Drept roman. unitatea iii

3. PERSOANE ŞI CAPACIT ĂŢI. FAMILIA

3.1. Noţiuni generale 61

3.2. Puterea părintească 77

3.3. Căsătoria 84

3.4. Concubinatul, adrogaţiunea, adopţiunea, legitimarea 93

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 98

Teste de autoevaluare 98

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 99

Bibliografie minimal ă 99

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să descrii condiţiile puterii părinteşti;

• să identifici elementele definitorii ale capacităţii juridice;

• să enumeri condiţiile de validitate ale căsătoriei romane;

• să descrii noţiunile de concubinaj, adrogaţiune, adopţie.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 9 ore

Andy Puşcă

Drept roman

3.1. Noţiuni generale

Noţiunea de persoanunitate indisolubilăsa juridică, noţiunea se referjuridice ca subiect de drepturi

În societatea sclavagistcunoscută tuturor oamenilor, deoarece sclavii nu erau considerajuridică - drept (instrumenta vocaliajuridică, de a fi cu alte cuvinte titulari de drepturi avea drepturi şi obligapersonalitate sau capacitate juridicprincipiu numai oamenilor liberi, cjuridic al cuvântului, întrucât numai ei puteau participa la raporturile juridice ca titulari de drepturi ş

Capacitatea juridicănaşte, ci o suprastructurşi care la rândul ei, printrde persoană, adică ideea de subiect de drepturi persona, care iniţial însemna masca pe care actorii o purtau când interpretau rolurile încredinţate. Sensul juridic dobândit ulterior de cuvântul exclude simbolismul ini„personalitatea” sau capacitatea juridicobligaţii, de a „juca

Pe lângă termenul de de subiect de drept partea corporală cea mai semnificativsociale pe care le desf(caput) derivă şi no

Capacitatea juridicăde exerciţiu. Pentru ca un om scapacitatea de drept cât cerea să fie îndeplinite mai multe condisă fie cetăţean (status civitatisnu se găsească în puterea pde fapt sau de exercicondiţiile menţionate stare mintală, vârstconcepţia romană considera o femeie incapabilmintale care întuneca folosirea corectse bucurau de capacitateasex masculin, în plenitudinea facultse bucurau de deplina capacitate de fapt.

Reţine clasificarea capacităţii!

Persoane şi capacit

Drept roman

iunea de persoană în sensul ei larg şi obişnuit desemnează omul privit ca o unitate indisolubilă în totalitatea structurii sale fizice şi psihice. În accep

ţiunea se referă la omul cu posibilităţi de a participa în raporturile ice ca subiect de drepturi şi de obligaţii.

În societatea sclavagistă, aptitudinea de a avea drepturi şi obliga tuturor oamenilor, deoarece sclavii nu erau consideraţ

drept „persoane”, ci simple „lucruri” (res) „unelte grinstrumenta vocalia) – şi, în consecinţă, incapabili de a avea un rol în via

, de a fi cu alte cuvinte titulari de drepturi şi obligaţii. Aptitudinea de a şi obligaţii, de a juca un rol în viaţa juridică

personalitate sau capacitate juridică; ea aparţinea în societatea romanprincipiu numai oamenilor liberi, căci numai aceştia erau persoane în sensul juridic al cuvântului, întrucât numai ei puteau participa la raporturile juridice ca

turi şi de obligaţii.

Capacitatea juridică nu este aşadar în dreptul roman o calitate cu care omul ste, ci o suprastructură ce se întemeiază pe relaţiile de producţie sclavagiste

i care la rândul ei, printr-o dialectică firească, le ocroteşte. La romani no, adică ideea de subiect de drepturi şi obligaţii se redă prin cuvântul

care iniţial însemna masca pe care actorii o purtau când interpretau ţate. Sensul juridic dobândit ulterior de cuvântul

exclude simbolismul iniţial al termenului, ci dimpotrivă, continua deoarece sau capacitatea juridică este aptitudinea de a avea drepturi

juca” un rol în viaţa juridică.

termenul de persona, romanii mai foloseau pentru a desemna node subiect de drept şi obligaţii pe cel de caput (cap), pornindu-se evident de la

ă cea mai semnificativă pentru un individ în toate activitsociale pe care le desfăşoară. De altfel, după cât se pare de la acest cuvânt

şi noţiunea de capacitate.

Capacitatea juridică era de două feluri: de drept sau de folosinţă şiu. Pentru ca un om să fie pe deplin capabil trebuia să

capacitatea de drept cât şi pe cea de fapt. Capacitatea de drept sau de folosin fie îndeplinite mai multe condiţii: omul să fie liber (status libertatis

status civitatis) şi să fie şef de familie (status familiă în puterea părintească a altei persoane. La rândul ei, capacitatea

de fapt sau de exerciţiu era recunoscută numai acelor persoane care pe lângţionate - îndeplineau şi unele condiţii de fapt cu privire la sex,

, vârstă etc. Într-adevăr, unele persoane datorităia romană considera o femeie incapabilă în multe privin

mintale care întuneca folosirea corectă a raţiunii, inexperienţei, vârstei etc., nu se bucurau de capacitatea de fapt sau de exerciţiu. Aşadar, numai persoanele de sex masculin, în plenitudinea facultăţilor intelectuale, având o anumitse bucurau de deplina capacitate de fapt.

i capacităţi. Familia

61

ă omul privit ca o i psihice. În accepţiunea

i de a participa în raporturile

i obligaţii nu era tuturor oamenilor, deoarece sclavii nu erau consideraţi de ordinea

unelte grăitoare” , incapabili de a avea un rol în viaţa

ii. Aptitudinea de a a juridică se numeşte

inea în societatea romană în tia erau persoane în sensul

juridic al cuvântului, întrucât numai ei puteau participa la raporturile juridice ca

adar în dreptul roman o calitate cu care omul s-ar iile de producţie sclavagiste

romani noţiunea ii se redă prin cuvântul

ial însemna masca pe care actorii o purtau când interpretau ate. Sensul juridic dobândit ulterior de cuvântul persona nu

, continua deoarece este aptitudinea de a avea drepturi şi

, romanii mai foloseau pentru a desemna noţiunea se evident de la

pentru un individ în toate activităţile cât se pare de la acest cuvânt

ţă şi de fapt sau să posede atât

i pe cea de fapt. Capacitatea de drept sau de folosinţă status libertatis),

status familiae), adică să a altei persoane. La rândul ei, capacitatea

numai acelor persoane care pe lângă ii de fapt cu privire la sex,

r, unele persoane datorită sexului - în multe privinţe - bolilor

ţei, vârstei etc., nu adar, numai persoanele de

ilor intelectuale, având o anumită vârstă

Andy Puşcă

Drept roman

3.1.1. Dobândirea şi pierderea capacit

Capacitatea juridicănăscutul să fie viu şşi înainte de naştere, potrivit regulii romane, copilul conceput este privit ca născut ori de câte ori interesele lhabetur, quotiens de eius commodis agitur

În temeiul acestei reguli, avortul era prohibit acordată copilului conceput înainte ca acesta din urmera stabilită în interesul exclusiv al copilului conceput; de aceea îeficacitatea dacă acesta se naunei persoane sfârşmod excepţional prin moarîn prizonierat, pierderea cet

Pe lângă persoanele fizice, dreptul roman a recunoscut capacitatea juridicunor colectivităţi, ca de pildcolectivităţi pe care dreptul modern le nume

Reglementarea capacitroman dezvoltarea relapersoană rămâne foarte limitatmajorităţii populaţepoca feudală, deoarece capacitatea juridicpoziţia de clasă a locuitorilor rămânea inegală.

Capitalismul la rândul spentru toate clasele. Capacitatea juridicelemente: libertatea (de familie (status familiae

Întrunirea acestor trei elemente constituia ceea ce textele romane numeau status sau caput, adicDacă el pierdea unul din aceste trei elemente în mod obisimplă modificare mai restrânsromană însă, libertatea, drepturile un ansamblu unic şcetăţeanului, încât dacjuridică se stingea deplin. Jurisconsulaceste trei elemente ducea la juridice şi o comparau cu moartea. De aceea, unii traduc moartea civilă, deoarece e vorba de disparidreptului civil; fizice

Cauzele care atrăgeau grave. Astfel, cel care îdeminutio maximatemeiul cauzelor care aduceau sclavia, crepublicană, neplata datoriilor, unele condamnpierdea calitatea de cetcetăţenia romană pentru a dobândi o alta într

Memorizează elementele capacităţii juridice!


Drept roman

i pierderea capacităţii juridice

Capacitatea juridică începe odată cu naşterea persoanei, cu condi fie viu şi viabil şi să aibă înfăţişare umană; ea poate avea eficien

ştere, potrivit regulii romane, copilul conceput este privit ca scut ori de câte ori interesele lui o cer (infans conceptus pro iam nato

habetur, quotiens de eius commodis agitur).

În temeiul acestei reguli, avortul era prohibit şi succesiunea tatălui decedat era copilului conceput înainte ca acesta din urmă să se fi nă

în interesul exclusiv al copilului conceput; de aceea îă acesta se naşte mort. Personalitatea sau capacitatea juridic

unei persoane sfârşeşte în mod firesc odată cu moartea fizică a acesteia ional prin moartea ei civilă (capitis deminutio), cum ar fi: c

în prizonierat, pierderea cetăţeniei etc.

persoanele fizice, dreptul roman a recunoscut capacitatea juridicăţi, ca de pildă statului, cetăţilor, diferitelor asocia

i pe care dreptul modern le numeşte persoane juridice sau morale.

Reglementarea capacităţii juridice a urmat în întreaga evoluţie a dreptului roman dezvoltarea relaţiilor de producţie sclavagiste. Categoria juridic

mâne foarte limitată, deoarece dreptul roman refuză sclavilor, deci ii populaţiei capacitatea juridică. Situaţia nu s-a schimbat nici în

, deoarece capacitatea juridică, proporţională în raport cu ă a locuitorilor - nobili, clerici, ţărani liberi, orăş

Capitalismul la rândul său, extinde şi generalizează ideea de capacitate juridicpentru toate clasele. Capacitatea juridică a cetăţeanului roman cuprindea elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis)

status familiae).

Întrunirea acestor trei elemente constituia ceea ce textele romane numeau , adică starea sau capacitatea juridică a cetăţeanului roman.

el pierdea unul din aceste trei elemente în mod obişnuit, se producea o modificare mai restrânsă sau mai intensă a capacităţii sale. În concep

, libertatea, drepturile de cetăţenie şi drepturile de familie formau un ansamblu unic şi necesar existenţei capacităţii sau personalităţ

eanului, încât dacă unul din aceste elemente dispărea, personalitatea sa se stingea deplin. Jurisconsulţii romani afirmau că pierderea unuia din

aceste trei elemente ducea la capitis de minutio, adică la stingerea personaliti o comparau cu moartea. De aceea, unii traduc capitis deminutio

ă, deoarece e vorba de dispariţia unei personalităţdreptului civil; fiziceşte însă, persoana în cauză continua să existe.

Cauzele care atrăgeau capitis deminutio puteau fi mai grave sau mai pugrave. Astfel, cel care îşi pierdea libertatea (status libertatis) suferea o

ma (cea mai mare capitis deminutio), aceasta avea loc în temeiul cauzelor care aduceau sclavia, căderea în prizonierat, în epoca

, neplata datoriilor, unele condamnări penale grave etc. Cel care îpierdea calitatea de cetăţean (status civitatis) de pildă prin renun

ă pentru a dobândi o alta într-o cetate străină, prin efectul


62

terea persoanei, cu condiţia ca nou-; ea poate avea eficienţă

tere, potrivit regulii romane, copilul conceput este privit ca şi infans conceptus pro iam nato

ălui decedat era se fi născut. Regula

în interesul exclusiv al copilului conceput; de aceea îşi pierde te mort. Personalitatea sau capacitatea juridică a

ă a acesteia şi în ), cum ar fi: căderea

persoanele fizice, dreptul roman a recunoscut capacitatea juridică şi ilor, diferitelor asociaţii etc.,

te persoane juridice sau morale.

ii juridice a urmat în întreaga evoluţie a dreptului e. Categoria juridică de

ă sclavilor, deci a schimbat nici în ă în raport cu

rani liberi, orăşeni, iobagi -

ideea de capacitate juridică eanului roman cuprindea trei

) şi drepturile

Întrunirea acestor trei elemente constituia ceea ce textele romane numeau ăţeanului roman.

nuit, se producea o ii sale. În concepţia

i drepturile de familie formau ii sau personalităţii juridice a

rea, personalitatea sa pierderea unuia din

la stingerea personalităţii capitis deminutio cu

ia unei personalităţi pe tărâmul existe.

puteau fi mai grave sau mai puţin ) suferea o capitis

), aceasta avea loc în derea în prizonierat, în epoca

ri penale grave etc. Cel care îşi prin renunţarea la ăină, prin efectul

Andy Puşcă

Drept roman

anumitor condamnădacă îşi pierdea drepturile de familie (deminutio minima

Exemple de capitis deminutio minimapersoană dependentcare dimpotrivă, din persoana independenttrece dintr-o putere ptrece dintr-o putere ptrece din puterea şa capului de familie în a c

Identifică elementele care stau la baza dobândirii capacit

3.1.2. Efectele capacităţii juridice

Oricare ar fi fost cauza care a pricinuit moartea personalitatea sa juridicpersonalitate nouăpersonalitate (permutatio statusfamilie o situaţie identicpierdut-o, iar femeia cîn puterea altui şef (

Dar dobândirea în asemenea cazuri a unei noi personindependentă de respectiva singur efect este stingerea personalitposterior, iar în spesuccesiune (post hoc

Persoanele care au suferit o moarte civilgentilică cu membrii familiei civile succesiune în vechea famipe care le posedau; acestea reveneau celor din inirespectiva capitis deminutiolor insolvabili ca sclavi statului, în urma unefect pierderea cetăţcum manu etc.

Având asemenea consecinacelaşi timp urmăfiind stinse. Astfel, dacîmprumut) dispăreau; întrTitus fiind desfiinţ


Drept roman

anumitor condamnări etc., suferea o capitis deminutio media (mijlocie), iar i pierdea drepturile de familie (status familiae), suferea o

deminutio minima (cea mai mică).

capitis deminutio minima sunt numeroase: emancipatul, care din dependentă (alieni iuris) devine independentă (sui iuris

ă, din persoana independentă devine dependentă, ado putere părintească într-alta, femeia care, căsătorindu-o putere părintească în alta, femeia are căsătorindu-

trece din puterea şefului ei de familie în aceea a soţului, dacă este capului de familie în a cărui autoritate se găseşte soţul etc.

Sarcina de lucru 1

elementele care stau la baza dobândirii capacităţii juridice.

ii juridice

Oricare ar fi fost cauza care a pricinuit moartea civilă a cetăţeanului roman, personalitatea sa juridică se stinge. Uneori acesta poate dobândi pe alt plan o personalitate nouă în fapt găsindu-ne în faţa unei simple schimb

permutatio status); aşa de pildă un adoptat dobândeţie identică cu cea avută în vechea familie de origine

o, iar femeia căsătorită cum manu trece din puterea unui şşef (in manu mariti).

Dar dobândirea în asemenea cazuri a unei noi personalităţi este cu totul de respectiva capitis deminutio, care rămâne un act unic, al c

singur efect este stingerea personalităţii juridice. Tot ceea ce poate urma posterior, iar în speţă aparţine unei noi personalităţi, reprezint

post hoc), şi nu un raport de la cauză la efect (propter hoc

Persoanele care au suferit o moarte civilă rupeau orice legătură agnatic cu membrii familiei civile şi pierdeau în consecinţă orice drept de

succesiune în vechea familie. De asemenea, erau lipsite de bunuri patrimoniale pe care le posedau; acestea reveneau celor din iniţiativa cărora a avut loc

capitis deminutio; de pildă creditorilor care vânduserălor insolvabili ca sclavi statului, în urma unei condamnări care a avut drept efect pierderea cetăţeniei celui condamnat, soţului sui iuris care se c

Având asemenea consecinţe cu privire la bunuri, moartea civilăi timp urmări similare în privinţa obligaţiilor; acestea erau socotite ca

fiind stinse. Astfel, dacă Titus a fost adrogat, vechile sale obligaţii (de pildeau; într-adevăr, după adrogare personalitatea juridic

Titus fiind desfiinţată, obligaţiile pe care le contractase în aceast


63

(mijlocie), iar ), suferea o capitis

sunt numeroase: emancipatul, care din sui iuris), adrogatul,

ă, adoptatul care -se cum manu -se cum manu

ă este sui iuris sau

ăţii juridice.

ăţeanului roman, se stinge. Uneori acesta poate dobândi pe alt plan o

a unei simple schimbări de un adoptat dobândeşte în noua

în vechea familie de origine şi pe care a trece din puterea unui şef de familie

ăţi este cu totul mâne un act unic, al cărui

ii juridice. Tot ceea ce poate urma i, reprezintă o simplă

propter hoc).

ătură agnatică sau ţă orice drept de

lie. De asemenea, erau lipsite de bunuri patrimoniale ărora a avut loc

creditorilor care vânduseră pe debitorii ri care a avut drept

care se căsătorea

e cu privire la bunuri, moartea civilă producea în iilor; acestea erau socotite ca

Titus a fost adrogat, vechile sale obligaţii (de pildă un adrogare personalitatea juridică a lui

iile pe care le contractase în această calitate

Andy Puşcă

Drept roman

dispăreau – încetau de a mai exista, disp(sublata causa, tollitur effectus

Principiul stingerii obligacreditorii persoanelor care sufereau o moarte civilde sumele pe care urmau sintervenit însă în ajutorulîn justiţie o acţiune cu ficminutus non essetinstanţelor pentru plata datoriei ca

Moartea civilă desfiinfizică biologică. Persoana care suferise pe tărâmul dreptului natural. De aceea, legsânge) continuau sănăscute din delicte (de pildpersoana fizică a celui ce suferise o moarte civileste exonerat de delictele sale, chiar dacjurisconsultul Ulpian.

3.1.3. Limitări ale capacităţii juridice

Dreptul roman cunounele îngrădiri datorcetăţenească.

A. Acela care refuza sla acest act sau cel ce scria scrisori ofensatoare (unei persoane era lovit de „martor sau de a recurge la martori în propriile

B. A doua cauză de limitare a capacitnedemnitatea cetăţdispoziţie a legii sau în virtutea edictului pretorian. Cu ocazia întocmirii listelor censului, cenzorii puteau, în epoca republicanun cavaler din ordinul cavalerilor sau svot, dacă aceştia se fetc. O asemenea pedeapsurmător de către cenzorii ce urmau în funcinterziceau celor condamnadregătorii sau funcţ

În fine, edictul pretorian prevedea csau exercitarea anumitor profesiuni incapacitatea de a pleda la judecata pentru altul (sau de a reprezenta pe altul în justi

Infamia ce rezulta din lege sau din edictul pretorului era pronunSenatul sau împăratul puteau printr


Drept roman

încetau de a mai exista, dispărând cauza, dispărea sublata causa, tollitur effectus).

ncipiul stingerii obligaţiilor avea urmări cu totul dăunătoare facreditorii persoanelor care sufereau o moarte civilă; aceştia rămâneau pde sumele pe care urmau să le recupereze de la astfel de debitori. Pretorul a

ă în ajutorul creditorilor, dându-le pentru a-şi urmări creanţiune cu ficţiunea că moartea civilă nu a avut loc (

minutus non esset). În speţă creditorii lui Titus puteau să-l urmăreascelor pentru plata datoriei ca şi când nu ar fi fost adrogat.

ă desfiinţa personalitatea juridică a celui în cauză, dar nu ă. Persoana care suferise capitis deminutio îşi continua existen

râmul dreptului natural. De aceea, legăturile de rudenie cognaticsânge) continuau să rămână în fiinţă şi să producă efecte juridice, iar obliga

scute din delicte (de pildă dintr-o injurie, furt etc.) nu se stingeau, deoarece ă a celui ce suferise o moarte civilă rămânea aceeaş

este exonerat de delictele sale, chiar dacă a suferit o capitis deminutiojurisconsultul Ulpian.

ăţii juridice

Dreptul roman cunoştea unele cazuri în care capacitatea juridică

diri datorită anumitor comportamente care dezonorau demnitatea

A. Acela care refuza să facă mărturisiri, luând parte la un act juridic cu privire la acest act sau cel ce scria scrisori ofensatoare (carmen famosumunei persoane era lovit de „intestabilitate” – adică de incapacitatea de a fi martor sau de a recurge la martori în propriile-i procese.

ă de limitare a capacităţii juridice este infamia (infamianedemnitatea cetăţenească. Ea putea rezulta dintr-o decizie a cenzo

ie a legii sau în virtutea edictului pretorian. Cu ocazia întocmirii listelor censului, cenzorii puteau, în epoca republicană să excludă un senator din senat, un cavaler din ordinul cavalerilor sau să lipsească un cetăţean de dreptul

ştia se făcuseră vinovaţi de acte imorale, necinstite, lux exorbitant etc. O asemenea pedeapsă (nota censoria) putea fi radiată cu ocazia censului

tre cenzorii ce urmau în funcţie. La rândul lor unele legi penale interziceau celor condamnaţi în materie criminală să poată îndeplini anumite

torii sau funcţii sau să fie martori şi judecători.

În fine, edictul pretorian prevedea că unele condamnări, unele fapte imorale sau exercitarea anumitor profesiuni (gladiator, comediant) atrincapacitatea de a pleda la judecata pentru altul (postulare) de a fi reprezentat sau de a reprezenta pe altul în justiţie (cognitor, procurator).

Infamia ce rezulta din lege sau din edictul pretorului era pronunţăratul puteau printr-o decizie să-i şteargă efectele.


64

ărea şi efectul

ătoare faţă de ămâneau păgubiţi

le recupereze de la astfel de debitori. Pretorul a ări creanţele lor

nu a avut loc (ac si capitae ărească în faţa

ă, dar nu şi pe cea i continua existenţa, denie cognatică (de

efecte juridice, iar obligaţiile o injurie, furt etc.) nu se stingeau, deoarece

mânea aceeaşi. Nimeni nu capitis deminutio, afirma

tea unele cazuri în care capacitatea juridică putea suferi anumitor comportamente care dezonorau demnitatea

rturisiri, luând parte la un act juridic cu privire carmen famosum) la adresa

de incapacitatea de a fi

infamia) adică o decizie a cenzorilor, dintr-o

ie a legii sau în virtutea edictului pretorian. Cu ocazia întocmirii listelor un senator din senat, ean de dreptul său de

i de acte imorale, necinstite, lux exorbitant cu ocazia censului

ie. La rândul lor unele legi penale îndeplini anumite

ri, unele fapte imorale (gladiator, comediant) atrăgeau

) de a fi reprezentat

Infamia ce rezulta din lege sau din edictul pretorului era pronunţată pe viaţă. efectele.

Andy Puşcă

Drept roman

3.1.4. Persoane juridice

Subiecte ale raportului juridic puteau fi persoanele fizice morale, adică colectivitcapacitatea de a avea drepturi

Romanii foloseau în general pentru a desemna persoana juridiccorpus (corporaţie), de concepţia romanăcomunităţilor sau asociaprin interese comune. Din aceastpublica, populus) (civitates, coloniaejuridice romanii priveau diverse asociade publicani (societas publicanorumcu statul, impozitele de exploatarea salinelor exercitării unor profesiuni (negustori, corasociaţiile religioase ce urmcolegiile funerare ce plfie satisfacerea intereselor slujba

Anumite aptitudini ale personalitziselor comunităţi de bunuri (unor scopuri determinate: sociale, culturale, religioase etc.

