Plan:

1. Apariţia si dezvoltarea istoricaa. Crearea istorică a sistemului.b. Perioada legislativăc. Expansiunea in afara Europei

2. PILONII FAMILIEI DE DREPT ROMANO GERMANICE : DREPTUL GERMAN ŞI DREPTUL FRANCEZ.

Definiții

Romanii au fost un popor practic, astfel că preocupările lor în domeniul teoretizării au avut un rol secundar.În Institutele lui Justinianștiința dreptului este definită ca fiind „Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia” (știința dreptului sau jurisprudența este cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și nedrept)

Ulpian a definit dreptul roman prin intermediul principiilor sale, astfel: „juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere suum cuique tribuere” (principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său”.

Potrivit opiniei lui Celsus, „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și a echității).

Aceste trei definiții reflectă confuzia dintre drept, pe de o parte, și morală și religie pe de altă parte. Inițial, ca și egiptenii, babilonienii sauindienii, romanii nu au făcut o distincție clară între normele juridice, religioase și morale. Definiția dată în Institutele lui Justinian combină elementul religios cu cel uman, legat de drept și morală, iar Ulpian aduce în discuție două principii morale (a trăi în mod onest și a nu vătăma pe nimeni) și unul de drept (a da fiecăruia ce i se cuvine). În definiția dată de Celsus, cuvântul echitate are dublu sens, moral și juridic.

1.APARITIA SI DEZVOLTAREA ISTORICAIn panorama sistemelor de drept contemporan o importanţă deosebită îi

aparţine marelui sistem de drept romano-germanic. Aceasta nu pentru că ar fi unul dintre cele mai vechi, dar datorită locului însemnat pe care îl are în lumea contemporană, ducând mai departe principiile dreptului roman, reprezentând un adevărat atelier în care au fost forjate mai multe concepte juridice moderne şi fiind răspândit astăzi nu numai în Europa, ci şi în America Centrală şi de Sud, precum şi în Africa.

Marele sistem de drept romano-germanic nu este rezultatul unei fuziuni dintre dreptul roman şi cutumele germanice, dar atât elementul romanistic cât şi cel germanic au exercitat în procesul său de formare o influenţă hotărâtoare. Sub denumirea de mai sus se înţelege marele sistem juridic contemporan, care include sistemele francez şi german şi cele înrudite cu acestea. Această denumire este convenţională deoarece un număr mare de sisteme naţionale nu îşi găsesc sorgintea în nici unul din aceste două drepturi, ci reprezintă rezultatul exportului de legislaţie practicat de state ce au deţinut cândva întinse imperii coloniale , ca Spania, Portugalia sau Italia. Însă, această alăturare poate suscita anumite nedumeriri deoarece cei care au avut un anumit contact cu ambele lumi juridice - franceză şi germană - au remarcat evidente deosebiri de mentalitate, de mod de abordare a fenomenului juridic, de terminologie şi chiar de conţinut al unor instituţii.

O analiză aprofundată demonstrează însă că deosebirile sunt departe de a fi esenţiale. Cele două sisteme naţionale au o bogată moştenire comună provenită din dreptul roman pe de o parte, din dreptul cutumiar germanic, care a influenţat nu doar legislaţia modern germană, dar şi cutumele franceze ce au stat la baza codificărilor napoleoniene pe de altă parte. In ambele sisteme rolul de izvor de drept permanent îl joacă legea. Tendinţa de codificare, ilustrată de apariţia codurilor civile şi comerciale, tendinţă ce îşi pune amprenta pe înfăţişarea sistemului, reprezintă una din cele mai însemnate trăsături de unire. Deşi există, unele concepte diferite, fondul major noţional al celor două sisteme este identic, în primul rând datorită faptului că ele au o origine comună. Puternica influenţă a dreptului roman a adus la o anumită identitate de optică la toţi juriştii aşa-numiţi « continentali ».

Autorii care au cercetat istoria dreptului european sunt de acord că momentul apariţiei dreptului romano-germanic se situează în secolul al XIII al erei noastre. Astfel, cum arată R.David, elementele juridice au existat şi înainte de această dată. Exista bineînţeles dreptul roman care se aplica pe acest teritorii, mai existau şi cutumele aplicabile peste tot în Europa, dintre care rolul preponderent l-au avut cutumele franceze şi germane şi odată cu trecerea secolelor s-a sintetizat şi conturat un nou sitem de drept. Un rol deosebit în acest sens l-au avut universităţile medievale, care erau pe atunci adevărate focare ale culturii timpului. În universităţile italiene , franceze şi germane marii jurişti ai epocii au creat o doctrină juridică cu caracter universal.

Prima etapă a procesului de universalizare a dreptului a constituit-o evident, recepţia dreptului roman, care a conferit Europei un sistem mai mult sau mai puţin unitar.

După căderea imperiului roman Europa s-a trezit împărţită în nenumărate state care s-au grăbit să-şi formeze sisteme juridice proprii, iar contribuţia universităţilor europene venea împotriva acestei tendinţe de fărâmiţare prin crearea unui corp de principii şi de reguli universal aplicabile. Aşadar, universităţile erau înclinate să întreprindă o operă de sinteză şi să apeleze la marele fond juridic pe care îl reprezenta dreptul roman, cu prestigiul şi perfecţiunea sa formală, superior, incontestabil, din punct de vedere tehnico-juridic, cutumelor locale, mijloc excelent în opera de unificare naţională care începuse în Germania şi Italia.

Din secolul al XIII, dreptul roman dobândeşte pe această cale din ce în ce mai mult teren în Europa. Este unul din aspectele revenirii la dreptul roman şi de transmitere a lui la popoare care avuseseră iniţial alte sisteme de drept.

Procesul de receptare a dreptului roman s-a lovit astfel de forţa cutumei. Desigur , acestea reprezentau nişte colecţii de cutume cu caracter fragmentar care erau alese şi sistematizate de jurisconsulţi.În cadrul operei de redactare a cutumelor, autorii care făceau parte din cei mai prestigioşi jurişti ai timpului au apelat adesea la cunoştinţele lor de drept roman pentru acoperirea lacunelor dar şi-pe alocuri - pentru a corecta anumite soluţii care veneau în contradicţie cu principiile dreptului roman.

Substanţa cutumelor nu reflecta dreptul roman în forma sa clasică, ci ceea ce era denumit «  dreptul vulgar », un fel de drept cutumiar format prin adaptarea simplificată a normelor dreptului roman la nevoile locale ale provinciilor.

