PROF. UNIV. DR. IOAN LEŞ

DREPT PROCESUAL CIVIL I

Manual

pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

2009

2

CUPRINS

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU...................................................pag.3

TEMA I. Justiţia şi procesul civil. Definirea procesului civil . Sistemul procesului şi al

dreptului procesual civil........................................................................................................pag. 8

TEMA II. Noţiunea, obiectul, natura, izvoarele dreptului procesual. Locul în sistemul dreptului

român şi legăturile cu alte ramuri. Izvoarele. Împărţirea legilor de procedură.Aplicarea în timp

şi în spaţiu a legilor de procedură.......................................................................................pag. 15

TEMA III. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil ...................................pag. 32

TEMA IV. Participanţii la procesul civil. Instanţa. Părţile. Terţele persoane.Intervenţia.

Chemarea în judecată a altor persoane.Chemarea în garanţie. Arătarea titularului dreptului.

Reprezentarea judiciară. Participarea procurorului.............................................................pag. 55

TEMA V. Acţiunea civilă. Definiţie. Dreptul la acţiune. Elementele acţiunii.

Clasificarea acţiunilor civile.Asigurarea acţiunii (conţine TC)..........................................pag. 73

TEMA VI. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa generală, materială, teritorială .

Întinderea competenţei instanţei sesizate; Incidente procedurale privind compunerea

completului sau instanţa sesizată........................................................................................pag. 86

TEMA VII. Actele de procedură. Consideraţii generale, definiţie, clasificare.Condiţii.

Sancţionarea neîndeplinirii condiţiilor legale. Cererile. Citarea părţilor şi comunicarea actelor

de procedură..................................................................................................................... pag . 96

TEMA VIII. Termenele de procedură. Noţiune şi importanţă. Clasificarea, calcularea şi

caracterele termenelor procedurale..................................................................................pag. 117

TEMA IX. Sancţiunile procedurale. Nulitatea actelor de procedură . Decăderea .

3

Perimarea. Amenzilejudiciare. Cheltuielile de judecată...................................................pag. 122

TEMA X. Etapa scrisă pregătitoare în primă instanţă. Cererea de chemare în judecată.

Întâmpinarea. Cererea reconvenţională.............................................................................pag. 132

TEMA XI. Dezbaterea cauzei în şedinţă publică. Şedinţa de judecată. Excepţiile

procedurale.Administrarea probelor în procesul civil. Teoria generală. Definirea noţiunii.

Condiţii de admisibilitate. Sarcina probei. Clasificarea probelor. Asigurarea dovezilor.

Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil. Actele de dispoziţie ale părţilor.

Suspendarea procesului. Încheierea de şedinţă. (conţine TC)...........................................pag. 137

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE .................................................pag. 152

4

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept procesual civil

I (partea generală), care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ

la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea

manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea

fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme

specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din

componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-

cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care

să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu

ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele

de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar cu

condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care

este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

5

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe

baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în

care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi

modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi

ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a

programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care

studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii

fenomenelor şi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

• se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)

• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat

• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului

• se parcurge bibliografia recomandată

• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul

dezvoltat de idei al modulului

• se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date

la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor

• se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o pauză

de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se

facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se

periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile

6

de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel

puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare

temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar

înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore .

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior

şi de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort

mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea

tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel

încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Drept procesual civil I (Partea generală)” reprezintă o sinteză

realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai

accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru

atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către

student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului ”Drept procesual civil I”:

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea conceptelor, normelor şi instituţiilor

aparţinând părţii generale a dreptului procesual civil .

Obiectivele disciplinei:

Manualul de Drept procesual civil - partea generală îşi propune ca obiectiv cunoaşterea şi

7

însuşirea de către studenţii anului IV a noţiunilor introductive ale procedurii civile, a relaţiilor

dintre ele, a instituţiilor şi conceptelor general aplicabile în procesul civil (principii

fundamentale, elemente – participanţi, acţiune, competenţă, acte de procedură, termene,

sancţiuni, incidente) şi a regulilor care guvernează etapa scrisă preliminară a judecăţii şi pe cea

a dezbaterilor în şedinţă publică .

Obiective principale:

a) înţelegerea mecanismelor generale ale procesului civil şi procedurii civile

b) abordarea şi înţelegerea instituţiilor şi conceptelor general aplicabile în procesul civil

c) însuşirea regulilor care guvernează etapa scrisă preliminară a judecăţii şi pe cea a

dezbaterilor în şedinţă publică, şi a instituţiilor procesuale incidente

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi

este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul

8

disciplinei Drept procesual civil – partea generală. El reprezintă minimul de informaţie

necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie selectivă:

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional,

Bucureşti, 1997 .

Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005

.

Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2007.

Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,

Bucureşti, 1995 .

III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control,

a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa

pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.

_______________ ....................... _______________

Tema I. Justiţia şi procesul civil. Definirea procesului civil . Sistemul procesului şi al

dreptului procesual civil .

I. Obiectivele specifice ale temei – introducerea în terminologia şi sistemul general ale

dreptului procesual civil ; prezentarea, poziţionarea şi interrelaţionarea adecvată a unor noţiuni,

concepte şi instituţii introductive .

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să identifice locul şi

rolul procedurii civile în sistemul de drept ; să stăpânească conţinutul, sfera şi relaţiile dintre

noţiuni, concepte, respectiv instituţii precum jurisdicţie, justiţie, proces civil ; să înţeleagă

9

sistemul (structura) procesului civil şi a Dreptului procesual civil .

III. Cuvinte cheie – jurisdicţie, justiţie, proces civil, drept procesual civil .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Conceptul de jurisdicţie. 2. Justiţia şi procesul civil. 3.

Sistemul procesului şi al dreptului procesual civil .

V. Rezumat – tema analizează succesiv noţiunile şi conceptele de jurisdicţie, justiţie, proces

civil, ca şi relaţiile logice dintre concepte şi cele structural – funcţionale dintre instituţiile

desemnate de acestea . Este de asemenea prezentată structura (sistemul) procesului civil (fazele

şi etapele acestuia – judecata, executarea silită) şi cea a Dreptului procesual civil ca disciplină

juridică universitară .

Conţinutul temei : 1. Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni . Originea sa

provine din dreptul roman: iurisdictio în limba latină înseamnă a pronunţa dreptul (ius - drept

şi dicere - a spune, a pronunţa dreptul).

Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra

conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea

legii. Conceptul de jurisdicţie are ca obiect prerogativele şi autoritatea conferită unor categorii

statale în scopul aplicării legii, mai concret al înfăptuirii justiţiei.

De aceea, s-a spus că noţiunea de jurisdicţie ca „putere” este insuficientă pentru o califi-

care corectă a conceptului, ea fiind în realitate o „putere-datorie”. Într-adevăr, judecătorul are

nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria administrativă de a o face. Pornind de la această

premisă, s-a propus substituirea conceptului de putere cu acela de funcţiune.

Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie

justiţia . Constituţia şi Legea de organizare judecătorească se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale”

în această accepţiune.

Conceptul de jurisdicţie este utilizat, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, şi în alte

accepţiuni. Astfel, se vorbeşte de jurisdicţie spre a desemna competenţa unui organ judiciar. În

acest sens, se afirmă că o anumită cauză sau categorii de cauze este (sunt) de competenţa unei

judecătorii, tribunal etc. Folosirea conceptului de jurisdicţie în această accepţiune nu corespunde

însă unei rigori ştiinţifi ce. Ea este o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii sau alunecări de limbaj,

datorate faptului că, până în secolul al XIX-lea, termenii de jurisdicţie şi de competenţă erau

consideraţi ca sinonimi. În realitate însă, competenţa reprezintă o componentă a jurisdicţiei, este

deci doar o parte a jurisdicţiei . Orice judecător este învestit cu o jurisdicţie, dar competenţa sa este

limitată la cazurile prevăzute de lege.

2. Justiţia şi procesul civil. Raporturile juridice de drept substanţial (de drept civil, de drept

10

comercial, de dreptul muncii, de dreptul familiei etc.) se realizează, de regulă, fără să fie

indispensabilă intervenţia vreunui organ de stat. Aceasta reprezintă o situaţie normală într-o

societate democratică şi cu o economie stabilă.

În viaţa socială apar uneori şi situaţii de nesocotire sau de încălcare a drepturilor

subiective. Pentru restabilirea raporturilor juridice nesocotite este necesară intervenţia instanţelor

judecătoreşti. În acest mod se declanşează practic activitatea de jurisdicţie.

Conceptul de proces desemnează cadrul formal în care se soluţionează diferendul dintre

părţi. Procesul se afl ă într-o legătură de conexitate cu ideea de drept; el este destinat să

contribuie, în formele prevăzute de lege, la realizarea dreptului. Procesul serveşte în mod

incontestabil dreptul, dar în aceeaşi măsură şi reciproca este valabilă.

Într-un stat de drept justiţia ocupă un loc aparte; este un factor esenţial al restabilirii ordinii

juridice şi una din garantele proceselor democratice.

Funcţiile justiţiei coincid cu acelea ale procesului. Mijlocul procedural folosit pentru

învestirea instanţelor judecătoreşti cu o pretenţie concretă este cererea. Ea se soluţionează de

instanţa competentă după o procedură prestabilită de lege şi în cadrul procesului civil . Prin urmare,

activitatea instanţei implică cu necesitate cercetarea pretenţiei invocate. În acest sens menţionăm,

pentru început, că legea procesuală determină modul de sesizare a organelor de jurisdicţie şi

regulile ce trebuie respectate de participanţii la activitatea de judecată.

Activitatea în cadrul căreia se realizează, în concret, funcţia de jurisdicţie poartă denumirea

de proces . În literatura noastră de specialitate procesul este definit ca activitatea complexă

realizată de instanţă, părţi şi alţi participanţi, precum şi raporturile ce se stabilesc între aceste organe

sau persoane în scopul restabilirii drepturilor şi intereselor încălcate sau contestate . El poartă

denumirea de proces civil în cazul în care activitatea de jurisdicţie se realizează într-o cauză

civilă concretă.

Conceptul de proces nu este sinonim cu acela de procedură şi drept consecinţă nici cel de

proces civil cu cel de procedură civilă. Procedura desemnează, în general, un ansamblu de forme şi

reguli de realizare a unei anumite activităţi. Din punct de vedere juridic, termenul de procedură ne

indică totalitatea normelor după care se soluţionează un conflict ivit în viaţa socială. Aşadar,

procedura civilă semnifică ori include totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un

litigiu civil .

3. Sistemul procesului şi al dreptului procesual civil. A.Sistemul procesului civil.

Procesul civil constituie o activitate dinamică şi complexă care implică îndeplinirea, într-o ordine

succesivă, a unei multitudini de acte procedurale. Actele procedurale şi raporturile pe care acestea le

generează alcătuiesc împreună fazele procesului civil. Acestea din urmă, privite în succesiunea

lor, formează împreună ceea ce putem denumi sistemul procesului civil.

Procesul civil parcurge, în cele mai multe cazuri, două faze importante: judecata şi

11

executarea silită. Prima fază se realizează în faţa instanţei de judecată. Această fază se poate

reali za, la rândul său, în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa

instanţei de control judiciar: apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în interesul

legii. Judecata în faţa instanţei de control judiciar este facultativă, în sensul că exercitarea

căilor de atac depinde de voinţa părţilor sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în cazul recursului în interesul legii).

Faza executării silite nu este indispensabilă, întrucât debitorul îşi poate îndeplini obli-

gaţiile impuse prin hotărâre fără să fi e necesară intervenţia organelor de executare.

Judecata în faţa instanţei de fond parcurge unele etape importante şi anume: etapa

scrisă în care părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările lor (prin cererea de chemare

în ju decată, întâmpinare şi prin cererea reconvenţională); etapa dezbaterilor publice şi

contradictorii asupra obiectului litigiului (etapă în care se administrează probe şi se pun

concluzii asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei) şi etapa deliberării şi

pronunţării hotărârii judecătoreşti. Elementele menţionate mai sus se regăsesc, cu anumite

particularităţi, şi în faza controlului judiciar.

Faza executării silite cuprinde în general următoarele etape: efectuarea formalităţilor

prealabile executării (învestirea titlului, somaţia etc.); indisponibilizarea bunurilor,

valorificarea bunurilor urmărite şi remiterea sau distribuirea sumelor obţinute .

B.Sistemul dreptului procesual civil. Sistemul procesului civil este deosebit de sistemul

dreptului procesual civil. Dreptul procesual civil, ca disciplină juridică, cuprinde următoarele

părţi: Partea generală, Partea specială şi Executarea silită. Partea generală are ca obiect de

studiu principiile generale şi instituţiile aplicabile tuturor fazelor procesului civil. Partea

specială tratează activitatea specifică fiecărei faze de judecată. Executarea silită analizează

instituţiile procesuale referitoare la modul de realizare efectivă a dispoziţiilor cuprinse într-o

hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1.Etimologia termenului „jurisdicţie” .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

12

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________

2.Semnificaţiile termenului „jurisdicţie” .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________

3.Relaţia dintre raporturile juridice de drept material şi activitatea de jurisdicţie .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________

4. Definiţi noţiunea de „proces civil” .

____________________________________________________________________________

13

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________

5.Definiţi „etapa scrisă” în contextul sistemului procesului civil .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Dreptul procesual civil, ca disciplină juridică universitară, cuprinde următoarele părţi :

a.Partea introductivă, partea generală şi partea specială .

b.Partea generală, partea specială şi executarea silită .

c. Judecata şi executarea silită .

2. Procesul civil poate parcurge :

a. Trei faze importante - judecata, apelul, executarea silită .

b. Două faze importante - partea generală şi partea specială .

c. Două faze importante - judecata şi executarea silită .

3. Procedura civilă este :

a. Puterea instanţelor de a soluţiona un litigiu .

14

b.Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil .

c. Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează judecata .

4. Mijlocul procedural folosit pentru învestirea instanţelor judecătoreşti cu o pretenţie concretă

este :

a.Cererea .

b.Jurisdicţia .

c. Cererea de intervenţie .

d.Declaraţia .

5. Faza executării silite :

a. Nu este indispensabilă în procesul civil .

b. Este obligatorie în procesul civil .

c. Se declanşează la iniţiativa instanţei . Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Termenul de jurisdicţie semnifică :

a. Puterea de a decide asupra conflictelor prin aplicarea legii .

b. Totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia .

c. Realizarea efectivă a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească .

2. Conceptul de proces semnifică :

a. Modul de sesizare a organelor de jurisdicţie .

b. Cadrul formal în care se soluţionează diferendul dintre părţi .

c. Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil .

3. Judecata :

a. Se poate realiza în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi executarea silită .

b. Se poate realiza în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa instanţei de

control judiciar .

c. Se poate realiza în trei etape: judecata în faţa instanţei de fond, judecata în căile de atac şi

executarea silită .

4. „Procedură civilă” semnifică :

a. Competenţa unui organ judiciar .

b. Autoritatea conferită unor categorii de autorităţi statale în scopul aplicării legii .

c. Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil ..

5. Executarea silită :

a. Este indispensabilă în procesul civil .

b. Se realizează în faţa instanţei de judecată .

15

c. Include etapa dezbaterilor publice şi contradictorii asupra obiectului litigiului.

TEMĂ PENTRU ACASĂ: analizaţi relaţia dintre jurisdicţie, procesul civil, procedura civilă,

norma juridică şi disciplina drept procesual civil .

Tema II. Noţiunea, obiectul, natura dreptului procesual civil . Locul în sistemul

dreptului român şi legăturile cu alte ramuri. Izvoarele. Clasificarea legilor de procedură.

Aplicarea în timp şi în spaţiu a legilor de procedură.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea elementelor caracteristice ale dreptului

procesual civil ; identificarea poziţiei, locului şi rolului dreptului procesual civil ; prezentarea

izvoarelor acestuia şi a modului în care ele funcţionează .

II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească dreptul

procesual civil prin elementele sale constitutive şi în relaţie cu celelelte ramuri de drept ; să

cunoască izvoarele formale ; să cunoască regulile de aplicare în timp şi spaţiu a normelor

procesuale în ipoteza concursului de acte normative .

III. Cuvinte cheie – drept procesual civil, ramuri de drept, izvoare, legi de procedură,

clasificare, aplicare în timp şi spaţiu .

IV. Structura modulului de studiu : 1.Noţiunea de drept procesual civil. 2. Obiectul

dreptului procesual civil. 3. Natura dreptului procesual civil. 4. Locul dreptului procesual civil

în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte ramuri de drept . 5. Izvoarele dreptului

procesual civil. 6. Clasificarea legilor de procedură civilă . 7. Acţiunea legilor de procedură civilă

în timp. 8. Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu .

V. Rezumat – tema analizează succesiv noţiunea, obiectul, natura dreptului procesual civil,

locul său în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte ramuri de drept (civil, constituţional,

procesual penal, etc), izvoarele dreptului procesual civil (legea, alte acte normative, situaţia

specială a jurisprudenţei şi doctrinei) . Este de asemenea prezentată clasificarea legilor de

procedură după diverse criterii, ca şi acţiunea lor în timp şi spaţiu .

Conţinutul temei : 1.Noţiunea de drept procesual civil. Dreptul procesual civil reprezintă

totalitatea normelor juridice care reglementează modul de desfăşurare a activităţii judiciare în

scopul soluţionării litigiilor civile . Definiţia de mai sus include, ca fiind subînţelese în conţinutul

său, şi raporturile proce suale care se stabilesc între instanţă, părţi şi ceilalţi subiecţi de drept .

Normele de drept procesual civil sunt acelea care disciplinează activitatea judiciară. Ele

diferă esenţial de normele juridice ce aparţin altor ramuri de drept. Specificitatea normelor procesuale

16

constă în aceea că ele nu reglementează în mod direct relaţiile sociale, ci în mod indirect şi în scopul

valorificării celor dintâi. Majoritatea normelor procedurale au un caracter formal, tehnic, obiectiv şi

sunt destinate unui scop precis: soluţionarea litigiului dintre părţi.

Precizări terminologice. Mult timp s-a susţinut că terminologia de drept procesual civil este

inadecvată. Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului juridic, şi-a schimbat de-a lungul

timpului atât denumirea, cât şi conţinutul. Până în secolul al XVIII-lea denumirile

predominante au fost acelea de „practică judiciară”, „practică civilă” şi „practica procesului

civil”. Un secol mai târziu cuvântul „procedură” l-a înlocuit pe acela de practică. Încet îşi face

loc şi denumirea de „drept procesual”. Totuşi şi în doctrina contemporană au apărut unele

încercări de renunţare la terminologia care abia se consacrase. Astfel, în doctrina franceză

întâlnim denumirea de droit judiciaire privé. În literatura spaniolă şi-a făcut loc şi sintagma

derecho jurisdiccional. Remarcăm că în literatura noastră de specialitate au apărut recent

tratate de „procedură civilă”. Socotim că denumirea cea mai cuprinzătoare este cea devenită

clasică, anume aceea de „drept procesual civil”. Termenul „procesual” este cuprinzător,

întrucât include, pe lângă procedura de drept comun, toate procedurile speciale, precum şi

procedura necontencioasă.

2. Obiectul dreptului procesual civil. Obiectul dreptului procesual civil îl formează

raporturile juridice ce se stabilesc, între participanţii procesuali, în cadrul activităţii de examinare şi

soluţionare a cauzelor civile. Raporturile procesual civile generează drepturi în favoarea

participanţilor la activitatea judiciară, dar le impune şi obligaţii corespunzătoare. Drepturile şi

obligaţiile ce formează obiectul raporturilor procesual civile sunt de natură diferită faţă de acelea

care structurează conţinutul unor raporturi de drept substanţial. Într-adevăr, drepturile procedurale

reprezintă facultăţi acordate părţilor sau altor participanţi cu fi nalitatea de a sesiza instanţa, a im

pulsiona procesul civil, a solicita o soluţie favorabilă, prerogative ce se raportează şi la obli gaţiile

instanţei de judecată.

Dreptul procesual este considerat ca fi ind tocmai puterea conferită părţilor de a provoca

activitatea instanţei de judecată. Obligaţia procesuală este impusă părţilor în scopul de a disciplina

activitatea judiciară.

Raporturile procesuale nu se stabilesc numai între părţi şi instanţă. Acestea sunt însă cele

mai numeroase şi mai semnifi cative. Există şi o a doua categorie de raporturi procesuale: dintre

instanţa de judecată, pe de o parte, şi ceilalţi participanţi procesuali, pe de altă parte. Asemenea

raporturi se stabilesc, de pildă, între instanţă şi martori, între instanţă şi procuror, între instanţă şi

experţi etc.

În raporturile procesuale menţionate instanţa participă în calitate de autoritate statală învestită

cu soluţionarea cauzelor civile. Această particularitate i-a determinat pe unii autori să considere

17

raporturile procesuale la care participă şi instanţa de judecată ca raporturi juridice de putere sau

de autoritate.

O ultimă categorie de raporturi procesuale se stabilesc între părţi. Exemplul clasic al unor

asemenea raporturi este acela al încheierii unei tranzacţii sau al amânării cauzei de comun acord.

Dreptul procesual civil are şi un obiect de studiu: acesta vizează cercetarea normelor procesual

civile. Ştiinţa dreptului procesual civil trebuie să contribuie la aplicarea corectă a normelor

procesuale. O sarcină importantă a ştiinţei dreptului procesual civil este şi aceea de a studia

reglementările în materie în concordanţă cu cerinţele vieţii sociale contemporane, spre a sesiza

eventualele lacune şi a formula propuneri corespunzătoare de legiferare. Misiunea ştiinţei dreptului

procesual civil este cu atât mai importantă în etapa istorică pe care o parcurgem cu cât societatea

românească reclamă elaborarea unui nou Cod de procedură civilă.

Ştiinţa dreptului procesual civil trebuie să aibă un rol important în demersul auto rităţilor

guvernamentale orientat şi în direcţia elaborării unui nou Cod de procedură civilă. Cercetarea

ştiinţifi că, într-un domeniu cu accentuate note tehnice, nu poate fi realizată fără luarea în

considerare a „geografiei” juridice contemporane. Aceasta din urmă nu poate ignora însă tradiţiile

dreptului românesc.

3. Natura dreptului procesual civil. Problema naturii dreptului procesual civil a fost

controversată în trecut. Azi, majoritatea autorilor îmbrăţişează opinia potrivit căreia această

ramură a sistemului juridic aparţine dreptului public.

Relaţia strânsă dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil a determinat pe unii autori să

susţină apartenenţa dreptului procesual civil la dreptul privat. O determinare corectă a naturii

dreptului procesual civil se poate realiza numai în baza unor riguroase criterii ştiinţifice. Din acest

punct de vedere credem că două sunt criteriile esenţiale: calitatea subiectelor între care se leagă

raportul juridic şi conţinutul obiectului raportului juridic.

În relaţia procesuală este întotdeauna implicat statul, prin intermediul autorităţii judiciare,

ca un garant al păcii sociale. Dar poziţia statului se evidenţiază şi prin obligaţia sa concretă de a

distribui justiţia. Iar această obligaţie corespunde unui drept concret al fiecărui cetăţean de a solicita

protecţie judiciară. Observăm deopotrivă, că administrarea justiţiei nu poate fi calificată ca o problemă

de interes privat. Statul nu are o simplă obligaţie de a administra justiţia; el este dator să asigure

stabilirea adevărului în cauzele deduse în faţa autorităţii judiciare. Evoluţiile legislaţiei procesuale

evidenţiază, fără putinţă de contestare, un atare postulat. Aşa se explică, în primul rând,

consfinţirea în ultimul timp, în numeroase legislaţii, a principiului rolului activ al judecătorului.

Aşadar, în modul de „împărţire” a justiţiei este interesată întreaga societate.

Forţa statului de drept rezidă tocmai în promovarea adevărului în opera de înfăptuire a

justiţiei. Iată de ce apreciem că dreptul procesual civil, în pofida puternicelor sale conexiuni cu

dreptul privat, aparţine dreptului public .

18

4. Locul dreptului procesual civil în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte ramuri

de drept . În ştiinţa contemporană nu se mai contestă caracterul de sine stătător, independent,

al dreptului procesual civil . Particularităţile raporturilor procesuale care formează substanţa

acestei ramuri de drept justifi că întru totul o atare opinie.

Dreptul procesual civil nu constituie o ramură izolată a sistemului juridic. Dimpotrivă, există o

interdependenţă între dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept. Gradele de interdependenţă pot

fi diferite, dar existenţa lor nu poate fi contestată. Ea ne apare, în principal, ca acea conexiune ce

caracterizează raportul dintre fond şi formă. Această distincţie este şi la originea diviziunii

dreptului în drept substanţial şi drept procesual. Dreptul substanţial este destinat să disciplineze în

mod direct conduita indivizilor în cadrul relaţiilor sociale; dreptul procesual intervine însă într-un

moment subsecvent, respectiv doar atunci când normele dreptului substanţial (material) au fost

încălcate. De aceea, s-a spus că dreptul procesual nu reprezintă un scop în sine, ci este menit să

servească dreptul substanţial prin determinarea formelor ce trebuie utilizate pentru garantarea

acestuia din urmă . Distincţia este semnificativă întrucât ilustrează pregnant şi importanţa dreptului

procesual care este destinat să asigure realizarea şi apărarea drepturilor subiective.

Ca o componentă a dreptului public, dreptul procesual civil are, în primul rând, conexiuni

semnificative cu dreptul constituţional şi cu dreptul procesual penal.

Dreptul constituţional are legătură cu toate celelalte ramuri de drept întrucât conţine norme şi

principii privitoare la organizarea statală şi la drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia

consacră un capitol distinct autorităţii judecătoreşti (Capitolul VI din Titlul III). În această parte,

Legea fundamentală determină principiile de bază ale activităţii judiciare: principiul independenţei

judecătorilor, publicitatea şedinţelor de judecată, desfăşurarea procedurii judiciare în limba română şi

inamovibilitatea judecătorilor. De asemenea, Constituţia stabileşte şi unele norme privitoare la

organizarea şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii .

Există o strânsă conexiune între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal; ea

este determinată de obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept. Într-adevăr, ambele

ramuri de drept au ca obiect reglementarea modului în care se realizează activitatea judiciară.

Natura obiectului de reglementare determină şi existenţa unor principii şi instituţii asemănă-

toare. Cele mai semnifi cative asemănări se concretizează în: realizarea ambelor procese în etape

succesive şi progresive, cu respectarea unor reguli de formă prestabilite; soluţionarea cauzelor

civile şi penale de acelaşi organ de jurisdicţie; existenţa unor principii procesuale comune, ca

principiul dreptului la apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul publicităţii,

principiul contradictorialităţii etc.; existenţa unui sistem probatoriu bazat pe principii comune;

existenţa unor căi de atac bazate pe principii comune.

În pofida unor atari similitudini, dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal constituie

19

două ramuri independente ale sistemului nostru juridic. Caracterul de sine stătător al acestor două

ramuri de drept decurge, în primul rând, din natura diferită a raporturilor juridice proteguite:

raportul juridic civil şi raportul juridic penal.

Deosebirile sunt importante şi sub aspectul formelor şi instituţiilor strict procedurale. Tocmai

aceste diferenţieri conferă fiecărei ramuri de drept o fizionomie proprie. Enunţăm în continuare,

doar cu titlu exemplificativ, câteva note distinctive: acţiunea civilă şi penală se pun în mişcare în

mod diferit; acţiunea civilă este rezultatul iniţiativei părţii interesate; acţiunea penală se pune în

mişcare, de regulă, de către organele abilitate în acest scop şi numai excepţional la plângerea

persoanei vătămate; incidenţa unor principii procesuale diferite: principiul disponibilităţii domină

procesul civil, în timp ce procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii; modul de restabilire

a ordinii de drept este fundamental diferit; în procesul penal constrângerea statală se realizează prin

aplicarea unei pedepse, iar în procesul civil prin obligarea jude cătorească a pârâtului la îndeplinirea

dispoziţiilor cuprinse în hotărâre (de regulă, constrângerea statală are ca obiect patrimoniul celui

obligat în raportul juridic litigios); executarea hotărârii pronunţate în cele două procese se

realizează în mod diferit: în materie civilă executarea silită se declanşează la cererea părţii

interesate, iar în cauzele penale punerea în executare este obligatorie.

Dreptul procesual civil se află într-o relaţie extrem de strânsă cu dreptul privat, iar în cadrul

acestei interconexiuni preponderentă este relaţia cu dreptul civil. În cadrul acestui raport, dreptul

procesual civil este tocmai mijlocul tehnic prin care se poate ajunge la proteguirea drepturilor

subiective recunoscute de ordinea juridică. Fără existenţa unor norme procesuale drepturile

subiective civile nu s-ar putea realiza în caz de contestare. Pe de altă parte, fără existenţa

dreptului civil normele procesuale ar fi lipsite de obiect. Reputatul procedurist italian Enrico Tullio

Liebman caracteriza astfel această relaţie: „procesul fără drept ar fi un mecanism nevoit să se

rotească în gol, lipsit de conţinut şi finalitate” .

Dreptul procesual civil are strânse legături şi cu dreptul internaţional privat. Dreptul

internaţional privat reglementează, prin normele sale, raporturi civile şi procesual civile cu un

element de extraneitate. Astfel, de pildă, prin normele dreptului internaţional privat român sunt

stabilite reguli de competenţă jurisdicţională în litigiile cu un element străin, condiţia străinului ca

parte în proces, legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat, efectele hotărârilor străine

şi condiţiile de eficacitate ale acestora în România.

Legături similare există între dreptul procesual civil şi toate celelalte ramuri de drept care

reglementează raporturi patrimoniale sau personal nepatrimoniale. În acest sens, remarcăm

interferenţele dreptului procesual civil cu dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul

comercial etc. Relaţii asemănătoare întâlnim şi în privinţa dreptului procesual civil, pe de o parte şi

dreptului administrativ şi financiar, pe de altă parte. Normele dreptului procesual civil constituie

procedura de drept comun în materie civilă şi comercială. (art. 721 C.proc.civ.) . Acelaşi text mai

20

precizează că normele Codului de procedură civilă „se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi

în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice”.

5. Izvoarele dreptului procesual civil. A.Noţiuni prealabile. Prin izvor de drept, în general,

se desemnează formele de exprimare a normelor juridice. În această accepţiune urmează să avem

în vedere diferitele acte normative în care sunt concre tizate norme de drept procesual civil. În

cadrul acestor consideraţii prealabile, se cuvine să subliniem că majoritatea izvoarelor de drept

aparţin, aşa cum este fi resc, dreptului intern. Totuşi nu putem ignora existenţa unor semnificative

tendinţe de dezvoltare a unui drept procesual comunitar. O atare realitate trebuie observată cu

consecvenţă şi de legiuitorul român, dar şi de către toţi cei chemaţi să aplice normele dreptului

comunitar.

B.Principalele izvoare ale dreptului procesual civil român . a. Legea . Legea constituie, fără

îndoială, principalul izvor de drept procesual civil. Art. 126 alin. (2) din Constituţie instituie regula

potrivit căreia: „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai

prin lege”.

În materie procesuală are valoare de izvor de drept atât Legea fundamentală – Constituţia

din 1991 – cât şi legea ordinară. Legea fundamentală consacră unele din principiile esenţiale ale

activităţii judiciare. Dintre legile ordinare o importanţă cardinală revine Codului de procedură

civilă. Acesta a fost promulgat la data de 11 septembrie 1865 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie

l865.

Codul de procedură civilă român a fost elaborat după modelul Legii genoveze din anul

1819. Practic, codul român nu este altceva decât o „reproducere aproape în bloc a Codului de

procedură civilă a cantonului Geneva de la 1819”. La rândul său, legea genoveză constituie şi ea

o variantă a Codului francez de procedură civilă din anul 1806. Codul de procedură civilă român

nu a fost exceptat de la unele critici severe. În pofida acestor critici, modificările aduse Codului de

procedură civilă român în anii 1900, 1925, 1943 şi 1948 au reprezentat un progres destul de

semnificativ. Supravieţuirea Codului de procedură civilă un timp atât de îndelungat se explică,

într-o anumită măsură, tocmai prin modificările succesive care i s-au adus.

Norme cu caracter procedural se întâlnesc şi în alte legi. Asemenea norme sunt cuprinse chiar în

unele coduri ca, de exemplu, în Codul familiei şi în Codul civil (în special în materie de probaţiune). Un

izvor foarte important de drept procesual civil îl constituie Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară. De o importanţă deosebită sunt şi unele dispoziţii cu caracter procedural consacrate în

Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004), în Legea nr. 59/1993, în Codul muncii

din anul 2003, în Codul de procedură fiscală, în Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea

conflictelor de muncă, în Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti etc.

b. Ordonanţele Guvernului României. Ordonanţele guvernamentale pot constitui şi ele izvor de

21

drept procesual civil. Totuşi, numărul ordonanţelor care instituie norme procedurale este relativ redus în

prezent. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate: Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbrul judiciar,

Ordonanţa nr. 10/1999 pentru completarea Ordonanţei nr. 32/1995, Ordonanţa nr. 30/1999 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997, Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 privitoare la

modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003,

precum şi Ordonanţa nr. 5/2001 privind somaţia de plată.

c. Documentele adoptate de Comisia şi Parlamentul European. Integrarea României în

Uniunea Europeană a determinat, în mod necesar, şi o multiplicare a izvoarelor dreptului procesual

civil. Reglementările adoptate în ultimii ani la nivelul Uniunii Europene ne îndreptăţesc să vorbim

chiar de un drept procesual comunitar. Dezvoltarea acestuia nu este lesnicioasă, dar ea este

posibilă ţinând seama de caracterul extrem de tehnic al normelor de procedură şi de vocaţia lor

spre universalitate.

Cele mai importante reglementări europene adoptate de Comisia Europeană şi de

Parlamentul European, în ultimii ani, se concretizează în: Regulamentul CE nr. 44/2001 privind

competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în

statele membre; Regulamentul CE nr. 2201/203 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea

hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti; Regulamentul CE nr.

1206/2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în

materie civilă sau comercială; Regulamentul nr. 805/2004 al Consiliului şi Parlamentului

European privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate. Toate

aceste reglementări comunitare au o bază constituţională, materializată în prevederile art. 65 al

Tratatului de la Roma (fost art. 73 m).

d. Jurisprudenţa şi cutuma. Jurisprudenţa şi cutuma au format obiect de controverse în privinţa

califi cării lor ca izvoare de drept . Discuţiile s-au purtat îndeosebi în legătură cu jurisprudenţa.

Literatura de specialitate din ultimele decenii a înclinat pentru soluţia necalificării

jurisprudenţei ca izvor de drept. Soluţia s-a întemeiat pe considerentul că judecătorul nu creează

dreptul, ci doar aplică norma juridică la un caz concret. Pe de altă parte, s-a observat că soluţia pe

care o pronunţă judecătorul nu îndeplineşte o cerinţă esenţială a normei juridice, anume aceea de a

avea un caracter de generalitate.

Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, promovate după anul 1989, au

reactualizat problema naturii jurisprudenţei, în special a celei reali zate de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. Într-adevăr, instanţa supremă este com petentă să soluţioneze şi calea extraor dinară de atac

a recursului în inte resul legii. Această cale extraordinară de atac are ca obiect „chestiunile de drept

care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti” [art. 329 alin. (1) C.proc.civ.]. Recursul în

interesul legii are ca fi nalitate „interpretarea şi apli carea unitară a legii pe întreg teritoriul

22

României”.

Jurisprudenţa determinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi reconsiderată dacă se

apreciază necesar de către una din secţiile sale. Competenţa de schimbare a jurisprudenţei aparţine

Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 25 din Legea nr. 304/2004).

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi sarcina de a asigura „interpretarea şi

aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti” [art. 18 alin. (2) din Legea nr.

304/2004]. Or, acest lucru se realizează tocmai prin jurisprudenţa fixată de instanţa supremă prin

soluţionarea recursurilor în interesul legii. Hotărârile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie au fost

obligatorii, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, pentru toate categoriile

de instanţe judecătoreşti. Decizia pronunţată în condiţiile evocate mai sus se aducea la cunoştinţa

celorlalte instanţe de către Ministerul Justiţiei [art. 329 alin. (2) C.proc.civ.]. În prezent, potrivit art.

329 alin. (2) C.proc.civ., deciziile la care ne-am referit se publică în Monitorul Oficial al României,

Partea I. Aşa fiind, considerăm în continuare că deciziile menţionate mai sus au caracterul unui

izvor subsidiar de drept .

Dispoziţiile cuprinse în art. 315 C.proc.civ., privitoare la caracterul obligatoriu al

îndrumărilor date de instanţele de recurs, în privinţa problemelor de drept dezlegate, constituie şi

ele un argument important în acreditarea punctului de vedere potrivit căruia jurisprudenţa

constituie izvor de

drept .

În dreptul comparat, majoritatea sistemelor juridice atribuie jurisprudenţei caracterul de

izvor de drept. Exemplul clasic este acela al dreptului anglo-saxon, în care jurisprudenţa reprezintă

un element esenţial al sistemului juridic.

Socotim că o revalorizare a jurisprudenţei noastre se impune, mai cu seamă în condiţiile

în care rolul său, în cele mai diferite materii, este în creştere neîntreruptă. De altfel, în Franţa,

recent, chiar primul Preşedinte al Curţii de Casaţie franceze a vorbit despre faptul că noile

modifi cări legislative vor permite instanţei supreme „să-şi concentreze activitatea sa asupra

funcţiei normative care este esenţială pentru realizarea misiunii acesteia: să dea o interpretare legii

pentru a-i umple lacunele; să-i dezvăluie ambiguităţile, precizându-i sensul şi importanţa sau să o

adapteze evoluţiei moravurilor, tehnicilor, vieţii sociale, economiei, mentalităţilor şi culturilor” .