Aşa erau stabilimentele create pentru ajutorarea sbolnavilor, pentru educarea Apărute în epoca dominatului, aceste comunitfundaţiuni, au căpăIustinian.

Asemenea comunităţRomei imperiale, urmpăturile posedante, aristocraanumite avantaje materiale care evident nu puteau menpoziţia privilegiată

Până la finele Republicii, asociaautorităţii, existenţstatute care să le determine modul de funcasociere fusese consacratRepublicii şi începutul imperiului însregimului politic, au fost desfiiniar împăratul Augustus a stabilit prin Legea are nevoie pentru a se constitui de o autorizatârziu de împărat). Odatjuridică. Înainte de promulgarea Legii asociaţiilor nu era aceea a unei persoane juridice; în adevpriveau patrimoniul asocialege a lui Augustus condiexistenţa unui patrimoniu asupra c


Drept roman

Subiecte ale raportului juridic puteau fi persoanele fizice şi cele juridice sau ă colectivităţi umane cărora dreptul pozitiv le-

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.

Romanii foloseau în general pentru a desemna persoana juridicăţie), de universitas (comunitate) şi de collegio

ia romană personalitatea juridică aparţinea înaintilor sau asociaţiilor de persoane – (universitates personarum

prin interese comune. Din această categorie făceau parte statul roman () şi diferitele sale subdiviziuni administrative, ca: ora

oloniae, municipia) şi diferite teritorii (pagi etc.). Tot ca persoane juridice romanii priveau diverse asociaţii profesionale, ca de pildă

societas publicanorum) care strângeau în temeiul unor convencu statul, impozitele de la contribuabili, asociaţiile constituite pentru exploatarea salinelor şi minelor de aur şi argint, cele constituite în vederea

rii unor profesiuni (negustori, corăbieri etc.). La acestea se adaugiile religioase ce urmăreau fie întrajutorarea membrilor lor, cum erau

colegiile funerare ce plăteau din cotizaţiile comune ajutoare de înmormântare, fie satisfacerea intereselor slujbaşilor anumitor culte păgâne etc.

Anumite aptitudini ale personalităţii juridice recunoaşte dreptul roman aăţi de bunuri (universitates rerum), adică patrimoniilor afectate

unor scopuri determinate: sociale, culturale, religioase etc.

a erau stabilimentele create pentru ajutorarea săracilor, pentru îngrijirea bolnavilor, pentru educarea şi întreţinerea orfanilor, aşezăminte religioase etc.

rute în epoca dominatului, aceste comunităţi de bunuri numite ăpătat deplina capacitate juridică numai pe timpul împ

Asemenea comunităţi de bunuri al căror rol social nu poate fi negat în istoria Romei imperiale, urmărea în ultimă analiză să diminueze antagonismul dintre

turile posedante, aristocraţia „prea ilustra” şi poporul de jos (humilioresanumite avantaje materiale care evident nu puteau menţine în continuare

ia privilegiată a celor nobili şi nici împiedica legitatea dezvoltă

la finele Republicii, asociaţiile se puteau constitui fărăii, existenţa lor juridică fiind condiţionată numai de existen

ă le determine modul de funcţionare. Această deplinăasociere fusese consacrată de timpuriu prin Legea celor XII Table. La finele

i începutul imperiului însă, unele asociaţii dovedinduregimului politic, au fost desfiinţate – aşa a procedat dictatorul Iulius Caesar,

ratul Augustus a stabilit prin Legea Iulia de collegiis că orice asociaare nevoie pentru a se constitui de o autorizaţie prealabilă dată de senat (mai

ărat). Odată constituită, asociaţia căpăta deplin drept personalitate . Înainte de promulgarea Legii Iulia de collegiis, capacitatea juridiciilor nu era aceea a unei persoane juridice; în adevăr jurisconsul

priveau patrimoniul asociaţiilor ca o proprietate a membrilor lor. Suslege a lui Augustus condiţiona acordarea autorizaţiei de func

a unui patrimoniu asupra căruia asociaţia primea drepturi similare cu


65

i cele juridice sau -a recunoscut

Romanii foloseau în general pentru a desemna persoana juridică termenii de collegio (colegii). În

inea înainte de toate universitates personarum), unite

ceau parte statul roman (res i diferitele sale subdiviziuni administrative, ca: oraşele

etc.). Tot ca persoane ii profesionale, ca de pildă, societăţile

) care strângeau în temeiul unor convenţii iile constituite pentru

i argint, cele constituite în vederea bieri etc.). La acestea se adaugă

rea membrilor lor, cum erau iile comune ajutoare de înmormântare,

te dreptul roman aşa- patrimoniilor afectate

racilor, pentru îngrijirea minte religioase etc.

i de bunuri numite şi numai pe timpul împăratului

oate fi negat în istoria diminueze antagonismul dintre

humiliores) prin ine în continuare

i nici împiedica legitatea dezvoltării istorice.

iile se puteau constitui fără intervenţia numai de existenţa unor

deplină libertate de de timpuriu prin Legea celor XII Table. La finele

ii dovedindu-se ostile a a procedat dictatorul Iulius Caesar,

ă orice asociaţie dată de senat (mai

ta deplin drept personalitate capacitatea juridică a

ăr jurisconsulţii r lor. Sus-numita

iei de funcţionare, de ia primea drepturi similare cu

Andy Puşcă

Drept roman

ale unei persoane juridice (asupra respectivului patrimoniu, capacitatea de a se obliga etc.

Capacitatea deplinăsale administrative), fie de drept privat (asociarecunoscută decât treptat

Cu toate prerogativele recunoscute persoanelor juridice niciodatşi nici nu puteau fi situate pe acelasunt străine, cele succesorale recunoscute în anumite limite,drepturilor, activ şi pasiv era încredin

Persoanele morale nu dispAcest fapt constituia de altfel unul din marile lor avantaje, cputea realiza ceea ce nu sgeneraţii. Cu toate acestea, o persoanşi-ajuns scopul – este oarecum moartea sa fireascdesfiinţarea ei pe considerentul corânduirea sclavagistîncetează activitatea daccu îndeplinirea sarcinilor fixa

Enumeraţi în 10 rânduri deosebirile dintre persoana moral

3.1.5. Elementele capacităţii juridice

A. Libertatea

Calitatea de om liber constituie una din condilibertate se dobândepărinţi sunt liberi, copilul se nacelălalt sclav, copilul urmeaz

Dacă mama este sclavcalitatea de femeie liberbucura de calitatea de om liber. Solucercetat-o mai sus, clui o cer, şi evident acestea cereau ca el s

Posterior naşterii, calitatea de om liber se dobândeprescripţie achizitivde ani ca om liber, dobândecalitate.

Libertatea se pierde prin cginţilor, după care


Drept roman

ale unei persoane juridice (personae vicene sustinet); dreptul de proprietate spectivului patrimoniu, capacitatea de a se obliga etc.

Capacitatea deplină a persoanei juridice fie de drept public (statul ş

sale administrative), fie de drept privat (asociaţiile în general), nu a fost decât treptat şi numai după unele ezitări doctrinare.

Cu toate prerogativele recunoscute persoanelor juridice niciodată ele nu au fost i nici nu puteau fi situate pe acelaşi plan cu cele fizice. Drepturile de familie le

ine, cele succesorale recunoscute în anumite limite, drepturilor, activ şi pasiv era încredinţat potrivit statutelor unor reprezentan

Persoanele morale nu dispăreau odată cu persoanele fizice care le alcAcest fapt constituia de altfel unul din marile lor avantaje, căci în acest chputea realiza ceea ce nu s-ar fi putut îndeplini în decursul unei singure

ii. Cu toate acestea, o persoană juridică încetează de a mai exista când este oarecum moartea sa firească – şi când autorit

pe considerentul că activitatea ei a devenit primejdioasorânduirea sclavagistă. La rândul lor comunităţile de bunuri (funda

activitatea dacă patrimoniul lor de afecţie dispare sau a fost consumat cu îndeplinirea sarcinilor fixate prin actul de constituire.

Sarcina de lucru 2

i în 10 rânduri deosebirile dintre persoana morală şi cea fizic

ii juridice

Calitatea de om liber constituie una din condiţiile capacităţii juridice. Starea de libertate se dobândeşte odată cu naşterea sau posterior naşterii. Dac

i sunt liberi, copilul se naşte liber, iar dacă unul din părinv, copilul urmează starea mamei.

mama este sclavă în momentul naşterii, dar în timpul sarcinii a avut calitatea de femeie liberă - indiferent pentru câtă vreme - copilul nbucura de calitatea de om liber. Soluţia se explică în virtutea reguli

o mai sus, că un copil conceput este privit ca şi născut, daci evident acestea cereau ca el să fie liber şi nu sclav.

terii, calitatea de om liber se dobândeşte prin dezrobire achizitivă: sclavul care se comporta de bună-credinţă vreme de 20

de ani ca om liber, dobândeşte după scurgerea termenului şi în drept aceast

Libertatea se pierde prin căderea în prizonierat, potrivit unei reguli de drept a care prizonierii deveneau sclavii celor care i-au învins. De


66

); dreptul de proprietate

a persoanei juridice fie de drept public (statul şi diviziunile iile în general), nu a fost

Cu toate prerogativele recunoscute persoanelor juridice niciodată ele nu au fost i plan cu cele fizice. Drepturile de familie le

iar exerciţiul at potrivit statutelor unor reprezentanţi.

cu persoanele fizice care le alcătuiau. ci în acest chip se

ar fi putut îndeplini în decursul unei singure de a mai exista când

i când autorităţile decid activitatea ei a devenit primejdioasă pentru

ile de bunuri (fundaţiile) îşi ie dispare sau a fost consumat

ă şi cea fizică.

ii juridice. Starea de şterii. Dacă ambii ărinţi e liber şi

terii, dar în timpul sarcinii a avut copilul născut se

în virtutea regulii pe care am scut, dacă interesele

te prin dezrobire şi prin ţă vreme de 20

şi în drept această

derea în prizonierat, potrivit unei reguli de drept a au învins. De

Andy Puşcă

Drept roman

asemenea, erau vândulibertatea cei care nu se prezentau la recrutare, cei care refuzau spe listele censului, debitorii insolvabilprevăzute de dreptul imperial, dintre care mai importante sunt condamnpenale grave care au drept consecincondamnările la munc

Poziţia juridic ă a sclavilor

Sclavii au jucat un rol deosebit de important în viaroman, care în tot timpul existenveche numărul sclavilor era relativ redus deoarece producdesfăşoară într-un cadru familucrau alături de stăcare munceau.

După războaiele de cucerire duse de Roma punice, proporţiile producsclavilor a crescut sim„baza întregii producsunt siliţi să ducă o viade povară.

Socotit simplu obiect de proprietate (putea avea un patrimoniu al screditor sau debitor instrument de achizibună, dar nu mai rea. Asupra sclavului stl înstrăineze cu orice titlu, s

Fiind lucru, sclavul nu putea srezervată numai celor liberi. Legfost ea era faţă de legile romane un simplu fapt (relaţiilor întâmplătoare dintre animale (sensul juridic al termenului.

Având statutul juridic de lucru (putea - cu alte cuvinte într-o formă oricât de gravaparţinea numai stăjustiţiei (instanţei) adeteriorat un lucru neînsufle

Dacă aceasta era situaea se schimbă la finele epocii republicane.

Pretorul intervine recunoscând în anumite cazuri economice şi sociale ale epocii, capacitatea sclaîn numele şi în interesul stcreditorul şi debitorul acestor tranzacsclavilor capacitatea juridicurmătoarele:

a) stăpânul putea însdeterminată sau să


Drept roman

asemenea, erau vânduţi ca sclavi în afara Romei şi în consecinţălibertatea cei care nu se prezentau la recrutare, cei care refuzau spe listele censului, debitorii insolvabili etc. La aceste cazuri se adaug

zute de dreptul imperial, dintre care mai importante sunt condamnpenale grave care au drept consecinţă pierderea libertăţii, ca de pild

rile la muncă silnică.

Sclavii au jucat un rol deosebit de important în viaţa economicroman, care în tot timpul existenţei sale a rămas un stat sclavagist. În epoca

rul sclavilor era relativ redus deoarece producţia socialun cadru familial restrâns. Sclavii duceau o viaţă patriarhal

turi de stăpânii lor fiind priviţi ca membrii inferiori ai familiei pentru

zboaiele de cucerire duse de Roma şi în special, dupăţiile producţiei materiale s-au lărgit foarte mult, iar num

sclavilor a crescut simţitor. În epoca clasică a dreptului roman, sclavia devine baza întregii producţii ” , sclavii sunt folosiţi la cele mai istovitoare munci

ducă o viaţă care nu se deosebea prea mult de aceea a animalelor

Socotit simplu obiect de proprietate (res mancipi) al stăpânului, sclavul nu putea avea un patrimoniu al său şi, în consecinţă, nu putea fi proprietar, creditor sau debitor şi nici să lase acestora o moştenire. El era, un simplu instrument de achiziţie pentru stăpânul său, căruia putea să-i facă

, dar nu mai rea. Asupra sclavului stăpânul avea drept nelimitat, putând sineze cu orice titlu, să-l omoare.

Fiind lucru, sclavul nu putea să se căsătorească, deoarece această numai celor liberi. Legătura cu o altă sclavă oricât de trainic

ţă de legile romane un simplu fapt (contubernumiilor întâmplătoare dintre animale (mone ferrarum), şi nu o c

sensul juridic al termenului.

Având statutul juridic de lucru (res), sclavul nu se poate plânge în justicu alte cuvinte - intenta o acţiune. Dacă a fost rănit, lovit sau nedrept

oricât de gravă, el nu se putea adresa magistratului. Acest drept inea numai stăpânului său, care singur putea intenta o acţ

ţei) aşa cum ar fi făcut-o dacă era vătămat un animal al sdeteriorat un lucru neînsufleţit ce-i aparţinea etc.

aceasta era situaţia juridică a sclavului în epoca veche a dreptului roman, la finele epocii republicane.

Pretorul intervine recunoscând în anumite cazuri şi limite, potrivit necesiti sociale ale epocii, capacitatea sclavului de a încheia acte juridice

i în interesul stăpânului şi de a-l face în consecinţă, în egali debitorul acestor tranzacţii. Cazurile în care pretorul a recunoscut

sclavilor capacitatea juridică pentru a încheia acte în numele stăpânilor lor sunt

pânul putea însărcina un sclav să ducă la îndeplinire o afacere comercial sau să conducă pentru o perioadă mai îndelungată


67

i în consecinţă îşi pierdeau libertatea cei care nu se prezentau la recrutare, cei care refuzau să se înscrie

i etc. La aceste cazuri se adaugă - cele zute de dreptul imperial, dintre care mai importante sunt condamnările

ii, ca de pildă,

a economică a statului mas un stat sclavagist. În epoca

rul sclavilor era relativ redus deoarece producţia socială se ţă patriarhală, ei

i ca membrii inferiori ai familiei pentru

i în special, după războaiele rgit foarte mult, iar numărul

a dreptului roman, sclavia devine i la cele mai istovitoare munci şi

ea prea mult de aceea a animalelor

pânului, sclavul nu , nu putea fi proprietar,

El era, un simplu i facă situaţia mai

pânul avea drept nelimitat, putând să-

, deoarece această instituţie era oricât de trainică ar fi

contubernum) asemenea i nu o căsătorie în

), sclavul nu se poate plânge în justiţie, nu nit, lovit sau nedreptăţit

nu se putea adresa magistratului. Acest drept u, care singur putea intenta o acţiune în faţa

mat un animal al său,

a sclavului în epoca veche a dreptului roman,

i limite, potrivit necesităţilor vului de a încheia acte juridice

ţă, în egală măsură ii. Cazurile în care pretorul a recunoscut

ăpânilor lor sunt

la îndeplinire o afacere comercială mai îndelungată un comerţ

Andy Puşcă Persoane şi capacităţi. Familia

Drept roman 68

terestru sau maritim. Din punct de vedere procedural problema era soluţionată pe calea acţiunilor cu transpoziţie de care ne-am ocupat în capitolul procedurii de judecată.

În intenţia (intentio) formulei era trecut numele sclavului căci cu el contractase terţul, iar în condamnarea (condemnatio) aceleiaşi formule, numele stăpânului, deoarece asupra acestuia se răsfrângea activ sau pasiv - efectele tranzacţiei încheiate. Rezultă din cele de mai sus că măsurile luate de pretor în vederea recunoaşterii dreptului sclavului de a contracta, se explică prin interesele stăpânilor.

b) în vederea realizării aceloraşi interese speculative, stăpânii puteau atribui sclavilor spre administrare o masă de bunuri numită peculium „peculiu” ce cuprindea vite (pecus, de aici şi numele), bani, imobile şi uneori chiar sclavi. Deşi aceste bunuri rămâneau în proprietatea stăpânului, ele constituiau o masă de bunuri distincte încredinţate spre valorificare sclavului.

Veniturile realizate aparţineau stăpânului. În administrarea peculiilor sclavii erau îndrituiţi, ca şi în cazul precedent să încheie în numele şi în interesul stăpânilor diverse tranzacţii economice.

De aici posibilitatea stăpânilor de a urmări pe terţii cu care contractase sclavul sau de a fi urmăriţi de către aceştia. În acest din urmă caz terţii nu puteau urmări pe stăpân decât în limita valorii bunurilor ce formau peculiul sau a îmbogăţirii sale, adică a foloaselor trase peste valoarea peculiului din tranzacţiile încheiate de către sclavul său.

Măsuri pentru ocrotirea sclavilor

În epoca imperială, economia sclavagistă îşi începe declinul, contradicţiile sociale se ascut treptat, iar munca sclavilor devine din ce în ce mai puţin productivă. Pe de altă parte, numărul acestora scade cu mult sub nevoile producţiei. Războaiele nu mai procura ca odinioară numărul de sclavi de care avea acum nevoie Roma imperială.

Autoritatea de stat intervine încercând să pună o frână arbitrarului stăpânilor ai căror victime erau sclavii (omorâţi fără scrupule pentru vini mărunte sau în jocuri de gladiatori la circuri, împuţinând numărul lor. Sclavii constituiau o bogăţie publică şi erau superiori ca număr oamenilor liberi, putând deveni o primejdie, aşa cum dovedise revolta lui Spartacus anterior. De aici necesitatea de a se interveni pe cale legislativă pentru a fi apăraţi.

În Legea Petronia din anul 61 e. n., stăpânii sunt opriţi să-şi dea sclavii fără încuviinţarea magistraţilor, să fie devoraţi de fiare la jocurile de circ. Împăratul Claudius (41-51 e. n.) lipseşte de dreptul de proprietate pe stăpânul care îşi abandonează un sclav bătrân şi bolnav, iar Antoninus (138-161) promulga două constituţii: prima pedepseşte ca omucid pe stăpânul care şi-a ucis fără motiv sclavul, iar o a doua îngăduie magistraţilor să silească pe stăpânii prea cruzi să-şi vândă sclavii pe care-i maltratează.

Andy Puşcă

Drept roman

Identifică cazurile în care sclavilor li se recunoa

Cum devenea cineva sclav

Modurile stabilite de ordinea juridicnaşterea, căderea în prizonierat

A) copiii născuţi dintrom liber sau nu, deoarece o sclavcăsători şi în consecinnici o consecinţă legal

B) prizonierii de răindiferent dacă erau romani sau strreveneau în patrie, ei îîmpreună cu toate drepturile pierdute. Ordinea juridicdomeniu un ingenios mecanism bazat pe o fic„dreptul de reîntoarcere

Ficţiunea considera pe romanii întorprizonieri şi în consecindrepturile, care se aplicau unor situaposesiunea, fiind obligachiar dacă acestea nu au fost de nimeni posedate în timpul captivit

În cazul când un cetîn anul 80 î. e. n. îl socotea tot printrprizonierat. Ficţiunea se justifica prin necesitatea de a se mentestamentelor întocmite de cprizonierat.

c). sclav mai putea deveni cineva în virtutea unor reguli speciale de drept:

- în epoca republicanoaste sau cele care refuzau srecensământului populaprimul caz, de căstatului roman, dincolo de Tibru (în flagrant delict putea fi vândut

- în epoca imperialsau ca urmare a pronunpersoanele care deterţă persoană -libertatea posterior vânzescrocherie. Drept pedeaps


Drept roman

Sarcina de lucru 3

cazurile în care sclavilor li se recunoaşte capacitate juridic

Modurile stabilite de ordinea juridică pentru ca cineva să derivăderea în prizonierat şi regulile speciale ale dreptului civil.

ţi dintr-o mamă sclavă sunt sclavi indiferent dacăom liber sau nu, deoarece o sclavă în conformitate cu legea romană

i în consecinţă condiţia juridică a tatălui era o simplă stare de faţă legală.

B) prizonierii de război deveneau potrivit regulilor dreptului gină erau romani sau străini. Dacă romanii căzuţi în captivitate

reveneau în patrie, ei îşi redobândeau potrivit dreptului roman li cu toate drepturile pierdute. Ordinea juridică romană a creat în acest

domeniu un ingenios mecanism bazat pe o ficţiune cunoscută sub denumirea de dreptul de reîntoarcere” ( ius postliminii).

iunea considera pe romanii întorşi din captivitate că nu au fost niciodati în consecinţă niciodată sclavi. În felul acesta îşi rec

drepturile, care se aplicau unor situaţii juridice nu şi de fapt Spre exemplu posesiunea, fiind obligaţi să procedeze la o nouă luare în posesiune a bunurilor,

acestea nu au fost de nimeni posedate în timpul captivităţ

În cazul când un cetăţean roman murea în captivitate, Legea Cornelia edictatîn anul 80 î. e. n. îl socotea tot printr-o ficţiune mort în momentul c

ţiunea se justifica prin necesitatea de a se menţine valabilitatea testamentelor întocmite de către cetăţenii romani, înainte de că


a republicană debitorii insolvabili, persoanele care nu se prezentau la oaste sau cele care refuzau să facă declaraţii necesare cu ocazia

mântului populaţiei sau averii lor, puteau fi vânduţi de creditori, în primul caz, de către magistraţi, în celelalte două, ca sclavi în afara hotarelor statului roman, dincolo de Tibru (trans Tiberim). În unele cazuri hoîn flagrant delict putea fi vândut şi el ca sclav de către păgubaş.în epoca imperială unele persoane puteau deveni sclavi cu titlu de pesau ca urmare a pronunţării unei pedepse. În prima categorie intrau persoanele care deşi libere, se lăsaseră să fie vândute ca sclavi de c

- cu care se înţeleseseră anterior - pentru ca, revendicândulibertatea posterior vânzării, să împartă cu terţul suma dobândităescrocherie. Drept pedeapsă cel ce se lăsase cu rea-credinţă


69

te capacitate juridică.

derivă sclav sunt: dreptului civil.

sunt sclavi indiferent dacă tatăl lor este în conformitate cu legea romană nu se putea

ă stare de fapt fără

zboi deveneau potrivit regulilor dreptului ginţilor sclavi, ţi în captivitate

i redobândeau potrivit dreptului roman libertatea ă a creat în acest

sub denumirea de

nu au fost niciodată - şi recăpătau toate

i de fapt Spre exemplu osesiune a bunurilor,

acestea nu au fost de nimeni posedate în timpul captivităţii.

ean roman murea în captivitate, Legea Cornelia edictată iune mort în momentul căderii în

ţine valabilitatea enii romani, înainte de căderea lor în


debitorii insolvabili, persoanele care nu se prezentau la ii necesare cu ocazia

ţi de creditori, în , ca sclavi în afara hotarelor ). În unele cazuri hoţul prins

gubaş. unele persoane puteau deveni sclavi cu titlu de pedeapsă

rii unei pedepse. În prima categorie intrau fie vândute ca sclavi de către o

pentru ca, revendicându-şi ul suma dobândită din această

credinţă ca sclav,

Andy Puşcă

Drept roman

rămânea sclavul cumperau pedepsite femeile libere care aveau legîmpotrivirea stă

În a doua categorie intrau persoanele, care condamnate la munci silnice, ce se efectuau mai ales în mine (condamnări (servi poenae

Modurile de dezrobire a sclavilor

Dezrobirea (manumissiodreptul său de proprietate asupra sclavului, pe carelimitări de drepturi civile însă rămâneau unele îndatoriri fa(patronus). Acesta va aduce numeroase profituri fostului st

a) printr-un proces fictivcheme în judecatLa judecată stmagistratul, luând act de acest fapt, va declara pe sclav om liber. Cu timpul, asemenea procese fictive sfăcute înaintea pr

b) prin înscrierea sclavuluirecensământului populastăpânii care voiau sliberi înscriindu

c) prin testamentdezrobească unul sau mai mulmoştenitorul ssocotit ca fiind dezrobit de defunct (caz de către mo

d) se cunoşteau şconstau fie întrunor prieteni (adhibitione) fie întrintervenite (per epistulamo poziţie juridicsancţionate de dreptul civil.