Şi în această epocă sunt reflectate nişte influenţe greco-orientale asupra dreptului roman care au alterat puritatea ideologică a sistemului de drept. La această etapă de formare a sistemului romano-germanic au adus o influenţă deosebită şi codificările care se înregistrau în secolele XV şi XVI ale erei noastre, menite să creeze o adevărată punte între dreptul roman şi cel al evului mediu pe de o parte şi cel al marilor invazii a popoarelor migratoare, îndeosebi germanice, din secolele IV şi V , pe de altă parte.

Dintre cele mai importante codificări se poate de notat. Edictum Theodorovici, promulgat în a doua jumătate a secolului al V-lea de

Theodoric II, regele Vizigoţilor. Codex Euricianus, promulgat pe la 475 e.n. de regele Euric. Lex Romana Burgundiorum, promulgată de regele Gundobad (516), în

Regatul Burgundiei ,Aceste compilaţii au stat la baza receptării dreptului roman şi au constituit mai

târziu un material preţios pentru codificările realizate în Evul Mediu. Un rol important mai târziu a avut Corpus Iuris Civilis al lui Iustinian, care a fost receptat în estul Europei începând din secolul al IX, iar în apus din secolul al XI şi care a fost adaptat la nevoile epocii şi tării date.

În alte ţări ca Belgia şi Olanda a avut loc practic o recepţie totală a dreptului roman. În alte ţări, această receptare a fost restrânsă pentru anumite regiuni geografice, de exemplu în Franţa se deosebesc două zone bine determinate. Partea

de nord est , alături de Germania era denumită „ţara dreptului scris”, pa când partea de sud-vest era „ţara dreptului nescris”, în care guvernau cutumele locale.

Un rol deosebit în receptarea dreptului roman l-au avut şcolile glosatorilor şi postglosatorilor. Primii au încercat pe marginea scrierilor clasice glose sau adnotări - adică să dea sensul exact al dispoziţiilor,iar postglosatorii au încercat începând cu secolul al XIV-lea să facă dezvoltări considerabile dreptului roman şi au pus noi baze ale evoluţiei dreptului privat cum ar fi, dreptul comercial şi dreptul internaţional privat. Astfel, postglosatorii au realizat opera de creaţie de fuziune a dreptului roman cu prevederile care îşi găseau originea în cutume şi au creat reglementări noi, astfel creând un drept nou modernizat care era numit „usus modernus pandectarum”. Cele mai serioase obstacole au fost întâlnite de postglosatori în Franţa , Spania şi Portugalia. Şcoala cea mai recunoscută în acest sens a fost Şcoala umaniştilor, curent care tindea nu la transformarea şi adaptarea dreptului roman ci la purificarea acestuia, la înlăturarea oricărei influenţe externe, la readucerea lui în starea originară.

În Portugalia şi Spania, usus modernus pandectarum a fost stopat prin cunoscuta lege a „citatelor”, care impunea ca în cazurile de dubiu să se recurgă la opiniile a trei jurisconsulţi: Bartolus, Baldus şi Accursius.

Din contra, şcoala postglosatorilor s-a bucurat de succes în Germania unde a fost continuată de şcoala pandectiştilor, care a dominat gândirea juridică germană până în secolul XIX, culminând cu adoptarea Codului civil german de la 1900.

Însă, receptarea dreptului roman nu s-a oprit aici. Una din căile cele mai importante de pătrundere în Europa au fost codificările întreprinse în diferite ţări europene începând din secolul XVIII.

Prin adoptarea unor coduri civile au fost introduse în multe state un număr important de principii şi norme din dreptul roman. Printre acestea: codul bavarez din 1756, codul prusian din 1794, codurile civile adoptate în secolul al XIX-lea (codul francez sau codul austriac, codul german din 1900 ori codurile elveţiene din 1881, 1907, şi 1911).

O influenţă deosebită asupra formării sistemului de drept al statelor occidentale a vut-o dreptul canonic catolic. Prin „dreptul canonic” se înţelegeau două corpuri deosebite de reguli. Primul dintre ele era „dreptul divin” , care recunoşteau unor precepte izvorâte din Marea Scriptură , caracterul unor norme juridice. Astfel în Evul Mediu, împrumutul cu dobânda era interzis în toate legislaţiile ţărilor catolice, deoarece principiul canonic „mutuum date nihil inde sperantes” interzicea categoric dobânda.

Alte izvoare ale acestui „drept divin „ au fost reprezentate de aşa numita „tradiţie divină”, cât şi de lucrările teologilor creştini din Evul Mediu. Dreptul canonic este fundamentat de următoarele izvoare principale: Sursa principală a acestuia era „Opus juris canonici”, elaborat în secolul al XVI-lea şi format din îmbinarea mai multor acte normative catolice. El cuprindea Decretul lui Graţian din 1150- o compilaţie privată a unor monumente legislative catolice pentru a elimina discordanţele dintre acestea, apoi Decretaliile papei Grigore al IX-lea- acte normative ulterioare codificării întreprinse de Graţian, apoi era aşa-numitul „Liber

Sextus” sau, în franceză, „Le sexte”, o culegere de decretalii dată în anul 1928 de Papa Bonifaciu al VII-lea, apoi veneau „Clementinele”, care reprezentau canoanele Conciliului de la Viena din 1811 şi decretaliile pontificale ale papilor Clement al V-lea şi Ioan al Xii-lea, emise între anii 1313 şi 1317, mai apoi cele numite „Extravagantes” o serie de decretalii noi, neoficiale, codificate pe la anul 1500 de juristul canonic Jean Chapouis. Un alt monument care a avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării sistemelor juridice romaniste a fost Conciliul de la Trento (1546-1563) în urma căruia a fost interzisă căsătoria solo-sensu, adică prin liberul acord al părţilor şi a fost introdusă intervenţia clericului care o oficia, căsătoria fiind considerată o taină. În afara izvoarelor tradiţionale, dreptul canonic catolic cuprinde şi izvoare moderne, principalul izvor pe care se bazează întregul drept canonic actual este „Codex juris canonici”. Adoptat în anul 1917 de papa Benedict al XV-lea, act care ţinea seama de transformările produse în moravurile societăţii occidentale.

