr-un proces de hidroliza, operatie ce

consuma foarte multa energie. Producerea aluminiului afecteaza mediul:

producerea unei tone de aluminiu implica 4 tone de deseuri de noroi rosu,

nefast datorita pH -ului bazic, vapori de fluor foarte oxidanti, care ataca

vegetatia si impurifica apele. Bilantul ecologic negativ implica rezervarea

aluminiului doar pentru utilizarile permanente (piese pentru industria

aeronautica, piese pentru biciclete) si evitarea utilizarii efemere.

Consumul durabil presupune reducerea utilizarii ambalajelor din

aluminiu, prin:

• evitarea utilizarii capsulelor de 0,33 l pentru bauturi;

• alegerea, pentru picnicuri, unor bauturi în vase de capacitate mai

mare (de 1, 2 sau 3 litri daca familia este mai mare);

• alegerea, în calatorii, a sticlelor din material plastic reciclabil

(PET);

• înlocuirea foliei de aluminiu, periculoasa pentru sanatate, cu cutii

durabile, care protejeaza sandwichurile de socuri mecanice;

• în frigider, putem folosi recipiente închise ermetic;

• înlocuirea foliei de aluminiu cu hârtie alimentara;

• utilizarea caserolelor de otel inoxidabil sau de email în lo cul celor

de aluminiu.

Reciclarea aluminiului

Ambalajele de aluminiu pot fi reciclate, prin colectarea selectiva a

deseurilor menajere si introducerea lor în procesul de reobtinere a

aluminiului, proces ce presupune un consum de energie mult mai mic decât

la producerea initiala a acestuia (doar 5-10% din cantitatea initiala de

energie se consuma la obtinerea aluminiului). Reciclarea economiseste

materiile prime si reduce efectele negative de mediu.

Ecomarketing

Ambalaje pentru bauturi

Consumul durabil necesita o schimba re a atitudinii consumatorului

în momentul cumpararii. Pretul si calitatea sunt caracteristicile esentiale ale

produselor care determina decizia de cumparare. Ambalajului i se acorda o

importanta redusa. Noul model de consum durabil presupune luarea în

considerare a acestui accesoriu care reprezinta 40% din deseurile menajere,

si anume 20% reprezinta cartonul si hârtia, 8% plasticul, 7% sticla si 5%

metalul.

Cantitatile de deseuri nu înceteaza sa creasca. Platim din ce în ce mai

mult pentru eliminarea lor. Totusi, putem actiona, luând în considerare:

• produsele neambalate (ambalajul cel mai ecologic este cel care nu

exista);

• evitarea portionarii produselor în cantitati mici, fiecare ambalate

individual;

• reutilizarea ambalajelor.

Tipuri de ambalaje “mai ecologice” pentru diferite categorii de

produse

LAPTE Sticlele din polietilena translucida sunt cele mai ecologice.

Acestea, însa, au disparut de pe piata deoarece, nefiind opace, nu protejeaza

laptele împotriva degradarii datorita luminii. Mai viabile sunt recipientele

din sticla si din plastic, opace. Se cuvine sa remarcam faptul ca, cutiile tetra -

pack sunt ambalaje mai putin ecologice decât cele din polistiren opac.

APA PLATA Recipientele din sticla reutilizabile si cele din plastic

sunt cele mai utilizate. Cercetarile stiintifice sunt orientate catre obtinerea

unor sticle reutilizabile.

BEREA Recipientele din sticla, reutilizabile, sunt mult mai

raspândite decât cele din aluminiu.

Consumul durabil

BAUTURI RACORITOARE Cele mai utilizate recipiente sunt

sticlele din PET. De remarcat ca pentru capacitatile mari (de 1,5 – 2 litri)

este preferat recipientul din PET reutilizabil, iar pentru cantitatile mici (0,33

sau 0,5 litri) cel din sticla.

Marketingul verde. Punctul verde

Pe pietele europene se gasesc, din ce în ce mai des, produse care au

pe ambalaj un punct verde. Deseori confundat cu semnul de reciclare,

punctul verde nu are nici o semnificatie ecologica a produsului sau a

ambalajului, nici nu garanteaza ca ambalajul va fi reciclat sau colectat

separat. Punctul verde de pe ambalaj semnifica obligatia producatorului,

care lanseaza pe piata produsul respectiv, de a contribui la finantarea

sistemului de colectare selectionata si de triere a ambalajelor, în vederea

reciclarii acestora.

APLICAREA PRINCIPIILOR ECOMARKETINGULUI

ÎN DIVERSE ACTIVITATI ECONOMICE

“Multe dintre problemele noastre imediate decurg din încercarea de a atinge scopuri economice, fara a ne preocupa de celelalte parti ale ecosistemului. Daca am fi tinut seama din timp de posibilitatea unei strâmtorari energetice, daca am fi încercat sa prevedem impactul anumitor tehnologii asupra mediului ambiant, daca ne-am fi gândit cum submineaza economia bunastarii viata familiala si organizarea comunitara, poate ca nu am fi ajuns în capcana de acum”

(Toffler, Alvin, Eco-spasm, Editura Antet, Oradea, 1996).

Protectia mediului ambiant reprezinta, în prezent, o conditie

esentiala pentru desfasurarea în bune conditii a oricarei activitati economice.

Marketingul si ecologia se constituie în doua domenii între care se stabilesc

multiple relatii si conexiuni.

Ecologia si marketingul sunt domenii care se interfereaza pe

multiple planuri, deoarece ambele pornesc de la ideea ca, în desfasurarea

oricarei activitati economice trebuie acordata atentia cuvenita, pe de o parte

sporirii cantitatii si calitatii produselor si serviciilor în conditii de

solvabilitate pentru indivizi, colectivitati, firme etc., iar pe de alta parte

protectiei mediului ambiant. Desigur, exista cazuri în care, din dorinta

realizarii unui profit maxim se neglijeaza aspectele sociale, aspectele privind

protectia mediului ambiant.

Poluarea poate avea loc în diferite etape ale ciclului economic,

pornind de la extragerea resurselor materiale, prelucrarea, distributia

7

Ecomarketing

sau consumul lor, cu mari diferentieri pe ramuri economice sau pe faze ale

productiei sau circulatiei. Unele ramuri sunt considerate poluante, altele

nepoluante; la acelasi produs tehnologiile sunt foarte diferite din punctul de

vedere al gradului de poluare. În mod asemanator se pune problema

diferentierilor si în logistica de distributie a diferitelor produse sau servicii.

Cererea de bunuri si servicii ecologice este în permanenta crestere în

perioada actuala. Aceasta cerere conditioneaza comportamentul

consumatorilor si al industriilor, îsi exercita influenta si asupra cadrului

legislativ.

În vederea prevenirii poluarii si protejarii mediului ambiant, sub

presiunea asociatiilor ecologiste si legislatiei privind protectia

consumatorilor, cresc investitiile facute în ramurile productive ale

economiei(industrie, agricultura, transporturi etc.) a caror eficienta este de

dorit sa fie maxima.

În acest context marketingul ofera un vast câmp de actiune prin

adaptarea si aplicarea la specificul actiunilor ecologiste a principiilor,

metodelor si tehnicilor sale specifice, prin gestiona-rea rationala a actiunilor

ecologice, optimizând raportul dintre eforturile facute si rezultatele obtinute,

dintre care unele mai greu de cuantificat, ceea ce plaseaza actiunile cu

prioritate în marketingul social, domeniu vast din care face parte si

marketingul ecologic (ecomarketingul).

Aplicarea principiilor ecomarketingului în diverse activitati economice

7.1 Ecomarketigul în industrie

Dezvoltarea stiintei si tehnicii a atras cu sine si aparitia fenomenelor

de degradare a mediului înconjurator. Omul modern a preferat ruperea

echilibrului om-natura în favoarea unei dezvoltari rapide si de multe ori

anacronice a societatii, fara a lua în calcul si reversul “medaliei”. Progresul

tehnic si tehnologic ultrarapid a avut ca efect degradarea mediului în care

traim. Mentinerea actualului ritm de dezvoltare a societatii, fara a lua în

calcul si mediul ca sistem, va duce cu siguranta la dezechilibre naturale

majore, punând în pericol, în ultima instanta, chiar existenta speciei umane,

a planete i în general.

Începând cu a doua jumatate a secolului nostru, omul a devenit din

ce în ce mai constient de necesitatea adoptarii unor masuri de protectie si

conservare a mediului, luând astfel nastere o serie de tratate, conventii

internationale, menite sa reglementeze problemele legate de poluarea

mediului înconjurator. Conjunctura economica actuala nu favorizeaza

includerea protectiei mediului printre criteriile pe baza carora se

fundamenteaza strategia dezvoltarii economice a României.

În procesul de supravietuire economica a unitatilor industriale,

cheltuielile suplimentare destinate protectiei mediului sunt greu de suportat,

ele regasindu-se în pretul produselor finite si fiind preluate de societate.

Structura actuala de productie nu poate fi rapid adaptata la standardele

occidentale de protectie a mediului.

Statele din Europa de Est si cele ale fostei Uniuni Sovietice sunt

responsabile pentru 26% din emisiile totale de dioxid de carbon (gazul cel

mai important care produce efectul de sera) si 17% din hidrocarburile

clorofluorurate (CFC) care sunt responsabile de subtierea stratului de ozon.

Ecomarketing

Problematica analizei riscurilor ecologice legate de activitatea

industriala a reprezentat multa vreme o chestiune facultativa, tratata în mod

diferentiat de catre factorii decizionali responsabili de poluarea mediului

înconjurator. Accidentele industriale grave produse în ultimii ani au condus

la cresterea fireasca a interesului opiniei publice privind chestiunea

riscurilor ecologice.

Piata ofera avantajul încurajarii folosirii eficiente a energiei si a

resurselor, ea a esuat însa în luarea în considerare a costurilor ecologice. În

ansamblu, costurile poluarii generate de procesele industriale sunt suportate

de societate, în ansamblul sau (mai putin de consumator sau producator).

Între mediul înconjurator si economie exista o legatura extrem de

strânsa. În conditiile actuale, pentru ca România sa evolueze, problema

mediului înconjurator trebuie inclusa, ca parte integranta, în toate reformele

si politicile din domeniul economic si social1.

Mentinerea sistemului subventiilor, o concurenta înca în faza de

formare si dezvoltare sunt conditii care nu impun stimularea conservarii

energiei, apei sau a materiilor prime de orice fel. Ineficienta în utilizarea

energiei reprezinta una din problemele sensibile ale perioadei actuale, alaturi

de poluarea aerului, emisiile de dioxid de carbon etc.

În România, ramuri cum ar fi chimia sau metalurgia necesita

modernizarea echipamentelor si o schimbare privind sistemul economic al

serviciilor nepoluante. Controlul poluarii se afla abia la început de drum.

Lipsa unor resurse financiare determina lipsuri în acest domeniu. În situatia

în care poluarea nu este supravegheata, factorii de degradare actioneaza

1 William Booth, expert international Private Agencies Collaboratinng Together (PACT),

An International Consortium S.U.A., Conferinta Cooperarea în problemele mediului înconjurator în România


permanent, producând niveluri ridicate de poluare, deseuri toxice etc.

Necesitatea obtinerii profitului va conduce la încurajarea folosirii

eficiente a energiei si a reducerii cantitatii de deseuri. Investitiile directe în

domeniul controlului poluarii si depoluarii ofera evidente avantaje

economice. De exemplu, în S.U.A., industria de control asupra poluarii

angajeaza aproximativ 3 milioane de oameni si genereaza un venit anual de

98 miliarde $.

Depoluarea este costisitoare; pretul inactiunii este însa si mai mare.

Pagubele produse de poluare în sanatate, agricultura, silvicultura si

constructii reprezinta aproximativ 5-10% din PIB. Rezulta astfel ca

depoluarea si controlul poluarii sunt conditii primare ale relansarii

economice (si nu un obstacol).

România poate utiliza experienta Occidentului si aplica doar acele

politici, strategii si instrumente care s-au dovedit eficiente. În domeniul

industrial, experienta arata ca eliminarea poluarii din procesele industriale

este mai avantajoasa (din punct de vedere al mediului înconjurator cât si din

punct de vedere economic) decât combaterea poluarii “la capatul conductei”

sau “la cosul de fum”.

Compania “3M” (S.U.A.) a redus la jumatate cantitatea de deseuri

într-o perioada de 15 ani, economisind aproape 300 miliarde $. Programul

de reducere a cantitatii de deseuri previne producerea anuala a 100000 t aer

poluat, 275000 t deseuri solide si namoluri si mai mult de 1,5 miliarde

galoane ape reziduale.

Din punctul de vedere al tehnologiei utilizate, intereseaza în

formularea strategiilor urmatoarele as pecte:

Ø raportul dintre consumurile de resurse si cantitatile de emisii si

deseuri produse;

Ecomarketing

Ø nivelul consumurilor în raport cu tehnologia cea mai putin

poluanta;

Ø posibilitatile de reducere a consumurilor.

Tehnologiile “curate” presupun:

• reducerea utilizarii substantelor periculoase;

• un mediu de lucru mai bun;

• reducerea productiei de deseuri;

• poluare mai redusa;

• reducerea consumului de combustibili fosili si a altor resurse

materiale.

Se diminueaza astfel consumul de resurse, impactul asupra sanatatii

oamenilor si asupra mediului.

7.2 Ecomarketingul în agricultura

Ecomarketingul agricol a aparut ca una din ramurile marketingului,

mai precis a marketingului social, care, dupa unii autori, îsi propune

antrenarea comunitatii mondiale în efortul general de oprire a degradarii

planetei. Ca urmare a vastitatii problematicii ecologiei si marketingului, a

interferentelor si influentelor reciproce dintre acestea, ecomarketingul în

agricultura se refera la o multitudine de domenii de activitate, între care

putem enumera:

Ø protejarea solului, apelor si aerului, împotriva poluarii si

degradarii;

Ø refacerea solului, apelor si aerului, acolo unde au avut de suferit;


Ø cercetarea si introducerea în productia agricola si în industria

alimentara a bioindustriilor, a biotehnologiilor si a tehnologiilor ecologice

(regenerabile, alternative, organice etc.);

Ø colectarea si utilizarea pentru hrana omului si animalelor într-o

proportie cât mai mare a tuturor produselor comestibile furnizate aproape

gratuit de catre natura (fructe de padure, vânat, produse alimentare oferite de

ape etc.);

Ø colectarea si utilizarea pe scara larga a plantelor medicinale, care

în tara noastra se gasesc în cantitati mari si caracterizate printr -un procent

mai mic de poluare decât în alte tari deosebit de apreciate pentru industria

farmaceutica si pentru tratament naturist;

Ø colectarea si reciclarea deseurilor si produselor secundare

provenite din agricultura, industria alimentara sau din consum;

Ø înfrumusetarea mediului ambiant prin floricultura, arhitectura

peisagera, cresterea pasarilor si animalelor de apartament;

Ø agroturism;

Ø prevenirea comercializarii unor produse agroalimentare infestate

sau nocive pentru sanatatea omului si mediului.

În tara noastra exista posibilitati pentru practicarea unei agriculturi

ecologice, ca urmare a conditiilor naturale favorabile de care dispunem: o

suprafata mare ocupata cu pasuni si fânete naturale; utilizarea unei cantitati

de îngrasaminte, pesticide si erbicide mult mai mici decât în alte tari; un

grad mai redus de poluare a solului si apei în comparatie cu alte tari;

existenta unei zone care nu a fost colectivizata (si, în consecinta, în zona

respectiva agricultura practicata a fost una mai putin industriala decât în

zonele colectivizate) etc.

Ecomarketing

În ultimii ani se manifesta, în rândurile consumatorilor, un interes

din ce în ce mai mare pentru produsele agricole si alimentare de calitate. În

categoria produselor “de calitate” pot fi incluse si produsele rezultate în

urma practicarii unui tip de agricultura denumit “agricultura ecologica”.

Utilizarea intensiva în sectorul agricol a unor cantitati sporite de

substante chimice, atât pentru fertilizare cât si pentru tratarea culturilor, a

condus la aparitia si manifestarea pe piata a unei cereri pentru produse

“curate”, din partea unui numar din ce în ce mai mare de consumatori.

Acest tip de cerere se înscrie într-o miscare mai ampla si mai de durata, în

directia conservarii si protejarii mediului, care se manifesta, evident, si în

agricultura.

Agricultura ecologica reprezinta o posibila solutie la urmatoarele

doua probleme: pe de o parte satisfacerea cererii pentru produse naturale,

obtinute prin metode care nu presupun folosirea substantelor chimice, iar pe

de alta parte diversificarea sectorului agricol, în contextul general al

protectiei mediului.

Bazata pe sisteme de productie agricole durabile, agricultura

ecologica vizeaza asigurarea producerii de produse agricole în cadrul

exploatatiilor agricole prin reducerea intrarilor, în mod deosebit a

pesticidelor si a îngrasamintelor chimice. Prezervând diversitatea biologica

si utilizând specii adaptate mediului în care vor fi cultivate, specii rezistente

la atacurile bolilor si daunatorilor, agricultura ecologica asigura mentinerea

unui capital genetic important pentru perioada urmatoare, oferind în acelasi

timp consumatorilor produse agricole variate.

Agricultura ecologica încurajeaza integrarea unor activitati

complementare în cadrul exploatatiei agricole; favorizeaza sistemele de

policultura – interesante atât din perspectiva protectiei mediului cât


si a conservarii peisajului. Restrictiile în ceea ce priveste fertilizarea si

utilizarea de substante fitosanitare garanteaza obtinerea unor produse

sanatoase si, în acelasi timp, elimina riscul contaminarii mediului, fie la

nivelul solului, fie la cel al pânzei freatice.

La nivel macroeconomic, efectele benefice ale practicari agriculturii

ecologice s-ar putea traduce printr-o mai buna ocupare a fortei de munca si,

acolo unde exista, eliminarea excedentelor. Chiar daca agricultura ecologica

raspunde la numeroasele preocupari ale lumii contemporane, dezvoltarea ei

nu este lipsita de obstacole si dificultati, ci dimpotriva.

Transformarea unei exploatatii agricole traditionale într-o exploatatie

care practica o agricultura de tip ecologic comporta o serie de riscuri, atât

din punct de vedere tehnic cât si economic. În perioada de conversie,

agricultorul nu poate compensa pierderea de productivitate pentru ca

produsele cu adevarat “curate” se obtin într-un interval de timp relativ

îndelungat: cu cât intensivitatea practicilor traditionale este mai mare, cu

atât perioada de conversie este mai îndelungata. De asemenea, se considera

ca agricultura ecologica presupune costuri de productie mai mari decât

agricultura conventionala, costuri datorate, în principal, utilizarii unei forte

de munca mai numeroase si randamentelor scazute ale culturilor.

Nu putem omite faptul ca, desi curentele de opinie în favoarea

acestui tip de agricultura sunt extrem de favorabile, totusi numarul

consumatorilor nu este la fel de important, ca urmare, în principal, a faptului

ca preturile practicate la produsele ecologice sunt mai ridicate.

Conceptul actual de agricultura ecologica este rezultanta unor

îndelungi cautari si rezultatul dezvoltarii mai multor metode de productie

agricola – considerate alternative, initiate si practicate mai ales în nordul

Europei înca de la începutul secolului XX. Se considera ca un numar

Ecomarketing

de trei miscari pot fi considerate precursoare ale acestui tip de agricultura.

Acestea au fost inspirate de anumite curente filosofice, precum si de

contextul economic, social si politic manifestat în anumite perioade.

Prima miscare s-a desfasurat în Germania, l-a avut ca initiator pe

Rudolf Steiner si s-a bazat pe o teorie filosofica elaborata în 1913, ca o

reactie la dezvoltarea materialismului în epoca respectiva. Agricultura

biodinamica, model dezvoltat de Pfeiffer (discipolul lui Steiner) preconiza

principiile unei alimentatii sanatoase si echilibrate, pornind de la o serie de

caracteristici ale agriculturii ecologice, cum ar fi: neutilizarea

îngrasamintelor minerale solubile si un anumit grad de autonomie al

exploatatiei agricole, ca urmare a practicarii unui sistem de policultura.

Agricultura biodinamica lua în considerare si o dimensiune cosmica a

fenomenelor, abordând chiar influenta fazelor lunii si a stelelor asupra

culturilor.

O a doua miscare s-a dezvoltat în Elvetia, în anii 40, la initiativa lui

Hans Peter Rush si a lui H. Muller, care au asigurat si o vulgarizare a ideilor

respective. Accentul cadea, în acest caz, pe încurajarea unor circuite scurte

de distributie. Aceste principii s-au concretizat în modelul agriculturii

biologice, un tip de agricultura care se bazeaza pe o utilizare cu maximum

de eficienta a resurselor regenerabile. De asemenea, se acorda o importanta

deosebita humusului din sol, utilizarii compostarii de suprafata si realizarii

unui minimum necesar de lucrari agricole. Este abandonata ideea

autonomiei exploatatiei agricole.

Agricultura organica a aparut în Anglia, dupa al doilea razboi

mondial, punând accentul pe echilibrul biologic si fertilitatea solului. Se

considera ca fertilitatea solului este influentata într-o masura hotarâtoare de

aportul adus de materiile organice compostate, materii care sunt


de asemenea importante în ceea ce priveste rezistenta plantelor la boli si

daunatori. Aceste teorii au fost amplu dezvoltate în “testamentul agricol” al

lui Sir Howard, care dateaza din 1940 si care are la baza o serie de cercetari

efectuate în India, de -a lungul a câteva decenii. Au început de asemenea sa

apara o serie de asociatii si organizatii care promovau o agricultura naturala,

care respecta mediul.

Dezvoltarea agriculturii ecologice nu s-a realizat pe o scara larga în

perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial ca urmare a

faptului ca obiectivul prioritar al agriculturii europene în acea epoca era

satisfacerea nevoilor imediate. În perioada cuprinsa între sfârsitul anilor 60

si începutul deceniului urmator au luat fiinta si s-au dezvoltat numeroase

asociatii si organizatii care promovau agricultura ecologica. În acelasi timp

însa se manifestau miscari de contestare a acestui tip de agricultura,

determinate de interesele comerciale diferite ale epocii.

În anii '80 agricultura ecologica s-a extins si în afara spatiului

european, mai ales în SUA. A crescut numarul producatorilor si au început

sa se manifeste o serie de preocupari în domeniile procesarii si

comercializarii. Acesta este raspunsul la o cerere din ce în ce mai mare

exprimata de consumatori. În aceeasi perioada au început sa apara primele

initiative legislative în domeniu (în tari precum Austria, Franta, Danemarca)

si au aparut primele subventii la produsele ecologice.

Recunoasterea acestui mod de productie la nivel european s-a facut

prin intermediul Reglementarii numarul 2092 din 1991, prin intermediul

careia s-au definit si s-au uniformizat metodele de lucru din diversele tari

europene membre ale Comunitatii. În aceste conditii, consumatorul poate fi

mai sigur în legatura cu produsele consumate, cu modul lor de obtinere,

prelucrare si comercializare.