Poziţia juridic ă a dezrobiţilor

Sclavii dezrobiţi purtau numele de liberpriveşte raporturile ulterioare dezrobirii pe cel de patron (juridică a dezrobiţdezrobiţi.

a) Cei eliberaţjuridică superioardreptului pretorian; cei dintâi erau liberlatini. Liberţliberi, cu tobligaţiilor pe care le aveau falimitări fixate în interesul societpatronilor, dezrobi


Drept roman

mânea sclavul cumpărătorului de bună-credinţă. Tot cu pierderea liberterau pedepsite femeile libere care aveau legături cu un sclav, cu toatîmpotrivirea stăpânului acestuia.

În a doua categorie intrau persoanele, care condamnate la munci silnice, ce se efectuau mai ales în mine (in metalla) deveneau sclavi drept urmare acestei

servi poenae).

a sclavilor

manumissio) constă într-un act juridic prin care stăpânul renunu de proprietate asupra sclavului, pe care-l transforma, cu unele

ri de drepturi civile şi politice - într-un cetăţean liber, în sarcina cmâneau unele îndatoriri faţă de fostul stăpân, numit acum patron

). Acesta va aduce numeroase profituri fostului stăpân.

un proces fictiv stăpânul se înţelegea cu o terţă persoancheme în judecată şi să pretindă ca în realitate sclavul este un om liber. La judecată stăpânul sclavului nu va contesta afirmaţia termagistratul, luând act de acest fapt, va declara pe sclav om liber. Cu timpul, asemenea procese fictive s-au transformat în simple declara

cute înaintea pretorului. prin înscrierea sclavului în listele censului ca fiind om liber. În timpul

mântului populaţiei şi bunurilor, ce avea loc din 5 în 5 ani, pânii care voiau să-şi elibereze sclavii puteau să-i declare oameni

liberi înscriindu-i ca atare în registrele ce se întocmeau de cenzori.prin testament - cu ocazia întocmirii testamentului stăpânul putea sdezrobească unul sau mai mulţi sclavi fie în mod direct, fie obligând pe

tenitorul său să procedeze la dezrobire. În primul caz, sclavul erasocotit ca fiind dezrobit de defunct (libertus orcinus); în cel de

ătre moştenitorul acestuia. şteau şi alte moduri simple introduse de dreptul pretorian. Acestea

constau fie într-o declaraţie orală făcută de stăpânul sclavului înaintea unor prieteni (inter amicos) sau cu ocazia unui banchet (

) fie într-un înscris redactat de acesta ca o dovadă

intervenite (per epistulam). Cei dezrobiţi prin mijloace pretoriene aveau ţie juridică inferioară celor eliberaţi prin modurile solemne

ionate de dreptul civil.

ţi purtau numele de liberţi (liberti) iar fostul lor stăte raporturile ulterioare dezrobirii pe cel de patron (patronus

a dezrobiţilor nu era identică, ea depindea de modul în care au fost

Cei eliberaţi prin mijloacele solemne ale dreptului civil aveau o situaă superioară celor dezrobiţi prin mijloacele neformale ale

dreptului pretorian; cei dintâi erau liberţi cetăţeni, iar ceilallatini. Liberţii cetăţeni se bucurau în principiu de privilegiile cetliberi, cu toate acestea condiţia lor juridică era îngrădită

ţiilor pe care le aveau faţă de foştii lor stăpâni, cât şi datoritri fixate în interesul societăţii sclavagiste în general. În folosul

patronilor, dezrobiţii aveau următoarele obligaţii:


70

. Tot cu pierderea libertăţii n sclav, cu toată

În a doua categorie intrau persoanele, care condamnate la munci silnice, ce se ) deveneau sclavi drept urmare acestei

ăpânul renunţa la l transforma, cu unele

ean liber, în sarcina căruia pân, numit acum patron

ţă persoană să-l sclavul este un om liber.

ţia terţului, iar magistratul, luând act de acest fapt, va declara pe sclav om liber. Cu

au transformat în simple declaraţii

în listele censului ca fiind om liber. În timpul i bunurilor, ce avea loc din 5 în 5 ani,

i declare oameni registrele ce se întocmeau de cenzori.

ăpânul putea să-şi i sclavi fie în mod direct, fie obligând pe

procedeze la dezrobire. În primul caz, sclavul era ); în cel de-al doilea

introduse de dreptul pretorian. Acestea pânul sclavului înaintea

) sau cu ocazia unui banchet (convivii un înscris redactat de acesta ca o dovadă a dezrobirii

i prin mijloace pretoriene aveau i prin modurile solemne

) iar fostul lor stăpân purta cât patronus). Poziţia

, ea depindea de modul în care au fost

civil aveau o situaţie i prin mijloacele neformale ale

eni, iar ceilalţi liberţi eni se bucurau în principiu de privilegiile cetăţenilor

ădită atât datorită pâni, cât şi datorită unor

ii sclavagiste în general. În folosul


Drept roman 71

1) obligaţia de a presta anumite servicii materiale apreciabile în bani (operae fabriles). Patronul era îndrituit să folosească aceste servicii în interesul său în cele mai diverse forme; de pildă le putea închiria contra cost unor terţe persoane sau le putea da în plată unui creditor de al său. Obligaţia dezrobitului de a presta asemenea slujbe se transmitea, la moartea patronului, moştenitorilor acestuia.

2) obligaţia liberţilor de a procura patronului în anumite cazuri alimente (bona) la aceasta se adaugă dreptul patronului de a moşteni averea dezrobitului său în cazul când acesta murea fără moştenitori.

3) obligaţia de a respecta persoana patronului (obsequium), de aici unele consecinţe juridice, ca de pildă, interdicţia dezrobitului de a chema în judecată pe patron şi pe rudele acestuia fără autorizarea magistratului. Dependenţa libertului faţă de patron se poate observa şi în numele pe care îl ia după dezrobire. Noul său nume este alcătuit din numele patronului, la care se adaugă cel pe care-l purtase în sclavie. De pildă, sclavul lui Marcus Tullius, Marci Libertus Hermodarus, adică numele şi prenumele lui Cicero (Marcus Tullius), precizarea că este dezrobitul său (dezrobitul lui Marcus), iar ca nume de familie numele său de sclav (Hermodarus).

Obligaţiile liberţilor erau sancţionate de ordinea juridică; cu alte cuvinte ei puteau fi constrânşi la nevoie să le îndeplinească, patronii având dreptul să se adreseze autorităţii de stat: prefectului Romei, guvernatorilor de provincii etc. În epoca postclasică, datorită contradicţiilor sociale, libertul ce refuza să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de patron, putea fi readus în stare de sclavie (revocatio in servitutem - propter ingratitudinem).

Condiţia juridică a dezrobiţilor era îngrădită şi de unele limitări, concepute în interesul societăţii sclavagiste în general.

De aceea, liberţii nu puteau fi aleşi magistraţi (ius honorum) în adunările pe triburi, dar pentru a li se micşora valoarea votului, erau înscrişi în listele electorale ale triburilor urbane. Deoarece fiecare trib avea un vot, indiferent de numărul alegătorilor înscrişi, votul triburilor urbane cu tot numărul lor mare de alegători, nu egala pe acela al triburilor rustice, care în ciuda numărului mic de alegători, erau mai numeroase decât cele urbane. În acest mod se asigura preponderenţa politică a păturilor stăpânitoare.

Sclavii dezrobiţi prin mijloace neformale ale dreptului pretorian, aveau o poziţie juridică inferioară liberţilor cetăţeni. Situaţia acestor dezrobiţi a fost reglementată prin Legea Iunia Norbana din anul 19 e. n., care i-a asimilat cu latinii din colonii, de unde şi numele de liberţi latini. După cum se ştie, romanii întemeiau în scopuri politice şi militare numeroase colonii pe teritoriile cucerite. Dacă unele se bucurau de privilegiul de a avea dreptul la cetăţenia romană, altele, printre care şi cele latine - alcătuite la început din latini supuşi Romei - posedau mai puţine drepturi. Legea Iunia a acordat liberţilor dezrobiţi prin mijloacele neformale statutul juridic al latinilor din colonii, adică o poziţie inferioară cetăţenilor romani. Ca şi dezrobiţii, cetăţeni romani, liberţii latini numiţi şi latini iuniani după numele Legii Iunia - aveau aceleaşi obligaţii materiale şi morale, faţă de patronii lor, dar, pe deasupra le era interzis de a dispune prin testament de patrimoniul propriu, care revenea foştilor lor stăpâni. Ei trăiau ca oameni liberi, dar aşa cum se spunea, mureau ca sclavi.

Andy Puşcă

Drept roman

Spre finele Republicii, dezrobirile luasermers al producţiei sclavagiste. De aceea, împImperiului Roman, a promulgat douPrima - Fufia Caninia din anul 2 e. n. stăpânul putea să-sclavi aflaţi în proprietatea sa, fs-a aplicat în tot timpul imperiului, ea a fost abrogatîmpăratului Iustinian, adicînlocuită cu cea feudal

A doua lege este Legea Aelia Sentiasub 20 de ani să-şfost aprobată de un consiliumotive bine întemeiate, eliberani, precum şi dezrobirile fcerea ca stăpânul care creditorilor săi şi să

Identifică 5 elemente distinctive dintre liber

Stările de semisclavie

În diverse etape de dezvoltare a statului roman au appersoane care deşi teoretic se bucurau de libertate foarte apropiată de a sclavilor.

Acceptându-le în fapt, ordinea juridicconstrucţie juridicăcomplexităţii problemei, fie datoritpermanentă, între aceste categorii sclavagiste. Aceasta va înl

Exemplu:

a). omul liber care slujeerori din partea ambelor ppretinsul sclav este om liber tot ceea ce acesta pretinsul său stăpân.

b). persoanele ce se aflsituaţie se întâlneşte atunci când un un act formal numit ce se află în puterea sa, fie pentru anoxal. Prin abandon persoane, care a comis un delict, de sub puterea capului ei


Drept roman

Spre finele Republicii, dezrobirile luaseră proporţii, ceea ce periţiei sclavagiste. De aceea, împăratul Augustus, care a pus bazele

Imperiului Roman, a promulgat două legi menite să îngreuneze dezrobirile. Fufia Caninia din anul 2 e. n. - limitează numărul de sclavi pe care

-i elibereze prin testament, proporţional cu numi în proprietatea sa, fără însă de a putea depăşi limita de 100. Legea

a aplicat în tot timpul imperiului, ea a fost abrogată numai pe vremea ratului Iustinian, adică în epoca în care producţia sclavagist

cu cea feudală.

Legea Aelia Sentia din anul 4 e. n. Aceasta interzicea tinerilor şi dezrobească sclavii, în afara cazului când dezrobirea le

de un consiliu special prezidat de pretor. Sunt oprite, în afarmotive bine întemeiate, eliberările sclavilor care nu au atins vârsta de 30 de

i dezrobirile făcute în dauna creditorilor. În acest din urmpânul care şi-a eliberat sclavii, să fi pricinuit un prejudiciu material şi să fi procedat cu intenţia de a-i fi prejudiciat.

Sarcina de lucru 4 ă 5 elemente distinctive dintre liberţii cetăţeni şi liberţ

diverse etape de dezvoltare a statului roman au apărut diferite categorii de persoane care deşi teoretic se bucurau de libertate - de fapt aveau o situa

ă de a sclavilor.

le în fapt, ordinea juridică nu a reuşit însă să elaboreie juridică adecvată pentru noile categorii sociale, fie din pricina

ii problemei, fie datorită interesului de a păstra o confuzie , între aceste categorii şi sclavie, bază a întregii produc

sclavagiste. Aceasta va înlesni trecerea la feudalism.

a). omul liber care slujeşte ca sclav unei alte persoane libere pe temeiul unei erori din partea ambelor părţi (homo liber bona fide serviens). Depretinsul sclav este om liber tot ceea ce acesta dobândeşte, dobânde

ăpân.

b). persoanele ce se află în puterea (in mancipio) altei persoane. Aceastie se întâlneşte atunci când un şef de familie (pater familias) trece, printr

un act formal numit manicipatio în puterea unui alt cap de familie, o persoan în puterea sa, fie pentru a-i vinde serviciile, fie pentru a o abandona

. Prin abandon noxal se înţelege trecerea în vederea despăgubirii, a unei persoane, care a comis un delict, de sub puterea capului ei de familie în puterea


72

ii, ceea ce periclita bunul ratul Augustus, care a pus bazele

îngreuneze dezrobirile. rul de sclavi pe care

ional cu numărul total de i limita de 100. Legea

numai pe vremea ia sclavagistă a fost

din anul 4 e. n. Aceasta interzicea tinerilor sclavii, în afara cazului când dezrobirea le-a

special prezidat de pretor. Sunt oprite, în afară de rile sclavilor care nu au atins vârsta de 30 de

cute în dauna creditorilor. În acest din urmă caz se fi pricinuit un prejudiciu material

i liberţii latini.

rut diferite categorii de de fapt aveau o situaţie

ă să elaboreze o pentru noile categorii sociale, fie din pricina

ăstra o confuzie a întregii producţii

te ca sclav unei alte persoane libere pe temeiul unei ). Deşi în drept

te, dobândeşte pentru

) altei persoane. Această ) trece, printr-

ui alt cap de familie, o persoană i vinde serviciile, fie pentru a o abandona

ăgubirii, a unei de familie în puterea

Andy Puşcă

Drept roman

capului de familie sub care se afla victima. Aceste persoane constituiau adevărate instrumente de achizidobândeau, dobândeau pentru acecea a sclavilor (loco servimanicipatio nu erau sclavi, deoarece se gsituaţie; într-adevăvânzare încheiat de pretinde după 5 ani eliberarea lor, cerând sfuseseră abandonate despăgubiseră prin munca lor pe victim

De asemenea, cât timancipio puteau intenta în cazul unui tratament inuman, o acîmpotriva acestora continuare drepturile politice.

c). persoanele care se angajau (antreprenor (lanistadepuneau un jurământ sclavi ai antreprenorului, decetăţean.

d). persoanele răscumpterţ. Până când acestea reurespectiva sumă, ră

e). colonii. La romani, marii proprietari funciari îlor domenii, lucrânduplăteau stăpânului o arendnatură. În epoca polipsită de randament a sclavilor, este înlocuitprin aceea a colonilor interesaaici două consecinţiar, pe de altă parte slucrau. Acest din urmplătească întotdeauna arenda la termenul fixat.

Consfinţită la început pe calea cutumiarsancţionată prin lege de craporturile de colonat se întemeiau pe un contract de arendconductio), treptat coloniiintegrantă a domeniului pe careadâncea, colonatul se dezvolta, devenind spre finele imperiului elementul hotărâtor al producţ

O persoană devenea colon:

- prin naştere, dac- prin prescripţ

în slujba altuia, trecând drept colon;- ca pedeapsă, în cazurile prev- prin contract încheiat cu un proprie

(municipalia gesta


Drept roman

capului de familie sub care se afla victima. Aceste persoane constituiau rate instrumente de achiziţie pentru stăpânii lor, deoarece tot ce ele

dobândeau, dobândeau pentru aceştia, având de fapt o poziţie asemloco servi). Din punct de vedere juridic însă, persoanele

nu erau sclavi, deoarece se găseau numai temporar în aceastadevăr dacă ajunseseră în puterea altei persoane printr

vânzare încheiat de şeful lor de familie cu respectiva persoană 5 ani eliberarea lor, cerând să fie înscrise în listele censului; dac

abandonate noxal, puteau reclama libertatea numai dup prin munca lor pe victimă.

De asemenea, cât timp se găseau în puterea altora (in mancipio) persoanele puteau intenta în cazul unui tratament inuman, o acţiune de injurie

împotriva acestora şi, după toate probabilităţile, puteau să-şcontinuare drepturile politice.

nele care se angajau (auctorati) vânzându-şi forţa de munclanista) ce organiza jocuri de circ şi lupte de gladiatori. Dup

depuneau un jurământ „c ă vor învinge sau vor muri”, ele deveneau în fapt sclavi ai antreprenorului, deşi în drept îşi păstrau calitatea de om liber

ăscumpărate de la duşman (redempti ab hostibus când acestea reuşesc prin munca lor sau cu bani să achite ter

ă, rămân în puterea lui.

. La romani, marii proprietari funciari îşi puneau în valoare întinsele lor domenii, lucrându-le fie cu sclavi, fie dându-le în arendă colonilor. Ace

pânului o arendă în bani, dar, pe deasupra, aveau şi unele obliga. În epoca postclasică, numărul fondurilor cultivate sporesc iar munca de randament a sclavilor, este înlocuită pe scară din ce în ce mai larg

prin aceea a colonilor interesaţi în anumite limite în procesul de produc consecinţe: stăpânii tind pe de o parte să facă din sclavii lor coloni,

ă parte să împiedice pe coloni să părăsească terenurile pe care lucrau. Acest din urmă fapt era uşurat prin aceea că arendaşii nu reu

întotdeauna arenda la termenul fixat.

la început pe calea cutumiară, legarea colonului de pă prin lege de către împăratul Constantin în anul 332. Dac

raporturile de colonat se întemeiau pe un contract de arend), treptat colonii devin, după reformele sus-menţionate, parte a domeniului pe care-l lucrau. În măsura în care criza sclavajului se

adâncea, colonatul se dezvolta, devenind spre finele imperiului elementul râtor al producţiei de bunuri materiale.

devenea colon:

tere, dacă unul din părinţi era colon; prin prescripţie, dacă un om liber a muncit vreme de 30 de ani pe un ogor în slujba altuia, trecând drept colon; ca pedeapsă, în cazurile prevăzute de lege; prin contract încheiat cu un proprietar şi înscris în arhivele cetmunicipalia gesta).


73

capului de familie sub care se afla victima. Aceste persoane constituiau pânii lor, deoarece tot ce ele

ie asemănătoare cu ă, persoanele in

seau numai temporar în această în puterea altei persoane printr-un act de

familie cu respectiva persoană, ele puteau fie înscrise în listele censului; dacă

, puteau reclama libertatea numai după ce

) persoanele in ţiune de injurie şi exercite în

a de muncă la un i lupte de gladiatori. După ce

ele deveneau în fapt strau calitatea de om liber şi

redempti ab hostibus) de către un ă achite terţului

i puneau în valoare întinsele colonilor. Aceştia i unele obligaţii în

rul fondurilor cultivate sporesc iar munca din ce în ce mai largă,

i în anumite limite în procesul de producţie; de din sclavii lor coloni,

terenurile pe care şii nu reuşeau să

, legarea colonului de pământ a fost ratul Constantin în anul 332. Dacă la început

raporturile de colonat se întemeiau pe un contract de arendă (locatio-menţionate, parte

sura în care criza sclavajului se adâncea, colonatul se dezvolta, devenind spre finele imperiului elementul

un om liber a muncit vreme de 30 de ani pe un ogor

i înscris în arhivele cetăţii

Andy Puşcă

Drept roman

Din punct de vedere juridic, colonul era un om liber, dar situaapropia de poziţia sclavului, fiind colonul putea fi readus de cca şi când ar fi fost vorba de un sclav.

Fiind sclav al pământului, colonul nu putea fi despvânzarea fondului fîngăduit ca proprietarul scolonul se putea cîncheia diferite acte juridice, întocmi un testament etc.

Supus unui drept de coreccheme în faţa instanasemenea colonul nu se putea cliberă, ci numai cu o femeie având aceea

Identifică şi explic

B. Cetăţenia

Calitatea de cetăţean (element al capacităţroman (civis romanusadunările populare, el era elementul politic central al cetinstaurarea imperiului, statul însustrăini.

Dacă la începuturile Romei strdrepturi civile, în epoca republicanschimbului, aceastăcucerirea propriei lor cetcapabili potrivit regulilor dreptului gin

În epoca imperialăse menţină până în sec. al IIIcalitatea de cetăţeni sau pe cea de latini împăratul Caracalla alocuitorilor Imperiului Roman. Cât priveimperiului, aceştia erau numiromane. Calitatea de cet

a). prin naştere. Copii ncetăţean roman. Dacdispoziţiilor Legii Minicia, str


Drept roman

Din punct de vedere juridic, colonul era un om liber, dar situaţia lui de fapt îl ţia sclavului, fiind „rob al pământului”. Dacă îşi pă

colonul putea fi readus de către stăpân, care avea în acest scop o aci când ar fi fost vorba de un sclav.

Fiind sclav al pământului, colonul nu putea fi despărţit de ogorul svânzarea fondului fără colon sau a colonului fără fond era nulă. În schimb era

oprietarul să-şi mute colonii de pe o moşie pe alta. Fiind om liber, colonul se putea căsători, avea puterea părintească asupra copiilor, putea încheia diferite acte juridice, întocmi un testament etc.

Supus unui drept de corecţie din partea stăpânului său, colonul nu putea sa instanţei pe stăpânul său, decât în cazuri cu totul excep

asemenea colonul nu se putea căsători, spre finele imperiului cu o femeie , ci numai cu o femeie având aceeaşi poziţie socială ca şi el.

Sarcina de lucru 5 ă şi explică poziţia juridică a persoanei colon.

ăţean (status civitatis) constituie după libertate, cel deelement al capacităţii de drept sau de folosinţă. În cetate numai

civis romanus) se bucura de toate drepturile, element hotrile populare, el era elementul politic central al cetăţii, iar cetatea, pân

instaurarea imperiului, statul însuşi. Toţi cei care locuiau în afara cet

la începuturile Romei străinii (peregrinii) erau priviţi ca strdrepturi civile, în epoca republicană, o dată cu dezvoltarea economiei schimbului, această stare de lucruri nu mai putea dăinui şi peregrinii afla

riei lor cetăţi, sub autoritatea politică a Romei au fost consideracapabili potrivit regulilor dreptului ginţilor (ius gentium).

În epoca imperială deosebirea dintre cetăţenii romani şi peregrini continuă în sec. al III-lea e. n. Locuitorii imperiului care nu aveau ăţeni sau pe cea de latini - erau peregrini. În anul 212 e. n.

ratul Caracalla acorda, cu unele excepţii, dreptul de cetăţlocuitorilor Imperiului Roman. Cât priveşte cei care locuiau în afara fruntariilor

ştia erau numiţi „barbari” adică străini, în afara ordinii juridice romane. Calitatea de cetăţean roman se putea dobândi în următoarele moduri:

tere. Copii născuţi din părinţi cetăţeni romani aveau calitatea de ean roman. Dacă unul din părinţi era străin, copilul era socotit, în temeiul

iilor Legii Minicia, străin.