Obiceiul a fost şi este considerat un izvor al dreptului civil. Situaţia trebuie apreciată

însă în mod diferit în dreptul procesual civil. Într-un stat de drept (bazat pe o legislaţie scrisă)

cutuma este incompatibilă cu natura normelor procesual civile. De altfel, constatăm că marea

majoritate a normelor procesuale se regăsesc în Codul de procedură civilă şi o atare soluţie trebuie

avută în vedere de legiuitor şi în viitor.

e. Doctrina. În dreptul modern doctrina nu este considerată un izvor formal al dreptului material

23

sau procesual. Ea a jucat, în istoria dreptului, un rol important, de care nimeni nu mai poate face

abstracţie într-o societate democratică întemeiată pe principiile statului de drept. Rolul doctrinei nu

trebuie subestimat, dar nici supraevaluat, deşi tendinţele, în ambele sensuri, nu au lipsit.

6. Clasificarea legilor de procedură civilă . a. Legile de organizare judecătorească,

competenţă şi de procedură propriu-zisă . Caracterul distinctiv al legilor la care ne referim îl

constituie obiectul reglementării. Astfel, legile de organizare judecătorească reglementează structura,

alcătuirea instanţelor judecătoreşti şi statutul magistraţilor. Majoritatea normelor din această

categorie sunt cu prinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi în Legea

nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Cele două legi reprezintă sediul principal al normelor

de organizare judecătorească.

Legile de competenţă reprezintă o importantă categorie a legilor de procedură (lato sensu).

Ele reglementează atribuţiile organelor judiciare în raport cu alte organe cu atribuţii jurisdicţionale

şi realizează în acelaşi timp o delimitare de sarcini în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti.

Legile de competenţă sunt strâns legate de legile privitoare la structura organelor judiciare. Datorită

acestui fapt, norme de competenţă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004. Totuşi, sediul principal al

normelor de competenţă se regăseşte în Codul de procedură civilă.

Legile de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de desfăşurare a activităţii

de soluţionare a cauzelor civile şi de urmărire silită a dispoziţiilor cuprinse în titlurile exe cutorii. În

mod fi resc majoritatea normelor din această categorie sunt cuprinse în Codul de procedură civilă.

În literatura de specialitate, legile de procedură se divid în legi de procedură conten-cioasă, legi

de procedură necontencioasă şi legi de executare silită. Normele procedurale din această categorie se

regăsesc tot în Codul de procedură civilă. Ponderea cea mai importantă revine, în mod fi resc,

normelor de procedură contencioasă.

b. Legile generale şi legile speciale . Criteriul distincţiei enunţate vizează sfera raporturilor sociale

reglementate. Legile de procedură generale reglementează raporturile aplicabile în orice materie, cu

excepţia acelora pentru care s-a instituit o altă procedură. Sediul principal al acestor norme îl

constituie Codul de procedură civilă. De altfel, art. 721 C.proc.civ. precizează în termeni

categorici că dispoziţiile sale alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială.

Această vocaţie este recunoscută şi prin alte acte (art. 130 din Legea nr. 94/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată; art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată etc.).

Legile speciale de procedură sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o materie

determinată. Datorită acestei împrejurări asemenea norme derogă de la dreptul comun.

Norme procedurale speciale întâlnim chiar în Codul de procedură civilă, care în Cartea a

VI-a reglementează modul de soluţionare a cauzelor civile în anumite materii. Aici întâlnim

24

procedura ordonanţei preşedinţiale, procedura divorţului, procedura de soluţionare a acţiu nilor

posesorii, procedura ofertei reale etc. După opinia noastră, un caracter special, faţă de dreptul comun,

au şi normele cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre arbitraj”.

Dispoziţii procedurale speciale există nu numai în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, ci şi

în alte texte ale acestui cod. Astfel, cu titlu de exemplu, in di căm art. 40 alin. (4) C.proc.civ.,

potrivit căruia hotărârea pronunţată asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi

de atac. Şi aici există două norme dero gatorii de la dreptul comun în care hotărârile se motivează şi

au deschisă, de regulă, o cale ordinară de control judiciar.

Împărţirea legilor de procedură civilă în generale şi speciale prezintă o importanţă nu numai

teoretică, ci şi practică, fapt pentru care se impune prezentarea regulilor care guvernează raporturile

dintre acestea.

Prima regulă dă întâietate normelor procedurale speciale în raport cu cele generale. Aşadar,

în caz de concurs între o lege generală şi una specială, cea din urmă va avea prio ritate, chiar dacă

norma generală este ulterioară.

A doua regulă constă în faptul că legile speciale se întregesc cu dispoziţiile normelor

generale. Situaţia este explicabilă, întrucât legile speciale reglementează doar unele aspecte

privitoare la modul de soluţionare a cauzelor civile. Prin urmare, pentru situaţiile neregle mentate

trebuie să se recurgă la legile generale, adică la dreptul comun în materie proce durală. Asemenea

situaţii întâlnim şi în cazul procedurilor speciale reglementate chiar în Codul de procedură civilă.

O ultimă regulă care guvernează raportul dintre cele două categorii de legi constă în faptul

că legile speciale sunt de strictă interpretare. Fiind destinate să consacre reguli proce durale

numai în anumite situaţii, ele nu pot fi extinse prin interpretare sau analogie şi la cazuri

nereglementate de lege.

c. Legile imperative şi legile dispozitive . Împărţirea legilor de procedură în imperative şi

dispozitive se întemeiază pe carac terul conduitei pe care o prescriu. Distincţia, deşi pare a avea

doar o importanţă didactică, are conotaţii practice cu totul deosebite. Legile procedurale

imperative prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga .

7. Acţiunea legilor de procedură civilă în timp. Legea procesual civilă produce efectele pentru

care a fost edictată în tot intervalul de timp de la intrarea în vigoare şi până la abrogare. Cele două

momente – intrarea în vigoare şi abrogarea – reprezintă limitele aplicării în timp a legilor de

procedură civilă. Principiul are un caracter universal şi este aplicabil întregului sistem de norme

juridice.

Aşa fi ind, actele şi faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare şi abrogare vor

fi supuse legii respective (tempus regit actum). Legea procedurală, ca şi orice act normativ, nu are

putere retroactivă. Menţionăm că acest principiu este înscris nu numai în art. 3 C.civ., ci şi în art. 15

25

alin. (2) din Constituţie, text potrivit căruia: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii

penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin urmare, legiuitorul constituţional a ur mărit să

evite apariţia unor situaţii în care voinţa politică să le confere legilor putere retroactivă.

Actele şi faptele ce prezintă relevanţă, sub aspect procedural, se pot prelungi însă şi după

abrogarea unei legi. În asemenea împrejurări, „confl ictul legilor în timp” se solu ţionează potrivit

principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi. Aşadar, ultimul act normativ va guverna atât

procesele în curs de judecată, cât şi cele născute din fapte anterioare noii legi, dar promovate după

apariţia acesteia.

Principiul enunţat se întemeiază pe ideea logică că cel din urmă act normativ este destinat să

asigure o mai bună administrare a justiţiei. De aceea, principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi este

prevăzut într-un număr important de legislaţii procesuale.

Legea nouă nu aduce atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în

vigoare. Dar nici legea veche nu se mai aplică după abrogarea sa. Menţionăm că, în acest sens, art.

725 alin. (4) C.proc.civ. dispune că: „Actul de procedură îndeplinit înainte de intra rea în vigoare a

legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechii legi. În cazul în care acest act de procedură ar putea fi

anulat potrivit legii vechi, el nu va fi menţinut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil”.

Acţiunea legilor de procedură civilă în timp prezintă anumite particularităţi în privinţa

normelor de competenţă şi de procedură propriu-zisă.

În privinţa normelor de competenţă, Legea nr. 59/1993 face unele distincţii importante pe

care le enunţăm succint. Astfel, art. 5 din actul normativ amintit precizează: „Cauzele afl ate în

curs de judecată la instanţele de fond chiar dacă sunt după casare cu trimitere, vor fi , după caz,

reţinute pentru continuarea judecăţii sau vor fi trimise la instanţa competentă, potrivit normelor de

competenţă materială din prezenta lege”.

Aşadar, legiuitorul a adoptat şi prin cipiul imediatei aplicaţiuni a legii noi. De la acest

principiu, legea s-a abătut în privinţa normelor de executare silită. În acest sens, art. V alin. fi nal din

Legea nr. 59/1993 dispune că: „Executările silite începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi

vor fi continuate de instanţele de executare învestite”.

Principiul imediatei aplicări a legii noi are incidenţă şi asupra normelor de procedură propriu-

zisă. Totuşi de la acest principiu s-au făcut şi unele derogări importante. O primă excepţie se referă

la admisibilitatea dovezilor. În această privinţă este consacrat principiul potrivit căruia

admisibilitatea probelor se apreciază după legea în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv.

Soluţia se referă doar la proba actelor juridice, nu şi la alte dovezi, cum ar fi o expertiză sau o

cercetare la faţa locului. Administrarea probelor este guvernată însă de principiul imediatei

aplicaţiuni a legii noi.

Modificările aduse Codului de procedură civilă conţin importante reguli şi cu privire la căile de

atac. Menţionăm însă că această problemă îşi găsea o rezolvare adecvată în art. 724 alin. fi nal

26

C.proc.civ., text abrogat prin Legea nr. 59/1993. Potrivit acelui text, căile de atac şi termenele sunt

supuse legii în vigoare în momentul pronunţării hotărârii. În pofi da abrogă rii sale, principiul

enunţat a fost considerat ca aplicabil în materie procedurală, iar raţiunea sa decurge din chiar

necesitatea respectării principiului neretroactivităţii legilor . Un text cores punzător, în această

privinţă, a fost reintrodus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000.

Potrivit art. 725 alin. (3) C.proc.civ., astfel cum acesta a fost completat: „Hotărârile pronunţate

înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de

legea sub care au fost pronunţate”.

În prezent, art. V alin. (3) din Legea nr. 59/1993 dispune că: „Recursurile ordinare, cu

excepţia recursurilor în materia contenciosului administrativ, vor fi considerate apeluri, urmând a fi

soluţionate potrivit competenţei materiale stabilite de prezenta lege, inclusiv în situaţia casării cu

reţinere; în aceste cazuri, părţile interesate benefi ciază de un termen de 30 de zile de la intrarea în

vigoare a prezentei legi, pentru îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond privind judecarea

apelului, precum şi când este necesar, pentru sesizarea instanţei de apel”. Observăm însă că textul

citat se particularizează de soluţiile anterioare prin schimbarea naturii căii de atac şi a termenului de

exercitare.

Principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi a fost promovat şi prin Legea nr. 195/2004, de

aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Astfel, de pildă, potrivit art. II alin. (1) din

Legea nr. 195/2004, recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de apel, po tri vit legii în vigoare

la data pronunţării lor şi afl ate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus tiţie, se trimit spre judecată

instanţelor imediat superioare celor care au pronunţat hotă rârea în primă instanţă. Soluţii similare au

fost promovate şi prin art. II din Legea nr. 219/2005, în materia apelului şi recursului.

8. Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu . Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu

este guvernată de principiul terito-rialităţii, în sensul că legile române se aplică pe întreg teritoriul

ţării. Este un principiu universal ce decurge din suveranitatea şi independenţa statelor.

Promovarea principiului teritorialităţii determină următoarele consecinţe principale:

a) legile procedurale române se aplică doar proceselor ce se soluţionează în

ţara noastră; ele nu pot acţiona în afara limitelor noastre teritoriale. Acest principiu

este consacrat în mod expres în art. 159 alin. (l) din Legea nr. 105/1992, privitoare

la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Potrivit acestui text: „În

procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române aplică legea

procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres”. Acelaşi text precizează,

în alin. (2), că: „Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept

procedural sau de drept material”.

Legea nr. 105/1992 instituie şi unele excepţii de la principiul enunţat. Astfel: capacitatea

27

procesuală a părţilor este determinată de legea naţională a acestora (art. 158); obiectul şi cauza

acţiunii sunt determinate de legea care reglementează fondul rapor tului juridic litigios (art. 160);

calitatea procesuală a părţilor este supusă tot legii care guvernează raportul juridic litigios; mijloacele

de probaţiune pentru dovedirea actelor juridice şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată

sunt supuse legii locului încheierii actului respectiv sau legii alese de părţi, dacă ele aveau dreptul

să o aleagă [art. 161 alin. (1)]. Proba faptelor se face în conformitate cu legea locului unde ele s-au

produs [art. 161 alin. (2)]. Legea română va fi totuşi aplicabilă dacă ea lărgeşte posibilităţile de

probaţiune [art. 161 alin. (3)]; dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt

reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat [art. 161 alin. (4)]; prescripţia

extinctivă este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi (art. 147).

Potrivit art. 161 alin. (5) din Legea nr. 105/1992: „Administrarea probelor se face potrivit

legii române”. Textul constituie o aplicare a principiului enunţat în art. 159 alin. (1) din Legea nr.

105/1992. Soluţia este fi rească întrucât administrarea dovezilor constituie emi namente o

problemă de procedură.

b) aplicarea unei legi de drept substanţial străine de către o instanţă română nu

determină şi aplicarea legii procedurale a statului respectiv. Aşadar, este exclusă, în

principiu, aplicarea legii procedurale străine pe teritoriul statului nostru.

c) efectuarea unei comisii rogatorii, în ţara noastră, la cererea unei autorităţi judiciare străine,

se face după legea noastră procesuală.

d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate în România numai după

încuviinţarea urmăririi silite de către instanţa română competentă. Subliniem însă că există şi

hotărâri recunoscute de plin drept. Este cazul hotărârilor străine care se referă la statutul civil al

cetăţenilor statului unde au fost pronunţate. Situaţia este aceeaşi şi în cazul hotărârilor pronunţate

într-un stat terţ, dacă acestea au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fi ecărei părţi (art.

166 din Legea nr. 105/1992). Pentru celelalte hotărâri străine executarea silită se va putea realiza

numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 167-168 şi 174 din Legea nr. 105/19921).

Promovarea regulilor enunţate nu poate conduce la concluzia lipsei oricărei interconexiuni

cu normele procesuale consacrate în alte legislaţii. Dimpotrivă, într-o lume a interdependenţelor

dreptul comparat trebuie să constituie un reper esenţial în activitatea de ela borare a unor reglementări

optime. Această aserţiune este valabilă şi în materie procesuală. Tendinţele spre formarea unui

drept judiciar european s-au manifestat şi în cadrul Uniunii Europene. De aceea, în perspectiva

elaborării unui viitor Cod de procedură civilă va trebui ca legiuitorul să ia în considerare tendinţele

de dezvoltare ale dreptului procesual civil comparat.

Dreptul procesual comparat prezintă importanţă şi în privinţa aplicării normelor procesuale

interne. Aceasta deoarece, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi

28

libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor

omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Mai mult, în caz de neconcordanţă

între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care ţara noastră este

parte, şi legile interne, prioritatea trebuie acordată regle mentărilor internaţionale. Într-adevăr, există

şi unele dispoziţii procesuale consacrate în norme internaţionale şi care sunt incidente deopotrivă în

dreptul intern. Este suficient să amintim în acest sens, principiul privitor la accesul liber la justiţie,

consacrat şi în art. 6 din Declaraţia europeană a drepturilor omului.

Aceste succinte consideraţii sugerează şi importanţa studiului dreptului procesual com parat

în condiţiile societăţii contemporane. În aceste condiţii, apreciem că ar fi deosebit de utilă

introducerea în planurile de învăţământ a facultăţilor de drept a unei discipline obligatorii

consacrate dreptului comparat.

Aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu prezintă şi unele implicaţii interne. Totuşi,

observăm că România este un stat naţional unitar. Ea benefi ciază şi de o legislaţie având acelaşi

caracter. În trecut, în anumite materii, existau reglementări care difereau de la o regiune la alta.

Această constatare este valabilă chiar şi în materie procesuală (în Ardeal se aplica Codul de

procedură civilă ungar din anul 1911, iar în Bucovina Codul de procedură civilă austriac). În

prezent ar putea să apară confl icte între legile procesuale interprovinciale numai în materia

publicităţii imobiliare. Prin Legea nr. 7/1996 s-a dispus constituirea unui sistem unic de publicitate

imobiliară. Dispoziţiile acestei legi privitoare la generalizarea sistemului de publicitate imobiliară

vor intra însă treptat în vigoare, respectiv numai pe măsura defi nitivării în fi ecare judeţ a cadastrului

funciar .

Definitivarea sistemului de cadastru funciar va evita pe viitor apariţia unor conflicte de legi

interprovinciale în această materie. În cazul în care s-ar ivi totuşi unele conflicte între legile

provinciale un asemenea incident se va soluţiona în continuare potrivit principiului locus regit

actum.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1. Definiţi dreptul procesual civil .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

29

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

___________________________________________

2. Definiţi noţiunea de drepturi procedurale .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3. Definiţi noţiunea de raporturi procesuale.

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4. Natura dreptului procesual civil .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

30

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5. Ce termeni au mai fost ori mai sunt folositi pentru a desemna dreptul procesual civil ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Prin noţiunea de izvor de drept procesual civil se înţelege :

a. O procedură specială .

b. O formă de exprimare a normei juridice de drept procesual civil.

c. O hotărâre judecătorească .

2. Codul de procedură civilă român a fost elaborat după modelul :

a. Codului de procedură civilă a cantonului Geneva de la 1819 .

b. Codului francez de procedură civilă din anul 1806 .

c. Codului italian de procedură civilă .

3. Principalul izvor de drept procesual civil este :

a.Cutuma .

b.Hotărârea judecătorească .

c. Legea .

4. În dreptul modern doctrina :

31

a.constituie un izvor subsidiar al dreptului .

b. nu este considerată un izvor formal al dreptului material sau procesual .

c. constituie un izvor primordial de drept procesual civil .

5. Legile de organizare judecătorească:

a. fac parte din categoria legilor de procedură .

b. fac parte din categoria legilor de drept material .

c. sunt izvoare de drept procesual . Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. În caz de concurs între o lege generală şi una specială :

a. Se aplică toate dispoziţiile ambelor legi .

b. Se aplică legea mai nouă .

c. Cea din urmă va avea prioritate, chiar dacă norma generală este ulterioară.

2. Pot fi considerate izvoare secundare de drept procesual civil :

a. deciziile în interesul legii ale ÎCCJ .

b. obiceiul sau cutuma .

c. toate hotărârile judecătoreşti .

3. Norme cu caracter procedural se întâlnesc în :

a. Codul familiei .

b. Codul civil .

c. Codul de procedură civilă .

4. Conflictul legilor în timp se soluţionează potrivit :

a. principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi .

b. principiului prior tempore potior jure .

c. principiului personalităţii legii .

5. Legile procedurale imperative :

a. pot fi invocate doar de instanţa de judecată .

b. permit părţilor să încheie tranzacţii prin care să le ignore .

c. prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: aplicarea în timp a legilor de procedură civilă .

32

Tema III. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil .

I. Obiectivele specifice ale temei – expunerea şi justificarea principiilor fundamentale care

guvernează dreptul procesual civil .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea corectă a marilor principii ale

procedurii civile ; desluşirea resorturilor acestora ; capacitatea de identificare a izvoarelor şi

garanţiilor lor .

III. Cuvinte cheie – principii fundamentale, drept procesual civil .

IV. Structura modulului de studiu : I.Precizări prealabile . II.1.Principiul legalităţii.

2.Principiul independenţei.3. Principiul inamovibilităţii.4. Principiul adevărului.5. Princi-piul

rolului activ.6. Principiul egalităţii.7. Principiul folosirii limbii române. 8.Principiul

publicităţii.9. Principiul oralităţii.10. Principiul contradictorialităţii.11. Principiul

disponibilităţii.12. Principiul nemijlocirii. 13.Principiul continuităţii .

V. Rezumat – tema realizează o expunere a principiilor fundamentale ale dreptului procesual

civil (principiul legalităţii, principiul independenţei judecătorilor, principiul inamovibilităţii

judecătorilor, principiul adevărului, principiul rolului activ al judecătorului, principiul egalităţii

părţilor în faţa justiţiei, principiul folosirii limbii române în justiţie, principiul publicităţii,

principiul oralităţii, principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul

disponibilităţii, principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii dezbaterilor), analizând

izvoarele acestora, felul în care ele sunt garantate şi maniera în care ele operează, acţionând

asupra actelor de procedură şi condu- itei participanţilor la procesul civil, în diverse etape, faze

sau momente ale procesului .

Conţinutul temei : I.Precizări prealabile . Principiile fundamentale reprezintă reguli

esenţiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele

prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă, precum şi o

semnificaţie practică.

Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înţelegerea şi inter-

pretarea corectă a normelor procesuale. Principiile generale ale dreptului, inclusiv cele ale

dreptului procesual civil, sunt o expresie vie a spiritului juridic al unei naţiuni.

Sub aspect legislativ principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a

legislaţiei procesuale în sensul edictării unor reglementări coerente şi efi ciente.

Importanţa practică a principiilor fundamentale rezidă în vocaţia lor de a contribui la

interpretarea dispoziţiilor obscure, la complinirea absenţei unor norme juridice şi, în final, la

formarea unei jurisprudenţe unitare.

33

Datorită importanţei lor, unele din principiile fundamentale sunt consacrate chiar în

Constituţie, iar altele în Legea pentru organizarea judecătorească. Există şi unele principii

procesuale care sunt consacrate în importante documente internaţionale. Printre cele mai

importante documente internaţionale menţionăm: Declaraţia universală a drepturilor omului,

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Convenţia europeană pentru

protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din punctul de vedere al studiului Dreptului procesual civil, deosebit de semnificative

sunt prevederile Convenţiei europene privind drepturile omului. Acest cadru juridic european

este obligatoriu pentru toate ţările membre ale Consiliului Europei. De aceea, principiile

înscrise în Convenţia europeană trebuie să orienteze şi viitoarea activitate de legiferare în

materie procesuală.

În art. 6 al Convenţiei europene sunt sintetizate unele din cele mai importante principii

ale activităţii judiciare, cum sunt independenţa şi imparţialitatea justiţiei, publicitatea dezba

terilor şi dreptul la apărare. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţie: „Orice persoană are dreptul să-i

fie examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal

independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale

civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

II.1. Principiul legalităţii. O încercare de ierarhizare valorică a principiilor dreptului

procesual civil reprezintă neîndoielnic o întreprindere subiectivă, dar şi difi cilă. Totuşi, putem

afirma că principiul legalităţii, alături de independenţa judecătorilor, rolul activ al judecătorului

şi principiul adevărului, constituie unul din pilonii activităţii judiciare.

Legalitatea reprezintă un principiu general recunoscut în statele democratice . Ea

implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate

persoanele juridice de drept public sau privat, de toţi cetăţenii. Deşi actuala Lege fundamentală

nu-i consacră un text special, principiul legalităţii trebuie considerat ca având o valoare

constituţională . Obligativitatea acestui principiu poate fi dedusă cu uşurinţă chiar din unele

dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală: „În România,

respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. La rândul său, art. 124

precizează că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar „judecătorii sunt independenţi şi se

supun numai legii”. Sugestive, în acest sens, sunt şi prevederile art. 132 alin. (1) din

Constituţie, text potrivit căruia: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului

legalităţii”.

Principiul legalităţii reprezintă o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a

desfăşurării în condiţii optime a tuturor mecanismelor sociale. Datorită acestui fapt legalitatea

34

trebuie considerată ca o regulă esenţială la nivelul întregului sistem de drept. Într-adevăr, edifi

carea unei economii de piaţă şi a statului de drept nu poate fi concepută fără respectarea legii.

Care este semnificaţia principiului legalităţii în cadrul procedurii judiciare? Aceasta se

poate desprinde din chiar dispoziţiile constituţionale enunţate mai sus, cu deosebire din art. 124

alin. (3) care consacră principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai faţă de

lege.

Sunt vizate de art. 124 alin. (3) din Constituţie, partea fi nală, atât legile substanţiale,

cât şi cele procedurale. Prin urmare, în activitatea de soluţionare a cauzelor civile, judecătorii

trebuie să urmărească respectarea tuturor dispoziţiilor legale, începând de la cele de drept

substanţial care au incidenţă asupra raportului juridic litigios, continuând cu cele referitoare la

organizarea, constituirea, compunerea şi atribuţiile instanţei, precum şi cu cele referitoare la

formele de procedură.

Judecătorul nu este obligat să respecte legea doar în calitate de membru al unui organ

de judecată; dar în importanta sa calitate judecătorul este obligat să impună respectarea legii şi

celorlalţi subiecţi procesuali.

Este adevărat că judecătorul este subordonat „numai legii”, dar norma juridică trebuie

aplicată la situaţii singulare, adeseori complexe. De aceea, judecătorul este chemat să interpre

teze legea în scopul realizării finalităţii sale. Aplicarea normei juridice, care este abstractă şi

statică, precum şi complexitatea vieţii sociale aflată în permanentă mişcare, ridică adeseori

probleme deosebite pentru judecător. O atare realitate a îndreptăţit şi afi r maţia că interpretarea

legii reprezintă unul din momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare.

Judecătorul trebuie să interpreteze şi să aplice legea în concordanţă cu litera şi spiritul

ei, precum şi în consonanţă cu cerinţele vieţii sociale. El nu poate aplica legea substanţială sau

procedurală după preferinţele sale subiective.

2. Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege . Potrivit

art. 124 alin. (3) din Constituţie: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Spre a

înlătura liberul arbitru al judecătorului în soluţionarea litigiilor, Constituţia a consacrat alături

de principiul independenţei şi necesitatea supunerii lui numai faţă de lege.

Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nicio ingerinţă din

partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independenţa este necesară pentru

a asigura şi imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitu dinea

judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fi e neutră faţă de poziţia şi inte resele

părţilor litigante. Se poate afi rma chiar, că imparţialitatea judecătorului reprezintă o

35

caracteristică esenţială a activităţii judiciare şi însăşi fundamentul funcţiei judiciare.

Imparţialitatea este, în mod inevitabil, o consecinţă a principiului independenţei judecătorilor şi

a supunerii lor numai faţă de lege.

Legea de revizuire a Constituţiei a introdus, în art. 124, un nou alineat [alin. (2)],

potrivit căruia: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Imparţialitatea justiţiei

implică şi imparţialitatea membrilor care compun instanţele judecătoreşti4).

Codul deontologic al magistraţilor conţine un capitol întreg privitor la imparţialitatea

magistraţilor5) (art. 12-13). Menţionăm, în acest context, doar prevederile art. 10 alin. (1) din

acest cod, potrivit cărora magistraţii „trebuie să fi e imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor

profesionale, fi ind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liberi de

orice relaţii şi infl uenţe”.

O atare regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres şi de Carta

europeană privind statutul judecătorilor. Potrivit pct. 4.3 din această Cartă, „judecătorul sau

judecătoarea trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a

altera în mod efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor”.

Principiul independenţei judecătorului îşi găseşte aplicare numai în activitatea de

judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ judecătorii sunt subordonaţi organelor de

conducere judiciară. De asemenea, legea nu exclude un control asupra modului de îndeplinire a

obligaţiilor ce revin judecătorilor, dar acest control are un caracter particular şi limitat. Într-

adevăr, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor

iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a

instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifi că respectarea obliga ţiilor statutare şi

a regu lamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.

Controlul menţionat nu se răsfrânge însă asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor

judecătoreşti. Spre a înlătura orice echivoc în această privinţă, art. 46 alin. (2) din Legea nr.

304/2004 dispune că: „Verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi ori, după

caz, prin judecători inspectori trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supu

nerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat”.

Semnificative sunt şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 304/2004, text potrivit căruia

Ministerul Justiţiei asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public. Drept

urmare, Ministerul Justiţiei, ca organ central al administraţiei de stat, nu poate fi implicat în

exercitarea unui control profesional asupra activităţii desfăşurate de către judecători, aceştia fi

ind independenţi şi supuşi numai legii.

36

Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii legale

corespunzătoare. Enunţăm în continuare câteva dintre aceste garanţii: existenţa unui control

judiciar adecvat, de natură să asigure respectarea legalităţii şi să garanteze independenţa

judecătorilor (instituţia căilor de atac este consacrată în marea majo ritate a legislaţiilor

procesuale şi ea are ca scop remedierea erorilor judiciare. Controlul judiciar nu constituie o

imixtiune în activitatea de judecată întrucât acesta intervine după pro nunţarea hotărârii.

Independenţa judecătorilor nu este ştirbită nici în acele cazuri în care instanţa superioară

dispune casarea cu trimitere. Dispoziţiile obligatorii ale instanţei supe rioare „asupra

problemelor de drept dezlegate” [art. 315 alin. (1) C.proc.civ.] vizează aplicarea corectă a legii

în activitatea de judecată); publicitatea dezbaterilor; secretul deliberării; inamovibilitatea

judecătorilor; răspunderea disciplinară a judecătorilor; autonomia instanţelor judecătoreşti faţă

de toate celelalte autorităţi statale.

Un rol fundamental în asigurarea independenţei judecătorilor revine Consiliului

Superior al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor

cuprinde statuări importante în această privinţă. Astfel, potrivit articolului 75 alin. (1) din acest

act normativ: Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii

şi procurorii împotriva oricărui act care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar

crea suspiciuni cu privire la acestea. Legea îi conferă magistratului posibilitatea de a se adresa

Consiliului Superior al Magistraturii, spre a dispune măsurile necesare, ori de câte ori

consideră că independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune

în activitatea profesională [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303/2004] .

3. Principiul inamovibilităţii judecătorilor . Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul

din cele mai importante principii ale organizării justiţiei într-un stat democratic şi de drept .

Într-adevăr, imparţialitatea şi independenţa judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care

nu admite principiul inamovibilităţii.

Între independenţa magistraturii, imparţialitate, noţiune intim legată de chiar ideea de

justiţie, şi inamovibilitate există o interconexiune evidentă. Iată deci trinomul unei veritabile şi

efi ciente justiţii: independenţă, imparţialitate şi inamovibilitate.

Constituţia României a consacrat în art. 125 alin. (1) inamovibilitatea judecătorilor.

Potrivit textului constituţional amintit: „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt

inamovibili, în condiţiile legii”.

Spre a intra în detalii asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi, că

prin inamovibilitate se înţelege acel benefi ciu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în

funcţie: judecătorii odată învestiţi în funcţie nu mai pot fi revocaţi, transferaţi sau sus pendaţi

37

decât în condiţii excepţionale.

Modul de învestire în funcţie – alegere sau numire – nu este prin el însuşi de natură să

asigure imparţialitatea judecătorilor. Mai este necesar în acelaşi timp ca magistraţii să fi e

constituiţi într-un corp profesional şi avansaţi pe criterii de competenţă, iar răspunderea lor

disciplinară să intervină numai în condiţii care justifi că declanşarea unei atari proceduri. O

temeinică pregătire profesională şi imparţialitatea judecătorilor sunt cerinţe esenţiale ale bunei

funcţionări a autorităţii judecătoreşti într-un stat de drept. Fără îndeplinirea acestor condiţii nu

se poate vorbi de o reformă reală a justiţiei, aşa cum fără profesori nu pot exista nici planuri

adecvate de învăţământ.

Inamovibilitatea este consacrată şi în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Legea reia

în parte dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie. Beneficiul inamovibilităţii nu este însă

recunoscut procurorilor. Procurorii numiţi de Preşe dintele României se bucură de stabilitate.

Numirea magistraţilor de Preşedintele României nu aduce însă atingere autonomiei

sistemului judiciar şi independenţei judecătorilor.

4. Principiul adevărului . Potrivit art. 129 alin. (5) C.proc.civ., „Judecătorii au îndatorirea să

stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind afl area adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei

hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”. Dispoziţia procedurală citată este fi rească,

deoarece adevărul trebuie să constituie scopul fi nal al activităţii judiciare în orice stat modern

şi democratic. De aici decurge şi importanţa practică a principiului adevărului, principiu care

trebuie să guverneze întreaga activitate de înfăptuire a actului de justiţie.

Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă şi ca una din cele mai importante

obligaţii impuse de lege judecătorului. Principiul adevărului implică cerinţa ca toate

împrejurările de fapt ale cauzei să fi e stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu

realitatea. În dreptul socialist se considera că adevărul pe care trebuie să-l stabilească instanţa

este unul real, obiectiv, iar nu formal. Constatarea este valabilă, după părerea noastră, în

activitatea judiciară din orice stat democratic. Principiul adevărului implică esenţialmente ca

faptele pricinii să fi e stabilite în materialitatea lor. Majoritatea legislaţiilor prevăd şi mijloace

adecvate pentru a se asigura o atare fi nalitate.

Teza este seducătoare din punct de vedere teoretic, dar ea nu poate fi generalizată la

toate cazurile. Într-adevăr, procedeele justiţiei umane nu sunt infailibile, iar posibilitatea

săvârşirii unor erori judiciare trebuie să fi e recunoscută.

38

Prin urmare, în unele situaţii „adevărul” consfi nţit printr-o hotărâre judecătorească este

diferit de cel obiectiv şi reprezintă un adevăr judiciar, validat printr-o decizie irevocabilă. Este

şi motivul pentru care unii autori au remarcat că judecătorul nu poate pretinde că descoperă

întotdeauna adevărul, el mulţu mindu-se cu un „adevăr în mod substanţial provizoriu dar

definitiv din punct de vedere pro ce dural”.

Cu privire la conţinutul principiului adevărului în literatura de specialitate s-au emis

două opinii. Într-o primă opinie, rămasă izolată, se susţine că noţiunea de adevăr, pe lângă

faptele pricinii, include şi califi carea juridică a acestora. A doua opinie acreditează ideea că

noţiu nea de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.

În literatura de specialitate s-a mai apreciat însă că obiect al probei sunt faptele juridice

în sens larg, care includ aşadar şi actele juridice. De aceea, adevărul se raportează

esenţialmente numai la faptele cauzei, iar nu şi la modul de aplicare a legii în activitatea

judiciară.

Soluţia pe care o împărtăşim se poate desprinde şi din dispoziţiile art. 129 alin. (5)

C.proc.civ., care se referă la obligaţia judecătorului de a preveni „orice greşeală în cunoaşterea

faptelor”. Trebuie să recunoaştem însă, că actuala redactare a art. 129 alin. (5) C.proc.civ.

diferă fundamental de cea consacrată în fostul art. 130 alin. (2) C.proc. civ. Într-adevăr,

actualul art. 129 alin. (5) C.proc.civ. este mai cuprinzător, în sensul că el vi zează determi

narea adevărului „pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pro

nunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. Or, o atare redactare sugerează o altă soluţie, anume

aceea că în conţinutul principiului adevărului se cuvine a fi incluse şi acele elemente care

vizează aplicarea corectă a legii. Numai că partea fi nală a textului enunţă şi scopul insti tuirii

unei asemenea obligaţii în sarcina judecătorului: pronunţarea „unei hotărâri temeinice şi

legale”. Datorită acestui fapt noi considerăm că textul are o dublă semnifi caţie, aceea de a se

referi atât la principiul adevărului, cât şi la principiul legalităţii.

Astfel, potrivit art. 10 C.proc.civ. fr.: „Judecătorul are dreptul de a ordona din ofi ciu

toate măsurile de instrucţie legal admise”.

Procesul cunoaşterii se încheie totuşi odată cu stabilirea faptelor cauzei, califi carea lor

juridică fi ind independentă de acest proces. În practică se poate întâmpla ca stabilirea faptelor

să fie conformă cu adevărul, dar califi carea lor juridică să fi e eronată. Într-o atare împrejurare

se afi rmă c ă soluţionarea cauzei s-a realizat cu respectarea principiului adevărului, dar

greşelile au intervenit în cadrul celei de a doua operaţiuni, aceea de califi care, de interpretare

şi de aplicare a legii. De altfel, pentru cele două operaţiuni se folosesc şi con cepte diferite spre

a determina greşelile strecurate în hotărârea pronunţată. Astfel, hotărârea pronunţată cu

39

neobservarea principiului adevărului este, în principal, netemeinică, iar cea care cuprinde

greşeli privitoare la interpretarea şi aplicarea legii este nelegală.

Totuşi facem precizarea că adeseori nestabilirea adevărului apare şi ca o consecinţă a

neexercitării unui rol activ în probaţiune din partea instanţei, situaţie în care hotărârea poate fi

criticată şi pentru nelegalitate.

Într-un stat de drept judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea corectei

stabiliri a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunţă să fi e conformă cu realitatea.

Legislaţia noastră procesuală consacră şi un ansamblu de norme destinate a garanta posi

bilitatea stabilirii adevărului. Printre aceste garanţii menţionăm: rolul activ al judecătorului,

egalitatea părţilor în faţa justiţiei, contradictorialitatea, independenţa şi inamovibilitatea

judecătorilor, existenţa unui sistem probatoriu adecvat şi controlul judiciar asupra hotărârilor

judecătoreşti.

5. Principiul rolului activ al judecătorului . Sarcina de soluţionare a cauzelor civile a fost

încredinţată autorităţii judiciare. Aceasta are esenţialmente obligaţia de a pronunţa hotărâri care

să refl ecte o soluţionare justă şi principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o

societate democratică. Un atare dezi derat se poate realiza numai într-un sistem procesual care-

i conferă judecătorului un rol activ . În trecut, în special în secolele anterioare, judecătorului i

se conferea un rol pasiv . Doar legislaţiile moderne au instituit în sarcina judecătorului obligaţii

de natură a-i conferi un rol activ . Trecerea de la un sistem social-economic centralizat la o

societate liberă şi democratică nu poate determina o abdicare de la principiul rolului activ al

judecătorului . Dimpotrivă, consolidarea statului de drept impune o sporire a obligaţiilor şi

răspunderii judecătorilor.