Influenţa pe care dreptul canonic a exercitat-o asupra dezvoltării dreptului civil din ţările occidentale este substanţială, domeniul cel mai puternic în care dreptul canonic a fost mai puternic a fost cel al relaţiilor de familie. Datorită acestei influenţe s-a admis instituţia legitimării copiilor naturali, cu excepţia celor adulteri, a fost stabilită lista impedimentelor la căsătorie, a fost stabilită distincţia între căsătoria nulă şi cea anulabilă ş.a. Deci, am putea spune că influenţa exercitată de dreptul canonic asupra dreptului civil din sistemul romano-germanic a fost masivă şi esenţială. Dar în afară de aceasta, doctrina catolică a avut şi părţi negative, astfel am putea spune că ea nu s-a ocupat deloc de regimurile matrimoniale şi dreptul canonic nu cuprinde nici o dispoziţie în acest sens. Dreptul canonic nu cunoştea instituţia divorţului şi de aceea în unele ţări legislaţia nu cunoaşte instituţia divorţului sau o refuză până în prezent ( Quebec, Argentina, Brazilia, Chile, Columbia). Ca substitutiv al divorţului, legislaţia ţărilor catolice a introdus instituţia „separaţiei de corp”, care în unele cazuri înlocuieşte divorţul iar în altele, există în paralel cu acesta.

Receptarea dreptului canonic catolic a avut loc în special pe două căi. În unele ţări, ca şi în regiunile catolice ale Germaniei, dreptul canonic a fost receptat, împreună cu dreptul roman, fără o anumită introducere formală, ca şi cum ar fi acelaşi corp de reguli. În alte ţări, a avut loc un urma concordatelor de Vatican cu acestea.

Dar, indiferent de aceasta, se poate de spus că dreptul canonic catolic a exercitat o influenţă importantă asupra dreptului din ţările occidentale, astfel aducându-şi contribuţia la configurarea marelui sistem de drept romano-germanic.

Dreptul canonic protestant, spre deosebire de dreptul canonic catolic a jucat un rol mai redus în procesul de formare a acestui sistem de drept. El a preluat corpul de doctrină catolic şi l-a modificat în conformitate cu doctrina protestantă.

Aşa cum protestanţii privesc căsătoria nu ca un act sacru, ca la catolici, ci ca un contract de drept civil, dreptul lor canonic admite fără rezerve divorţul. Protestanţii au limitat considerabil lista impedimentelor la căsătorie, listă foarte dură la catolici şi au eliminat toate elementele care provin din adulter.

O anumită influenţă a avut-o şi dreptul canonic ortodox. Spre deosebire de dreptul canonic catolic, cel ortodox a recunoscut întotdeauna instituţia divorţului şi a respins-o pe cea a separaţiei de corp. Însă, influenţa dreptului ortodox a fost puţin cercetată datorită teoriei marxist leniniste care nega influenţa dogmei religioase asupra creării normelor juridice. Totuşi, am putea menţiona drept exemplu interdicţia de a se căsători a patra oară, aceasta găsindu-şi originea într-o dispută dintre împăratul Bizanţului , Leon Filozoful şi patriarhul de la Constantinopol, Nicodim care a refuzat să-i acorde împăratului dreptul de a se căsători după ce a divorţat de trei ori: regula a existat în dreptul tuturor ţărilor ortodoxe şi a existat până nu demult în dreptul grec modern.

b.Perioada legislativă.Şcoala dreptului natural a obţinut în această privinţă succese deosebite. În

primul rând ea a făcut să se recunoască că sfera dreptului trebuia să cuprindă relaţiile între guvernanţi şi guvernaţi, între administraţie şi persoanele particulare. În acest sens dreptul roman formulase doar distincţia în drept public şi drept privat, dar totuşi dreptul public era lăsat la o parte şi cea mai mare atenţie a fost acordată dreptului privat. Şcoala dreptului natural atrage atenţia juriştilor asupra acestei probleme şi către sfârşitul secolului XIX , începutul secolului XX se dezvoltă dreptul administrativ, dreptul constituţional , dreptul penal ş.a. Anume în secolul al XIX-lea, în secolul Iluminiştilor, curentul puternic al şcolii naturaliste a dorit să fie pus capăt diversităţii existente între cutume şi ca în cadrul tuturor popoarelor să se stabilească un drept în conformitate cu raţiunea şi ordinea naturii înseşi.

Al doilea succes remarcabil al şcolii naturaliste a fost codificarea. Codificarea a reprezentat realizarea concepţiei menţinute în toată opera de creare întreprinsă de universităţi. Codificarea la acea epocă era tehnica care permitea realizarea ambiţiei şcolii dreptului natural care consta în elaborarea unui drept care să convină societăţii moderne şi care în consecinţă să fie aplicat de tribunale. Codificarea a pus capăt arhaismelor şi în acelaşi timp fărâmiţărilor dreptului şi a numeroaselor cutume existente. Pentru ca codificarea să se bucure de succes şi să se încununeze de succes, ea avea nevoie ca două condiţii să fie întrunite, în primul rând ea trebuia să reprezinte opera unui suveran iluminat care să consacre principiile noi ale justiţiei, libertăţii şi a demnităţii indivizilor. Pe de altă parte, ea trebuia ca această operă de codificare să fie realizată într-o ţară mare care să exercite asupra altora o influenţă deosebită în acest sens. Şi deci la acest capitol se poate de spus că după Revoluţia franceză din 1789 şi ideile care ăi sunt consecinţă, cât şi datorită expansiunii napoleoniene, codul civil german Allgemeines Landrecht din 1794 a eşuat de faptul că n-a îndeplinit prima condiţie, iar cel austriac din 1811 a avut o expansiune limitată datorită celei de a doua condiţii.

Uneori se propune ideea că codificarea ar fi adus la divizarea dreptului european dar, la acest subiect trebuie de spus că dreptul care era studiat până în secolul al XIX-lea în Universităţi, nu era şi dreptul aplicat în practică. Codificarea prin ea înseşi n-a împărţit unitatea dreptului european, din contra, expansiunea codului lui Napoleon a consolidat această unitate. Mai trebuie de spus că codificarea a constituit un instrument admirabil, în Europa, şi afara ei, pentru expansiunea dreptului romano-germanic. Scopul codificării la etapa dată era de a

enunţa principiile unui jus commune nou, adaptat la condiţiile şi necesităţile oamenilor secolului al XIX-lea. Codificarea realizată în secolul XIX în Franţa s-a răspândit în toată Europa şi a fost rezultatul operei oamenilor iluştri ca PORTALIS, BIGOT PREAMENEU, TRONCHET, MELEVILLEş.a. Ea a permis reînnoirea soluţiilor juridice şi unificarea lor. Dar aceasta a adus la revenirea juriştilor la metodele glosatorilor din Evul Mediu. Un anumit naţionalism juridic s-a instaurat pe parcursul secolului al XIX-lea şi până cel de-al doilea război mondial. Dar dezvoltarea relaţiilor internaţionale, mondializarea economiei, multitudinea tratatelor internaţionale şi a organismelor internaţionale, încearcă să atenueze, din ce în ce mai mult, acest naţionalism juridic, cel puţin în Occident.