74

ţia lui de fapt îl şi părăsea ogorul,

pân, care avea în acest scop o acţiune reală,

it de ogorul său, iar ă. În schimb era

ie pe alta. Fiind om liber, asupra copiilor, putea

u, colonul nu putea săl u, decât în cazuri cu totul excepţionale; de tori, spre finele imperiului cu o femeie

libertate, cel de-al doilea . În cetate numai cetăţeanul

) se bucura de toate drepturile, element hotărâtor în ii, iar cetatea, până la

i cei care locuiau în afara cetăţii erau

ţi ca străini fără cu dezvoltarea economiei şi

i peregrinii aflaţi după a Romei au fost consideraţi

i peregrini continuă să lea e. n. Locuitorii imperiului care nu aveau

erau peregrini. În anul 212 e. n. ii, dreptul de cetăţean tuturor

te cei care locuiau în afara fruntariilor ini, în afara ordinii juridice

ătoarele moduri:

eni romani aveau calitatea de in, copilul era socotit, în temeiul

Andy Puşcă

Drept roman

În cazul în care se nbucura de calitatea de cetnaşterii, cetăţenie roman

b). printr-un fapt posterior nadezrobit primeşte, se acorda ca o favoare fie unei persoane, fie unei colectivit

Cetăţeanul roman se bucura de toate drepturile publice către Constituţia romanadunările populare (la oaste (ius militiae

Prin drepturile private amintim dreptul de a se cconubii), de a dobândi creditor (ius comercii

Cetăţenii romani erau individualizaelemente: prenumele, Tullius (numele de familie), Cicero (porecla). La acestea obinumele tatălui precum (Marcus Tullius -Cornelia) Cicero).

Calitatea de cetăţean roman se pierdea în urm

a). odată cu pierderea libertDacă acesta devenise sclav prin cşi cetăţenia îndată„dreptului de reîntoarcere

b). prin renunţarea la calitate de ceto cetate străină. În asemenea situadeclaraţie unilaterallegii romane două cet

c). ca o consecinţărepublicană, a celui condamnat pentru trecere la inamic (timpul imperiului a celo

Latinii

O poziţie intermediaracestui statut juridic intermediar este consecinafirma că în Latium existau din locuite de latini. Datoritaceleaşi credinţe religioase, aceste cetconfederaţia latină

După câtăva vreme, Alba Longa îCetăţilor latine, Roma le acorda un anumit statut juridic: acestea îautonomia lor, locuitorii lor cromani (ius conubiicomercii) şi dreptul de a vota (primeau însă dreptul de a fi magistraoaste (ius militiae


Drept roman

e născuse dintr-o relaţie întâmplătoare (vulgo conceptusbucura de calitatea de cetăţean numai când mama avusese, în momentul

enie romană.

un fapt posterior naşterii. Aşa este cazul dezrobirii când sclavul şte, odată cu libertatea şi cetăţenia sau când calitatea de cet

se acorda ca o favoare fie unei persoane, fie unei colectivităţi.

eanul roman se bucura de toate drepturile publice şi private prevţia romană. Dintre cele dintâi menţionăm dreptul de a vota în

rile populare (ius sufragii), de a fi ales magistrat (ius honorumius militiae) şi de a participa la exerciţiul cultului public.

Prin drepturile private amintim dreptul de a se căsători după legea ro), de a dobândi şi transmite proprietatea civilă, de a deveni debitor

ius comercii), de a intenta o acţiune în justiţie etc.

enii romani erau individualizaţi după numele lor alcătuit din urmelemente: prenumele, numele de familie şi porecla: Marcus (prenumele), Tullius (numele de familie), Cicero (porecla). La acestea obişnuia s

lui precum şi tribul din care respectivul cetăţean f- Marci filius (fiul lui Marcus) Cornelia tribu

).

ăţean roman se pierdea în următoarele situaţii:

cu pierderea libertăţii, în cazul când cetăţeanul roman devenea sclav. acesta devenise sclav prin căderea în prizonierat, el îşi recăpă

enia îndată ce se întorcea în patrie, fiind socotit, în temeiul ficde reîntoarcere” ( ius post liminii) că nu a fost sclav niciodat

ţarea la calitate de cetăţean, ca de pildă în cazul naturaliză. În asemenea situaţii, pierderea cetăţeniei nu rezulta dintr

ie unilaterală de voinţă, ci din incompatibilitatea de a poseda conform legii romane două cetăţenii.

c). ca o consecinţă a unor condamnări penale, cum este cazul în epoca , a celui condamnat pentru trecere la inamic (perduellio

timpul imperiului a celor condamnaţi pentru infracţiuni grave la munci silnice.

ie intermediară între cetăţeni şi peregrini o aveau latinii. Apariacestui statut juridic intermediar este consecinţa dezvoltării istorice. Tradi

în Latium existau din timpurile cele mai vechi, 30 de oralocuite de latini. Datorită nevoii de apărare, vorbind aceeaşi limb

ţe religioase, aceste cetăţi s-au unit într-o confederaia latină, în fruntea căreia se găsea Alba Longa.

va vreme, Alba Longa îşi pierde întâietatea, care revine cetilor latine, Roma le acorda un anumit statut juridic: acestea î

autonomia lor, locuitorii lor căpătând totodată, dreptul de a se conubii), dreptul de a încheia tranzacţii economice cu ei (

i dreptul de a vota (ius suffragii) în adunările populare romane. Nu dreptul de a fi magistraţi (ius honorum) şi dreptul de a sluji la

ius militiae). Acest statut privilegiat acordat locuitorilor cet


75

vulgo conceptus), se ean numai când mama avusese, în momentul

a este cazul dezrobirii când sclavul enia sau când calitatea de cetăţean

i private prevăzute de m dreptul de a vota în ius honorum), de a sluji

legea romană (ius , de a deveni debitor şi

tuit din următoarele i porecla: Marcus (prenumele),

şnuia să se treacă ăţean făcea parte.

rnelia tribu (din tribul

eanul roman devenea sclav. i recăpăta libertatea

ce se întorcea în patrie, fiind socotit, în temeiul fic ţiunii nu a fost sclav niciodată.

în cazul naturalizării într-eniei nu rezulta dintr-o

, ci din incompatibilitatea de a poseda conform

ri penale, cum este cazul în epoca perduellio), iar în

iuni grave la munci silnice.

i peregrini o aveau latinii. Apariţia rii istorice. Tradiţia

timpurile cele mai vechi, 30 de oraşe întărite, şi limbă şi având

o confederaţie,

i pierde întâietatea, care revine cetăţii Roma. ilor latine, Roma le acorda un anumit statut juridic: acestea îşi păstrează

, dreptul de a se căsători cu ii economice cu ei (ius rile populare romane. Nu

i dreptul de a sluji la privilegiat acordat locuitorilor cetăţilor latine

Andy Puşcă

Drept roman

se explică prin comunitatea de origine existau între oraşele latine

Este aşa-zisul statut de prisci), adică o cetdificultăţile în care se gdrepturi cu aceştia din urmdesfiinţarea confederaexact idea unei cetăţromani.

Precum se ştie, Roma întemeia în scopuri politice colonii pe teritoriile cetcucerite. Unele din ele primeau dreptul de cetconsiderente de ordin politic din colonii” (latinii coloniariide a se căsători dupe baza unei dispozi

Deşi după aşa-zisul r90 şi 89, cetăţenia romancontinuat să se menfie acordată de către împatrage treptat populavechi şi cei coloniali puteau dobândi cetdrept răsplată a ataş

Identifică şi rezumromani şi peregrini.

Peregrinii

Dacă la început noţjuridică intra în sfera de preocupare a dreptului roman, numai în mera reglementată prin tratate, treptat ea se lstatului roman care nu erau nici cetdouă categorii de peregrini.

a). peregrinii obişînglobată în hotarele Romei nu a fost desfiinAceştia continuau sconform dreptului lor naroman, peregrinii nu pot smagistraţi romani. Destatului roman cereau ca peregrinii scotidiene: vânzări, cump


Drept roman

prin comunitatea de origine şi prin raporturile de colaborare ce şele latine şi Roma.

zisul statut de „latinitate” acordat vechilor latini (latinii veteris, latinii o cetăţenie inferioară. În anul 340 î. e. n., latinii profitând de

ile în care se găseau romanii, se revoltaseră, pretinzând egalitate de ştia din urmă. Înfrângerea latinilor a avut drept consecinederaţiei latine (338 î. e. n.) Dar statutul de latinitate sau mai

exact idea unei cetăţenii inferioare a continuat să fie folosită posterior de c

tie, Roma întemeia în scopuri politice colonii pe teritoriile cetle din ele primeau dreptul de cetăţenie romană, iar altele

considerente de ordin politic - statutul de „latinitate”. Ca şi latinii vechi latinii coloniarii) aveau acelaşi statut juridic cu excep

tori după legea romană (ius conubii) pe care nu-l puteau primi decât pe baza unei dispoziţii speciale (exprese).

zisul război cu aliaţii (socii) populaţia peninsulei primea în anii ăţenia romană, totuşi statutul juridic al latinilor din

se menţină ca o stare intermediară între cetăţean şi peregrin de către împăraţi unor regiuni întregi din imperiu în scopul de a se

atrage treptat populaţia la îndeplinirea ţelurilor politicii romane. Atât latinii i cei coloniali puteau dobândi cetăţenia romană ca o binefacere a legii,

a ataşamentului lor faţă de Roma.

Sarcina de lucru 6 şi rezumă în trei fraze diferenţele dintre cetăţ

i peregrini.

la început noţiunea de peregrin era identică cu cea de străin a c intra în sfera de preocupare a dreptului roman, numai în mă

ă prin tratate, treptat ea se lărgeşte cuprinzând pe toroman care nu erau nici cetăţeni şi nici latini. În general se deosebesc

categorii de peregrini.

a). peregrinii obişnuiţi adică străini, învinşi de romani, dar a c în hotarele Romei nu a fost desfiinţată din punct de vedere polit

tia continuau să-şi exercite drepturile lor publice şi private în cetatea lor conform dreptului lor naţional. Lipsiţi de prerogativele civile ale cetroman, peregrinii nu pot să voteze în adunările politice din Roma

i romani. Deşi lipsiţi de drepturi politice, interesele economice ale statului roman cereau ca peregrinii să participe la tranzacţiile comerciale

ări, cumpărări, locaţiuni, împrumuturi etc. De aceea, paralel cu


76

i prin raporturile de colaborare ce

latinii veteris, latinii . În anul 340 î. e. n., latinii profitând de

, pretinzând egalitate de . Înfrângerea latinilor a avut drept consecinţă

iei latine (338 î. e. n.) Dar statutul de latinitate sau mai posterior de către

tie, Roma întemeia în scopuri politice colonii pe teritoriile cetăţilor ă, iar altele - din

i latinii vechi „latinii i statut juridic cu excepţia dreptului

l puteau primi decât

ia peninsulei primea în anii i statutul juridic al latinilor din colonii a

şi peregrin şi să i unor regiuni întregi din imperiu în scopul de a se

elurilor politicii romane. Atât latinii ca o binefacere a legii,

ele dintre cetăţenii

ăin a cărei poziţie intra în sfera de preocupare a dreptului roman, numai în măsura în care

te cuprinzând pe toţi supuşii i nici latini. În general se deosebesc

i de romani, dar a căror cetate, din punct de vedere politic.

i private în cetatea lor i de prerogativele civile ale cetăţeanului

rile politice din Roma şi nici să fie i de drepturi politice, interesele economice ale

ţiile comerciale iuni, împrumuturi etc. De aceea, paralel cu

Andy Puşcă

Drept roman

dezvoltarea producţcapacitatea de a contracta cu cetginţilor (ius gentium

b). a doua categorie de peregrini este a peregrinilor caE vorba de acei peregrini care, dupcapitulat în faţa romanilor, cetatea lor fiind desfiinlipsiţi de drepturi politice măsura în care romanii le îng

Peregrinii obişnuiţca o răsplată a unor servicii aduse statului roman, sau prin naturalizare. Naturalizarea era un act adminismod individual, fie în mod colectiv, urmmilitare, sociale etc. De pildcare se înrolau în legiuni (deoarece numai având soldaţii care se eliberau din ocetăţenia romană).

Când cetăţenia se acorda în bloc unor cetinterese fiscale, deoarece unele impozite specialcetăţenii romani.

În anul 212 e. n. Împromană tuturor locuitorilor imperiului, cu excepaceastă categorie intrau peregrinii care capitulaserbeneficiau de nici un statut juridic (ei fiind cei siliTot în această categorie intrau prin asimilare sclavii dezrobipedepselor umilitoare suferite în timpul sclaviei, nu dobândiserinferioară de peregrini dediticii lea e. n. începuseră

În afara intereselor fiscale, Caracalla a procedat la aceastdeterminat şi de un cel puţin, populaţia eterogenputernice contradicţ

3.2. Puterea părintească

Familia romană avea facomplex. Organizatputerii şefului de familie (se extindea asupra tuturor membrilor de familie; membrii de familie erau socotiţi în concepţsclavii şi toate persoanele a cintermediul colectivit

Bărbatul fiind şeful familiei viaţă şi de moarte asupra tuturor în familie, sogrupului familial.


Drept roman

dezvoltarea producţiei de mărfuri şi a comerţului, peregrinilor li scapacitatea de a contracta cu cetăţenii romani, potrivit regulilor dreptului

ius gentium) special creat pentru asemenea raporturi mixte.

b). a doua categorie de peregrini este a peregrinilor care au capitulat (E vorba de acei peregrini care, după ce au opus rezistenţă înver

ţa romanilor, cetatea lor fiind desfiinţată. Drept consecini de drepturi politice şi nu se puteau folosi de dreptul lor naţional decât în

sura în care romanii le îngăduiau acest lucru.

şnuiţi puteau dobândi cetăţenia romană fie prin binefacerea legii, a unor servicii aduse statului roman, sau prin naturalizare.

Naturalizarea era un act administrativ care acorda cetăţenia peregrinilor fie în mod individual, fie în mod colectiv, urmărea să soluţioneze anumite probleme militare, sociale etc. De pildă, prin naturalizare deveneau cetăţeni peregrinii, care se înrolau în legiuni (deoarece numai având această calitate erau primi

ii care se eliberau din oştile auxiliare (unde la înrolare nu se cerea ă).

enia se acorda în bloc unor cetăţeni sau regiuni se urminterese fiscale, deoarece unele impozite speciale se percepeau numai de la

În anul 212 e. n. Împăratul Antoniu Caracalla a acordat în acest scop cet tuturor locuitorilor imperiului, cu excepţia peregrinilor dediticii. În categorie intrau peregrinii care capitulaseră (dediticii

beneficiau de nici un statut juridic (ei fiind cei siliţi să se predea făă categorie intrau prin asimilare sclavii dezrobiţi, care datorit

pedepselor umilitoare suferite în timpul sclaviei, nu dobândiseră d de peregrini dediticii şi „barbarii” care însă de la începutul sec. al III

lea e. n. începuseră să se stabilească în imperiu.

În afara intereselor fiscale, Caracalla a procedat la această naturalizare în masi de un considerent politic, nevoia de a unifica sub aspect juridic

in, populaţia eterogenă în atâtea privinţe a Imperiului Roman, ros de puternice contradicţii interne.

ă avea faţă de sensul actual al termenului un conţinut mult mai complex. Organizată pe bază patriarhală, familia se axa în jurul unei puteri, a

efului de familie (pater familias), a cărui activitate unicăse extindea asupra tuturor membrilor de familie; membrii de familie erau

i în concepţia primitivă romană nu numai soţia, copiii, nepoi toate persoanele a căror existenţă era asigurată în cadrul sau prin

intermediul colectivităţii familiale.

şeful familiei şi singurul conducător în casă, avea dreptul de i de moarte asupra tuturor în familie, soţia devine un membru inferior al

grupului familial.


77

ului, peregrinilor li s-a recunoscut enii romani, potrivit regulilor dreptului

) special creat pentru asemenea raporturi mixte.

re au capitulat (dediticii). ţă înverşunată, au

. Drept consecinţă ei erau naţional decât în

fie prin binefacerea legii, a unor servicii aduse statului roman, sau prin naturalizare.

enia peregrinilor fie în ioneze anumite probleme

ăţeni peregrinii, calitate erau primiţi) şi

tile auxiliare (unde la înrolare nu se cerea

eni sau regiuni se urmărea adesea e se percepeau numai de la

ratul Antoniu Caracalla a acordat în acest scop cetăţenia ia peregrinilor dediticii. În

dediticii) care nu se predea fără condiţii).

ţi, care datorită ă decât calitatea

de la începutul sec. al III-

naturalizare în masă, considerent politic, nevoia de a unifica sub aspect juridic

e a Imperiului Roman, ros de

conţinut mult mai , familia se axa în jurul unei puteri, a

rui activitate unică şi nelimitată se extindea asupra tuturor membrilor de familie; membrii de familie erau

ia, copiii, nepoţii etc., ci şi în cadrul sau prin

, avea dreptul de ia devine un membru inferior al


Drept roman 78

Puterea pe care şeful de familie o avea asupra femeii, copiilor şi sclavilor se exercita asupra întregului patrimoniu – termenul de familie referindu-se şi la lucruri şi la persoane (jurisconsulul Ulpian). Puterea şefului de familie se numea la început manus (mână), simbol al forţei fizice. Şeful sau capul familiei era numit pater familias, noţiune care evoca ideea de putere şi nu de descendenţă şi de procreare, pentru care romanii foloseau termenul de genitor.

Capul familiei este proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor de sub puterea sa şi unicul preot al cultului familial strămoşesc. El este singur, de sine stătător (sui iuris) independent în familie pe când soţia şi copiii de sub puterea sa sunt dependenţi (alieni iuris) iar sclavii simple lucruri, obiecte de proprietate (res).

Cu timpul, odată cu dezvoltarea istorică a familiei romane, în locul termenului unic de „manus” apar mai multe denumiri menite să precizeze fiecare prerogativă a şefului de familie. Manus continua să desemneze puterea acestuia asupra soţiei, puterea părintească (patria potestats) este utilizată pentru a denumi autoritatea asupra copiilor, „puterea stăpânului” (dominica potestes) este folosită pentru a determina puterea asupra sclavilor, iar „dominium” (stăpânirea), - dreptul de proprietate asupra celorlalte bunuri. Prerogativele şefului de familie mergeau până la exercitarea dreptului de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque) asupra persoanelor de sub puterea sa, acestea sunt obligate să muncească pentru capul familiei, să-i mărească patrimoniul, dar în nici un caz să-l oblige prin actele lor, să-i micşoreze patrimoniul.

Rezultă aşadar că vechea familie romană era fundamentată pe legătura de putere dintre şeful de familie şi cei aflaţi sub autoritatea sa. Această legătură juridică cunoscută sub numele de agnatio, alcătuieşte aşa-zisa rudenie agnatică sau civilă, iar familia astfel organizată se numeşte agnatică sau civilă.

Sarcina de lucru 7 Identifică prerogativele şefului de familie.

Rudenia

Rudenia agnatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, deoarece puterea nu putea fi exercitată decât de bărbaţi şi nu putea fi transmisă decât prin bărbaţi, căci la moartea şefului de familie (pater familias) numai descendenţii săi masculini de prim grad vor deveni capi de familie. Fiecare din aceştia alcătuiau o nouă familie.

Descendenţii mai depărtaţi ai capului de familie defunct (de pildă, nepoţi, nepoate) treceau acum în noile familii, schimbându-şi doar puterea sub care se aflau. Aşa de pildă de unde înainte se găseau în puterea bunicului, ei se aflau acum în puterea tatălui lor, devenit cap de familie (pater familias).

Andy Puşcă

Drept roman

Prin descendent se înprin moartea şefului, familia se fputere care unise pe tounească mai departe pe tofamilie (pater familiasaceastă legătură se numeau, unele fadovedească în mod direct de

Persoanele care nu puteau dovedi direct descendendar care puteau invoca unele prezum(ca de pildă, acelaşsocotite rude agnaticeca membri ai unei mari comunitepoca veche. Rudenia civilîn materie de moştenitori, în domeniul familiei etc.

Cu timpul, datoritănu mai este obligatăscade autoritatea independenţă şi autoritate din ce în ce mai mare. Sistemul de rudenie agnaticdecade şi îi ia locul rudenia de sânge ((cognatio), indiferent dacrudenia de sânge existdeoarece îşi are baza în ideea de concepdouă sisteme demonstreazseparat.

Gradul de rudenie agnaticgeneraţiile care despart pe una din cele dougeneraţiile care despart pe autorul comun de cealaltface suma celor doucuvinte sunt atâtea grade câte genera

Astfel, fraţii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate pânautorul comun (pădoilea frate.

Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei pâncomun (bunicul) sunt câte dousunt rude de gradul trei, deoarece un grad desparte pşi pe acesta două grade fa

Deşi rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, totuşi o recunoaşRepublicii; în timpul imperiului recunoaIustinian îi asigură

Este puterea pe care capul familiei o are asupra posteritetc., desemnaţi cu todacă sunt băieţi sau fete, dacdevenit membri ai familiei printrcăsătorie etc.

În epoca veche aceastdin casa familială, s


Drept roman

Prin descendent se înţelege nu numai urmaş de sânge, ci şi cel adoptat. Deşefului, familia se fărâmiţa într-o serie de alte familii, leg

putere care unise pe toţi membrii, agnaţiunea, nu se rupea, ci continua sparte pe toţi cei care se aflaseră sub aceiaşi putere, dac

pater familias) n-ar fi încetat din viaţă. Toate persoanele unite prin ă se numeau, unele faţă de celelalte agnaţi, ele puteau chiar s

în mod direct descendenţa lor din acelaşi cap de familie.

Persoanele care nu puteau dovedi direct descendenţa dintr-un strădar care puteau invoca unele prezumţii pentru a dovedi o astfel de descenden

, acelaşi nume de familie, comunitatea de cult familial etc.) erau agnatice (civile) îndepărtate şi purtau numele de gentili (

ca membri ai unei mari comunităţi familiale ce amintea de ginţile (epoca veche. Rudenia civilă îndepărtată nu era lipsită de unele efecte jurîn materie de moştenitori, în domeniul familiei etc.

Cu timpul, datorită folosirii sclavilor şi exploatării provinciilor cucerite, Roma nu mai este obligată să folosească numai munca propriilor săi cetăţscade autoritatea şefului de familie, membrii de familie dobândind o

şi autoritate din ce în ce mai mare. Sistemul de rudenie agnatici îi ia locul rudenia de sânge (cognatio). Cognaţii sunt rude de sânge

indiferent dacă aparţin sau nu aceleiaşi puteri, iar rudenia de sânge există nu numai în linie masculină, dar şi în linie feminin

i are baza în ideea de concepţie şi de naştere. Raportul dintre cele sisteme demonstrează că acestea se suprapun uneori, iar alteori exist

Gradul de rudenie agnatică şi cognatică se calculează la fel. Se numiile care despart pe una din cele două persoane, de autorul comun, apoi iile care despart pe autorul comun de cealaltă persoană ş

face suma celor două numere. Fiecare generaţie reprezintă un grad; cu alte cuvinte sunt atâtea grade câte generaţii (tot gradus quot generationes

ii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate pânautorul comun (părintele) este un grad şi un altul de la acesta până

Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei pâncomun (bunicul) sunt câte două grade, în total patru grade. Unchiul sunt rude de gradul trei, deoarece un grad desparte pe unchi de autorul comun

ă grade faţă de nepot.

i rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, i o recunoaştere juridică - mai largă n-a primit-o decât spre finele

Republicii; în timpul imperiului recunoaşterea cognaţiunii se desăIustinian îi asigură triumful definitiv.