Principiul rolului activ al judecătorului prezintă următoarele aspecte principale:

- obligaţia judecătorului de a pune în vedere parţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în

calitatea lor de părţi in proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea

amiabilă a procesului [art. 129 alin. (2) C.proc.civ.];

- obligaţia instanţei de a ordona, din ofi ciu, probele pe care le considera necesare şi de a pune

în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea

cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare [art. 129 alin. (4) C.proc.civ.];

- dreptul judecătorului de a solicita părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de

fapt şi la motivarea în drept pe care ele o invocă în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor;

- obligaţia instanţei de a ordona, din ofi ciu, dovezile pe care le consideră necesare pentru

soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C.proc.civ.];

40

- dreptul instanţei de a prelungi termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea unor acte de

procedură (art. 103 C.proc.civ.);

- dreptul instanţei de apel de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la

prima instanţă şi de a dispune administrarea altor dovezi, în condiţiile art. 292, dacă le

consideră necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 295 alin. (2) C.proc.civ.].

Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a

procesului civil. O atare obligaţie nu este prevăzută în mod expres în actualul Cod de

procedură civilă, dar existenţa acesteia decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela de

restabilire grabnică a drepturilor subiective contestate.

Recent, Legea de revizuire a Constituţiei a impus consacrarea dreptului părţilor la solu

ţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (3) din Consti tuţie, astfel cum aceasta a fost revizuită,

„Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la solu ţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.

Legea fundamentală nu distinge între procesul civil sau penal, ceea ce înseamnă că celeritatea

trebuie să fi e un atribut fundamental al oricărei proceduri judiciare şi un drept cetăţenesc de

cea mai mare importanţă pentru des tinul unei justiţii democratice .

Una din carenţele importante ale justiţiei, inclusiv a justiţiei moderne, constă în înce

tineala cu care se soluţionează cauzele civile. Iată de ce în prezent un număr tot mai mare de

legislaţii procesuale consacră în mod expres obligaţia de soluţionare rapidă a litigiilor civile.

Considerăm că o dispoziţie similară şi de principiu ar trebui consacrată şi în viitorul nostru Cod

de procedură civilă. Apreciem deopotrivă că o mai bună celeritate s-ar putea realiza şi prin

instituirea unor termene în care trebuie soluţionate, în principiu, diferite categorii de cauze

civile.

Principiul rolului activ al judecătorului se realizează în tot cursul judecăţii, de la

promovarea cererii de chemare în judecată şi până la desăvârşirea executării silite.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea iniţiativei părţilor în

procesul civil. Dimpotrivă, rolul activ trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor în scopul

stabilirii adevărului. De altfel, uneori, judecătorul nici nu are posibilitatea de a cunoaşte

anumite împrejurări, în mod nemijlocit, pentru a dispune măsuri corespunzătoare. Pe de altă

parte, rolul activ al judecătorului se afl ă într-o conexiune logică şi necesară cu principiul

adevărului. Acesta din urmă ar fi greu de realizat, iar uneori chiar imposibil, dacă legea nu i-ar

conferi judecătorului un rol activ.

6. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei

41

Un principiu esenţial, ca cel al egalităţii, nu poate lipsi dintr-o legislaţie democratică.

Legiuitorul i-a conferit acestui principiu un caracter constituţional.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a

autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Textul constituţional se referă la

egalitatea cetăţenilor în raport cu legislaţia statului, dar şi în raporturile lor cu autorităţile

publice.

Egalitatea în faţa justiţiei constituie doar o latură a principiului constituţional men-

ţionat.

Principiul egalităţii se înfăţişează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne

şi democratice. Asigurarea egalităţii, sub toate aspectele sale, reprezintă o obligaţie de maximă

importanţă a statelor şi decurge din Declaraţia universală a drepturilor omului1), din celelalte

tratate şi pacte referitoare la drepturile omului2). Astfel, potrivit art. 1 din Declaraţia univer sală

a drepturilor omului: „Toate fi inţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drep turi”.

De asemenea, art. 10 din acelaşi document internaţional precizează că: „Orice persoană are

dreptul, în deplină egalitate, ca litigiul său să fi e examinat în mod echitabil şi în mod pu blic

de un tribunal independent şi imparţial”. Acordând o importanţă particulară principiului

enunţat, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 34/169 privitoare la Codul de

conduită a persoanelor responsabile în aplicarea legii. Deşi Rezoluţia vizează în special

activitatea organelor abilitate să aplice legea în cauzele penale este incon testabil că un

asemenea cod are conotaţii semnifi cative şi în materie civilă. Chiar primele texte ale Codului

menţionat prezintă interes pentru a fi reproduse în acest context. Potrivit art. 1 din cod:

„Persoanele responsabile cu aplicarea legii trebuie să-şi îndeplinească în permanenţă obligaţia

de a impune legea pentru a servi colectivitatea şi a proteja toate persoa nele împotriva actelor

ilegale, în conformitate cu înaltul grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesiunea lor”.

De asemenea, art. 2 din acelaşi cod dispune că: „În îndeplinirea îndatoririlor lor, responsabilii

cu aplicarea legii trebuie să respecte şi să protejeze demnitatea umană, precum şi să apere şi să

protejeze drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor”. Am evocat succint aceste texte ale

codului menţionat anterior, întrucât importanţa lor depăşeşte, în mod incontestabil, principiul

legalităţii având puternice reverberaţii şi cu privire la celelalte principii de bază ale actului de

justiţie. Egalitatea părţilor în faţa legii şi a autorităţilor judiciare implică respectarea

următoarelor cerinţe:

a) Judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de aceleaşi organe şi potrivit

aceloraşi reguli procedurale. Existenţa unor organe speciale de jurisdicţie nu exclude egalitatea

părţilor, întrucât aceste „instanţe” soluţionează toate litigiile date în competenţa lor fără nicio

42

discriminare faţă de persoanele implicate în proces. Nici existenţa unor reguli pro cedurale

speciale nu transgresează principiul egalităţii părţilor în faţa respectivelor autorităţi.

b)Aceleaşi drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nicio deosebire. Legislaţia

procesuală în vigoare nu instituie restricţii sau privilegii pentru unele persoane. Această idee

este consacrată în mod expres şi în Legea de organizare judiciară. Potrivit art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004: „Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deose bire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apar tenenţă politică,

avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discrimi natorii”.

Sub acest aspect trebuie subliniat şi faptul că legiuitorul a inserat în art. 16 alin. (2) din

Constituţie şi o regulă cu caracter general, anume aceea că: „Nimeni nu este mai presus de

lege”. Ideea este inutilă pentru a fi însă subliniată, mai ales la nivel constituţional, ea fi ind cu

totul subînţeleasă într-un stat de drept.

c) Instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a păr

ţilor. În acest sens, instanţei îi revine îndatorirea de a încunoştinţa părţile asupra terme nelor de

judecată, de a comunica actele de procedură, de a lămuri părţile asupra drepturilor lor .

7. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română

România este astfel cum se proclamă în primul articol al Constituţiei un stat naţional

unitar şi indivizibil. Majoritatea populaţiei ţării este de origine română. De aceea, este fi resc ca

Legea fundamentală a ţării să consacre principiul potrivit căruia: „Procedura judiciară se

desfăşoară în limba română”. Acest principiu este reluat în termeni identici în art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Un important număr de legislaţii nu consacră în mod expres principiul folosirii limbii

ofi ciale a statului în cadrul procedurii judiciare. Aceasta deoarece un asemenea principiu este

subînţeles şi de necontestat atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

Totuşi facem precizarea că în unele legislaţii se prevede în mod expres obligativitatea

folosirii limbii ofi ciale a statului respectiv .

În concordanţă cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Constituţia României, care garantează

persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la „exprimarea identităţii lor etnice,

culturale, lingvistice şi religioase”, precum şi cu principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, art. 128

alin. (2) şi (4) din legea fundamentală instituie şi două importante excepţii.

Prima excepţie priveşte persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Potrivit art. 128

alin. (2) din Constituţie, astfel cum acest text a fost introdus prin Legea de revizuire din anul

43

2003: „Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba

maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”. Textul citat consacră,

aşadar, dreptul persoanelor menţionate de a se exprima în limba lor maternă. Aceasta înseamnă

că toate actele de procedură se vor materializa în înscrisuri redactate în limba ofi cială a

statului, adică în limba română. Pe de altă parte, este de observat că modalităţile şi limitele în

cadrul cărora poate fi exercitat acest drept vor fi stabilite printr-o lege organică. Totuşi, Legea

fundamentală jalonează, în art. 128 alin. (3), şi limitele generale de exercitare a dreptului

menţionat şi de care legiuitorul organic va trebui să ţină seama. Într-adevăr, potrivit acestui

text: „Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alin. (2), inclusiv prin folo sirea de

interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi

să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi”.

A doua excepţie vizează cetăţenii străini şi apatrizii. Potrivit art. 128 alin. (4) din Consti

tuţie: „Cetăţenii străini şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de

a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune

concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.

Consacrarea celor două excepţii, într-o formulă diferită, a fost necesară, căci astfel cum

s-a remarcat, „cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale nu pot avea acelaşi regim cu

cel al străinilor şi apatrizilor”.

Normele constituţionale reproduse mai sus au prilejuit vii controverse până la

redactarea lor în forma actuală. Aceste dispoziţii sunt însă în concordanţă cu cele mai înalte

standarde internaţionale în materie.

Într-adevăr, în ţara noastră „limba ofi cială este limba română” (art. 13 din Constituţie),

soluţie firească în orice stat naţional . De aceea, legiuitorul prezumă că limba ofi cială este

cunoscută de toţi cetăţenii patriei. Folosirea limbii materne de către minorităţile naţionale

reprezintă o importantă înlesnire pentru persoanele în cauză.

Nerespectarea principiului desfăşurării procedurii judiciare în limba română atrage după

sine nulitatea hotărârii pronunţate în cauză. Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul nesocotirii

dispoziţiilor art. 128 alin. (3) şi (4) din Constituţie privitoare la posibilitatea folosirii limbii

materne şi a recursului la un interpret în condiţiile determinate de acest text.

8. Principiul publicităţii

Principiul publicităţii dezbaterilor are şi el o valoare constituţională. Potrivit art. 127

din Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”.

Textul citat este reprodus şi în art. 12 din Legea privind organizarea judiciară. De asemenea

44

art. 121 C.proc.civ. dispune că: „Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune

altfel”.

O justiţie imparţială implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi în

condiţii care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri. Secretul dezbaterilor

ar fi contrar spiritului unei justiţii democratice.

Publicitatea dezbaterilor prezintă două forme: publicitatea pentru părţi şi publicitatea

pentru public.

Majoritatea legislaţiilor moderne asigură părţilor dreptul de a participa per so nal sau

prin reprezentanţi la desfăşurarea procedurii judiciare. Aceasta repre zintă tocmai publicitatea

pentru părţi. Potrivit acestui principiu părţile pot participa la efectuarea tuturor actelor de

procedură şi pot lua cunoştinţă de toate înscrisurile sau dovezile de la dosar. De la principiul

publicităţii pentru părţi legea noastră procesuală face o singură excepţie. În acest sens, art. 122

C.proc.civ. prevede posibilitatea îndepărtării din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea

sa tulbură mersul dezbaterilor. Cu toate acestea, pentru a asigura dreptul la apărare art. 123

C.proc.civ. dispune că şi într-o atare împrejurare, înainte de închiderea dez baterilor, partea

îndepărtată din sală va fi rechemată şi, sub pedeapsa nulităţii, „i se vor pune în vedere toate

faptele esenţiale petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi”.

Publicitatea pentru public constă în dreptul fi ecărei persoane străine de proces de a

asista la dezbateri. În realizarea publicităţii un rol important revine şi difuzării conţinutului

unor hotărâri judecătoreşti prin mass-media. Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un

element destinat a asigura publicitatea pentru un cerc larg de persoane. Opinia publică îşi poate

forma astfel o imagine despre modul de realizare a justiţiei. Totuşi publicitatea nu tre buie să

afecteze dreptul persoanei la o viaţă intimă, familială şi privată1). De aceea, instanţele de

judecată trebuie să manifeste diligenţa necesară pentru ocrotirea acestui drept consti tuţional

[art. 26 alin. (1) din Constituţie].

De la principiul publicităţii pentru public, Codul de procedură civilă instituie şi unele

excepţii. Astfel, potrivit art. 121 C.proc.civ., instanţa poate dispune din ofi ciu sau la cererea

uneia dintre părţi, ca judecata să se facă în şedinţă secretă în ipoteza în care „dezbaterea

publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi”. Legea dispune însă, că şi

într-o atare împrejurare hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică. În acest fel cetăţenii pot lua

cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauza respectivă.

Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul din pilonii de bază ai procedurii judiciare.

Tocmai datorită acestui fapt publicitatea este consacrată şi în unele documente interna-ţionale.

45

În acest sens, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului precizează că: „orice

persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un

tribunal independent şi imparţial care va hotărî fi e asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fi e

asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”. Din simpla

reproducere a textului rezultă că Declaraţia universală a drepturilor omului are în vedere

incidenţa publicităţii atât în materie civilă, cât şi penală.

Un text mult mai cuprinzător în această materie îl întâlnim în art. 6 din Convenţia

europeană a drepturilor omului. România a ratifi cat acest important document european şi,

prin urmare, convenţia este obligatorie şi pentru ţara noastră. De aceea reproducem în

continuare prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice

persoană are dreptul să-i fi e examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen

rezonabil, de către un tribunal indepen dent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra

drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală

îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuie să fi e pronunţată în public, dar accesul în sala de

şedinţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul întregului sau unei părţi din proces în

interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică,

când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura

considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea

ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. Şi acest text vizează realizarea

principiului publicităţii atât în materie civilă, cât şi în materie penală.

Convenţia europeană a drepturilor omului vizează, în textul citat anterior, ambele

aspecte ale publicităţii, respectiv atât publicitatea pentru părţi, cât şi publicitatea pentru public.

De asemenea, excepţiile de la publicitate acoperă ambele laturi ale acesteia. Tot din acest punct

de vedere mai remarcăm că excepţiile consacrate în art. 6 din Convenţie au un caracter mai

general în raport cu cele din dreptul intern. Observăm sub acest aspect că publicitatea poate fi

restrânsă şi în cazul unor „împrejurări speciale” de natură a aduce atingere „intereselor

justiţiei”.

Asupra acestor împrejurări tribunalul are posibilitatea de a aprecia în concret în funcţie

de toate circumstanţele cauzei. O dispoziţie asemănătoare întâlnim şi în art. 14 pct. 1 din Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Viitorul Cod de procedură civilă va trebui

să ţină seama şi de conţinutul normelor consacrate în Convenţia europeană a drepturilor omului

şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

9. Principiul oralităţii

Principiul oralităţii este consacrat în art. 127 C.proc.civ., text potrivit căruia: „Pricinile

46

se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”. Oralitatea reprezintă un element caracteristic al

procedurii judiciare moderne. În evoluţia sa istorică procedura judiciară a cunoscut atât o

dezvoltare a oralităţii, cât şi a procedurii scrise. Evoluţiile din secolul trecut au înclinat balanţa

în favoarea unui sistem mixt, care îmbină elemente ale oralităţii cu unele elemente ale

procedurii scrise. În prezent şi în unele ţări din America Latină se caută soluţii pentru atenuarea

rigorilor procedurii scrise.

Principiul oralităţii domină numai faza dezbaterilor judiciare. Pe de altă parte, nici în

faza dezbaterilor judiciare nu sunt excluse unele elemente ale procedurii scrise. Oralitatea

implică dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a da explicaţii, de a discuta

materialul probatoriu administrat în cauză, de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de

a pune concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Toate aceste

elemente se pot dezvolta de părţi prin viu grai.

Principiul oralităţii nu exclude, aşa cum am arătat, întocmirea unor acte de procedură în

formă scrisă. Mai mult, unele acte de procedură se întocmesc în mod obligatoriu în formă

scrisă. Aşa este cazul cererii de chemare în judecată, încheierii de şedinţă, cererii de inter

venţie etc. Precizăm că unele acte ale instanţei nici nu pot fi concepute în lipsa formei scrise:

minuta, hotărârea judecătorească etc. Pe de altă parte, există şi situaţii în care forma scrisă nu

este necesară în privinţa exercitării unor drepturi de către părţi, dar este întotdeauna posibilă

(depunerea de concluzii scrise etc.).

În consecinţă, dacă privim procesul civil în integralitatea sa constatăm că procedura

noastră judiciară are un caracter mixt. Dacă ne raportăm însă la faza iniţială a procesului vom

constata o anumită preponderenţă a formei scrise, concretizată în cererea de chemare în

judecată, întâmpinare şi în acţiunea reconvenţională. Sistemul mixt este cel mai avantajos şi efi

cient, fapt pentru care el constituie o cucerire a dreptului modern.

Oralitatea contribuie şi la realizarea altor principii procesuale, între care există o

indisolubilă legătură, cum ar fi publicitatea, contradictorialitatea, principiul adevărului şi

principiul dreptului la apărare.

Nerespectarea principiului oralităţii atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti.

10. Principiul contradictorialităţii

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi

combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga

activitate de soluţionare a litigiului. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţiii impune

cerinţa ca nicio măsură să nu fi e ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fi e pusă în discuţia

47

contradictorie a părţilor.

Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de

a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile

de procedură.

În alţi termeni, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor

dreptul de a se apăra. De aici decurge şi existenţa unei legături indisolubile între principiul

contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate ele-

men tele cauzei ele trebuie să fi e încunoştinţate în timp util despre existenţa şi obiectul

litigiului, despre locul şi data soluţionării acestuia. Această cerinţă elementară se realizează

prin cita rea părţilor.

Contradictorialitatea contribuie în practică şi la realizarea altor principii procesuale.

Astfel, ea oferă optime posibilităţi pentru afl area adevărului şi reprezintă în acelaşi timp o

garanţie a realizării dreptului la apărare şi a egalităţii părţilor în faţa autorităţii judecătoreşti.

Tocmai de aceea se consideră că instanţele judecătoreşti au ca una din cele mai importante

îndatoriri şi aceea de a conferi părţilor posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate

elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage

nulitatea hotărârii pronunţate.

11. Principiul dreptului la apărare

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională, iar necesitatea promovării

sale în practică decurge şi din declaraţiile şi pactele adoptate de state în materia drepturilor

fundamentale ale omului. De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituţie dispune că: „Dreptul la

apărare este garantat”. Soluţii asemănătoare sunt prevăzute şi în alte legi fundamentale.

Dreptul la apărare prezintă două accepţiuni: una materială şi alta formală. Care sunt

semnificaţiile unei atari diviziuni?

Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor

recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor. În această perspectivă dreptul la

apărare include în conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele de la

dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita

căile legale de atac, de a recuza pe judecători etc. Drep tul la apărare în sens material se

realizează şi prin modul de organizare a sistemului judiciar, inclusiv a structurii controlului

hotărârilor judecătoreşti netemeinice sau nelegale.

48

În sens formal prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege

părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare califi cată. La această

accepţiune se referă atât Constituţia cât şi Legea pentru organizarea judecătorească.

Potrivit art. 24 alin. (2) din Constituţie: „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fi

e asistate de un avocat, ales sau numit din ofi ciu”. Legea de organizare judecătorească conţine,

în această materie, o redactare detaliată. Potrivit art. 15 din Legea nr. 304/2004: „În tot cursul

procesului, părţile au dreptul să fi e reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau

numit din ofi ciu, potrivi legii”. Prin urmare, textul citat se referă atât la instituţia asistării, cât

şi la cea a reprezentării părţilor.

În sistemul procesual civil român părţile nu au obligaţia de a-şi angaja un apărător; ele

sunt libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime. Chiar şi această

libertate de a decide asupra modului de realizare a apărării reprezintă o exigenţă a acestui

principiu. Desigur că există şi legislaţii procesuale care impun, în anumite condiţii, angajarea

unui avocat. Noi apreciem că, în stadiul dezvoltării social-economice din ţara noastră, o atare

opţiune ar putea fi eronată. Ni s-ar putea reproşa că promovăm o soluţie conservatoare. Este

însă o soluţie care ţine seama şi de alte principii esenţiale, cum este gratuitatea justiţiei şi

principiul disponibilităţii. În perspectiva unui viitor Cod de procedură civilă s-ar putea

examina, în opinia noastră, obligativitatea apărării prin avocat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie şi eventual în faţa curţilor de apel.

O garanţie importantă a dreptului la apărare o constituie şi asistenţa judiciară gratuită.

Potrivit art. 74-75 C.proc.civ., partea lipsită de mijloace materiale poate benefi cia de ser viciile

gratuite ale unui avocat. Legea nr. 51/1995 determină condiţiile în care barourile de avocaţi

sunt obligate să asigure asistenţă judiciară. Barourile sunt obligate să organizeze servicii de

asistenţă judiciară la sediul tuturor instanţelor de judecată din raza teritorială în care sunt

constituite.

Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea

asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale

[art. 81 alin. (1) C.proc.civ.]. Dispozitivul hotărârii cuprinzând obligaţia de plată constituie titlu

executoriu [art. 81 alin. (3) C.proc.civ.].

Legislaţia noastră procesuală consacră şi alte dispoziţii de natură a garanta realizarea

efectivă a dreptului de apărare. Menţionăm în acest sens, dreptul părţilor de a solicita amânarea

judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 156 C.proc.civ.), dreptul părţilor de a depune concluzii

scrise, obligaţia instanţei de a acorda cuvântul părţilor etc.

49

Principiul dreptului la apărare depăşeşte interesul părţilor, întrucât respectarea acestuia

contribuie şi la descoperirea adevărului în procesul civil. Astfel se explică şi interesul

consacrării principiului dreptului la apărare în diferite documente internaţionale. Este avută în

vedere, în asemenea documente, în special o componentă esenţială a apărării drepturilor

fundamentale ale omului.

12. Principiul disponibilităţii

Disponibilitatea constituie un principiu specifi c procesului civil. Prin intermediul

disponibilităţii procesul civil se particularizează de procesul penal, acesta din urmă fi ind

guvernat de principiul ofi cialităţii.

Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza

autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare. În literatura

noastră de specialitate s-a subliniat că disponibilitatea poate fi materială sau procesuală.

Disponibilitatea materială conferă părţilor posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar

cea procesuală de mijloacele procedurale de apărare.

Judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai

în limitele sesizării. Reclamantul este cel care determină întinderea obiectului judecăţii şi per

soa na sau persoanele cu care se confruntă în instanţă. În acest cadru trebuie să se desfăşoare

activitatea judiciară în materie civilă. Totuşi, în literatura juridică dăinuie încă o accentuată

controversă asupra rolului judecătorului şi al părţilor în conducerea procesului. O armo nizare

între iniţiativa părţilor şi rolul activ al judecătorului este însă necesară într-un sistem judiciar

efi cient.

Principiul disponibilităţii cuprinde în conţinutul său următoarele prerogative mai

importante: dreptul părţii interesate de a promova sau nu acţiunea; dreptul reclamantului de a

determina limitele acţiunii; dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune sau la dreptul

subiectiv; dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile formulate de reclamant; dreptul ambelor

părţi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie; dreptul părţilor de a exercita căile legale de

atac; dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată; dreptul părţii câştigătoare de a solicita

executarea silită a hotărârii.

Principiul disponibilităţii nu are în dreptul modern un caracter absolut. Într-o legislaţie

democratică iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului. Alteori

iniţiativa de a acţiona este acordată de lege şi altor autorităţi statale. Astfel, de pildă, Ministerul

Public are legitimare procesuală activă în cazurile prevăzute de art. 45 C. proc. civ. Tot astfel,

autoritatea tutelară are posibilitatea de a introduce o acţiu ne pentru decăderea unei persoane

50

din drepturile părinteşti (art. 109 C.fam.). De asemenea, Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ conferă legitimare procesuală activă Ministerului Public, Avocatului Poporului,

Prefectului, Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi oricărui subiect de drept public (art.

1 din lege).

Disponibilitatea procesuală se realizează însă sub controlul instanţelor judecătoreşti.

Rolul activ al judecătorului implică şi obligaţia de a stabili dacă „actele procesuale de

dispoziţie ale părţilor nu s-au făcut în vederea realizării unor scopuri ilicite, dacă părţile au

capacitatea de dispoziţie, precum şi dacă consimţământul a fost dat în mod legal”. Prin urmare,

instanţele judecătoreşti nu pot da curs acelor acte de dispoziţie prin care se urmăresc scopuri

ilicite. Asemenea acte vor fi lovite de nulitate absolută.

13. Principiul nemijlocirii

Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întreg materialul

probatoriu. Aceasta implică cu necesitate folosirea unor dovezi primare (din primă sursă). De

aceea, în practica judiciară, s-a decis că instanţa nu are dreptul de a lua în considerare

declaraţiile de martori administrate într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăşi la

audierea lor.

Uneori sursele de informare directă sunt puţine sau lipsesc cu desăvârşire. Instanţa nu

va putea însă respinge acţiunea pe lipsă de probe primare, ci trebuie să soluţioneze cauza

informându-se din surse mijlocite cum ar fi : prezumţiile, copii de pe înscrisuri etc.

Datorită unor asemenea situaţii, de natură obiectivă, principiul nemijlocirii nu se poate

realiza integral. Legea însăşi admite unele excepţii de la principiul nemijlocirii. O primă excep

ţie se referă la administrarea probelor prin comisie rogatorie. Într-o asemenea situaţie pro bele

sunt percepute direct, nemijlocit, dar de către o altă instanţă decât cea care solu ţionează

litigiul. O a doua excepţie consacrată în Codul de procedură civilă vizează asigu rarea

dovezilor.

Fără a intra în dezvoltări particulare menţionăm şi existenţa altor excepţii asemănătoare,

cum sunt cele ce se produc în cazul declinării de competenţă, al perimării şi al strămutării

procesului civil şi mai recent in cadrul procedurii de administrare a probelor de către avocaţi.

Principiul nemijlocirii prezintă o importanţă practică deosebită şi el se înfăţişează ca o

garanţie a descoperirii adevărului în activitatea judiciară. De aceea, instanţele de judecată

trebuie să manifeste o atenţie constantă pentru folosirea unor dovezi din primă sursă.

14. Principiul continuităţii

51

Principiul continuităţii implică, astfel cum o sugerează şi denumirea lui, soluţionarea

întregului proces într-o singură şedinţă de judecată. Continuitatea contribuie la corecta solu

ţionare a litigiilor civile prin faptul că judecătorii pot reţine cu multă uşurinţă şi în întreaga lor

complexitate toate aspectele relevante ale cauzei.

Pe de altă parte, continuitatea este de natură să contribuie la soluţionarea rapidă a litigii

lor deduse judecăţii. Or, soluţionarea rapidă a litigiilor nu prezintă doar o semnifi caţie proce

suală: celeritatea vizează în ultimă instanţă restabilirea grabnică a dreptului subiectiv încălcat

sau contestat. Promovarea principiului continuităţii în activitatea instanţelor se răsfrânge po

zitiv asupra efi cienţei actului de justiţie. De aceea, socotim că, în perspectiva elaborării

viitorului Cod de procedură civilă, ar trebui adoptate şi unele soluţii de natură a consolida

principiul analizat. În acest sens socotim că stabilirea unor termene de soluţionare a anumitor

categorii de litigii ar fi binevenită.

Realizarea integrală a principiului continuităţii ar implica respectarea cumulativă a

următoarelor condiţii: unicitatea completului de judecată, adică soluţionarea întregului proces

de către aceiaşi judecători; continuitatea şedinţei de judecată, adică soluţionarea cauzei într-o

singură şedinţă. Din motive obiective, determinate şi de realizarea altor principii (adevărului,

dreptului la apărare etc.), principiul continuităţii nu se realizează integral în sistemul nostru

procesual. În prezent, legea noastră procesuală circumstanţiază principiul enunţat la cerinţa ca

hotărârea judecătorească să se pronunţe de către acei judecători care au alcătuit completul de

judecată cu prilejul dezbaterii cauzei în fond . Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea

absolută a hotărârii pronunţate (art. 304 pct. 2 C.proc.civ.).

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1.Definiţi principiile fundamentale ale dreptului procesual civil .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

52

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2.Care sunt izvoarele principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3.Care sunt garanţiile independenţei judecătorilor ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4. Care este semnificaţia principiului legalităţii în cadrul procedurii judiciare ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

53

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5. Care este rolul Consiliului Superior al Magistraturii în asigurarea independenţei

judecătorilor ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Inamovibilitatea judecătorilor este :

a. neexercitarea de ingerinţe exterioare asupra judecătorilor .

b. acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcţie .

c.obligaţia judecătorului de a nu favoriza vreuna din părţi .

2. Principiul adevărului implică cerinţa :

a. ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină

concordanţă cu realitatea.

b. ca toate dispoziţiile legale adecvate sa fie luate în considerare .

c. ca părţile să fie prezente în instanţă .

3. Obligaţia judecătorului de a pune în vedere parţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin este o

cerinţă care derivă :

a. din principiul legalităţii .

b. din principiul continuităţii .

c. din principiul rolului activ .

4. Regula potrivit căreia judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de

aceleaşi organe şi potrivit aceloraşi reguli procedurale derivă din :

54

b. Principiul egalităţii .

c. Principiul continuităţii .

d. Principiul suveranităţii .

5. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale :

a. trebuie să se exprime în limba română în faţa instanţelor de judecată .

b. au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată .

c. trebuie să îşi angajeze un avocat . Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, probele pe care le considera necesare şi de a pune

în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea

cauze este o consecinţă a principiului :

a. Legalităţii .

b. Contradictorialităţii .

c. Rolului activ .

2. Posibilitatea îndepărtării din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea sa tulbură mersul

dezbaterilor este :

a. O cerinţă a principiului independenţei .

b. O excepţie de la principiul publicităţii .

c. O cerinţă a principiului legalităţii .

3. În sistemul procesual civil român părţile :

a. Nu au obligaţia de a-şi angaja un apărător .

b. Sunt obligate să îşi angajeze apărător .

c. Sunt obligate să îşi angajeze apărător în faţa instanţelor superioare .

4. Principiul continuităţii semnifică, în sistemul nostru procesual actual :

a. Soluţionarea cauzei într-o singură şedinţă .

b. Soluţionarea întregului proces de către aceiaşi judecători .

c. Cerinţa ca hotărârea judecătorească să se pronunţe de către acei judecători care au alcătuit

completul de judecată cu prilejul dezbaterii cauzei în fond.

5. Dreptul la apărare semnifică :

a. Ansamblul prerogativelor recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor.

b. Posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător .

c. Posibilitatea de a beneficia de reduceri şi scutiri de taxe judiciare .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: care este relaţia dintre independenţa judecătorilor, imparţialitate şi

inamovibilitate ?

55

Tema IV. Participanţii la procesul civil. Instanţa. Părţile. Terţele

persoane.Intervenţia. Chemarea în judecată a altor persoane.Chemarea în garanţie.

Arătarea titularului dreptului. Reprezentarea judiciară. Participarea procurorului .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea participanţilor la activitatea judiciară ;

identificarea diferenţelor specifice dintre participanţi care exercită prerogative similare (părţi,

terţi, procuror, reprezentant) ; prezentarea condiţiilor ori modalităţilor de constituire şi a

prerogativelor procesuale ale unor categorii de participanţi .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea cunoştinţelor referitoare la

componenta subiectivă a procesului ; fixarea poziţiei, prerogativelor şi condiţiilor în care

persoanele şi autorităţile judiciare participă la procesul civil ; însuşirea diferenţelor specifice

dintre diferite categorii de participanţi la procedură .

III. Cuvinte cheie – jurisdicţie, justiţie, proces civil, participanţi la procesul civil, instanţă,

părţi, terţe persoane, intervenţie, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în

garanţie, arătarea titularului dreptului, reprezentarea judiciară, participarea procurorului în

procesul civil .

IV. Structura modulului de studiu : 1.Instanţa de judecată. 2.Părţile. 2.1. Condiţiile necesare

pentru ca o persoană sa poată avea calitatea de parte în procesul civil . 3. Participarea

procurorului în procesul civil. 4. Participarea terţelor persoane în procesul civil. 4.1. Intervenţia .

4.1.1. Intervenţia în interes propriu . 4.1.2. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi . 4.2.

Chemarea în judecată a altor persoane. 4.3. Chemarea în garanţie . 5.Reprezentarea .

V. Rezumat – tema analizează problematica participanţilor la activitatea judiciară – instanţa de

judecată, părţile (condiţiile pentru ca o persoană să fie parte în proces, drepturi şi obligaţii

procesuale, etc), terţii (formele de participare a terţilor la activitatea de judecată – intervenţia

principală şi cea accesorie, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie,

arătarea titularului dreptului), procurorul, reprezentanţii judiciari .

Conţinutul temei : 1.Instanţa de judecată. În orice stat de drept instanţele judecătoreşti sunt

organizate într-un sistem propriu. Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat alcătuiesc

autoritatea judecătorească. Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară activitatea pe baza unor

principii democratice menite a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale, precum

autonomia autorităţii judecătoreşti, garantată prin independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor

.

Structura instanţelor judecătoreşti . Potrivit actualei legi privitoare la organizarea judiciară (art.

2), justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

56

Curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, tribunale militare, judecătorii.

2.Părţile. Codul de procedură civilă foloseşte adeseori noţiunile de „parte”, „reclamant” şi

„pârât”, fără a le preciza conţinutul.

Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim

poartă denumirea de reclamant. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a

dreptului se numeşte pârât.

2.1. Condiţiile necesare pentru ca o persoană sa poată avea calitatea de parte în procesul

civil . În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii

procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosinţă.

Capacitatea procesuală de folosinţă este un aspect al capacităţii civile, un reflex pe plan

procesual al capacităţii de folosinţă. Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2), defineşte capacitatea

de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane „...de a avea drepturi şi obligaţii”. Iar o atare

capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o

însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte o dată cu naşterea

şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă. În privinţa persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este determinată de

finalitatea pentru care au fost autorizate să fiinţeze. Capacitatea procesuală de folosinţă este însă

în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi

obligaţiile procesuale ale unei persoane.

A doua condiţie pentru a fi parte în procesul civil este aceea a calităţii procesuale.

Problema esenţială privitoare la calitatea procesuală este aceea a determinării conţinutului şi

semnificaţiei acestui concept. Determinarea calităţii procesuale este denumită în ştiinţa dreptului

procesual civil legitimare procesuală (legitimatio ad causam).

Legitimarea procesuală implică determinarea persoanelor fizice sau juridice care au

îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Cu privire la o atare determinare în literatura de

specialitate nu există un punct de vedere unitar.

După o parte a doctrinei calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei

identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv

dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui

obligat în raportul de drept substanţial. Într-o atare concepţie, pe care nu o putem împărtăşi, deşi

are de partea sa autori de prestigiu, îndreptăţirea de a fi parte în proces ar aparţine numai

titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material.

În opinia noastră, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei

unei persoane de a participa - ca parte - în procesul civil. În acest sens, sugestiv remarca şi

cunoscutul procedurist D. Radu că: prin noţiunea de calitate juridică procesuală urmează să

57

înţelegem „atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama în justiţie, cât şi obligaţia unei

alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa”. Dintr-o asemenea definiţie,

conformă realităţilor procesuale, rezultă că legitimarea procesuală poate fi activă şi pasivă.

Justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept

subiectiv sau altfel spus a unui raport juridic de drept material. În mod similar, justificarea

calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui

raport de drept material.

În consecinţă, putem afirma că legitimarea procesuală nu se raportează, cu necesitate, la

raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a

răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei.

Legislaţiile moderne nu mai condiţionează primirea cererii de chemare în judecată de

existenţa dreptului subiectiv. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiţie

de admitere în fond a acţiunii.

Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt obişnuite pe care

reclamantul le expune în cererea de chemare în judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui

drept sau interes poartă denumirea de legitimare procesuală ordinară.

Observăm însă că legea acordă şi legitimare procesuală extraordinară activă unor

autorităţi publice. Aşa este cazul procurorului care potrivit art. 45 C. proc. civ. poate promova

o acţiune civilă în vederea apărării unor valori sociale. Asupra acestei problematici vom reveni,

desigur, şi în paginile care urmează. De asemenea art. 17 din Legea nr. 273/2004 privind regimul

juridic al adopţiei (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004) conferă legitimare procesuală activă şi

minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cazuri de legitimare procesuală sunt stabilite şi în

Legea nr. 554/2004. Acest act normativ recunoaşte legitimarea procesuală activă şi procurorului,

Avocatului Poporului, prefectului şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor publici. În al doilea

rând, remarcăm şi stabilirea în legislaţia noastră a unor cazuri de legitimare procesuală

extraordinară pasivă. Aşa este, de pildă, cazul răspunderii pentru altul reglementată în art.

1000 alin. (2)-(4) C. civ.; prin aceste dispoziţii legale se derogă practic de la principiul

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; textul instituie răspunderea părinţilor pentru

faptele copiilor lor minori, a institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele ilicite ale elevilor

respectiv ucenicilor aflaţi sub paza lor, precum şi răspunderea comitenţilor pentru faptele

prepuşilor lor.

Legitimarea procesuală extraordinară, atât activă, cât şi pasivă, reprezintă o situaţie

procesuală de excepţie, în sensul că ea este acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii unor

interese sociale deosebite.

În literatura de specialitate se face referire adeseori şi la posibilitatea transmiterii calităţii

58

procesuale în cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din

facultatea părţilor de a dispune de drepturile lor. Într-adevăr, părţile pot dobândi sau transmite

drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii. În

asemenea împrejurări, persoana care dobândeşte drepturi sau care şi-a asumat obligaţii în legătură

cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil. Ea va avea o poziţie procesuală

corespunzătoare situaţiei nou create, respectiv va dobândi, după caz, legitimare procesuală activă

sau pasivă. Transmisiunea calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza

acordului de voinţă al părţilor.

Transmisiunea legală a calităţii procesuale, active sau pasive, poate avea loc în cazul

succesiunii şi al reorganizării persoanelor juridice. Astfel, moştenitorii care acceptă

moştenirea preiau toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului lor, inclusiv calitatea de

reclamant sau pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare procesuală activă sau pasivă.