Consecinţele dezvoltării sistemului de drept romano-germanic în sec. XX.Apropierea sistemelor de drept din diferite ţări romanice.Secesiunea sistemului de drept socialist.Dezvoltarea unui drept european.c. Expansiunea sistemului de drept romano-germanic în afara Europei. Colonizarea vastelor teritorii peste mări a adus la expansiunea în afara Europei

a familiei de drept romano-germanice. Iar codificarea adoptată în secolele XIX şi XX a favorizat pe de altă parte această expansiune într-un număr mare de alte ţări.

America. Coloniile spaniole, portugheze, franceze şi olandeze din America, stabilite pe teritorii practic nelocuite sau a căror civilizaţii erau gata să dispară, au acceptat în mod natural concepţiile juridice caracteristice familiei romano-germanice. La început exista pe aceste teritorii un drept foarte primitiv, dar odată cu dezvoltarea Americii, dreptul practic existent a început să se apropie de dreptul savant, adică acel drept doctrinar care era studiat în universităţile din America şi apoi începând cu metropolele, a începu să se dezvolte dreptul care era conceput în coduri asemenea celor europene. Întrebarea ce persistă este de a şti în ce măsură condiţiile caracteristice Americii, bineînţeles diferite de cele europene, au contribuit la conferirea unei anumite originalităţi drepturilor Americii în raport cu drepturile europene ale familiei romano-germanice Astfel , se poate atesta un regim agrar foarte original care se mai menţine încă în Mexic, Guatemala, sau Peru.

O altă problemă ar fi cea cu referinţă la unele teritorii foste colonii spaniole sau franceze care astăzi aparţin unor sisteme politice dominate de Common-Law sau sunt supuse unei influenţe politice dominante a unei ţări făcând parte din Common-Law. În aceste condiţii s-a păstrat oare tradiţia sistemului romano-germanic. Fostele colonii spaniole care astăzi fac parte din SUA (Florida, California, Nieu Mexic, Arizona, Texas etc.) au putut păstra unele instituţii din dreptul colonial anterior, dar în prezent au devenit state aparţinând la Common-Law. Louisiana, Quebec, Santa-Lucia şi Puerto-Rica au menţinut până astăzi tradiţia lor şi sunt supuse unui drept mixt împrumutând unele elemente de Common-Law dar menţinând într-o oarecare măsură apartenenţa lor la familia romano-germanică.

Africa şi Madagascar. Expansiunea familiei de drept romano-germanic a avut loc în egală măsură în Africa şi Madagascar ca consecinţă a colonizării. În aceste ţări nu exista nici un sistem de drept elaborat şi structura tribală existentă în genere paraliza evoluţia dreptului. În aceste regiuni a fost importată chiar şi noţiunea de

drept de către puterile occidentale. Statele foste colonii ale imperiului francez, Zair, Ruanda, Burundi şi Somalie şi fostele colonii spaniole şi portugheze aparţin astfel familiei de drept romano-germanic. Insula Maurice şi Seychelles, din anumite considerente de ordin istoric, fac parte din aceiaşi familie în pofida apartenenţei lor la ţările Commonwealth. Etiopia, în pofida colonizării franceze cu codul penal, codul civil, codul de comerţ de inspiraţie franceză are o procedură penală şi civilă reglementată prin coduri de model englez. Aceste particularităţi deosebite ar face să se creadă că drepturile din Africa ar trebuie considerate drept constituind grupuri autonome în sânul familiei de drept romano-germanice,Republica Africa de Sud a făcut parte înainte de anexarea sa de către Anglia , din familia romano-germanică. Dar dreptul romano olandez care se aplica acolo a fost pus în pericol de suveranitatea engleză şi sub influenţa modificărilor care au avut loc s-ar putea crede că drepturile din Africa de Sud, Rhodesia, Botswana, Lesotho ş.a. ar constitui nişte sisteme de drept mixte.

Africa de Nord însă, sub influenţa colonizării şi influenţa politică sau culturală a Franţei în deosebi menţine legături strânse cu familia romano-germanică. În aceste ţări continuă să joace un rol important în unele domenii şi dreptul musulman.

Asia şi Indonezia. Familia romano-germanică are adepţi şi la cele două extremităţi ale Asiei. Începând cu anul 1839, Turcia a căutat în modelul codurilor europene a formulă de modernizare a dreptului său. Rămânând fidelă tradiţiei musulmane până la războiul din 1914, ea a încercat de atunci să respingă această tradiţie şi a adoptat în anul 1926 Codul elveţian al obligaţiilor şi de atunci aparţine la familia romano-germanică. Celelalte state arabe au fost mai puţin revoluţionare. Evoluţia lor prin multe caracteristici se aseamănă celei a Egiptului, care a păstrat legăturile juridice cu Franţa, moştenite de la Imperiul Otoman şi care corespundeau înclinărilor lor, dar ele n-au abandonat complet dreptul musulman, ca şi Turcia, dar au conservat numeroase instituţii ale dreptului musulman. Un caz deosebit îl prezintă Israelul deoarece mandatul britanic asupra Palestinei a înlocuit într-o mare măsură influenţa franco-otomană până atunci în vigoare prin cea a Common-Law. Acelaşi lucru s-a produs în Irak şi Iordania , dar dispariţia mandatului britanic a fost urmată de revenirea la concepţiile de drept romano-germanice.

Peninsula Arabă a fost supusă influenţei romano-germanice. Influenţa engleză şi americană a fost puternică în Arabia Saudită şi Emirate, dar legăturile petroliere au favorizat schimburile cu ţările din sistemul romano germanic. Astfel, o anumită influenţă a apărut doar în unele ramuri de drept. Astfel, Kuweitul a adoptat un cod de comerţ după cel egiptean, influenţat şi el la rândul său de dreptul francez. Yemenul este mai aproape di sistemul de drept socialist. O situaţie confuză domină în Iran şi Afganistan. Şi este greu de spus care instituţii de drept romano-germanic, sau socialist sau o revenire la dreptul musulman sunt considerate mai pure. Un succes trecător a fost obţinut de familia romano-germanică în China, însă mai apoi a fost distrus de succesul partidului comunist. Acelaşi lucru pentru Vietnam şi Coreea de Nord. Legături puternice cu familia romano-germanică există în Japonia, Taiwan, Coreea de Sud iar o situaţie confuză domină în Cambodgia şi Laos. Colonizarea spaniolă a adus Filipine în cadrul familiei romano-germanice

dar ocupaţia americană de 50 de ani a adus la constituirea unor elemente noi de drept mixt. Sri Lanka de asemenea poate fi atribuită unui sistem mixt de drept (ca şi Africa de Sud).Indonezia şi ea de asemenea, colonizată de olandezi, se apropie de familia romano-germanică, dar datorită influenţei dreptului musulman şi dreptului cutumiar astfel încât am putea considera acest sistem de drept de asemenea mixt.2.PILONII FAMILIEI DE DREPT ROMANO GERMANICE : DREPTUL GERMAN ŞI

DREPTUL FRANCEZ.