Este puterea pe care capul familiei o are asupra posterităţii sale, copii, nepoţi cu toţii prin expresia filii familias (fii de familie), indiferent ţi sau fete, dacă sunt născuţi în familie (natura) sau dac

devenit membri ai familiei printr-un act juridic civil, ca de pildă, o adop

În epoca veche această putere era nelimitată, şeful de familie putea slială, să-i vândă, să-i abandoneze ca pe nişte lucruri nefolositoare,


79

i cel adoptat. Deşi o serie de alte familii, legătura de

iunea, nu se rupea, ci continua să i putere, dacă şeful de

. Toate persoanele unite prin i, ele puteau chiar să

i cap de familie.

un strămoş comun, ii pentru a dovedi o astfel de descendenţă

familial etc.) erau i purtau numele de gentili (gentiles)

ţile (gentes) din de unele efecte juridice

rii provinciilor cucerite, Roma ăi cetăţeni şi astfel

lie, membrii de familie dobândind o i autoritate din ce în ce mai mare. Sistemul de rudenie agnatică

ii sunt rude de sânge ar cognatio –

i în linie feminină, tere. Raportul dintre cele

acestea se suprapun uneori, iar alteori există

la fel. Se numără persoane, de autorul comun, apoi

ă şi la urmă se un grad; cu alte

tot gradus quot generationes).

ii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate până la de la acesta până la cel de-al

Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei până la autorul grade, în total patru grade. Unchiul şi nepotul

e unchi de autorul comun

i rudenia de sânge a avut unele efecte morale din epoca cea mai veche, o decât spre finele

iunii se desăvârşeşte, iar

ii sale, copii, nepoţi (fii de familie), indiferent

) sau dacă au ă, o adopţiune, o

eful de familie putea să-i alunge te lucruri nefolositoare,


Drept roman 80

să-i căsătorească fără a le cere asentimentul şi chiar să-i omoare. Dacă şeful familiei îşi vindea descendenţii la Roma sau pe teritoriul latin, aceştia cădeau într-o stare vecină cu sclavia (in causa mancipi). Iar dacă îi vindea dincolo de Tibru (trans Tiberim) adică în străinătate, deveneau sclavi. El putea de asemenea să-i reclame de la oricine i-ar reţine pe nedrept sau i-ar ascunde, folosind acţiunea în revendicare, ceea ce denotă asemănarea între poziţia juridică a descendenţilor şi aceea a lucrurilor care se aflau în patrimoniul şefului de familie. Puterea părintească era perpetuă. Oricare ar fi fost vârsta descendentului şi oricare poziţie politică ar fi ocupat în stat (consul, pretor etc.) el rămânea în puterea părintească a şefului de familie. Descendenţii nu posedau un patrimoniu propriu; ei nu puteau dobândi nimic pentru ei şi nici nu puteau să înrăutăţească situaţia materială a şefului de familie, făcându-l de pildă, debitor sau obligându-l într-un chip oarecare, ci numai să i-o îmbunătăţească făcându-l creditor, proprietar etc. Aşadar, poziţia descendenţilor nu se deosebea în această privinţă de aceea a sclavilor.

Pentru a asigura cele necesare traiului în special prin munca pe terenurile agricole, şeful de familie avea nevoie de o putere, care să includă largi posibilităţi de constrângere.

Această autoritate pe care dreptul cutumiar o încredinţase capului de familie era o adevărată autoritate jurisdicţională privată (imperium domesticum) pe care o exercita în calitatea sa de suprem judecător în familia sa (domesticus magistratus).

După războaiele punice, situaţia economică s-a schimbat foarte mult. Războaiele victorioase purtate de romani au întins hotarele statului, teritoriile cotropite din care unele foarte roditoare sunt anexate Romei.

Economia agrară primitivă face loc economiei comerciale, întemeiată pe o vie circulaţie de mărfuri. În epoca imperială bogăţii uriaşe provenite din prăzile de război sau din jaful la care au fost supuse ţările cotropite, se revărsa la Roma, iar numărul uriaş al sclavilor luaţi în războaie asigura toată mâna de lucru de care avea nevoie societatea. Acest fapt a avut două consecinţe asupra familiei romane: poziţia sclavilor s-a înrăutăţit în mod considerabil şi din membri inferiori ai grupului familial, devin simple unelte de muncă; în schimb poziţia membrilor liberi ai familiei, liberaţi acum de obligaţia de a munci se îmbunătăţeşte în mod corespunzător. Caracterul despotic al puterii părinteşti cedează în faţa noilor realităţi economice şi sociale, spre sfârşitul Republicii.

Puterea părintească este exercitată cu tot mai puţină rigoare. Dreptul capului de familie de a-şi pedepsi descendenţii începe a fi restrâns. Vânzarea descendenţilor în dreptul clasic este declarată ilicit ă, aceştia având dreptul să-şi reclame libertatea; de asemenea, este nulă darea copilului în gaj. Dreptul de viaţă şi de moarte existent încă pe timpul împăratului Constantin cade ulterior în desuetudine. În dreptul postclasic este oprită părăsirea noilor născuţi, precum şi căsătoria copiilor împotriva voinţei lor, de către părinţi. S-a admis că puterea părintească, nu mai constituie o putere unilaterală, ci implică şi îndatoriri, cum ar fi obligaţia de alimente faţă de membrii familiei, de înzestrare a fiicelor.

În dreptul lui Iustinian, puterea părintească este o putere domestică îngrădită în anumite limite, iar dacă copilul va săvârşi fapte grave, părintele are dreptul să se adreseze magistratului care va pronunţa, după ce se va consulta cu acesta,

Andy Puşcă

Drept roman

pedeapsa cuvenitănumai dacă şeful familiei a recurs la ea constrâns de o extrem

Transformările suferite de puterea pcapacităţii patrimoniale a persoanelor aflate sub aceastînceputul epocii imperiale, fiii de familie sunt socotijuridică distinctă de a capului de familie obliga prin contrconsiderente, în dorinîncepând cu Caesar proprietari ai bunurilor dobândite cu ocazia serviciudispune de ele, fie prin acte între vii, fir prin testament.

Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de „peculiu ostcastrense), prin analogie cu averea concedatacestora şi care purta

Dacă fiii de familie mureau înaintea aceste bunuri nici prin acte între vii de familie, dar nu în temeiul unui drept de moguvernau regimul peculiilor în general (împăratului Constantin, bunurile pe care funcslujbelor publice sau bisericeserviciului militar; astfel a apquasicastrense) cătitularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea proprietarilor, fie prin acte între vii, fie prin testament.

Sub acelaşi împărat Constantin, fiul de familie capmasă de bunuri: cele pe care le dobândise prin mosunt cunoscute sub denumirea de „bunuri materne”, bunuri dobândite de la rudele din partea mamei (surse. Toate aceste bunuri au dobândit denumirea de dobândite), ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de familie păstra în timpul vie

Puterea părinteascăprin legitimare.

Stingerea puterii pă

3.2.1. Stingerea puterii părinte ş

Atâta vreme cât şeful familiei (puterea părinteascăsocială. Aşadar, în mod firesc puterea pa capului de familie, în acest moment fiii (sui iuris).

De asemenea, puterea pfamilie. Aşa se întâmpla când capul de familie, clibertatea, devenind sclav sau când condamnat pentru unele infracpierdea cetăţenia. Dacsocotit printr-o ficţ


Drept roman

pedeapsa cuvenită. Cât priveşte vânzarea noilor-născuţi, ea rămâne permiseful familiei a recurs la ea constrâns de o extremă mizerie.

rile suferite de puterea părintească au avut consecinii patrimoniale a persoanelor aflate sub această putere. Înc

începutul epocii imperiale, fiii de familie sunt socotiţi că au o personalitate ă de a capului de familie şi, în consecinţă, sunt capabili de a se

obliga prin contractul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste considerente, în dorinţa de a menţine o oaste puternică, împăîncepând cu Caesar şi Augustus, au îngăduit fiilor de familie sproprietari ai bunurilor dobândite cu ocazia serviciului militar dispune de ele, fie prin acte între vii, fir prin testament.

Asemenea bunuri sunt cunoscute sub numele de „peculiu ostăşesc” (), prin analogie cu averea concedată sclavilor de căi care purta denumirea tot de peculiu (peculium).

fiii de familie mureau înaintea şefului de familie şi nu dispuneau de aceste bunuri nici prin acte între vii şi nici prin testament, ele reveneau de familie, dar nu în temeiul unui drept de moştenire, ci în virtutea regulilor ce guvernau regimul peculiilor în general (iure peculii). Mai târziu, în epoca

ratului Constantin, bunurile pe care funcţionarii le dobândeau în exercislujbelor publice sau bisericeşti au fost asimilate cu cele dobândite cu ocaserviciului militar; astfel a apărut „peculiul cvasiostăşesc” (

) căruia i-au aplicat reguli ca şi celui ostăşesc. În consecintitularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea proprietarilor, fie prin

ie prin testament.

ărat Constantin, fiul de familie capătă dreptul de a avea o alt de bunuri: cele pe care le dobândise prin moştenire de la mama sa

sunt cunoscute sub denumirea de „bunuri materne”, bunuri dobândite de la le din partea mamei (bona materni generis) şi apoi cele dobândite din alte

surse. Toate aceste bunuri au dobândit denumirea de bona adventiciadobândite), ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de

stra în timpul vieţii sale un drept de administrare şi folosin

rintească (patria potestas) ia naştere prin căsătorie, prin

Stingerea puterii părinteşti avea loc pe cale naturală sau pe cale artificial

rinteşti pe cale naturală

Atâta vreme cât şeful familiei (pater familias) se afla în viaţă, el îrintească asupra descendenţilor, indiferent de vârsta adar, în mod firesc puterea părintească înceta prin moartea natural

a capului de familie, în acest moment fiii şi fiicele sale deveneau independen

De asemenea, puterea părintească se stingea prin moartea civilăa se întâmpla când capul de familie, căzând în prizonierat î

libertatea, devenind sclav sau când condamnat pentru unele infracţenia. Dacă însă şeful de familie se întorcea din prizonierat, el era o ficţiune, în virtutea dreptului de reîntoarcere (ius postliminii


81

i, ea rămâne permisă ă mizerie.

au avut consecinţe asupra putere. Încă de la au o personalitate

, sunt capabili de a se actul lor, de a fi proprietari etc. Pornind de la aceste

, împăraţii romani duit fiilor de familie să devină

lui militar şi să poată

ăşesc” (peculium sclavilor de către stăpânii

i nu dispuneau de i nici prin testament, ele reveneau şefului

virtutea regulilor ce ). Mai târziu, în epoca

ionarii le dobândeau în exerciţiul ti au fost asimilate cu cele dobândite cu ocazia

ăşesc” (peculium esc. În consecinţă,

titularii acestor peculii puteau dispune de ele, asemenea proprietarilor, fie prin

dreptul de a avea o altă tenire de la mama sa şi care

sunt cunoscute sub denumirea de „bunuri materne”, bunuri dobândite de la i apoi cele dobândite din alte

bona adventicia (bunuri dobândite), ele constituiau proprietatea fiului de familie, asupra lor capul de

i folosinţă.

, prin adopţiune şi

pe cale artificială.

ţă, el îşi exercita ilor, indiferent de vârsta şi poziţia

înceta prin moartea naturală i fiicele sale deveneau independenţi

e stingea prin moartea civilă a şefului de zând în prizonierat îşi pierdea

libertatea, devenind sclav sau când condamnat pentru unele infracţiuni grave îşi ntorcea din prizonierat, el era

ius postliminii) că

Andy Puşcă

Drept roman

nu a fost niciodatăfost niciodată întrerupt. Atâta vreme cât capul familieduşmani, exerciţiul puterii p

Dacă murea în captivitate, copiii smomentul căderii sale în prizonierat. Daccaptivitate, copiii sindependenţi. În cazul în care cel ceconsecinţă îşi redobândea drepturile cetexerciţiul puterii pănaturală a copilului sau prin moartea civillibertăţii, a cetăţeniei sau printrde pildă, când copilul altă familie.

Dacă fiul de familie îîntorcea în patrie, reintra în virtutea dreptului de reîntoarcere (sub vechea puterecopilul îşi redobândea în temeiul unei reabiliturmare a unei pedepse grave.

Deşi puterea părinteascfamilie dobândea vreo dregdin considerente religioase, care cântromană, ca fiul care îmbracpreoteasa zeiţei Vera, iese d

În dreptul lui Iustinian, adicsă fie mult limitatăcare provocase o slpărintească şi copiii care îndeplineau unele dregprefect al oraşului, consul, episcop etc.

Identifică şi explicpărinteşti.

3.2.2. Stingerea puterii părinteş

Puterea părinteascăIniţial emanciparea, adicînsemnat o pedeapssupunea autorităţii pobligaţiile ce-i reveneau, care se fa fi primejdios pentru cei din jur, era izgonit din familie, adic


Drept roman

nu a fost niciodată sclav şi că, în consecinţă, exerciţiul puterii pă întrerupt. Atâta vreme cât capul familiei se afla ca prizonier la ţiul puterii părinteşti era aşadar numai suspendat.

murea în captivitate, copiii săi deveneau independenţi (sui iurisderii sale în prizonierat. Dacă însă şeful familiei se întorcea din

captivitate, copiii săi erau socotiţi tot printr-o ficţiune, că n-au fost niciodati. În cazul în care cel ce-şi pierduse cetăţenia era reabilitat i redobândea drepturile cetăţeneşti, îşi recăpăta odat

uterii părinteşti. Puterea părintească se putea stinge şi prin moartea a copilului sau prin moartea civilă a acestuia, adică prin pierderea

ăţeniei sau printr-o schimbare de stare familială (mutatio status, când copilul a fost emancipat de şeful de familie sau adoptat într

fiul de familie îşi pierdea libertatea prin căderea în prizonierat întorcea în patrie, reintra în virtutea dreptului de reîntoarcere (ius post liminiisub vechea putere părintească, aceleaşi reguli se aplicau şi în cazul în care

i redobândea în temeiul unei reabilitări, dreptul de cetăţenie pierdut ca urmare a unei pedepse grave.

ărintească nu se stingea, în principiu, dacă fiul sau fiica de ie dobândea vreo dregătorie în cetate, totuşi în mod excepţional s

din considerente religioase, care cântăreau greu în societatea sclavagist, ca fiul care îmbracă haină de preot a lui Jupiter sau fata ce devine

ei Vera, iese de sub puterea părintească.

În dreptul lui Iustinian, adică într-o epocă în care puterea părinteasc fie mult limitată, consecinţă a dezvoltării social politice a societ

care provocase o slăbire a autorităţii şefului de familie, scăpau de sub puterea i copiii care îndeplineau unele dregătorii mai importante ca: şului, consul, episcop etc.

Sarcina de lucru 8 şi explică elementele care duc la naşterea puterii

rinteşti pe cale artificială

rintească se stingea pe cale artificială prin actul de emancipare. ial emanciparea, adică scoaterea copilului de sub puterea pă

însemnat o pedeapsă pentru cel scos de sub această putere; copilul care nu se supunea autorităţii părinteşti (şefului de familie) care nu-

i reveneau, care se făcuse vinovat de fapte grave sau se dovedise a fi primejdios pentru cei din jur, era izgonit din familie, adică emancipat, iar în


82

iul puterii părinteşti nu a i se afla ca prizonier la

sui iuris) din eful familiei se întorcea din

au fost niciodată enia era reabilitat şi în

ta odată cu ele şi se putea stinge şi prin moartea

ă prin pierderea mutatio status)

eful de familie sau adoptat într-o

derea în prizonierat şi apoi se ius post liminii)

i în cazul în care ăţenie pierdut ca

fiul sau fiica de ţional s-a admis

reau greu în societatea sclavagistă de preot a lui Jupiter sau fata ce devine

rintească ajunsese rii social politice a societăţii romane

u de sub puterea torii mai importante ca:

terea puterii

prin actul de emancipare. scoaterea copilului de sub puterea părintească, a

pilul care nu se -şi îndeplinea

cuse vinovat de fapte grave sau se dovedise ă emancipat, iar în

Andy Puşcă

Drept roman

afara familiei individul pentru existenţă.

Şeful familiei nu putea sdeclaraţie de voinţădesfacerea unei astfel de legprin procedeul mancipaera îndepărtat, aşa cum prevedea legea, din cadrul familiei.

Privită drept sancţînceputurile ei, emancipafinalitate. Transformde mărfuri, a comerlibertate largă de aceconomice emanciparea formele rămân, dar fondul este altul. Emanciparea devine acum un mod de eliberare de sub puterea p

Practic, emanciparea se fsă-şi emancipeze fiul îl vindea în mod fictiv prin procedeul numit mancipaunei terţe persoane care se obliga smancipaţiune şi apoi o a doua eliberare. Duppărintească se desfăiar terţul eliberând pe fiu a treia oar(sui iuris). Dacă era vorba de o fiicsuficientă o singurăera emancipat.

Procedura emancippână în vremea lui Iustinian. Împnouă procedură de emancipare care se realizeazrescriptum), înscriscopilului. Iustinianvechea procedură a mancipapracticile orientale ale imperiului; o simplînaintea magistratului competent era suficie

Prin emancipare copilul iese din familia sa de origine rudenie agnatică cu ceilalbazat pe acest fel de rudenie. În schimb, emancipatul îfamilie drepturile succesorale ce decurg din rudenia de sânge (cognaticmăsura în care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a recunoscut rudenia de sânge ca fundament al dreptului de mo

Bunurile pe care emancipatul le stsub puterea şefului de familie, rapare ca foarte logic, dacurmăresc, începând din epoca republicanSpre deosebire de emanciparea emanciparea din dreptul clasic copii. Devenită favoare, ea putea fi însemancipat.


Drept roman

afara familiei individul - izolat şi părăsit - rămânea fără nici un ajutor în lupta

eful familiei nu putea să rupă legăturile puterii părinteşti printrie de voinţă şi de aceea Legea celor XII Table stabilise c

desfacerea unei astfel de legături, şeful de familie să-şi vândă fiul de trei ori prin procedeul mancipaţiunii. Numai după îndeplinirea acestor ritualuri copilul

şa cum prevedea legea, din cadrul familiei.

drept sancţiune într-o perioadă în care societatea romanăînceputurile ei, emancipaţiunea căpăta în republică un nou conţinut finalitate. Transformările sociale de la finele Republicii, dezvoltarea produc

rfuri, a comerţului, au impus să se acorde tinerilor de sub putere o ă de acţiune pentru a activa în diverse sectoare ale vie

economice emanciparea – sancţiune este înlocuită treptat cu emanciparea realmân, dar fondul este altul. Emanciparea devine acum un mod de

are de sub puterea părintească.

Practic, emanciparea se făcea printr-o vânzare fictivă. Şeful familiei care vroia i emancipeze fiul îl vindea în mod fictiv prin procedeul numit mancipa

e persoane care se obliga să-l elibereze imediat. Urma o a doua şi apoi o a doua eliberare. După a treia mancipaţ

se desfăcea potrivit regulilor stabilite prin Legea celor XII Table, ul eliberând pe fiu a treia oară, făcea din acesta o persoană independent

ă era vorba de o fiică sau de un descendent mai îndep o singură mancipaţiune urmată de o singură eliberare. Astfel copilul

Procedura emancipării bazată pe trei vânzări fictive, deşi complicatn vremea lui Iustinian. Împăratul Anastasie a adăugat în anul 502 e. n. o

ă de emancipare care se realizează printr-o decizie imperial), înscrisă în registrele publice. Aceasta putea avea loc ş

copilului. Iustinian lasă să persiste procedura lui Anastasie şvechea procedură a mancipaţiunii, introduce o nouă procedură, influenpracticile orientale ale imperiului; o simplă declaraţie a şefului de familie înaintea magistratului competent era suficientă.

Prin emancipare copilul iese din familia sa de origine şi rupând legă cu ceilalţi membri de familie, pierde orice drept de mo

bazat pe acest fel de rudenie. În schimb, emancipatul îşi păstreazurile succesorale ce decurg din rudenia de sânge (cognatic

sura în care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a recunoscut rudenia de sânge ca fundament al dreptului de moştenire.

Bunurile pe care emancipatul le stăpânea cu titlu de peculiu, câtă vreme se afla efului de familie, rămâneau de regulă emancipatului

apare ca foarte logic, dacă se are în vedere scopul economic şi social pe careresc, începând din epoca republicană, emanciparea celor de sub putere.

pre deosebire de emanciparea – sancţiune – din vechiul drept roman, emanciparea din dreptul clasic şi postclasic prezintă avantaje numai pentru

ă favoare, ea putea fi însă revocată pentru ingratitudinea celui


83

nici un ajutor în lupta

ti printr-o simplă i de aceea Legea celor XII Table stabilise că, pentru

ă fiul de trei ori îndeplinirea acestor ritualuri copilul

în care societatea romană se găsea la un nou conţinut şi o nouă

rile sociale de la finele Republicii, dezvoltarea producţiei inerilor de sub putere o

iune pentru a activa în diverse sectoare ale vieţii treptat cu emanciparea reală,

mân, dar fondul este altul. Emanciparea devine acum un mod de

eful familiei care vroia i emancipeze fiul îl vindea în mod fictiv prin procedeul numit mancipaţiune

Urma o a doua a treia mancipaţiune puterea

cea potrivit regulilor stabilite prin Legea celor XII Table, cea din acesta o persoană independentă

sau de un descendent mai îndepărtat, era eliberare. Astfel copilul

i complicată a rămas ugat în anul 502 e. n. o o decizie imperială (per

în registrele publice. Aceasta putea avea loc şi în absenţa persiste procedura lui Anastasie şi, suprimând

ă, influenţată din şefului de familie

i rupând legăturile de i membri de familie, pierde orice drept de moştenire,

ăstrează în vechea urile succesorale ce decurg din rudenia de sânge (cognatică), în

sura în care dreptul pretorian ameliorat de cel imperial, a recunoscut rudenia

câtă vreme se afla emancipatului şi principiul

şi social pe care-l , emanciparea celor de sub putere.

din vechiul drept roman, avantaje numai pentru

pentru ingratitudinea celui

Andy Puşcă

Drept roman

3.3. Căsătoria

După jurisconsultul roman Modestinus, cfemeia, o comunitate pentru întreaga viauman, iar după definibărbatului cu femeia, ca

Sunt definiţii idealiste pentru cşi nici social egalautorităţi maritale, care mergea pânfemeia n-a reuşit sămanu) egală cu soţfamilie şi societate.

Căsătoria romană era precedatînceput printr-o convenfamilias) al tinerei fete soţi, cu consimţământul celor în a cn-a produs decât efecte morale, dar începând din epoca împa devenit un raport de drept cu consecinlogodnei obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale de cealaltă parte.