Ecomarketing

Agricultura ecologica difera în multe privinte de agricultura

conventionala. Avantajele acesteia sunt, între altele, urmatoarele:

• nu polueaza solul si apele subterane cu pesticide;

• mareste diversitatea biologica în regnul vegetal si animal;

• pastreaza structura solului si echilibrul la nivelul

microorgasnismelor componente ale acestuia;

• reduce spalarea mineralelor datorita utilizarii sporite a materiilor

organice;

• depinde foarte mult de echilibrul natural. Pentru protejarea

culturilor ea înlocuieste aplicarea regulata de pesticide cu metode

naturale de aparare;

• utilizeaza resursele naturale, locale si regenerabile;

• utilizeaza mijloace de productie cu consum mic de energie si

reduce dependenta externa a agriculturii.

Apropierea legislatiilor presupune existenta, în tarile din Europa

Centrala si de Est, a unui organ legislativ national asemanator celui din

U.E., cât si existenta unei instante de control operationale, eficace, care sa

lucreze sub controlul autoritatilor competente. Legislatiile nationale trebuie

sa acopere ansamblul regulilor de productie, în special cele referitoare la

perioada de conversie a metodelor traditionale de agricultura la metodele

specifice agriculturii ecologice , metode de fertilizare, metode de eradicare a

parazitilor si a bolilor, de protectie împotriva acestora, metode de prelucrare

si etichetare etc.

Evolutia suprafetelor cultivate conform principiilor agriculturii

ecologice, în Comunitatea Europeana, au evoluat în perioada 1987-1993,

conform datelor înscrise în tabelul alaturat.


Suprafata cultivata conform principiilor agriculturii ecologice (ha)

Tara 1987 1993 Germania 34000 228000 Franta 40000 90000 Marea Britanie 8600 30000 Danemarca 4000 18600 Italia 6000 15000 Olanda 3400 10000 Spania 2700 8500 Belgia 1200 1600 Irlanda 1300 1600 Portugalia 320 1500 Luxemburg 162 500 Grecia - 200 TOTAL 102682 405500

Sursa: Patrice Baillieux, Alberik Scharpe, 1994

Principiile de productie ecologica în exploatatiile agricole sunt

definite prin Reglementarea 2092 / 1991 astfel:

1. Fertilitatea si activitatea biologica a solului trebuie sa fie asigurate

prin culturi de leguminoase, prin îngrasaminte verzi sau plante cu

înradacinare profunda, în cadrul rotatiei anuale, precum si prin încorporarea

de materii organice (compostate sau nu) obtinute în exploatatii agricole care

respecta modul de productie ecologic. Anumite subproduse rezultate din

cresterea animalelor (cum ar fi gunoiul de grajd) sunt acceptate pentru a fi

utilizate daca provin din acelasi tip de exploatatii agricole. Daca aceste

mijloace nu sunt suficiente pentru a asigura un aport nutritiv corespunzator

al solului si sunt necesare si alte tipuri de materii si substante, pot fi utilizate

un numar restrâns de îngrasaminte minerale sau organice, strict precizate de

Reglementarea 2092.

2. Protectia plantelor împotriva bolilor si daunatorilor este asigurata

printr-un ansamblu de tehnici care sa evite utilizarea pesticidelor: alegerea

Ecomarketing

unor specii rezistente natural; programe adecvate de rotatie a culturilor etc.

În cazul unui pericol imediat care ameninta cultura, exista un numar limitat

de produse fitosanitare aprobate în vederea utilizarii.

3. Recoltarea anumitor specii vegetale spontane este asimilata

metodelor de agricultura ecologica.

4. Trecerea de la o agricultura conventionala catre o agricultura

ecologica se face prin parcurgerea unei perioade minime de reconversie: doi

ani pentru culturile anuale si trei ani pentru culturile perene. Perioada de

reconversie presupune anumite restrictii si în ceea ce priveste

comercializarea produselor agricole obtinute în intervalul respectiv. În plus,

crearea unor servicii care sa raspunda de ansamblul operatiunilor, cu functii

de control si consiliere în legatura cu agricultura ecologica presupune

eforturi suplimentare de organizare si formare a personalului.

Am putea defini agricultura ecologica drept acel tip de agricultura

care protejeaza mediul ambiant, contribuie la protejarea sanatatii omului si

animalelor, care asigura o utilizare prudenta si rationala a resurselor

naturale. Obiectivele agriculturii ecologice ar putea fi sintetizate astfel:

Ø sa evite toate formele de poluare, atât la nivelul produselor cât si

la nivelul mediului;

Ø sa mentina fertilitatea naturala a solurilor, prin aceasta putându-se

asigura de o maniera durabila securitatea alimentara a planetei;

Ø sa permita agricultorilor un nivel de viata decent;

Ø sa produca, în cantitati suficiente si la un nivel calitativ

corespunzator alimente-produsele de care depinde, într-o mare masura

sanatatea consumatorilor.

În practicarea unei agriculturi ecologice, o deosebita importanta o

are solul. Modul în care planta se hraneste îsi pune amprenta asupra sanatatii


acesteia si implicit asupra sanatatii celor care o consuma. Ameliorarea si

întretinerea solurilor este deci un obiectiv prioritar al agriculturii ecologice,

obiectiv care poate fi transpus în practica apelând la urmatoarele mijloace

concrete de actiune: cresterea continutului de humus (se poate realiza prin

utilizarea îngrasamintelor organice, composturilor etc.); realizarea

echilibrului mineral si oligomineral al solului (pentru atingerea acestui

echilibru, se vor urmari aspectele legate de: tipurile de substante utilizate

anterior, starea vegetatiei, aspectul acesteia, starea de sanatate a animalelor -

bolile acestora fiind uneori reflectarea unor dezechilibre ale solului); o

succesiune a culturilor stiintific stabilita (este recomandabila evitarea

monoculturii); asocierile vegetale; executarea unor lucrari ale solului care sa

permita eliminarea excesului de apa, o buna aerisire etc.

Agricultura ecologica opereaza cu o serie de notiuni specifice, între

care putem aminti:

Ø produse chimice - produse naturale . Sunt considerate a fi

“produse chimice” (si nu “produse naturale”), totalitatea substantelor simple

sau complexe obtinute prin tratarea chimica a produselor minerale, prin

reactii chimice pornind de la produse naturale vegetale sau animale, prin

sinteza totala sau partiala etc.;

Ø aditivii chimici. În grupa acestor substante sunt incluse substante

precum: colorantii, conservantii, antioxidantii, autorizate pentru utilizare în

alimentatia umana si animala. Produsele care încorporeaza aceste substante

sunt considerate “produse chimice”;

Ø îngrasamintele chimice. Toate îngrasamintele obtinute pe cale

chimica, prin actiunea unui acid, prin precipitare sau prin actiunea unei baze

sunt considerate a fi “îngrasaminte chimice”;

Ecomarketing

Ø pesticide organice de sinteza . În aceasta categorie de substante

sunt incluse toate substantele fitosanitare sau agrofarmaceutice destinate

utilizarii în urmatoarele domenii: cercetare, agricultura, industrie, comert

(insecticide, fungicide, erbicide, substante de crestere obtinute prin sinteza,

alte produse de sinteza).

În agricultura ecologica sunt interzise urmatoarele categorii de

substante (atât la nivelul productiei, cât si al conservarii si transformarii):

aditivii chimici, pesticidele organice de sinteza, îngrasamintele chimice.

Dintre substantele fertilizante sunt excluse de asemenea: sarurile brute de

potasiu, clorura de potasiu, gunoiul de grajd industrial (este acceptat doar

daca este compostat si daca s-a stabilit ca nu contine reziduuri de pesticide

sau aditivi chimici), subprodusele industriilor agroalimentare (acestea ar

putea fi utilizate, însa cu conditia sa nu contina substante chimice).

Exista o serie de norme, de reguli foarte strict precizate care

trebuiesc îndeplinite si urmate de catre agricultorii care doresc sa practice o

agricultura ecologica. Între acestea putem enumera:

• toti agricultorii care doresc sa practice o agricultura ecologica vor

trebui sa adere (într-o forma sau alta) la principiile acestui tip de agricultura;

• suprafetele destinate agriculturii ecologice vor trebui sa astepte o

perioada de timp în cazul în care ele au fost destinate anterior agriculturii de

tip industrial (perioada se stabileste la câtiva ani, în unele cazuri este vorba

de 5 ani);

• necesitatea efectuarii unor controale din partea organismelor care

gestioneaza practicarea unei asemenea agriculturi.

Produsele rezultate vor fi etichetate utilizând formula “agricultura

ecologica”.


7.3 Ecomarketigul transporturilor

Dezvoltarea accelerata a economiei din tara noastra din a doua

jumatate a secolului nostru a impus, în mod inevitabil, o amploare deose bita

a activitatilor de transport, aceasta ducând la dezvoltarea capacitatilor si a

infrastructurii.

Activitatea de transport afecteaza mediul înconjurator prin diverse

forme de poluare: gaze evacuate în atmosfera (oxidul de carbon, oxizii de

azot, dioxidul de carbon), metale (plumb, în cazul benzinei cu plumb) etc.;

poluare fonica (zgomote); vibratii.

Prin arderea benzinei în camera de ardere a motorului rezulta

poluanti periculosi în cantitati însemnate, îndeosebi oxid de carbon, oxizi de

azot, hidrocarburi, cu efecte deosebit de grave asupra mediului si sanatatii

oamenilor.

Un aspect important al poluarii datorate activitatilor de transport îl

reprezinta, de asemenea, poluarea fonica. Aceasta se datoreaza zgomotului

produs de motor si frecarii rotilor cu suprafata carosabila. Un rol important

în stabilirea intensitatii poluarii fonice îl au calitatea motorului propulsor si

calitatea strazilor. Zgomotul se caracterizeaza prin intensitate, durata si

frecventa. Practic, se considera ca limita de suportabilitate pentru om nivelul

de 65 dB. În general, în marile orase sursele de zgomot sunt reprezentate de

transporturi. Zgomotul este direct proportional cu intensitatea traficului si

viteza autovehiculelor.

Desigur, poluantii enumerati sunt responsabili într -o masura

însemnata de degradarea mediului natural, dar implicatiile negative ale

activitatii de transport asupra mediului sunt mai ample.

Ecomarketing

Transportul urban durabil

În cele ce urmeaza vor fi prezentate mai multe exemple2 în care

politica de transport adoptata într-un oras este favorabila protectiei mediului

înconjurator. Scopul urmarit este de a sensibiliza autoritatile în adoptarea

unor solutii care pot fi incluse în politicile de transport urban si, de

asemenea, de favorizare a contactelor între autoritati si specialistii în

domeniul protectiei mediului.

BICICLETA ÎN ORAS

În multe orase din Europa, politicienii si guvernantii au recunoscut

posibilitatea de rezolvare a unor probleme legate de poluarea aerului si de

trafic, prin introducerea transportului cu bicicletele∗. Nu exista un “oras

model” pentru acest tip de transport si de aceea au fost selectionate câteva

exemple care pot demonstra eficacitatea mersului pe bicicleta.

Troisdorf (Germania, 65000 locuitori) Exemplul acestui oras este

remarcabil: aici, în afara introducerii a numeroase inovatii în domeniu, s-a

realizat si o mai buna comunicare cu publicul; 70% din infrastructura

necesara circulatiei bicicletelor este finantata de autoritatile locale.

Salzburg (Austria, 145000 locuitori) Au fost create numeroase

avantaje pentru acest tip de transport, dar circulatia cu ajutorul bicicletelor a

crescut în mod semnificativ doar datorita introducerii unei noi politici în

domeniul stationarii.

Groningen (Olanda, 165000 locuitori) Capitala a provinciei cu

ace lasi nume, Groningen este foarte cunoscut pentru ca circa 50%

2 Asociatia Austriaca de Transport “Verkehrsclub Ossterreich”, Departamentul Cercetari

Transporturi; coordonator Robert Thaler; autori: Wolfgang Rauh, Helmut Koch s i Franz Skala

* Daniel Fistung, dupa Stefan Suter (coordonator) si Rene Neuenschwander, Ecoplan – Elvetia


din traficul total este efectuat cu ajutorul bicicletelor. Acest succes a condus,

în principal, la scaderea traficului auto în centrul orasului, precum si la

posibilitatea reducerii spatiilor destinate autoturismelor.

Geneva (Elvetia, 165000 locuitori) Geneva reprezinta unul dintre

orasele cu cel mai mare numar de autovehicule. În acelasi timp, aici gasim

unul dintre cele mai bune exemple de planificare eficienta a circulatiei pe

doua roti.

Basel (Elvetia, 170000 locuitori) Pentru biciclisti se prefera reteaua

rutiera existenta, fara a construi noi piste speciale. La Basel majoritatea

drumurilor cu sens unic pot fi folosite de biciclisti în ambele directii, pentru

zonele cu circulatie rapida si la intersectii, biciclistii având si benzi speciale,

ce le faciliteaza deplasarea. Numeroase cai de circulatie rezervate

autobuzelor, sunt de asemenea accesibile biciclistilor.

Alte exemple: York si Houten joaca un rol important în promovarea

utilizarii eficiente a bicicletelor, la fel ca si orasele Munster si Erlangen, din

Germania. De asemenea, Darmstadt, tot din Germania, este bine cunoscut

datorita faptului ca a permis circulatia bicicletelor pe caile pietonale;

Saarbrucken era “pierdut” pentru ciclisti, pâna când s-a luat decizia de

folosire de catre acestia, a tuturor drumurilor cu sens unic, aflate sub

incidenta limitarii vitezei de circulatie la maximum 30 km/h. Totusi, în

Copenhaga, Danemarca, se poate gasi structura cea mai performanta.

Nakskov, oras cu 16000 locuitori din Danemarca, reprezinta exemplul clasic

pentru succesul transportului pe bicicleta, în orasele mici. Winterhur, în

Elvetia, dispune de o retea bogata de drumuri pe doua benzi si are, de

asemenea, reputatia de a fi orasul cel mai predispus folosirii bicicletelor.

Utilizarea bicicletei reprezinta doar un aspect al unei politici de

transport eficiente. În numeroase orase europene, datorita avantajelor

Ecomarketing

transportului rutier, automobilul ramâne înca un mijloc de transport

privilegiat.

În Salzburg, dupa ce s-a revenit la parcarea cu plata din centrul

orasului, în câteva saptamâni, în zona respectiva, circulatia cu bicicleta a

crescut cu 120%. În Groningen nu s-a reusit cresterea importanta a traficului

cu bicicletele, pâna ce nu au fost realizate trasee proprii, altadata utilizate de

automobile, folosindu-le în mod exclusiv pentru transporturile publice si cu

vehicule nemotorizate.

Esential este faptul ca fara un dialog cu utilizatorii nu trebuie

întreprinse noi actiuni. Decizia de a utiliza o bicicleta depinde în mod cert

de opinia fiecaruia. Influentarea opiniei si comportamentului oamenilor

poate fi mai eficienta decât introducerea unor conditii si instalatii

suplimentare. O politica nu este eficienta decât daca ea poate fi “vânduta”

electoratului. Aceste obiective, modificarea atitudinii si promovarea ideilor,

necesita existenta unui oficiu pentru relatii publice, bine pus la punct.

Înainte de a ne gândi la solutii, trebuie sa ne gândim la obiective.

Scopul nu este de a construi un numar cât mai mare de drumuri pentru

biciclisti, ci de a face din folosirea bicicletei un mod de transport important.

Întrebând oamenii în privinta alegerii unui mod de transport, în dauna altuia,

“câstigul de timp” este mentionat cel mai mult, urmat de securitate si apoi

de confort. Acesta înseamna ca transportul cu bicicleta trebuie sa fie mai

putin periculos, mai rapid si mai comod.

De asemenea, înainte de sporirea vitezei, este preferabil sa evitam

pierderile inutile de timp. Ciclistii pierd timp deoarece sunt obligati sa faca

ocoliri sau pentru ca asteapta la semafoare. Dar cel mai mare obstacol

ramâne drumul însusi, conceput pentru automobile: drumuri cu sens unic,

interdictii de viraj, in terdictii pietonale (în anumite cazuri). Ideal ar fi


daca ciclistilor li s-ar acorda libertatea de circulatie care exista în trecut,

pâna s-au introdus reglementarile necesare circulatiei automobilelor.

Drumurile cu sens unic descurajeaza biciclistii; îi obliga sa faca

ocoliri si sa nu utilizeze în ambele sensuri drumurile paralele cu traseele mai

importante si mai periculoase. Totusi, este posibil, în aproape toate cazurile,

sa se permita ciclistilor circulatia în ambele sensuri.

În intersectii, adesea este mai periculoasa folosirea benzii de

circulatie pentru biciclete, decât drumul propriu-zis. În majoritatea cazurilor,

accidentele survin între automobilele care vireaza si ciclistii care-si continua

drumul pe directia înainte. Aceste accidente nu pot fi evitate decât daca

pericolul este în mod clar semnalat. Trebuie luate masuri, nu numai de

micsorare a riscurilor de accidente în intersectii, dar si de limitare a vitezei

automobilelor. Cum s-a mai aratat, pistele cicliste amelioreaza în mod cert

confortul acestora. Ciclistii se simt ocrotiti deoarece sunt separati de traficul

motorizat. Pistele cicliste trebuie sa fie suficient de largi, clar separate de

trotuare si asfaltate.

Mersul pe jos si cu bicicleta sunt doua dintre modurile lente de

transport, daca le comparam cu transportul motorizat. Se uita adesea ca un

ciclist se deplaseaza în medie de 5 ori mai rapid decât un pieton.

Infrastructura necesara circulatiei cu bicicleta este diferita, în mod cert, de

cea necesara deplasarii pietonilor. Utilizarea bicicletelor în oras nu poate fi

agreabila si fara pericole, decât daca ciclistii sunt considerati utilizatori

efectivi ai drumurilor.

Pentru îmbunatatirea circulatiei bicicletelor în oras, se impune:

• conceperea infrastructurii destinate ciclistilor trebuie sa se

conformeze regulilor si principiilor de trafic (posibilitatea virajului direct

Ecomarketing

catre stânga, fiecare margine a drumului nefiind rezervata decât circulatiei

într-un singur sens);

• spatiul rezervat ciclistilor este prelevat din sosea, întreaga retea

rutiera fiind accesibila pentru biciclete;

• ca regula generala, ciclistii nu trebuie obligati sa respecte

interdictiile impuse vehiculelor motorizate (drumuri cu acces interzis, cu

sens unic, interdictii de virare la dreapta sau la stânga etc.);

• podurile si pasajele subterane care nu sunt destinate traficului auto

trebuie sa fie accesibile pentru pietoni si ciclisti, permitându-le o trecere

usoara si în deplina securitate;

• benzile de circulatie rezervate ciclistilor sunt speciale, bine

întretinute, mai ales pe timpul iernii;

• magazinele si cladirile publice sunt dotate cu parcari pentru

biciclete. Garile sunt dotate cu parcari acoperite;

• trebuie organizate campanii publicitare pentru încurajarea

populatiei, în ideea folosirii bicicletei ca mijloc de transport.

PIETONII ÎN ORAS

Vor fi evidentiate câteva experiente concludente în ceea ce priveste

promovarea mersului pe jos, în câteva orase europene.

Numeroase orase din Europa au recunoscut rolul important al

traficului pietonal în ameliorarea vietii urbane. Exemple de promovare a

mersului pe jos se gasesc atât în orasele cu mari aglomerari, cât si în cele

mici.

Houten (Olanda, 28000 locuitori) Orasul Houten a fost conceput în

anii ’70. El are doua retele rutiere: una rezervata pietonilor si ciclistilor si

cea lalta vehiculelor motorizate. Numarul foarte redus al accidentelor rutiere

este aici de invidiat.


York (Marea Britanie, 100000 locuitori) În timp ce în multe orase

traficul pietonal scade rapid, în York el a continuat sa creasca, gratie

eforturilor concentrate de ameliorare a instalatiilor destinate pietonilor.

Grenoble (Franta, 150000 locuitori) La Grenoble, reintro-ducerea

tramvaielor a coincis cu reamenajarea completa a strazilor apartinând

zonelor pietonale sau cu trafic redus.

Graz (Austria, 235000 lo cuitori) La Graz s-a introdus limitarea

vitezei de deplasare în tot orasul la maximum 30 km/h, cu exceptia axelor

principale. Aceasta masura a permis reducerea considerabila a accidentelor

rutiere.

Viena (Austria, 1600000 locuitori) Sute de pasaje si de re-fugii

pentru statiile de tramvai au fost reconstruite, echipându-le cu trotuare mai

largi pentru o securitate sporita a pietonilor.

Alte exemple. Numeroase caracteristici scot în evidenta

Amsterdamul (Olanda): obiective de planificare urbana (oras “compact”),

politica de stationari si planuri de reducere a traficului motorizat în centrul

orasului; orasul istoric Bologna (Italia) reprezinta exemplul tipic pentru ceea

ce se poate numi “oras construit pentru pietoni”; Aachen (Germania) este

cunoscut pentru îmbunatatirile efectuate asupra semnalizarii rutiere

pietonale. Aici pot fi analizate avantajele si dezavantajele diferitelor tehnici

de reglare a traficului pietonal în intersectii.

În majoritatea oraselor mici, problemele de circulatie se

concentreaza de-a lungul drumurilor principale, unde se gasesc magazine,

birouri, cafenele etc. Aici oamenii se întâlnesc, sunt livrate marfurile si

automobilele stationeaza.

Mersul pe jos este atractiv daca este rapid, comod si fara pericole.

Altfel, pot exista alte moduri de transport, mai agreate.

Ecomarketing

Pietonii nu agreeaza ocolirile. În plus, la o retea de strazi echipate cu

trotuare adecvate, mai sunt necesare si legaturi de toate tipurile (pasaje,

poduri etc.). Timpul de asteptare la pasaje -le pietonale trebuie redus.

Nevoile pietonilor nu trebuie neglijate atunci când se realizeaza planificarea

teritoriala a orasului. Un oras conceput pentru pietoni, trebuie sa cuprinda

numeroase zone comerciale, iar distantele dintre locurile de munca si

domicilii sa fie reduse.

Pentru ameliorarea securitatii pietonilor sunt determinante limitarile

de viteza. Daca un pieton este accidentat de un vehicul ce ruleaza cu

maximum 30 km/h, riscul de a fi omorât este de circa 10%, dar creste la

50% când viteza atinge 50 km/h. Securitatea intersectiilor este îmbunatatita

daca autoturismele îsi adapteaza viteza fata de pietoni si nu invers.

Trotuarele largi permit realizarea unor deplasari mult mai agreabile

si mai numeroase. La origine, centrele istorice ale oraselor au fost construite

pentru pietoni. Masurile luate, de facilitare a mersului pe jos, restituie

pietonilor acest scop istoric. Un oras fara masini reprezinta situatia ideala

pentru pietoni. În Elvetia, exista numeroase orase turistice închise total

circulatiei auto.

Mersul pe jos reprezinta veriga de legatura în lantul modurilor de

transport ce protejeaza mediul. Doar combinatia între mersul pe jos,

bicicleta si transportul public permite atingerea scopului urmarit, în orice

situatie si în limite de timp rezonabile, fara utilizarea vehiculelor proprii. Si

aceasta deoarece un acces rapid, comod si sigur la statiile de autobuz,

tramvai si gari este indispensabil într-un sistem eficient de transport.

Este clar ca traficul auto va fi dezavantajat daca acordam prioritate

pietonilor. În toate tarile Uniunii Europene, majoritatea cetatenilor doresc

introducerea de masuri favorabile pietonilor, chiar daca astfel automobilistii


vor fi dezavantajati. Sustinerea masurilor asa zis “nepopulare” este adesea

subestimata. O campanie de sensibilizare a opiniei publice, ce trebuie sa

faca parte din orice program de promovare a mersului pe jos, trebuie sa

reuseasca sa rupa tacerea marelui segment de oameni care prin aceasta

pozitie nu se implica.