Acest lucru se produce, cel mai adesea, în acţiunile cu caracter patrimonial. Calitatea

procesuală nu poate fi transmisă, în principiu, în acţiunile cu caracter strict personal. Prin

excepţie de la această regulă unele acţiuni pot fi continuate de moştenitori, dacă acestea au fost

promovate de autorul lor în timpul vieţii. Aşa este cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cele în

stabilirea filiaţiei, precum şi al acţiunilor privind revocarea donaţiilor pentru ingratitudine.

Posibilitatea transmiterii calităţii procesuale este prevăzută de lege şi în cazul reorganizării

persoanelor juridice. În asemenea împrejurări drepturile şi obligaţiile persoanei juridice

reorganizate se preiau de persoana juridică care dobândeşte bunurile. Această transmitere se

realizează şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor procesuale. O atare transmitere nu poate avea

loc, în principiu, în cazul falimentului persoanei juridice.

Transmiterea convenţională a calităţii procesuale poate interveni în următoarele cazuri:

- cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului calitate procesuală activă, faţă de

debitorul cedat;

- preluarea datoriilor, care atribuie celui către care s-au transmis calitate procesuală

pasivă;

- vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz, legitimare procesuală

activă sau pasivă.

Din punct de vedere al dreptului substanţial, transmiterea drepturilor sau obligaţiilor

poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular. Aceste considerente

prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate

deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu

particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul respectiv. Precizăm că, în

unele legislaţii procesuale, transmiterea calităţii procesuale pe cale convenţională este

condiţionată de acordul părţii adverse. Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a

59

transmiterii acesteia, în condiţiile arătate mai sus, va prelua procedura în starea în care aceasta

s-a aflat în momentul introducerii sale în proces. Prin urmare, activitatea procesuală urmează să

se continue în contradictoriu cu noul titular al drepturilor sau obligaţiilor. Actele procedurale

îndeplinite anterior vor fi opozabile părţii introduse în proces ca urmare a transmiterii calităţii

procesuale.

Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi invocată în tot

cursul procesului civil. Acţiunea va fi respinsă ca fiind făcută de către o persoană lipsită de

calitate.

Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes din

partea persoanei care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri.

Interesul reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana

celui care acţionează în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El nu reprezintă altceva

decât folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel care promovează acţiunea.

Dacă justificarea unui interes în cadrul procedurii judiciare este imperios necesară, atunci în

mod firesc acesta trebuie supus la anumite cerinţe, astfel că justificarea unui interes oarecare

devine insuficientă. Într-adevăr, interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal,

născut şi actual . Totuşi se poate întâmpla uneori ca interesul să fie actual fără ca dreptul să

aibă acest caracter. Este ceea ce se întâmplă în situaţiile pre văzute de art. 110 C.proc.civ.

3. Participarea procurorului în procesul civil. Ministerul Public constituie o instituţie

destinată a apăra interesele generale ale societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale

ale cetăţenilor.

În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este

determinat în art. 45 C. proc. civ. Acest text stabileşte atribuţiile procurorului în materie

civilă şi constituie în acelaşi timp temeiul determinării calităţii în care participă Ministerul

Public la activitatea judiciară.

Primul alineat al art. 45 C. proc. civ. acordă legitimare activă procurorului. Dreptul la

acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea de a face tranzacţii

sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative fiind recunoscute de lege

numai părţilor principale. Din dispoziţiile cuprinse în art. 45 C. proc. civ. se poate desprinde

concluzia că dreptul de a promova acţiunea civilă este limitat doar la situaţiile în care se

impune „apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub

interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

O altă formă de participare a Ministerului Public în procesul civil vizează punerea de

concluzii. Această formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este desemnată în

literatura de specialitate şi prin termenul de „intervenţie”.

60

Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în

art. 45 alin. (5) C. proc. civ., dar şi în art. 60 lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară.

Dreptul procurorului de a participa la executarea silită este statornicit tot în art. 45 alin.

(5) C. proc. civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum sa observat deja,

la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a cere, în condiţiile legii,

punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia că procurorul poate solicita

doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale specifice

executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din nici o dispoziţie a legii.

Considerăm că procurorul poate exercita şi contestaţia la executare pentru a solicita

instanţei competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea

execuţională. De asemenea, procurorul va putea pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare

declanşate prin formularea unor contestaţii la executare de părţile principale.

4. Participarea terţelor persoane în procesul civil . În mod obişnuit conceptul de terţe persoane

are în vedere situaţia unor persoane străine de un anumit raport juridic. De altfel, într-o primă

accepţiune, conceptul de terţe persoane desemnează chiar poziţia unor subiecte de drept până în

momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, în sens restrâns, prin terţe persoane determinăm

acele subiecte de drept care sunt străine de procesul civil dintre reclamant şi pârât. Într-o altă

accepţiune, prin terţe per soa ne se desemnează însăşi participarea la activitatea judiciară a acelor

persoane care au in ter venit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a actului de

sesizare. Pre ci zăm însă că din momentul introducerii terţilor în proces aceştia dobândesc

calitatea de părţi.

Condiţiile generale de admisibilitate a participării terţelor persoane în procesul civil. În

primul rând, şi în cazul participării terţelor persoane în procesul civil trebuie să fi e întrunite

condiţiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare: capacitate procesuală de

folosinţă, calitate procesuală şi afi rmarea unui interes. Aceste cerinţe au fost analizate în pa ginile

anterioare. Pentru exercitarea formelor de parti cipare a terţelor persoane în procesul civil este

necesară şi întrunirea condiţiei capacităţii procesuale de exerciţiu. Capacitatea procesuală de

exerciţiu va fi analizată însă în legătură cu exercitarea acţiunii civile.

Caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil

impune şi respectarea unor condiţii specifice :

- Existenţa unui proces civil în curs de judecată ;

- Existenţa unei legături de conexitate - Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite

relaţii între cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, de aşa natură încât

proteguirea unui interes al terţului sau al uneia din părţile principale nu s-ar putea realiza fără

soluţionarea conexă a cererilor respective.

61

- Interesul de a interveni - este necesară justifi carea interesului de a participa la procesul

declanşat între alte persoane .

Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil .

Când iniţiativa participării la proces aparţine chiar terţului intervenţia are un caracter

voluntar; intervenţia voluntară mai este denumită uneori şi intervenţie activă, directă sau

propriu-zisă. Dacă participarea terţului în proces este determinată de iniţiativa uneia dintre

părţile principale intervenţia are un caracter forţat .

4.1. Intervenţia .

Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi intervenţie principală sau agresivă, iar

intervenţia în interesul uneia dintre părţi mai poartă şi denumirea de intervenţie accesorie,

auxiliară, alăturată sau conservatoare.

Distincţia între cele două forme ale intervenţiei are în vedere, în principal, scopul diferit

urmărit de către intervenient. În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea

unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una dintre ele. Spre a

ajunge la o atare finalitate terţul exercită practic o acţiune civilă distinctă. Situaţia este cu totul

diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data aceasta terţul acţionează doar pentru a sprijini

apărarea uneia dintre părţile principale.

4.1.1. Intervenţia în interes propriu .

Art. 50 alin. (1) C.proc.civ. precizează „că cererea de intervenţie în interes propriu va fi

făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”.

Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces a cărei apli

cabilitate în practică este frecventă. Adesea, intervenţia principală este exercitată în cadrul unor

acţiuni imobiliare, în litigiile locative, precum şi în litigiile succesorale.

Intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicare în materia raporturilor privind starea

şi capacitatea persoanelor. Soluţia este pe deplin explicabilă, deoarece în acest domeniu

acţiunile au un caracter strict personal şi ca atare pot fi exercitate numai de titularul dreptului

subiectiv. Astfel, de pildă, intervenţia este inadmisibilă în acţiunile având ca obiect anularea sau

desfacerea căsătoriei4), în acţiunile pri vind punerea sub interdicţie, în acţiunile privitoare la

anularea adopţiei, precum şi în acţiunile privind tăgada paternităţii5).

Procedura intervenţiei principale. Potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.civ. inter-venţia

principală „se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”2).

Dispoziţia citată este menită să asigure principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de

jurisdicţie.

Potrivit art. 50 alin. (3) C.proc.civ. cu acordul părţilor intervenţia principală se poate face

şi în instanţa de apel.

62

Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în două faze:

admiterea în principiu şi soluţionarea cererii. Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către

instanţa sesizată numai după „ascultarea părţilor şi a celui care intervine” (art. 52 C.proc.civ.).

Dezbaterile asupra admiterii în principiu sunt circumstanţiate la admisi bilitatea intervenţiei sub

aspectul condiţiilor de formă, a interesului de a interveni şi a legăturii de conexitate cu cererea

principală. Cu acest prilej instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de intervenţie.

Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi

atacată decât odată cu fondul [art. 52 alin. (2) C.proc.civ.]. Încheierea de admitere în principiu a

intervenţiei are un caracter interlocutoriu, instanţa fi ind legată de o asemenea încheiere, având

prin urmare obligaţia de a proceda la soluţionarea în continuare a cererii1). Părţile împotriva

cărora se îndreaptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare

[art. 52 alin. (3) C.proc.civ.]. Întâmpinarea va trebui să cuprindă şi în acest caz toate elementele

prevăzute de art. 115 C.proc.civ. De asemenea, apreciem, alături de alţi autori2), că părţile

principale pot formula şi o acţiune reconvenţională împotriva inter venţiei principale.

Codul de procedură civilă cuprinde şi dispoziţii importante privitoare la actele de

procedură ale intervenientului. Potrivit art. 53 C.proc.civ., intervenientul „va lua procedura în

starea în care se afl ă în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor

îndeplini şi faţă de cel care intervine”. Dispoziţia procedurală citată3) trebuie înţeleasă în sensul

că actele de procedură îndeplinite anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de

intervenient. Aceasta înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite

anterior admiterii în principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot

cursul procedurii orice excepţii de ordine publică.

Intervenientul are şi posibilitatea de a propune administrarea unor dovezi cores -

punzătoare pentru a-şi proba pretenţiile afi rmate în justiţie. Acestui drept al inter-venientului nu

i s-ar putea opune în mod justifi cat, după părerea noastră, dispoziţiile

art. 53 C.proc.civ.1) Soluţia contrară este greu de admis. Într-adevăr, atât timp cât legea îi

recunoaşte terţului dreptul de a interveni în tot cursul primei instanţe, până la închiderea

dezbaterilor, trebuie să admitem că acesta are dreptul de a solicita probatorii adecvate în vederea

demonstrării pretenţiilor afi rmate. Pe de altă parte, este de observat că dovezile nu se

încadrează în cate goria actelor de procedură la care se referă art. 53 C.proc.civ.

Din momentul admiterii în principiu a intervenţiei, terţul devine parte în procesul civil. În

această calitate terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege

pentru părţile principale. Terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie independentă faţă de

celelalte părţi, fapt pentru care este considerat ca un veritabil reclamant în procesul civil2).

Această independenţă procesuală se refl ectă şi în raport de unele acte de dispoziţie ale părţilor

principale. Totuşi, în practica judiciară, s-a decis uneori că în ipoteza renunţării recla mantului

63

la judecată sau la dreptul pretins o atare împrejurare se răsfrânge şi asupra inter venţiei

principale, chiar dacă aceasta a fost admisă în principiu3). În rezolvarea unor ase menea

incidente esenţial este doar momentul în care intervin actele de dispoziţie. Astfel, dacă aceste

acte intervin anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie în interes pro priu desistarea

reclamantului principal determină şi inadmisibilitatea soluţionării în conti nuare a intervenţiei.

Soluţia este pe deplin justifi cată, căci intervenţia principală reprezintă o veritabilă acţiune

civilă4).

Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55 C.proc.civ.),

instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia principală

determină întârzierea judecăţii instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea principală.

Măsura disjungerii celor două cereri trebuie să fi e luată, de către instanţă, cu multă precau ţiune

spre a nu lipsi de conţinut şi fi nalitate o instituţie creată de legiuitor în scopul solu ţionării

împreună a unor raporturi juridice conexe.

În procesul civil, intervenţia principală produce efecte importante. Unele dintre aceste

efecte sunt determinate de caracterul incident al acesteia, iar altele tocmai de caracterul său

principal. Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte mai

importante:

a) lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi;

b)extinderea cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, în sensul învestirii instanţei cu

o pretenţie proprie a terţului intervenient;

c) prorogarea legală a competenţei; prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva

regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti5).

Caracterul intervenţiei principale de a constitui o veritabilă acţiune determină efecte

asemănătoare unei cereri de chemare în judecată.

4.1.2. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi . Potrivit art. 49 alin. (3) C.proc.civ.,

intervenţia „este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”. Din chiar

textul citat se desprinde concluzia că intervenţia accesorie este o cerere incidentă prin

intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul

civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale.

În literatura de specialitate, intervenţia accesorie este denumită şi intervenţie conser

vatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în a exprima principiul potrivit căruia terţul nu

reclamă un drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în favoarea

căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se converteşte într-un simplu apărător al

părţii în favoarea căruia a intervenit1). Într-adevăr terţul are un interes propriu în participarea la

activitatea judiciară, întrucât prin intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară împotriva

64

sa. Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezidă tocmai în necesitatea apărării pe această

cale a unor interese proprii ale terţului. O mărturie a utilităţii instituţiei o constituie şi frecventa

sa folosire în practica judiciară, în cele mai varii materii .

Doctrina şi jurisprudenţa consideră în mod constant că intervenţia accesorie este

admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres.

De asemenea, se apreciază că intervenţia accesorie este admisibilă, în principiu, chiar şi în unele

litigii care se soluţionează potrivit unor norme procedurale speciale, cum este cazul litigiilor de

muncă.

Adesea, intervenţia accesorie este folosită în practică în cadrul acţiunilor reale imobiliare,

în litigiile locative, în litigiile succesorale şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la sta bilirea

răspunderii civile delictuale. În schimb, această instituţie procesuală nu poate fi uti lizată, în

principiu, în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei.

Procedura intervenţiei accesorii. Intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere

al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca o acţiune de sine stătătoare1). De aceea, intervenţia

accesorie trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 82 C.proc. civ. Cere rea terţului va

trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la justifi carea interesului de a interveni şi să

indice partea în favoarea căreia s-a acţionat.

Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa

instanţei de recurs (art. 51 C.proc.civ.). Soluţia legii se întemeiază tocmai pe caracterul

accesoriu al intervenţiei în interesul uneia dintre părţi.

După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie instanţa va proceda la comunicarea

acesteia părţilor principale. Împotriva cererii de intervenţie accesorie partea interesată poate

depune întâmpinare. Apreciem că întâmpinarea poate fi depusă chiar de către partea în favoarea

căreia s-a promovat cererea de intervenţie. Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în

favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că o atare cale procedurală este

potrivnică intereselor sale.

Împotriva intervenţiei accesorii nu se poate formula însă o acţiune reconvenţională.

Această interpretare se întemeiază pe faptul că intervenţia accesorie nu constituie o acţiune

civilă propriu zisă, adică un mijloc procedural apt să conducă în mod nemijlocit la valo rifi

carea unor pretenţii proprii ale intervenientului.

Intervenţia accesorie se judecă o dată cu cererea principală. Instanţa nu are însă posi

bilitatea de a dispune disjungerea intervenţiei accesorii de cererea principală. Într-adevăr,

intervenţia accesorie nu ar putea forma obiectul unei judecăţii distincte. De altminteri, observăm

că art. 55 C.proc.civ. consacră în mod expres doar posibilitatea disjungerii inter venţiei

principale.

Asupra cererii de intervenţie accesorie instanţa trebuie să se pronunţe chiar în dispozitivul

65

hotărârii2). Această soluţie poate fi dedusă după părerea noastră chiar din dispoziţiile art. 55

C.proc.civ., text aplicabil şi intervenţiei accesorii şi potrivit căruia „intervenţia se ju decă o dată

cu cererea principală”. Or, sintagma folosită de legiuitor semnifi că cu necesitate şi o statuare, în

cuprinsul dispozitivului, asupra modului de soluţionare a cererii.

Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este infl uenţat în mod semnifi cativ de so

luţia ce urmează să fi e pronunţată în cadrul acţiunii principale. O atare realitate procesuală este

o expresie elocventă a raportului de dependenţă dintre o cerere accesorie şi una prin cipală.

Aşa fi ind, putem formula următoarele concluzii: respingerea acţiunii principale determină

şi respingerea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului; admiterea acţiunii princi pale poate

determina şi admiterea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului, cu condiţia evidentă a

îndeplinirii tuturor condiţiilor sale de admisibilitate; admiterea acţiunii principale conduce la

respingerea intervenţiei făcute în interesul pârâtului; respingerea acţiunii prin cipale poate

determina însă şi admiterea intervenţiei făcute în interesul pârâtului.

În cadrul procedurii de soluţionare a intervenţiei accesorii terţul are o poziţie procesuală

limitată. O atare limitare este impusă în mod expres de lege. Potrivit art. 54 C.proc.civ., in ter

venientul în interesul uneia dintre părţi „poate face orice act de procedură care nu este potrivnic

interesului părţii în folosul căreia intervine”. Textul menţionat consacră, aşadar, principiul

dependenţei procesuale a terţului faţă de partea în folosul căreia a intervenit.

Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare legate de conţinutul con-

ceptului de act potrivnic. În literatura de specialitate s-a acreditat opinia, pe care o împăr-tăşim,

potrivit căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fi e apreciată în mod obiectiv1). În

acest sens s-a subliniat că „interesul la care face referire textul este acela de a respinge

pretenţiile adversarului şi de a câştiga procesul”2). Într-adevăr, intervenientul poate să formuleze

orice cerere sau apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea

căreia s-a formulat intervenţia; el va putea invoca orice excepţii care sunt de natură să sprijine

apărarea părţii în favoarea căreia a intervenit.

Aşadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului nu trebuie înţeles într-o

manieră absolută. Terţul intervenient nu este un simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în

favoarea căreia a intervenit. În niciun moment nu trebuie ignorat faptul că şi intervenţia

accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor interese ale terţilor, interese ce se

pot afi rma şi realiza deopotrivă prin sprijinirea poziţiei procesuale a părţilor principale.

O situaţie particulară, respectiv o accentuare a limitării activităţii procesuale a

intervenientului, vizează exercitarea căii de atac a apelului şi recursului. Potrivit art. 56

C.proc.civ.: „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se

socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs” .

Intervenţia accesorie produce efecte procesuale mai puţin energice decât intervenţia

66

principală. În primul rând, menţionăm că terţul dobândeşte calitatea de parte în proces, iar

hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui opozabilă. Prin urmare, terţul nu se va mai afl a la

adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat. Intervenţia accesorie nu produce

unele din efectele pe care le determină intervenţia principală, cum ar fi întreruperea prescrip ţiei

dreptului la acţiune sau punerea în întârziere a debitorului.

4.2. Chemarea în judecată a altor persoane. Art. 57-59 C. proc. civ. reglementează instituţia

chemării în judecată a altor persoane. În considerarea acestor prevederi procedurale putem

defini chemarea în judecată a altor persoane ca acea formă de participare a terţilor la

activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor,

posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi

drepturi ca şi reclamantul.

Astfel, de pildă, pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii săi poate solicita

chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori pentru ca în ipoteza în care se va stabili că

datorează suma pretinsă, prin acţiunea principală, să-şi exe cute obligaţia faţă de toţi creditorii.

Aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul unor acţiuni reale imobiliare, precum şi în cazul acţiunilor

pentru sistarea stării de indiviziune.

Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia

cererea de chemare în judecată a altor persoane „va fi motivată şi se va comunica atât celui

chemat, cât şi părţii potrivnice” [art. 57 alin. (4) C.proc.civ.].

Apreciem că cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să îndeplinească toate

condiţiile prevăzute de art. 112 C.proc.civ. pentru cererea de chemare în judecată.

Procedura . Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa

primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării principiului

celor două grade de juris dicţie. Reclamantul poate formula cererea de introducere a terţului în

proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul o dată

cu întâmpi narea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor

menţionate atrage sanc ţiunea judecării separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile

consimt să se judece împreună (art. 135 C.proc.civ.).

După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii

potrivnice. Odată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea principală, după

întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală.

Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu privire la cererea de chemare

în judecată a altor persoane, cât şi cu privire la acţiunea principală. Dacă cererea de chemare în

judecată a altor persoane determină întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune

67

disjungerea ei de acţiunea principală1).

Introducerea unui terţ în proces în temeiul art. 57 C.proc.civ. determină efecte proce

suale importante. Un prim efect este acela al dobândirii de către terţ a calităţii de intervenient

în interes propriu.

Din momentul introducerii terţului în proces acesta va trebui să ia procedura în starea în

care ea se afl a în momentul intervenţiei.

Instituţia chemării în judecată a altor persoane produce, în anumite circumstanţe, şi un

efect specifi c. Potrivit art. 59 C.proc.civ. în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru

o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va

stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma dato rată”. Prin

urmare, în prezenţa condiţiilor evocate de textul citat pârâtul urmează să fi e scos din cauză.

Scoaterea din cauză a pârâtului se dispune de către instanţă printr-o încheiere. Procesul va

continua numai între reclamant şi cel chemat în judecată în temeiul art. 57 C.proc.civ.

4.3. Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca

acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi

posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de

garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despă

gubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obliga ţii în cadrul

procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă per soană. În principiu,

obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros .

Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată.

Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum se recunoaşte unanim în literatura de

specialitate o veritabilă acţiune civilă.

De cele mai multe ori, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este

pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de

vânzare cumpărare. Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul tuturor contractelor cu titlu

oneros. Prin urmare, în asemenea contracte, transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul

dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării

intereselor dobânditorului şi pentru a evita în acest mod un proces ulterior între garant şi garantat.

În practica judiciară, chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul acţiunilor în revendicare,

a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative şi chiar şi în litigiile având ca

obiect realizarea unei obligaţii de despăgubire. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are la

dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu,

pe calea procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în

68

pretenţii. În societatea modernă amploarea raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi constituie

adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanţie.

Procedura . Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la

închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe” [art. 61 alin. (2) C.proc.civ.], iar de către pârât

odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este

obligatorie [art. 61 alin. (1) C.proc.civ.]. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea

naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar

permite formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar părţile ar fi

private de benefi ciul unui grad de jurisdicţie. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în

garanţie conduce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, cu excepţia cazului în

care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C.proc.civ.).

După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa va dispune comunicarea acesteia

terţului (art. 62 C.proc.civ.); instanţa va statornici şi termenul în care întâmpinarea urmează să fi e

depusă. În mod evident întâmpinarea poate fi depusă de către terţul introdus în cauză. Acesta va

trebui să depună întâmpinarea până la prima zi de înfăţişare ulterioară introducerii sale în cauză.

Chematului în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 114 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora

întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Fiind o adevărată acţiune, cererii de chemare în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art.

112 C.proc.civ. Prin urmare cererea de chemare în garanţie trebuie să cuprindă elementele

prevăzute de lege pentru cererea principală. La cererea de chemare în garanţie se vor alătura atâtea

exemplare câţi pârâţi sunt plus un exemplar pentru instanţă. De asemenea, la cerere, se vor alătura

şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se servească cel garantat. Odată cu cererea de

chemare în garanţie, trebuie să se comunice terţului şi o copie după cererea de chemare în

judecată. La această soluţie se poate ajunge prin interpretarea art. 61 C.proc.civ., text care determină

aplicabilitatea dispoziţiilor art. 112 C.proc.civ. şi chemării în garanţie. De altfel, numai în aceste

condiţii terţul îşi poate exercita în mod plenar dreptul la apărare; în acest fel el poate cunoaşte

mijloacele de apărare şi pretenţiile invocate de partea adversă, având totodată posibilitatea de a

contribui la realizarea unei apărări comune şi efi ciente faţă de pretenţiile invocate.

Te r ţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. O atare poziţie

procesuală este o consecinţa fi rească a considerării cererii de chemare în garanţie ca o veritabilă

acţiune civilă.

Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în

proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C.proc.civ. cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să

cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja

în literatura de specialitate2), semnifi caţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce

69

ar putea conduce la tergiversarea nejustifi cată a judecăţilor. Prin urmare, cel de al doilea chemat în

judecată îşi va putea valorifi ca dreptul său la garanţie sau despăgubire numai prin intermediul unei

acţiuni principale separate.

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă chemarea în

garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi

soluţionate în mod separat.

4.4. Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64-66 C. proc. civ. Definiţia dată

de legiuitor instituţiei este cuprinzătoare. Ea are şi semnificaţia de a circumscrie domeniul de

aplicabilitate al acestei forme a intervenţiei forţate.

Importanţa instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul unei

acţiuni reale, şi în mod deosebit în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea

împrejurare, procesul va continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea

noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al

dreptului.

În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor la activitatea judiciară,

cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească şi unele cerinţe specifice.

Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi se referă la: formularea

cererii de pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra

lucrului respectiv; acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra

lucrului.

5. Noţiunea şi formele reprezentării . Reprezentarea constituie o instituţie cunoscută atât în

dreptul privat cât şi în dreptul procesual. În continuare vom evoca doar aspectele particulare ale

reprezentării în justiţie.

În dreptul modern, reprezentarea judiciară este o instituţie de mare interes atât pentru păr

ţile litigante, cât şi pentru opera de înfăptuire a justiţiei. Într-adevăr, părţile litigante, de cele

mai multe ori, nu posedă cunoştinţele juridice necesare pentru a înfrunta cu succes lupta

judiciară. Datorită acestui fapt, părţile litigante recurg adeseori la persoane califi cate, cu

pregătire juridică adecvată, pentru a le consilia în acţiunile lor şi a le reprezenta în faţa orga

nelor judiciare. O bună apărare în cadrul procesului civil contribuie într-o manieră hotărâtoare

şi la pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice. Reprezentarea în procesul civil poate fi

impusă uneori şi de starea sau situaţia juridică în care se afl ă unele persoane.

Prin reprezentare se desemnează situaţia în care o persoană numită reprezentant

îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul

civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru

care această instituţie nu este considerată uneori ca având un caracter pur procedural2). Actele

procedurale îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii principale,

70

adică asupra persoanei reprezentate.

Reprezentarea judiciară constituie o instituţie care se regăseşte în majoritatea legisla-ţiilor

procesuale. Ea contribuie la realizarea dreptului fundamental la apărare. Uneori însă, din dife

rite motive, părţile nu doresc să participe în mod nemijlocit la activitatea judiciară. În ase

menea împrejurări lipsa părţilor poate fi suplinită printr-un mandatar. Alteori, repre zentarea

este impusă de lege în scopul ocrotirii unor categorii de persoane.

Legislaţia noastră procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării judiciare:

reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară. Re

prezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de lege. Reprezentarea volun

tară se produce în temeiul unui acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui man dat.

Aşadar, reprezentarea voluntară implică cu necesitate un raport de natură contractuală între

reprezentant şi persoana reprezentată.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1.În ce constă intervenţia principală ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2.Determinaţi formele de participare a procurorului în procesul civil.

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

71

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3.Precizaţi care sunt efectele particulare ale arătării titularului dreptului.

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4.Până în ce fază procesuală se poate exercita intervenţia ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5.Condiţiile pentru a fi parte în procesul civil.

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

72

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Reclamantul este :

a. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim .

b. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului .

c.Un terţ care intervine în proces pentru a pretinde un drept propriu .

2. Pârâtul este :

a. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim .

b. Un terţ care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul .

c. . Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului.

3. Capacitatea procesuală de folosinţă este :

a. aptitudinea unei persoane de a exercita nemijlocit drepturi şi obligaţii procesuale .

b. aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale .

c. îndrituirea de a sta în proces .

4. Legitimarea procesuală este :

a. Verificarea actelor de identitate ale părţilor .

b. Capacitatea procesuală de folosinţă .

c. Justificarea îndreptăţirii de a participa la activitatea judiciară .

5. Interesul :

a. Reprezintă o condiţie de ordin subiectiv ce trebuie împlinită pentru ca o persoană să poată fi

parte în proces .

b. reprezintă folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel care promovează

acţiunea.

c. trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual. Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Intervenţia principală se poate introduce :

a. De regulă, şi în faţa instanţei de recurs .

b. De regulă, de către reclamant, până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei

instanţe.

c. De regulă, numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.

73

2. Intervenţia principală se soluţionează :

a. în două faze.

b. În totalitate prin hotărârea asupra fondului .

c. În totalitate prin încheiere .

3. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi :

a. are caracterul unei apărări .

b. are caracterul unei acţiuni .

c. are caracterul unei cereri de chemare în judecată a altei persoane .

4. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi se poate introduce :

a. chiar şi în faţa instanţei de recurs .

b. numai în faţa primei instanţe .

c. şi în faţa instanţei de apel .

5. Dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs, apelul sau recursul

făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi :

a. se socoteşte neavenit.

b. se perimă .

c. nu este primit spre înregistrare .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: comparaţi intervenţia principală cu cea accesorie .

Tema V. Acţiunea civilă. Definiţie. Dreptul la acţiune. Elementele acţiunii.

Clasificarea acţiunilor civile. Asigurarea acţiunii .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea acţiunii civile – instrumentul procesual

destinat valorificării în justiţie a drepturilor şi intereselor părţilor şi a prerogativelor lor

procedurale .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea datelor definitorii ale acţiunii civile

– pilon esenţial al procesului civil ; însuşirea unor reguli generale de aplicare practică a

instituţiei ; stăpânirea procedurilor de asigurare a eficienţei acţiunii .

III. Cuvinte cheie –acţiune civilă, acţiune în constatare/în realizare, măsuri asiguratorii .

IV. Structura modulului de studiu : : 1. Acţiunea civilă - noţiune . 2. Natura juridică a

acţiunii civile . 3. Elementele acţiunii civile . 4. Clasificarea acţiunilor civile . 5. Măsurile

asiguratorii .

V. Rezumat – tema analizează datele definitorii ale acţiunii civile, instrument care cuprinde în

74

conţinutul său totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor

subiective recunoscute de ordinea de drept ; sunt prezentate elementele acţiunii, diversele

categorii de acţiuni, posibilităţile de asigurare a acţiunii .

Conţinutul temei : 1. Acţiunea civilă - noţiune . Ori de câte ori un drept subiectiv este

contestat sau încălcat, titularul său poate recurge, prin intermediul acţiunii civile, la protecţia

judiciară organizată de stat. Acţiunea civilă cuprinde în conţinutul său totalitatea mijloacelor

formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea de

drept .

Mijloacele tehnico-juridice de protecţie judiciară se realizează în cadrul activităţii de

înfăptuire a justiţiei. De aceea, acţiunea civilă trebuie consi derată ca o instituţie centrală în

jurul căreia gravitează întreaga activitate procesuală a instanţei de judecată şi a părţilor.

2. Natura juridică a acţiunii civile . Problema supusă analizei este aceea a raportului dintre

acţiune, ca pre rogativă legală, şi dreptul subiectiv dedus în justiţie.

Dreptul la acţiune trebuie privit ca un drept complex de natură procesuală şi al cărui

conţinut este format dintr-o pluralitate de prerogative. Toate aceste prero gative se situează însă

în spaţiul de acţiune al dreptului procesual civil.

Acţiunea civilă include în con ţinutul său sesizarea instanţei, administrarea pro be lor,

apărările, excepţiile, căile de atac etc. Două din atributele dreptului la acţiune sunt însă

esenţiale în deter minarea naturii juridice a acţiunii civile: dreptul de a sesiza instanţa şi dreptul

la admiterea acţiunii.

Dreptul de a accede la justiţie reprezintă un aspect al dreptului general de petiţionare. Atunci

când acest drept este exercitat în faţa instanţelor judecătoreşti, el se converteşte în drept la acţiune.

De aceea s-a afi rmat pe drept cuvânt că acţiunea civilă nu diferă, în esenţa sa, de dreptul de

petiţionare în faţa autorităţii. Acesta este genul, celălalt este specia .

Dreptul de acţiune îşi are originea în dreptul general de petiţionare dar, o dată

declanşată activitatea unei autorităţi judiciare, acesta se converteşte într-un drept procesual

autonom2), care implică forme şi reguli particulare.

Acţiunea civilă se exercită independent de existenţa vreunui drept subiectiv sau, cum se

exprimă unii autori, chiar şi atunci când pretenţia care o însoţeşte a fost neîntemeiată .

Dreptul la sesizarea instanţei este un drept de natură publică. Aceasta deoarece acţiunea

are ca fi nalitate conservarea armoniei sociale, garantarea ordinii de drept şi respectarea

legalităţii; ea este un drept prin intermediul căruia individul pune în mişcare exerciţiul unei

75

funcţii publice spre a obţine protecţia intereselor sale.

Acţiunea civilă are un caracter complex, în sensul că include în conţinutul său o multi

tudine de prerogative. Totodată, acţiunea civilă se poate exercita în forme specifi ce şi după

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv prin exercitarea căilor legale de atac sau prin

iniţierea executării silite.

Pe de altă parte, apărarea constituie şi ea o modalitate de exercitare a acţiunii civile.

Este ideea exprimată în unanimitate în literatura de specialitate franceză şi este fundamentată în

mod evident pe dispoziţiile clare ale art. 30 alin. (2) C.proc.civ. Textul francez invocat pre

cizează că: „Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenţii”.

Codul român de procedură civilă nu cuprinde o asemenea formulare. Dar este evident că în

dreptul modern apărarea nu poate fi separată de acţiune, căci şi ea reprezintă exerciţiul

aceluiaşi drept fundamental.

3. Elementele acţiunii civile . Subiectele acţiunii civile . Subiectele reprezintă un element

deosebit de important al acţiunii civile. Unul dintre acestea solicită protecţia judiciară, iar cel

de-al doilea este nevoit să se apere faţă de preten ţiile invocate împotriva sa. Aşadar, locul

central în proces le revine subiectelor acţiunii, adică părţilor principale: reclamantului şi

pârâtului. Dar, aşa cum am văzut deja, devin părţi în proces şi terţele persoane. Prin urmare şi

acestea pot deveni subiecte ale acţiunii civile. Un subiect al acţiunii poate deveni, în unele

situaţii, şi procurorul.

Obiectul acţiunii civile . În literatura noastră de specialitate s-a mai subliniat de aceiaşi autori

că „obiectul acţiunii este ceea ce se cere prin acţiune, pretenţia concretă a reclamantului,

precum: plata unei sume de bani, predarea unui bun, constatarea unui drept . Obiectul acţiunii

civile trebuie să îndeplinească anumite condiţii. El trebuie să fi e determinat, licit şi posibil.

Cauza acţiunii civile . Acest element este identifi cat cu temeiul juridic al acţiunii, iar de

către unii autori cu titlul pe care se bazează acţiunea. Iar în concepţia unei părţi a doctrinei

titlul se raportează nu doar la temeiul juridic al pretenţiei, ci şi la împrejurările de fapt care au

generat confl ictul dintre părţi .

4. Clasificarea acţiunilor civile . a) Clasifi carea acţiunilor civile după scopul procesual

urmărit . Aceasta este una dintre cele mai importante clasifi cări ale acţiunilor civile, iar

criteriul distinctiv îl reprezintă tocmai scopul procesual urmărit de către reclamant. Din acest

punct de vedere, tradiţional, doctrina distinge între acţiunile în realizarea dreptului, acţiunile

în constatare şi acţiunile constitutive sau în transformare de drepturi. Şi această clasifi

care are conotaţii procesuale, căci se raportează la scopul urmărit de reclamant prin acţiune.

76

Clasifi carea la care ne referim are temei chiar şi în dispoziţiile art. 111 C.proc.civ. Acţiunile

în realizare sunt acele acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte obligarea

adversarului la executarea unei obligaţii. De aceea, aceste acţiuni mai sunt denumite uneori şi

acţiuni în condamnare, de condamnare sau de adjudecare. Precizăm că majoritatea acţiunilor

civile fac parte din această categorie. Exemplifi cativ, menţionăm următoarele acţiuni care se

încadrează în această categorie: acţiunea în revendicare, acţiunea care are ca obiect plata unei

creanţe, acţiunea în evacuare, acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă

ilicită şi orice alte acţiuni bazate pe principiul răspunderii civile delictuale sau contractuale,

atunci când se urmăreşte re paraţiunea prejudiciului cauzat. Acţiunile în realizare se

caracterizează prin aceea că ele sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea executării

silite.

Acţiunile în constatare sau în confirmare sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte să se

constate existenţa sau inexistenţa unui drept (art. 111 C.proc.civ.) .

La rândul lor, acţiunile în constatare se subdivid în acţiuni în constatare pozitive şi acţiuni în

constatare negative. Prin intermediul acţiunilor în constatare pozitive se urmăreşte stabilirea

existenţei unui anumit raport juridic. Dimpotrivă, prin acţiunile în constatare negativă se

urmăreşte tocmai constatarea inexistenţei unui drept sau a unui anumit raport juridic .

În consecinţă, prin acţiunile în constatare nu se urmăreşte altceva decât recunoaşterea, prin

hotărâre judecătorească, a existenţei sau inexistenţei unui anumit raport juridic. Se includ în

această categorie acţiunea prin care reclamantul solicită să se constate nulitatea unei clauze

contractuale, acţiunea prin care se urmăreşte interpretarea unei convenţii, acţiu nea prin care

reclamantul solicită să se constate că este proprietar în indiviziune cu pârâtul asupra unor

bunuri .

Acţiunile în constatare se subdivid la rândul lor în acţiuni declaratorii, prin care se solicită

instanţei să stabilească dacă un anumit raport juridic există sau nu, acţiuni interogatorii, prin

care reclamantul cheamă în judecată o persoană care ar putea să-i conteste ulterior dreptul

pentru a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei acestuia, instanţa urmând să ia act de

această declaraţie şi acţiuni provocatorii, prin care o persoană care ridică în public pretenţii cu

privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-şi valorifi ce pretenţiile afi rmate.