3.3.1. Condiţii de fond pentru încheierea c

A. Consimţământul

În epoca veche a dreptului roman, cputere se încheiau de cele aşa cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai târziu în afarconsimţământul capilor de familie sodată cu limitarea prerogativelor rigorismului dreptului romandauna voinţei şefilor de familie. Astfel dacopune, se presupune cfără motive la căsăîngăduia fetelor săşeful familiei să-şi dea consimdrept şi băieţilor. În cazul în care capul familiei, fiind absent,putea să-şi dea consimpersoanele aflate în putere s

B. Vârsta

În momentul încheierii cfie nubila (aptă pentru cpubertate), sabinienii o fixau de la caz la caz, în raport cu dezvoltarea fizictânărului, pe când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia acestora din urmprelevat în dreptul lui


Drept roman

jurisconsultul roman Modestinus, căsătoria este unirea băfemeia, o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin

ă definiţia pe care Iustinian o dă în Instituţiile sale, este unirea rbatului cu femeia, care consta într-o comunitate de viaţă de nedesp

ii idealiste pentru că femeia n-a fost nici din punct de vedere juridic i nici social egală în drepturi cu bărbatul. Supusă în epoca veche unei

i maritale, care mergea până la dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei, şit să devină posterior, nici chiar în aşa-zisa căsătorie liber

cu soţul în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce le reveneau în i societate.

toria romană era precedată de o logodnă (sponsalia) care se încheia la o convenţie verbală (sponsio) între capul de familie (

) al tinerei fete şi capul de familie al logodnicului, iar mai târziu viitorii ţământul celor în a căror putere se aflau. Multă vreme logodna

a produs decât efecte morale, dar începând din epoca împăratului Constantin, a devenit un raport de drept cu consecinţe juridice. Ruptura nejustificatlogodnei obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale

ii de fond pentru încheierea căsătoriei

În epoca veche a dreptului roman, căsătoria şi logodna persoanelor aflate sub putere se încheiau de către şefii de familie respectivi, care puteau dispune de

a cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai târziu în afarmântul capilor de familie s-a cerut şi acela al viitorilor so

cu limitarea prerogativelor şefului de familie şi paralel cu decrigorismului dreptului roman, consimţământul părţilor interesate se impune în

şefilor de familie. Astfel dacă pater familias tace sau nu se opune, se presupune că acesta şi-a dat consimţământul, iar dacă se împotrive

ăsătorie, Legea Iulia – edictată în vremea împăratului Augustus, duia fetelor să se adreseze magistratului pentru ca acesta să constrâng

şi dea consimţământul. Împăratul Iustinian a acordat acelailor. În cazul în care capul familiei, fiind absent, nebun etc., nu

i dea consimţământul, s-a îngăduit în epoca lui Iustinian, ca persoanele aflate în putere să se căsătorească şi fără consimţământ.

În momentul încheierii căsătoriei, fata trebuie să aibă minimum 12 ani, adic(aptă pentru căsătorie). În privinţa vârstei băieţilor (a

pubertate), sabinienii o fixau de la caz la caz, în raport cu dezvoltarea fizicrului, pe când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia acestora din urm

prelevat în dreptul lui Iustinian.


84

toria este unirea bărbatului cu irea dreptului divin şi

iile sale, este unirea de nedespărţit.

a fost nici din punct de vedere juridic în epoca veche unei

i de moarte asupra ei, ătorie liberă (sine

iilor ce le reveneau în

) care se încheia la ) între capul de familie (pater

i capul de familie al logodnicului, iar mai târziu viitorii ă vreme logodna

ratului Constantin, e juridice. Ruptura nejustificată a

logodnei obliga pe acela care era vinovat de acest fapt la daune materiale faţă

i logodna persoanelor aflate sub efii de familie respectivi, care puteau dispune de

a cum dispuneau de sclavi sau de lucruri. Mai târziu în afară de i acela al viitorilor soţi. Treptat

i paralel cu decăderea ilor interesate se impune în

tace sau nu se ă se împotriveşte ăratului Augustus, ă constrângă pe

ratul Iustinian a acordat acelaşi nebun etc., nu

duit în epoca lui Iustinian, ca mânt.

minimum 12 ani, adică să ăieţilor (aşa-zisa

pubertate), sabinienii o fixau de la caz la caz, în raport cu dezvoltarea fizică a rului, pe când proculienii o fixau la 14 ani. Opinia acestora din urmă a


Drept roman 85

C. Dreptul de a se căsători ( ius conubii)

Soţul trebuie să aibă în conformitate cu legile romane, dreptul de a încheia o căsătorie cu o femeie romană. Numai cetăţenii romani şi locuitorii din vechea confederaţie latină, aşa-zişii latini vechi (prisci latini) aveau acest drept; pentru ca un cetăţean roman să poată lua în căsătorie o femeie având calitatea de latină colonială sau peregrină se cerea autorizaţie specială din partea autorităţilor. În primele două secole ale imperiului această favoare a fost acordată în mod individual sau în mod colectiv, în acest din urmă caz fie unor comunităţi, fie ostaşilor după lăsarea la vatră. Existenţa dreptului de a încheia o căsători după legea romană presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:

- viitorii soţi să nu fie rude între ei, nici în linie directă şi nici colaterală, în linie directă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul VI în epoca veche şi până la gradul IV spre finele republicii. În epoca imperială căsătoriile între colaterali erau interzise numai când una din părţi se găsea la un grad de autorul comun. Această regulă care a suferit unele derogări temporare, se menţine şi în epoca lui Iustinian;

- viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea (adfinitas) este legătura de rudenie care uneşte pe un soţ cu rudele celuilalt soţ şi constituie, în linie directă o piedică la căsătorie la infinit, iar în linie colaterală între cumnaţi şi cumnate;

- nici unul din viitorii soţi să nu fie căsătorit, căci bigamia este prohibită de lege;

- văduva nu se putea recăsători în epoca veche timp de 10 luni (posterior un an) de la moartea soţului ei. Acest termen numit de viduitate, motivat teoretic prin considerente morale (doliul datorat bărbatului) îşi găseşte raţiunea în necesitatea de a se evita incertitudinea asupra paternităţii copilului care s-ar naşte în acest interval (turbatio sanguinis);

- condiţia socială constituie o altă piedică la căsătorie. Astfel până la Legea Canuleia anul 448 î.e.n., căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită, iar până la Augustus aceea dintre cetăţenii născuţi liberi (ingenui) şi dezrobiţi;

- în fine, unele acte normative opreau, pe considerente politice, căsătoria guvernatorilor din provincii cu o femeie originară sau domiciliată în provincie, şi pe considerente morale, căsătoria soţului adulterin cu complicele său şi a tutorelui sau a fiului lui cu pupila sa.

Sarcina de lucru 9 Rezumaţi în 5-7 rânduri condiţiile de fond ale căsătoriei.

Andy Puşcă

Drept roman

3.3.2. Formele căsătoriei

A. Cea mai veche formFemeia astfel căsăîn familia soţului căcu care se căsătoreaputerea bărbatului, dar dacde familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.

Singura compatibilşefului de familie (prerogative întinse asupra femeii. Socapul familiei, având pozipărintească. La origine, ideea de putere (căsătoriei, încât încheierea cputerii asupra femeii. De aceea, formalitcăsătoriei erau identice cu cele pentru erau: o ceremonie religioasJupiter (flamen dialisîn anumite ritualuri cu reminiscenoferea zeului Jupiter farreus, adicaici şi numele de căsătorie era rezervat

B. Cumpărarea (coemtioera recompensat pentru pierderea a doufamilie, prin preţul pe careal mancipaţiunii care era un mod formalist proprietăţii. Acelaşbunurilor mobile sau imobile, numai cuvintele ce se pronunocazie erau diferite.

Cu timpul însă, odatcapului de familie, mancipaţiunii o pur

C. Prin convieţuirea femeii cu başa-zis usus (deprindere, obisoţul timp de un an de zile, femeia intra în puterea bfoarte asemănător cu modul de dobândire a propriet(usucapio), conform cdevine proprietarul acestui bun. Toate acestea reliefeazpoziţia juridică inferioaracelaşi plan cu obiectele de proprietate.

După războaiele punice însAntică. Cuceririle militare, dezvoltarea comersclavilor de producmembrii familiei de munca dificilClasa stăpânitoare se îmbogmaselor de sclavi care abundau pretutindeni pe pie


Drept roman

Cea mai veche formă de căsătorie romană, era aşa-zisa căsătorie ăsătorită rupea orice legătură cu familia ei de origine

ului cădea sub puterea (manus) şefului de familie. Dacătorea era sui iuris, adică nesupus altei puteri, femeia intra în

rbatului, dar dacă bărbatul la rândul său, se afla în puterea unui de familie, femeia intra sub autoritatea acestuia.

Singura compatibilă cu puterea nelimitată pe care dreptul pozitiefului de familie (pater familias), căsătoria cum manu asigura acestuia

prerogative întinse asupra femeii. Soţia intra într-o adevărată supuşcapul familiei, având poziţia juridică a descendenţilor aflaţi sub puterea

origine, ideea de putere (manus) se identifică cu institutoriei, încât încheierea căsătoriei avea loc odată (uno ictu) cu dobândirea

puterii asupra femeii. De aceea, formalităţile necesare pentru încheierea toriei erau identice cu cele pentru dobândirea puterii (manus

erau: o ceremonie religioasă care avea loc în faţa a 10 martori şi a preotului lui flamen dialis); de o străveche origine italică, această ceremonie consta

în anumite ritualuri cu reminiscențe agrare, deoarece cu aceastoferea zeului Jupiter farreus, adică o pâine făcută din făina (far

i numele de confarreatio – data acestei ceremonii. Aceasttorie era rezervată exclusiv patricienilor.

coemtio) fetei de către viitorul soţ de la şeful familiei. Acesta era recompensat pentru pierderea a două braţe de muncă ce treceau într

ţul pe care-l primea la căsătoria fetei. Procedeul folosit era cel iunii care era un mod formalist şi solemn de transferare a

ii. Acelaşi procedeu era folosit pentru vânzarea sclavilor sau a bunurilor mobile sau imobile, numai cuvintele ce se pronunţau cu aceastocazie erau diferite.

ă, odată cu dezvoltarea societăţii romane şi a slăbirii autoritcapului de familie, coemtio devine o cumpărare simbolică

iunii o pură formalitate fără consecinţele riguroase de odinioar

ţuirea femeii cu bărbatul vreme de un an de zile, este procedeul deprindere, obişnuinţă). După un trai comun şi neîntrerupt cu

ul timp de un an de zile, femeia intra în puterea bărbatului; procedeul era ător cu modul de dobândire a proprietăţii numit uzucapiune

), conform căruia cel care stăpâneşte un bun mobil vreme de un an devine proprietarul acestui bun. Toate acestea reliefează în mod pregnant

ă inferioară a femeii, pe care vechiul drept roman o situa pe i plan cu obiectele de proprietate.

zboaiele punice însă, situaţia socială se schimbă profund în Roma . Cuceririle militare, dezvoltarea comerţului, creşterea num

sclavilor de producţie etc., asigurând bunăstarea statului roman, au scutit pe membrii familiei de munca dificilă pe care trebuiau să o prest

pânitoare se îmbogăţeşte rapid datorită exploatării provinciilor maselor de sclavi care abundau pretutindeni pe pieţele romane.


86

ătorie cum manu. cu familia ei de origine şi intrând

efului de familie. Dacă bărbatul nesupus altei puteri, femeia intra în

u, se afla în puterea unui şef

pe care dreptul pozitiv o acorda asigura acestuia

supuşenie faţă de ilor aflaţi sub puterea

) se identifică cu instituţia ) cu dobândirea

ile necesare pentru încheierea manus). Acestea şi a preotului lui

ceremonie consta u această ocazie se

far) de grâu; de data acestei ceremonii. Această formă de

eful familiei. Acesta ce treceau într-o altă

toria fetei. Procedeul folosit era cel solemn de transferare a

i procedeu era folosit pentru vânzarea sclavilor sau a bunurilor mobile sau imobile, numai cuvintele ce se pronunţau cu această

ăbirii autorităţii rare simbolică, iar actul

ele riguroase de odinioară.

rbatul vreme de un an de zile, este procedeul şi neîntrerupt cu

rbatului; procedeul era ii numit uzucapiune

te un bun mobil vreme de un an în mod pregnant

a femeii, pe care vechiul drept roman o situa pe

profund în Roma şterea numărului

starea statului roman, au scutit pe o presteze anterior. rii provinciilor şi a

Andy Puşcă

Drept roman

Raporturile familiale îiubesc luxul, fastul, petrecerile Totodată se face simîngăduinţă în raporturile familiale, toate acestea vor contribui la dispariseverităţii şi austeritveche. Consecinţele nu întârzie saşa-zisa căsătorie liberşefului de familie, a soconsecinţă, dacă în familia ei de origine era ea rămânea mai departe independentPentru încheierea unei asemenea cformalitate, nici civilcereau să fie întrunite douîntemeia o viaţă comun(honor matrimoniiîncât prezenţa elementului material, adicdiferit, care îndeplineau condivoinţa acestora de a fi unimatrimonii şi affectio maritaliso figură retorică, care prin mijlocirea a doi termeni (în cazul nostru affectio) dau expresie verbalcăsătoria). Cercetămanu şi instituţia posesiunii.

În adevăr, posesiunea existvolitiv – intenţia de a poseda (materială a lucrului (

Înlocuind intenţia de a poseda, cu inten(affectio) şi stăpânirea materialmatrimonii) constatafirmat că o căsătorie

Deşi o căsătorie sine manua exista, totuşi era nevoie adesea spentru a se putea preciza de pildprivind raporturile patrimoniale dintre soajutorul unor elemente de fapt cu o anumitîn casa bărbatului (sărbătoririi căsătoriei unei astfel de conceptemeiul unor solemnitinteresele sociale.

Începând de la finele republicii cdauna căsătoriei ascendente; în epoca imperial


Drept roman

Raporturile familiale îşi pierd din rigiditate, femeile devin tot mai moderne, fastul, petrecerile şi pretind să aibă o viaţă cât mai independent

se face simţită şi influenţa Greciei care creează o atmosfer în raporturile familiale, toate acestea vor contribui la disparii austerităţii (gravitas) ce caracterizau relaţiile maritale în epoca

ţele nu întârzie să se arate alături de căsătoria cum manutorie liberă (sine manu). Femeia nu intră în puterea (

efului de familie, a soţului ei, ci îşi păstra statutul juridic anterior. În ă în familia ei de origine era sui iuris, adică de sine st

mânea mai departe independentă faţă de capul de familie a soPentru încheierea unei asemenea căsătorii nu se cerea a fi îndepliniteformalitate, nici civilă, nici religioasă. Pentru existenţa căsătoriei libere se

fie întrunite două elemente: intenţia reciprocă a viitorilor soţă comună (affectio maritalis) şi convieţuirea lor material

imonii). Aceste două elemente erau atât de intens legate de ele, a elementului material, adică convieţuirea a două persoane de sex

diferit, care îndeplineau condiţiile de fond pentru a fi soţ şi soţa acestora de a fi uniţi prin căsătorie. De aceea s-a spus c

affectio maritalis alcătuiau o hendiadă; prin hendiadăă, care prin mijlocirea a doi termeni (în cazul nostru

) dau expresie verbală unei realităţi instituţionale unice (în spetoria). Cercetări mai noi au stabilit perfecta asemănare între că

ţia posesiunii.

r, posesiunea există dacă se întrunesc două elemente: un element ţia de a poseda (animus) şi un element material, st

a lucrului (corpus).

ţia de a poseda, cu intenţia de a întemeia o viaăpânirea materială a lucrului cu convieţuirea so

) constatăm o structură identică a celor două instituţii. De aceea să ătorie sine manu are o structură posesorie.

sine manu nu necesită îndeplinirea nici unei formaliti era nevoie adesea să se stabilească momentul când ea a început,

pentru a se putea preciza de pildă, filiaţiunea copiilor faţă de tatăprivind raporturile patrimoniale dintre soţi etc. Această dovadă se putea face cu ajutorul unor elemente de fapt cu o anumită rezonanţă socială: aducerea femeii

atului (deductio in domum mariti) petrecerea organizatătoriei sine manu. Merită a fi subliniată superioritatea moral

unei astfel de concepţii care asigura consecinţe juridice unei stări de fapt, nu în temeiul unor solemnităţi şi forme rigide, ci pe baza unor îndatoriri impuse de

Începând de la finele republicii căsătoria sine manu se afirmă tot mai mult, în toriei cum manu, ca o consecinţă a unei dezvolt

ascendente; în epoca imperială căsătoria cum manu devine o raritate.


87

i pierd din rigiditate, femeile devin tot mai moderne, cât mai independentă.

ă o atmosferă de în raporturile familiale, toate acestea vor contribui la dispariţia

iile maritale în epoca cum manu, apare

în puterea (in manu) atutul juridic anterior. În

de sine stătătoare, de capul de familie a soţului ei.

torii nu se cerea a fi îndeplinite nici o ă ătoriei libere se

a viitorilor soţi de a uirea lor materială

elemente erau atât de intens legate de ele, ă persoane de sex şi soţie, prezuma a spus că honor

; prin hendiadă se înţelegea , care prin mijlocirea a doi termeni (în cazul nostru honor şi

ionale unice (în speţă, nare între căsătoria sine

elemente: un element element material, stăpânirea

ia de a întemeia o viaţă comună uirea soţilor (honor

ţii. De aceea s-a

îndeplinirea nici unei formalităţi pentru momentul când ea a început,

de tată, problemele ă se putea face cu ă: aducerea femeii

) petrecerea organizată cu ocazia superioritatea morală a

ări de fapt, nu în i forme rigide, ci pe baza unor îndatoriri impuse de

ă tot mai mult, în a unei dezvoltări sociale

devine o raritate.

Andy Puşcă

Drept roman

Enumeraţi în 10 rânduri deosebirile dintre manu.

Raporturile personale dintre soţ

Dacă femeia se că ăfamilia ei de origine; cu alte cuvinte continua sfamilie (pater familiasagnaţilor ei, dacă era independent

Deşi femeia căsăsoţului, fapt ce-i îngcăsătoriei cum manucum manu soţia căacela al bărbatului, iar dacputea s-o readucă„inderdictul” pentru gÎn măsura în care cpoziţiei sociale a femeii. Soia rangul social al bcorespunzătoare, sorganelor de judecatnumai adulterul sofamilie putea el însuadulteris şi prin alte acte normative posterioare, dreptul de a sancasupra statului. În fine, somagistratului. Dispozicale paşnică şi nu înaintea instan

Raporturile patrimoniale dintre so

Dacă o femeie era „independentcap de familie, şfamilias) noii sale familii

La moartea şefului de familie, ea dobândea alparte succesorală ce(alieni iuris), adicăs-o înzestreze odatăbunuri mobile sau imobile care, menite sautomat în patrimoniul noului


Drept roman

Sarcina de lucru 10 i în 10 rânduri deosebirile dintre căsătoria cum şi sine

Raporturile personale dintre soţi

femeia se căsătorea sine manu ea rămânea din punct de vedere juridic în familia ei de origine; cu alte cuvinte continua să fie sau în puterea capului de

pater familias) dacă era „dependentă” (alieni iuris) sau în tutela ă era independentă (sui iuris).

ăsătorită sine manu avea o poziţie independentăi îngăduia o libertate de acţiune de neconceput în cadrul

cum manu, totuşi ea nu devenea egala bărbatului. Ca şţia căsătorită sine manu primea numele soţului, domiciliul s

rbatului, iar dacă, fără voia acestuia, părăsea casa familialo readucă folosind o cale de urmărire special creată în acest scop:

„inderdictul” pentru găsirea şi aducerea soţiei (de uxore exhibenda et ducendasura în care căsătoria cum manu iese din uz, asistăm la ameliorarea

iei sociale a femeii. Soţii sunt obligaţi să-şi poarte respect reciproc, femeia ia rangul social al bărbatului, iar acesta trebuie să-i dea între

toare, s-o apere în orice împrejurare şi să acţioneze pentru ea în faorganelor de judecată. Soţii îşi datorau fidelitate unul celuilalt, cu toate acestea numai adulterul soţiei era pedepsit. Până spre finele Republicii, capul de

utea el însuşi să pedepsească pe soţia infidelă, dar prin legea i prin alte acte normative posterioare, dreptul de a sancţ

asupra statului. În fine, soţii nu se puteau cita în justiţie, decât cu încuviinDispoziţia urmărea să soluţioneze neînţelegerile dintre so

i nu înaintea instanţelor de judecată.

Raporturile patrimoniale dintre soţi. Dota

o femeie era „independentă” (sui iuris) adică nu se afla sub puterea unui şi se căsătorea cum manu, intra în puterea ş

) noii sale familii şi întreaga ei avere trecea în patrimoniul acestuia.

efului de familie, ea dobândea alături de ceilalţi moştenitori, cotparte succesorală ce-i revenea în conformitate cu legile. Dacă era dependent

), adică se afla sub puterea unui cap de familie se obişnuia ca acesta o înzestreze odată cu intrarea ei în puterea noului cap de familie cu diverse

bunuri mobile sau imobile care, menite să susţină sarcinile căsăautomat în patrimoniul noului şef de familie.


88

i sine

mânea din punct de vedere juridic în fie sau în puterea capului de

) sau în tutela

ie independentă în familia iune de neconceput în cadrul

rbatului. Ca şi în căsătoria ului, domiciliul său era

sea casa familială, soţul ă în acest scop:

uxore exhibenda et ducenda). m la ameliorarea

i poarte respect reciproc, femeia i dea întreţinerea

ioneze pentru ea în faţa i datorau fidelitate unul celuilalt, cu toate acestea

spre finele Republicii, capul de , dar prin legea iulia de

i prin alte acte normative posterioare, dreptul de a sancţiona a trecut ie, decât cu încuviinţarea

elegerile dintre soţi pe

nu se afla sub puterea unui , intra în puterea şefului (pater

i întreaga ei avere trecea în patrimoniul acestuia.

i moştenitori, cotă-ă era dependentă

se afla sub puterea unui cap de familie se obişnuia ca acesta cu intrarea ei în puterea noului cap de familie cu diverse

sarcinile căsătoriei intrau

Andy Puşcă

Drept roman

Dacă femeia se căsăcum era „dependentipoteză soţia continua sde origine şi, în consecinmoartea capului săacestuia, primind o cotipoteza a doua, femeia continua sse oblige cu concursul tutorelui ei, prin diverse contracte constituia proprietatea e

Cu soţul putea să încheie orice act juridic, cu excepfost prohibite la finele Republicii de cele ar putea fi rezultatul unor presiuni din partea unuia din soimperială pe vremea împAntonini) a stabilit însdonator a murit fără

În ambele cazuri suso dotă (dos) menităsustinendo). Dota, având ca beneficiar pe sofamiliei dacă femeia era „dependentsau chiar de către femeie, dacpatrimoniul său propriu.

Din punct de vedere juridic existau mai multe modalit

A. Printr-un transfer de proprietate (legale de înstrăinare a propriet

B. Printr-un contract verbal (dota promitea în cuvinte solemne soîncheierea căsătoriei (

C. În anul 428 e. n. împhotărât printr-o constituprintr-un pact (pactum de constituenda dotefăcută soţului de că

Dota devenea proprietatea bsusţinerea sarcinilor casupra dotei au fost cu timpul mpentru eventualitatea unui divordotale (de fondo dotalifără înştiinţarea soţextinsă asupra oricăinterzis soţiei să-inalienabilitatea fondurilor dotale.

La desfacerea căsăpersoanei pe care aceasta o indicase. Lucru firesc deoarece dota fusese constituită pentru susexista. În epoca veche a contract verbal, soţ


Drept roman

femeia se căsătorea sine manu, urmează să facem, aceeaşi distinccum era „dependentă” (alieni iuris) sau independentă (sui iuris

ia continua să fie supusă autorităţii domestice a capului familiei sale i, în consecinţă, tot ce dobândea rămânea acestuia. În schimb, la

moartea capului său de familie, femeia alieni iuris venea la morimind o cotă parte din succesiune, în concurenţă cu ceilal

ipoteza a doua, femeia continua să rămână proprietara averii sale. Ea putea sse oblige cu concursul tutorelui ei, prin diverse contracte şi tot ce dobândea, constituia proprietatea ei personală.

ul putea să încheie orice act juridic, cu excepţia donaţiilor. Acestea au fost prohibite la finele Republicii de către dreptul cutumiar pe considerentul cele ar putea fi rezultatul unor presiuni din partea unuia din so

pe vremea împăratului Caracalla, un senatus-consult () a stabilit însă că asemenea donaţii rămâneau valabile dac

donator a murit fără să-şi fi manifestat voinţa de a desface donaţia.