În vederea realizarii unui oras mai accesibil mersului pe jos, sunt

necesare o serie de masuri:

• mersul fara obstacole si pericole, criterii de baza ale unei politici

eficiente de transport urban;

• introducerea regulilor favorabile pietonilor, ce pot încuraja mersul

pe jos;

• obtinerea unui plus de securitate si de spatiu pentru pietoni;

• reducerea vitezei, restrictii pentru autovehicule;

• sporirea securitatii pasajelor pietonale;

• realizarea unei retele de trotuare largi, fara obstacole si ocolisuri;

• introducerea de zone mai numeroase si mai întinse pentru pietoni,

realizarea unor cai de acces mai agreabile, la statiile de tramvai/autobuz sau

spre gari;

• facilitarea deplasarilor pe jos, modificând amenajarea teritoriala,

reducând expansiunea urbana si distantele între centrele comerciale si

domicilii;

• sensibilizarea public ului si acordarea prioritatilor pentru pietoni în

planurile de amenajare teritoriala, atât în ceea ce priveste partea de

constructie, cât si cea de finantare.

Ecomarketing

STATIONAREA ÎN ORAS

Fiecare deplasare a unui autovehicul începe si se termina într-un loc

de pa rcare. Acest fapt conduce la necesitatea integrarii într-o politica de

transport urban ecologic a unor actiuni de promovare a masurilor speciale

destinate zonelor de stationare, destinate reducerii impactului negativ asupra

mediului de catre traficul rutie r.

Experienta orasului Berna. Zona urbana a cantonului Berna (Elvetia)

cuprinde mai mult de 20 de comune, totalizând 300000 de locuitori. În

aceasta zona, din totalul locuitorilor, muncesc 160000, dintre care 75% chiar

în oras. Aici, politica locurilor de stationare este integrata în cea de

circulatie si în cea de amenajare teritoriala. La baza politicii parcarilor stau

planul de actiune contra poluarii aerului, reteaua de cale ferata urbana si

conceptia traficului. La Berna, costul parcarii este diferentia t pe zone.

Pentru viitor, autoritatile locale au intentia de introducere a unui sistem

diferentiat de taxare, în functie de zone, concomitent cu dublarea pretului

stationarii.

Un sistem asemanator a fost introdus în Copenhaga, costul

stationarii fiind rela tiv mare. Orasul este împartit în 4 zone, pretul de parcare

variind de la o zona la alta. Un alt sistem de acest tip a fost introdus la

Nurenberg (Germania), pentru a realiza o retea de parcare eficienta.

Pretul parcarii poate conduce la cresterea traficului. Din aceasta

cauza, la Berna, în afara planului da actiune împotriva poluarii aerului, s-a

luat în considerare si necesitatea reducerii numarului de parcari. Aici, timpul

limita de stationare este în functie de taxa si de zona: el variaza între 15

minute si 2 ore.

Parcari pentru “vizitatori” Automobilistii care vin la manifestari

culturale sau sportive, creeaza adesea aglomerari. Chiar daca un numar mare


de parcari gratuite este disponibil, chiar si cel mai eficient transport în

comun nu ar face fata unor astfel de situatii. De aceea, în 1994, stationarea

în jurul Centrului Expozitional din Berna, s-a platit. Un sistem similar a fost

introdus si în jurul stadioanelor.

Stationarea în zonele rezidentiale Autoritatile au conceput un plan

pentru anii 1994-1995, de introducere a unor zone albastre în toate zonele

rezidentiale din Berna. Principalele caracteristici ale acestor zone albastre

sunt:

Ø în zilele saptamânii, timpul de stationare este limitat între orele 8

si 19 la 90 minute, si la 3 ore în restul zilei;

Ø locuitorii sau persoanele care lucreaza în zonele rezidentiale, pot

achizitiona cartele de parcare pe timp nelimitat;

Ø în anumite zone albastre, viteza este limitata la maxim 30 km/h.

Sistemul P+R (Park & Ride) Finantarea si gestiunea sistemului

“Park & Ride”, integrat în proiectul “Berner S-Bahn” au facut obiectul unor

discutii particulare. Guvernul cantonului a votat un decret prin care a

determinat conditiile de aplicare pentru P+R (de exemplu: criterii de locatii,

taxe minime etc.) la care trebuie ca utilizatorii sistemului sa dea un raspuns,

în vederea obtinerii unei finantari din partea statului. Un proiect P+R,

respectând aceste conditii, a fost conceput pentru cantonul Berna.

Park & Ride înseamna construirea unor parcari de -a lungul unei zone

urbane, permitând automobilistilor sa-si paraseasca autovehiculele si sa

utilizeze un alt mijloc de transport.

Parcari apartinând administratiei publice Deoarece s-a luat în

considerare aplicarea unor masuri restrictive de stationare, cantonul Berna

considera ca un prim exemplu trebuie sa -l dea administratia: guvernul a

stabilit reguli (de exemplu introducerea unui sistem de taxare a stationarii,

Ecomarketing

care sa includa costurile utilizarii spatiilor si investitiile), aplicabile

parcarilor din proprietatea cantonului.

Parcari apartinând companiilor particulare Autoritatile nu au dreptul

sa oblige companiile particulare sa ia masuri restrictive în parcarile

existente. De aceea, exista intentia de semnare a unor acorduri voluntare cu

astfel de companii, care sa oblige la introducerea unor masuri restrictive,

mai ales în parcarile extinse. Pentru a facilita acest lucru, a fost elaborat un

manual intitulat “Punerea în aplicare a masurilor destinate limitarii

stationarii”.

Introducerea de masuri ce vin sa limiteze stationarea în zona urbana

a cantonului Berna este însotita de o vasta campanie de sensibilizare:

brosuri, afise, pliante, spoturi publicitare etc. În principiu, autoritatile locale

dispun de instrumente eficiente pentru introducerea unei politici de transport

ecologic.

Politica locurilor de stationare aplicata în centrul unui oras, creeaza

repercusiuni asupra zonelor învecinate. De aceea, autoritatile locale trebuie

sa coordoneze actiunea de introducere a unei astfel de politici. O politica

globala a locurilor de stationare trebuie sa tina cont de:

• noile si actualele amplasamente;

• parcarile publice si cele particulare;

• combinarea între taxe, timp, obiective, utilizatori.

De asemenea, masurile trebuie sa tina cont si de calitatea

transporturilor publice, în sensul:

• conceperii unor mari proiecte de protectia mediului, care

reprezinta o buna ocazie de introducere a unor noi masuri;


• campaniilor destinate luarii unei atitudini pozitive vis-à-vis de

masurile aplicate trebuie integrate într-o politica eficienta a

parcarilor.

Experienta mai multor orase a dovedit ca si masurile restrictive pot

influenta pozitiv economia locala, mai ales comertul, daca se tine cont de

urmatoarele aspecte:

• folosirea oricaror ocazii de reproiectare a drumurilor si spatiilor

publice;

• introducerea progresiva a masurilor restrictive;

• ameliorarea accesului pentru pietoni, ciclisti si transporturile

publice.

Venitul cumulat din taxele de parcare poate folosi la introducerea

unor mijloace ecologice de transport.

Zonele albastre au permis reducerea considerabila a circulatiei

navetistilor în zonele rezidentiale, mai ales în orele de vârf, dimineata si

seara. Experienta a demonstrat ca:

• zonele albastre ar trebui sa fie introduse în toate perimetrele

rezidentiale urbane;

• trebuie facute controale în mod regulat;

• trebuie oferite solutii alternative la cererea navetistilor;

• sistemele P+R se preteaza la introducerea zonelor albastre;

• veniturile zonelor albastre sunt superioare costurilor de realizare

si functionare a acestora.

Parcarea cu plata, asociata cu reducerea spatiului de parcare, pot

reduce semnificativ volumul traficului, în zonele centrale: la Berna,

obiectivul este de reducere a circulatiei auto cu 20%, la Amsterdam cu 35%.

Ecomarketing

Circulatia autovehiculelor ce sunt în cautare de spatii de parcare, poate fi

redusa: la Nurenberg, 20% pâna la 30% din suprafata spatiilor de parcare

este disponibila în permanenta.

Sistemul “P+R” contribuie la reducerea volumului traficului daca

sunt respectate anumite principii:

• decizii necentralizate de limitare a lungimii rutelor;

• inexistenta concurentei între “P+R” si transporturile publice: daca

noi “P+R” sunt create la limita centrului orasului, utilizatorii

transporturilor publice pot prefera utilizarea vehiculelor proprii;

• definirea principiilor de gestiune pentru “P+R” (de exemplu:

nivelul si structura taxelor impuse utilizatorilor, limitarea

accesului etc.)

7.4 Ecomarketigul activitatii turistice

Aflat într-o forma incipienta de dezvoltare, ecoturismul, definit ca

acea componenta a pietei turistice3 practicata în spatii putin modificate de

om, a aparut în urma cu aproximativ doua decenii. Conceput ca un

parteneriat între agentii de turism, comunitati locale, organizatii de mediu,

3 Piata turistica reprezinta locul în care se întâlneste si se confrunta cererea si oferta de

produse turistice, spatiul special amenajat în care cumparatorii si vânzatorii de servicii turistice se întâlnesc pentru a-si schimba marfurile. În sens larg, specialistii în marketing definesc piata turistica printr-un ansamblu de elemente, si anume: produsul turistic; firmele care presteaza servicii; consumatorii de turism; spatiul economico-geografic; intervalul de timp vizat s.a. În consecinta, piata turistica se defineste ca fiind spatiul economico geografic în care se întâlnesc si se confrunta, într-un interval de timp dat, purtatorii cererii si ofertei de produse turistice, precum si factorii care determina comportamentul acestora.

Plecându-se de la obiectivele urmarite cu precadere de diferitele categorii de turisti, putem distinge: piata turismului cultural; piata turismului istoric; piata turismului religios; piata turismului sportiv; piata turismului stiintific; piata turismului medical etc.


colective de specialisti, ecoturismul presupune dezvoltarea si promovarea

turismului rural, ceea ce poate constitui una din sansele de reusita ale satului

romanesc.

Notiunea de turism durabil (prin aceasta întelegându-se totalitatea

formelor de dezvoltare, amenajare si activitati turistice ce respecta si

pastreaza pe termen lung resursele naturale, culturale, economice si sociale),

inclusa în conceptul general de dezvoltare durabila, a gasit în Europa si în

România o audienta mai larga decât ecoturismul, considerat mai restrictiv.

Alaturi de efectele pozitive incontestabile, ecoturismul poate

conduce, indirect, si la efecte nedorite, cum ar fi: dezvoltarea de catre

reprezentanti ai autoritatilor locale sau guvernamentale a unui turism de

masa în situri virgine, în numele ideii de ecoturism; utilizarea, ca argument

publicitar, a particulei “eco” pentru un turism care nu aplica principiile de

ocrotire a mediului.

Pornind de la programul initiat în 1992 la nivelul Uniunii Europene,

care sustine realizarea a 17 proiecte pilot ”turism si mediu” în întreaga

Europa, în cadrul programului de activitate derivat din strategia de reforma

din tara noastra, un loc aparte îl detin problemele legate de dezvoltarea si

promovarea turismului rural.

Ministerul Turismului din România a acordat o atentie deosebita

perfectionarii cadrului legislativ adecvat stimularii, dezvoltarii si

armonizarii turismului rural cu legislatia din tarile Uniunii Europene. În

practicarea unui turism “verde”, este necesara implicarea factorilor

decizionali prin politica de dezvoltare economica, prin reglementari juridice,

legislative , financiar-bancare, administratiile locale.

În tara noastra exista numeroase sate ce dispun de conditii favorabile

practicarii ecoturismului, dar slaba lor valorificare a determinat ministerul

Ecomarketing

de resort sa considere agroturismul ca pe o sansa reala pentru economiile

locale si deci si pentru dezvoltarea rurala în ansamblul ei.

Optiunea pentru noi forme de turism rezulta si din analiza aspectelor

negative ale situatiei reale din industria hoteliera / restaurante, si anume:

Ø localizarea unitatilor hoteliere sau a restaurantelor, mai ales a

celor din marile aglomerari urbane, în zone cu mult praf, zgomot, noxe de

fum si gaze de la esapamentele vehiculelor care circula prin aceste zone;

Ø designul acestor unitati, care trebuie armonizat cu noile cerinte de

mediu, regândirii sistemelor de ventilatie si încalzire, etanseizarea

ferestrelor si a cailor de patrundere a temperaturilor nedorite (curent, frig

iarna si cald vara);

Ø utilizarea ineficienta a resurselor de apa furnizate de retelele

municipale sau orasenesti, în contextul lipsei cronice de apa potabila în

multe localitati, cresterii exorbitante a pretului de furnizare, cât si risipei

uriase care are loc prin scurgerile provocate de robineti defecti etc.;

Ø consumuri energetice mari, prin utilizarea unor echipamente si

tehnologii învechite si energofage, arzatoare si cazane cu consumuri mari si

randamente scazute, care polueaza mediul prin emisii de dioxid de carbon si

derivati nocivi de sulf;

Ø utilizarea unor înalbitori si detergenti “ne-ecologici” care

afecteaza aerul si apa, prin deversarea lor la canal sau direct în râuri sau

mare, fara a trata apele uzate si a reduce impactul negativ asupra mediului;

Ø nesortarea resturilor menajere înainte de a fi aruncate la pubele /

containere, ceea ce conduce la evacuarea unui gunoi cu risc sporit de

otravire a mediului;

Ø lipsa unor adevarate industrii de suport pentru reciclarea uriaselor

cantitati de deseuri care pot fi refolosite, de facilitati acordate celor


care au initiat si dezvoltat politici active de sortare, colectare si chiar

prelucrare / reciclare a deseurilor;

Ø lipsa unor programe coerente de protectie a mediului, inclusiv a

celui turistic, stiut fiind faptul ca turismul “înghite” toate nerealizarile si

starile negative, reflectate si în “apetitul” consumatorilor pentru turism.

Solutiile oferite sunt, în majoritatea cazurilor, studii de caz si realizari

notabile din tari cu un turism dezvoltat, toate bazate pe experiente

îndelungate si realizari de succes:

Ø filtre intermediare din otel inoxidabil care retin nisipurile / mâlul

ce vin pe reteaua de distributie;

Ø filtre care trateaza apa si o ionizeaza;

Ø filtre magneto-ceramice, care reduc duritatea apei si “sparg”

aglomerarile de calcar si magneziu, care se depun pe conducte si le

colmateaza, reducând presiunea în mod nejus tificat si “mâncând” tevile, dar

nu distrug calciul si magneziul din apa;

Ø filtre cu carbune activ sau cu straturi multiple de cuarturi, care

retin gustul si mirosul neplacut al apei clorinate sau tulbure cât si

eventualele particule fine neoprite de celela lte filtre intermediare;

Toate aceste tipuri de filtre, produse de firme de renume, pot fi achizitionate

si de pe piata româneasca. Prin utilizarea unor astfel de filtre, combinat cu

detergentii biodegradabili folositi în spalatoriile de vesela sau de lenjerie, se

mareste durata de viata a instalatiilor de circuit interior al apei, a

echipamentelor si instalatiilor, apele deversate ca efluenti vor fi mai curate

si mai putin nocive.

Ecomarketing

Unul din capitolele extrem de importante în depasirea si rezolvarea

acestor probleme si nu numai este reprezentat de comunicare. Comunicarea

poate fi prezentata sub doua aspecte fundamentale:

Ø personalul unitatilor, cel care poate si trebuie sa puna în practica

curenta toate metodele moderne de management ecologic al mediului

hotelier/restaurante, economisirea resurselor consumate, reducerea

deseurilor etc. si sa aduca în final satisfactia clientului;

Ø clientul, destinatarul si receptorul final.

Pentru realizarea acestor deziderate, sunt necesare masuri în ambele

sensuri:

Ø pe de o pa rte, prin instruirea periodica si temeinica a personalului

de servire, tehnic si a celui cu atributii de control-coordonare, asupra

sarcinilor de serviciu cu încarcatura “ecologica” si de cooperare cu ceilalti

parteneri si clienti;

Ø pe de alta parte, prin comunicarea catre clienti a tuturor masurilor

cu impact de mediu, care sa îi faca sa aprecieze eforturile respective, sa

“cupleze” la aceste masuri si sa devina parte activa în introducerea si

derularea programelor ecologice promovate de hoteluri si restaurante.

Parte activa a procesului de comunicare, clientul trebuie sa înteleaga:

• de ce s-a ales drumul “verde”;

• cum pot fi economisite apa, energia, detergentii;

• cum pot economisi anumite resurse fara a scadea confortul;

• cum pot contribui la colectarea de fonduri privind anumite actiuni

stimulative (fondurile pot fi obtinute si din vânzarea anumitor

deseuri reciclabile).


Comunicarea cu clientii si instruirea personalului sunt considerate a

fi armele “ascunse” ale oricarui manager în reusita programelor de

management ecologic al hotelurilor, restaurantelor si formarii profesionale.

Competitia, dura pe pietele cu care România se afla în concurenta

directa, a demarat deja astfel de procese de îmbunatatire a mediului în

sectorul turism, hoteluri si restaurante. Touroperatorii îsi trimit delegatii în

prospectare si monitorizare a unitatilor cu care vor derula contractele, iar pe

agenda de control a acestora figureaza câteva aspecte esentiale pentru turisti

si pentru succesul agentiilor:

• calitatea apei (de baut, din piscine, a marii etc.),

• lipsa noxelor poluante;

• zgomotul;

• lipsa mirosurilor dezagreabile;

• lipsa rozatoarelor, câinilor vagabonzi si a insectelor etc.

Evolutiile economiei si a societatii românesti nu pot fi concepute

decât în pas cu cerintele minime de protectie a mediului, cerinta absolut

valabila si în cazul activitatii turistice. Legislatia în vigoare obliga operatorii

din domeniul turismului, hotelurilor si restaurantelor etc. sa fie brevetati

prin Acordul de mediu si sa respecte cu strictete normele de protectie a

mediului, fie prin masuri punitive (amenzi, retragerea dreptului/autorizatiei

de functionare pentru poluare, lipsa de curatenie, deversarea la

canal/aruncarea de resturi menajere sau substante nocive care pot distruge,

uneori iremediabil, mediul), fie prin aplicarea unor preturi/tarife prohibitive

pentru consumurile de energie electrica, combustibili si apa, în contextul

Ecomarketing

pietei libere. Aceste masuri vin sa alerteze operatorii în ambele sensuri:

Ø pe de o parte sa aplice cu strictete normele legale de pastrare a

mediului înconjurator, fiind pasibili de sanctiuni severe din punct de vedere

civil, material, administrativ sau chiar penal,

Ø pe de alta parte, prin aplicarea unor politici active de protectia

mediului, sa economiseasca resurse impor tante, sa constituie atractivitate pe

piata turistica locala, nationala si internationala.

PIATA PRODUSELOR

AGROALIMENTARE ECOLOGICE

8.1 Piata Uniunii Europene

Un sondaj de opinie facut în tarile UE arata câteva dintre reactiile

populatiei la gasirea unor solutii de îmbunatatire a protectiei mediului.

Sondajul arata, de asemenea, ca 70% dintre cei intervievati au raspuns

pozitiv în ceea ce priveste cumpararea în prezent sau pentru viitor a

produselor “prieteni ai mediului”, chiar daca acestea sunt mai scumpe

decât celelalte.

Dezvoltarea agriculturii ecologice nu s-a realizat pe o scara larga în

perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial ca urmare a

faptului ca obiectivul prioritar al agriculturii europene în acea epoca era

satisfacerea nevoilor imediate. În perioada cuprinsa între sfârsitul anilor 60

si începutul deceniului urmator au luat fiinta si s-au dezvoltat numeroase

asociatii si organizatii care promovau agricultura ecologica. În acelasi timp

însa se manifestau miscari de contestare a acestui tip de agricultura,

determinate de interesele comerciale diferite ale epocii.

În anii 80 agricultura ecologica s-a extins si în afara spatiului

european, mai ales în SUA. A crescut numarul producatorilor si au început

sa se manifeste o serie de preocupari în domeniile procesarii si

comercializarii. Acesta este raspunsul la o cerere din ce în ce mai mare

8

Ecomarketing

exprimata de consumatori. În aceeasi perioada au început sa apara primele

initiative legislative în domeniu (în tari precum Austria, Franta, Danemarca)

si au aparut primele subventii la produsele ecologice.

Recunoasterea acestui mod de productie la nivel european s-a facut

prin intermediul Reglementarii numarul 2092 din 1991, prin intermediul

careia s-au definit si s-au uniformizat metodele de lucru din diversele tari

europene membre ale Comunitatii. În aceste conditii, consumatorul poate fi

mai sigur în legatura cu produsele consumate, cu modul lor de obtinere,

prelucrare si comercializare.

Agricultura ecologica are o crestere anuala de 20-30% si o valoare

de peste 6 miliarde de dolari. În anul 2001, în U.E., peste 3,7 milioane

hectare (reprezentând 2,9% din suprafata agricola) erau cultivate conform

principiilor de productie ecologice.

În Danemarca, agricultura ecologica cunoaste o mare dezvoltare,

începând din 1995. Suprafata cultivata în anul 2002 a fost de circa 300000

hectare, reprezentând 10% din totalul suprafetei cultivate. Cererea pentru

produse ecologice este în crestere si în Germania, preturile acestor produse

fiind mai mari cu 30-100% fata de cele ale produselor obisnuite. În Franta,

productia ecologica reprezinta doar 1% din productia agricola totala. Piata

produselor ecologice este în crestere si în aceasta tara, astfel ca în anul 2002

a ajuns la 2,5 miliarde dolari. Producatorii francezi de produse ecologice nu

pot face fata unei cereri crescânde. De asemenea, Franta importa produse

ecologice de tipul cerealelor, laptelui, carnii si legumelor. Guvernul francez

a adoptat un Program plurianual de dezvoltare a agriculturii, în care se

prevede ca Franta va deveni principalul furnizor european de alimente

ecologice. În Marea Britanie se constata o crestere a vânzarilor, în ultimii

ani, cu peste 40%, în timp ce suprafetele destinate agriculturii ecologice

Piata produselor agroalimentare ecologice

reprezinta doar 3% din totalul suprafetei cultivate.

În tarile Uniunii Europene, agricultura ecologica detinea în anul

1997 aproximativ 2 milioane hectare (fata de numai 120000 hectare în anul

1986), iar numarul întreprinderilor care s-au profilat pe productia ecologica

a crescut în acelasi interval de timp de la 7000 la 73000. Se estimeaza ca în

anul 2010, tehnologiile ecologice se vor aplica pe 20% din suprafata

cultivata în cadrul UE.

Ritmul anual de crestere al pietei europene a produselor

agroalimentare ecologice este de 20-40%. Aceasta crestere este consecinta

fireasca a preocuparii crescânde a consumatorilor pentru sanatatea si

securitatea lor. Cele mai cerute alimente ecologice sunt cele care se

consuma în stare proaspata, îndeosebi fructe, lactate, dar si produse

transformate derivate din cereale.