O particularitate importantă a tuturor acţiunilor în constatare rezidă în caracterul lor

preventiv, în sensul că prin ele se preîntâmpină contestarea unui raport juridic. Dar cea mai

importantă trăsătură a acţiunilor în constatare, statornicită în mod expres de lege, este

caracterul lor subsidiar. Într-adevăr, potrivit art. 111 C.proc.civ. „Cererea nu poate fi primită

dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Prin urmare, pentru a nu încărca activitatea

77

organelor judiciare cu două acţiuni: una în constatare şi una în realizarea dreptului, art. 111

C.proc.civ. le-a conferit acţiunilor în constatare un caracter limitat şi subsidiar. Această

realitate procedurală se reflectă şi în efectele hotărârilor pronunţate în materie. Într-adevăr,

tocmai datorită caracterului lor limitat, hotărârile pronunţate asupra acţiunilor în constatare nu

sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin intermediul executării silite .

Ultima categorie de acţiuni la care trebuie să ne referim în acest context este aceea a acţiunilor

în constituire sau în transformare de drepturi. Ele se caracterizează prin aceea că în cadrul

lor se urmăreşte desfiinţarea unor raporturi juridice şi constituirea unor raporturi sau situaţii

juridice noi . Hotărârile pronunţate asupra acestor acţiuni se caracterizează prin aceea că ele au

un caracter constitutiv de drepturi. Aşadar, ele produc efecte juridice pentru viitor. Au acest

caracter, în general, acţiunile care privesc starea şi capacitatea per soanelor, ca de pildă:

acţiunea de divorţ, acţiunea privind punerea sub interdicţie, acţiunea privind declararea

dispariţiei sau a morţii unei persoane. Prin caracteristica enunţată, acţiu nile în constituire de

drepturi se deosebesc esenţial de celelalte categorii de acţiuni civile. De remarcat faptul că,

spre deosebire de hotărârile pronunţate în acţiunile în constituire de drepturi, cele pronunţate în

acţiunile în realizare sau în acţiunile în constatare au un caracter declarativ.

c) Clasifi carea acţiunilor civile după natura dreptului subiectiv afirmat în justiţie .

Clasificarea acţiunilor civile după natura drepturilor subiective deduse în justiţie este una dintre

cele mai importante diviziuni ale acţiunii civile. Ea îşi are originea încă în dreptul roman.

Majoritatea autorilor care s-au referit la clasifi carea acţiunilor civile nu ignoră această

importantă categorie. După acest criteriu acţiunile civile se clasifi că în acţiuni personale şi

acţiuni reale, iar unii autori recunosc şi o a treia categorie, anume aceea a acţiunilor mixte.

Acţiunile personale sunt acelea prin care se urmăreşte valorifi carea unui drept de creanţă. În

mod evident, aceasta reprezintă şi categoria cea mai vastă a acţiunilor civile. Împre jurarea

decurge din faptul că drepturile de creanţă sunt practic nelimitate, ele putând fi determinate de

orice convenţie legală a părţilor, dar şi de toate celelalte izvoare ale obli gaţiilor.

Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin intermediul cărora persoana interesată îşi poate valorifi

ca un drept real. Categoria acţiunilor reale este limitată în mod natural de numărul limitat al

drepturilor reale. Datorită acestui fapt uneori se procedează şi la enumerarea acţiunilor reale.

Noi enunţăm cu titlu exemplificativ acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie şi acţiunea

negatorie .

În doctrină se discută şi asupra existenţei acţiunilor mixte. Acţiunea mixtă este aceea al cărei

obiect poartă atât asupra unui drept real, cât şi asupra unui drept de creanţă.

78

d) Clasificarea acţiunilor civile după obiectul lor. După obiectul lor, acţiunile civile se

împart în acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare. Clasificarea acţiunilor civile în mobiliare şi

imobiliare este determinată de tradiţionala împărţire a bunurilor după obiectul lor. Această

clasifi care are în vedere o parte a acţiunilor civile, respectiv acelea care au un obiect

patrimonial. În prima categorie – a acţiunilor mobiliare – se includ toate acţiunile privitoare la

bunurile mobile. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă bunul are acest caracter

prin natura, destinaţia sa ori prin determinarea lui ca atare de lege.

Acţiunile imobiliare sunt acelea care au ca obiect bunuri imobile. Diviziunea acţiunilor în

mobiliare şi imobiliare nu are un caracter absolut, în sensul că uneori se poate realiza şi o

combinaţie între aceste două categorii de acţiuni. Într-adevăr, este posibil ca prin aceeaşi

acţiune să se urmărească apărarea unui drept atât asupra unui bun mobil, cât şi asupra unor

bunuri imobile.

Distincţia dintre acţiunile mobiliare şi cele imobiliare prezintă şi un interes practic concret.

Acest interes se vădeşte mai cu seamă sub aspectul determinării competenţei terito riale a

instanţei de judecată. Astfel, potrivit art. 5 C.proc.civ., acţiunile civile sunt de compe tenţa

instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, iar pentru acţiunile imobiliare le giuitorul a

determinat în art. 13 C.proc.civ. o competenţă teritorială excepţională, respectiv în favoarea

instanţei de la locul situării bunurilor imobile.

Criteriul distinctiv folosit mai sus poate fi combinat şi cu acela al naturii dreptului pretins a fi

ocrotit în justiţie. Din acest punct de vedere, se poate distinge între acţiunile reale mo biliare

şi acţiunile reale imobiliare. Primele au ca obiect ocrotirea dreptului de proprietate asupra

unui bun mobil, iar cele din urmă protecţia dreptului de proprietate cu privire la un imobil.

e) Clasifi carea acţiunilor civile imobiliare după obiectul protecţiei judiciare . În

literatura de specialitate se distinge şi între acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.

Criteriul distinctiv este constituit din obiectul protecţiei judiciare. Acţiunile petitorii sunt acele

acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte valorifi carea unui drept real asupra

bunului. Dimpotrivă, acţiunile posesorii au ca obiect doar ocrotirea posesiunii ca simplă stare

de fapt.

Distincţia la care ne referim vizează însă numai acţiunile imobiliare. Aceasta deoarece în

dreptul nostru ocrotirea posesiunii asupra bunurilor mobile se bucură de un regim juridic cu

totul diferit şi care nu justifi că o atare împărţire. Într-adevăr, potrivit art. 1909 C.civ.: „Lu

crurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fi e trebuinţă de vreo curgere de

timp”. Aşadar, posesiunea este asimilată, în cazul bunurilor mobile, cu un verita bil titlu de

79

proprietate. Prin urmare, posesiunea bunurilor mobile nu mai justifi că ocrotirea lor pe calea

procesuală a acţiunilor posesorii.

5. Asigurarea acţiunii civile . Sechestru asigurător . Sechestrul asigurător reprezintă o

măsură destinată să indisponibilizeze bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la

terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa

constatată prin hotărârea ce se va pronunţa. La procedeul sechestrului asigurător se poate

recurge doar atunci când obiectul acţiunii vizează plata unei creanţe. De asemenea, în lumina

legislaţiei actuale, sechestrul asigurător poate purta atât asupra unor bunuri mobile, cât şi

asupra unor bunuri imobile ale pârâtului.

Măsura dispusă de instanţă – sechestrarea bunurilor – se aduce la îndeplinire de către execu

torul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită. Atunci când sechestrul se

pune asupra unui imobil, această măsură se va înscrie de îndată în cartea fun ciară. Împotriva

modului de aducere la îndeplinire a sechestrului, orice persoană interesată poate formula

contestaţie.

Sechestru judiciar . Sechestru judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează

obiectul litigiului, acesta fi ind încredinţat spre păstrare şi administrare, pe toată durata

procesului, de regulă, unei terţe persoane.

Instituţia sechestrului judiciar este reglementată în art. 598-601 C.proc.civ. Potrivit art. 598

alin. (1) C.proc.civ.: „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real

principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării

unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea

să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această

măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”.

Poprirea asigurătoare . Poprirea asigurătoare este o măsură ce determină indisponibilizarea

sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate

debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor.

Condiţiile şi procedura popririi asigurătoare sunt cele prevăzute de art. 591-595, pentru

sechestrul asigurător.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

80

Întrebări recapitulative :

1.Care este obiectul acţiunii civile ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2. Ce este cauza acţiunii civile ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3.Care sunt subiecţii acţiunii civile ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

81

_____________________________________________

4. Ce este acţiunea civilă ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5.Care este relaţia dintre acţiunea civilă şi apărările pârâtului ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Acţiunile în realizare :

a. sunt acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte obligarea adversarului la

executarea unei obligaţii .

b. au un caracter limitat şi subsidiar .

c. se caracterizează prin aceea că sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea

executării silite.

2. Acţiunile în constatare :

a. sunt acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte obligarea adversarului la

executarea unei obligaţii .

82

b. au un caracter subsidiar .

c. nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin intermediul executării silite .

3. Acţiunile declaratorii :

a. sunt acţiunile care privesc starea şi capacitatea persoanelor.

b.sunt o categorie de acţiuni în constatare .

c. Sunt o categorie de acţiuni în realizare.

4. Se poate recurge la sechestrul asigurător :

a. atunci când obiectul acţiunii vizează plata unei creanţe .

b.când obiectul acţiunii vizează un drept real asupra bunului litigios .

c. când acţiunea este una personală .

5. Sechestrul judiciar :

a. constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului .

b. are scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa.

c. este o sancţiune procedurală .

Teste grilă de evaluare :

1. Acţiunile personale :

a. sunt acele acţiuni prin intermediul cărora se poate valorifi ca un drept real..

b. sunt acelea prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă..

c. sunt acţiuni provocatorii .

2. Sunt acţiuni civile imobiliare:

a. acţiunile petitorii şi acţiunile provocatorii .

b. acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii .

c. acţiunile petitorii şi acţiunile declaratorii.

3. Sechestrul asigurător :

a. se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc .

b. se aduce la îndeplinire de către instanţa de judecată .

c. se aduce la îndeplinire de către reclamant .

5. Condiţiile şi procedura popririi asigurătoare :

a. sunt cele prevăzute de Codul de procedură pentru sechestrul asigurător.

b. sunt cele prevăzute de Codul de procedură pentru sechestrul judiciar .

c. sunt cele prevăzute de Codul de procedură pentru sechestrul execuţional .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: acţiunea în constatare .

TEMĂ DE CONTROL : relaţia dintre acţiunea civilă şi participanţii la procesul civil .

83

Tema VI. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa generală, materială,

teritorială . Întinderea competenţei instanţei sesizate; Incidente procedurale privind

compunerea completului sau instanţa sesizată .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea instituţiei competenţei organelor judiciare şi a

incidentelor procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată .

II. Competenţe specifice dobândite de student : cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de

competenţă şi a sistemului de competenţe din procedura română ; însuşirea modului de operare

cu instrumentele de rezolvare a situaţiei de necompetenţă ; stăpânirea instrumentelor de

înlăturare a stărilor de incompatibilitate a judecătorilor, în general a situaţiilor de natură să

pericliteze imparţialitatea instanţei .

III. Cuvinte cheie – competenţă, c. generală, materială,teritorială, convenţională, absolută,

relativă, necompetenţă, excepţie de necompetenţă, conflict de competenţă, regulator de

competenţă, incompatibilitate, abţinere, recuzare,strămutare .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Conceptul de competenţă . 2. Competenţa materială a

instanţelor. 3. Competenţa teritorială. 4. Competenţa facultativă sau convenţională . 5.

Competenţa absolută şi competenţa relativă . 6. Căile de soluţionare a situaţiilor de

necompetenţă .

7 . Incidente procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată .

V. Rezumat – tema analizează elementele definitorii ale instituţiei competenţei instanţelor în

materie civilă (competenţa generală, materială, teritorială, convenţională, absolută, relativă,

necompetenţa, excepţia de necompetenţă, conflictele de competenţă, regulatorul de

competenţă) şi incidentele procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată

(incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea,strămutarea ).

Conţinutul temei : 1. Conceptul de competenţă . Prin competenţă, în general, se desemnează

capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă.

Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul

procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de

judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.

2. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti . Primul articol al Codului de procedură

civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor în materie de judecată în

primă instanţă. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele

84

pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le

atribuie în mod expres o atare competenţă.

Competenţa tribunalelor. Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, o

competenţă de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă diversă.

Competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun. Într-

adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a

soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de

până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa

tribunalelor intră însă şi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa tribunalelor şi în

litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 de lei,

cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această excepţie, Legea nr. 219/2005, de

aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie

succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar.

Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă.

Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face îndoială şi

ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă, plenitudinea de jurisdicţie

este atribuită judecătoriilor.

Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac a

recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de principiu, la

hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Prin urmare,

sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este relativ restrânsă, astfel că şi

competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una de excepţie.

Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de competenţa

tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ.

În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C. proc. civ., şi o

competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această

categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente privitoare la

competenţa sau compunerea instanţei sesizate. Menţionăm în acest sens competenţa tribunalelor

de a soluţiona următoarele categorii de cauze: conflictele de competenţă dintre două judecătorii

din raza sa teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un

organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C. proc. civ.); cererile de recuzare atunci când din

cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile

de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal pentru motive de rudenie sau

de afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ]. Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii

85

procedurale, competenţa de a soluţiona şi căile extraordinare de atac de retractare îndreptate

împotriva propriilor lor hotărâri: contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323

alin. (1) C. proc. civ.].

Competenţa curţilor de apel . Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este

stabilită în art. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o

competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă,

curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele

autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de apel au o

competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ.

Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel, curţile judecă „apelurile declarate

împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Din această prevedere legală

rezultă caracterul limitativ al competenţei curţilor de apel în materia la care ne referim,

plenitudinea de competenţă revenind, aşa cum am remarcat deja, tribunalelor.

Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a

recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă „recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri

expres prevăzute de lege”.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie . Competenţa instanţei supreme este

determinată de funcţiile speciale ale unei instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru

judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării

instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a

justiţiei. Acest lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii.

Art. 4 pct. 1 C. proc. civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea

recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea

recursurilor şi „în alte cauze prevăzute de lege Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie

coroborate, în mod corespunzător, şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară. Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială,

Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a

altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie

soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor

judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost

întrerupt în faţa curţilor de apel”.

86

Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin prevederile art. 4

pct. 4 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona

unele cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect: „a) judecarea recursurilor în interesul legii;

b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; c)sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul

constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”.

3. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti . Prin intermediul normelor de

competenţă teritorială se realizează o delimitare de atribuţii pe linie orizontală între diferitele

instanţe judecătoreşti de acelaşi grad. Iar, în raport de criteriile folosite, distingem următoarele

forme de competenţă teritorială: competenţa teritorială generală, competenţa teritorială

alternativă, competenţa teritorială excepţională şi competenţa teritorială convenţională.

Prin competenţă teritorială generală se desemnează acea formă a competenţei care

instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din

circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul. Ea îşi are originea încă în dreptul

roman, de unde a fost preluată ulterior şi de legislaţiile procesuale moderne, jurisconsulţii

romani exprimând-o prin maxima: actor sequitur forum rei.

Competenţa teritorială alternativă este acea formă a competenţei care consacră dreptul

reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă compe tente.Cazurile de

competenţă teritorială alternativă sunt reglementate de art. 9, 10, 11 C. proc. civ.

Competenţa teritorială excepţională este aceea care determină capacitatea unei instanţe

judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile . Situaţiile care atrag o

competenţă teritorială excepţională sunt precizate în art. 13-16 C.proc.civ.

Primul caz de competenţă teritorială excepţională vizează acţiunile imobiliare.

Potrivit art. 14 C.proc.civ. sunt de competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al

defunctului acţiunile succesorale. Raţiunea principală a competenţei teritoriale excepţionale,

statornicite în art. 14 C. proc. civ., constă în faptul că toate operaţiile legate de procedura

succesorală se îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului.

Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă se referă la acţiunile în materie de

societate.

Ultimul caz de competenţă teritorială exclusivă, reglementat în Codul de procedură civilă,

se referă la cererile în materie de insolvenţă.

4. Competenţa convenţională sau facultativă . Competenţa teritorială convenţională sau

contractuală este aceea care conferă părţilor posibilitatea de a stabili, prin acordul lor,

competenţa unei anumite instanţe în soluţionarea unui litigiu concret. În mod obişnuit, alegerea

87

de competenţă se produce înainte de ivirea unui litigiu, adică o dată cu încheierea actelor

juridice de drept substanţial (convenţiilor) . Potrivit art. 19 C.proc.civ., alegerea de competenţă

se poate face însă şi prin declaraţie verbală făcută în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea unei

acţiuni. Acelaşi text nu permite alegerea de competenţă în cazurile expres determinate de art.

13-16 C.proc.civ. Alegerea de competenţă nu este permisă nici în cadrul acelor acţiuni pentru

care o normă specială determină o competenţă specială, cum ar fi cazul unor acţiuni privitoare la

starea civilă.

După ivirea unui litigiu, alegerea de competenţă se realizează practic prin neinvocarea

excepţiei de necompetenţă in limine litis. Într-o asemenea împrejurare se prezumă că părţile au

convenit tacit la prorogarea competenţei în favoarea instanţei sesizate.

5. Competenţa absolută şi competenţa relativă . În funcţie de caracterul normelor care

consacră reguli privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti se poate distinge între

competenţa absolută şi competenţa relativă. Regimul juridic al necompetenţei diferă în funcţie de

natura normelor procedurale încălcate. Astfel, necompetenţa absolută a instanţelor judecătoreşti

prezintă următoarele trăsături:

- poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din ofi ciu; poate fi invocată în

orice fază a procesului civil, inclusiv în faza controlului judiciar ; părţile nu pot deroga în nici un mod

de la regulile de competenţă absolută. Necompetenţa relativă prezintă următoarele particularităţi:

poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost creată acea normă de competenţă; poate

fi invocată numai in limine litis, respectiv numai prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de

înfăţişare; părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la normele competenţei relative.

Dispoziţiile art. 159 C.proc.civ. şi cele cuprinse în art. 19 C.proc.civ. sunt deosebit de

importante. Astfel, potrivit primului text, necompetenţa este de ordine publică în următoarele

cazuri:

„1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. când pricina este de

competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când pricina este de competenţa unei instanţe de acelaşi

grad şi părţile nu o pot înlătura”.

Dispoziţiile art. 159 C.proc.civ. se coroborează în mod corespunzător cu cele statuate în art. 19

C.proc.civ., în sensul că acestea din urmă stabilesc cazurile în care părţile nu se pot abate de la

regulile competenţei teritoriale. În acest sens, art. 19 C.proc. civ. precizează că părţile pot

conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fi e judecate de alte instanţe decât acelea care,

potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.

În considerarea dispoziţiilor procedurale reproduse mai sus, se pot determina următoarele reguli

privitoare la caracterul normelor de competenţă: competenţa instanţelor judecătoreşti faţă de

competenţa altor organe cu atribuţii jurisdicţionale – competenţa generală – este întotdeauna

88

absolută ; competenţa materială sau de atribuţiune este absolută, o instanţă judecătorească

superioară neavând dreptul de a soluţiona o cauză dată în competenţa unei instanţe de grad

inferior şi nici invers; competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este, în principiu,

relativă; competenţa teritorială excepţională are un caracter absolut .

6. Căile de soluţionare a situaţiilor de necompetenţă . Necompetenţa este o situaţie anormală

în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt pentru care ea trebuie înlăturată, din iniţiativa părţilor

sau a instanţei de judecată, în anumite situaţii. Înlăturarea stării de necompetenţă nu se poate

produce decât prin mijloacele procedurale expres organizate de lege în acest scop. Două sunt

mijloacele procedurale instituite în Codul de procedură civilă pentru înlăturarea situaţiilor de

necompetenţă: excepţia de necom pe tenţă şi regulatorul de competenţă. Ne vom ocupa, în

continuare, în mod distinct de cele două mijloace procedurale.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa instanţei

necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre solu ţionare la

instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potri vit legii. De cele

mai multe ori, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi

afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă

absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din ofi ciu.

Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura normelor de

competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenţă absolută atrage după

sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea normelor dispozitive privi toare la com petenţă

generează numai o necompetenţă relativă.

Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea

principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”. Instanţa tre

buie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de pro

cedură.

Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau

printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă, respectiv în

toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pro nunţarea unei

asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva

încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a

apelului şi a recursului [art. 158 alin. (2) C.proc.civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată

numai odată cu fondul cauzei.

În cea de-a doua ipoteză – admiterea excepţiei de necompetenţă – instanţa se pronunţă printr-o

hotărâre de declinare a competenţei . Hotărârea de declinare a competenţei are drept efect nu

numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii

89

jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii

jurisdicţionale competent potrivit legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a

rămas irevocabilă. De la această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4).

C.proc.civ. „Trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate

jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a

obţinut declararea necompetenţei”.

Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la

pronunţare [art. 158 alin. (3) C.proc.civ.].

Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a instanţei

sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ cu atribuţii juris

dicţionale.

Învestirea unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul este

de competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale.

Dacă litigiul este de competenţa unui organ fără atribuţii juris dicţionale instanţa nu

poate dispune declinarea competenţei. Într-o asemenea situaţie, soluţia care se impune este

respingerea acţiunii ca greşit îndreptată.

O situaţie particulară se poate ivi şi în acele cazuri în care se constată că litigiul este de

competenţa unei jurisdicţii străine. Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de

competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată. Considerente, de data aceasta mult

mai puternice, impun soluţia respingeri cererii, iar nu aceea a declinării de competenţă.

Hotărârea de de clinare nu se impune, cu autoritatea specifică lucrului judecat, şi în faţa

instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale la care s-a trimis cauza spre soluţionare . Prin

urmare, instanţa la care s-a trimis cauza spre soluţionare, în temeiul art. 158 C.proc.civ., are

posibilitatea de a se declara competentă sau dim potrivă necompetentă să soluţioneze litigiul.

Tocmai situaţia în care instanţa de trimitere se consi deră necompetentă generează un confl ict

negativ de competenţă. Or, pentru rezolvarea acestei situaţii legea a reglementat mijlocul

procedural al regulatorului de competenţă.

Situaţia actelor de procedură şi a mijloacelor de dovadă administrate deja în faţa

instanţei care a dispus declinarea de competenţă . Trebuie să distingem între situaţia actelor de

procedură şi cea a dovezilor administrate în faţa instanţei necompetente. Astfel, în privinţa

actelor trebuie să recurgem la principiile generale privitoare la nulitatea actelor de procedură. În

acest sens observăm că pentru ipoteza necompetenţei legea noastră procesuală a creat un caz

distinct de nulitate a actelor de proce dură. Potrivit art. 105 alin. (1) C.proc.civ.: „Actele de

procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”.

90

Situaţia este însă cu totul diferită în privinţa probelor administrate în faţa instanţei

necompetente. Într-adevăr, pentru această situaţie art. 160 C.proc.civ. cuprinde o reglementare

distinctă. Astfel, potrivit acestui text: „În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate

în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune

refacerea lor decât pentru motive temeinice”.

Conflictele de competenţă . Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră

competente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă generează un

conflict de competenţă. Conflicte de competenţă pot fi pozitive sau negative. Există conflict

pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară concomitent sau

succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză, refuzând să-şi decline competenţa în favoarea

altei instanţe sau unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Conflictul negativ de competenţă apare,

dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să

soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.

Legea procesuală impune instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul obligaţia de a dispune

din oficiu suspendarea oricărei proceduri. În acelaşi timp, instanţa este îndatorată să înainteze

dosarul instanţei îndreptăţite a statua asupra conflictului.

Competenţa de soluţionare a conflictului este statornicită pe baza principiului potrivit

căruia ea aparţine instanţei ierarhic superioare şi comune instanţelor aflate în conflict.

Hotărârea prin care se decide asupra conflictului de competenţă poartă denumirea de

regulator de competenţă. Legea deschide calea de atac a recursului împotriva regulatorului de

competenţă.

7. Incidente procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată .

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor . Titlul V din prima Carte a Codului

de procedură civilă reglementează trei incidente procedurale privitoare la compunerea

completului de judecată.

Activitatea de înfăptuire a justiţiei într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe un

ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului şi respectarea legii în toate cauzele

supuse judecăţii. Înfăptuirea unor asemenea obiective implică şi cerinţa ca, în exercitarea

atribuţiilor lor, judecătorii să fie imparţiali, spre a se exclude astfel orice influenţă sau ingerinţă

asupra actului de justiţie. De aceea, se poate afirma, fără teama celei mai mici exagerări, că

prima şi cea mai importantă calitate a judecătorilor este imparţialitatea.

Majoritatea codurilor de procedură civilă instituie mijloace juridice destinate a asigura

imparţialitatea magistraţilor.

Primul incident reglementat în textul pe care-l analizăm este incompatibilitatea.

Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres

91

determinate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de

incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ. - când judecătorul a luat parte

la judecarea aceleiaşi cereri în apel sau recurs şi respectiv în caz de rejudecare după casare, şi în

acele împrejurări în care el a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi cauză .

Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a solicita, în cazurile

expres determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei

cauze civile. Abţinerea se înfăţişează, astfel cum am arătat, ca o îndatorire a judecătorului.

Aşadar, deosebirea dintre cele două instituţii constă în faptul că în timp ce recuzarea emană de la

părţile din proces, fiind un drept al acestora, abţinerea constituie o îndatorire a judecătorului.

Recuzarea şi abţinerea funcţionează doar în cazul în care judecătorul se află în una din

situaţiile expres determinate în art. 27 C. proc. civ.

În literatura de specialitate s-a încercat gruparea motivelor prevăzute în art. 27 C. proc. civ.

din raţiuni mai mult didactice decât ştiinţifice. Toate motivele de recuzare se întemeiază pe o

prezumţie de parţialitate a judecătorului în soluţionarea unei cauze civile

concrete. Dacă este să încercăm totuşi o atare sistematizare, constatăm că marea majoritate a

motivelor de recuzare se întemeiază pe relaţiile de rudenie sau afinitate care există între judecător,

pe de o parte, şi una din persoanele indicate în art. 27 C. proc. civ., pe de altă parte.

O a doua grupă de motive se referă la interesul pe care-l poate avea judecătorul, soţul,

ascendenţii sau descendenţii acestuia în soluţionarea cauzei. Legea nu cuprinde elemente

suficiente privitoare la sfera conceptului de interes. Este evident că interesul judecătorului sau al

persoanelor la care se referă textul menţionat poate fi atât de natură materială, cât şi morală.

Adeseori, interesul judecătorului poate fi concretizat în anumite raporturi juridice ce s-au stabilit

anterior între el sau una din părţi, cum ar fi existenţa unor raporturi de creanţă.

O a treia grupă de motive se referă la existenţa unor raporturi de duşmănie între judecător

şi una din părţi sau persoanele desemnate în art. 27 C. proc. civ. Legiuitorul a reţinut, sub acest

aspect, astfel cum se poate constata din simpla lectură a art. 27 C. proc. civ. atât existenţa unei

judecăţi penale în ultimii cinci ani înaintea recuzării, cât şi relaţiile de „vrăjmăşie” ce pot fi

determinate de cele mai diverse împrejurări (injurii, neînţelegeri provocate de conflicte de ordin

economic, ameninţări, agresiuni fizice, formularea unei plângeri penale etc.). În privinţa acestor

relaţii de duşmănie legea nu impune condiţii privitoare la gravitatea actelor care au determinat

deteriorarea raporturilor dintre judecător şi persoanele menţionate în art. 27 pct. 9 C. proc. civ.,

astfel că instanţa care judecă cererea de recuzare va avea o mare putere de apreciere. Criteriul

principal rămâne însă acelaşi: existenţa sau inexistenţa unei situaţii care poate prezuma lipsa de

imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzei.

Ultima categorie de motive se referă la orgoliul profesional al judecătorului, situaţie care se

concretizează în faptul că şi-a spus „părerea cu privire la pricina ce se judecă”.

92

Strămutarea procesului . Titlul V din prima Carte a Codului de procedură civilă este consacrat

strămutării procesului civil. Strămutarea procesului civil este o instituţie necesară pentru a

înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei

instanţe de judecată. Prin strămutare se desemnează trecerea unei cauze, în situaţiile strict

determinate de lege, de la o instanţă competentă la o altă instanţă de acelaşi grad.

Motivele care stau la baza strămutării sunt, în principiu, diferite de cele prevăzute de lege

pentru recuzare şi abţinere, chiar dacă unele dintre ele sunt asemănătoare. Motivele de

strămutare au un caracter mult mai grav întrucât se repercutează asupra unei întregi instanţe, iar

nu doar asupra unuia sau mai multor judecători. Codul de procedură civilă consacră în articolul

pe care-l comentăm trei motive de strămutare a procesului civil. Potrivit acestui text,

strămutarea procesului civil poate fi solicitată: pentru motive de rudenie sau afinitate; pentru

motive de bănuială legitimă; pentru motive de siguranţă publică.

În considerarea necesităţii garantării unei judecăţi imparţiale, legea a reglementat în mod

detaliat şi riguros procedura strămutării procesului civil. Această procedură are, în principiu, un

caracter unitar cu diferenţieri fireşti, determinate tocmai de gradul de gravitate diferit al

cauzelor ce pot determina strămutarea procesului civil. Astfel, în considerarea gravităţii motivelor

de strămutare, art. 38 C. proc. civ. determină, expres sau implicit, sfera persoanelor îndreptăţite să

solicite strămutarea, precum şi momentul până la care aceasta poate fi cerută. Strămutarea pentru

motive de rudenie sau afinitate trebuie cerută mai înainte de începerea oricăror dezbateri, iar cea

bazată pe bănuială legitimă şi siguranţă publică se poate invoca în orice stare a procesului civil.

Pe de altă parte, în principiu, cererea de strămutare se poate solicita de oricare dintre părţi, cu

excepţia strămutării pentru motive de siguranţă publică. Pentru acest din urmă motiv cererea de

strămutare poate fi formulată numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Art. 39 C. proc. civ. statorniceşte principiul potrivit căruia cererea de strămutare

întemeiată pe motive de rudenie sau afinitate „se depune la instanţa imediat superioară”, iar cea

bazată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică „se depune la Curtea Supremă

de Justiţie”.

Cererea de strămutare - indiferent de motivele invocate - se soluţionează în camera de

consiliu. În lipsa unei dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, cererea de strămutare se va

soluţiona cu citarea părţilor. Înainte de judecarea cererii de strămutare, instanţa competentă va

putea lua unele măsuri pregătitoare. Astfel, potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ., preşedintele

instanţei va putea solicita dosarul cauzei şi va putea ordona, chiar fără citarea părţilor,

suspendarea pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei sesizate cu acţiunea

principală. Suspendarea dispusă este obligatorie pentru instanţa sesizată cu cererea principală.

Drept urmare, în faţa acestei instanţe nu se va mai putea îndeplini nici un act de procedură;

93

nerespectarea măsurii dispuse atrage după sine nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite

în cauză pe toată durata suspendării.

Instanţa competentă a soluţiona cererea va verifica, pe baza unor elemente probatorii

corespunzătoare, dacă subzistă vreunul din motivele care pot determina sau chiar reclamă

strămutarea procesului la o altă instanţă.

Asupra cererii de strămutare instanţa competentă se va pronunţa printr-o hotărâre, care se

dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac Asupra cererii de strămutare, instanţa

competentă poate pronunţa două soluţii: de admitere sau de respingere a acesteia.

În cazul admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluţionare unei alte

instanţe de acelaşi grad.

A doua soluţie ce poate fi pronunţată de instanţa sesizată cu strămutarea cauzei este

respingerea cererii. Această soluţie nu ridică probleme deosebite. În acest caz, instanţa sesizată

cu soluţionarea acţiunii principale va continua judecata potrivit regulilor obişnuite; în cazul în

care cauza a fost suspendată, aceasta va fi repusă pe rol.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1. Noţiunea de competenţă în limbajul comun .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2. Competenţa de primă instanţă a judecătoriilor .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

94

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3.Noţiunea de competenţă în dreptul procesual civil .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4. Competenţa tribunalelor .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5. Competenţa în materie comercială .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

95

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Competenţa în litigiile de natură civilă:

a.Aparţine exclusiv tribunalelor .

b.Aparţine judecătoriilor şi tribunalelor .

c.Aparţine exclusiv judecătoriilor .

2. Competenţa în materia conflictelor de muncă :

a. Aparţine de regulă judecătoriilor şi tribunalelor .

b. Aparţine de regulă tribunalelor .

c. Aparţine de regulă judecătoriilor .

3. Competenţa în materie de apel aparţine :

a.Judecătoriilor şi tribunalelor .

b.Tribunalelor şi curţilor de apel .

c. Exclusiv curţilor de apel .

4. Curţile de apel au :

a. O competenţă de fond, o competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă

diversă .

b. Doar competenţă în materie de apel .

c. Doar competenţă în materie de recurs .

5. Competenţa materială sau de atribuţiune este :

a. Absolută.

b.Relativă .

c. Stabilită prin convenţia părţilor . Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Competenţa în materia căii de atac a recursului.:

a. Aparţine exclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .

b. Aparţine exclusiv Curţilor de Apel .

96

c. Aparţine exclusiv tribunalelor .

2. Procesele în materie de contencios administrativ sunt judecate în fond de :

a. Curţile de apel .

b. Judecătorii .

c. Tribunale .

3. Judecarea recursurilor în interesul legii este de competenţa :

a. Tribunalelor .

b. Curţilor de Apel .

c. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .

4. Competenţa teritorială alternativă :

a. instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din

circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul .

b. consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă

competente .

c. determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze

civile .

5. Acţiunile succesorale sunt judecate după o competenţă :

a. absolută .

b. excepţională .

c. convenţională .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: căile de soluţionare a situaţiilor de necompetenţă .

Tema VII. Actele de procedură. Consideraţii generale, definiţie, clasificare. Condiţii.

Sancţionarea neîndeplinirii condiţiilor legale. Cererile. Citarea părţilor şi comunicarea

actelor de procedură .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea unor consideraţii asupra actului de procedură

şi a reglementării unor acte de procedură particulare (cererile, citarea şi comunicarea actelor) .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea noţiunii de act de procedură ;

realizarea unei examinări de ansamblu a actelor de procedură ; dobândirea de cunoştinţe vizând

cererea în justiţie şi procedura citării părţilor şi comunicării actelor .

III. Cuvinte cheie – act de procedură, cerere, citare, comunicare .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Definiţia actului de procedură. 2. Condiţiile generale

ale actelor de procedură . 3. Diferite categorii de acte de procedură. 4. Cererile. 5. Citarea şi

97

comunicarea .

V. Rezumat – tema are ca obiect realizarea unei teorii generale a actului de procedură

(consideraţii generale, definiţie, clasificare, condiţii de validitate, determinarea sancţiunilor

neîndeplinirii condiţiilor legale) şi prezentarea regulilor care guvernează anumite acte de

procedură particulare (cererile, citarea şi comunicarea actelor de procedură) .

Conţinutul temei : 1. Definim actul de procedură civilă ca fiind orice manifestare de voinţă

făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la

activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.

Chiar şi exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural –

cererea de chemare în judecată – astfel cum, de altfel, procesul se fi nalizează tot printr-un act

procedural. Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte proce-

durale, toate destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine în fi nal pro

nunţarea unei decizii defi nitive asupra litigiului. Pe de altă parte, actele de procedură re prezintă şi

mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc adeseori obligaţiile

procesuale.

De o importanţă particulară sunt actele scrise ale participanţilor procesuali. Acestea fi

xează mai bine elementele judecăţii şi cadrul dezbaterilor, ceea ce permite ulterior şi exer citarea unui

control judiciar efi cient asupra hotărârilor pronunţate de către instan-ţele judecătoreşti inferioare.

2. Condiţiile generale ale actelor de procedură . Este necesar să se facă distincţie între

condiţiile de fond şi de formă ale actelor de procedură. Primele sunt determinate de caracterul

actelor de procedură de a constitui manifestări de voinţă făcute în vederea producerii unor efecte

juridice determinate. Din acest punct de vedere, ne afl ăm în prezenţa unor cerinţe cu caracter

general şi care sunt proprii şi actului juridic civil.

În privinţa formei, literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt con-diţiile

generale de validitate ale actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului

că cerinţele legii au fost îndeplinite .

În legătură cu forma scrisă a actelor de procedură se impun totuşi unele sublinieri. De la

această regulă trebuie făcută o importantă excepţie în privinţa actelor ce reprezintă manifestări

unilaterale sau bilaterale de voinţă ale părţilor. Într-adevăr, există un număr impor tant de acte ce

produc efecte prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (invocarea de excepţii, solicitarea de

dovezi, invocarea unor incidente procedurale etc.). Dar toate aceste acte pot fi întocmite şi în scris.

Pe de altă parte, chiar dacă aceste manifestări de voinţă nu au fost exprimate de părţi în formă

scrisă, instanţa va avea obligaţia de a le consemna în încheierea de şedinţă. Dar actul de procedură al

părţii produce efecte prin simpla manifestare de voinţă. De aceea, uneori se face distincţie între actul

98

de procedură ca manifestare de voinţă şi actul de documentare procesuală, respectiv de actul care

constată exercitarea unui drept sau înde plinirea unei obligaţii procedurale. O asemenea distincţie

se face în special în dreptul procesual penal, dar ea îşi găseşte justifi care şi în materie procesual

civilă.