În ambele cazuri sus-menţionate se obişnuia să se constituie în favoarea so) menită să susţină sarcinile viitoarei căsătorii (ad onera matrimonii ). Dota, având ca beneficiar pe soţ se constituie de c

femeia era „dependentă” (alieni iuris), de către o terătre femeie, dacă aceasta fiind „independentă” (sui iurisău propriu.

Din punct de vedere juridic existau mai multe modalităţi de constituire a dotei:

un transfer de proprietate (datio dotis) făcut soţului prin modalităinare a proprietăţii.

un contract verbal (dictio promissio dotis) prin care cel ce constituia dota promitea în cuvinte solemne soţului beneficiar că-i va transmite, odat

ătoriei (si nuptiae sequuntur) anumite bunuri.

C. În anul 428 e. n. împăraţii Theodosius al II-lea şi Valentinian al IIIo constituţie, că dota poate fi constituită fără nici o formalitate, pactum de constituenda dote), adică printr-o simplă

ului de către constituentul dotei.

Dota devenea proprietatea bărbatului şi acesta trebuia s-o foloseascinerea sarcinilor căsătoriei. Nelimitate la început, prerogativele so

asupra dotei au fost cu timpul micşorate, avându-se în vedere interesele sopentru eventualitatea unui divorţ. De aceea, Legea Iulia asupra fondurilor

de fondo dotali) interzicea la finele Republicii soţului săarea soţiei, fondurile italice, iar în dreptul postclasic m

asupra oricărui fel de proprietate imobiliară. Iustinian la rândul s-şi dea un astfel de consimţământ, ceea ce echivala cu

inalienabilitatea fondurilor dotale.

La desfacerea căsătoriei dota trebuia restituită celui care o constituise sau persoanei pe care aceasta o indicase. Lucru firesc deoarece dota fusese

pentru susţinerea nevoilor căsătoriei, iar aceasta încetase de a mai exista. În epoca veche a dreptului roman restituirea dotei era asiguratcontract verbal, soţul se obliga printr-un contract faţă de constituent, c


89

şi distincţie, după sui iuris). În prima

ii domestice a capului familiei sale mânea acestuia. În schimb, la

venea la moştenirea cu ceilalţi erezi. În

proprietara averii sale. Ea putea să i tot ce dobândea,

ţiilor. Acestea au tre dreptul cutumiar pe considerentul că

ele ar putea fi rezultatul unor presiuni din partea unuia din soţi. În epoca consult (oratio

mâneau valabile dacă soţul ţia.

se constituie în favoarea soţului ad onera matrimonii

se constituie de către capul o terţă persoană

sui iuris) avea

i de constituire a dotei:

ului prin modalităţile

) prin care cel ce constituia i va transmite, odată cu

i Valentinian al III-lea au nici o formalitate,

o simplă promisiune

o folosească pentru toriei. Nelimitate la început, prerogativele soţului

se în vedere interesele soţiei . De aceea, Legea Iulia asupra fondurilor

ului să înstrăineze reptul postclasic măsura este

. Iustinian la rândul său, a mânt, ceea ce echivala cu

celui care o constituise sau persoanei pe care aceasta o indicase. Lucru firesc deoarece dota fusese

toriei, iar aceasta încetase de a mai dreptului roman restituirea dotei era asigurată printr-un

de constituent, că-i va

Andy Puşcă

Drept roman

restitui dota la o eventualindicate de el.

Spre finele Republslăbirii legăturilor familiale, se impunea ideea curmeze în mod automat desfacerii crestituirea dotei o acajutorul căreia cerea judecechitatea, averea dotaldotale pe care le primise.

Obligând pe soţ la restituirea averii dotale, judecposibilităţile economice prezente ale acestuia, cu alte cuvinte îl va putea condamna numai în limitele activului sreale de plată (in id quod facere potecompetenţă - (beneficium competentiaefavoare, din raţiuni de echitate unor debitori printre care dotei.

Restituind dota, soţo parte din bunurile dotale. Asemenea recreşterea copiilor rezultaîmpotriva soţiei care sustrsau care avusese un comportament imoral (soţului pentru bunurile pe care le dsfârşit pentru cheltuielile necesare sau utile averii dotale (Cheltuielile necesare sunt acelea fdeteriorat, iar cele utile sunt cheltuielile care i

Acţiunea în restituirea dotei (imperială, în cazul îîmpotriva moştenitorilor acestuia, dar ei nu se mai bucurau de beneficiul de competenţă.

În epoca lui Iustinian acdotală” (actio de doteobligaţia de restituire decurgea din lege, prezumândubeneficiar a intervenit o stipulaputea să opună în compensacare el, soţul le avea împotriva acesteia. Restituirea averii dotale era garantatprintr-o ipotecă generalbărbatului, din momentul încheierii caceastă ipotecă devine căsătoriei.

Slăbirea raporturilor familiale sclavagismului roman, au impus apariavantaje soţiei pentru cazul în care socăsătoria s-ar fi făcut ffăcea soţiei înainte de nuntmenţionate. Numit(donatio propter nuptiasîntr-o epocă târzie, în întregul imperiu roman. Împdonaţii regulile dotei, cu care o asimileaz


Drept roman

restitui dota la o eventuală desfacere a căsătoriei, fie lui, fie ter

Spre finele Republicii, odată cu creşterea numărului de divorţuri, consecinturilor familiale, se impunea ideea că restituirea dotei trebuie s

urmeze în mod automat desfacerii căsătoriei. Pretorul dădea soţiei care reclama restituirea dotei o acţiune specială (actio rei uxoriae) – reclamaţ

reia cerea judecătorului să oblige pe soţ să-i înapoieze, conform cu echitatea, averea dotală. Acesta va fi obligat să restituie imediat toate bunurile dotale pe care le primise.

la restituirea averii dotale, judecătorul va ţine însile economice prezente ale acestuia, cu alte cuvinte îl va putea

condamna numai în limitele activului său patrimonial, nu peste posibilitin id quod facere potest). Este ceea ce se numeşte beneficiul de beneficium competentiae) pe care dreptul roman îl acorda ca o ţiuni de echitate unor debitori printre care şi soţului în restituirea

Restituind dota, soţul putea la rândul său să reţină potrivit cu prevederile legii, o parte din bunurile dotale. Asemenea reţineri se făceau pentru a se asigura

terea copiilor rezultaţi din căsătorie (propter liberos) drept sanciei care sustrăsese diverse bunuri de la soţ (propter res amotas

sau care avusese un comportament imoral (propter mores) ca o despului pentru bunurile pe care le dăruise soţiei (propter res donates

it pentru cheltuielile necesare sau utile averii dotale (propter impensastuielile necesare sunt acelea fără de care bunul ar fi pierit sau ar fi fost

deteriorat, iar cele utile sunt cheltuielile care i-au mărit valoarea economic

iunea în restituirea dotei (actio rei uxoriae) se putea intenta, în epoca , în cazul în care căsătoria se desfăcuse prin moartea so

ştenitorilor acestuia, dar ei nu se mai bucurau de beneficiul de

În epoca lui Iustinian acţiunea în restituirea dotei capătă denumirea de „acactio de dote) schimbându-şi totodată structura. De data aceasta,

ia de restituire decurgea din lege, prezumându-se că între constituent beneficiar a intervenit o stipulaţie tactică. Retenţiile au fost abolite, iar so

ă în compensaţie soţiei, care solicita restituirea dotei, creanul le avea împotriva acesteia. Restituirea averii dotale era garantat

ă generală şi tacită, care se constituia asupra patrimoniului rbatului, din momentul încheierii căsătoriei. Printr-o constituţie din anul 531

ă devine şi privilegiată privind orice ipotecă constituit

birea raporturilor familiale şi incertitudinile căsniciilor din epoca de declin a sclavagismului roman, au impus apariţia unei instituţii menite să asigure unele

iei pentru cazul în care soţul ar fi decedat înaintea ei sau când ar fi făcut fără voia acesteia. Este vorba de darurile pe care so

iei înainte de nuntă pentru a-i asigura existenţa în cazurilionate. Numită în epoca postclasică „donaţie înainte pentru c

donatio propter nuptias)”, instituţia foarte cunoscută în orient, se r târzie, în întregul imperiu roman. Împăratul Iustinian aplic

gulile dotei, cu care o asimilează.


90

toriei, fie lui, fie terţei persoane

ţuri, consecinţă a restituirea dotei trebuie să

ţiei care reclama reclamaţia dotei – cu

i înapoieze, conform cu restituie imediat toate bunurile

ine însă seama de ile economice prezente ale acestuia, cu alte cuvinte îl va putea

u patrimonial, nu peste posibilităţile şte beneficiul de

) pe care dreptul roman îl acorda ca o ţului în restituirea

potrivit cu prevederile legii, ceau pentru a se asigura

) drept sancţiune pter res amotas)

) ca o despăgubire a propter res donates) şi, în

propter impensas). de care bunul ar fi pierit sau ar fi fost

rit valoarea economică.

) se putea intenta, în epoca cuse prin moartea soţului,

tenitorilor acestuia, dar ei nu se mai bucurau de beneficiul de

denumirea de „acţiune structura. De data aceasta,

între constituent şi iile au fost abolite, iar soţul

ta restituirea dotei, creanţele pe ul le avea împotriva acesteia. Restituirea averii dotale era garantată

, care se constituia asupra patrimoniului ţie din anul 531

constituită anterior

sniciilor din epoca de declin a menite să asigure unele

ul ar fi decedat înaintea ei sau când voia acesteia. Este vorba de darurile pe care soţul le

a în cazurile sus-ie înainte pentru căsătorie

în orient, se răspândeşte, ratul Iustinian aplică acestei

Andy Puşcă

Drept roman

Explică procedeele juridice de constituire a dotei.

3.3.3. Desfacerea căsătoriei

Căsătoria se putea desface fie în mod formoartea, pierderea pierdea libertatea devenea sclav, iar cel care îconsecinţă, căsătoria se desfroman şi un sclav sau un peregrinde vedere juridic (

Tot în mod forţat se desfo piedică la căsătorie (care după ce se căinterzicea senatorilor c

În mod voluntar căo distincţie între cădesfăcea numai prin utilizarea unor forme inverse decât cele prin care fusese încheiată. Este o reminiscencrea printr-o anumit

Astfel, căsătoria încheiatprintr-o formalitate contrarie numitcumpărare coemtioprintr-o remancipaadică o trecea în puterea unei terieşea de sub puterea b

Mult mai uşor se desface cdouă elemente constitutive, intenşi convieţuirea în comun (îndată ce unul din aceste dounici o formalitate. Cu alte cuvinte, separarea materialintenţia de a se despadică divorţul - (divortiumsoţii după ce au parcurs împreun(divertuntur) urmând cmenite să dovedeascnotificarea în scris sau prin martori pronunţarea în faţpune capăt vieţii conjugale, ruperea actului dotal etc.

Unii cercetători opineazîmpăratului August


Drept roman

Sarcina de lucru 11 procedeele juridice de constituire a dotei.

toria se putea desface fie în mod forţat, fie voluntar; în mod formoartea, pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia dintre soţi. Sopierdea libertatea devenea sclav, iar cel care îşi pierdea cetăţenia, peregrin. În

ă ătoria se desfăcea pe deplin drept, deoarece între un ceti un sclav sau un peregrin nu putea exista o căsătorie valabil

de vedere juridic (iustae nuptiae).

ţat se desfăcea căsătoria, dacă ulterior încheierii acesteia, apă ătorie (impedimentum superveniens) cum era cazul persoanei, se căsătorise cu o dezrobită, devenise senator, deoarece legea

interzicea senatorilor căsătorii cu asemenea femei.

În mod voluntar căsătoria se desfăcea prin voinţa părţilor. Aici trebuie sie între căsătoria cum manu şi sine manu. Căsătoria

cea numai prin utilizarea unor forme inverse decât cele prin care fusese . Este o reminiscenţă a formalismului primitiv pentru care ceea ce se

o anumită formă, nu putea fi desfăcut decât printr-o form

toria încheiată prin ceremonie religioasă – confarreatioo formalitate contrarie numită diffarreatio iar cele încheiate prin

coemtio sau printr-o convieţuire de un an (usus), puteau fi desfo remancipare (remancipatio) în temeiul căreia soţul îşi remancipa so

o trecea în puterea unei terţe persoane, care apoi o elibera. Astfel, femeia ea de sub puterea bărbatului, iar căsătoria se desfăcea.

or se desface căsătoria sine manu, încheiată prin întrunirea celor elemente constitutive, intenţia de a încheia o căsătorie (affectio maritalis

uirea în comun (honor matrimonii); o astfel de căsătorie se desf ce unul din aceste două elemente înceta să mai existe. Leg

nici o formalitate. Cu alte cuvinte, separarea materială a soţilor fia de a se despărţi pentru totdeauna însemna o desfacere a c

divortium). Termenul exprimă în mod plastic situace au parcurs împreună o parte a existenţei lor se despart ) urmând căi diferite. Părţile puteau proceda însă şi la anumite acte

dovedească mai pregnant voinţa lor de a se despărţi, ca de pildnotificarea în scris sau prin martori a voinţei de a divorţa (

area în faţa unor martori a unor cuvinte din care rezultă

ţii conjugale, ruperea actului dotal etc.

tori opinează că prin Legea Iulia de adulterisratului Augustus, valabilitatea divorţului a fost condi


91

at, fie voluntar; în mod forţat prin ţi. Soţul care îşi

ăţenia, peregrin. În cea pe deplin drept, deoarece între un cetăţean

torie valabilă din punct

ulterior încheierii acesteia, apărea ) cum era cazul persoanei,

, devenise senator, deoarece legea

ilor. Aici trebuie să facem ria cum manu se

cea numai prin utilizarea unor forme inverse decât cele prin care fusese a formalismului primitiv pentru care ceea ce se

o formă contrarie.

confarreatio, se desfăcea iar cele încheiate prin

), puteau fi desfăcute şi remancipa soţia,

e persoane, care apoi o elibera. Astfel, femeia

prin întrunirea celor affectio maritalis) ătorie se desfăcea

mai existe. Legea nu cerea a soţilor făcută cu

i pentru totdeauna însemna o desfacere a căsătoriei, în mod plastic situaţia de fapt:

ei lor se despart şi la anumite acte ărţi, ca de pildă:

ei de a divorţa (repudium); a unor martori a unor cuvinte din care rezultă voinţa de a

Iulia de adulteris din vremea ului a fost condiţionată de


Drept roman 92

îndeplinirea anumitor formalităţi: o declaraţie verbală sau redactarea unui înscris înaintea a şapte martori, cetăţeni romani etc. Asemenea declaraţii sau înscrisuri nu erau însă cerute pentru valabilitatea divorţului (ad solemnitatem); ele aveau numai o valoare probatorie, cum de altfel o dovedeşte practica ulterioară a dreptului roman.

Divorţul a fost privit cu multă ostilitate în societatea romană primitivă. Legea nu îngăduia ca familia romană, celula de bază în procesul de producţie să se poată desface cu multă uşurinţă. De aceea, cei care divorţau fără temei erau pedepsiţi de cenzori cu o observaţie (nota censoria), fapt ce atrăgea asupra lor consecinţe negative.

După războaiele punice şi mai ales în epoca imperială, odată cu accentuarea exploatării sclavagiste, cu afluenţa bogăţiilor pe care Roma le aducea din provincii, paralel cu extinderea luxului la păturile bogate şi cu creşterea influenţelor orientale, relaţiile de familie îşi pierd din soliditatea lor de odinioară. Contradicţiile sociale şi decăderea morală se fac din ce în ce mai simţite la păturile privilegiate, relaţiile lor de familie devin „moderne”, cu totul opuse virtuţilor romane din epoca veche. Divorţurile devin tot mai obişnuite la clasele dominante, reflectând prin uşurinţa cu care erau îngăduite şi prin frecvenţa lor - decăderea morală a epocii. Deseori împăraţii intervin, încercând în interesul statului sclavagist, ameninţat cu disoluţia morală să îngreuneze despărţirile fără temei. Rezultatele au fost neînsemnate, deoarece prin legi juridice nu se puteau remedia situaţii sociale condamnate de istorie. Împăratul Iustinian este nevoit să consacre situaţia de fapt, sancţionând următoarele categorii de divorţuri:

- divorţul prin consimţământ mutual (communi consensu), adică prin buna învoială a părţilor; - divorţul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu poate fi imputat celuilalt soţ, ca de pildă căderea acestuia în prizonierat, impotenţa sa etc.; - divorţul determinat de vina unui soţ (iusta causa) ca în cazul adulterului. În asemenea caz, soţul vinovat este pedepsit. - orice altă formă de divorţ este declarată de lege nejustificată (sine iusta causa), iar soţul care se despărţea era sancţionat. Cu toate acestea, căsătoria rămânea desfăcută, întocmai ca şi în celelalte cazuri sus menţionate.

Sarcina de lucru 12 Explică într-un eseu de o pagină desfacerea căsătoriei cum manu.

Andy Puşcă

Drept roman

3.4. Concubinatul, adrogaţiunea, adop

3.4.1. Concubinatul

Este o unire stabilita numeroaselor impedimente la cConcubinatul nu era privit în mod defavorabil în lumea romanmoral, dar deoarece în ultima analizdispoziţii legale, el nu avea efecte juridice, copiii nuniune fiind socotiţ

Deoarece opinia publiccopiilor născuţi din concubinat se îmbunasemenea copii numialimente din partea tataverea acestuia. Datoritcu excepţia creştinilor îl considera ca o consecinimpedimente, adesea prea aspre, din dreptul pozitiv, concubinatul devine spre finele imperiului, un fel de c

Din punctul de vedere al structurii juridice, concubinatul apare în lumina teoriei posesorie a cÎn adevăr, căsătoria două elemente: voinconvieţuirea (honor matrimoniide a poseda (animus possidendi(corpus).

Spre deosebire de cmaritalis, nu are decât un singur element: conviedetenţiunea, lipsindustăpânire de fapt (rezumă numai la existencomportament. Aşprin adăugarea elementului proprietar al imobilului pe caretransforma într-o c(încetarea mandatului de guvernator al provinciei). În acest din urmaffectio maritalis material (honor matrimonii

3.4.2. Adrogaţiunea

Este o veche instituputerea părinteascăpersoane „independente” (un şef de familie (mod artificial urmaşnumele şi să-i continue cultul familial.


Drept roman

Concubinatul, adrogaţiunea, adopţiunea, legtimarea

unire stabilită între două persoane de sex diferit apărută ca o consecina numeroaselor impedimente la căsătorie prevăzute de dreptul roman. Concubinatul nu era privit în mod defavorabil în lumea romanămoral, dar deoarece în ultima analiză constituia o cale de ocolire a unor

ii legale, el nu avea efecte juridice, copiii născuţi dintruniune fiind socotiţi nelegitimi (vulgo concepti).

Deoarece opinia publică nu privea cu ostilitate concubinatul, situaţţi din concubinat se îmbunătăţeşte treptat. În dreptul lui Iustinian,

asemenea copii numiţi copii naturali (liberi naturalia) primesc un drept la alimente din partea tatălui şi un drept de moştenire de proporţaverea acestuia. Datorită răspândirii sale, precum şi faptului că opinia public

ştinilor îl considera ca o consecinţă de neînlăimpedimente, adesea prea aspre, din dreptul pozitiv, concubinatul devine spre finele imperiului, un fel de căsătorie inferioară (inequale coniugium

Din punctul de vedere al structurii juridice, concubinatul apare în lumina teoriei posesorie a căsătoriei sine manu, expuse anterior, asemenea deten

ătoria sine manu este similară cu posesiunea, deoarece întrune elemente: voinţa de a întemeia o căsătorie (affectio maritalis

honor matrimonii), elemente identice cu ale posesiunii: intenanimus possidendi) şi stăpânirea materială asupra bunului

Spre deosebire de căsătoria sine manu, concubinatului lipsindu, nu are decât un singur element: convieţuirea de fapt, la fel dup

iunea, lipsindu-i animus possidendi, se reduce în exclusivitate la o pânire de fapt (corpus). Similitudinea între concubinat şi deten

numai la existenţa celor două elemente, dar se referă şi la modul lor de comportament. Aşa după cum detenţiunea se poate transforma în posesiune

ugarea elementului animus la corpus (de pildă un chiriaşproprietar al imobilului pe care-l locuieşte), tot aşa şi concubinatul se poate

o căsătorie, dacă respectivul impediment la căsă(încetarea mandatului de guvernator al provinciei). În acest din urm

vine şi se adaugă după dispariţia impedimentului legal celui honor matrimonii).

Este o veche instituţie a dreptului roman menită să creeze în mod artificial rintească prin introducerea într-o familie lipsită de urma

persoane „independente” (sui iuris) ce aparţine altui grup familial. În acest mod ef de familie (pater familias) lipsit de descendenţi poate să

mod artificial urmaşi care să-i urmeze la exploatarea bunurilor, săi continue cultul familial.


93

ă ca o consecinţă zute de dreptul roman.

Concubinatul nu era privit în mod defavorabil în lumea romană sub aspect nstituia o cale de ocolire a unor

i dintr-o astfel de

nu privea cu ostilitate concubinatul, situaţia juridică a te treptat. În dreptul lui Iustinian,

) primesc un drept la tenire de proporţii reduse la

ă opinia publică de neînlăturat a unor

impedimente, adesea prea aspre, din dreptul pozitiv, concubinatul devine spre inequale coniugium).

Din punctul de vedere al structurii juridice, concubinatul apare în lumina , expuse anterior, asemenea detenţiunii.

cu posesiunea, deoarece întruneşte affectio maritalis) şi

), elemente identice cu ale posesiunii: intenţia ă asupra bunului

concubinatului lipsindu-i affectio uirea de fapt, la fel după cum

, se reduce în exclusivitate la o i detenţiune nu se şi la modul lor de

iunea se poate transforma în posesiune un chiriaş care devine i concubinatul se poate

ăsătorie dispare (încetarea mandatului de guvernator al provinciei). În acest din urmă caz,

ia impedimentului legal celui

creeze în mod artificial de urmaşi a unei

ine altui grup familial. În acest mod i poate să-şi creeze în

or, să-i perpetueze

Andy Puşcă

Drept roman

Existentă la mai toate popoarele antice, o asemenea instituasigure şefului de familie o descendenintrodus în familie, raporturi simipărinte şi fiul de familie. Adrogacolegiului pontifical.

Pontifii cercetau dacse aduceau prejudicii independent (sui iurisfamilias) urma să treactoate persoanele ce se aflau sub puterea sa.pozitiv, adrogaţiunea urma scuriata). Mai târziu, când adunadrogaţiunea se făconvoace adunările curiate, sdin atribuţiile lor.

Trecând într-o nouadică cap de familie (noul şef de familie în a cavea importante consecindrept în patrimoniul (adrogantului), adicdatoriile adrogatului se stingeau, deoarece vechea sa personalitate juridictemeiul căreia a contractat respectivele datorii, dispalta nouă, ori, în aceastdatora nimic. Ţinând înspentru a-i ajuta. De aceea, leficţiunea că „adrogaaceastă acţiune creditoridebitorul adrogat ca civilă.