Rezultatele diverselor studii de piata întreprinse coincid:

consumatorii europeni sunt interesati de consumul produselor alimentare

ecologice pentru ca sunt convinsi de calitatea lor superioara, comparativ cu

produsele conventionale. Chiar daca sectorul produselor ecologice detine

înca o cota de piata scazuta în totalul produselor agroalimentare

comercializate, toate studiile si previziunile sunt de acord cu o crestere

importanta a sectorului pe termen mediu si lung.

De exemplu, în Marea Britanie, în 1999 comparativ cu 1996, piata

produselor ecologice s-a dublat. Una din retelele importante de

supermagazine din aceasta tara, Sainsbury, comercializa în anul 1987 doar

10 produse ecologice, iar în prezent are o oferta de mai mult de 450 de astfel

de produse, care înregistreaza vânzari de aproximativ 3,5 milioane dolari pe

saptamâna. În aceeasi retea, doar în patru ani (1996-1999), s-a înregistrat o

crestere de 30 de ori a vânzarilor de produse ecologice.

Ecomarketing

Suprafata certificata în UE

Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Suprafata

certificata

în U.E. (ha)

258974

330960

450475

700574

886016

1250867

1584283

2102209

Evolutia

suprafetei

certificate

în U.E.

(1990=100)

100

127,8

173,9

270,5

342,1

483,0

611,7

811,7

Cresterea suprafetelor certificate în Uniunea Europeana a fost si

continua sa fie importanta: în Marea Britanie, suprafetele destinate

agriculturii ecologice detineau 0,3% din totalul suprafetelor cultivate în anul

1996, ajungând la peste 1% în 1999; în Austria, aproximativ 10% din

suprafata cultivata este destinata agriculturii ecologice, previziunile pentru

anul 2010 fiind de 20%; Danemarca este considerata una din tarile

“fruntase” în acest domeniu: intentioneaza ca la orizontul anilor 2010 sa

certifice ecologic aproximativ 50% din suprafata cultivata.

În general, nu exista statistici precise referitoare la volumul cererii

de produse agroalimentare ecologice. Cifrele care se vehiculeaza se refera la

ansamblul acestor produse, fara a face diferentieri pe categorii sau tipuri. Cu

toate acestea, Federatia Internationala a Produselor Organice (IFOAM) si

International Trade Center (ITC) au realizat o serie de studii, cuantificând

vânzarile de produse ecologice pe principalele piete ale lumii (Europa, SUA

si Japonia) la aproximativ 10455 milioane dolari în anul 1997. În tabelul

urmator se prezinta cererea mondiala de produse ecologice, cresterea sperata

pe termen mediu (2005) si ponderea pietei ecologice în totalul pietei

agroalimentare.


Principalele piete ale produselor ecologice

Piata Vânzari (mil. dolari SUA)

Cresterea previzionata (%)

Piata ecologica/ piata totala (%)

Germania 1800 5-10 1,2 Franta 720 20 0,5 Marea Britanie 450 25-35 0,4 Olanda 350 10-15 1 Elvetia 350 20-30 2 Danemarca 300 30-40 2,5 Suedia 110 30-40 0,6 Italia 750 20 0,6 Austria 225 10-15 2 Alte tari europene 200 10-15 2 Total Europa 5255 SUA 4200 20-30 1,25 Japonia 1000 - - TOTAL 10455

Evident, valorile înscrise în tabelul anterior reflecta cererea efectiva

pentru produse agroalimentare ecologice. În realitate însa, cererea totala este

cu mult mai mare, numarul consumatorilor potentiali fiind mult mai mare

decât cel al consumatorilor efectivi, asa cum rezulta din numeroasele studii

de piata realizate pe aceasta tema. Pornind de la acest fapt, producatorii si

distribuitorii cauta diverse solutii pentru a reusi extinderea acestei piete,

între care se remarca:

• prezenta produselor în marile retele de distributie cu amanuntul;

• constanta ofertei;

• preturi competitive;

• informarea consumatorilor în legatura cu beneficiile consumului

acestor produse;

• o promovare eficienta a produselor, care sa nu creeze confuzie în

rândul consumatorilor ci, dimpotriva, sa -i ajute pe acestia sa

aleaga produsele.

Ecomarketing

Agricultura ecologica în UE. Exploatatii si suprafete

1992 1995

Specificare Numar

exploatatii

Suprafata

(hectare)

Numar

exploatatii

Suprafata

(hectare)

Germania 4300 127240 6700 450000

Franta 3873 72000 3500 85000

Italia 2000 25000 8544 154000

Austria - - 18144 293877

Alte tari UE 2731 61750 10546 253433

Total 12904 285990 47434 1236310

Daca pe plan mondial exista un numar de aproximativ 100 de tari

producatoare de produse agroalimentare ecologice, în Europa aproape toate

tarile au o oferta, mai bogata sau mai redusa de astfel de produse.

Principalul producator european este Germania. De asemenea, Germa nia

ocupa locul doi pe plan mondial, dupa SUA. O crestere însemnata a pietei

germane s-a înregistrat la finele anilor 80 si începutul deceniului urmator,

când lanturile de mari magazine s-au implicat în distributia acestor produse.

În Germania, magazinele naturiste ocupa pozitia principala în ceea ce

priveste vânzarea de produse ecologice (cu 35%), urmate de supermagazine

(24%), vânzari directe (20%) si alte canale de distributie.


8.2 Piata interna

8.2.1 Cererea

Cererea de bunuri si servicii ecologice este în permanenta crestere în

perioada actuala. Aceasta cerere conditioneaza comportamentul

consumatorilor si al industriilor, îsi exercita influenta si asupra cadrului

legislativ. În ultimii ani se manifesta, în rândurile consumatorilor, un interes

din ce în ce mai mare pentru produsele agricole si alimentare de calitate. În

categoria produselor “de calitate” pot fi incluse si produsele rezultate în

urma practicarii unui tip de agricultura denumit “agricultura ecologica”.

Utilizarea intensiva în sectorul agricol a unor cantitati sporite de

substante chimice, atât pentru fertilizare cât si pentru tratarea culturilor, a

condus la aparitia si manifestarea pe piata a unei cereri pentru produse

“curate”, din partea unui numar din ce în ce mai mare de consumatori. Acest

tip de cerere se înscrie într-o miscare mai ampla si mai de durata, în directia

conservarii si protejarii mediului, care se manifesta, evident, si în

agricultura.

Agricultura ecologica reprezinta o posibila solutie la urmatoarele

doua probleme: pe de o parte satisfacerea cererii pentru produse naturale,

obtinute prin metode care nu presupun folosirea substantelor chimice, iar pe

de alta parte diversificarea sectorului agricol, în contextul general al

protectiei mediului. Bazata pe sisteme de productie agricole durabile,

agricultura ecologica vizeaza asigurarea producerii de produse agricole în

cadrul exploatatiilor agricole prin reducerea intrarilor, în mod deosebit a

pesticidelor si a îngrasamintelor chimice. Prezervând diversitatea biologica

si utilizând specii adaptate mediului în care vor fi cultivate, specii rezistente

Ecomarketing

la atacurile bolilor si daunatorilor, agricultura ecologica asigura mentinerea

unui capital genetic important pentru perioada urmatoare, oferind în acelasi

timp consumatorilor produse agricole variate.

Agricultura ecologica încurajeaza integrarea unor activitati

complementare în cadrul exploatatiei agricole; favorizeaza sistemele de

policultura – interesante atât din perspectiva protectiei mediului cât si a

conservarii peisajului. Restrictiile în ceea ce priveste fertilizarea si utilizarea

de substante fitosanitare garanteaza obtinerea unor produse sanatoase si, în

acelasi timp, elimina riscul contaminarii mediului, fie la nivelul solului, fie

la cel al pânzei freatice.

La nivel macroeconomic, efectele benefice ale practicari agriculturii

ecologice s-ar putea traduce printr-o mai buna ocupare a fortei de munca si,

acolo unde exista, eliminarea excedentelor. Chiar daca agricultura ecologica

raspunde la numeroasele preocupari ale lumii contemporane, dezvoltarea ei

nu este lipsita de obstacole si dificultati, ci dimpotriva. Transformarea unei

exploatatii agricole traditionale într-o exploatatie care practica o agricultura

de tip ecologic comporta o serie de riscuri, atât din punct de vedere tehnic

cât si economic. În perioada de conversie, agricultorul nu poate compensa

pierderea de productivitate pentru ca produsele cu adevarat “curate” se obtin

într-un interval de timp relativ îndelungat: cu cât intensivitatea practicilor

traditionale este mai mare, cu atât perioada de conversie este mai

îndelungata. De asemenea, se considera ca agricultura ecologica presupune

costuri de productie mai mari decât agricultura conventionala, costuri

datorate, în principal, utilizarii unei forte de munca mai numeroase si

randamentelor scazute ale culturilor.

Nu putem omite faptul ca, desi curentele de opinie în favoarea

acestui tip de agricultura sunt extrem de favorabile, totusi numarul


consumatorilor nu este la fel de important, ca urmare, în principal, a

faptului ca preturile practicate la produsele ecologice sunt mai ridicate.

8.2.2 Oferta

Un important avantaj al agriculturii românesti, aproape de

neexploatat, este potentialul de productie ecologica. Cu toate acestea, în

octombrie 2002, erau acreditati pentru o astfel de activitate doar sapte

producatori agricoli, care exporta întreaga productie obtinuta. Exceptie face

un singur sortiment de cascaval, care se vinde în câteva magazine.

Integrarea în structurile europene va obliga producatorii agricoli sa

se orienteze catre domenii noi, una dintre cele mai accesibile nise de piata

fiind considerata agricultura ecologica. România reprezinta un potential

agricol care nu poate fi neglijat, iar marea sansa a tarii noastre este faptul ca

în ultimii ani nu s -au folosit îngrasaminte chimice si pesticide în exces, ceea

ce constituie un avantaj evident în momentul conversiei spre agricultura

ecologica.

Consumatorul care cumpara produse alimentare ce poarta indicatii

referitoare la modul de producere ecologic îsi doreste un produs

corespunzator calitativ din punctul de vedere al caracterului sau “natural”.

În acest context, reglementarile existente în prezent limiteaza utilizarea în

procesul de transformare industriala a ingredientelor de origine neagricola

(aditivi, arome etc.). Este vorba, în acest caz, de a descoperi un punct de

echilibru între asteptarile consumatorilor - care-si doresc produse naturale si

restrictiile tehnologice legate de producerea si aducerea pe piata a unei game

suficiente de marfuri alimentare prezentate sub titulatura de “ecologice”.

Ecomarketing

Procesul de transformare industriala a produselor agricole provenite

din sectorul ecologic este supus reglementarilor internationale cât si celor

din fiecare stat (tarile din Uniunea Europeana sunt cele mai bune exemple în

acest sens). Astfel, cu caracter de exemplu, reglementarea CEE 2092/1991

interzice recurgerea la tratamente ionizante pentru producerea produselor

ecologice; de asemenea, recurgerea la utilizarea unor microorganisme

genetic modificate, care sunt în mod curent utilizate în procesul de

transformare al produselor agricole în produse alimentare conventionale nu

este posibila în sectorul de transformare ecologic.

Orice agent economic, fie ca este vorba de un producator agricol, un

transformator sau un importator care, în activitatile pe care le desfasoara

aduc pe piata produse agricole sau alimentare care fac referire la modul de

producere ecologic va trebui sa faca o declaratie în acest sens (catre organul

competent în aceasta problema). Cu alte cuvinte, agentul economic respectiv

se supune controlului. Orice produs ecologic nu poate fi comercializat decât

dupa ce a fost controlat si i-a fost certificata aceasta calitate. În România,

inspectia si certificarea produselor agroalimentare ecologice se realizeaza de

catre organisme de inspectie si certificare din tarile Uniunii Europene, cele

românesti urmeaza a fi acreditate de catre organismul national de acreditare

RENAR, începând din anul acesta (2003).

În materie de control exista, de asemenea, reglementari stricte:

Ø în cazul în care în aceeasi exploatatie agricola se practica atât

agricultura de tip conventional, cât si agricultura ecologica, se impune

separarea parcelelor si a spatiilor destinate stocarii. Controlul se va face la

nivelul întregii exploatatii agricole;

Ø producatorul agricol trebuie sa aiba o evidenta stricta a

programului sau de cultura;


Ø pentru unitatile care efectueaza transformarea produselor

ecologice, se impune respectarea unor principii asemanatoare ca si în cazul

producatorilor agricoli. Putem preciza, în acelasi context, rolul deosebit de

important detinut de contabilitate: o contabilitate stricta a intrarilor si

iesirilor de produse ecologice va putea facilita activitatea de control;

Ø ca si în cazul agriculturii, daca în aceeasi unitate industriala se

produc atât produse alimentare conventionale cât si produse alimentare

ecologice, se impune separarea producerii acestora. Loturile de produse

trebuie sa fie identificate si masurate foarte precis astfel încât sa nu existe

posibilitatea amestecarii celor doua tipuri de produse: conventionale si

ecologice;

Ø în cazul în care organele de control constata nereguli, se vor

elimina indicatiile care fac referire la caracterul ecologic al produsului. În

situatia în care infractiunea are un efect prelungit, se poate retrage

operatorului respectiv dreptul de a produce sau comercializa produse de tip

ecologic.

Chiar daca în etapa actuala problemele marketingului produselor

agricole ecologice nu sunt dintre cele mai presante pentru agricultura, ele

pot contribui la sporirea cantitativa si calitativa a ofertei agroalimentare, la o

mai buna utilizare a fortei de munca disponibila, la cresterea exportului de

astfel de produse. În viitor, va trebui sa înlocuim, din ce în ce mai mult

sloganurile referitoare la mediul ambiant în masuri concrete de actiune.

Mediul ambiant continua sa se deterioreze si acest lucru impune luarea unor

masuri drastice de protectie si, în acelasi timp, necesitatea manifestarii

vointei politice si în acest domeniu.

Ecomarketing

8.3 Cerintele impuse de legislatia comunitara pentru accesul

produselor agroalimentare ecologice românesti pe piata unica

Apropierea legislatiilor presupune existenta, în tarile din Europa

Centrala si de Est, a unui organ legislativ national asemanator celui din

U.E., cât si existenta unei instante de control operationale, eficace, care sa

lucreze sub controlul autoritatilor competente. Legislatiile nationale trebuie

sa acopere ansamblul regulilor de productie, în special cele referitoare la

perioada de conversie a metodelor traditionale de agricultura la metodele

specifice agriculturii ecologice, metode de fertilizare, metode de eradicare a

parazitilor si a bolilor, de protectie împotriva acestora, metode de prelucrare

si etichetare etc.

Principiile de productie ecologica în exploatatiile agricole sunt

definite prin Reglementarea 2092 / 1991 astfel:

1. Fertilitatea si activitatea biologica a solului trebuie sa fie asigurate

prin culturi de leguminoase, prin îngrasaminte verzi sau plante cu

înradacinare profunda, în cadrul rotatiei anuale, precum si prin încorporarea

de materii organice (compostate sau nu) obtinute în exploatatii agricole care

respecta modul de productie ecologic. Anumite subproduse rezultate din

cresterea animalelor (cum ar fi gunoiul de grajd) sunt acceptate pentru a fi

utilizate daca provin din acelasi tip de exploatatii agricole.

Daca aceste mijloace nu sunt suficiente pentru a asigura un aport

nutritiv corespunzator al solului si sunt necesare si alte tipuri de materii si

substante, pot fi utilizate un numar restrâns de îngrasaminte minerale sau

organice, strict precizate de Reglementarea 2092.

2. Protectia plantelor împotriva bolilor si daunatorilor este asigurata

printr-un ansamblu de tehnici care sa evite utilizarea pesticidelor: alegerea

unor specii rezistente natural; programe adecvate de rotatie a culturilor etc.


În cazul unui pericol imediat care ameninta cultura, exista un numar limitat

de produse fitosanitare aprobate în vederea utilizarii.

3. Recoltarea anumitor specii vegetale spontane este asimilata

metodelor de agricultura ecologica.

4. Trecerea de la o agricultura conventionala catre o agricultura

ecologica se face prin parcurgerea unei perioade minime de reconversie: doi

ani pentru culturile anuale si trei ani pentru culturile perene. Perioada de

reconversie presupune anumite restrictii si în ceea ce priveste

comercializarea produselor agricole obtinute în intervalul respectiv. În plus,

crearea unor servicii care sa raspunda de ansamblul operatiunilor, cu functii

de control si consiliere în legatura cu agricultura ecologica presupune

eforturi suplimentare de organizare si formare a personalului.

Pentru eliminarea oricarei îndoieli sau posibile neîntelegeri din

partea consumatorilor, reglementarea 2092/1991 a CEE a facut distinctie

între diferite categorii de produse, tinând seama de continutul lor în

ingrediente de origine ecologica:

Ø produse agricole ecologice (vegetale) netransformate si produse

transformate, continând mai mult de 95% din ingrediente produse conform

principiilor de productie ecologice. Doar în cazul acestor produse, la

vânzare se poate utiliza notiunea “ecologic”;

Ø produse transformate, continând între 50 si 95% ingrediente de

origine agricola ce raspund principiilor agriculturii ecologice. Pentru

etichetarea acestor produse denumirea “ecologic” va fi utilizata doar pentru

anumite ingrediente, nu pentru produs în ansamblul sau;

Ø produse transformate, continând mai putin de 50% produse de

origine ecologica. Eticheta nu va contine mentiunea “ecologic”;

Ø produse provenind din exploatatii agricole care s-au angajat într-

un proces de reconversie a agriculturii conventionale într-una ecologica.

Ecomarketing

Si în acest caz, la etichetare, se va evita utilizarea oricarei mentiuni care sa

induca în eroare consumatorii.

Agricultura ecologica constituie una din caile pentru dezvoltarea

unei agriculturi durabile. Planul National pentru Agricultura si Dezvoltare

Rurala, care vizeaza spatiul rural si asigura cadrul implementarii

programului SAPARD, are ca obiectiv strategic dezvoltarea durabila a

sectorului agroalimentar, în strânsa legatura cu protectia mediului si

conservarea resurselor naturale. Agricultura ecologica certificata este un

sector nou în România. Numarul unitatilor / fermelor care aplica metode de

productie ecologice este în crestere.

Legislatia elaborata pentru acest sector, armonizata partial cu

cerintele comunitare în domeniu (Reglementarile Consiliului nr.2092/91 si

1804/1999), este menita sa creeze un sistem de agricultura ecologica

conform sistemelor europene. Legislatia cuprinde :

• Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.34/2000 privind produsele

agroalimentare ecologice din 17 aprilie 2000, aprobata prin Legea nr. 38 din

7 martie 2001. Ordonanta se refera (conform Reglementarii CEE

nr.2092/91, la urmatoarele produse obtinute dupa dupa modul de productie

ecologic:

w produse vegetale primare neprocesate, animale si produse

animaliere neprocesate ;

w produse de origine vegetala si animala procesate, destinate

consumului uman, preparate din unul sau mai multe ingrediente

de origine vegetala si / sau de origine animala;

w furaje, furaje compuse si alte materii prime.

Ordonanta stabileste: autoritatea responsabila pentru agricultura

ecologica, reguli si principii generale ale productiei ecologice, durata

perioadei de conversie, etichetarea, sistemul de inspectie si certificare,

sanctiunile care se aplica celor care se abat de la aceste reguli.


• Hotarârea de Guvern nr.917/2001, pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a prevederilor Ordonantei de urgenta a Guvernului

nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Acest act normativ

stabileste: regulile productiei ecologice, principiile productiei ecologice, lista produselor permise a fie utilizate în agricultura ecologica, precum si

ingredientele si metodele de prelucrare care pot fi utilizate la prepararea

alimentelor ecologice.

• Hotarârea de Guvern nr. 677/2001 privind înfiintarea Institutului de

Bioresurse Alimentare.

• Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 108/2001 privind

exploatatiile agricole. Prin acest act legislativ exploatatiile agricole familiale pot fi stimulate pentru practicarea agriculturii ecologice, prin acordarea de

facilitati financiare suplimentare, stabilite prin legi speciale.

În conformitate cu O.U.G. nr. 34/2000, autoritatea responsabila

pentru sectorul de agricultura ecologica din România este Ministerul

Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, respectiv biroul «Autoritatea

Nationala a Produselor Ecologice » (A.N.P.E.). A.N.P.E are urmatoarele atributii principale:

w elaboreaza proiecte de acte normative, reguli si norme de control,

de certificare si comercializare a produselor ecologice;

w notifica operatorii;

w acrediteaza organismele de inspectie si certificare;

w controleaza si supravegheaza activitatea organismelor de ins pectie

si certificare;

w asigura monitorizarea si supravegherea activitatii din întreg

sectorul.

Ordonanta nr.34/2000 prevede efectuarea controlului operatorilor si

certificarea produselor agroalimentare ecologice de catre organisme de

inspectie si certificare – persoane fizice si juridice din sectorul public si privat.

Ecomarketing

Elaborarea procedurilor de acreditare a organismelor de control se

face de catre Institutul de Bioresurse Alimentare (Hotarârea de Guvern

nr. 677/2001), ca unitate delegata a A.N.P.E din ca drul Ministerului

Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor, în conformitate cu procedurile si

normele comunitare (EN 45011).

România nu are înca organizat sistemul de inspectie si certificare.

Inspectia unitatilor / fermelor ecologice si eliberarea certific atelor de control

se face în prezent de organisme de control acreditate în U.E, sau care au

echivalenta în U.E.

Adoptarea si implementarea acquis-ului

Adoptarea si implementarea cerintelor acquis -ului comunitar din

acest sector se va face astfel:

2002

• Ordin al Ministrului cu privire la Conditiile de acreditare a

organismelor de inspectie si certificare (conform Art.9 al Regl. CEE

nr. 2092/91)

• Ordin al Ministrului privind Cerintele minime de inspectie si

certificare si masurile de precautie prevazute în cadrul regimului de control

(conform Art. 9 si Anexei III a Regl. CEE nr.2092/91)

• Înfiintarea Organismelor de inspectie si certificare (conform Art. 9

Regl. CEE nr.2092/91)

• Ordin al Ministrului privind reguli specifice pentru etichetarea

produselor agroalime ntare ecologice (conform Art.5 al Regl. CEE

nr. 2092/91)

• Întarirea capacitatii institutionale a ANPE, prin crearea unei structuri

regionale în cadrul Directiilor generale pentru agricultura si industrie

alimentara.


2003 – 2006

• Elaborarea de reguli detaliate privind importul si exportul produselor

agr oalimentare ecologice (conform Art. 11 al Regl. CEE nr. 2092/91)

• Elaborarea de reguli privind utilizarea semintelor si a materialului

saditor obtinut prin metode de productie ecologica (conform Art. 6 al Regl.

CEE nr. 2092/91)

• Elaborarea de caiete de sarcini pe produs pentru sectorul vegetal,

animalier si apicultura

• Elaborarea de acte normative privind acordarea de subventii pe

produs pentru sectorul de agricultura ecologica.