O a doua condiţie afi rmată în literatura de specialitate o constituie, aşa cum am arătat,

menţiunea în act că cerinţele legii au fost respectate. Această condiţie nu este prevăzută în mod

expres de lege, iar în privinţa actelor de procedură care se realizează oral de părţi ea nici nu poate

fi concepută. Dar chiar şi în cazul actelor scrise ale părţilor o atare menţiune ar fi lipsită de orice

semnifi caţie, întrucât legalitatea actului se apreciază de instanţă în raport cu celelalte cerinţe de

validitate impuse de lege. Pe de altă parte, instanţa este obligată să verifi ce dacă actele părţilor

sunt întocmite în conformitate cu legea şi dacă prin ele nu se urmăreşte un scop contrar ordinii de

drept. Prin urmare, în opinia noastră, menţiunea că cerinţele legii au fost respectate nu scuteşte

instanţa de judecată de obligaţia de a verifi ca conformitatea actului cu legea.

Trebuie să recunoaştem că această cerinţă nu are un caracter general nici în cazul acelor acte care

se îndeplinesc de către instanţă sau de către organele de executare silită. O atare împrejurare ne

îndreptăţeşte să apreciem că menţiunea potrivit căreia cerinţele legii au fost îndeplinite nu se

înfăţişează în sistemul procesului nostru civil ca o condiţie generală de validitate a actelor de

procedură.

Apreciem şi noi că actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie redactate în limba

română .

Există şi unele cerinţe care vizează timpul sau locul întoc mirii actelor de procedură. Într-

adevăr, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele prevăzute de lege,

iar în unele cazuri doar în anumite faze ale proce sului civil. De asemenea, actele de procedură se

îndeplinesc, de regulă, la sediul instanţei şi în cadrul unei şedinţe publice.

3. Diferite categorii de acte de procedură . A. Acte procedurale ale instanţei, părţilor,

terţelor persoane şi organelor de executare silită . Criteriul distinctiv al acestei clasifi cări îl

reprezintă subiecţii de la care emană actele de procedură. Cele mai importante acte ale procedurii

judiciare sunt actele instanţei şi ale păr ţilor. După criteriul enunţat, la categoriile menţionate s-ar

mai putea adăuga şi actele înde plinite de alţi participanţi procesuali (declaraţiile martorilor,

rapoartele de expertiză etc.).

Actele instanţei sunt cele mai importante acte procedurale care se îndeplinesc în cursul

procedurii judiciare şi ele produc efecte diverse. Principalul act al instanţei este hotărârea prin care se

soluţionează confl ictul dintre părţi. Celelalte acte ale instanţei sunt destinate să pregătească soluţia

finală sau să rezolve unele incidente în desfăşurarea procedurii judiciare. Având în vedere fi

nalitatea diferită a actelor instanţei se poate distinge între actele de decizie, actele de comunicare şi

99

actele de documentare procesuală .

Din categoria actelor de decizie fac parte hotărârile judecătoreşti propriu-zise, adică prin care

se soluţionează confl ictul dintre părţi, precum şi toate celelalte decizii luate de instanţă cu privire

la unele incidente procedurale ori cu privire la impulsionarea procesului civil (încheierile de şedinţă

prin care se iau diferite măsuri, ca cele privitoare la ordonarea unei pro be, admiterea sau respingerea

unei excepţii etc.).

Actele de comunicare sunt acele acte prin intermediul cărora instanţa de judecată

încunoştinţează părţile despre anumite măsuri (citarea părţilor sau a altor participanţi, repunerea

cauzei pe rol, citarea la interogatoriu etc.) sau prin care sunt comunicate unele acte de procedură

(cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea de apel etc.).

O categorie de acte mai puţin subliniată în doctrina noastră de drept procesual civil este aceea

a actelor de documentare procesuală. Actul de procedură civilă este distinct, de actul de

documentare procesuală. Identificarea acestor acte a condus, după părerea noastră, la unele

concluzii inadecvate şi cu privire la condiţiile generale de validitate ale actelor de procedură.

Actele de documentare procesuală sunt, în general, acele acte prin intermediul cărora se consemnează

unele declaraţii de voinţă ale părţilor sau ale altor participanţi (procesul-verbal de consemnare a unei

mărturii, a declaraţiei unui interpret etc.). Actul procedural precede actul de documentare. Astfel, de

pildă, jurământul depus de martor este o mani festare de voinţă, deci un act procedural. Dar în mod

necesar jurământul se consem nează într-un înscris, într-un „document” al instanţei; distincţia este

evidentă: un act al martorului şi un act al instanţei .

Actele părţilor sunt şi ele foarte numeroase şi urmăresc finalităţi diferite. Prin unele se

urmăreşte promovarea unor pretenţii în faţa instanţei de judecată, prin altele o simplă apărare,

invocarea unui incident procedural sau chiar sistarea temporară sau defi nitivă a judecăţii. Din

această pluralitate de acte unii autori au reţinut pentru o subdiviziune mai semnificativă actele prin

care se promovează pretenţii în justiţie (cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională,

cererea de chemare în garanţie etc.) şi actele de dispoziţie (renunţarea la judecată, renunţarea la

drept, tranzacţia etc.).

Distingem şi actele terţelor persoane, care sunt destinate să lărgească cadrul procesual cu

privire la subiectele procesului sau chiar cu privire la obiectul acestuia.

Actele organelor de executare silită (somaţia, ordonanţa de adjudecare etc.), sunt destinate

aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse într-un titlu executoriu .

La aceste categorii mai semnificative de acte procedurale mai pot fi adăugate şi actele altor

participanţi procesuali (procurorului, expertului, martorului etc.).

B. Acte de procedură verbale şi acte de procedură scrise . Criteriul distinctiv al acestei clasifi

cări îl constituie forma de mani festare a voinţei subiectului procesual .

100

C. Acte de procedură obligatorii şi acte de procedură facultative . Din categoria actelor

obligatorii fac parte, în primul rând, majoritatea actelor înde plinite de către instanţa de judecată.

Au acest caracter hotărârile judecătoreşti, încheierile de şedinţă, comunicarea unor acte de

procedură, citarea părţilor etc.

Pentru părţi, un număr important de acte procedurale au un caracter facultativ. Este vorba în primul

rând de acele facultăţi procesuale care vizează modul de exercitare a apărării în cadrul procedurii

civile. Din acest punct de vedere doar părţile sunt în măsură să aprecieze asupra necesităţii invocării

unor mijloace probatorii, a unor excepţii de procedură etc. Printre actele facultative ale părţilor

menţionăm cererile de intervenţie accesorie, promova rea unor pretenţii prin intermediul unei

acţiuni reconvenţionale, exercitarea căilor legale de atac etc.

D. Acte unilaterale, acte bilaterale şi multilaterale . Criteriul care stă la baza acestei clasifi cări,

care a fost deja promovată în literatura de specialitate, se referă la numărul manifestărilor de voinţă

ce concură la formarea actului de procedură . În cadrul procedurii judiciare majoritatea actelor

procedurale au un caracter unilateral. Ele emană, în general, de la părţile litigante şi sunt făcute

îndeosebi în vederea exercitării unor drepturi procesuale. Dar şi instanţa, în scopul soluţionării

litigiului, adoptă o serie de măsuri care se înfăţişează tot ca manifestări unilaterale de voinţă. Au

de pildă acest caracter hotărârile judecătoreşti, încheierile de şedinţă etc.

Numărul actelor bilaterale sau multilaterale este mult mai redus, datorită unei explicaţii simple, şi

pe care trebuie să o căutăm în natura contencioasă a procedurii realizate în cursul procesului civil.

Totuşi, există unele împrejurări care pot determina îndeplinirea unor acte bilaterale sau chiar

multilaterale. Aşa este, de pildă, cazul amânării cauzei prin acordul tuturor părţilor litigante, al

tranzacţiei judiciare etc.

D. Acte judiciare şi acte extrajudiciare . Această clasificare se întemeiază pe un criteriu care ia în

considerare cadrul în care se îndeplineşte un act de procedură. Majoritatea actelor de procedură se

aduc la îndeplinire în cadrul procesului declanşat de către reclamant şi deci au un caracter judiciar.

Există însă şi unele acte care se aduc la îndeplinire anterior promovării acţiunii civile, cum ar fi cele

luate în cadrul procedurii asigurării dovezilor; dar există şi acte folosite într-un proces civil, rea lizate

însă într-un alt cadru procesual (administrarea unor probe prin comisie rogatorie etc.).

E. Acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă, acte specifice judecăţii în faţa

instanţelor de control judiciar şi acte de executare silită . Clasificarea enunţată ţine seama de

fazele în cadrul cărora se îndeplinesc actele de procedură.

4. Cererile . Cererea constituie mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau juridică

solicită instanţei judecătoreşti ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legale. Această defi niţie este

de o maximă generalitate. Ea include în conţinutul său atât cererile prin intermediul cărora se

101

urmăreşte valorifi carea unor pretenţii în justiţie, precum şi acelea prin care părţile urmăresc doar

exercitarea unor drepturi procedurale, soluţionarea unor incidente de procedură, amânarea cauzei,

administrarea de dovezi, valorificarea drepturilor cuprinse într-un titlu exe cutoriu.

Marea varietate a cererilor impune şi o clasificare a acestora după efectele pe care le produc şi

după scopul urmărit de către părţi. În acest sens, se face distincţie între cererile introductive de

instanţă şi cererile incidente. Cererile introductive de instanţă sunt acelea prin intermediul cărora se

declanşează activitatea instanţei în vederea soluţionării unui liti giu. În această categorie intră cererile

formulate de către reclamant şi prin care acesta ur măreşte soluţionarea unui litigiu concret. Cererile

incidente sunt acelea care se formulează după sesizarea instanţei şi au ca scop fie lărgirea cadrului

procedural cu privire la părţi sau la obiectul judecăţii, fi e soluţionarea unor incidente ivite în cursul

judecăţii. Asemenea cereri pot fi formulate atât de reclamant, cât şi de către pârât; ele pot fi formulate şi

de către terţele persoane spre a lărgi cadrul procesual stabilit iniţial.

Cererile incidente formulate de reclamant poartă denumirea de cereri adiţionale sau

modificatoare, întrucât prin ele se urmăreşte, astfel cum o sugerează şi denumirea, modificarea sau

completarea cererii iniţiale. În cadrul procesului civil se pot formula şi alte cereri de către

reclamant, cum sunt cele privitoare la administrarea probelor, invocarea unor excepţii de procedură,

soluţionarea unor incidente procedurale. Acestea sunt tot cereri incidente. Situaţia este

asemănătoare şi în ceea ce priveşte formularea cererilor incidente de către pârât. Adeseori, pârâtul

formulează însă doar simple cereri incidente, respectiv cereri prin care urmăreşte doar exercitarea

apărării şi pe cale de consecinţă rezolvarea unor inci dente legate de administrarea probelor sau

excepţiilor de procedură. Totuşi, pârâtul are şi el posibilitatea de a formula cereri incidente a

căror semnifi caţie depăşeşte cadrul unei simple apărări. Astfel, atunci când pârâtul are pretenţii faţă

de reclamant el poate formula o cerere recon venţională.

În general, cererile incidente se caracterizează prin aceea că ele se află într-un raport de

dependenţă faţă de cererea principală, în sensul că soluţionarea acestora depinde de modul de

rezolvare al cererii principale. De aceea, cererile incidente au în raport de cererile intro ductive de

instanţă un caracter accesoriu . Raportul de accesorietate nu este prezent în cazul tuturor cererilor

incidente. Astfel, de pildă, cererea reconvenţională deşi are un caracter incident, ea constituie şi o

veritabilă acţiune civilă.

Distincţia dintre cererile principale (introductive de instanţă) şi cele accesorii prezintă interes din

punct de vedere al efectelor pe care le produc în cadrul procesului civil. Regimul lor juridic este infl

uenţat tocmai de caracterul principal sau incidental al cererilor care se adresează organelor de

justiţie.

Condiţiile generale de validitate a cererilor . Condiţiile generale de validitate ale cererilor

adresate instanţelor judecătoreşti sunt precizate în art. 82 C.proc.civ. şi se referă la:

102

1. arătarea instanţei căreia i se adresează; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz,

denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului; obiectul cererii; semnătura .

Elementele menţionate sunt necesare pentru toate acele cereri care se adresează instanţelor

judecătoreşti şi care îmbracă forma scrisă. Precizăm că în acest sens art. 82 alin. (1) C.proc.civ.

dispune că: „Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris” şi să

cuprindă elementele arătate mai sus.

Forma scrisă a cererii este obligatorie iar, în urma modifi cării art. 82 C.proc.civ. prin

Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, acest principiu nu mai cunoaşte excepţii. Totuşi, art. 82 alin. (2)

C.proc.civ. reglementează o situaţie specială, anume aceea când partea, din orice motive, nu poate

semna cererea. Într-o asemenea împrejurare, „judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va

citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere”.

Forma scrisă nu este o condiţie generală a tuturor actelor de procedură. Într-adevăr, la nivelul

întregii noastre proceduri, sistemul consacrat este acela al procedurii mixte, iar nu al unei procedurii

inchizitoriale, care să se caracterizeze printr-o preponderenţă a formelor scrise. De altfel, la o

analiză riguroasă a tuturor dispoziţiilor cuprinse în art. 82-84 C.proc.civ. se poate constata că

legiuitorul are în vedere în mod deosebit cererile de învestire ale instanţei, iar nu şi multitudinea

cererilor incidente care se pot formula în timpul judecăţii şi cu privire la care nu poate fi justificată,

în mod pertinent, necesitatea formei scrise (cereri de amânare a judecăţilor, de probaţiune, de

invocare a excepţiilor de procedură etc.). Că este aşa, rezultă, în opinia noastră, şi din prevederile art.

84 C.proc.civ. care se referă expressis verbis la cererile de chemare în judecată şi la cele pentru

exercitarea unei căi legale de atac.

Revenind la condiţiile cererilor scrise vizate de art. 82 alin. (1) C.proc.civ. mai trebuie să

formulăm unele consideraţii în legătură cu fi ecare element prevăzut de acest text. Astfel, arătarea

instanţei constituie un element necesar doar pentru cererile introductive de instanţă, iar nu şi pentru

cererile incidente. O atare menţiune prezintă interes pentru determinarea competenţei instanţei

sesizate. Menţiunea nu este necesară în cazul cererilor incidente, întrucât ele se promovează tocmai în

legătură cu pretenţiile principale sau cu apărările părţilor şi se formulează în cursul judecăţii,

respectiv în faţa unei instanţe deja sesizate. Neindicarea instanţei la care se adresează cererea

poate determina nulitatea acesteia, dar numai în condiţiile generale prevăzute de art. 105 alin. (2)

C.proc.civ., respectiv doar în măsura în care s-a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată

altfel.

Celelalte trei elemente ale cererii – părţile, obiectul şi semnătura – au un caracter esen ţial,

căci în lipsa lor nu se poate concepe soluţionarea unei cereri de către o instanţă de judecată.

Astfel, în lipsa numelui nu se pot identifi ca părţile faţă de care soluţia ar urma să se pronunţe cu

putere de lucru judecat; fără arătarea obiectului nu se poate concepe o activitate de soluţionare a unei

cereri, de vreme ce lipseşte o pretenţie în legătură cu un drept sau interes legitim; lipsa semnăturii

103

creează incertitudine cu privire la manifestarea de voinţă a părţii, în sensul sesizării reale a

instanţei.

În condiţiile menţionate, lipsa elementelor esenţiale ale unei cereri atrage în mod necesar

nulitatea acesteia. Apreciem că dispoziţiile art. 133 C.proc.civ., care declară nulă cererea de

chemare în judecată – în lipsa menţiunilor esenţiale analizate – sunt aplicabile tuturor cere rilor

scrise adresate instanţelor judecătoreşti1). Precizăm că lipsa semnăturii poate fi împlinită însă în tot

cursul judecăţii2); soluţia este prevăzută de lege numai pentru cererea de chemare în judecată, dar

pentru identitate de raţiune, ea este aplicabilă tuturor cererilor.

Precizăm totuşi că indicarea domiciliului sau reşedinţei părţilor reprezintă un element

necesar doar în cazul cererilor introductive de instanţă. Prin urmare, în celelalte cazuri lipsa acestor

elemente nu antrenează, în principiu, nulitatea cererii, de vreme ce asemenea menţiuni se găsesc în

dosarul cauzei.

Legea mai prevede şi necesitatea arătării, atunci când este cazul, a numelui reprezen-tanţilor

părţilor. Dacă cererea este făcută de un mandatar al părţii acesta este obligat, aşa cum prevede

pentru o atare ipoteză în mod expres art. 83 alin. (1) C.proc.civ., să alăture procura în original sau în

copie autentifi cată. De asemenea, reprezentantul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul

doveditor al calităţii sale [art. 83 alin. (3) C.proc.civ.].

În ideea înlăturării oricărui formalism excesiv, art. 84 C.proc.civ. conţine o importantă

prevedere cu semnifi caţii particulare. Potrivit acestui text: „Cererea de chemare în judecată sau

pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”.

Soluţia legii noastre procedurale este deosebit de raţională, căci orice cerere trebuie soluţionată

după conţinutul ei şi în conformitate cu intenţia părţii, iar nu după forme sacra mentale ori după

denumirea improprie care i se atribuie3). Dacă însă obiectul cererii nu este clar precizat, instanţa

trebuie să oblige partea în cauză să facă precizările necesare spre a se putea stabili conţinutul şi fi

nalitatea petiţiei4).

Dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. prezintă o importanţă particulară şi prin caracterul lor de

generalitate. Într-adevăr, aceste prevederi procedurale sunt situate în capitolul privitor la cereri din

cel de-al doilea Titlu, consacrat dispoziţiilor generale de procedură. Prin urmare, deşi dispoziţiile art.

84 C.proc.civ. se referă în mod expres doar la cererile de chemare în ju decată şi de exercitare a

unei căi de atac, ele sunt interpretate în sensul că instituie un prin cipiu în materie. De altfel, şi

celelalte dispoziţii cuprinse în art. 82-84 C.proc.civ. instituie cerinţe care reprezintă dreptul comun

în materie.

4. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură . Citarea este un act procedural

prin care se realizează încunoştinţarea părţilor despre existenţa procesului civil, despre locul şi

104

data judecăţii. Acest act procedural se realizează atât în faza iniţială a procesului, cât şi în unele faze

succesive ale judecăţii.

Prin citarea părţilor se traduc în practică două dintre cele mai importante principii ale procedurii

judiciare: contradictorialitatea şi dreptul la apărare . În adevăr, doar în măsura în care părţile cunosc data

şi locul judecăţii ele sunt puse într-o situaţie de egalitate: îşi pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să

prezinte în contradictoriu şi într-o şedinţă publică toate împrejurările de fapt şi de drept de care

depinde soluţionarea cauzei.

Tocmai datorită importanţei actului procedural al citării legea îi impune judecătorului şi

obligaţii corespunzătoare. Astfel, potrivit art. 85 C.proc.civ.: „Judecătorul nu poate hotărî asupra

unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”. La

rândul său, art. 107 C.proc.civ. îl obligă pe preşedintele instanţei să verifi ce dacă părţile au fost

legal citate şi să dispună amânarea judecăţii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost

citată cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Această obligaţie este impusă judecătorului sub

sancţiunea nulităţii actelor de procedură întocmite în cauză.

Dispoziţiile procedurale privitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, iar neso

cotirea lor conduce la nulitatea hotărârii pronunţate de instanţă . În sistemul

Citaţia . Citarea părţilor în procesul civil se realizează printr-un act procedural denumit citaţie.

Acest act procedural este folosit şi pentru chemarea altor participanţi procesuali în faţa instanţei de

judecată (martori, experţi, interpreţi etc.).

Citaţia este compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare (procesul-

verbal) a citaţiei.

Funcţiile citaţiei se pot realiza doar dacă acest act de procedură îndeplineşte unele condiţii

anume determinate de lege; unele din aceste cerinţe sunt esenţiale, iar altele sunt de mai mică

importanţă, astfel că trebuie considerate ca elemente neesenţiale.

Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă citaţia sunt prevăzute în mod expres de

art. 88 C.proc.civ. şi se referă la: 1.arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; 2. arătarea

instanţei şi a sediului acesteia; 3. numele, domiciliul şi calitatea celui citat; 4. parafa şefului

instanţei şi semnătura grefi erului.

În lipsa menţiunilor esenţiale enunţate, citaţia nu-şi poate îndeplini funcţia sa procedurală; de

aceea, pentru lipsa acestor menţiuni legea prevede în mod expres sancţiunea nulităţii. Nulitatea

consacrată de lege este expresă, fapt pentru care partea interesată în aplicarea sancţiunii nu mai

este ţinută să facă dovada unei vătămări, căci aceasta se presupune până la dovada contrarie.

Sancţiunea nulităţii nu se răsfrânge numai asupra citaţiei îndeplinite cu neobservarea condiţiilor

legale, ci asupra tuturor actelor ulterioare, inclusiv asupra hotărârii judecătoreşti pronunţate în

cauză . În mod fi resc, sancţiunea nulităţii este incidentă şi în acele cazuri în care părţile nu au

105

fost citate deloc, deşi instanţa trebuia să procedeze la încunoştinţarea lor despre proces; în acest caz

sancţiunea nulităţii nu se răsfrânge asupra citaţiei, căci un atare act nici nu există ci asupra

hotărârii pronunţate în asemenea condiţii .

Dacă partea citată îşi schimbă domiciliul în cursul judecăţii ea este obligată, potrivit art. 98

C.proc.civ., să aducă această împrejurare la cunoştinţa instanţei prin cerere

depusă la dosar. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal, în continuare, la vechiul domiciliu .

Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului părţii este cunoscută de instanţă printr-un alt mijloc,

cum ar fi în cazul evacuării din imobil, ea este obligată să facă investigaţii spre a satisface efectiv

exigenţele legii, respectiv citarea părţii .

Menţiunile neesenţiale ale citaţiei sunt prevăzute tot în art. 88 C.proc.civ. şi se referă la:

1. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului; 2. numele şi domiciliul părţii potrivnice,

precum şi felul pricinii; 3. alte menţiuni prevăzute de lege. Indicarea acestor din urmă elemente

este utilă pentru că ele sunt de natură să ajute partea în identifi carea dosarului şi să cunoască chiar de la

începutul procesului un element important: obiectul pricinii (revendicare, posesiune, divorţ, pretenţii,

partaj etc.). Lipsa elementelor neesenţiale ale citaţiei nu este de natură, în principiu, să determine

nulitatea procedurii de citare şi a actelor subsecvente. Nulitatea poate opera numai dacă partea face

dovada unei vătămări efective ce nu poate fi înlăturată într-un alt mod .

Procesul-verbal de înmânare a citaţiei trebuie să cuprindă şi el unele menţiuni esenţiale.

Acestea sunt precizate în art. 100 C.proc.civ. şi se referă la: 1.anul, luna şi ziua când a fost încheiat;

2. numele celui care l-a încheiat; 3. numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut

comunicarea cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut

comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă actul de

procedură a fost înmânat la locuinţa sa, ori a fost afi şat pe uşa acestei locuinţe; 4. arătarea instanţei

de la care porneşte actul de procedură şi identifi carea lui, iar pentru citaţii şi a termenului de

înfăţişare; 5. numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afi

şarea .

Toate aceste menţiuni, considerate esenţiale, sunt prevăzute de art. 100 alin. (3)

C.proc.civ. sub sancţiunea nulităţii. Prin urmare, şi în acest caz ne afl ăm în prezenţa unei nulităţii

exprese, a cărei semnificaţie constă, aşa cum am subliniat deja, în faptul că vătămarea se prezumă.

Menţiunile neesenţiale ale procesului-verbal de înmânare a citaţiei se referă la următoarele două

elemente ale acestui act procedural: 1.arătarea funcţiei agentului procedural şi 2. arătarea

înscrisurilor comunicate.

Cele două menţiuni indicate mai sus sunt în mod evident de o importanţă mult mai redusă; în

principiu, lipsa acestora nu poate cauza părţii un prejudiciu, dacă toate celelalte elemente ale

procedurii de citare au fost observate de agentul procedural. Totuşi nulitatea va putea opera şi în

legătură cu aceste menţiuni, însă numai în condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ.,

106

adică doar în măsura producerii unui prejudiciu care nu poate fi înlăturat în alt mod.

Procesul-verbal întocmit în conformitate cu cerinţele legii constituie un act ofi cial care face

dovadă, în privinţa constatărilor făcute personal de către agentul instru-mentator, până la

înscrierea în fals. Prin urmare, astfel cum s-a statornicit şi în practica noastră judiciară, dovada de

înmânare a citaţiei şi procesul verbal întocmit de agentul procedural în cazul în care cel citat nu a fost

găsit la domiciliu sau a refuzat să primească citaţia sunt singurele acte prin care se poate proba că

procedura citării a fost îndeplinită potrivit legii .

Termenul în care trebuie înmânată citaţia . Pentru ca citaţia să-şi poată îndeplini funcţia sa

procesuală – încunoştinţarea părţilor despre existenţa litigiului, data şi locul judecăţii – legea

determină şi termenul în care citaţia trebuie înmânată părţilor sau altor participanţi. În acest sens

art. 89 alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel

puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi şi mai scurt,

după aprecierea instanţei”.

Termenul de cinci zile este considerat de lege ca un termen util şi suficient pentru ca partea

citată să-şi poată pregăti apărarea. Nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru înmânarea

citaţiei atrage după sine anularea procedurii de citare . Astfel cum prevede în mod expres art. 89

alin. (2) C.proc.civ. partea este însă în drept să solicite doar amânarea judecăţii. În situaţia în care

cauza s-a soluţionat în lipsa părţii, necitată cu respectarea dispoziţiilor art. 89 alin. (1) C.proc.civ.,

aceasta este îndreptăţită să solicite anularea hotărârii; în acest caz partea nu va fi obligată să facă

dovada unei vătămări, căci şi de data aceasta ne afl ăm în prezenţa unei nulităţii exprese.

Dispoziţiile procedurale privitoare la termenul de înmânare a citaţiei au un caracter relativ, ele fiind

stabilite exclusiv în interesul părţii citate . De aceea, legiuitorul a stabilit în art. 89 alin. (2)

C.proc.civ., că înfăţişarea părţii în instanţă, personal sau prin mandatar, „acoperă orice vicii de

procedură”. Astfel cum am arătat, partea se poate prezenta însă în instanţă şi solicita un termen

pentru a-şi formula apărarea .

Procedura de înmânare a citaţiei . Legea noastră procesuală a stabilit în mod detaliat şi modul

în care trebuie să procedeze agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei. Asemenea elemente

procedurale sunt statornicite în art. 90-98 C.proc.civ. Înainte de a analiza aceste reguli procedurale

este necesar să preci zăm că, potrivit art. 86 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum acest text a fost modifi cat

prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000: „Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de

procedură se va face, din ofi ciu, prin poştă, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice salariat

al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se afl ă cel

căruia i se comunică actul”.

Unul din principiile fundamentale în legătură cu realizarea procedurii de citare este acela potrivit

căruia citaţia se înmânează la domiciliul sau reşedinţa celui citat [art. 90 alin. (1) C.proc.civ.]. De la

107

regula enunţată, legea noastră procesuală face şi unele importante excepţii. În primul rând, o

derogare importantă este prevăzută pentru acele situaţii în care partea citată are o aşezare agricolă,

comercială, industrială sau profesională în altă parte, împrejurare în care citaţia poate fi înmânată şi la

locul acelei aşezări [art. 90 alin. (1) C.proc.civ.]. Norma menţionată este concordantă şi cu dispoziţiile

de competenţă prevăzute în art. 6 C.proc.civ. În raport cu aceste din urmă dispoziţii procedurale,

cele înscrise în art. 90 alin. (1) C.proc.civ. au o sferă mai largă de aplicare, căci ele se referă nu

doar la situaţia pârâtului, ci în general a persoanei ce urmează să fi e citată în procesul civil. Prin

urmare, în aceleaşi condiţii, citaţia poate fi înmânată şi altor participanţi (martori, experţi,

interpreţi etc.).

În al doilea rând, legea dispune că citaţia poate fi înmânată persoanei citate în orice loc va

fi întâlnită de agentul procedural, cu condiţia ca acesta să fie de acord cu primirea citaţiei şi să

semneze despre primirea ei.

Unele derogări cu totul fireşti sunt prevăzute de art. 90 alin. (3)-(6) C.proc.civ. în

considerarea situaţiilor în care se afl ă persoanele citate. Astfel, pentru cei aflaţi sub arme, citaţia

se înmânează prin comandamentul superior cel mai apropiat1). Pentru cei care alcă tuiesc

echipajul unui vas comercial citaţia se va înmâna, în lipsa unui domiciliu cunoscut, prin căpitănia

portului unde este înregistrat vasul. De asemenea, pentru deţinuţi, legea dispune că citaţia se

înmânează prin administraţia închisorii . O dispoziţie derogatorie este instituită de lege şi pentru

bolnavii afl aţi în spitale, ospicii ori sanatorii; pentru aceştia citaţia se înmânează prin administraţia

aşezământului respectiv.

Precizăm că în toate aceste situaţii, precum şi în acelea determinate de art. 87 pct. 1, 2,

3, 5 şi 7 sau atunci când actul urmează să fi e înmânat unui notar public sau avocat înmânarea

citaţiei se poate face „funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care

va semna dovada” de primire.

Codul de procedură civilă prevede şi unele reguli care trebuie să fie respectate de către

agentul procedural cu ocazia citării părţilor şi a comunicării actelor de procedură. Astfel, dacă

persoana citată a fost găsită la domiciliu, citaţia urmează să fi e predată acesteia. În acest scop,

agentul procedural are obligaţia de a recurge mai înainte la identificarea persoanei căreia îi este

adresată citaţia sau actul de procedură, după care va proceda la predarea acesteia, solicitând părţii

respective să semneze şi dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia ori

nu poate să semneze dovada de primire, agentul procedural va lăsa citaţia sau actul de procedură

celui citat, iar în caz de refuz de primire va afişa citaţia pe uşa locuinţei acestuia. Despre toate

aceste împrejurări agentul procedural va încheia un proces-verbal.

Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor com puse

din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul

procedural va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, iar în lipsă, oricărei alte

108

persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte cores pondenţa, iar, în celelalte

cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte; în toate aceste

împrejurări agentul procedural va încheia un proces-verbal care va fi semnat de persoana care a primit

citaţia, după ce agentul procedural îi va certifi ca identitatea şi semnătura.

Potrivit art. 92 alin. (4) C.proc.civ. dacă persoanele menţionate anterior nu voiesc ori nu

pot să semneze adeverinţa de primire, agentul procedural va încheia un proces-verbal despre aceste

împrejurări, şi va lăsa citaţia în mâna acelor persoane; dacă totuşi acestea nu voiesc să primească

citaţia sau în lipsa unor asemenea persoane, agentul procedural va afişa citaţia, fi e pe uşa locuinţei

celui citat, fie, dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei locuite, pe uşa principală a clădirii,

încheind un proces-verbal despre aceste împrejurări.

O dispoziţie de excepţie întâlnim însă în art. 921 C.proc.civ., text introdus în cod prin

Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 (modifi cat şi prin Legea de aprobare a acestei ordonanţe).

Potrivit acestui text, comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare

în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în

judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane

la sediul acestora. Textul are o raţiune ce ţine seama de multitudinea şi diversitatea persoanelor

juridice la care el se referă. În practică pot să apară situaţii în care agentul procedural să nu

găsească nicio persoană la sediul persoanei juridice citate. Într-o asemenea împrejurare, procedura

se poate realiza prin afişare, dar numai dacă agentul procedural nu a găsit pe nimeni la sediul

persoanei juridice respective.

De asemenea, în realizarea atribuţiilor sale, agentul procedural va trebui să ţină seama şi

de dispoziţiile art. 92 alin. (5) C.proc.civ., potrivit cărora „înmânarea citaţiei nu se poate face unui

minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată”. Potrivit aceluiaşi text, astfel cum

este firesc, în ultima ipoteză, puterea de judecată se presupune până la dovada contrarie.

O dispoziţie procedurală importantă în legătură cu înmânarea citaţiei se referă la

posibilitatea de schimbare a domiciliului în cursul judecăţii. În acest sens, art. 98 C.proc.civ.

dispune că: „Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa

neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie depusă la dosar, iar părţii

potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu

petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului”. Obligaţia menţionată

are în vedere situaţia în care procesele se afl ă în faţa instanţelor de fond, apel sau recurs, iar nu şi

atunci când ele parcurg faza controlului judiciar extraordinar . Dacă partea se conformează obligaţiei

menţionate ea va fi citată în continuare la noul domiciliu. În caz contrar, schimbarea de domiciliu nu

va fi luată în considerare, citarea urmând a se face la vechea adresă .

În legătură cu modul în care trebuie să procedeze agentul instrumentator legea

reglementează, în art. 94 C.proc.civ., şi o situaţie particulară. Potrivit acestui text: „Când comu

109

nicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenit de

nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din

timp partea despre această împrejurare, dispoziţiile art. 95 fi ind aplicabile în mod corespunzător”.

Textul citat reglementează, desigur, o situaţie de excepţie. Observăm însă, că acesta se referă, in

terminis, doar la comunicarea actelor de procedură. Cu toate acestea, dispoziţiile legale citate se

aplică şi în privinţa citaţiilor, aceasta fi ind şi una din raţiunile trimiterii la prevederile art. 95

C.proc.civ. referitoare la citarea prin publicitate.

Modul de citare a părţilor în unele situaţii speciale .

Citarea statului şi a persoanelor juridice . Legea face distincţie între citarea statului şi a

persoanelor juridice de drept public, pe de o parte, şi citarea persoanelor juridice de drept privat, pe

de altă parte. Potrivit art. 87 pct. 1 C.proc.civ. statul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept

public se citează „în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei

respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei”.

În jurisprudenţa mai veche s-a decis că în toate acele situaţii în care statul participă în mod

nemijlocit la raportul juridic litigios el va fi citat prin Ministerul Finanţelor . Totuşi se consideră că

această soluţie de principiu îşi găseşte aplicare şi în condiţiile actualei legislaţii, cu excepţia cazului

în care o normă specială dispune altfel2). Precizăm că există şi dispoziţii cu caracter special privitoare

la citarea statului în procesul civil. Astfel, potrivit articolului 506 alin. (3) C.proc.pen. în acţiunile

privitoare la despăgubiri pentru erorile judiciare săvârşite prin condamnarea sau luarea unor măsuri

preventive pe nedrept statul „este citat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor”.

Unităţile administrativ teritoriale se citează în procesul civil, după caz, prin preşe dintele

consiliului judeţean sau prin primari3). Soluţia este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 21 alin.

(1) din Legea nr. 215/2001, republicată, potrivit cărora personalitatea juridică este recunoscută

comunelor, oraşelor şi judeţelor.

Codul de procedură civilă conţine precizări speciale şi în legătură cu citarea persoanelor

juridice de drept privat. Dispoziţia expresă, consacrată în art. 87 pct. 2 C.proc.civ. instituie, în

această privinţă, regula potrivit căreia persoanele juridice de drept privat vor fi citate, „prin

reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al repre zentanţei”. În

legătură cu aceste dispoziţii procedurale o parte a doctrinei a opinat, anterior modifi ării Codului de

procedură civilă, că textul citat îndreptăţeşte instanţa să aleagă între citarea persoanei juridice de

drept privat la sediul principal al administraţiei şi la cel al sucursalei din circumscripţia instanţei1).

Opţiunea între citarea persoanei juridice la sediul său principal sau la acela al sucursalei ni se pare

o soluţie care este difi cil de contestat chiar şi în actuala redactare a textului. Nu este mai puţin

adevărat că o soluţie mai raţională ar fi aceea a conferirii unui caracter subsidiar citării de la sediul

sucursalei sau reprezentanţei persoanelor juridice de drept privat. Nici în prezent textul menţionat nu

110

este întru totul concordant cu dispoziţiile art. 7 C.proc.civ., care se referă la competenţa teritorială a

instanţelor judecătoreşti, în ipoteza chemării în judecată a unei persoane juridice de drept privat.

Legea reglementează şi modul în care trebuie să se facă citarea asociaţiilor şi societăţilor fără

personalitate juridică. Potrivit art. 87 pct. 3 C.proc.civ. acestea se citează, în toate cazurile, „prin

organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor”.

De asemenea, potrivit art. 87 pct. 5 C.proc.civ., cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a

falimentului se citează prin administratorul judiciar ori, după caz, prin lichidatorul judiciar.

Citarea persoanelor care participă în proces prin reprezentant . Potrivit art. 87 pct. 6

C.proc.civ. persoanele incapabile urmează să fi e citate în procesul civil prin reprezentanţii lor

legali. Dacă o persoană incapabilă nu are un reprezentant şi există urgenţă se va putea proceda la

numirea unui curator special. În acest caz, citarea incapabilului se va face prin intermediul

curatorului astfel desemnat (art. 87 pct. 6 C.proc.civ.). Menţionăm că tot printr-un curator special,

numit de instanţă, vor fi citaţi şi moştenitorii, până la intervenirea lor în proces (art. 87 pct. 10

C.proc.civ.).

În legătură cu citarea părţilor care participă în procesul civil printr-un reprezentant trebuie să

subliniem că legea procesuală permite părţii reprezentante să procedeze la alegea de domiciliu la

adresa acestuia. Într-o atare împrejurare, citarea şi comunicarea actelor de procedură se va face la

adresa reprezentantului. Alegerea de domiciliu trebuie să fi e neechivocă; ea nu se presupune prin

simpla alegere de către parte a unui reprezentant. În lipsa unei precizări privitoare la comunicarea

actelor de procedură la domiciliul reprezentantului partea va fi citată în continuare la domiciliul

său (art. 93 C.proc.civ.).

Citarea persoanelor care se afl ă în străinătate . Citarea persoanelor afl ate în străinătate este

reglementată în art. 87 pct. 7-8 C.proc.civ. În această privinţă legea face distincţie între persoanele

trimise în străinătate în interes de serviciu şi cele afl ate în străinătate din diverse alte motive.