Dreptul German

Istoria germană se poate considera că începe de la împărţirea din 843 a Imperiului lui Carol cel Mare, când Ludvig Germanul primeşte teritoriile de la est de Rin şi din părţile răsăritene ale imperiului carolingian. Triburile germanice de dincoace de Rin – ca şi cele stabilite pe teritoriul fostului imperiu roman-, aplicau normele cutumiare, dreptul popular, creat în adunările populare şi transmis oral. În secolele V-IX, s-a dezvoltat un drept civil obişnuielnic, care se exprima în limba latină, numit Landsrecht. Sistemul jurisdicţional introdus de Carol cel Mare depindea direct de împărat şi aplica dreptul roman. O dată cu împărţirea imperiului, provinciile germane se întorc la cutumele locale. Receptarea dreptului roman în Germania. Încă de la înfiinţarea sa, în Sfântul Imperiu Roman de Origine Germană s-a aplicat, în principiu, dreptul roman. Spunem în principiu, căci dreptul obişnuielic a rămas valabil, în sensul că se aplica mai întâi dreptul local şi apoi dreptul comun, care era dreptul roman. Receptarea dreptului roman s-a făcut şi pe calea organizării judiciare. În Germania judecătorii apelau pentru relaţii la oamenii de ştiinţă jurişti; ei nu cunoşteau obiceiul local, căci el nu era codificat ca în statele scandinave şi nimeni nu-l studia sistematic pentru a-l face accesibil măcar judecătorilor. În statele germane s-a folosit o practică numită „trimiterea dosarului”, prin care judecătorii trimiteau cazul la facultăţile vremii, pentru ca acestea să dea o sentinţă. Dar facultăţile studiau dreptul roman, deci ele nu propuneau o soluţie străină de acest drept. Carol al V-lea desăvârşeşte organizarea juridică a imperiului, promulgând, în anul 1532, Constitutio Criminalis Carolina, care combina prevederi din Codul lui Justinian cu tradiţiile locale. Primele codificări germane În statele germane apar numeroase coduri înainte de codificarea lui Napoleon. Astfel, în Bavaria, prinţul elector Max Josef al II-lea a dispus codificarea numeroaselor norme bavareze în Codex Iuris Criminalis, în 1751, Codex Iuris Bavaricus Iudicialis, 1753; Codex Maximilianus Bavaricus Civilis, 1756 etc. O veritabilă codificare se face în Prusia, în anul 1794 – din care s-au

inspirat Codul lui Napoleon şi Codul Austriac- pe timpul lui Friedrich Vilhelm al II-lea, care promulgă un adevărat monstru legislativ, compus din 19.208 articole. Codul făcea diferenţă între nobili, burghezi şi ţărani şi nimeni nu putea depăşi situaţia dobândită prin naştere, fiecare categorie socială având drepturi specifice. În concepţia germană, dreptul privat, care se referă la relaţiile dintre subiecte cu poziţii egale în raporturile civile, se compune din dreptul civil şi dreptul privat special, care reglementează relaţiile dintre grupele speciale de subiecţi- categoriile profesionale sau cele de afaceri. Codul civil german – Bürgerliches Gesetzbuch (BGB) Codul civil german este un cod general, în sensul că se aplică la toate relaţiile reglementate de dreptul privat şi pentru toate statele federale germane, având de la început acest domeniu de aplicare. Codul a fost adoptat sub formă de lege în 1896 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900. Din 3 octombrie 1990 se aplică şi în fosta R.D.G., care îşi elaborase, în 1975, propriul cod. Codul civil german conţine 2385 articole. El cuprinde 5 cărţi: Cartea I reglementează statutul juridic al persoanelor; Cartea a II-a, obligaţiile; Cartea a III-a ,bunurile; Cartea a IV-a, dreptul familiei; Cartea a V-a, succesiunile. Codul are o structură originală, fondată pe teoria pozitivistă şi pe dreptul civil general, care cuprinde reguli aplicabile şi altor ramuri de drept privat. În Codul civil german s-a introdus o nouă subdiviziune – dreptul consumatorului, care instituie sancţiuni pentru serviciile şi mărfurile necorespunzătoare livrate de furnizorii direcţi sau de angrosişti. Potrivit acestor norme, sunt consumatori nu numai persoanele fizice, dar şi consumatorii productivi; practic, prin dreptul consumatorului se asigură protecţia calităţii serviciilor şi mărfurilor, instituindu-se răspunderea furnizorului. Dreptul de consum face parte, în Germania, din dreptul civil general şi cuprinde două grupe de subiecţi, special protejate prin reglementările U.E.: consumatorul şi întreprinzătorul. Este exclus de la reglementările Codului civil, domeniul public – când subiectul este purtătorul puterii publice şi acţionează în această O veritabilă codificare se face în Prusia, în anul 1794 – din care s-au inspirat Codul lui Napoleon şi Codul Austriac- pe timpul lui Friedrich Vilhelm al II-lea, care promulgă un adevărat monstru legislativ, compus din 19.208 articole. Codul făcea diferenţă între nobili, burghezi şi ţărani şi nimeni nu putea depăşi situaţia dobândită prin naştere, fiecare categorie socială având drepturi specifice. În concepţia germană, dreptul privat, care se referă la relaţiile dintre subiecte cu poziţii egale în raporturile civile, se compune din dreptul civil şi dreptul privat special, care reglementează relaţiile dintre grupele speciale de subiecţi- categoriile profesionale sau cele de afaceri. Codul civil german – Bürgerliches Gesetzbuch (BGB) Codul civil german este un cod general, în sensul că se aplică la