Pentru includerea României pe Lista tarilor terte care au echivalenta

în U.E, în conformitate cu Reglementarea Comisiei Nr. 94/92/EEC, se are în

vedere crearea unei piete interne de produse agroalimentare ecologice ,

precum si a unui disponibil pentru export, prin:

w promovarea permanenta a conceptului de agricultura ecologica

prin institutii specializate (Agentia Nationala de Consultanta

Agricola, asociatii, fundatii, institute de cercetari, universitati),

precum si prin Ambasadele României din strainatate , prin

identificarea de potentiali investitori si oportunitati de colaborare

în domeniu;

w înfiintarea de ferme pilot cu suprafata optima, specializate în

agricultura ecologica;

w stadii de pregatire pentru: formatori, operatori, inspectori;

w crearea unei structuri nationale de cercetare în agricultura

ecologica;

w sprijinirea producatorilor care trec de la agricultura traditionala la

cea ecologica, pe durata perioadei de conversie, inclusiv prin

Programul SAPARD;

w delimitarea de areale ecologice.

Ecomarketing

România va prelua gradual acquis-ului comunitar, iar implementarea

acestuia se va realiza pâna în anul 2006.

În ultimii ani, în tara noastra, au fost semnalate numeroase cazuri în

care sanatatea unui numar însemnat de consumatori a fost periclitata, prin

lansarea pe piata, implicit în consum a unor produse improprii consumului

uman. Una din problemele importante cu care se confrunta sectorul

alimentar este aceea a reducerii costurilor, si, evident, preturilor produselor

oferite pe piata, pentru a raspunde criteriilor de competitivitate si a face fata

unei competitii din ce în ce mai accentuate. În acest sens, se pare ca nu de

putine ori, anumiti producatori se gândesc mai mult la profitul pe care

urmeaza sa-l obtina si mai putin la sanatatea consumatorilor.

Un alt aspect pe care ar trebui sa nu-l omitem este legat de evolutia

agriculturii. Agricultura de azi este o agricultura “industrializata”, care de

multe ori se îndeparteaza nefiresc de mult de procesele naturale. Agricultorii

sunt dependenti în adevaratul sens al cuvântului de inputurile de natura

industriala si actioneaza sub presiunea marilor retele de distributie. Cât de

naturale mai sunt aceste produse?

Consumatorul care cumpara produse alimentare ce poarta indicatii

referitoare la modul de producere ecologic îsi doreste un produs

corespunzator calitativ din punctul de vedere al caracterului sau “natural”.

În acest context, reglementarile existente în prezent limiteaza utilizarea în

procesul de transformare industriala a ingredientelor de origine neagricola

(aditivi, arome etc.). Este vorba, în acest ca z, de a descoperi un punct de

echilibru între asteptarile consumatorilor - care-si doresc produse naturale si

restrictiile tehnologice legate de producerea si aducerea pe piata a unei game

suficiente de marfuri alimentare prezentate sub titulatura de “ecologice”.

Ecomarketing

BIBLIOGRAFIE

1. ANTONESCU, V.,

CONSTANTINESCU, D.

Managementul calităţii totale, Bucureşti,

Editura OID-ICM, 1993

2. ANTOINE, J. O nouă provocare pentru oamenii de

marketing: demersul prospectiv şi

aplicaţiile sale strategice

3. BOOTH, W. Conferinţa Cooperarea în problemele

mediului înconjurător în România

4. CALDENTEY, A. P.,

şi colab.

Marketing agrario, Madrid, Ediciones

Mundi Prensa, 1994

5. CAMPBELL, C. The Romantic Ethic and the Spirit of

Modern Cosumerism, New York, Basil

Blakwell, 1987

6. CEPOIU, C. Preţurile produselor din punctul de

vedere al consumatorului-cumpărător,

Revista Monitorul comerţului românesc,

nr. 3/1996

7. COSEE, P. Toshiba şi mediul înconjurător.

Abordarea problematicii compatibilităţii

produse-mediu, Toshiba Europe GMBH

8. DIMA, D.

şi colab.

Mărfurile alimentare în comerţul

internaţional, Bucureşti, Editura

Economică, 2001

Bibliografie

9. IOSIF, GH.,

şi colab.

Ecomarketingul societăţilor comerciale,

Bucureşti, Editor Tribuna Economică,

1999

10. KOTLER, PH. Managementul marketingului, Bucureşti,

Editura Teora, 1997

11. MANOLE V.

şi colab.

Marketing, Bucureşti, Editura ASE,

2000

12. MANOLE, V.,

STOIAN, M.

Agromarketing, Bucureşti, Editura ASE,

2001

13. MATEESCU, M. Proiectul Sater Parachini – Saged

privind rezolvarea depozitării şi tratării

deşeurilor în marile aglomerări urbane

14. MORARU GH. Fascinaţia calităţii produselor agricole,

Bucureşti, Editura Dacia, 1998

15. MUNRO - FAURE L.,

MUNRO - FAURE M.

Cum să atingi standardele de calitate.

Pas cu pas spre ISO 9000, Bucureşti,

Editura Alternative, 1997

16. PAMFILIE, R. Merceologia şi expertiza mărfurilor

alimentare de export-import, Bucureşti,

Editura Oscar Print, 1996

17. PARASCHIVESCU, V. Asigurarea, certificarea şi controlul

calităţii mărfurilor, Focşani, Editura

Neuron, 1994

18. PATRICHE, D. Protecţia consumatorului în economia

de piaţă, Bucureşti, Editura Academia

Universitară Athenaeum, 1994

Ecomarketing

19. PAYSON S. Quality Measurement in Economics -

New Perspectives on the Evaluation of

Goods and Services, Londra, Editura

Edward Eiqar, 1994.

20. PENZ, G. P. Consumer Sovereignty and Human

Interest, London, Cambridge University

Press, 1986

21. PURCĂREA, A. Ambalajul – atitudine pentru calitate,

Bucureşti, Editura Expert, 1999

22. RISTEA, A.,

PURCĂREA, T.,

TUDOSE, C.

Distribuţia mărfurilor, Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1996

23. SANGER, C. Environmental and development,

Canada, în International Journal Earth

Politics, vol. XXVIII, nr.1, 1972

24. STEWART, M. L. Consumer Economics, Ohio, Columbus,

Publishing Horizonts, 1990

25. TĂNĂSESCU R. Management performant în unităţile

agro-alimentare, Bucureşti, Editura

Semne, 1999

26. THALER, R. Asociaţia Austriacă de Transport

“Verkehrsclub Ossterreich”,

Departamentul Cercetări Transporturi

27. TRANDAFIR, M.,

ANTONESCU V.

Calitatea – Metode şi tehnici de lucru.

Analiză, evaluare, control, Bucureşti,

Oficiul de Informare Documentară pentru

Industria Construcţiilor de Maşini, 1994

Bibliografie

28. *** Colecţia Revistei Capital

29. *** Colecţia Revistei de ecologie industrială

30. *** Codex Alimentarius

31. *** Dicţionar The Economist

32. *** Raportul Brundtland, ONU, 1985

33. *** Management de la qualite a

l′exportation. Geneva, Materiel d′appui

destine aux activites de formation,

Centre de commerce international, 1999

STUDIU DE CAZ

În cadrul Proiectului “Promovarea tehnologiilor de productie

ecologica certificata pentru dezvoltarea agriculturii alternative”, derulat în

programul “Sprijinirea serviciilor în agricultura”, sustinut de Banca

Mondiala, s-a realizat un studiu de piata privind cererea si oferta de produse

agroalimentare ecologice românesti.

CHESTIONAR

Va rugam sa încercuiti varianta corespunzatoare situatiei dumneavoastra

1. În familia dumneavoastra, cine consuma pâine?

1. sotul

2. sotia

3. copii

4. toti membrii familiei

2. În familia dumneavoastra cine cumpara, de obicei, pâine?

1. sotul

2. sotia

3. copii

4. toti membrii familiei

5. alta persoana

Ecomarketing

3. De unde cumparati cel mai des pâine?

1. de la un magazin specializat

2. de la un magazin alimentar

3. de la un supermagazin

4. din alta parte, si anume …

4. Cât de des cumparati pâine?

1. zilnic

2. la 2-3 zile

3. mai rar

5. Ce cantitate de pâine cumparati la o singura cumparatura?

1. o bucata (de dimensiuni obisnuite)

2. doua bucati

3. 3-4 bucati

4. mai mult

6. Ce tip de pâine cumparati?

1. alba

2. neagra

3. graham

4. dietetica

5. cu adaosuri

6. alt tip, si anume …

Studiu de caz

7. Ce fel de pâine consumati cel mai des?

1. alba

2. neagra

3. graham

4. dietetica

5. cu adaosuri

6. alt tip, si anume …

8. În situatia în care nu cumparati pâine alba, optând pentru alt

tip de pâine, care este principalul criteriu al deciziei

dumneavoastra?

1. pretul

2. calitatea

3. sanatatea (este mai sanatoasa decât pâinea alba)

4. continutul caloric redus (produsul respectiv este utilizat în

curele de slabit)

5. aspectul produsului

6. moda

7. influenta exercitata de cunoscuti

8. alt criteriu, anume …

9. Care este pretul pe care sunteti dispus sa-l platiti pentru o

pâine neagra / graham / dietetica / cu adaosuri etc.? (pentru o

franzela de dimensiuni clasice)

1. 2500 - 3500 lei

2. 3500 – 5000 lei

3. peste 5000 lei

Ecomarketing

10. Daca pretul pâinii negre / graham / dietetica / cu adaosuri etc.

ar fi mai mic decât cel al pâinii albe, ati cumpara si ati

consuma frecvent astfel de pâine?

1. Da

2. Nu

3. Nu stiu

11. Aveti informatii în legatura cu produsele ecologice?

1. nu stiu nimic despre aceste produse

2. am auzit câte ceva, dar nu ma intereseaza subiectul

3. am citit unele articole în ziar, din curiozitate

4. ma intereseaza domeniul

5. aceste produse reprezinta o preocupare importanta

12. Daca pe piata ar apare o pâine ecologica fabricata în

România, ati cumpara acest produs?

1. Da

2. Nu

3. Nu stiu

13. Ce caracteristici de calitate ati dori sa aiba pâinea ecologica?

1. Sa fie satioasa

2. Sa aiba un continut caloric scazut

3. Sa aiba o forma atractiva

4. Sa aiba un termen de valabilitate mare

5. Altceva: …

Studiu de caz

14. Ce pret ati fi dispus sa platiti pentru aceasta pâine (la un

gramaj de 500 de grame)? … lei

15. Sunteti interesati si de alte categorii de produse alimentare

ecologice (produse lactate, legume, fructe, bauturi, altele)?

1. Da

2. Nu

3. Nu stiu

Date demografice referitoare la respondent

I. Sexul: 1. Masculin 2. Feminin

II. Vârsta: ……… ani

III. U ltima forma de învatamânt absolvita: 1. Scoala generala 2. Liceu

3. Facultate

IV. Ocupatia actuala: 1. Elev / student 2. Muncitor 3. Functionar cu

studii medii 4. Profesor / doctor / inginer / economist 5. Liber

profesionist 6. Fermier 7. Patron /director 8. Somer / fara

ocupatie 9. Pensionar(a) 10. Casnica 11. Altceva: ………

V. Starea civila: 1. Casatorit (a) 2. Necasatorit (a)

VI. Câte persoane locuiesc împreuna cu dumneavoastra în aceeasi

gospodarie? …

VII. Care a fost venitul net al gospodariei dumneavoastra în luna trecuta?

VIII. Localitatea de domiciliu: - oras - sat

Ecomarketing

La chestionar au raspuns un numar de 500 de persoane. Prima etapa

a studiului, de natura cantitativa, a constat în realizarea celor 500 de

interviuri, atât în orase, cât si în mai multe localitati rurale. Rezultatele

acestui studiu preliminar au permis identificarea caracteristicilor socio-

demografice ale potentialilor consumatori de produse ecologice.

Sexul

1. Masculin 235 respondenti (47%)

2. Feminin 265 respondenti (53%)

Vârsta

1. sub 20 de ani 25 respondenti (5%)

2. între 20 si 29 ani 160 respondenti (32%)



5. peste 60 de ani 55 respondenti (11%)

Ultima forma de învatamânt absolvita

1. Scoala generala 55 respondenti (11%)

2. Liceu 240 respondenti (48%)

3. Facultate 205 respondenti (41%)

Ocupatia actuala

1. Elev / student 140 respondenti (28%)

2. Muncitor 20 respondenti (4%)

3. Functionar cu studii medii 65 respondenti (13%)

4. Profesor/doctor/inginer/economist 115 respondenti (23%)

5. Liber profesionist 0 respondenti (0%)

6. Fermier 55 respondenti (11%)

7. Patron /director 25 respondenti (5%)

Studiu de caz

8. Somer / fara ocupatie 10 respondenti (2%)

9. Pensionar(a) 45 respondenti (9%)

10. Casnica 10 respondenti (2%)

11. Altceva: ……… 15 respondenti (3%)

Starea civila

1. Casatorit (a) 290 respondenti (58%)

2. Necasatorit (a) 210 respondenti (42%)

Câte persoane locuiesc împreuna cu dumneavoastra în aceeasi

gospodarie?

0 persoane 20 respondenti (4%)

1-2 persoane 150 respondenti (30%)

3-5 persoane 305 respondenti (61%)

> 5 persoane 25 respondenti (5%)

Care a fost venitul net al gospodariei dumneavoastra în luna trecuta?

Sub 2 milioane lei 50 respondenti (10%)

2-4 milioane lei 85 respondenti (17%)




Peste 10 milioane lei 110 respondenti (22%)

Localitatea de domiciliu

1. Oras 325 respondenti (65%)

2. Sat 175 responde nti (35%)

Ecomarketing

Analiza caracteristicilor demografice ale persoanelor intervievate

releva o serie de concluzii extrem de utile pentru studiul care face obiectul

analizei noastre. Astfel:

• repartizarea pe sexe a populatiei analizate respecta criteriile

statistice de constructie a unui esantion, altfel spus raspunde criteriilor de

reprezentativitate comparativ cu populatia totala: proportiile detinute de cele

doua sexe sunt relativ apropiate: barbatii detin un procent de 47% din totalul

populatiei analizate, iar femeile 53%;

• din punctul de vedere al vârstei, observam ca sunt bine

reprezentate segmentele de vârsta 20 – 29, 30 – 39 si 40 – 59 ani, dupa cum

urmeaza: 32, 21, respectiv 31%. În total esantion, populatia cu vârsta

cuprinsa între 20 si 59 de ani (420 persoane) detine o pondere importanta:

84%;

• populatia care a participat la studiul de piata are un nivel de

pregatire mediu: proportia absolventilor de liceu în total este de 48%. De

asemenea, în esantion sunt bine reprezentate persoanele care au absolvit

studii superioare: 41% din total populatie anchetata;

• din perspectiva starii civile, persoanele casatorite sunt mai bine

reprezentate comparativ cu cele necasatorite: 290 (58%) fata de doar

210 (42%);

• analiza numarului de persoane care compun gospodaria releva

faptul ca doar 4% dintre cei intervievati locuiesc singuri. O pondere

însemnata este detinuta de familiile alcatuite din 4-6 persoane (61%),

respectiv de familiile de dimensiuni mai reduse, 2-3 persoane (30%);

Studiu de caz

• veniturile gospodariilo r nu sunt mari. De exemplu, gospodariile al

caror venit lunar a depasit 10 milioane lei în luna precedenta realizarii

anchetei a fost de doar 22% din total. Cele mai multe gospodarii (23%) se

încadreaza în transa de venit cuprinsa între 4,1 si 6 milioane lei;

• statutul ocupational al populatiei intervievate este destul de

divers, categoriile cu cea mai numeroasa reprezentare fiind tinerii cuprinsi

în sistemul de învatamânt (elevi / studenti), care detin o pondere de 28% în

total; persoanele cu pregatire universitara (profesor / doctor / inginer /

economist) cu o pondere de 23% si fermierii cu 11%;

• din totalul persoanelor intervievate, 325 (65%) locuiesc în urban

si 175 (35%) în rural.

Ecomarketing

CONSUMUL PÂINII ÎN GOSPODARII (%) În familia dumneavoastra, cine consuma pâine? V1. sotul V2. sotia V3. copiii V4. toti membrii familiei

V1 V2 V3 V4 Mediu de Sat 35 resedinta Oras 8 4 5 48 Venit < 2 mil. lei 3 7 2,1 – 4 mil. lei 2 1 14 4,1 – 6 mil. lei 1 2 20 6,1 – 8 mil. lei 1 1 2 12 8,1 – 10 mil. lei 2 2 8 > 10 mil. lei 1 3 18 Numarul 1 2 2 persoanelor 2 – 3 4 3 23 din 4 – 5 3 2 56 gospodarie > 5 1 4 Starea civila Casatoriti 6 3 7 42 Necasatoriti 1 3 38 Sexul Masculin 5 2 40 Feminin 2 3 1 47 Ultima forma Scoala generala 1 1 1 8 de învatamânt Liceu 1 2 1 44 absolvita Facultate 5 2 34 Ocupatia Elev / student 1 1 26 Muncitor 4 Funct cu studii medii 2 11 Prof/dr/ing/econ 3 1 19 Fermier 1 10 Patron/director 1 1 3 Somer 2 Pensionar 4 2 3 Casnica 2 Altceva 3 Vârsta < 20 ani 5 20 – 29 ani 1 1 30 30 – 39 ani 1 20 40 – 59 ani 3 2 2 24 > 60 ani 2 4 5

Studiu de caz

În toate gospodariile din mediul rural pâinea este consumata de catre

toti membrii familiei. În urban, din cele 325 de gospodarii, în 40 pâinea este

consumata de sot, în 20 de sotie; în 25 de copii, în 240 de catre toti membrii

familiei.

În gospodariile cu venituri sub 2 milioane lei, pâinea este consumata

de toti membrii familiei în 35 cazuri din totalul celor 50 incluse în aceasta

categorie. Din cele 80 de gospodarii cu venituri cuprinse între 2,1 si

4 milioane lei, în 70 pâinea este consumata de toti membrii familiei. Din

cele 115 gospodarii cu venituri cuprinse între 4,1 milioane lei si 6 milioane

lei, în 100 pâinea este consumata de toti membrii familiei. Se constata, o

usoara diferentiere a repartitiei consumului de pâine în gospodarie, odata cu

cresterea venitului, mai ales la categoriile de venit 6,1-8 milioane lei si

8,1-10 milioane lei.

Si în cazul distributiei esantionului în functie de numarul de

persoane care alcatuiesc o gospodarie, asistam la manifestarea unui

comportament de consum asemanator, pâinea fiind consumata,

preponderent, de catre toti membrii familiei.

Situatia este aproximativ aceeasi si în cazul variabilelor demografice

stare civila si sex.

Analiza raspunsurilor în functie de criteriul statutului ocupational

releva o oarecare diferentiere în cazul pensionarilor, al caror consum se

repartizeaza aproximativ uniform între variantele „Toti membr ii familiei”,

„Sotia”, „Sotul”.

Pentru persoanele în vârsta de pâna la 20 de ani, „Toti membrii

familiei” este varianta unica de raspuns, iar pentru categoria de vârsta de

peste 60 de ani, asistam la o repartitie echilibrata a raspunsurilor.

Ecomarketing

CUMPARAREA PÂINII ÎN GOSPODARII (%) În familia dumneavoastra cine cumpara, de obicei, pâine? V1. sotul V2. sotia V3. copii V4. toti membrii familiei V5. alta persoana

V1 V2 V3 V4 V5 Mediu de Sat 4 9 22 resedinta Oras 12 12 14 23 4 Venit < 2 mil. lei 1 3 1 4 1 2,1 – 4 mil. lei 1 4 1 11 4,1 – 6 mil. lei 3 6 2 9 3 6,1 – 8 mil. lei 3 3 1 8 1 8,1 – 10 mil. lei 1 5 2 4 > 10 mil. lei 8 3 2 7 2 Numarul 1 3 1 persoanelor 2 – 3 4 8 16 2 din 4 – 5 12 13 8 26 2 gospodarie > 5 2 2 1 Starea civila Casatoriti 20 22 13 3 Necasatoriti 2 2 8 29 1 Sexul Masculin 10 10 4 22 1 Feminin 9 13 4 24 3 Ultima forma Scoala generala 1 2 7 1 de învatamânt Liceu 4 12 5 24 1 absolvita Facultate 14 10 2 13 2 Ocupatia Elev / student 2 2 4 19 1 Muncitor 1 3 Funct cu studii medii 2 6 2 3 Prof/dr/ing/econ 6 7 1 8 1 Fermier 3 2 Patron/director 2 1 2 Somer 2 Pensionar 3 1 1 4 Casnica 2 Altceva 1 1 1 Vârsta < 20 ani 2 3 20 – 29 ani 2 4 2 24 30 – 39 ani 3 4 14 40 – 59 ani 5 14 4 8 > 60 ani 5 4 1 1

Studiu de caz

Se observa ca, în mediul rural, copiii detin ponderea cea mai mare,

iar în mediul urban, toti membrii familiei au sarcina de achizitionare a

pâinii.

Pe masura cresterii veniturilor, sotia pierde din atributiile de

cumparare a pâinii, acestea revenind tuturor membrilor familiei, sau altor

persoane.

În functie de numarul de persoane din gospodarie, se observa ca, pe

masura cresterii numarului de persoane dintr-o gospodarie, responsabilitatea

cumpararii pâinii revine tuturor membrilor familiei.

În functie de starea civila, în cazul cuplurilor casatorite, sotul si

sotia, în proportii egale participa la activitatea de achizitionare a pâinii.

În functie de sex, distributia raspunsurilor este relativ omogena,

concentrându-se, atât în cazul barbatilor, cât si în cazul femeilor, pe varianta

a patra de raspuns, care desemneaza toti membrii familiei cu atributii în

cumpararea pâinii.

În functie de ocupatie, persoanele au dat raspunsuri diferite, astfel:

elevii si studentii au ales varianta a patra „Toti membrii familiei” în

proportie de 68%; aceeasi varianta a fost aleasa si de muncitori, în proportie

de 75%; functionarii cu studii medii au ales varianta a doua „Sotia” în 50%

din cazuri; profesorii, doctorii, inginerii, economistii au raspuns diferit: 36%

„Sotul”, 30% „Sotia”, 35% „Toti membrii familiei”; în familiile de fermieri,

copiii sunt cei care cumpara pâine; raspunsurile patronilor/directorilor

alterneaza între prima varianta (sotul) si varianta a patra (toti membrii

familiei); somerii au ales varianta a patra (toti membrii familiei); pentru

pensionari, în proportie de 44,4% din cazuri cumpara pâine alte persoane,

iar pentru persoanele casnice, sotia este cea care cumpara pâine.

Ecomarketing

LOCUL DE CUMPARARE AL PÂINII (%) De unde cumparati cel mai des pâine? V1. de la un magazin specializat V2. de la un magazin alimentar V3. de la un supermagazin V4. din alta parte, si anume …

V1 V2 V3 V4 Mediu de Sat 9 23 3 resedinta Oras 22 35 6 2 Venit < 2 mil. lei 4 6 2,1 – 4 mil. lei 3 12 2 4,1 – 6 mil. lei 4 15 2 2 6,1 – 8 mil. lei 6 8 2 8,1 – 10 mil. lei 5 5 1 1 > 10 mil. lei 8 9 5 Numarul 1 2 2 persoanelor 2 – 3 11 19 din 4 – 5 22 30 5 4 gospodarie > 5 2 2 1 Starea civila Casatoriti 27 24 4 3 Necasatoriti 14 25 3 Sexul Masculin 14 25 4 4 Feminin 14 27 11 1 Ultima forma Scoala generala 2 9 de învatamânt Liceu 11 28 9 absolvita Facultate 17 14 7 3 Ocupatia Elev / student 6 20 1 1 Muncitor 1 3 Funct cu studii medii 6 5 2 Prof/dr/ing/econ 10 9 2 2 Fermier 4 6 1 Patron/director 2 1 1 1 Somer 1 1 Pensionar 2 6 1 Casnica 2 Altceva 1 2 Vârsta < 20 ani 3 2 20 – 29 ani 7 22 3 30 – 39 ani 6 12 3 40 – 59 ani 19 8 1 > 60 ani 4 7

Studiu de caz

Distributia raspunsurilor persoanelor intervievate se concentreaza pe

varianta a doua, majoritatea subiectilor preferând sa achizitioneze pâinea de

la un magazin alimentar.