Personalul misiunilor diplomatice şi ofi ciilor consulare ale României, precum şi cetăţenii

români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care

locuiesc cu ei, afl aţi în străinătate, vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe. Soluţia este

întru totul fi rească având în vedere difi cultăţile de identifi care a domiciliului persoanelor afl ate în

misiune în străinătate de către partea afl ată în ţară. Pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Externe

are întreaga evidenţă a personalului afl at în misiune în străinătate şi poate comunica cu multă

uşurinţă citaţia sau actele de procedură destinate unei persoane care se afl ă în serviciul său.

O soluţie similară, pentru identitate de situaţie, este prevăzută de lege şi pentru ceilalţi

cetăţeni români afl aţi în străinătate în interes de serviciu. În acest sens art. 87 pct. 7 alin. (2)

C.proc.civ. dispune că cetăţenii români, alţii decât cei desemnaţi în alineatul precedent şi la care

ne-am referit, afl aţi în străinătate în interes de serviciu vor fi citaţi „prin organele centrale care i-au

111

trimis sau în subordinea cărora se afl ă cei care i-au trimis”.

Cea de-a doua ipoteză reglementată în art. 87 pct. 8 C.proc.civ. vizează persoanele afl ate în

străinătate din diferite alte motive şi al căror domiciliu sau reşedinţă (în străinătate) sunt cunoscute.

Textul menţionat face precizarea că aceste persoane urmează să fi e citate „printr-o citaţie scrisă

trimisă cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire”. La această procedură nu se poate

recurge în cazul în care domiciliul sau reşedinţa celor afl aţi în străină tate nu sunt cunoscute. În

acest caz, se va proceda la citarea prin publicitate, în condiţiile art. 95 C.proc.civ.

Citaţia are aceeaşi fi nalitate şi în cazul persoanelor afl ate în străinătate: încunoş-tinţarea

lor despre existenţa, data şi locul judecăţii. De aceea, s-a apreciat în juris-prudenţa noastră recentă

că şi de data aceasta citarea trebuie să se facă la locul unde partea locuieşte efectiv, cu excepţia

cazului în care s-a procedat la alegerea de domiciliu, potrivit legii .

O precizare care se impune este şi acea că art. 87 pct. 8 C.proc.civ. nu distinge în funcţie de

cetăţenia persoanelor afl ate în străinătate. Prin urmare, în acelaşi mod se vor cita şi cetăţenii români

afl aţi temporar în străinătate, cât şi cetăţenii străini. În toate aceste situaţii, dacă persoanele afl ate în

străinătate au un mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta [art. 87 pct. 8 alin. (3) C.proc.civ.].

Dispoziţia care instituie această obligaţie este prevăzută sub sancţiunea nulităţii, împrejurare care

rezultă chiar din formularea imperativă a textului evocat anterior.

În fine, mai precizăm că la procedura prevăzută de art. 87 pct. 8 C.proc.civ. se poate

recurge doar în lipsa unor tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România sau a

altor acte normative speciale care să deroge de la regulile de drept comun analizate.

Citarea persoanelor care nu au domiciliu cunoscut . Persoanele al căror domiciliu nu este

cunoscut urmează să fi e citate prin publicitate. Potrivit art. 95 C.proc.civ.: „Când reclamantul

învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele

instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate”. La această procedură se poate recurge, astfel

cum am arătat deja, şi în cazul persoanelor afl ate în străinătate [art. 87 pct. 8 alin. (2) C.proc.civ.].

Citarea prin publicitate constă în afişarea citaţiei la uşa instanţei cu cel puţin 15 zile

înaintea termenului de înfăţişare. În pricinile urgente, instanţa poate reduce acest termen la 5 zile.

Dacă preşedintele instanţei apreciază necesar, acesta poate dispune publicarea citaţiei în

Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit. Şi în aceste situaţii, instanţa va lua măsuri pentru

respectarea termenului de 15, respectiv de 5 zile, prevăzut de lege şi pentru afi şarea citaţiei.

Nerespectarea acestor termene atrage după sine nulitatea procedurii de citare prin publicitate1).

Procedura citării prin publicitate are un caracter cu totul excepţional, fapt pentru care instanţele

de judecată trebuie să manifeste o maximă prudenţă în aplicarea dispoziţiilor art. 95 C.proc.civ. De

altfel, chiar art. 95 alin. (1) C.proc.civ. permite folosirea acestei pro ceduri doar în acele

împrejurări în care reclamantul dovedeşte că a făcut demersuri semnificative pentru a afla

112

domiciliul pârâtului . Jurisprudenţa noastră a decis şi ea în aceas tă privinţă că este insuficient ca

reclamantul să arate că nu cunoaşte domiciliul pârâ tului; el trebuie să învedereze împrejurări

concrete din care să rezulte imposibilitatea de identificare a domiciliului pârâtului . Pe de altă parte,

legea sancţionează reaua-credinţă a reclamantului în realizarea citării prin publicitate. Potrivit art. 95

alin. (4) C.proc.civ., dacă pârâtul se înfăţi şează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-

credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar

reclamantul care a cerut citarea în atare condiţii va fi condamnat la o amendă şi obligat la

despăgubiri, potrivit legii.

Darea şi luarea termenului în cunoştinţă . Aşa cum am arătat, citarea are ca finalitate

încunoştinţarea părţilor despre existenţa procesului, despre data şi locul judecăţii. O atare finalitate

se poate realiza şi prin luarea termenului în cunoştinţă de către partea prezentă la unul din

termenele de judecată. În acest sens art. 153 alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „Partea care a depus

cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost

prezentă la înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte

termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte

termenele ulterioare”.

Textul, în redactarea actuală, diferă substanţial de cel anterior modifi cării Codului de

procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. El cuprinde în prezent două ipoteze:

aceea a luării termenului în cunoştinţă cu prilejul depunerii cererii şi al luării termenului în

cunoştinţă pe parcursul judecăţii. Textul anterior acoperea numai cea de-a doua situaţie.

De aceea, anterior modifi cării legislative, la care ne referim, s-a considerat că

prevederile art. 153 nu sunt aplicabile în ipoteza în care termenul a fost dat în cunoştinţă p ărţii de

către judecătorul de serviciu o dată cu depunerea cererii de chemare în judecată, acest termen

neconstituind o înfăţişare în sensul textului invocat . Or, redactarea actuală vine să compli nească

tocmai această lipsă a textului menţionat.

În legătură cu prima ipoteză, reglementat de 153 alin. (1) C.proc.civ., mai este de observat

că legea foloseşte o formulă extrem de generală, ea referindu-se la „partea care a depus cererea”,

fără a preciza despre ce anume cerere este vorba. Cu toate acestea, noi considerăm că textul are

în vedere actul de învestire al instanţei, adică cererea de chemare în judecată. Aceeaşi raţiune

impune aplicarea unei soluţii identice şi în cazul celorlalte cereri care au rolul de a învesti instanţa

cu o pretenţie, cum sunt cererile de intervenţie principală. Soluţia se cuvine să fi e aplicată chiar şi

în cazul intervenţiilor accesorii.

Cât priveşte cea de-a doua ipoteză, trebuie să avem în vedere în continuare statuă-rile

doctrinare şi jurisprudenţiale anterioare actualei modifi cări legislative. De aceea, pentru luarea

termenului în cunoştinţă nu este sufi cient ca procedura de citare să fi e completă la unul din

113

termenele de judecată; mai este necesar ca partea respectivă să fi fost prezentă cel puţin o dată la

judecată.

Luarea termenului nu operează însă în următoarele situaţii expres prevăzute de art. 153

alin. (2) C.proc.civ.: 1. în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; 2. în cazul

stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; 3. în cazul când procesul se repune pe rol;

4.în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.

În legătură cu luarea termenului în cunoştinţă art. 153 alin. (3) C.proc.civ. face o

importantă precizare, statuând că termenul luat deja în cunoştinţa părţilor sau pentru care s-au emis

citaţiile nu poate fi preschimbat decât numai pentru motive temeinice şi numai printr-o nouă citare a

părţilor1). Cererea de preschimbare a termenului se judecă la un termen scurt şi în camera de consiliu

[art. 153 alin. (3) C.proc.civ.].

Noua redactare a textului determină şi competenţa de soluţionare a cererii de preschim

bare a termenului. În acest sens, art. 153 alin. (3) partea fi nală C.proc.civ. precizează că:

„Soluţionarea cererii de preschimbare a primului termen de judecată este de competenţa

preşedintelui instanţei, a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecă torului care-

l înlocuieşte. În cursul judecării procesului, cererea de preschimbare a terme nului se soluţionează de

către completul de judecată”. Această redactare a textului este concordantă cu dispoziţiile primului

său alineat. Prin urmare, dacă termenul a fost luat la cunoştinţă cu prilejul prezentării cererii de

chemare în judecată, competenţa de rezolvare a petiţiei de preschimbare a termenului aparţine per

soanelor cu funcţiile anterior menţionate. Dacă cererea de preschimbare se formu-lează în cursul

judecăţii, ea nu poate fi soluţionată pe cale pur administrativă, ci doar de completul de judecată

competent.

Comunicarea actelor de procedură . Există în cadrul procesului civil un număr important de acte

care trebuie să fie aduse la cunoştinţa părţilor. Încunoştinţarea părţilor despre cuprinsul unor acte

procedurale se realizează prin comunicarea acestora. Comunicarea actelor de procedură este necesară

numai în acele împrejurări în care legea prevede în mod expres obligativitatea unei atare comunicări.

Astfel, potrivit legii, următoarele acte procedurale urmează să fie comunicate părţilor: copiile după

cererile de chemare în judecată, copiile după întâmpinare, cererea reconvenţională, cererea de

intervenţie, cererea de apel, cererea de recurs, copii după înscri surile depuse ca mijloace de dovadă,

hotărârea judecătorească etc.

Comunicarea actelor de procedură se face din ofi ciu şi potrivit regulilor după care se înmânează

citaţiile. Prin urmare, în principiu, actele de procedură se comunică la domiciliul sau reşedinţa

părţii .

De la principiul enunţat, art. 96 C.proc.civ. consacră o importantă derogare, anume în sensul că:

„Partea prezentă în instanţă, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de

114

procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă”. Pentru ca partea care primeşte acte de

procedură în instanţă să nu fi e surprinsă, la cererea acesteia, instanţa îi va putea acorda un

termen pentru a lua cunoştinţă de cuprinsul actelor respective şi pentru a-şi putea pregăti

apărarea.

Există situaţii în care se impune comunicarea unor acte judiciare către persoane fizice sau autorităţi

judiciare cu domiciliul, respectiv sediul în străinătate. Atare comunicări se fac, în spaţiul Uniunii

Europene, în conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competenţa,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele

membre .

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1. Definiţi actul de procedură .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2. Prezentaţi condiţiile generale de validitate ale actelor de procedură .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

115

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3. Comentaţi condiţia formei scrise a actelor de procedură.

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4. Comentaţi condiţia indicării în chiar conţinutul actului a faptului că cerinţele legii au fost

îndeplinite .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5. Care sunt actele instanţei ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

116

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Sunt acte ale instanţei :

a. actele de documentare procesuală .

b. cererile .

c. procesul verbal de sechestru .

2. Cererile introductive de instanţă sunt acte :

a. ale pârâtului .

b. ale reclamantului .

c. ale terţului intervenient .

3. Cererile incidente pot fi formulate :

a.de pârât .

b.de reclamant .

c. de terţul intervenient .

4. Prin citarea părţilor se realizează în practică:

a. inamovibilitatea .

b. continuitatea şi celeritatea .

c. contradictorialitatea şi dreptul la apărare .

5. Sunt menţiuni esenţiale ale citaţiei :

a. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare .

b. numărul şi data emiterii .

c. felul pricinii . Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Lipsa menţiunilor esenţiale ale citaţiei atrage :

a. o nulitate virtuală .

b. o nulitate extrinsecă .

c. o nulitate expresă .

2. Citaţia se poate înmâna :

a. la domiciliul sau reşedinţa celui citat .

b. în orice loc va fi întâlnit cel citat de către agentul procedural .

c. la termen, în sala de judecată .

117

3. Înmânarea citaţiei nu se poate face :

a. unui minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată .

b. unei persoane din familie .

c. altei persoane care locuieşte cu cel citat .

4. Citarea prin publicitate se realizează :

a. obligatoriu prin afişarea citaţiei la uşa instanţei .

b. obligatoriu prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial .

c. obligatoriu prin publicarea citaţiei într-un ziar mai răspândit .

5. Termenul poate fi luat în cunoştinţă :

a. de către partea care a depus cererea personal sau prin mandatar .

b. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu .

c. de către partea care a fost prezentă la înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: modalităţile de citare a părţilor în situaţii speciale .

Tema VIII. Termenele de procedură. Noţiune şi importanţă. Clasificarea, calcularea şi

caracterele termenelor procedurale.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea teoriei termenelor de procedură .

II. Competenţe specifice dobândite de student : deprinderea principiului potrivit căruia

activitatea procedurală este disciplinată de termene ; însuşirea caracteristicilor diferitelor

categorii de termene ; însuşirea regulilor particulare privitoare la termene în situaţii speciale .

III. Cuvinte cheie – termene de procedură .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Definiţia şi funcţiile termenelor . 2. Clasificarea

termenelor . 3. Durata termenelor. 4. Calculul termenelor .

V. Rezumat – tema analizează teoria generală a termenelor de procedură, respectiv noţiunea,

importanţa lor în procedură, clasificarea, calcularea şi caracterele termenelor procedurale, ca şi

o serie de reguli speciale aplicabile în situaţii particulare .

Conţinutul temei : 1 . În accepţiunea sa procesuală, noţiunea de termen desemnează durata de

timp, stabilită de lege sau de judecător, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă este oprită

întoc mirea unui anumit act de procedură.

Termenele sunt menite să disciplineze activitatea procesuală.

Interesul general reclamă soluţionarea cu celeritate a procesului civil şi restabilirea grabnică

a drepturilor subiective. În acest fel, termenele au menirea de a impulsiona desfăşurarea procesului

118

civil şi de a limita toate acele situaţii care ar putea conduce la întârzierea jude căţii. De aceea, se

poate afi rma că adeseori termenele sunt statornicite pentru a ţărmuri în timp exerciţiul unui drept sau

pentru a restrânge limitele de timp în care se pot îndeplini anumite formalităţi procedurale.

Dar termenele procedurale trebuie să ţină seama şi de interesele părţilor litigante. Aces tea

sunt interesate să aibă un timp rezonabil pentru a refl ecta asupra exerciţiului drepturilor lor şi pentru

realizarea efectivă a formelor de procedură impuse sau admise de lege. Adeseori interesele celor

două părţi principale – reclamantul şi pârâtul – sunt diver gente. Reclamantul urmăreşte adeseori ca

litigiul să fi e soluţionat cât mai grabnic cu putinţă, iar pârâtul poate fi interesat în temporizarea

judecăţii, pentru a obţine un răgaz în realizarea obligaţiilor sale.

Concilierea celor două interese – interesul general şi interesul părţilor – se realizează numai prin

stabilirea de către lege a unor termene cu o durată medie. Asemenea termene pot conduce şi la o mai

bună administrare a justiţiei, căci termenele prea scurte ar putea dăuna calităţii actului de justiţie, iar

termenele prea lungi ar duce la restabilirea cu întârziere a situaţiei juridice încălcate sau nesocotite,

ceea ce ar constitui prin ea însăşi o gravă injustiţie.

2. Clasificarea termenelor de procedură . 1. După modul de stabilire se distinge între

termenele legale, judecătoreşti şi convenţionale. Astfel cum am arătat, majoritatea termenelor fac

parte din prima categorie. Terme nele legale sunt stabilite în mod expres de lege. Au acest caracter

termenele pentru exer citarea căilor legale de atac, termenele prevăzute pentru pronunţarea şi

redactarea hotărârii, termenele stabilite pentru citarea părţilor şi comunicarea unor acte de procedură.

Termenele legale se subdivid la rândul lor în termene legale perfecte sau fixe şi ter mene

legale imperfecte. Cele dintâi sunt stabilite în mod uniform de lege, respectiv fără putinţa de a fi

modifi cate de către instanţa de judecată. Termenele imperfecte se caracterizează, dimpotrivă, prin

posibilitatea modifi cării lor de către judecător, fie în sensul prelungirii, fie în sensul scurtării

duratei lor.

Fixitatea termenelor de procedură constituie o caracteristică importantă a tuturor termenelor

legale. Aşa sunt, de pildă, termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, precum şi majoritatea

termenelor stabilite în materia executării silite. Legea permite judecătorului să mărească sau să

micşoreze durata unui termen legal numai în mod excepţional . Astfel, de pildă, termenul pentru

declararea recursului poate fi prelungit cu încă cinci zile dacă preşedintele instanţei apreciază că

cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; înăuntrul acestui termen partea va

putea reface cererea de recurs [art. 303 alin. (5) C.proc.civ.].

Termenele judecătoreşti sunt acelea pe care instanţa le stabileşte în cursul procesului. Aceste

termene se caracterizează prin aceea că ele pot fi schimbate, reduse sau prelungite de instanţa de

judecată, în funcţie de necesităţi. Astfel, de pildă, în ipoteza în care pârâtul locuieşte în străinătate

instanţa poate stabili un termen mai îndelungat [art. 1141 alin. (4) C.proc.civ.].

O parte a doctrinei recunoaşte şi categoria termenelor convenţionale, adică a acelor termene

119

care sunt stabilite de părţi în cursul procesului civil . Termenele stabilite de lege nu pot forma

obiect de negociere din partea părţilor. Datorită acestui fapt termenele conven ţionale au un

caracter cu totul excepţional. Cu toate acestea, o atare categorie de termene procedurale este

recunoscută de lege în unele cazuri. În acest sens se menţionează în mod special termenul stabilit

prin convenţia arbitrală în condiţiile art. 341 alin. (2)1 C.proc.civ. Acest termen este unul cu

semnificaţii procedurale, dar care este cuprins în primul rând într-un act de drept material, adică

într-un act ce premerge sesizării organului de arbitraj sau de jurisdicţie. Există şi unele termene

procedurale în stabilirea cărora voinţa părţilor are un rol determinant. Aşa este cazul termenului

solicitat şi stabilit de ambele părţi pentru executarea unei tranzacţii.

2. După caracterul lor, termenele de procedură pot fi : imperative sau prohibitive.

Termenele imperative sau active sunt acelea care impun exercitarea unor drepturi sau

îndeplinirea unor acte de procedură în perioada de timp stabilită. Au acest caracter, de

exemplu, termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, termenul pentru depunerea

acţiunii reconvenţionale etc.

Termenele prohibitive sau de inhibiţie sunt acelea care interzic înăuntrul lor îndepli nirea vreunui

act de procedură. Astfel, bunăoară, art. 434 C.proc.civ. interzice organului de executare să

procedeze la efectuarea vânzării, în materia executării silite mobiliare, în mai puţin de două

săptămâni de la data procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului prevăzut la art.

431 alin. (2).

3. După modul lor de calcul, termenele de procedură pot fi clasifi cate în termene statornicite pe

ani, luni, săptămâni, zile şi ore. Modul de calcul al acestor termene este diferit, astfel cum vom

arăta în cele ce urmează.

4. După efectele pe care le produc, termenele de procedură se împart în termene absolute şi

termene relative. Termenele absolute sunt acele termene care prescriu o conduită obligatorie,

atât pentru părţi cât şi pentru instanţă, astfel că nerespectarea acestora determină aplicarea sancţiunii

decăderii sau a nulităţii.

Termenele relative sunt acelea care nu influenţează în mod hotărâtor asupra desfăşurării

procesului; nerespectarea acestor termene nu conduce la aplicarea de sancţiuni procedurale. Are

acest caracter termenul de 7 zile pentru pronunţarea hotărârii [art. 260 alin. (1) C.proc.civ.],

precum şi acela de 30 de zile pentru motivarea ei [art. 264 alin. (1) C.proc.civ.]. Nerespectarea acestor

din urmă termene poate antrena doar sancţiuni pentru judecători.

3. Durata termenelor de procedură . Orice termen de procedură un punct de plecare şi un

punct de împlinire, iar între acestea se interpune un interval de timp care reprezintă însăşi

substanţa termenului. Art. 102 C.proc.civ. instituie un principiu în această materie: „Termenele

încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”.

În legătură cu punctul de plecare al termenului de procedură civilă, legea recunoaşte şi altor

120

acte o valoare echivalentă cu aceea a comunicării. Codul de procedură civilă admite aplicarea

principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor juridice în această materie în următoarele

situaţii: a. termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută numai o dată cu

somaţia de executare [art. 284 alin. (2) C.proc.civ.]; b. dacă apelul a fost declarat înainte de

comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată pe data depunerii cererii de apel [art. 284

alin. (3) C.proc.civ.]; c. termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a solicitat comunicarea de

la data când a cerut-o [art. 102 alin. (2) C.proc.civ.].

Punctul de împlinire al termenului de procedură îl reprezintă data la care actul de procedură

mai poate fi îndeplinit (în cazul termenelor imperative), respectiv momentul de la care se poate

proceda valabil la întocmirea actului (în cazul termenelor prohibitive). În determinarea duratei

termenelor de procedură şi mai ales a momentului fi nal al acestora trebuie să ţinem seama şi de

dispoziţiile art. 104 C.proc.civ. Potrivit textului menţionat: „Actele de procedură trimise prin poştă

instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul

poştal înainte de împlinirea lui”.

În pofida fixităţii şi continuităţii lor termenele de procedură sunt totuşi susceptibile de

întrerupere şi suspendare. În materie procedurală cauzele de întrerupere şi suspendare nu sunt

sistematizate de legiuitor ca şi în domeniul prescripţiei dreptului la acţiune . Există însă dispoziţii

disparate în Codul de procedură civilă cu privire la întreruperea şi suspendarea termenelor de

procedură. Unele din cauzele de întrerupere şi de suspendare au un caracter general, iar altele sunt

statornicite de lege doar în anumite materii.

Suspendarea termenelor este o instituţie a cărei sferă de aplicare este restrânsă în siste mul

Codului de procedură civilă. Ea poate fi întâlnită în materia termenului de perimare. Cazurile de

suspendare ale termenului de perimare sunt precizate în art. 250 C.proc.civ.

4. Calcularea termenelor de procedură . Modul de calcul al termenelor de procedură este

determinat în mod expres de lege. În acest sens se face distincţie între termenele stabilite pe ani,

luni, săptămâni, zile şi ore. Regulile privitoare la modul de calcul al termenelor de procedură sunt

precizate în art. 101 C.proc.civ.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se

împlinesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Dacă ter menul începe

să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează să se sfârşească într-o lună care nu are o asemenea zi,

el se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii.

Sistemul de calcul este diferit însă în cazul termenelor statornicite pe zile şi pe ore. Astfel,

potrivit art. 101 alin. (1) C.proc.civ. termenele se calculează pe „zile libere, neintrând în socoteală

nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul”. Prin urmare, în cazul termenelor

procedurale statornicite pe zile legiuitorul a adoptat sistemul cel mai avantajos pentru partea în

favoarea căreia a fost instituit termenul, respectiv acela al termenului exclusiv. Aceasta înseamnă

121

că nu se ia în calculul termenului de procedură nici ziua când el a început să curgă – dies a quo – şi

nici ziua când acesta se sfârşeşte – dies ad quem .

În dreptul comparat sunt cunoscute şi alte sisteme cu privire la calcularea termenelor

statornicite pe zile. Evident că în funcţie de sistemul adoptat partea va avea la dispoziţie un

interval de timp diferit pentru îndeplinirea aceluiaşi act procedural. Unul din sistemele adoptate este

acela al termenului inclusiv. Într-un atare sistem se ia în calcul atât ziua de pornire, cât şi cea de

împlinire a termenului. Un sistem cunoscut şi promovat pe plan le gislativ este şi acela al termenului

intermediar. În acest sistem, se ia în calcul doar ziua de împlinire a termenului de procedură, cu

excluderea zilei de pornire a acestuia; altfel spus, doar ziua de pornire a termenului se exclude din

calculul termenului de procedură .

Sistemul adoptat de legiuitorul român este cel mai avantajos, şi el se impune cu deosebire

în cazul termenelor având o durată relativ scurtă. Acest sistem se întemeiază, în esenţă, pe ideea că

termenul de procedură trebuie să fi e integral şi efectiv. Regula termenului calculat pe zile libere se

aplică tuturor termenelor de procedură calculate pe această unitate de timp (pe zile). Observăm că

în această privinţă legea nu face distincţie între termenele imperative şi cele prohibitive. Totuşi în

literatura de specialitate mai veche s-a apreciat că sistemul analizat nu este aplicabil în cazul

termenelor prohibitive.

Codul de procedură civilă determină şi modul de calcul al termenelor stabilite pe ore.

Asemenea termene sunt relativ reduse în sistemul legislaţiei noastre şi ele sunt prevăzute de Codul

de procedură civilă în special în materia executării silite. În acest sens art. 101 alin. (2) C.proc.civ.

precizează că termenele statornicite pe ore „încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare”.

Şi în acest caz legiuitorul a adoptat sistemul cel mai favorabil pentru părţi. Într-adevăr, termenul

statornicit pe ore ar trebui calculat de momento ad momentum sau pe ore libere, după norma pe

care legea o dă în privinţa termenelor pe zile . Un atare mod de calcul s-ar justifi ca prin scurtimea

relativă a terme nelor şi prin necesitatea de a asigura integritatea duratei lor în folosul părţilor . Cu

toate acestea, legiuitorul a utilizat un alt sistem, acela a calculării termenului începând de la miezul

nopţii zilei următoare . Prin urmare, în calculul termenului nu se va lua în considerare timpul scurs

în ziua îndeplinirii actului de procedură; termenul va începe să curgă de la ora 00 a zilei următoare. În

acest fel, părţile vor avea întotdeauna un termen mai lung cu câteva ore decât acela expres

determinat de lege.

O dispoziţie procedurală deosebit de utilă este prevăzută în art. 101 alin. (5) C.proc.civ. Potrivit

acestei dispoziţii legale, termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când

serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Este o

dispoziţie de favoare pentru părţi, întrucât ea le creează acestora posibilitatea fi rească de a folosi

în mod efectiv întreaga durată a termenului defipt de lege. Asemenea dispoziţii procedurale, pentru

motivarea arătată, se regăsesc în majoritatea legislaţiilor procesuale .

122

Dispoziţiile prevăzute în art. 101 alin. (5) C.proc.civ. se aplică tuturor termenelor

procedurale, legea nefăcând din acest punct de vedere nici o distincţie. Prin urmare, norma de

favoare menţionată trebuie aplicată şi termenelor statornicite pe ore. Legea noastră procesuală nu

se referă însă la zilele de sărbătoare legală care se situează înăuntrul termenului de procedură. Aşa

fi ind, zilele de sărbătoare legală sau oricare alte zile în care serviciul este suspendat vor intra în

calculul termenului de procedură .

Precizăm că modul de calcul consacrat în art. 101 C.proc.civ. este aplicabil numai

termenelor de procedură, iar nu şi termenelor de prescripţie a dreptului la acţiune . Acestea din

urmă sunt cârmuite de dispoziţiile Codului civil şi ale Decretului nr. 167/1958.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

TEMĂ PENTRU ACASĂ: sisteme şi modalităţi de calcul al termenelor .

Tema IX. Sancţiunile procedurale. Nulitatea actelor de procedură . Decăderea

Perimarea. Amenzile judiciare. Cheltuielile de judecată .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea conceptului de sancţiune procedurală şi a

trăsăturilor unora din sancţiunile cele mai importante .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea principiului şi fundamentării

instituirii sancţiunilor procedurale ; deprinderea regimului sancţiunilor şi modului în care ele

operează .

III. Cuvinte cheie – sancţiune procedurală, nulitate, decădere, perimare, amendă judiciară,

cheltuieli de judecată .

IV. Structura modulului de studiu : 1. Rolul sancţiunilor procedurale . 2. Nulitatea . 3.

Decăderea . 4. Perimarea .

V. Rezumat – tema analizează conceptul de sancţiune procedurală şi expune caracterele unora

din sancţiunile cele mai importante (nulitatea, decăderea, perimarea, amenzile judiciare,

cheltuielile de judecată) .

Conţinutul temei : 1. În întreaga istorie a dreptului sancţiunile au constituit o componentă

123

esenţială a sistemului juridic. Sancţiunea, sub diferitele sale forme de manifestare, intervine ori de

câte ori exigenţele legii au fost nesocotite. Ele sunt prezente cu necesitate şi în activitatea

procesuală. De altminteri dreptul procesual civil este considerat adeseori şi ca un drept

sancţionator. Sancţiunile procedurale au în toate situaţiile un rol deosebit de important, întrucât ele sunt

destinate să contribuie la o optimă administrare a justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni procedurale,

consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne doar formală .

2. Nulitatea . Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul

nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura

respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic.

Clasificarea nulităţilor . Doctrina şi legea disting între nulităţile absolute şi relative. Este cea

mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii practice sunt deosebite,

căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza

acestei distincţii vizează natura normelor procedurale încălcate.

Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi (regim juridic): pot fi invocate în

orice fază a procesului civil; pot fi invocate de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din ofi

ciu; viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite.

Nulităţile relative au un regim juridic diferit şi care prezintă, în esenţă, următoarele

trăsături: pot fi ridicate numai in limine litis, respectiv cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau

imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat; pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia a fost

edictată norma procedurală încălcată; viciile unui act afectat de nulitate relativă pot fi asanate.

Literatura de specialitate a căutat să acrediteze ideea că în afara celor două categorii de

nulităţi ar mai exista şi o a treia categorie, anume aceea a „actelor de procedură inexistente”. Pentru

fundamentarea acestei concepţii în dreptul procesual civil s-au împrumutat unele argumente din

dreptul civil . Apreciem că teoria „actelor juridice inexistente” nu-şi găseşte nicio justificare în

dispoziţiile Codului de procedură civilă. Pe plan jurisprudenţial, teza enunţată este lipsită de orice

interes practic, ea caracterizându-se şi printr-o mare impreciziune. Iar dificultăţile unei atare

concepţii apar mai cu seamă în planul activităţii practice. Se impune şi precizarea esenţială că, pentru

lipsa unor cerinţe esenţiale ale actului juridic procedural, legea a instituit în mod expres sancţiunea

nulităţii, iar nu aceea a inexistenţei.

O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale.

Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulităţile exprese

sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege.

Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în nesocotirea

principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil, fără ca sancţiunea nulităţii să

fie prevăzută expressis verbis .

124

Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele

două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de

procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de

procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o

consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-

un raport de dependenţă funcţională.

Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul

distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor a

căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în

cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actului de procedură. Dimpotrivă,

nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură,

cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru,

depunerea recursului direct la instanţa superioară etc.

Nulităţi totale şi nulităţi parţiale. Distincţia se întemeiază pe întinderea efectelor

distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul

civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin

scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îşi are

justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în

materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost

nesocotite.

În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de

pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control

judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii,

partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat.

În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile

judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o

hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură

doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul

distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele operează.

În prezent, nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, trebuie să

fie constatate pe cale judecătorească.

• Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse condiţiile generale

ale nulităţii, anume:

- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;

- producerea unei vătămări;

125

- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

Valorificarea nulităţilor în procesul civil . În sistemul nostru procesual, nulităţile nu operează

ope legis, ci ele trebuie constatate de organele judiciare. Nulitatea nu poate fi constatată decât

după ce ea a fost invocată în anumite condiţii. Aşadar, valorificarea nulităţilor în procesul civil

presupune invocarea, constatarea şi declararea nulităţilor.

O primă etapă în valorifi carea nulităţilor vizează invocarea lor. Art. 108 statuează :

„Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii.

Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce. Neregularitatea

actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după

această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Nimeni nu poate invoca

neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”.

Restricţia la care se referă art. 108 alin. final nu-şi găseşte aplicare în cazul nulităţilor

absolute.

În al doilea rând, deşi art. 108 alin. (1) C.proc.civ. se referă la posibilitatea de invocare a

nulităţilor absolute, instanţele judecătoreşti sunt chiar obligate să procedeze în acest fel în vederea

respectării legalităţii. Obligaţia de a invoca nulitatea subzistă şi pentru procuror. Pentru procuror

invocarea nulităţii apare ca o modalitate specifică de realizare a obligaţiilor sale de serviciu.

Nulitatea relativă se declară însă „numai după cererea părţii care are interes să o invoce”,

adică numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului de procedură.

Valorificarea nulităţilor în procesul civil ridică şi unele probleme privitoare la limitele

de timp în care ele pot fi invocate. Potrivit art. 108 alin. (1) C.proc.civ., nulităţile absolute pot fi

ridicate în orice stare a pricinii, adică atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs.

Caracteristica evidenţiată constituie şi una din notele particulare ale nulităţilor procedurale,

respectiv aceea că ele nu pot fi invocate decât în anumite limite de timp. Cu alte cuvinte, nulităţile

procesuale nu se caracterizează prin imprescriptibilitate. Prin aceasta nulităţile procedurale se

disting de nulităţile de drept substanţial, care, în anumite condiţii, sunt imprescriptibile.

Nulităţile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. În acest sens art.

108 alin. (3) C.proc.civ. precizează că „neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea

nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune

concluzii în fond”. Acest text prezintă şi semnifi caţia de a stabili posibi litatea confirmării actelor

de procedură anulabile.

Nulităţile relative privitoare la însăşi hotărârea pronunţată nu pot fi invocate decât pe calea

apelului .

Nulităţile relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost respinse, pe calea

ordinară de atac a apelului. De asemenea, nulităţile relative determinate de însăşi activitatea instanţei

126

de control judiciar pot fi invocate, în faţa instanţei respective, cel mai târziu la prima zi de

înfăţişare următoare.

În legătură cu invocarea nulităţilor trebuie să mai precizăm că acest lucru se realizează în

sistemul nostru procesual prin două modalităţi: excepţia de nulitate şi căile de atac. Excepţia de

nulitate reprezintă singura modalitate de invocare a nulităţii în faţa instanţei de fond. Aceasta

deoarece, în mod natural, judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei – iudex actionis iudex est

exceptionis. În cazul în care excepţia a fost respinsă de instanţa de fond, sau când nulitatea vizează

însăşi hotărârea atacată, neregularităţile procedurale vor putea fi reiterate, respectiv invocate, în faţa

instanţei de control judiciar.

Nulitatea nu îndeplineşte numai o funcţie sancţionatoare, căci scopul este salvarea actului

juridic ori de câte ori acest lucru este posibil. În acest fel, nulităţile se înfăţişează şi ca veritabile

remedii procesuale. Posibilitatea regularizării actelor de procedură este prevăzută în mod expres

în art. 106 alin. (2) C.proc.civ. : „Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor

săvârşite cu privire la actele de procedură”. În pofi da modului de redac tare, noi apreciem că art. 106

alin. (2) C.proc.civ. vizează o obligaţie de regularizare a actelor de procedură. Existenţa acestei

obligaţii nu face nicio îndoială în privinţa nulităţilor absolute. Soluţia este în concordanţă şi cu

principiul rolului activ al judecătorului, dar şi cu concepţia modernă asupra nulităţilor, astfel cum

aceasta este consacrată chiar prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

Situaţia este diferită însă în cazul nulităţilor relative, de vreme ce acestea sunt insti tuite doar în

interesul părţilor litigante. Într-o asemenea situaţie, obligaţia de regularizare a actelor de procedură

are doar un caracter relativ .

Efectele nulităţii în procesul civil . Odată constatată şi declarată, nulitatea produce importante

efecte procesuale. Efectele nulităţii se concretizează, în principal, în invalidarea actului de

procedură. Ineficienţa actului de procedură se produce din momentul declarării nulităţii de către

instanţa competentă.

Nulitatea determină ineficienţa actului şi suprimarea efectelor ce s-au produs deja, indiferent

de natura normelor de procedură încălcate. Cu alte cuvinte, nulitatea – absolută sau relativă –

produce aceleaşi efecte juridice. Dacă prin actul anulat s-au luat anumite măsuri acestea nu se vor

mai aduce la îndeplinire; dacă actele s-au executat între timp ele nu vor fi luate în considerare, în

sensul că nu-şi vor realiza funcţia lor procesuală.

Regula potrivit căreia actul nul nu are niciun efect vizează numai funcţia procedurală a

acestuia . Aceasta înseamnă că actul poate produce totuşi unele efecte deşi a fost anulat de instanţă.

Desigur, alte efecte decât acelea destinate realizării funcţiei proce durale ale actului . Astfel, de pildă,

o tranzacţie anulată pentru vicii de ordin procedural poate conţine o mărturisire cu privire la

dreptul dedus în justiţie. De asemenea, o cerere de chemare în judecată, chiar dacă a fost

127

anulată, poate fi folosită, în funcţie de conţinutul ei, ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un

început de dovadă scrisă.

Legea acordă nulităţilor procedurale şi un efect extensiv, de iradiere a sancţiunii şi asu pra

altor acte de procedură. În acest sens art. 106 C.proc.civ. dispune că: „Anularea unui act de

procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de

sine stătătoare”. Explicaţia consacrării efectului extensiv al nulităţilor proce durale este naturală

şi ea se întemeiază pe caracterul complex şi succesiv al actelor de proce dură. De aceea, actele de

procedură care nu au un fundament logico-juridic, întrucât se întemeiază pe acte viciate, trebuie să fi

e anulate.

O primă precizare, în acest sens, vizează faptul că nulitatea se răsfrânge doar în mod indirect

asupra actelor ulterioare. Aceasta, în sensul că actele ulterioare nu sunt afectate de un viciu

procedural propriu, ineficienţa lor fi ind determinată de constatarea nulităţii unui act anterior.