toate relaţiile reglementate de dreptul privat şi pentru toate statele federale germane, având de la început acest domeniu de aplicare. Codul a fost adoptat sub formă de lege în 1896 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900. Din 3 octombrie 1990 se aplică şi în fosta R.D.G., care îşi elaborase, în 1975, propriul cod. Codul civil german conţine 2385 articole. El cuprinde 5 cărţi: Cartea I reglementează statutul juridic al persoanelor; Cartea a II-a, obligaţiile; Cartea a III-a ,bunurile; Cartea a IV-a, dreptul familiei; Cartea a V-a, succesiunile. Codul are o structură originală, fondată pe teoria pozitivistă şi pe dreptul civil general, care cuprinde reguli aplicabile şi altor ramuri de drept privat. În Codul civil german s-a introdus o nouă subdiviziune – dreptul consumatorului, care instituie sancţiuni pentru serviciile şi mărfurile necorespunzătoare livrate de furnizorii direcţi sau de angrosişti. Potrivit acestor norme, sunt consumatori nu numai persoanele fizice, dar şi consumatorii productivi; practic, prin dreptul consumatorului se asigură protecţia calităţii serviciilor şi mărfurilor, instituindu-se răspunderea furnizorului. Dreptul de consum face parte, în Germania, din dreptul civil general şi cuprinde două grupe de subiecţi, special protejate prin reglementările U.E.: consumatorul şi întreprinzătorul. Este exclus de la reglementările Codului civil, domeniul public – când subiectul este purtătorul puterii publice şi acţionează în această calitate. Dreptul public se deosebeşte de dreptul civil prin norme materiale, dar şi prin norme procesuale. Conflictul de interese între stat şi cetăţean se judecă de tribunale administrative. Codul civil german s-a inspirat din dreptul roman, dar, în acelaşi timp, se îndepărtează de valorile pe care acesta le-a protejat: dreptul roman nu cunoştea noţiunea de drept subiectiv, pe când Codul german, bazat pe teoria personalităţii, creează un drept în numele individului. În dreptul civil german, victima unui accident de circulaţie, de pildă, are drept la despăgubire nu numai pentru paguba suferită- cum ar fi după dreptul roman- , căci i s-a diminuat patrimoniul său, dar şi pentru neuzul unui autoturism de schimb pe timpul cât a fost privat de folosinţa propriului autoturism- pe timpul reparaţiei, de exemplu, chiar dacă nu a închiriat efectiv un autoturism pe această perioadă. O altă diferenţă faţă de dreptul roman este că acesta nu cunoştea ierarhizarea legilor, pe când dreptul german, şi nu numai el, o cunoaşte şi o promovează. Este vorba, mai întâi, de preeminenţa dreptului federal faţă de legislaţia landurilor. Apoi, este vorba de verificarea constituţionalităţii legilor, potrivit unei ierarhii între diferitele norme juridice. Sunt considerate izvoare de drept: Constituţia, legea, ordonanţele puterii executive, dispoziţiile locale autonome, obiceiul şi, mai nou, dreptul european. Dreptul civil german este lipsit de formalismul caracteristic dreptului roman, fiind chiar mai puţin formalist decât dreptul francez. Cu toate acestea,

proprietatea este ocrotită special. În sensul Codului civil german, proprietatea imobilelor se transmite prin înscrierea în cartea funciară, care nu este numai un mijloc de publicitate, ci şi un mijloc de realizare a tradiţiunii din dreptul roman.

Dreptul austriac

Prin Patenta imperială din iunie 1811, Francisc al II-lea, împărat al Austriei, rege al Ungariei şi al Boemiei, a introdus codul civil general de la data de 1 ianuarie 1812, acesta aplicându-se în Austria fără întrerupere până în 1938, când a fost scos din uz. După eliberarea Austriei, Codul civil a fost repus în vigoare şi, cu unele modificări, se aplică şi azi. Codul are 1502 articole şi s-a inspirat, în parte, din prevederile codului prusian din 1784, influenţat, cum am văzut, de gândirea pandectistă, adeptă a adaptării dreptului roman la realităţile vremii, şi, în parte, din Codul lui Napoleon, deşi acesta era mai puţin influenţat de dreptul canonic. Conceptual, însă, codul este original; el nu preia metoda cazuistică a codului prusian, este mult mai influenţat de dreptul canonic şi nu este cantonat în principii rigide de interpretare. Caracteristica principală a Codului civil austriac este inspirarea sa , adaptată, din dreptul roman, la fel ca şi celelalte coduri din familia dreptului romano-germanic. Codul a introdus egalitatea sexelor, a desfiinţat privilegiile de clasă, a afirmat libertatea proprietăţii, respectul drepturilor câştigate etc.; pe plan economic, el asigură libertatea contractelor, respectarea drepturilor terţelor persoane, dobândite de bună credinţă, egalitatea femeilor cu bărbaţii în privinţa drepturilor şi obligaţiilor, încheierea contractelor comerciale fără formalităţi, interzicerea contractelor imorale. O altă caracteristică este flexibilitatea în interpretare, ceea ce a făcut ca modificările lui să fie foarte rare, el fiind preluat de toate regimurile politice care s-au perindat în Austria. Codul este puternic influenţat de religia catolică, divorţul fiind pronunţat de instanţele civile, dar pentru temeiuri conforme cu concepţiile religioase. Codul austriac este împărţit în trei părţi: Prima parte reglementează materia persoanelor – căsătoria, relaţiile dintre părinţi şi copii etc.; Partea a II-a se referă la dreptul asupra lucrurilor; Partea a III-a are un caracter general, cuprinzând dispoziţii comune, cum ar fi modificarea obligaţiilor, prescripţia extinctivă, uzucapiunea. Codul civil austriac nu se aplică actelor de comerţ şi cambiale. Trăsături principale: a) În privinţa persoanelor 1. Codul instituie egalitatea cetăţenilor, indiferent de sex, religie, clasă. 2. Străinii au drepturi egale cu cetăţenii austrieci, cu condiţia reciprocităţii. 3. Căsătoria civilă este obligatorie. Căsătoria se desface numai pentru motivele prevăzute de lege; există principiul culpabilităţii soţului, care atrage răspunderea faţă de soţul nevinovat aflat în

nevoie. 4. Minoratul se sfârşeşte la 21 de ani pentru băieţi, femeia capătă drept de folosinţă prin căsătorie, a cărei vârstă minimă este de 18 ani. b) În privinţa bunurilor 1. Posesiunea este ocrotită, dacă este exercitată cu bună-credinţă, anume prevăzută de lege. Astfel, posesorul bunului cumpărat la licitaţie nu poate fi evins. 2. Succesiunea se diferă legal sau testamentar. Copiii din afara căsătoriei sunt egali în drepturi cu copiii legitimi. 3. Obligaţiile derivă din lege, contract sau din delicte civile.