În functie de mediul de resedinta, raspunsurile variaza între primele

doua variante de raspuns. Explicatia este aceea ca în mediul rural

magazinele specializate de pâine se gasesc în proportii foarte reduse (sub

forma brutariilor care au si magazin de desfacere), distributia pâinii în

mediul rural efectuându-se prin intermediul structurilor de marketing care

au aparut dupa 1990 în sate, în proprietate privata - magazine alimentare sau

mixte.

Se observa ca, pe masura cresterii venitului, familiile prefera sa

achizitioneze pâinea din supermarket.

Pe masura cresterii dimensiunii familiei, subiectii prefera

cumpararea pâinii de la un magazin alimentar, deoarece achizitioneaza, pe

lânga pâine, si alte produse alimentare, necesare familiei.

În functie de starea civila, în timp ce persoanele casatorite prefera sa

cumpere pâine, în proportie de 46,5%, de la magazinele specializate,

persoanele necasatorite prefera sa achizitioneze pâinea, în proportie de

59,5%, de la magazinele alimentare.

În functie de ocupatie, distributia raspunsurilor se regaseste în

primele doua variante.

Tinerii prefera achizitionarea pâinii din diferite locuri, inclusiv

supermarket. Pe masura înaintarii în vârsta, se prefera magazinul specializat,

iar persoanele cu vârsta de peste 60 de ani, cumpara pâine de la magazine

alimentare.

Ecomarketing

FRECVENTA CUMPARARII (%) Cât de des cumparati pâine? V1. zilnic V2. la 2-3 zile V3. mai rar

V1 V2 V3 Mediu de Sat 26 8 1 resedinta Oras 46 16 3 Venit < 2 mil. lei 7 1 2 2,1 – 4 mil. lei 12 4 1 4,1 – 6 mil. lei 19 3 1 6,1 – 8 mil. lei 12 4 8,1 – 10 mil. lei 10 2 > 10 mil. lei 13 9 Numarul 1 2 2 persoanelor 2 – 3 20 10 din 4 – 5 47 13 1 gospodarie > 5 5 Starea civila Casatoriti 41 14 3 Necasatoriti 30 11 1 Sexul Masculin 38 8 1 Feminin 35 15 3 Ultima forma Scoala generala 9 1 1 de învatamânt Liceu 33 14 1 absolvita Facultate 30 9 2 Ocupatia Elev / student 19 9 Muncitor 4 Funct cu studii medii 9 4 Prof/dr/ing/econ 16 6 1 Fermier 9 2 Patron/director 4 1 Somer 2 Pensionar 5 2 2 Casnica 1 1 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 4 1 20 – 29 ani 26 6 30 – 39 ani 13 8 40 – 59 ani 27 3 1 > 60 ani 5 3 3

Studiu de caz

Raspunsurile la cele trei variante: zilnic, la 2-3 zile, mai rar, se

concentreaza asupra primei variante, ceea ce confirma ipoteza cumpararii

zilnice a acestui produs de baza. Pe criterii demografice, raspunsurile difera.

În functie de mediul de resedinta, 74% din persoanele intervievate în

mediul rural cumpara zilnic pâine si doar 23% cumpara la 2-3 zile. În

mediul urban, 71% din subiecti cumpara pâine zilnic, 25% la 2-3 zile si

4% mai rar.

În functie de venit, se observa ca, pe masura cresterii veniturilor,

pâinea este achizitionata zilnic, iar persoanele cu venituri mici, sub

2 milioane lei, cumpara pâine la 2-3 zile (5 persoane din 50 intervievate) sau

mai rar (10 persoane din 50 intervievate).

În functie de numarul persoa nelor din gospodarie, persoanele care

locuiesc singure cumpara zilnic pâine, sau mai rar de 2-3 zile; din 150 de

persoane care provin din familii formate din 1-2 membri, 100 cumpara

zilnic pâine, iar 50 la 2-3 zile; din 305 persoane care provin din familii

formate din 3-5 membri, 235 cumpara zilnic pâine, 65 la 2-3 zile si

5 persoane, mai rar de 3 zile; persoanele care provin din familii numeroase,

de peste 5 membri, cumpara pâine zilnic.

În functie de ocupatie, se observa o distributie omogena a

raspunsurilor tot pentru prima varianta, doar în cazul profesorilor,

doctorilor, inginerilor, economistilor, patronilor, directorilor si pensionarilor

observân-du-se o usoara reducere a frecventei de cumparare. În cazul

muncitorilor si somerilor, pâinea este achizitionata, în exclusivitate, zilnic.

Ecomarketing

CUMPARATURA MEDIE (%) Ce cantitate de pâine cumparati la o singura cumparatura? V1. o bucata (de dimensiuni obisnuite) V2. doua bucati V3. 3-4 bucati V4. mai mult

V1 V2 V3 V4 Mediu de Sat 10 14 7 4 resedinta Oras 13 29 20 3 Venit < 2 mil. lei 2 2 2 4 2,1 – 4 mil. lei 6 6 5 4,1 – 6 mil. lei 4 13 5 1 6,1 – 8 mil. lei 4 5 4 3 8,1 – 10 mil. lei 1 9 2 > 10 mil. lei 5 8 8 Numarul 1 2 1 1 persoanelor 2 – 3 11 13 4 2 din 4 – 5 10 15 22 9 gospodarie > 5 5 Starea civila Casatoriti 12 25 17 4 Necasatoriti 9 18 10 5 Sexul Masculin 9 19 15 4 Feminin 14 22 13 4 Ultima forma Scoala generala 3 2 3 3 de învatamânt Liceu 15 16 13 4 absolvita Facultate 5 24 11 1 Ocupatia Elev / student 9 11 5 3 Muncitor 2 1 1 Funct cu studii medii 2 5 6 Prof/dr/ing/econ 3 17 3 Fermier 5 3 3 Patron/director 4 1 Somer 1 1 Pensionar 2 3 3 1 Casnica 1 1 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 1 3 1 20 – 29 ani 10 11 7 4 30 – 39 ani 7 8 4 2 40 – 59 ani 6 16 9 > 60 ani 1 6 4

Studiu de caz

Întrebarea „Ce cantitate de pâine cumparati la o singura

cumparatura?” doreste sa surprinda marimea indicatorului cunoscut în

literatura de marketing sub denumirea de cumparatura medie. Raspunsurile

la cele patru variante: o bucata, 2 bucati, 3-4 bucati, mai mult, difera în

functie de criteriile demografice luate în considerare, mai ales în functie de

numarul persoanelor din gospodarie.

Cumparatura medie nu variaza semnificativ indiferent de marimea

venitului. În medie, pe zi, consumul de pâine pentru o persoana este acelasi,

cererea fiind inelastica în raport cu venitul.

În functie de numarul persoanelor din gospodarie, cumparatura

medie variaza semnificativ: 50% dintre persoanele care locuiesc singure

consuma o pâine pe zi, 25% consuma 2 pâini pe zi si 25% consuma

3-4 bucati pe zi.

19% dintre barbati si 26% dintre femei cumpara o pâine pe zi,

40% dintre barbati si 42% dintre femei cumpara 2 pâini pe zi, 32% dintre

barbati si 24% dintre femei cumpara 3-4 pâini pe zi si 9% dintre barbati si

8% dintre femei cumpara mai mult de 4 pâini pe zi.

În functie de ocupatie, cumparatura medie creste de la muncitor,

casnica, somer, pensionar, elev sau student, persoane ale caror raspunsuri

acopera si variantele trei si patru, la fermier, patron, director, profesor,

doctor, economist, inginer, persoane care cumpara mai putina pâine pe zi.

În functie de vârsta, cumparatura medie nu variaza semnificativ; se

observa ca persoanele mai în vârsta cumpara mai putina pâine, deoarece

familiile acestora nu mai sunt atât de numeroase.

Ecomarketing

TIPUL PÂINII CONSUMATE (%) Ce fel de pâine consumati cel mai des? V1. Alba V2. Neagra V3. Graham V4. Dietetica V5. cu adaosuri V6. alt tip, si anume …

V1 V2 V3 V4 V5 V6 Mediu de Sat 27 4 2 2 resedinta Oras 53 35 15 10 Venit < 2 mil. lei 8 2 2,1 – 4 mil. lei 11 4 1 1 4,1 – 6 mil. lei 20 1 1 1 6,1 – 8 mil. lei 10 2 4 8,1 – 10 mil. lei 8 1 2 1 > 10 mil. lei 13 4 3 2 Numarul 1 1 1 2 persoanelor 2 – 3 21 8 1 din 4 – 5 53 6 2 gospodarie > 5 5 Starea civila Casatoriti 46 6 3 3 Necasatoriti 37 5 Sexul Masculin 42 4 1 Feminin 42 6 3 2 Ultima forma Scoala generala 9 1 1 de învatamânt Liceu 9 6 1 2 absolvita Facultate 33 4 2 2 Ocupatia Elev / student 20 8 Muncitor 4 Funct cu studii medii 11 2 Prof/dr/ing/econ 15 4 3 1 Fermier 6 3 1 1 Patron/director 4 1 Somer 2 Pensionar 5 1 1 2 Casnica 2 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 4 1 20 – 29 ani 25 4 3 30 – 39 ani 15 4 1 1 40 – 59 ani 29 1 1 > 60 ani 6 2 3

Studiu de caz

La întrebarea „Ce fel de pâine consumati cel mai des?”, cu

variantele: alba, neagra, graham, dietetica, cu adaosuri, alt tip, distributia

raspunsurilor este concentrata catre primele variante, consumul de pâine

alba detasându-se absolut. Consumatorii celorlalte tipuri de pâine, neagra,

graham si dietetica, provin din mediul urban, au venituri medii si mari, sunt

casatoriti, de regula femei, au studii medii sau superioare, sunt profesori,

doctori, ingineri sau economisti si au vârsta cuprinsa între 20 si 40 de ani.

În functie de mediul de resedinta, populatie rurala consuma, în

principal pâine alba, iar populatia urbana, completeaza meniul zilnic si cu

alte tipuri de pâine.

În functie de venit, înclinatia pentru consumul altor tipuri de pâine

decât cea alba creste, pe masura cresterii veniturilor.

În functie de numarul persoanelor din gospodarie, ponderea cea mai

ridicata în consumul de pâine în familiile cu o singura persoana o detine

pâinea dietetica (50%), în familiile formate din 1-2 persoane, pâinea alba

(70%), iar pe masura ce numarul componentilor familiilor creste, ponderea

consumului de pâine alba creste si ea.

Se observa ca 21% din totalul femeilor intervievate consuma tipuri

alternative de pâine: neagra, graham, dietetica, în proportie de, fata de 10%,

ponderea barbatilor care consuma aceste tipuri de pâine în totalul barbatilor

intervievati.

Elevii si studentii, profesorii, doctorii, inginerii, economistii,

fermierii si pensionarii consuma si alte tipuri de pâine: neagra, graham,

dietetica.

Ecomarketing

CRITERIILE DETERMINANTE ÎN DECIZIA DE CUMPARARE A PÂINII (%)

În situatia în care nu cumparati pâine alba, optând pentru alt tip de pâine, care este principalul criteriu al deciziei dumneavoastra? V1. pretul V2. calitatea V3. sanatatea (este mai sanatoasa decât pâinea alba) V4. continutul caloric redus (produsul respectiv este utilizat în curele de slabit) V5. aspectul produsului V6. moda V7. influenta exercitata de cunoscuti V8. alt criteriu, anume …

V1 V2 V3 V4 V5 V6 V8 Mediu de Sat 6 16 9 1 1 2 resedinta Oras 4 34 19 5 1 1 1 Venit < 2 mil. lei 1 2 3 4 2,1 – 4 mil. lei 9 4 2 1 1 4,1 – 6 mil. lei 16 6 1 6,1 – 8 mil. lei 6 8 1 1 8,1 – 10 mil. lei 1 6 4 1 > 10 mil. lei 1 9 9 2 1 Numarul 1 2 2 persoanelor 2 – 3 19 8 2 1 din 4 – 5 3 33 18 4 2 1 gospodarie > 5 2 1 1 1 Starea civila Casatoriti 4 29 19 3 1 2 Necasatoriti 18 9 4 9 1 1 Sexul Masculin 30 13 2 1 1 Feminin 3 15 14 19 1 1 Ultima forma Scoala generala 6 4 1 de învatamânt Liceu 2 17 22 5 1 1 absolvita Facultate 1 15 20 3 2 Ocupatia Elev / student 12 5 8 1 1 1 Muncitor 1 3 Funct cu studii medii 2 7 1 2 1 Prof/dr/ing/econ 8 10 3 2 Fermier 3 5 3 Patron/director 2 1 1 1 Somer 1 1 Pensionar 3 5 1 Casnica 2 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 2 3 20 – 29 ani 12 15 2 1 2 30 – 39 ani 7 8 3 3 40 – 59 ani 14 9 8 > 60 ani 4 3 3 1

Studiu de caz

La întrebarea „În situatia în care nu cumparati pâine alba, optând

pentru alt tip de pâine, care este principalul criteriu al deciziei

dumneavoastra?”, cu variantele de raspuns: pretul, calitatea, sanatatea,

continutul caloric redus, aspectul produsului, moda, influenta exercitata de

cunoscuti, alt criteriu, raspunsurile se concentreaza pentru varianta 2 si 3

criteriile care determina decizia de cumparare a altor tipuri de pâine fiind

calitatea si sanatatea.

Criteriul pret este semnificativ pentr u persoanele din mediul rural,

care provin din familii formate din 3-5 membri, sunt casatorite, de regula

femei, de ocupatie functionar cu studii medii sau muncitor. Criteriul calitate

este semnificativ pentru persoanele din mediul urban, care au venituri medii

si mari, care locuiesc singure sau cu cel mult o persoana, necasatorite, în

general cu studii medii sau superioare, de ocupatii diferite si de vârsta

mijlocie. Criteriul sanatate este semnificativ atât pentru persoanele din

mediul rural, cât si pentru cele din mediul urban, cu venituri medii si mari,

casatorite, cu studii medii sau superioare si de vârsta înaintata. Criteriul

continutul caloric redus este important pentru persoanele din mediul urban,

cu venituri medii, necasatorite, de regula femei, cu studii medii, de ocupatie

elev sau student, functionar cu studii medii sau patron, director, de vârsta

mijlocie sau înaintata. Criteriul aspectul produsului este important pentru

persoanele cu venituri medii, necasatorite, cu studii medii, elevi, studenti

sau pensionari.

Alte criterii luate în considerare de subiectii intervievati în decizia de

cumparare a pâinii sunt: gustul, modul de prezentare a produsului, curatenia

magazinului etc.

Ecomarketing

PRETUL ACCEPTAT DE CONSUMATORI PENTRU O PÂINE NEAGRA / GRAHAM / DIETETICA / CU ADAOSURI ETC. (%)

Care este pretul pe care sunteti dispus sa-l platiti pentru o pâine neagra / graham / dietetica / cu adaosuri etc.? (pentru o franzela de dimensiuni clasice) V1. 2500 - 3500 lei V2. 3500 – 5000 lei V3. peste 5000 lei

V1 V2 V3 Mediu de Sat 9 19 7 resedinta Oras 26 30 9 Venit < 2 mil. lei 7 3 2,1 – 4 mil. lei 5 10 2 4,1 – 6 mil. lei 7 8 8 6,1 – 8 mil. lei 7 7 2 8,1 – 10 mil. lei 3 9 > 10 mil. lei 6 10 6 Numarul 1 3 1 persoanelor 2 – 3 11 15 4 din 4 – 5 19 30 12 gospodarie > 5 2 3 Starea civila Casatoriti 25 25 8 Necasatoriti 12 22 8 Sexul Masculin 16 20 11 Feminin 20 29 4 Ultima forma Scoala generala 4 4 3 de învatamânt Liceu 19 20 9 absolvita Facultate 13 23 5 Ocupatia Elev / student 10 14 4 Muncitor 1 1 2 Funct cu studii medii 7 4 2 Prof/dr/ing/econ 6 14 3 Fermier 1 6 4 Patron/director 1 3 1 Somer 2 Pensionar 7 2 Casnica 2 Altceva 1 2 Vârsta < 20 ani 1 4 20 – 29 ani 11 13 8 30 – 39 ani 5 10 6 40 – 59 ani 10 17 4 > 60 ani 7 4

Studiu de caz

În situatia în care consumatorii ar renunta la consumul pâinii albe,

optând pentru pâinea neagra / graham / dietetica / cu adaosuri etc., ei sunt

dispusi, de regula, sa plateasca între 2500 si 5000 lei pentru o franzela de

dimensiuni standard dintr-un astfel de sortiment.

O analiza mai amanuntita a nivelului de pret acceptat de catre

potentialii consumatori releva faptul ca persoanele care locuiesc în urban

sunt mai receptive la consumul acestor produse si, în acelasi timp, dispuse

sa plateasca mai mult decât cele din rural. În acelasi timp însa, daca pretul

unei astfel de franzele depaseste 5000 lei, procentul potentialilor

cumparatori din rural si urban este apropiat: 7, respectiv 9%. Chiar si în

cazul gospodariilor cu venituri mai mari, care depasesc 8 milioane de lei

lunar, un pret mai mare de 5000 de lei nu atrage un numar corespunzator

mai mare de cumparatori.

O cerere mai mare pentru sortimentele respective de pâine se

înregistreaza în cazul gospodariilor alcatuite din 4-6 pe rsoane, acestea fiind

dispuse sa plateasca chiar si un pret mai mare de 5000 lei (în proportie de

12% din total).

De asemenea, se observa ca barbatii sunt dispusi sa plateasca un pret

mai mare, comparativ cu femeile: pentru varianta de pret mai mare de 5000

lei, 11% comparativ cu 4%.

Persoanele cu vârsta mai mica de 20 de ani, respectiv cele a caror

vârsta depaseste 60 de ani accepta pentru sortimentele de pâine propuse un

pret unitar de maxim 5000 lei.

Este interesant faptul ca fermierii apreciaza în mod deosebit aceste

sortimente, fiind dispusi sa plateasca peste 3500 lei pentru o franzela de

dimensiuni clasice de pâine neagra / graham / dietetica / cu adaosuri etc.

Ecomarketing

Daca pretul pâinii negre / graham / dietetica / cu adaosuri etc. ar fi mai mic decât cel al pâinii albe, ati cumpara si ati consuma frecvent astfel de pâine? (%) V1. Da V2. Nu V3. Nu stiu

V1 V2 V3 Mediu de Sat 24 6 5 resedinta Oras 33 20 12 Venit < 2 mil. lei 6 2 2 2,1 – 4 mil. lei 13 3 1 4,1 – 6 mil. lei 7 12 4 6,1 – 8 mil. lei 9 6 1 8,1 – 10 mil. lei 6 5 1 > 10 mil. lei 14 2 6 Numarul 1 2 2 persoanelor 2 – 3 16 10 4 din 4 – 5 37 17 7 gospodarie > 5 2 1 2 Starea civila Casatoriti 35 18 5 Necasatoriti 18 14 10 Sexul Masculin 23 15 9 Feminin 33 14 6 Ultima forma Scoala generala 5 2 4 de învatamânt Liceu 27 15 6 absolvita Facultate 23 13 5 Ocupatia Elev / student 12 8 8 Muncitor 2 2 Funct cu studii medii 7 5 1 Prof/dr/ing/econ 13 7 3 Fermier 6 4 1 Patron/director 5 Somer 1 1 Pensionar 4 4 1 Casnica 2 Altceva 3 Vârsta < 20 ani 1 1 3 20 – 29 ani 15 10 7 30 – 39 ani 13 4 4 40 – 59 ani 17 12 2 > 60 ani 6 4 1

Studiu de caz

Analiza comportamentului de consum a fost continuata cu întrebarea

numarul 10, care încearca sa surprinda posibilitatea reorientarii consumului

de la pâinea alba catre alte sortimente de pâine. Se observa ca un numar

însemnat dintre respondenti ar fi dispusi sa nu mai consume pâine alba, în

conditiile în care la celelalte sortimente ar fi practicat un pret mai scazut.

Totusi, multe persoane sunt fidele consumului de pâine alba, chiar si în

conditiile expuse anterior. 20% dintre oraseni, 15% dintre absolventii de

liceu, 13% dintre absolventii de învatamânt superior etc. Exista si un numar

suficient de persoane care nu stiu daca ar cumpara / consuma alt tip de pâine

decât cea alba.

În categoriile de vârsta 20-29, 30-39 si 40-59 ani, mai mult de o

treime dintre persoanele intervievate sunt dispuse sa renunte la consumul

pâinii albe în favoarea celorlalte sortimente.

Persoanele fidele consumului pâinii albe, care nu sunt dispuse sa

renunte la acest produs, se regasesc, mai ales în mediul urban si în

gospodarii al caror venit se încadreaza în categoria 4,1-6 milioane lei.

Ecomarketing

INFORMAREA CONSUMATORILOR ÎN LEGATURA CU PRODUSELE ECOLOGICE (%)

Aveti informatii în legatura cu produsele ecologice? V1. nu stiu nimic despre aceste produse V2. am auzit câte ceva, dar nu ma intereseaza subiectul V3. am citit unele articole în ziar, din curiozitate V4. ma intereseaza domeniul V5. aceste produse reprezinta o preocupare importanta

V1 V2 V3 V4 V5 Mediu de Sat 2 1 7 15 10 resedinta Oras 9 1 10 27 18 Venit < 2 mil. lei 1 1 4 2 2 2,1 – 4 mil. lei 5 2 7 3 4,1 – 6 mil. lei 2 7 7 7 6,1 – 8 mil. lei 1 1 3 8 3 8,1 – 10 mil. lei 1 1 1 6 3 > 10 mil. lei 1 12 9 Numarul 1 1 1 2 persoanelor 2 – 3 4 5 17 4 din 4 – 5 4 2 13 24 18 gospodarie > 5 1 1 2 1 Starea civila Casatoriti 6 9 28 15 Necasatoriti 3 3 8 18 10 Sexul Masculin 2 3 11 17 14 Feminin 7 10 25 11 Ultima forma Scoala generala 2 1 2 4 2 de învatamânt Liceu 5 2 15 13 13 absolvita Facultate 3 2 26 10 Ocupatia Elev / student 2 3 9 7 7 Muncitor 1 2 1 Funct cu studii medii 3 3 5 2 Prof/dr/ing/econ 2 2 13 6 Fermier 6 5 Patron/director 1 4 Somer 2 Pensionar 2 1 3 3 Casnica 2 Altceva 1 2 Vârsta < 20 ani 1 1 2 1 20 – 29 ani 6 2 9 9 6 30 – 39 ani 1 4 11 5 40 – 59 ani 3 3 18 7 > 60 ani 2 1 2 6

Studiu de caz

Persoanele intervievate au fost solicitate sa raspunda la în trebarea:

“Aveti informatii în legatura cu produsele ecologice?”. O analiza

aprofundata a raspunsurilor formulate releva urmatoarele aspecte principale:

Ø cele mai multe persoane sunt interesate de produsele ecologice:

27% din urban, 24% dintre cei care locuiesc în gospodarii alcatuite din

4-6 persoane, 28% dintre cei casatoriti, 25% dintre femei, 26% dintre

absolventii de facultate etc.;

Ø pentru un numar însemnat de persoane, produsele ecologice

reprezinta o preocupare importanta: 18% din urban, 18% dintre cei care

locuiesc în gospodarii alcatuite din 4-6 persoane, 15% dintre cei casatoriti,

13% dintre absolventii de liceu;

Ø multe persoane s-au informat (cel putin din curiozitate) prin

intermediul unor articole din presa scrisa în legatura cu produsele ecologice:

10% dintre oraseni, 8% dintre necasatoriti etc.;

Ø evident, exista si persoane care nu stiu nimic despre aceste

produse sau care nu sunt interesate de subiect. Asa cum se poate observa

însa din anexele prezentate (variantele 1 si 2 de raspuns), procentul acestora

este scazut, comparativ cu celelalte categorii;

Ø observam, de asemenea, ca persoanele cu vârsta de peste 30 de

ani sunt mult mai interesate de produsele ecologice decât cele din primele

doua categorii de vârsta.