Cu timpul, efectele patrimoniale ale adrogaîmpăratului Iustinian bunurile adrogaadrogantului, acesta cadrogate femeile şvoie să participe la tinerii deoarece, neavând încconsecinţele pe care le implica un asemenea act. Cu toate acestea, pe vremea împăratului Antonius Pius a fost admis ca tinerii sub 14 ani, asă poată fi adrogaţi dac

Se prevedeau însăimpuberul adrogat îani, că adrogantul urmmagistratului solicitândutrecuseră în patrimoniul adrogantului. De asemenea, dreptul imperial prevedea dispoziţii de ocrotire a impuberului adrogat emancipat sau dezmourmărea să se împiedice speculaîncerca asupra averii impuberului.


Drept roman

la mai toate popoarele antice, o asemenea instituţie urma în fapt sefului de familie o descendenţă legitimă, stabilind între acesta

introdus în familie, raporturi similare cu cele pe care căsătoria le produce între i fiul de familie. Adrogaţiunea necesită înainte de toate, un aviz al

colegiului pontifical.

Pontifii cercetau dacă motivele invocate de adrogant erau justificate se aduceau prejudicii familiei celui adrogat, deoarece acesta din urm

sui iuris) adică având şi el calitatea de şef de familie () urma să treacă în familia adrogatului cu întreg patrimoniul s

toate persoanele ce se aflau sub puterea sa. După ce pontifii dăţiunea urma să fie încuviinţată prin votul adunărilor curiate (

). Mai târziu, când adunările curiate au încetat să se mai întruneasciunea se făcea în faţa a 30 de lictori, care odinioară

ările curiate, s-au substituit cu timpul acestora, preluând o parte

o nouă familie cel adrogat îşi pierdea calitatea sa de cap de familie (pater familias) devenind „dependent” (alieni iurisef de familie în a cărui familie intrase. Această schimbare de stare civil

avea importante consecinţe patrimoniale: bunurile celui adrogat treceau deplin drept în patrimoniul (adrogantului), adică al noului cap de familie. Totodatdatoriile adrogatului se stingeau, deoarece vechea sa personalitate juridic

reia a contractat respectivele datorii, dispăruse, fiind înlocuit, ori, în această nouă calitate nu a contractat nimic şi în consecin

Ţinând însă seama de interesele creditorilor pretorul a intervenit i ajuta. De aceea, le-a acordat o acţiune împotriva celui adrogat cu

„adrogaţiunea nu a avut loc” (ac si capitae minutus non essetiune creditorii puteau să urmărească pentru restituirea datoriilor pe

debitorul adrogat ca şi cum acesta n-ar fi suferit nici o schimbare de stare

Cu timpul, efectele patrimoniale ale adrogaţiunii au fost limitate; pe timpul ratului Iustinian bunurile adrogatului nu mai treceau în proprietatea

adrogantului, acesta căpăta asupra lor un singur drept de folosinţă. Nu puteau fi adrogate femeile şi tinerii care împliniseră 14 ani; femeile deoarece nu aveau

participe la şedinţele adunării curiate care aprobau adrogatinerii deoarece, neavând încă experienţa vieţii, n-ar fi putut cumpă

ele pe care le implica un asemenea act. Cu toate acestea, pe vremea ratului Antonius Pius a fost admis ca tinerii sub 14 ani, aşa-ziş

fi adrogaţi dacă era în interesul lor.

Se prevedeau însă anumite măsuri menite să-i ocrotească, astfel dacimpuberul adrogat îşi dădea seama, după ajungerea la pubertate, adic

adrogantul urmărise să-şi realizeze propriile interese, se putea adresa magistratului solicitându-i desfacerea adrogaţiunii şi restituirea bunurilor care

în patrimoniul adrogantului. De asemenea, dreptul imperial prevedea ii de ocrotire a impuberului adrogat şi pentru cazul în care ar f

emancipat sau dezmoştenit de către adrogant, în toate asemenea situa se împiedice speculaţiile pe care un adrogant necinstit le putea

încerca asupra averii impuberului.


94

ie urma în fapt să , stabilind între acesta şi cel

toria le produce între înainte de toate, un aviz al

motivele invocate de adrogant erau justificate şi dacă nu familiei celui adrogat, deoarece acesta din urmă fiind

ef de familie (pater în familia adrogatului cu întreg patrimoniul său şi cu

ce pontifii dădeau un aviz ărilor curiate (Lex

se mai întrunească, ă însărcinaţi să

au substituit cu timpul acestora, preluând o parte

i pierdea calitatea sa de sui iuris, alieni iuris) de

schimbare de stare civilă, e patrimoniale: bunurile celui adrogat treceau deplin

al noului cap de familie. Totodată datoriile adrogatului se stingeau, deoarece vechea sa personalitate juridică, în

ruse, fiind înlocuită cu o şi în consecinţă nu

seama de interesele creditorilor pretorul a intervenit iune împotriva celui adrogat cu

ac si capitae minutus non esset). Cu pentru restituirea datoriilor pe

ar fi suferit nici o schimbare de stare

iunii au fost limitate; pe timpul tului nu mai treceau în proprietatea

ţă. Nu puteau fi 14 ani; femeile deoarece nu aveau

au adrogaţiile, iar ar fi putut cumpăni bine toate

ele pe care le implica un asemenea act. Cu toate acestea, pe vremea zişii impuberi,

i ocrotească, astfel dacă ajungerea la pubertate, adică la 14

erese, se putea adresa i restituirea bunurilor care

în patrimoniul adrogantului. De asemenea, dreptul imperial prevedea i pentru cazul în care ar fi fost

tre adrogant, în toate asemenea situaţii se iile pe care un adrogant necinstit le putea


Drept roman 95

3.4.3. Adopţiunea

Este o formă mai nouă a adrogaţiunii, dar spre deosebire de aceasta, persoana care intra în puterea noului cap de familie era dependentă (alieni iuris). Cu alte cuvinte, persoana adoptată trecea din puterea unui cap de familie în aceea a altui şef de familie (pater familias). De aceea, actul adopţiunii nu interesa în acelaşi grad cetatea ca şi adrogaţiunea. În adevăr, prin adrogaţiune un şef de familie intra în puterea altui şef de familie. Faptul atrăgea după sine dispariţia familiei şi cultului familial al persoanei adrogate prin contopire cu familia adrogantului. De aici nevoia ca pontifii să-şi dea avizul cu privire la adrogaţiuni şi poporul să le voteze în adunările curiate.

Adopţiunea nu avea aceleaşi consecinţe, căci trecerea unei persoane dependente (alieni iuris) dintr-o familie în alta nu însemna nici dispariţia unei familii şi nici a cultului său familial. De aceea, adopţiunea nu necesită avizul colegiului pontifical şi nici votul adunărilor curiate. În fine, spre deosebire de adrogaţiune, prin adopţiune puteau intra în noua familie persoanele de ambele sexe; sub Iustinian se cerea totodată ca între părintele adoptiv şi copilul adoptat să fie o diferenţă de minim 18 ani. Adopţiunea se realiza prin mijlocirea unui procedeu tehnic ce se desfăşura în două etape:

A. În prima etapă fiul sau fiica erau scoşi de sub puterea şefului de familie. Pentru aceasta se folosea o veche dispoziţie a Legii celor XII Table care prevedea: dacă şeful de familie îşi vinde fiul de trei ori, fiul să iasă de sub puterea acestuia (si pater filium ter venum duit, filius a patre liber esto). Iniţial această dispoziţie a servit pentru scoaterea copilului, cu titlu de pedeapsă, de sub puterea părintească. Copilul care nu se supunea autorităţii şefului de familie, era izgonit din familie. Jurisprudenţa romană a folosit această veche dispoziţie pentru realizarea adopţiunii. În vederea realizării adopţiunii, capul familiei se înţelegea cu un terţ şi în mod formal îi vindea fiul prin procedeul mancipaţiunii, de trei ori. După a treia vânzare puterea părintească se rupea şi fiul ieşea de sub puterea capului de familie dar rămânea în stăpânirea (in mancipio) a unui terţ.

B. A doua etapă are loc înaintea magistratului. Aici intervine adoptatorul care, revendicând pe copil de la terţ afirma că acest copil este al său (vindicatio filii). Terţa persoană cu care adoptatorul şi tatăl copilului s-au înţeles în prealabil, nu se opune şi recunoaşte pretenţia adoptatorului. Magistratul ia act de declaraţia terţului şi atribuie adoptatorului pe copil (datio in adoptationem). În acest mod copilul ieşea din familia sa de origine şi intra în familia tatălui său adoptiv. În timpul împăratului Iustinian procedura adopţiunii se simplifică. Solemnităţile vânzării sunt înlocuite cu o declaraţie făcută înaintea autorităţii de către şeful familiei care adopta şi şeful de familie în a cărui putere se afla copilul ce urma să fie adoptat.

Prin adopţiune persoana adoptată îşi pierdea drepturile sale agnatice în vechea familie şi în consecinţă şi dreptul de moştenire, în schimb dobândea drepturi succesorale în familia tatălui adoptiv. După reformele dreptului pretorian însă, care au stabilit drept criteriu de evoluţie succesorală rudenia de sânge – (cognatică), copilul adoptat rămânând rudă cognatică cu membrii familiei sale de origine, îşi păstrează în această calitate unele drepturi succesorale şi în vechea familie; existau însă unele inconveniente. Astfel, tatăl adoptiv putea să-

Reţine etapele

adopţiei!


Drept roman 96

şi emancipeze copilul adoptat, în care caz acesta din urmă pierdea dreptul de a veni la succesiunea celui dintâi; situaţia era şi mai gravă dacă tatăl natural al persoanei adoptate murise înainte de emancipare, deoarece într-o astfel de situaţie cel adoptat pierdea drepturile succesorale şi în familia sa de origine.

Pentru a remedia asemenea inconveniente, Iustinian a creat două feluri de adopţiuni: una cu efecte depline (adoptio plena) şi alta cu efecte reduse (adoptio minus plena). Prima păstrează efectele adopţiunii clasice, ea operează o schimbare radicală de familie, rupând orice legătură cu familia sa de origine. Acest fel de adopţiune era îngăduit numai când nu exista primejdia ca cel adoptat să fie ameninţat în drepturile sale succesorale; în fapt nu era posibilă decât dacă adoptatorul era un ascendent, cum este cazul bunicului care după ce-şi emancipează fiul şi nepotul, îl adoptă pe acesta din urmă, în asemenea situaţii copilul adoptat nu poate pierde drepturile succesorale, deoarece chiar emancipat el păstrează dreptul de moştenire la averea bunicului adoptator, în calitate de cognat, adică de rudă de sânge. Adopţiunea cu efecte reduse nu rupea legăturile familiale ale celui adoptat cu familia sa de origine şi-i menţinea drepturile succesorale în această familie.

De aceea, în cazul unei eventuale emancipări cel adoptat îşi pierdea vocaţia sa succesorală în familia părintelui adoptator, dar şi-o păstra în familia în care se născuse. Cu alte cuvinte acel gen de adopţiune crea pentru cel adoptat un drept de moştenire asupra patrimoniului tatălui adoptiv, păstrându-i totodată neatinse drepturile succesorale în familia sa de origine. În epoca lui Iustinian adopţiunea cu efecte reduse devine formă obişnuită de adopţiune.

Pe lângă adopţiunea propriu-zisă dreptul roman recunoştea aşa-zisa adopţiune testamentară, o adopţiune cuprinsă într-un testament. Natura ei juridică este discutabilă, dar după toate probabilităţile era vorba despre o simplă instituire de moştenitori făcută cu condiţia ca cel adoptat să ia numele testatorului.

Adopţiunea ca şi adrogaţiunea au avut o largă sferă de aplicare, deoarece pe lângă faptul că asigurau o posteritate legitimă celui lipsit de descendenţi, erau folosite şi în alte scopuri. Aşa, prin adopţiune sau adrogaţiune tatăl natural putea să-şi recunoască copiii născuţi în afara căsătoriei, cu alte cuvinte să-i legitimeze. De asemenea, serveau ascendenţilor să dobândească puterea părintească asupra unor descendenţi rămaşi în afara acestei puteri ca de pildă, asupra urmaşilor unor femei cum ar fi copiii fiicelor căsătorite cum manu.

Adopţiunea şi adrogaţiunea serveau şi unor scopuri politice: latinii adoptaţi sau adrogaţi de cetăţenii romani dobândeau cetăţenia romană; plebeii adoptaţi sau adrogaţi de patricieni, deveneau patricieni şi în consecinţă se putea căsători cu femei patriciene, deoarece înainte de Legea Canuleia din anul 445 î.e.n. căsătoriile plebeilor cu patricienii erau interzise; patricienii adoptaţi sau adrogaţi de plebei deveneau plebei şi, în consecinţă, puteau exercita demnitatea de tribuni ai plebei, funcţie destinată exclusiv plebeilor; în fine, prin adopţiune şi adrogaţiune împăraţii obişnuiau uneori să desemneze moştenitorul prezumtiv al tronului.


Drept roman 97

Sarcina de lucru 13 Identifică efectele juridice ale adopţiei.

3.4.4. Legitimarea

În vechiul drept roman, când singura rudenie cunoscută era cea agnatică, copilul născut în afara căsătoriei avea o situaţie foarte precară. El nu era socotit rudă nici cu tatăl său natural şi nici cu mama sa naturală. Tatăl nefiind căsătorit cu mama copilului, nu putea fi rudă civilă cu acesta din urmă, iar între mamă şi copil nu puteau exista asemenea legături de rudenie, deoarece rudenia agnatică (civilă) se transmitea numai prin bărbaţi şi nu prin femei.

Într-adevăr, precum se ştie, numai bărbaţii în calitatea lor de şefi de familie puteau avea şi exercita putere de comandă în familie iar temeiul rudeniei agnatice îl forma tocmai acest gen de putere. Odată cu recunoaşterea anumitor efecte juridice rudeniei de sânge (cognaţiunii), situaţia s-a schimbat în privinţa legăturii dintre mamă şi copil; acesta din urmă este socotit acum rudă cu mama sa. Se cerea doar să se facă dovada maternităţii, adică a faptului naşterii, ceea ce era foarte simplu, deoarece aşa cum spunea juristul Paul „mama este întotdeauna sigură chiar dacă a născut dintr-o legătură ocazională” (mater semper certa est, etiam si vulgo concepere). Situaţia nu s-a schimbat cu nimic însă faţă de tată, deoarece la Roma numai o căsătorie putea genera un raport de rudenie cognatică între tată şi copil. Cu alte cuvinte, în societatea romană nu puteau exista decât taţi legitimi, iar tată legitim putea fi numai soţul mamei conform adagiului: „tată este acela pe care-l arată căsătoria” (pater is est quem iustas nuptiae demonstrant).

Deşi dreptul pozitiv nu punea la îndemâna taţilor un mijloc propriu de legitimare a copiilor naturali, totuşi ei obişnuiau să folosească drept procedeu de recunoaştere al acestor copii, adopţiunea şi adrogaţiunea. Pe această cale copiii naturali intrau în familie şi implicit, în puterea tatălui lor natural. În general, dreptul roman s-a arătat ostil copiilor naturali; cu toate acestea s-au recunoscut unele drepturi copiilor naturali rezultaţi din concubinat, care era privit cu îngăduinţă, deoarece multe persoane neputând să se căsătorească datorită numeroaselor impedimente la căsătorie, convieţuiau ca şi concubini. Mai mult, chiar împăratul Constantin a dat posibilitatea celor care trăiau în concubinat să-şi legitimeze copiii cu condiţia ca soţii să se căsătorească într-un interval de timp determinat şi să nu aibă alţi copii legitimi. Măsura a avut un caracter temporar, dar împăratul Anastasie a transformat-o în una cu caracter stabil. La rândul său, Iustinian îi dă o reglementare definitivă îngăduind-o cu următoarele condiţii:

- căsătoria să fi fost posibilă şi în momentul concepţiei copiilor, ceea ce exclude de pildă legitimarea copiilor adulterini;

- să se redacteze un contract de căsătorie prin care să se constituie o dotă (instrumentum dotale);

Andy Puşcă

Drept roman

- copilul să consimtAceastă formă de legitimare a copiilor naturali se numesubsecventă” (per subsequens matrimoniumsubsecventă transformjuridice corespunzăcând, de pildă, concubina murise sau când îreligios etc. În asemenea cazuri, Iustinian a îngprin decizie imperial

O ultimă formă de legitimare creatcătre împăraţii Teodosiu al IIlegitimare „prin obla

Spre finele imperiului statul avea mari greutcontribuabili; răspunzmunicipale numiţi decurioni, al cnu puteau face faţăasigurării recrutării unor asemenea funcîngăduit legitimarea copiilor nfiul său născut din concubinat întrprincipali ai domiciliului sau garanteze veniturile statului pentru cazul în care impozitele nla termen. Dacă era vorba de o fiicînzestreze şi să o că

Teste de autoevaluare 1. Legea lui Augustus, privind capacitatea juridic

a) dreptul egal asupra patrimoniului societb) dreptul egal numai a celor de conduceau societatea;c) dreptul numai unei singure persoane în func

2. Spre finele Republicii, dezrobirile luaser

mers al producpromulgat anumite legi, menite sa) Legea Aquilia;b) Legea pretorian

Rezumat Noţiunea de persoanunitate indisolubiljuridică era de douPentru ca un om sdrept cât şi pe cea de fapt. Familia romanşefului de familie (asupra tuturor în familie, sofamilial. În urma studierii acestui modul, sprincipalele condiacesteia, instituţiile concubinatului, adop


Drept roman

ă consimtă sau să nu se opună la legitimare. ă de legitimare a copiilor naturali se numeşte „prin cper subsequens matrimonium), deoarece o căsătorie posterioar

transformă o stare de fapt într-una de drept cu consecincorespunzătoare. Uneori acest gen de legitimare nu putea fi utilizat

ă, concubina murise sau când îşi dedicase viaţa ascetismului religios etc. În asemenea cazuri, Iustinian a îngăduit ca legitimarea sprin decizie imperială (per rescriptum principis).

ă de legitimare creată din motive fiscale în anul 442 e. n. de ţii Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea este a

legitimare „prin oblaţiune făcută curiei” (per oblationem curiae).

imperiului statul avea mari greutăţi în strângerea impozitelor de la contribuabili; răspunzători pentru adunarea lor erau membrii curiilor municipale numiţi decurioni, al căror număr devenea tot mai redus, deoarece nu puteau face faţă sarcinilor ce le reveneau în acest domeniu. În vederea

rii recrutării unor asemenea funcţionari, împăraţii sus-menduit legitimarea copiilor născuţi din concubinat, dacă tatăl lor înscria pe

scut din concubinat într-o astfel de uniune pe lista principali ai domiciliului sau şi-l înzestra cu o parte din averea sa, suficientgaranteze veniturile statului pentru cazul în care impozitele n-ar fi fost strânse

ă era vorba de o fiică, tatăl care dorea s-o legitimeze trebuă o căsătorească după un decurion.

Teste de autoevaluare 1. Legea lui Augustus, privind capacitatea juridică a asociaţilor cuprinde:

dreptul egal asupra patrimoniului societăţii a tuturor membrilor;egal numai a celor de conduceau societatea;

dreptul numai unei singure persoane în funcţie de rolul în societate.

Spre finele Republicii, dezrobirile luaseră proporţii, ceea ce periclita bunul mers al producţiei sclavagiste, fapt pentru care împăratulpromulgat anumite legi, menite să îngreuneze dezrobirea- acestea erau:

Legea Aquilia; Legea pretoriană;

iunea de persoană în sensul ei larg şi obişnuit desemnează omul privit ca o unitate indisolubilă în totalitatea structurii sale fizice şi psihice.

era de două feluri: de drept sau de folosinţă şi de fapt sau de exerciPentru ca un om să fie pe deplin capabil trebuia să posede atât capacitatea de

i pe cea de fapt. Familia romană se axa în jurul unei puteri, a puterii efului de familie (pater familias) care avea dreptul de viaţă ş

asupra tuturor în familie, soţia devenind un membru inferior al grupului familial. În urma studierii acestui modul, s-au degajat, de asemenea, principalele condiţii de fond ale căsătoriei, modalităţile de desfacere al

ţiile concubinatului, adopţiunii, adrogaţiunii.


98

te „prin căsătorie ătorie posterioară

una de drept cu consecinţele toare. Uneori acest gen de legitimare nu putea fi utilizat

ţa ascetismului duit ca legitimarea să se facă

din motive fiscale în anul 442 e. n. de lea este aşa-zisa

i în strângerea impozitelor de la tori pentru adunarea lor erau membrii curiilor

r devenea tot mai redus, deoarece eneau în acest domeniu. În vederea

menţionaţi au ăl lor înscria pe

o astfel de uniune pe lista decurionilor l înzestra cu o parte din averea sa, suficientă să

ar fi fost strânse o legitimeze trebuia să o

ilor cuprinde: ii a tuturor membrilor;

ie de rolul în societate.

ii, ceea ce periclita bunul ratul Augustus a acestea erau:

ă omul privit ca o i psihice. Capacitatea

i de fapt sau de exerciţiu. posede atât capacitatea de

se axa în jurul unei puteri, a puterii ţă şi de moarte

ia devenind un membru inferior al grupului au degajat, de asemenea,

ile de desfacere ale

Andy Puşcă

Drept roman

c) Legea Fufia Caninia 3. Efectele pierderii capacit

a) vechile obligab) vechile obligac) vechile obliga

4. Sclavii dezrobiţ

denumirea de: a) liberţi latini;b) cetăţeni liberi;c) liberţi cetăţeni.

5 . În societatea sclavagist

a) numai bărbaţb) toţi oamenii liberi;c) numai şefii de familie.

Răspunsuri la întreb1. a; 2. c; 3. b; 4. c;

Bibliografie minimalCocoş, Şt. (2005).

Hanga, Vladimir roman. Ediţia a II-

Jakotă, Mihai Vasile (1993). „Chemarea”, pp. 254

Molcuţ, Emil (2007).83-92.

Popa, V. Vasile (2004).


Drept roman

Legea Fufia Caninia – anul 2. e.n.; Legea Aelia Sentia –anul 4 e.n.

3. Efectele pierderii capacităţii juridice, cu privire la bunuri sunt. vechile obligaţii, datorii erau preluate de urmaşi în cadrul familiei;vechile obligaţii dispăreau; vechile obligaţii erau preluate de pater familias.

Sclavii dezrobiţi prin mijloacele solemne ale dreptului civil purtau i;

eni liberi; ăţeni.

5 . În societatea sclavagistă aptitudinea de capacitate juridică o deţărbaţii;

i oamenii liberi; efii de familie.

spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare a; 2. c; 3. b; 4. c; 5. b.

Bibliografie minimal ă t. (2005). Drept roman. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 61

& Bocşan, Mircea Dan (2006). Curs de drept privat -a. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 83-92.

, Mihai Vasile (1993). Drept roman. vol. I-II. Iaşi: Editura Funda„Chemarea”, pp. 254-259.

, Emil (2007). Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic, pp.

Popa, V. Vasile (2004). Drept privat roman. Bucureşti: All Beck, pp. 157


99

anul 4 e.n.

i în cadrul familiei;

i prin mijloacele solemne ale dreptului civil purtau

o deţineau.

ti: Universul Juridic, pp. 61-77.

Curs de drept privat

i: Editura Fundaţiei

ti: Universul Juridic, pp.

ti: All Beck, pp. 157-167.

Drept roman. unitatea iii

Documents

Transcript of Drept roman. unitatea iii