Dreptul scandinav

Dreptul roman a pătruns şi în statele scandinave, în primul rând prin universităţi. Studenţii suedezi şi danezi au studiat în secolul XVII la universităţile germane. Pe de altă parte, în statele nordice s-au înfiinţat universităţi în care se preda dreptul roman. Statele nordice au o istorie aparte, cu multe trăsături comune, ceea ce face ca dreptul scandinav să fie relativ unitar în toate statele nordice. Danezii au întocmit, în 1683, un cod care, practic, a fost copiat de Norvegia, în 1867, pentru că ambele state aveau acelaşi rege, Cristian al II-lea. În Suedia primul cod apare în 1734. Islanda nu are cod civil, ea aplică legile norvegiene şi daneze. Cel mai bine cunoscut este codul suedez, deşi limba suedeză are o circulaţie mai restrânsă. Codul suedez nu este un cod civil, ci un cod de legislaţie; el cuprinde sub formă de titluri, materii diferite: căsătoria, succesiunea, imobilele, construcţiile, comerţul, infracţiuni şi pedepse, procedura judiciară. O trăsătură generală a dreptului suedez, ca şi a dreptului scandinav, de altfel, este rolul important ce se acordă cutumei. În dreptul scandinav, cutuma trebuie să fie confirmată judecătoreşte, ceea ce o aseamănă cu Common Law. Începând din 1879 a avut loc o acţiune de unificare legislativă între Danemarca, Suedia, Norvegia, la care s-au alăturat Finlanda şi Islanda. Ca urmare, în materie de căsătorie, de drept civil, drept comercial, legislaţiile lor sunt identice.

Dreptul elveţian

Dreptul elveţian actual este codificat, dar codurile sunt scrise în patru limbi oficiale: germana, franceza, italiana şi retroromana. Dreptul elveţian s-a constituit sub influenţa dreptului roman şi a cutumelor germanice, dar dezvoltate de statele independente, care erau cantoanele. Dreptul privat, în Elveţia, se compune din codul civil elaborat în 1907, modificat din 1952 de 15 ori, completat cu un cod al obligaţiilor. Elveţia are dispoziţii complementare de execuţie a codului civil, care cuprind: dreptul persoanei – starea civilă şi dreptul de asociere; dreptul familiei – înregistrarea căsătoriilor, adopţiunea, autoritatea parentală; drepturile reale –

proprietatea funciară, proprietatea asupra navelor şi aeronavelor; dreptul străinilor de a achiziţiona bunuri imobiliare, proprietatea mobiliară; gajul – imobiliar şi mobiliar; registrele funciare şi măsurătoarea cadastrală. Codul obligaţiilor reglementează: responsabilitatea pentru faptele ilicite; executarea obligaţiilor; vânzarea şi schimbul etc. Elveţia foloseşte aceleaşi prevederi pentru relaţiile civile şi cele comerciale, neavând coduri separate pentru acestea. Codul are 5 cărţi – persoanele, dreptul familiei, succesiunile, drepturile reale şi, cum am văzut, un cod aparte, care formează cartea a V-a, codul obligaţiilor. Codul prevede că judecătorul aplică cutuma, în lipsa unei prevederi legislative.

DREPTUL LATIN

Dreptul francez. Sistemul naţional german şi sistemul naţional francez constituie pilonii de bază ai familiei romano-germanice. Cele două sisteme au la bază 3 elemente: dreptul roman, care a fost receptat diferit, dreptul germanic, reprezentat de cutumele locale, şi ele diferite, şi dreptul canonic. Dreptul roman nu a fost receptat în Franţa ca drept obligatoriu – ratio imperrii, ci ca drept care îşi trage puterea din convingerea emanată de justeţea soluţiilor pe care le oferea, din logica specifică poporului ce îl crease – ratio rationis. El a pătruns în cutume neindividualizat, căci puterea politică nu accepta, oficial, ca un drept străin să opereze în Franţa, unde regele se conducea după regula le roi est empereur en son royaume. Cutumele, pe lângă faptul că erau incomplete, erau şi nesigure şi, în mare parte, necunoscute, atât în Germania, cât şi în Franţa. De aceea, regii în Franţa şi împăraţii, în Germania, au dorit o unificare legislativă, împăraţii germani apelând la dreptul roman, iar regii Franţei la întărirea cutumelor, exemplu fiind Carol al VII-lea, care a dispus, în anul 1453, prin Ordonanţa de la Montil-Les Tours, redactarea oficială a cutumelor franceze. Prin aceasta, dreptul s-a îndreptat spre un făgaş naţional. În secolul VIII se dezvoltă dreptul public – datorită şcolii naturaliste, care a promovat ideile dreptului natural în construcţia de stat, înlocuind astfel concepţiile religioase cu privire la originea divină a puterii. În universităţile franceze s-a predat timp de 6 secole dreptul ca un model de dreptate, vechile obiceiuri fiind considerate ca ius asinium. Ştiinţa juridică franceză împarte evoluţia dreptului francez în 3 perioade: a) Prima perioadă este cea a vechiului drept, format din cutumele locale, care, la rândul lor, se divizau în cutumele din nord, unde predomina influenţa dreptului roman, şi cutumele din sud-vest, unde predomina dreptul nescris. În această perioadă, alături de cutume se emiteau edicte, ordonanţe, scrisori patente ale regilor, care se aplicau pe întreg regatul, dar care, cum am arătat, priveau dreptul civil mai mult sub aspect