Ecomarketing

DISPONIBILITATEA CUMPARARII PÂINII ECOLOGICE (%) Daca pe piata ar apare o pâine ecologica fabricata în România, ati cumpara acest produs?

Da Nu Nu stiu Mediu de Sat 30 5 resedinta Oras 52 1 12 Venit < 2 mil. lei 7 3 2,1 – 4 mil. lei 15 2 4,1 – 6 mil. lei 20 3 6,1 – 8 mil. lei 12 2 2 8,1 – 10 mil. lei 9 3 > 10 mil. lei 18 4 Numarul 1 4 persoanelor 2 – 3 27 3 din 4 – 5 49 1 11 gospodarie > 5 1 1 3 Starea civila Casatoriti 51 7 Necasatoriti 30 2 10 Sexul Masculin 38 2 7 Feminin 43 1 9 Ultima forma Scoala generala 8 3 de învatamânt Liceu 37 2 9 absolvita Facultate 36 6 Ocupatia Elev / student 19 2 7 Muncitor 4 Funct cu studii medii 12 1 Prof/dr/ing/econ 20 3 Fermier 11 Patron/director 4 1 Somer 1 1 Pensionar 8 1 Casnica 2 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 3 2 20 – 29 ani 24 3 5 30 – 39 ani 17 1 3 40 – 59 ani 29 2 > 60 ani 10 1

Studiu de caz

În conditiile în care pe piata ar apare pâine ecologica fabricata în

România, ar cumpara acest produs:

• 30% din populatia rurala;

• 52% din populatia urbana;

• 76% dintre persoanele care locuiesc în gospodarii alcatuite din

2-6 persoane;

• 51% dintre casatoriti;

• 30% dintre necasatoriti;

• 38% dintre barbati;

• 43% dintre femei;

• 37% din absolventii de liceu;

• 35% din absolventii de învatamânt supe rior etc.

Subliniem faptul ca toti fermierii, aproape toti functionarii cu studii

medii, patronii si pensionarii intervievati si-au manifestat dorinta de a

cumpara pâine ecologica.

Persoanele care nu ar cumpara pâinea ecologica au o pondere

nesemnificativa în totalul populatiei analizate, procentul acestora

nedepasind 2%, si aceasta doar la nivelul câtorva categorii, si anume:

elevi/studenti, necasatoriti, barbati.

Exista si unele persoane indecise, mai ales în rândul orasenilor tineri,

necasatoriti, cu studii medii.

Ecomarketing

CARACTERISTICILE DORITE / CERUTE PENTRU PÂINEA ECOLOGICA (%) Ce caracteristici de calitate ati dori sa aiba pâinea ecologica? V1. Sa fie satioasa V2. Sa aiba un continut caloric scazut V3. Sa aiba o forma atractiva V4. Sa aiba un termen de valabilitate mare V5. Altceva …

V1 V2 V3 V4 V5 Mediu de Sat 14 14 1 2 4 resedinta Oras 24 22 3 6 10 Venit < 2 mil. lei 4 3 1 2 2,1 – 4 mil. lei 5 9 2 1 4,1 – 6 mil. lei 6 8 2 1 6 6,1 – 8 mil. lei 5 6 1 3 1 8,1 – 10 mil. lei 5 3 1 3 > 10 mil. lei 5 9 2 5 1 Numarul 1 1 3 persoanelor 2 – 3 10 13 2 5 din 4 – 5 28 18 4 6 5 gospodarie > 5 1 2 1 Starea civila Casatoriti 23 18 2 5 10 Necasatoriti 14 18 3 3 4 Sexul Masculin 20 11 6 4 6 Feminin 15 25 1 4 8 Ultima forma Scoala generala 4 2 2 2 1 de învatamânt Liceu 14 19 2 5 8 absolvita Facultate 18 14 1 2 6 Ocupatia Elev / student 7 12 5 2 2 Muncitor 1 1 1 1 Funct cu studii medii 1 6 1 1 2 Prof/dr/ing/econ 5 10 2 5 Fermier 5 2 2 2 Patron/director 2 1 1 Somer 2 Pensionar 1 1 3 2 2 Casnica 2 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 1 2 1 1 20 – 29 ani 9 15 3 1 4 30 – 39 ani 5 6 1 3 6 40 – 59 ani 4 17 2 2 6 > 60 ani 1 2 1 2 5

Studiu de caz

Asa cum am demonstrat anterior, majoritatea populatiei ar cumpara /

consuma pâine ecologica. Criteriile de calitate cerute pentru aceasta sunt

extrem de diverse: satietatea, continutul caloric scazut, forma de prezentare,

termenul de valabilitate etc.

Dintre respondenti, observam ca multe persoane doresc un continut

caloric scazut pentru pâinea ecologica, asociind probabil produsul cu

anumite diete, regimuri etc.: 22% dintre oraseni, 25 dintre femei, 19% dintre

absolventii de liceu si 14% dintre absolventii de studii superioare.

O alta importanta caracteristica dorita / ceruta pentru pâinea

ecologica este satietatea. Se pronunta în acest sens 14% dintre persoanele

din rural, 24% dintre oraseni, 28% dintre persoanele din gospodarii alcatuite

din 4 – 6 persoane, 20% dintre barbati, 15% dintre femei etc.

Forma sub care se va prezenta pâinea ecologica intereseaza mai

putin pe cei intervievati, procentele corespunzatoare raspunsurilor

înregistrate la varianta a treia a întrebarii nedepasind 5 – 6, doar la câteva

categorii, cum ar fi: barbati, elevi / studenti. Nici termenul de valabilitate nu

este foarte important, în opinia celor care au raspuns.

În categoria alte caracteristici au fost incluse, între altele: “forma si

gustul clasic”; “sa fie sigur ecologica”; “prospetimea”, “aspectul placut”,

“gustul placut”, “sa fie de calitate superioara pâinii obisnuite”, “sa fie

gustoasa”, “protejarea sanatatii”, “pret redus” etc. De asemenea, au fost

formulate, în aceeasi categorie, si aprecieri de genul “sa nu contina aditivi”

sau altele asemanatoare, care demonstreaza faptul ca respectivele persoane

nu cunosc pe deplin semnificatia de produs ecologic.

Ecomarketing

PRETUL PE CARE CONSUMATORII SUNT DISPUSI SA-L PLATEASCA PENTRU O PÂINE ECOLOGICA (%)

Ce pret ati fi dispus sa platiti pentru aceasta pâine (la un gramaj de 500 de grame)? (lei)

< 4000

4100 –

6000

6100 –

8000

8100 –

10000 > 10000

Mediu de Sat 8 16 4 3 4 resedinta Oras 17 26 8 6 8 Venit < 2 mil. lei 4 5 1 2,1 – 4 mil. lei 3 10 2 2 4,1 – 6 mil. lei 5 9 2 3 4 6,1 – 8 mil. lei 5 7 2 1 1 8,1 – 10 mil. lei 5 1 2 2 2 > 10 mil. lei 4 9 3 4 2 Numarul 1 2 2 persoanelor 2 – 3 8 15 3 2 2 din 4 – 5 15 23 8 8 7 gospodarie > 5 2 3 Starea civila Casatoriti 16 20 9 6 7 Necasatoriti 7 22 5 2 6 Sexul Masculin 13 19 8 3 4 Feminin 15 23 2 5 8 Ultima forma Scoala generala 1 7 2 1 de învatamânt Liceu 14 21 3 4 6 absolvita Facultate 11 14 6 4 6 Ocupatia Elev / student 9 13 2 2 2 Muncitor 1 1 1 1 Funct cu studii medii 5 3 1 1 3 Prof/dr/ing/econ 4 8 4 3 4 Fermier 2 6 1 1 1 Patron/director 2 1 1 1 Somer 2 Pensionar 2 4 1 1 1 Casnica 2 Altceva 2 1 Vârsta < 20 ani 4 1 20 – 29 ani 9 16 2 1 3 30 – 39 ani 4 10 1 3 3 40 – 59 ani 11 9 3 2 6 > 60 ani 2 3 3 1 2

Studiu de caz

Analiza nivelului de pret pe care consumatorii sunt dispusi sa-l

plateasca pentru pâinea ecologica a inclus un numar de 5 intervale de pret,

pornind de la “sub 4000 lei” si ajungând la “peste 10000 lei”. Raspunsurile

au fost destul de diverse. Cele mai multe dintre acestea s-au încadrat în

primele doua interva le de pret, respectiv pâna la 6000 lei.

Totusi, dintre persoanele intervievate, sunt dispuse sa plateasca mai

mult de 6000 lei pentru o pâine ecologica:

Ø 55 persoane din mediul rural (reprezentând 31% din categoria

respectiva)

Ø 110 persoane din urban (34%)

Ø 10 persoane care locuiesc singure în gospodarie (50%)

Ø 35 persoane din gospodar ii alcatuite din 2-3 persoane (23%)

Ø 20 persoane din gospodariile al caror venit mediu lunar în luna

precedenta efectuarii studiului de piata a fost cupr ins între 2 si 4 milioane lei

(23%)

Ø 15 absolventi de scoala generala (27%)

Ø 65 absolventi de liceu (27%)

Ø 15 fermieri (27%) etc.

Ecomarketing

INTERESUL CONSUMATORILOR FATA DE ALTE CATEGORII DE PRODUSE ECOLOGICE (%)

Sunteti interesati si de alte categorii de produse alimentare ecologice (produse lactate, legume, fructe, bauturi, altele)?

Da Nu Nu stiu Mediu de Sat 31 2 2 resedinta Oras 60 5 Venit < 2 mil. lei 10 2,1 – 4 mil. lei 14 3 4,1 – 6 mil. lei 21 1 1 6,1 – 8 mil. lei 15 1 8,1 – 10 mil. lei 9 3 > 10 mil. lei 22 Numarul 1 4 persoanelor 2 – 3 29 1 din 4 – 5 55 1 5 gospodarie > 5 4 1 Starea civila Casatoriti 54 4 Necasatoriti 36 2 4 Sexul Masculin 40 2 5 Feminin 51 1 1 Ultima forma Scoala generala 10 1 de învatamânt Liceu 44 1 3 absolvita Facultate 38 1 2 Ocupatia Elev / student 24 2 2 Muncitor 4 Funct cu studii medii 12 1 Prof/dr/ing/econ 21 1 1 Fermier 11 Patron/director 4 1 Somer 2 Pensionar 8 1 Casnica 2 Altceva 3 Vârsta < 20 ani 5 20 – 29 ani 30 2 30 – 39 ani 20 1 40 – 59 ani 27 4 > 60 ani 10 1

Studiu de caz

Cu mici exceptii, toate persoanele participante la ancheta noastra, s-

au aratat interesate si de alte categorii de produse ecologice.

Procentul celor care au raspuns negativ la aceasta ultima întrebare

formulata în chestionar nu a depasit 2%, fiind vorba categoriile:

elevi/studenti, persoane care locuiesc în mediul rural, necasatoriti, sex

masculin.

Exista si o serie de persoane nehotarâte, care nu stiu daca sunt sau nu

interesate de produsele ecologice (barbati, urban, casatoriti, dar si

necasatoriti în aceeasi proportie, din segmentul de vârsta 40-59 ani).

Ecomarketing

1. Teste de autoevaluare

1. Marketingul social opereaza cu urmatoarele concepte:

a) consumatori (satisfacerea dorintelor), societate (bunastarea

consumatorilor), firma (profituri)

b) consumatori, firma, cresterea vânzarilor

c) societate, piata, consumatori

d) consumatori, societate, cresterea vânzarilor

e) firma, societate, concurenta

2. Termenul de ecomarketing a fost lansat în:

a) Franta

b) SUA

c) Japonia

d) Anglia

e) Germania

3. Prin aplicarea principiilor marketingului ecologic, firma nu

beneficiaza de avantajul:

a) câstigarii unor noi segmente de consumatori

b) devansarii concurentei

c) realizarii unor venituri mai mari pe termen lung

d) îmbunatatirii imaginii sale

e) existentei unei legislatii eficiente în domeniul protectiei mediului.

4. Una din functiile specifice ecomarketingului este:

a) maximizarea profitului


b) satisfacerea în conditii superioare a nevoilor de consum

c) realizarea unui echilibru între principiile generale ale

marketingului si cele ale protectiei mediului înconjurator

d) investigarea pietei, a necesitatilor de consum

e) obtinerea de produse ecologice

5. Marketingul social este acel domeniu al marketingului care studiaza

interdependentele dintre:

a) marketing si societate

b) consumatori si societate

c) firma si mediul sau extern

d) marketing si stiintele sociale

e) mediul de afaceri si societate în ansamblul sau

6. Ecomarketingul se adreseaza:

a) sferei economice

b) sferei sociale

c) firmelor care actioneaza în domeniul protectiei mediului

d) tuturor firmelor private

e) atât sferei sociale cât si celei economice

7. Ecomarketingul poate fi definit ca o specializare a:

a) marketingului general

b) marketingului industrial

c) marketingului social

d) managementului marketingului

e) marketingului agricol

Ecomarketing

8. Ecomarketingul îsi propune sa realizeze un echilibru între:

a) interesele firmelor si interesele consumatorilor

b) interesele actuale si cele de perspectiva ale firmelor

c) marketing si protectia consumatorului

d) activitatea economico-sociala prezenta, pe de o parte si interesele

individuale, colective, ale grupurilor si ale întregii societati, pe

termen mediu si lung, pe de alta parte

e) interese le consumatorilor si interesele societatii

9. Firmele orientate catre un marketing social îsi desfasoara activitatea

pornind de la urmatoarele principii:

1. orientarii spre consumator

2. marketingului inovator

3. marketingului orientat spre calitate

4. marketingului orientat spre valoare

5. marketingului misiunii sociale

6. marketingului cultural

7. contracararii concurentei

8. cresterii vânzarilor

a) 1, 3, 5 b) 2, 3, 6 c) 1, 5, 7 d) 4, 5, 8 e) 1, 3, 8

10. Practicile de marketing ecologic trebuie sustinute prin:

1. evaluarea în ansamblu a performantelor actuale ale firmelor în

raport cu mediul înconjurator

2. elaborarea unor politici de mediu viabile, cu obiective clare si a

unor programe concrete de actiune


3. actualizarea permanenta a informatiilor cu privire la modificarile

legislative survenite în acest domeniu

4. investitii în pregatirea si educarea personalului, în însusirea

cunostintelor si a tehnologiilor ecologice

5. acordarea de asistenta consumatorilor si derularea unor programe

de educare a acestora, în scopul întaririi responsabilitatii lor fata

de mediul înconjurator prin furnizarea de informatii, servicii de

recuperare a produselor

6. satisfacerea cerintelor pietei

7. alegerea unor furnizori adecvati

8. evaluarea si controlul rezultatelor obtinute de catre firma

a) 1, 2, 8 b) 3, 4, 5 c) 3, 4, 6 d) 4, 5, 7 e) 6, 7, 8

11. De-a lungul timpului, la adresa marketingului s-au formulat o serie

de critici de natura sociala, critici care vizeaza, în principal, urmatoarele

domenii:

1. impactul marketingului asupra consumatorilor individuali

2. impactul marketingului asupra societatii în ansamblu

3. abordarea sociologica a pietei

4. cercetarile de marketing

5. macromediul firmei

6. educarea publicului si a consumatorilor

7. impactul marketingului asupra relatiilor umane din interiorul

firmei

8. impactul marketingului asupra altor firme

a) 1, 2, 8 b) 1, 3, 4 c) 3, 4, 5 d) 6, 7, 8 e) 1, 2, 7

Ecomarketing

12. Pornind de la premisa ca orice strategie de marketing vizeaza

publicul (indivizi, grupuri de indivizi, asoc iatii, organizatii, clientii firmelor

etc.), obiectivul marketingului trebuie sa fie acela al maximizarii:

a. consumului

b. calitatii vietii

c. veniturilor firmelor

d. profiturilor firmelor

e. satisfactiei consumatorilor

13. Marketingul social “vinde”:

a. o idee, un program, o orientare

b. produse sociale

c. produse ecologice

d. produse si servicii accesibile tuturor consumatorilor

e. orice tip de produse si servicii

14. Marketingul social mai poate fi numit si:

a. metamarketing

b. marketingul organizatiilor

c. marketing ecologic

d. marketing global

e. marketing de utilitate publica

15. Optica de marketing social este “o orientare de gestiune care

recunoaste ca sarcina prioritara studierea pietelor si satisfacerea nevoilor de

consum de o maniera mai eficienta decât concurenta astfel încât sa realizeze

binele consumatorilor si al colectivitatii”, în viziunea profesorului:


a. Florescu

b. Lagrange

c. Kotler

d. Drucker

e. Reilly

16. Marketingul de orientare sociala (umana) este definit astfel:

“obiectivul activitatii de marketing este acela de a face vânzarea de prisos.

Scopul este de a-l cunoaste si a-l întelege atât de bine pe client încât

produsul sau serviciul sa se potriveasca cu nevoile sale si sa se vânda

singur”, de catre profesorul:

a. Florescu

b. Lagrange

c. Kotler

d. Drucker

e. Reilly

17. În Programul Ecologic pentru Europa, care a fost adoptat în anul

1995 de catre participantii la Conferinta Ministeriala “Un mediu pentru

Europa” se încurajeaza:

a. cresterea consumului de bunuri si servicii

b. limitarea consumului de bunuri si servicii în scopul protectiei

mediului

c. adoptarea unor strategii normative de consum

d. consumul produselor ecologice

e. consumul durabil

Ecomarketing

18. Marketingul produselor si serviciilor ecologice trebuie sa tina seama

de clasificarea produselor si serviciilor în functie de:

a. satisfactia imediata pe care acestea o ofera consumatorilor si de

principiul apararii sanatatii consumatorilor si a mediului pe

termen lung

b. satisfactia imediata pe care acestea o ofera consumatorilor

c. principiul apararii sanatatii consumatorilor si a mediului pe

termen lung

d. costurile de productie si de distributie ale acestora

e. sacrificiile facute de catre consumatori pentru achizitionarea

acestora

19. Biologul Barry Commoner a propus patru legi simple ale ecologiei,

legi utile în explicarea motivului pentru care planeta noastra este atât de

vulnerabila la abuzuri. Între aceste legi nu se afla:

a. “Fiecare element se leaga de celalalt”

b. “Totul trebuie sa mearga undeva”

c. “Lasa natura în voia ei”

d. “Nimic nu se capata pe degeaba”

e. “Scopul scuza mijloacele”

20. În activitatea de protectie a mediului înconjurator se urmareste nu

doar utilizarea rationala a resurselor, ci si:

1. corelarea activitatilor de sistematizare a teritoriului si localitatilor

cu masurile de protejarea a factorilor naturali;

2. adoptarea de tehnologii de productie cât mai putin poluante


3. echiparea instalatiilor tehnologice si a mijloacelor de transport

generatoare de poluanti cu dispozitive si instalatii eficiente care sa

previna efectele daunatoare asupra mediului înconjurator

4. recuperarea si valorificarea optima a substantelor reziduale

utilizabile

5. promovarea actiunilor de cooperare tehnica, economica si

stiintifica în acest domeniu

6. elaborarea unor strategii multicriteriale de evaluare a costurilor

poluarii, respectiv protectiei mediului

7. formularea de raspunsuri la cererile care vin din partea

consumatorilor

8. integrarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt si mediu cu

strategiile pe termen lung

a) 1, 2, 3 b) 1, 2, 8 c) 3, 4, 7 d) 5, 6, 8 e) 6, 7, 8

21. Una din solutiile posibile la în ceea ce priveste realizarea unui

echilibru între cerintele protectiei mediului si satisfacerea intereselor

consumatorilor (pe termen scurt, mediu si lung) o reprezinta:

a. dezvoltarea durabila

b. integrarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt si mediu cu


c. utilizarea noilor tehnologii

d. realizarea de “produse curate”

e. cresterea nivelului de trai

22. Care dintre urmatoarele nu reprezinta o componenta a unei strategii

de dezvoltare durabila:

Ecomarketing

a. stabilizarea cresterii demografice,

b. promovarea resurselor regenerabile de energie,

c. conservarea si protejarea ecosistemelor,

d. maximizarea, pe termen scurt, a profiturilor firmelor

e. reciclarea materialelor

23. Raportul Brundtland defineste un numar de sapte obiective de

politica economica si sociala în directia realizarii unei dezvoltari durabile.

Dintre obiectivele enumerate în continuare, care fac parte din Raportul

Brundtland?

1. redimensionarea cresterii economice în sensul conservarii

resurselor naturale

2. satisfacerea cerintelor consumatorilor

3. elaborarea unor strategii multicriteriale de evaluare a costurilor

poluarii, respectiv protectiei mediului

4. asigurarea unui nivel de crestere durabila a populatiei;

5. conservarea si sporirea bazei de resurse

6. limitarea consumului de bunuri si servicii în scopul protectiei

mediului

7. integrarea deciziilor privind economia si mediul înconjurator într-

un proces unic

a) 1, 2, 3 b) 4, 5, 7 c) 3, 4, 5 d) 5, 6, 7 e) 3, 4, 5

24. Obiectivul general al dezvoltarii durabile este:

a. acela de a gasi un optim al interactiunii între sistemele economic,

uman, ambiental si tehnologic

b. integrarea socialului în economic


c. satisfacerea cerintelor consumatorilor

d. limitarea consumului de bunuri si servicii în scopul protectiei

mediului

e. promovarea resurselor regenerabile de energie.

Ecomarketi ng


1. Caracteristicile de calitate ale produselor, în functie de importanta

lor, se clasifica astfel:

a) tehnice si economice

b) functionale si nefunctionale

c) cantitative si calitative

d) direct masurabile si indirect masurabile

e) economice si psihosenzoriale

2. Între notiunile de calitate (Q) si noncalitate (nonQ) exista urmatoarea

relatie:

a) Q / nonQ = 1

b) ΣQ +Σ nonQ = 1

c) Q + nonQ = 1

d) Q / nonQ < 1

e) Q / nonQ > 1

3. Prin “totalitatea activitatilor efectuate de un organism neutru,

independent de furnizor si beneficiar, competent din punct de vedere juridic

si profesional, prin care se atesta în scris performantele unui produs/serviciu,

precum si capabilitatea producatorului / prestatorului de a-l reproduce în

serie la parametrii calitativi stabiliti” se defineste notiunea de:

a) certificare a calitatii

b) evaluare a calitatii

c) acreditare a calitatii

d) analiza a calitatii

e) supraveghere a calitatii

Sistemul calitatii

4. Nu reprezinta factor subiectiv de apreciere a calitatii produselor:

a) perceptia

b) motivatia

c) învatarea

d) personalitatea

e) evaluarea caracteristicilor produsului

5. Care din urmatoarele tipuri de standarde nu este inclus în clasificarea

standardelor (clasificare realizata dupa nivelul de aplicare si organismele

care le elaboreaza)?

a) internationale

b) europene

c) nationale

d) profesionale si de firma

e) nominale

6. Obiectivele urmarite de “noua abordare” a standardizarii în cadrul

Uniunii Europene sunt:

a) îmbunatatirea competitivitatii internationale a produselor

europene si eliminarea barierelor tehnice, îndeosebi din calea

comertului european

b) obligatia statelor membre de a nu interzice punerea în circulatie a

produselor care îndeplinesc conditiile directivelor comunitare si

eliminarea barierelor tarifare

c) asigurarea marcarii corespunzatoare a produselor si

perfectionarea calitatii acestora

d) asigurarea liberei circulatii a produselor pe piata unica si

maximizarea profiturilor firmelor producatoare

Ecomarketi ng

e) asigurarea unor conditii minime de calitate a produselor si

respectarea legislatiei comunitare în vigoare

7. A dori calitate înseamna a raspunde:

a) unei exigente economice, unei exigente de competitivitate, unei

noi culturi, unei noi stari de spirit

b) exigentelor conceptului de calitate totala

c) unor exigente economice si unor exigente din sfera sociala

d) unei exigente economice si unei noi culturi

e) exigentelor pietei si evolutiei social-culturale

8. Dupa natura lor, caracteristicile de calitate ale produselor pot fi

grupate în:

a) functionale si nefunctionale

b) principale si secundare

c) tehnice, economice si ecologice

d) economice, sociale si ecologice

e) tehnice, economice si sociale

9. Defectele unui produs pot fi grupate în urmatoarele trei categorii:

a) de structura, de prezentare, de promovare

b) functionale, de prezentare, de evaluare

c) functionale si structurale, de aspect, de ambalare

d) de aspect, de evaluare, de promovare

e) de structura, critice minore

10. Diagrama Pareto mai este cunoscuta si sub denumirea:

a) cauza -efect

b) minim-maxim

Sistemul calitatii

c) diagrama arbore

d) 80/20

e) diagrama de corelare

11. Caracterul dinamic al calitatii este determinat de:

a) progresul tehnico-stiintific, exigentele crescânde ale

consumatorilor, concurenta

b) evolutia costurilor si preturilor, educarea publicului, progresul

firmei

c) concurenta, cresterea costurilor, interesele consumatorilor

d) progresul tehnico-stiintific, exigentele crescânde ale

consumatorilor, interesele firmei

e) exigentele crescânde ale consumatorilor, concurenta, interesele

firmei

12. Caracterul complex al calitatii este dat de cele trei functii ale sale:

a) economica, ecologica si sociala

b) tehnica, economica si sociala

c) tehnica, economica si ecologica

d) economica, sociala si valorica

e) economica, valorica si functionala

13. Lipsa de calitate este generata de cauze legate de:

a) materiile prime, procesul de fabricatie, structura organizationala,

factorul uman

b) sistemul inputurilor

c) sistemul inputurilor si factorul uman

d) lipsa de cunostinte si lipsa de motivatie

e) necunoasterea nevoilor clientului

Ecomarketi ng

14. Scara calitatii include urmatoarele zone:

a) zona rosie, zona de indiferenta, zona de fidelizare, zona calitatii

totale

b) zona de indiferenta, zona de fidelizare, zona calitatii totale

c) zona calitatii partiale si zona calitatii totale

d) zona de atractie, zona de fidelizare, zona gri

e) zona de acceptare , zona de fidelizare, zona calitatii totale

15. La baza standardizarii europene nu sta principiul: a) simplificarii

b) cooperarii c) selectarii

d) revizuirii e) complementaritatii

16. În functie de rolul pe care îl au în determinarea utilitatii produsului si

de ponderea lor în stabilirea calitatii, proprietatile produselor pot fi clasificate în:

1. fizice 2. principale

3. secundare 4. minore

5. chimice 6. tehnice

7. economice 8. ecologice

a) 1, 2, 8 b) 2, 3, 4 c) 6, 7, 8 d) 1,5, 6 e) 1, 7, 8

Sistemul calitatii

17. Noile directii de apreciere a calitatii produselor sunt urmatoarele: 1. aprecierea calitatii prin intermediul produselor concurente

2. aprecierea calitatii prin intermediul cantitatii 3. aprecierea calitatii prin intermediul raportului cost - pret

4. aprecierea evolutiei calitatii prin evolutia pretului 5. aprecierea calitatii prin intermediul noncalitatii

6. aprecierea calitatii prin evolutia costurilor 7. aprecierea multifactoriala a calitatii 8. aprecierea calitatii prin evolutia tehnologiei.

a) 1, 2, 3 b) 1, 4, 5 c) 2, 3, 4 d) 4, 5, 6 e) 6, 7, 8

Ecomarketing


1. Formularea si realizarea strategiilor de marketing ecologic se afla

sub influenta:

1. cerintelor ecologice

2. potentialului firmei

3. potentialului pietei

4. preferintelor consumatorilor intermediari/finali

5. asteptarilor distribuitorilor

6. mixului promotional

7. minimizarii costurilor

a) 1, 2, 4 b) 2, 3, 5 c) 1, 2, 3 d) 4, 5, 7 e) 1, 5, 6

2. Politicile ecologice trebuie sa vizeze cel putin doua aspecte, si

anume:

a. managementul ecologic si informatia ecologica

b. strategiile ecologice si strategiile de marketing

c. managementul produselor si managementul organizational

d. informatia ecologica si strategiile ecologice

e. informatia ecologica si gestiunea ecosistemelor

3. Gestiunea mediului trebuie sa fie conceputa ca un proces continuu,

dinamic, care se poate defini prin urmatoarele dimensiuni:

1. procesul de planificare, prin care se defineste traseul ce urmeaza

a fi parcurs

2. conceperea unor noi proiecte

3. urmarirea si controlul sistemului ambiental


4. reîntoarcere la natura

5. cucerirea de noi piete

6. exportul de poluare

7. modificarea comportamentului de consum

a) 1, 2, 4 b) 3, 4, 5 c) 4, 5, 6 d) 3, 4, 7 e) 1, 2, 3

4. Pentru transpunerea în practica a unor programe de formare privind

realizarea gestiunii mediului trebuie avute în vedere si urmatoarele aspecte:

1. instrumente didactice care sa porneasca de la analiza unor cazuri

concrete

2. confruntarea permanenta a teoriei (cunostintelor) cu practica

(rezultatele obtinute)

3. pregatirea specialistilor în gestiune ambientala sa fie facuta în

cadrul unor colective multidisciplinare

4. stimularea populatiei pentru a participa la acest proces.

5. influentarea comportamentului consumatorului

6. formularea de raspunsuri la cererile care vin din partea

consumatorilor

7. integrarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt si mediu cu


8. minimizarea costurilor si obtinerea unor produse de calitate prin

cunoasterea în profunzime a legislatiei în vigoare

a) 1, 2, 5, 6 b) 3, 4, 7, 8 c) 1, 2, 3, 4 d) 2, 4, 5, 6 e) 1, 2, 3, 8

5. Problemele care pot sa apara în cadrul elaborarii unui program de

gestiune ambientala sunt diverse, ele referindu-se, în principal, la:

1. cerintele si asteptarile consumatorilor

Ecomarketing

2. posibilitatile limitate de cuantificare a anumitor variabile

ambientale necesare pentru realizarea efectiva a programului

3. interesele pe termen scurt ale societatii

4. dificultatile în ceea ce priveste integrarea dimensiunilor fizice cu

cele social-economice ale mediului

5. conceperea unui sistem de management tipic fiecarei firmei

6. integrarea diverselor tipuri de abordari asupra problematicii

mediului

a) 1, 2, 3 b) 2, 3, 5 c) 2, 4, 6 d) 4, 5, 6 e) 2, 3, 4

6. Forma de management care se refera la inovare, protectia mediului si

obtinerea de profit este cunoscuta sub denumirea de:

a. excelenta tehnologica

b. inginerie manageriala

c. management prin obiective

d. managementul riscului

e. management tehnologic

7. Minimizarea costurilor protectiei mediului se realizeaza prin:

1. reducerea costurilor cu protectia mediului la utilizatorul de produs

(produse mai putin poluante, preluarea de catre furnizor a

produsului uzat);

2. reducerea propriilor costuri cu protectia mediului si cu

managementul acestuia;


3. identificarea unor optiuni noi, favorabile protectiei mediului, în

ansamblul produsului de fabricatie, capabile sa duca la obtinerea

de economii.

4. reducerea consumului de produse/servicii

5. utilizarea de tehnologii alternative

6. cresterea productivitatii muncii

a) 1, 5 b) 1, 2 c) 2, 4 d) 5, 6 e) 4, 6

8. Obtinerea unui “reflex ecologic” se realizeaza prin:

1. conceperea unui sistem de management tipic fiecarei firmei;

2. integrarea preocuparilor ecologice printre criteriile de

performanta ale managerilor;

3. sensibilizarea personalului firmei la preocuparile actuale si la

tendintele în domeniu, identificate la firmele concurente,

4. includerea în programele de pregatire profesionala a elementelor

de protectie a mediului.

5. realizarea de produse curate

6. eliminarea incertitudinii din strategia de dezvoltare

7. adoptarea modurilor de consum durabil

8. practicarea unor metode si tehnici de conducere moderne

a) 1, 2, 3 4 b) 5.6.7.8 c) 1, 2, 5, 6 d) 3, 4, 5,6 e) 2, 4, 6, 8

9. Marketingul de orientare ecologica practicat de firma presupune

parcurgerea urmatoarelor etape:

a) informare, analiza, control

b) analiza, planificare, aplicare

c) informare, analiza, aplicare

Ecomarketing

d) analiza, aplicare, evaluare

e) informare, aplicare, control

10. Departamentul de marketing al firmei are sarcina de a examina

activitatile desfasurate de firma nu doar prin prisma efectelor econom ice si

de scurta durata, ci si prin prisma efectelor care ies din sfera economicului si

care se pot manifesta pe o perioada mai îndelungata. Definim astfel:

a) abordarea social-economica a pietei

b) orientarea firmei catre interesele societatii

c) orientarea firmei catre public

d) responsabilitatea pe termen lung a firmei

e) responsabilitatea sociala a firmei

11. Firma care a adoptat sau care are în vedere adoptarea principiilor

ecomarketingului va acorda o atentie deosebita urmatoarelor probleme:

a) asumarii responsabilitatii sociale, utilizarii rationale a resurselor,

conceperii unor produse/servicii compatibile cu cerintele de

protectie a mediului

b) asumarii responsabilitatii sociale, utilizarii rationale a resurselor,

protectiei consumatorilor

c) utilizarii rationale a resurselor, conceperii unor produse/servicii

compatibile cu cerintele de protectie a mediului, profitabilitatii

d) asumarii responsabilitatii sociale, protectiei consumatorilor,

profitabilitatii

e) utilizarii rationale a resurselor si protectiei mediului


12. Nu reprezinta o premisa a mixului de ecomarketing:

a) informatii despre produse si procedee compatibile cu mediul

b) vânzare în favoarea unor cerinte ecologice

c) actiuni de Public Relations cu tematica ecologica

d) substituirea materiilor prime limitate cu altele existente din

abundenta

e) promovarea vânzarilor prin diferentierea preturilor.

13. Una din principalele modalitati de culegere si analiza a informatiilor

necesare elaborarii unei strategii de piata cu orientare ecologica este:

a) curba de difuziune

b) analiza seriilor de date

c) cercetarea directa

d) ancheta

e) interviul

14. Scenariul ecologic se dezvolta, de obicei, în urmatoarele variante:

a) principala si secundara

b) optimista, plauzibila si pesimista

c) directa si indirecta

d) optimista si pesimista

e) actuala si de perspectiva

15. Strategiile de marketing ecologic pe care le poate adopta firma sunt

de doua tipuri:

a) directe si indirecte

b) active si/sau pasive

Ecomarketing

c) principale si secundare

d) actuale si de perspectiva

e) defensive si/sau ofensive

16. Competitivitatea ecologica presupune :

a) anticiparea schimbarilor, minimizarea costurilor protectiei

mediului, obtinerea unui reflex ecologic

b) cunoasterea în profunzime a legislatiei în vigoare, minimizarea

costurilor, obtinerea unor produse de calitate

c) protectia mediului, maximizarea profitului, satisfacerea

consumatorilor

d) integrarea oportunitatilor de mediu în procesul decizional,

realizarea de noi produse în functie de cerintele pietei, reducerea

propriilor costuri cu protectia mediului si cu managementul

acestuia

e) conceperea unui sistem de management tipic fiecarei firme,

sensibilizarea personalului firmei la preocuparile actuale si la

tendintele în domeniu, reducerea costurilor protectiei mediului.

Ecomarketing


1. Alaturi de factorii economici, asupra pietei actioneaza într-o mare

masura si factorii sociologici:

1. familia

2. categoria socioprofesionala a consumatorului sau a familiei din

care face parte

3. gruparile de ordin geografic si administrativ teritorial

4. tipul si gradul de concentrare a localitatii

5. obiceiurile si traditiile de consum

6. tipul de consum preferat

7. apropierea de o anumita piata

8. dispozitia pentru economii sau pentru investitii

a) 1, 2, 3, 4 b) 2, 3, 6, 7 c) 4, 5, 6, 7 d) 1, 2, 3, 6 e) 1, 2, 3, 8

2. Abordarea pietelor de catre firmele orientate spre marketingul

ecologic se poate face prin intermediul strategiilor:

1. active

2. pasive

3. concentrate

4. diferentiate

5. de cooperare

6. previzionale

7. complementare

8. directe

a) 1,3,4 b) 2,6,7 c) 3,4,6 d) 4,5,6 e) 3,4,5


3. Dreptul consumatorului la libera alegere este limitat de manifestarea

urmatoarelor categorii de restrictii:

1. naturale

2. economice si sociale

3. guvernamentale

4. culturale

5. familiale

6. discriminatorii

7. geografice

8. ambientale

a) 1, 2, 3 b) 1, 3, 8 c) 3, 4, 6 d) 5, 6, 7 e) 6, 7, 8

4. Ecomarketingul abordeaza piata:

a) direct si/sau indirect

b) static si/sau dinamic

c) concentric si/sau diferentiat

d) în prezent si/sau în perspectiva

e) reala si/sau potentiala

5. Care dintre urmatoarele modele prezentate mai jos nu se constituie

într-un model explicativ al consumului?

a) modelul psihologic

b) modelul economic

c) modelul temporal

d) modelul cauzal

e) modelul functional

Ecomarketing

6. Libertatea economica a consumatorului poate fi:

a) activa sau pasiva

b) directa sau indirecta

c) ofensiva sau defensiva

d) pozitiva sau negativa

e) reala sau potentiala

7. Realizarea libertatii economice pozitive a consumatorului presupune:

a) informare corecta si completa, libertate de intrare , sistem liber de

preturi

b) cunoastere a legislatiei, manifestare libera a concurentei, putere

de cumparare

c) putere de cumparare, abundenta de produse pe piata, sistem liber

de preturi

d) respectare a principiilor economiei de piata, venituri sificiente ,

preturi accesibile

e) informare corecta si completa, sistem liber de preturi, manifestare

libera a concurentei.

Ecomarketing


1. În ecomarketing, clasificarea produselor/serviciilor nu include categoria:

a. sanatoase b. dezirabile c. ineficiente d. placute e. profitabile

2. Eficienta programelor de marcare ecologica a produselor se

determina la nivelul: 1. producatorului 2. consumatorului 3. mediului înconjurator 4. filierei produsului 5. pietei 6. concurentei 7. vânzatorului 8. distribuitorului

a) 1, 2, 3 b) 2, 3, 4 c) 4, 6, 7 d) 1, 2, 7 e) 3, 4, 5

3. Nu reprezinta criteriu determinant al valorii estetice a produsului: a) criteriul economic b) criteriul aptitudinii la folosire si valorii functionale c) criteriul satisfacerii consumatorului d) criteriul unitatii si componentelor e) criteriul armoniei între aspect si utilizare

4. Pentru ecomarketing, analiza ciclului de viata reprezinta:

a) traseul parcurs de un produs de la aparitia sa pe piata pâna la disparitia sa din consum si utilizare

b) o metoda de evaluare a calitatii produselor c) un instrument component al strategiei de piata a firmei d) un instrument utilizat în analiza calitatii totale e) un inventar care permite celui interesat sa masoare cantitatea de

deseuri generata în fiecare etapa a ciclului de viata al produsului.

Ecomarketing


1. Consumul de tip durabil poate fi realizat prin utilizarea urmatoarelor

instrumente politice:

1. programe de educare si informare

2. sustinerea initiativelor locale

3. stimularea reducerii consumului

4. responsabilizarea firmelor

5. cointeresarea public ului

6. restrictii în domeniul proprietatii si utilizarii

7. reducerea subventiilor în cazul afectarii mediului

8. proceduri de transformare a pietelor, tinând cont de problemele de

mediu.

a) 1, 2, 3 b) 6, 7, 8 c) 1, 2, 5 d) 3, 4, 6 e) 2, 3, 8

2. Consumul durabil presupune:

a) o renuntare la consum

b) o reducere a consumului

c) orientarea consumului catre un produs mai putin prelucrat

d) o schimbare a comportamentului consumatorului

e) consumarea produselor ecologice.



1. Tehnologiile industriale “curate” nu presupun:

a) reducerea utilizarii substantelor periculoase;

b) un mediu de lucru mai bun;

c) reducerea productiei de deseuri;

d) cucerirea de noi piete

e) reducerea consumului de combustibili fosili si a altor resurse

materiale.

2. Nu reprezinta avantaje ale integrarii politicilor agricole cu cele

privind protectia mediului înconjurator:

a) avantaje economice pentru agricultori

b) avantaje economice pentru ansamblul regiunii

c) avantaje sociale

d) avantaje pentru filiera agroalimentara

e) avantaje economice la nivel national

3. Sunt considerate produse ecologice (conform Reglementarii

2092/1991 a CEE) produsele agricole transformate sau netransformate care

contin ingrediente obtinute conform principiilor de productie ecologice în

proportie de:

a) 90-95%

b) peste 90%

c) peste 95%

d) 95-98%

e) 100%

Ecomarketing

4. Ecomarketingul în agricultura nu se refera la:

a) protejarea solului, apelor si aerului, împotriva poluarii si

degradarii;

b) refacerea solului, apelor si aerului, acolo unde au avut de suferit;

c) cercetarea si introducerea în productia agricola si în industria

alimentara a bioindustriilor, a biotehnologiilor si a tehnologiilor

ecologice(regenerabile, alternative, organice etc .);

d) colectarea si utilizarea pentru hrana omului si animalelor într-o

proportie cât mai mare a tuturor produselor comestibile furnizate

aproape gratuit de catre natura(fructe de padure, vânat, produse

alimentare oferite de ape etc);

e) optimizarea utilizarii substantelor chimice si naturale în vederea

obtinerii unor recolte mari

5. Pentru extinderea productiei si pietei produselor agroalimentare

realizate prin tehnologii ecologice, cercetarile de ecomarketing trebuie

orientate în urmatoarele directii:

1. depistarea zonelor si gospodariilor agricole în care se practica cu

prioritate tehnologii ecologice;

2. cercetarea productiei, distributiei si profitului în aceste

gospodarii;

3. cercetarea pietei produselor agricole ecologice si a posibilitatilor

de extindere a acesteia;

4. testarea pietei pentru anumite produse realizate prin tehnologii

nepoluante,


5. experimentarea unor structuri de productie si de marketing ale

produselor agroalimentare ecologice si promovarea acestora pe

piata interna si pe cea externa;

6. dimensionarea cererii totale a populatiei

7. studierea filierelor agricole si alimentare

8. studierea randamentelor medii ale plantelor si animalelor

a) 2, 3, 4, 5 b) 1, 2, 6, 7 c) 4, 5, 6, 7 d) 3, 4, 5, 7 e) 1, 2, 3, 8

6. Obiectivele agriculturii ecologice sunt urmatoarele :

1. o mai buna integrare agroalimentara

2. satisfacerea consumatorilor

3. utilizarea extensiva a terenurilor agricole

4. optimizarea raportului intrari-iesiri în sistemul agricol

5. sa evite toate formele de poluare, atât la nivelul produselor, cât si

la nivelul mediului

6. sa mentina fertilitatea naturala a solurilor

7. sa permita agricultorilor un nivel de viata decent

8. sa produca alimente în cantitati suficiente si la un nivel calitativ

corespunzator

a) 1, 2, 3 b) 5, 6, 8 c) 1, 7, 8 d) 2, 6, 7 e) 2, 4, 5

7. Expansiunea rapida a comertului implica unele pericole clare,

precum:

1. depozitarea de substante toxice

2. distrugerea padurilor tropicale

3. crearea unor “paradisuri” ale poluarii

Ecomarketing

4. atacarea legilor ecologice ca “bariere comerciale netarifare”

(pe masura ce sunt încheiate tratate de comert liber)

5. globalizarea

6. limitarea consumului de bunuri si servicii în scopul protectiei

mediului

7. principiul apararii sanatatii consumatorilor si a mediului pe

termen lung

a) 1, 2, 6 b) 2, 4, 6 c) 1, 2, 3 d) 4, 5, 6 e) 5, 6, 7

8. Impactul comertului asupra mediului natural îmbraca forma unor

probleme de ordin general sau particular, precum:

1. subminarea legilor si standardelor ecologice

2. dependenta tarilor sarace de exporturile de materii prime

3. reciclarea si recuperarea ambalajelor

4. modificarea comportamentului de consum

5. influentarea preferintelor consumatorilor

6. stimularea consumului de produse verzi

a) 1, 4 b)1, 2 c) 3, 4 d) 2, 5 e) 3, 6

9. Dirijarea spre tarile mai putin dezvoltate, în primul rând datorita

preturilor mai mici, a produselor agroalimentare (si a altor categorii de

produse) poluate, care nu pot fi valorificate pe pietele tarilor dezvoltate

defineste:

a) exportul activ

b) exportul ilegal

c) exportul de saracie

d) exportul de poluare

e) exportul negru


10. Alaturi de exportul de poluare, transferarea ramurilor economice

poluante în tarile din zonele defavorizate ale lumii se face nu doar pentru

transferarea costurilor poluarii în tarile respective, ci si pentru:

a) accesul la forta de munca mai ieftina

b) accesul la tehnologie al tarilor respective

c) crearea avantajului comparativ

d) sprijinirea economiilor sarace

e) cucerirea de noi piete.

Ecomarketing (2006) (Stoian)

Documents

Transcript of Ecomarketing (2006) (Stoian)