procedural. b) A doua perioadă începe cu Revoluţia franceză; este perioada aşanumitului drept intermediar, inaugurată de Adunarea Constituantă, creată după 17 iunie 1789 din Statele Generale; atunci s-au adoptat mai multe decrete, care au înlăturat relaţiile feudale şi au instituit relaţii de tip capitalist, au eliminat normele dreptului canonic, care interziceau dobânda, au suprimat inegalitatea între moştenitori – dreptul de progenitură fiind înlăturat, copiii din afara căsătoriei beneficiind de aceleaşi drepturi ca şi copiii din căsătorie; regimul bunurilor se unifică – diferenţa dintre bunurile mobile şi cele imobile, practic, dispare, se instituie regula publicităţii imobiliare etc. c) A treia perioadă este cea de după apariţia Codului civil al lui Napoleon, ea continuă şi azi. Codul civil francez În martie 1804, Napoleon a semnat codul, care nu a fost niciodată abrogat, deşi a suferit, de-a lungul vremii, numeroase modificări. Codul rezerva 1766 articole dreptului de proprietate; dreptul persoanei era reglementat în 500 de articole; succesiunile cuprindeau reglementări bazate pe principiile revoluţiei: dreptul la testament, rezerva testamentară; familia era legitimă, dar femeia nu avea putere juridică asupra bunurilor familiale. Principiile revoluţiei nu au fost preluate în întregime: femeia era lipsită de drepturi faţă de bărbatul ei, succesiunea se deferea cu prioritate rudelor, chiar fraţilor, în defavoarea soţiei; copiii nelegitimi nu erau egali cu copiii rezultaţi din căsătorie; codul penal reintroduce „moartea civilă” pentru condamnaţii la pedepse grele etc. Codul civil francez a fost preluat de Belgia, Luxemburg, Polonia, Elveţia romandă şi, împreună cu alte legi franceze, de România, în anii 1864-1865, de Portugalia, Spania, Egipt. Codul a fost impus şi coloniilor franceze. Politica metropolei faţă de colonii era o politică de asimilare a populaţiilor. De aceea, prin Edictul din 28 mai 1664, judecătorul din colonii era obligat să se conformeze ordonanţelor regale şi Cutumei de Paris., ceea ce însemna că locuitorii coloniilor erau consideraţi cetăţeni ai Franţei, dacă erau de condiţie liberă şi exercitau o profesiune conform legii creştine. Prin legile apărute în timpul Revoluţiei, locuitorii coloniilor au fost supuşi legii franceze. Teritoriile care făceau parte din imperiul francez – mai puţin Guineea – au acceptat să facă parte, după cucerirea independenţei, din Comunitatea franceză, denumită, după 1958, Uniunea franceză. Din punct de vedere juridic, fiecare stat îşi are propria politică, dar din punct de vedere jurisdicţional, mai toate statele respective se orientează spre Occident. În statele africane subzistă proprietatea privată, de tip occidental, conform dreptului francez, concomitent cu proprietatea de grup.

Dreptul Italian

După destrămarea Imperiului Roman de Apus, teritoriile Italiei au cunoscut dreptul roman de factură bizantină sau dreptul german adus de populaţiile germanice ocupante. În 1796, trupele revoluţionare franceze au creat pe teritoriul actual al Italiei mai multe state libere, care au devenit apoi dependente de Napoleon. Starea de dependenţă a făcut ca o mare parte a acestor stătuleţe să preia legile franceze, mai ales, după apariţia Codului Civil şi a celui Comercial. Codul civil italian a fost adoptat la 5 iunie 1865; totodată, un nou cod comercial, care a abrogat codul introdus de Napoleon, a intrat în vigoare în 1882. Deşi original, codul civil italian era în mare parte o variantă a codului francez. El se deosebeşte de Codul civil francez în special, în ceea ce priveşte căsătoria; consacra numai căsătoria civilă şi nu admitea divorţul, problemă care a fost mult timp negociată cu Vaticanul. Prin Acordul de la Latran, din 11 februarie 1929, revizuit la 18 februarie 1984, s-a convenit ca statul italian să admită încheierea căsătoriei în concordanţă cu condiţiile dreptului catolic, ceea ce implica neadmiterea divorţului. Codul a fost reînnoit, în 1942. Specific acestui cod este libertatea de formă pentru încheierea căsătoriei; dreptul comercial este inclus în dreptul civil; după exemplul elveţian, au fost incluse în codul civil şi relaţiile de muncă, ce cuprind toate formele de activitate – manuală, intelectuală , ca şi dreptul de creaţie, exercitată corporatist sau individual. La 1 decembrie 1970, pe baza unui referendum în care 59% dintre participanţi au aprobat Legea Fortuna-Bastini, în Italia s-a introdus legal divorţul.

Dreptul spaniol

Specific Spaniei este faptul că influenţa dreptului roman s-a exercitat aici nu pe calea receptării lui, ca la germani, şi nici pe cale procedurală, ca la francezi, ci pe cale doctrinară. Ca peste tot în Europa Medievală, şi în statele spaniole a predominat obiceiul local, dar, spre deosebire de alte state europene, aici obiceiul a fost de timpuriu codificat. Este vorba de acel Fuero Juzgo, care a fost întocmit în secolul VII şi s-a aplicat aproape cinci secole. Codul civil spaniol a fost adoptat abia în 1889, chiar după unele coduri adoptate în America Latină. Concepţia codului este originală: el nu se aplică în provinciile în care există dreptul foral; o altă caracteristică specifică numai acestuia este faptul că dă prioritate cutumei, în sensul că se aplică normele codului civil doar în lipsa obiceiului juridic. Codul spaniol a fost influenţat de codul francez, de codul italian şi de codul portughez, preluând, totodată, o mare parte din cutumele locale, şi s-a fondat prin normele canonice. El a influenţat, la rândul său, codurile civile din Cuba, Honduras, Panama, Porto Rico. Codul civil spaniol cuprinde câteva părţi: persoanele,

bunurile şi proprietatea, modul de a dobândi proprietatea, obligaţiile şi contractele. Codul din 1889 prevedea numai căsătoria religioasă, dar legile actuale recunosc două feluri de căsătorii, canonică şi civilă.

Dreptul portughez

Se spune despre Codul civil portughez că este expresia „geniului juridic portughez”. Codul civil portughez se abate de la modelul francez al structurării materiale, el fiind, mai degrabă, un tratat de drept civil; conţinutul său, în multe privinţe, conferă autoritate de lege unor teze juridice, expuse de autori. Un alt element inedit este preluarea unor vechi ordonanţe din secolele XV şi XVI ale regilor Alfons sau Filip. Codul portughez are instituţii inedite. Astfel, se înfiinţează un consiliu de tutelă, compus din judecătorii de district şi supleanţii lor, unde se pot face apeluri împotriva Consiliului de familie, organism care are atribuţii de asemenea, originale, cum ar fi puterea de a decide separaţia de corp a soţilor şi separaţia bunurilor lor; fraţii şi surorile sau tata, mama şi copiii, pot institui o societate familială. Regimul bunurilor era strict reglementat: posesiunea mobiliară trebuia transcrisă, testamentul nu era valabil decât dacă s-a făcut în prezenţa a cinci martori. În anul 1967, Portugalia a introdus un nou Cod civil, de această dată după modelul german: în 1977, printr-un decret lege, codul civil a fost revizuit, introducându-se prevederi moderne în privinţa egalităţii sexelor. Inedit în codul din 1967 este dreptul mamei de a înlătura, prin declaraţia ei, prezumţia de paternitate. Mai menţionăm Codul comercial portughez, adoptat în 1881, concis, modern şi eficient.