În al doilea rând, efectul extensiv se răsfrânge doar asupra acelor acte care nu pot avea „o

existenţă de sine stătătoare”. Cu alte cuvinte, efectul de iradiere al nulităţii este con diţionat de

existenţa unui raport de dependenţă între actul anulat şi actele ulterioare.

Nulitatea se poate extinde totuşi şi asupra actelor anterioare sau concomitente. Situaţiile

care determină iradierea nulităţii asupra actelor anterioare sau concomitente sunt extrem de rare. O

atare situaţie se întâlneşte în cazul nerespectării principiului continuităţii dezbaterilor. Astfel,

dacă hotărârea s-a pronunţat de alţi judecători decât cei care au soluţionat fondul, neregularitatea

nu se poate remedia direct în faţa instanţei de control judiciar. Într-o asemenea împrejurare,

instanţa de casare va dispune desfi inţarea hotărârii atacate şi reluarea dezbaterilor în faţa instanţei

de fond. Prin urmare, nulitatea hotărârii pronunţate se răsfrânge şi asupra actelor îndeplinite cu

prilejul dezbaterii cauzei în fond.

3. Decăderea - reprezintă un concept folosit spre a desemna pierderea unui drept procedural ca urmare

a neexercitării sale înăuntrul termenului statornicit de lege. Potrivit art. 103 C.proc.civ.: „Neexercitarea

oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage

decăderea afară de cazul când partea dovedeşte că

a fost împiedicată printr-o împre jurare mai presus de voinţa sa”.

Sancţiunea decăderii nu operează în cazul termenelor prohibitive.

Excepţiile de la sancţiunea decăderii sunt cu totul rare. O atare derogare este prevăzută

chiar în art. 103 C.proc.civ.: „când legea dispune altfel” şi când „partea dovedeşte că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei” să acţioneze înăuntrul termenului defipt de

lege.

Cea de-a doua ipoteză vizează instituţia repunerii în termen . După încetarea împiedicării,

128

va începe să curgă un nou termen de procedură. Potrivit art. 103 alin. (2) C.proc.civ. „actul de

procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării”. Pentru acordarea

beneficiului repunerii în termen mai este necesară o dublă condiţie: partea să indice motivele

împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acesteia şi actul de procedură să fi e îndeplinit

înăuntrul aceluiaşi termen.

Repunerea în termen reprezintă un benefi ciu pe care legea îl acordă părţii în drept să

îndeplinească un act procedural. De aceea, partea interesată trebuie să solicite acordarea unui

atare benefi ciu. Cererea de repunere în termen are un caracter incident şi accesoriu faţă de cererea

principală. Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii incidente revine instan ţei sesizate cu

acţiunea principală. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repunerii în termenul de apel sau de

recurs.

Neformularea cererii de repunere în termen şi neîndeplinirea actului înăuntrul aceluiaşi

termen de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage după sine chiar aplicarea sancţiunii decăderii .

Numai că de data aceasta ne aflăm în prezenţa decăderii din dreptul de a solicita şi obţine

repunerea în termen.

Repunerea în termen are ca efect redobândirea dreptului procedural ex tunc şi în toată

plenitudinea sa.

Efectele decăderii . Decăderea are ca efect principal stingerea tuturor posibilităţilor de punere în

valoare a dreptului neexercitat în termenul legal . Decăderea ca sancţiune procedurală se răsfrânge

uneori şi asupra actelor de procedură îndeplinite în cursul judecăţii. Într-adevăr, decăderea determină

şi anularea actului de procedură îndeplinit după expirarea termenului defipt de lege sau stabilit de

judecător.

4. Perimarea - se înfăţişează ca o sancţiune ce se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare şi

care este determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului.

Natura perimării şi trăsăturile esenţiale ale acesteia decurg chiar din prevederile art. 248

alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text orice cerere de chemare în

judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se

perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de

un an.

Perimarea, la fel ca şi nulitatea, „se constată din oficiu sau la cererea părţii”. Dreptul de a

invoca perimarea aparţine părţii interesate, aceasta fiind de regulă pârâtul, iar în faza apelului

sau recursului, intimatul. Înainte de a fi constatată de către instanţa competentă perimarea

trebuie să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor. Această obligaţie a instanţei rezultă

chiar din dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., text care obligă preşedintele instanţei să

citeze de urgenţă părţile şi să dispună ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor

de procedură în legătură cu perimarea.

129

Sancţiunea perimării se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţa

competentă, a condiţiilor prevăzute de lege. Cu această ocazie instanţa desfăşoară o veritabilă

activitate de judecată. Aşa se explică şi dispoziţia consacrată în art. 252 alin. (1) C. proc. civ.

potrivit căreia preşedintele instanţei este obligat să citeze părţile.

Perimarea are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate

actele îndeplinite în cauză . Reclamantul va avea posibilitatea de a introduce o nouă acţiune

dacă între timp nu s-a prescris dreptul la acţiune . Părţile vor putea folosi dovezile administrate

doar dacă instanţa competentă apreciază că nu este necesară refacerea lor.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1. Noţiunea de termen de procedură .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2. Comentaţi ideea potrivit căreia termenele sunt menite să disciplineze activitatea procesuală .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

130

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3. Ce sunt termenele legale imperfecte ?

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4. Regimul actelor de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5. Definiţi decăderea .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

131

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Sistemul de calcul al termenelor pe zile libere semnifică :

a. nu intră în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul .

b. se ia în calcul doar ziua de împlinire a termenului de procedură, cu excluderea zilei de pornire a

acestuia .

c. nu se iau în calcul duminicile şi sărbătorile legale .

2. Se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare :

a. termenul care include zile de sărbătoare legală .

b. termenul prohibitiv .

c. termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală .

3. Pot fi invocate în orice fază a procesului civil :

a. Nulităţile intrinseci .

b. Nulităţile absolute .

c. Nulităţile proprii .

4. Nulitatea relativă se invocă :

a. de orice parte.

b. numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului .

c. de judecător .

5. Nulitatea :

a. determină invalidarea actului de procedură .

b. poate atrage şi nulitatea actelor următoare .

c. se poate extinde şi asupra actelor anterioare sau concomitente. Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Nulităţile absolute pot fi invocate :

a. doar în instanţa de control judiciar .

b. în orice stare a pricinii .

c. doar la prima zi de înfăţişare ce a urmat după neregularitate .

2. Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul

legal atrage :

a. nulitatea .

b. decăderea .

c. perimarea .

132

3. După perimarea cererii :

a. reclamantul va avea în principiu posibilitatea de a introduce o nouă acţiune.

b. părţile vor putea cere suspendarea judecăţii .

c. părţile vor putea, în principiu, folosi dovezile administrate.

4. Perimarea :

a. se constată din oficiu sau la cererea părţii .

b. se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţă, a condiţiilor prevăzute de lege.

c. este determinată de nerespectarea termenelor de procedură .

5. Repunerea în termen :

a. este determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului .

b. este dispusă de instanţa sesizată cu acţiunea principală .

c. este dispusă când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de

voinţa ei să acţioneze înăuntrul termenului .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: relaţia dintre decădere şi nulitate .

Tema X. Etapa scrisă pregătitoare în primă instanţă. Cererea de chemare în

judecată. Întâmpinarea. Cererea reconvenţională.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea instrumentelor de sesizare şi investire a

instanţei, a rolului lor în procesul civil .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea regulilor procedurale privitoare la

principalele instrumente prin care este investită instanţa de judecată ; însuşirea elementelor,

condiţiilor şi procedurii fiecăreia din aceste cereri ; însuşirea diferenţelor dintre ele .

III. Cuvinte cheie – etapa scrisă pregătitoare, cerere de chemare în judecată, întâmpinare,

cerere reconvenţională.

IV. Structura modulului de studiu : 1. Cererea de chemare în judecată . 2. Întâmpinarea . 3.

Cererea reconvenţională . 4. Prima zi de înfăţişare .

V. Rezumat – tema analizează instrumentele de sesizare şi investire a instanţei (cererea de

chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională), rolul lor în procesul civil,

elementele, condiţiile şi procedura fiecăreia .

Conţinutul temei : 1. Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care

reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare

a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare

133

în judecată. În aceleaşi limite va trebui şi judecătorul să statueze în final asupra pretenţiilor

deduse în justiţie. Judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de părţi: ne eat judex

ultra petita partium.

Art. 112 C. proc. civ. determină elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de

chemare în judecată: a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ; b) Calitatea juridică în care

părţile stau în judecată, atunci când nu stau în numele lor propriu ; c) Obiectul cererii şi valoarea

lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă ; d) Arătarea motivelor de

fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere ; e) Arătarea dovezilor pe care se

sprijină fiecare capăt de cerere ; f) Semnătura .

În unele cazuri, legea prevede anumite menţiuni suplimentare pentru cererea de sesizare a

instanţei de judecată, cum este cazul cererii de divorţ (art. 6131 C. proc. civ.), cererii de partaj

(art. 6732 C. proc. civ.) etc. Dimpotrivă, în alte situaţii numărul elementelor pe care trebuie să le

cuprindă cererea este mai redus, cum este cazul sesizării în cadrul procedurii necontencioase (art.

331 C. proc. civ.).

Cererea de chemare în judecată produce efecte importante, unele dintre ele de natură

strict procedurală, iar altele cu implicaţii şi asupra raportului de drept substanţial : a) Cererea de

chemare în judecată „crează instanţa”, în sensul că învesteşte organul de jurisdicţie cu

soluţionarea unei pretenţii civile concrete. Din momentul înregistrării cererii de chemare în

judecată ia naştere un nou raport juridic întrepărţi – un raport procesual - care generează drepturi

şi obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă ; b) Cererea de chemare în judecată

determină cadrul procesului civil cu privire la părţi şi cu privire la obiectul litigiului. În

aceste limite, determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se pronunţe şi

instanţa de judecată. c) Cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă.

d)Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia. e) Promo-varea cererii de chemare în

judecată face să înceteze buna-credinţă a posesorului.

f) Cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu

erau producătoare de dobânzi. g) Cererea de chemare în judecată produce efectul

transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict personal asupra moştenitorilor.

2. Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretenţiile

formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale.

Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit

art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului. Prin

întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de ordin

strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetenţa

instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepţiile de fond, cum

134

sunt prescripţia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat . În mod firesc în faza iniţială a

procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de modul de

învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare.

Neregularităţile ivite ulterior primei zile de înfăţişare se pot invoca de îndată şi oral în faţa

instanţei.

b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.

Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare

capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să

realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în

cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea ca răspunsul

pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.

c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea

dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii

de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în

acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o

negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său. Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să

treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau

existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau

puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit

principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în

aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin urmare,

dacă se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate elementele de identificare a

acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor alătura în copie la întâmpinare.

d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru

care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

Întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt plus un exemplar pentru

instanţă. Dacă mai mulţi reclamanţi au un reprezentant comun întâmpinarea poate fi depusă

pentru aceştia într-un singur exemplar.

De asemenea, la întâmpinare se alătură şi copii certificate după înscrisurile de care

pârâtul înţelege să se folosească în apărare.

Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe

defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din

dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale.

Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu

faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată.

3. Cererea reconvenţională . Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau

135

prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare

defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este

oferită de lege pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat:

„Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere

reconvenţională”.

În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca actul

procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de

reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta

având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o

acţiune civilă separată.

Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea

principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a acţiunii

reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are un caracter

de principiu.

Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu, de natură

a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare convergentă a unor

raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit şi un

corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă

„numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”.

Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în unele

cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală. Astfel,

potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va

judeca împreună cu cererea principală”.

4. Prima zi de înfăţişare . În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment

esenţial al dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare.

La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele elemente de

bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi poate modifica

acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi în legătură cu schimbarea

obiectului sau a cauzei.

Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune

noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate

pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum rezultă, în mod implicit din textul

comentat, noul termen se acordă de către instanţă la cererea reclamantului. Termenul se acordă

în scopul întregirii sau modificării cererii. Prin urmare, legea distinge între două categorii de

cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale.

136

În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor cuprinse în

art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al aceluiaşi text. Şi într-

adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere adeseori situaţii

imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât.

Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin precizările făcute de reclamant în condiţiile art. 132

alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de aceea s-a mai statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu

mai multe decenii, că dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va

dispune amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă

în care s-au trecut precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul apărării

pârâtului impune aceasta.

Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu. Astfel, la

prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în raport cu cererea

modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea solicita un termen pentru a

propune dovezile în apărare.

Art. 134 C. proc. civ. defineşte prima zi de înfăţişare ca aceea în care părţile, legal citate,

pot pune concluzii. Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată. Primul

termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt întrunite cumulativ cele

două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată pune concluzii.

Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă.

Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este

depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, la prima zi de înfăţişare

se conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel

cum se afirmă în limbajul practicienilor, „se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui să

manifeste chiar din acest moment un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca

obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

137

Tema XI. Dezbaterea cauzei în şedinţă publică. Şedinţa de judecată. Excepţiile

procedurale. Administrarea probelor în procesul civil. Teoria generală. Definirea

noţiunii. Condiţii de admisibilitate. Sarcina probei. Clasificarea probelor. Asigurarea

dovezilor. Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil. Actele de dispoziţie ale

părţilor. Suspendarea procesului. Încheierea de şedinţă.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea etapei dezbaterilor publice şi contradictorii ;

prezentarea instituţiei excepţiilor de procedură, a teoriei probelor, a unor incidente în

desfăşurarea procesului şi a consideraţiilor referitoare la încheierea de şedinţă .

II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea regulilor referitoare la şedinţa de

judecată, cadrul dezbaterilor publice şi contradictorii ; stăpânirea corectă a utilizării excepţiei

de procedură ; stăpânirea regulilor procedurale de fond şi de formă privind administrarea

probelor ; deprinderea regulilor procedurale referitoare la unele incidente ce pot apare în

desfăşurarea procesului .

III. Cuvinte cheie – şedinţa de judecată, excepţii de procedură, probe, incidente de

procedură, acte de dispoziţie, suspendarea judecăţii, încheiere de şedinţă .

IV. Structura modulului de studiu : 1.Conceptul de excepţie. 2.Excepţia de necompetenţă . 3.

Excepţia de litispendenţă. 4.Excepţia de conexitate. 5.Excepţia puterii lucrului judecat . 6.

Administrarea probelor. 7.Dovada cu înscrisuri. 8.Dovada cu martori. 9.Expertiza. 10 .Cercetarea

la faţa locului . 11.Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi . 12

.Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil.

V. Rezumat – tema analizează succesiv noţiunile şi conceptele de excepţie de procedură

(noţiune, clasificare, reguli procedurale, principalele excepţii de procedură), probe şi

administrare a probelor (definiţie, condiţii, clasificare), prezintă regulile procedurale privind

administrarea fiecărui mijloc de probă ; sunt prezentate şi incidentele ce pot surveni în

desfăşurarea procesului (actele de dispoziţie, împrejurările ce conduc la suspendarea judecăţii

), şi de asemenea încheierea de şedinţă .

Conţinutul temei : 1. Excepţiile de procedură . Conceptul de excepţie evocă, în limbajul

obişnuit, orice abatere de la o regulă generală şi provine din substantivul latin exceptio, care

înseamnă „a lua din”, „a împuţina”, „a anihila”. Cu această din urmă semnificaţie termenul de

excepţie s-a folosit şi în dreptul roman spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite

condamnarea sa ori numai să obţină o întârziere a judecăţii. Dar, despre excepţie nu se poate

vorbi făcându-se abstracţie de noţiunea de apărare. Iar aceasta deoarece într-un sens larg prin

apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine respingerea cererii

138

reclamantului sau numai întârzierea judecăţii.

Într-adevăr, pârâtul este îndreptăţit să întrebuinţeze cele mai diverse procedee spre a

obţine apărarea intereselor sale. În acest scop, pârâtul poate nega faptele alegate de pârât, poate

nega însăşi existenţa dreptului afirmat de reclamant, poate invoca stingerea dreptului şi a

obligaţiei sale corelative, dar poate invoca şi împrejurări formale de natură a conduce la

amânarea judecăţii, la constatarea inadmisibilităţii acţiunii etc.

Prin urmare, în acest înţeles larg conceptul de apărare cuprinde şi acele obiecţiuni care se

referă la fondul dreptului cât, şi acelea care vizează partea formală a judecăţii. În înţeles restrâns,

apărarea pârâtului desemnează obiecţiunile prin care se urmăreşte combaterea directă a

pretenţiei ca nedreaptă sau inexistentă ori stinsă printr-o clauză ulterioară. În acest sens opunerea

pârâtului la cererea reclamantului poartă denumirea de apărare de fond. Prin apărarea de fond

pârâtul acceptă ca lupta judiciară să aibă loc pe „terenul” organizat de reclamant prin actul de

sesizare; iar, în final, pârâtul urmăreşte pe calea acestei apărări să obţină respingerea acţiunii ca

nefondate.

Conceptul strict procedural de excepţie este legat însă de partea formală a judecăţii.

Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul urmăreşte, fără a nega

existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Există o mare diversitate de excepţii de procedură: unele dintre ele sunt expres reglementate de

lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale şi chiar din

ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Toate au însă o caracteristică comună: de a

supune judecătorului o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei. În

acest fel, prin intermediul excepţiei „terenul” luptei judiciare se transferă în sfera procedurală.

2. Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa

instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare

la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Cel mai

adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin

chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi

invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din oficiu.

Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală,

conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”.

Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau

printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă,

respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pronunţarea

unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată.

Împotriva încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de

atac a apelului şi recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi

139

exercitată numai odată cu fondul cauzei. Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C.

proc. civ. în scopul de a evita tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a căii

ordinare de atac. Dar, o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond partea

interesată va putea invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură cu modul de rezolvare a

excepţiei de necompetenţă.

În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se pronunţă

printr-o hotărâre de declinare a competenţei. Hotărârea de declinare a competenţei are drept

efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu

atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.

3. Excepţia de litispendenţă . Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai

multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea

reprezintă o împrejurare anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina

pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului firesc de

administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivit art. 163 alin.

(1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de

aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.

Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei triple

identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa anticipează

asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că litispendenţa este

guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat.

Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ: a) Existenţa

unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor

instanţe deopotrivă competente. c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond.

Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei.

În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi

învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul

menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate

cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la

instanţa mai mare în grad.

4. Excepţia de conexitate . În cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar

care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite.

Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şi condiţiile conexităţii.

Aceste condiţii se referă la: existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi

instanţă, sau la instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte

comună ; existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe

140

procese.

5. Excepţia puterii lucrului judecat . Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da

eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleaşi chestiuni litigioase.

Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i

determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la tripla

identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa).

Instanţa de judecată, după examinarea temeiniciei excepţiei invocate, se va pronunţa după

caz printr-o hotărâre sau încheiere. Judecătorul va pronunţa o hotărâre ori de câte ori găseşte

excepţia ca fiind întemeiată. Prin hotărâre instanţa va dispune respingerea acţiunii. Dimpotrivă,

în cazul în care instanţa găseşte excepţia neîntemeiată, va pronunţa o încheiere interlocutorie şi va

proceda la soluţionarea în continuare a cauzei. Încheierea pronunţată în aceste condiţii poate fi

atacată numai o dată cu fondul cauzei.

Codul de procedură penală consacră un articol special sub denumirea marginală de

„Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile în penal”. Potrivit art. 22 alin. (1)

C. proc. pen. „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa

instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a

săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Prin urmare, autoritatea lucrului judecat a deciziei penale

este reţinută de legiuitor cu privire la trei elemente definitorii ale acţiunii: existenţa faptei,

persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia autorului.

6 . Administrarea probelor . Administrarea probelor reprezintă o operaţie complexă şi deosebit

de importantă în desfăşurarea procesului civil. Doar arareori procesul civil se poate soluţiona fără

să fie necesară administrarea unor probatorii adecvate. Acest lucru se realizează, mai cu seamă, în

cazul soluţionării procesului civil pe baza unor incidente (ca urmare a invocării unor excepţii

dirimante) sau pe baza unor acte de dispoziţie ale părţilor. Verificarea temeiniciei acţiunii şi a

pretenţiilor invocate în faţa judecătorului implică însă cu necesitate administrarea de probe.

Importanţa probelor în procesul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul latin „Idem est

non esse aut non probari” (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului).

În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru. Dispoziţii

privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă. Astfel,

în Codul civil întâlnim dispoziţii privitoare la probe în Capitolul IX intitulat: „Despre probaţiunea

obligaţiilor şi a plăţii”, situat în Titlul III al Cărţii a III-a. Dispoziţiile din această parte a Codului

civil se referă, în esenţă la sarcina probei, la condiţiile şi forţa probantă a principalelor mijloace

de probă (înscrisuri, mărturia, prezumţiile şi mărturisirea).

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii privitoare, îndeosebi, la administrarea

probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secţiunea a III-a, intitulată „Administrarea

dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a). Codul de procedură

141

civilă reglementează însă şi unele mijloace de probă neprevăzute de Codul civil, respectiv

expertiza şi cercetarea la faţa locului.

Pe de altă parte, unele probe prezintă şi anumite particularităţi. Avem în vedere obligaţiile

comerciale a căror probaţiune este supusă şi unor reguli deosebite statornicite în Codul

comercial. În acest sens facem precizarea că art. 46-57 C. com., din Titlul V, intitulat „Despre

obligaţiunile comerciale în general”, conţine precizări privitoare la regimul probelor în materie

comercială. Semnificative în această privinţă sunt dispoziţiile art. 46 C. com., text potrivit căruia

obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură

privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor şi cu

martori.

În literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii spre a determina diferite categorii

de probe. Dintre acestea le vom evoca pe cele mai semnificative, mai ales din punct de vedere

procedural.

O primă clasificare se face în funcţie de locul în care se efectuează dovezile. Pe baza

acestui criteriu, se consideră că probele care se administrează în faţa instanţei de judecată sunt

probe judiciare. În schimb, toate dovezile care se produc în afara instanţei de judecată poartă

denumirea de probe extrajudiciare. Probele administrate într-un alt proces pot fi utilizate şi într-

un alt litigiu, dar în acest caz ele nu au un caracter judiciar, întrucât un atare procedeu constituie o

excepţie de la principiul nemijlocirii. Prin urmare, caracterul judiciar sau extrajudiciar al unei

probe se analizează în raport cu instanţa care judecă litigiul, iar nu în raport cu locul în care se

desfăşoară cercetarea judecătorească. Astfel, de pildă, administrarea probei cu martori cu prilejul

unei cercetări realizate de instanţă la faţa locului păstrează toate atributele unei probe judiciare.

În funcţie de izvorul lor original sau derivat probele pot fi primare şi secundare. Probele

primare sunt acelea care provin dintr-o primă sursă, adică cele care implică un raport direct,

nemijlocit, între probă şi fapt. Astfel, înscrisurile semnate de părţi, depoziţiile martorilor care au

asistat personal la producerea unor fapte etc. sunt probe primare. Copiile de pe înscrisuri şi

depoziţiile martorilor ce relatează fapte pe care nu le-au perceput personal sunt probe

secundare. În legătură cu aceste categorii de probe se cuvine să arătăm că instanţele

judecătoreşti trebuie să recurgă pe cât posibil la probe primare. Desigur, recurgerea la unele

probe secundare nu este exclusă, iar uneori ele pot constitui singurele elemente ce pot conduce la

soluţionarea litigiului. Instanţa va trebui însă să privească aceste probe cu multă circumspecţie şi

să le coroboreze ori de câte ori este posibil şi cu alte mijloace de dovadă.

După natura probelor se face distincţie între probele personale şi cele materiale. Primele

cuprind relatări ale omului făcute în forme prescrise de lege (rapoarte de expertiză, mărturisirea

obţinută prin intermediul interogatoriului etc.) în timp ce secundele vizează fapte ce se percep

prin intermediul unui obiect material.

142

În funcţie de legătura dintre faptul generator de drepturi şi probă se face distincţie

între probele directe şi probele indirecte. Probele directe sunt acelea care se află într-o legătură

nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios. Au acest caracter probele materiale,

înscrisurile care constată actul juridic încheiat de părţi, mărturisirea unei părţi etc. Probele

indirecte se caracterizează prin aceea că între faptul generator de drepturi şi dovadă se interpune

un al fapt intermediar. Printr-un asemenea fapt, vecin şi conex, se poate ajunge la stabilirea

raportului juridic litigios. Prezumţiile fac parte din această categorie, întrucât existenţa faptului

generator este indusă, de lege sau de judecător, dintr-un alt fapt vecin şi conex.

În contextul acestor comentarii generale nu putem face abstracţie şi de o categorie aparte

de probe şi la care ne-am referit chiar în rândurile precedente. Ne referim desigur la prezumţii,

care-şi găsesc reglementare numai în Codul civil.

Prezumţiile sunt reglementate în Codul civil, care în art. 1199 le defineşte ca fiind

„consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.”

Codul de procedură civilă în vigoare, ca şi alte legislaţii procesuale, nu conţine referiri

privitoare la administrarea probei prin prezumţii. Asemenea dispoziţii procedurale nici nu sunt

necesare, căci astfel cum rezultă din textul citat anterior, prezumţiile nu sunt altceva decât

consecinţe pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sau mai

puţin cunoscut.

7. Dovada cu înscrisuri . Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în practica

judiciară pentru dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi. Ele pot fi definite ca declaraţii ale

părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau fapte juridice.

În doctrină înscrisurile sunt clasificate după mai multe criterii. Astfel, după scopul urmărit

de părţi înainte de întocmirea lor înscrisurile se împart în înscrisuri preconstituite şi

înscrisuri nepreconstituite. Din prima categorie fac parte înscrisurile autentice, înscrisurile sub

semnătură privată, răbojurile şi orice bilete sau tichete eliberate pentru a dovedi o anumită situaţie.

Sunt înscrisuri nepreconstituite registrele comerciale, registrele casnice şi scrisorile obişnuite

prin care nu se urmăreşte îndeobşte un scop probator.

De asemenea doctrina distinge între înscrisurile semnate şi înscrisurile nesemnate. În

prima categorie amintim înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, iar în cea

din urmă registrele comerciale, precum şi registrele sau înscrisurile casnice.

La rândul lor, înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în înscrisuri originare sau

primordiale, înscrisuri recognitive şi în înscrisuri confirmative. Criteriul distinctiv al unei

atari subdiviziuni îl constituie obiectul înscrisurilor. Înscrisurile originare sau primordiale

sunt acele înscrisuri care sunt întocmite spre a constata existenţa unui anumit raport juridic.

Înscrisurile recognitive sunt întocmite cu scopul de a înlocui un înscris originar dispărut. În

fine, înscrisurile confirmative sunt acele înscrisuri care au menirea, astfel cum o sugerează şi

143

denumirea lor, de a ratifica un act anulabil.

După subiectul de la care emană înscrisurile în literatura de specialitate se mai face

deosebire între înscrisurile oficiale şi înscrisurile neoficiale. Primele emană de la instituţii sau

autorităţi publice, iar cele din urmă sunt opera cetăţenilor. Distincţia aceasta prezintă o anumită

semnificaţie probatorie, respectiv în sensul că înscrisurile oficiale se bucură de un grad mare de

veridicitate.

Cele mai importante înscrisuri sunt cele autentice. Definiţia înscrisului autentic ne este

oferită chiar de art. 1171 C. civ. Potrivit acestui text: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu

solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul

unde actul s-a făcut”.

Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le prezintă.

Printre aceste avantaje menţionăm: înscrisul autentic este însoţit de o puternică prezumţie de

veridicitate, care îl dispensează pe cel care-l invocă de orice dovadă; data înscrisului autentic

face dovadă până la înscrierea în fals; înscrisurile autentice care constată obligaţii au puterea

unui titlu executoriu şi pot fi aduse la îndeplinire fără să fie necesară obţinerea unei hotărâri

judecătoreşti.

Alteori forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a operaţiei

juridice respective. Aşa este cazul donaţiilor (art. 813 C. civ.), ipotecilor convenţionale (art.

1772 C. civ.) şi al înstrăinărilor de terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991).

Puterea doveditoare a înscrisului autentic comportă însă unele circumstanţieri în funcţie

de conţinutul său. În această privinţă se impune să facem distincţie între menţiunile referitoare

la constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile propriu-zise ale părţilor.

Menţiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în faţa organului instrumentator şi

constatate prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), în cadrul şi în limitele atribuţiilor

sale, fac dovadă până la înscrierea în fals. Astfel, de pildă, fac dovada până la înscrierea în fals:

semnăturile părţilor, semnătura agentului instrumentator, menţiunile privind prezentarea şi

identificarea părţilor, locul de încheiere a actului şi data încheierii înscrisului.

În schimb, declaraţiile părţilor nu pot fi verificate, sub aspectul realităţii lor, de către

agentul instrumentator. De aceea enunţurile făcute de părţi şi trecute într-un înscris autentic nu

fac dovadă decât până la proba contrară. Întreaga valoare a unor asemenea declaraţii decurge din

semnătura părţilor. Prin urmare este firesc ca atare declaraţii să aibă aceeaşi putere probatorie

indiferent dacă înscrisul este autentic sau numai sub semnătură privată.

O altă categorie de înscrisuri, şi la care trebuie să ne referim în continuare, frecvent folosite

în practică, este aceea a înscrisurilor sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată

este înscrisul întocmit de una din părţi, de un terţ sau de un mandatar, fără intervenţia vreunei

autorităţi publice, care este semnat de părţi şi care constată o operaţie juridică.

144

De la regula generală potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată este valabil dacă

îndeplineşte o singură condiţie, aceea a semnăturii lui de partea care se obligă, există şi unele

excepţii, în sensul că sunt necesare şi întrunirea altor cerinţe.

O primă excepţie vizează înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice şi pentru care

legea impune cerinţa multiplului exemplar sau cum este denumită în dreptul francez

formalitatea „dublului sau originalului multiplu”.

O excepţie importantă de la principiul libertăţii formelor este făcută şi de art. 1180 alin. (1)

C. civ. Textul menţionat precizează că: „Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă

către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela

care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului

cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să

iscălească”. Formula „bun şi aprobat” nu este o formulă sacramentală; ea poate fi înlocuită

prin expresii echivalente, din care să rezulte însă fără echivoc intenţia debitorului de a se obliga

în cadrul raportului juridic respectiv.

Faţă de terţi data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât din ziua când a

devenit certă. O atare soluţie este statornicită de lege spre a-i ocroti pe terţi împotriva

pericolului de a se trece în înscris o dată nereală (antedatare sau postdatare).

Potrivit art. 1182 C. civ. înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă prin

unul din următoarele mijloace: înfăţişarea înscrisului la o instituţie publică; înregistrarea

înscrisului într-un registru public; relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi în prescurtare, în

actele întocmite de funcţionari; moartea uneia din persoanele care au semnat înscrisul.

La situaţiile menţionate mai sus trebuie să adăugăm şi posibilitatea de acordare a datei

certe de către notarii publici (art. 90 din Legea nr. 36/1995) şi de către avocaţi (art. 3 din Legea

nr. 51/1995).

8. Dovada cu martori . Proba testimonială sau proba prin declaraţiile martorilor reprezintă

unul din mijloacele de dovadă cel mai frecvent folosit în procesul civil.

Martorii sunt persoane străine de proces care relatează, în faţa instanţei de judecată, fapte

sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal.

Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor în faţa instanţei de judecată.

Datorită fragilităţii probei testimoniale şi din cauza înmulţirii proceselor legiuitorul francez

de la 1804 a restrâns admisibilitatea probei testimoniale. Restricţii similare se întâlnesc în

prezent în legislaţia multor state.

În dreptul nostru asemenea restricţii sunt prevăzute în art. 1191 C. civ. Acest text instituie

două reguli restrictive privitoare la administrarea probei cu martori. Prima regulă restrictivă

vizează dovada actelor juridice care depăşesc o anumită valoare. Potrivit art. 1191 alin. (1) C.

civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar

145

pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură

privată”.

A doua regulă restrictivă vizează inadmisibilitatea probei testimoniale împotriva şi peste

cuprinsul unui înscris. Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. „nu se va primi niciodată o dovadă

prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi

zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare

ce nu depăşeşte 250 lei”.

De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale art.

1197 şi 1198 C. civ. consacră unele excepţii importante. Prima excepţie este prevăzută de art.

1197 C. civ., text care precizează că regulile restrictive privitoare la proba cu martori „nu se

aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”. Acelaşi text defineşte începutul de

dovadă scrisă ca „orice scriptură a aceluia ce el reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut

faptul pretins”.

A doua excepţie este prevăzută de art. 1198 C. civ. şi ea se referă la imposibilitatea de a

preconstitui sau păstra o probă scrisă.

După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia întrebări;

mai întâi, întrebările vor fi formulate de partea care a propus audierea martorului, iar apoi de

către partea adversă.. Potrivit textului menţionat, regulile din art. 1191 C. civ. „nu se aplică însă

totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce

pretinde sau a conserva dovada luată”.

Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea preşedintelui, şi

va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor. În prealabil,

martorul va lua cunoştinţă de cuprinsul declaraţiei. Dacă martorul nu voieşte sau nu poate să

semneze se va face menţiune despre această împrejurare. Orice adăugiri, ştersături sau

schimbări în cuprinsul declaraţiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi de

martor sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă.

9. Expertiza . Legea procedurală consacră posibilitatea folosirii expertizei pentru lămurirea

unor probleme de specialitate.

Prin urmare, se poate afirma că expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa

sau părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare

cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

Expertiza poate fi efectuată în cele mai varii domenii: contabil, psihiatric, medical, tehnic,

artistic, chimic, veterinar etc.

Concluziile expertului sau experţilor se consemnează într-un raport de expertiză, care se

depune la biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile şi după verificarea lui este

înaintat instanţei de judecată.

146

Dacă nu este lămurită prin lucrarea efectuată instanţa poate dispune întregirea expertizei

sau efectuarea unei noi expertize (contraexpertiză). Întregirea expertizei se face întotdeauna de

expertul sau experţii care au întocmit raportul de expertiză.

Contraexpertiza se înfăţişează ca o lucrare care trebuie efectuată de aceiaşi experţi sau de

alte persoane, dacă instanţa apreciază că cei dintâi au manifestat nepricepere ori lipsă de

obiectivitate. Suplimentul de expertiză, ca şi contraexpertiza, se ordonă de instanţă din oficiu

sau la cererea părţii nemulţumite de primul raport de expertiză. Întregirea expertizei sau

contraexpertiza trebuie solicitată până la primul termen ce urmează după depunerea raportului

de expertiză.

10 . Cercetarea la faţa locului . Cercetarea la faţa locului, denumită şi cercetare locală,

descindere la faţa locului sau anchetă judecătorească, reprezintă mijlocul prin care instanţa ia

cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de

fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea litigiului.

La termenul fixat, instanţa se deplasează la faţa locului, unde întreaga activitate de cercetare

se desfăşoară cu respectarea regulilor obişnuite de judecată. Constatările făcute de instanţă la faţa

locului urmează să fie consemnate într-un proces-verbal. În cuprinsul procesului- verbal se vor

arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului, constatările instanţei şi susţinerile părţilor.

Instanţa va trebui să manifeste grijă pentru a nu face aprecieri privitoare la puterea doveditoare

a probei materiale cercetate, căci o atare evaluare nu se poate face decât în urma dezbaterilor

contradictorii, prin hotărâre judecătorească.

11 . Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi . Legea instituie

principiul potrivit căruia administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în

litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se

face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată.

De asemenea, legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de către

avocaţi se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura judiciară. De

aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un caracter facultativ .

O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte unui dosar

pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor

înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor fi

numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină.

La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii părţilor vor

prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 241 C. proc. civ. Drept urmare,

instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă acesta este prezentat de avocaţii

implicaţi în procedura de administrare a probelor. După primirea dosarului, instanţa va fixa

147

termenul de judecată pe care-l va da în cunoştinţă părţilor.

12 .Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil.

I . Suspendarea constă în oprirea temporară a cursului judecăţii din motive voite de părţi sau

independente de voinţa lor. Ea constituie un obstacol temporar în normala desfăşurare a

activităţii judiciare. Suspendarea intervine numai în condiţiile determinate de lege.

Cazurile de suspendare a judecăţii sunt statornicite în art. 242-245 C. proc. civ. În funcţie

de cazurile care o determină suspendarea poate fi: voluntară şi legală. Aceasta din urmă poate

fi de drept şi facultativă sau judecătorească.

Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de oricare

dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri scrise sau verbale

formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu respectarea cerinţelor legale, şi de

către instanţă din oficiu.

În toate cazurile, instanţa se pronunţă asupra suspendării printr-o încheiere. Această

încheiere poate fi atacată separat cu recurs.

Legea procesuală determină modalităţile prin care se poate realiza redeschiderea cauzei

suspendate.

Încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă redeschiderea

acestuia. În cazul suspendării voluntare judecata reîncepe doar dacă una din părţi solicită

repunerea cauzei pe rol (art. 245 pct. 1 C. proc. civ.). Instanţa nu poate dispune, din oficiu,

repunerea cauzei pe rol, înainte de împlinirea termenului de perimare. În cazul suspendării

legale de plin drept judecata reîncepe, aşa cum precizează în mod expres art. 245 pct. 2 C. proc.

civ., prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorului, a celui reprezentat

de mandatarul defunct, a noului mandatar, respectiv a administratului judiciar sau a lichidatorului

judiciar. Precizăm că în cazul în care suspendarea s-a dispus pentru moartea uneia din părţi

cererea de redeschidere poate fi făcută de oricare dintre moştenitori.

Redeschiderea cauzei în ipoteza suspendării legale facultative sau judiciare este

reglementată de art. 244 alin. (2) C. proc. civ. Măsura suspendării se dispune datorită

relaţiei de interdependenţă care există între cele două procese. De aceea este firesc ca sistarea

judecăţii să dăinuie până la soluţionarea cauzei de care depinde decizia din procesul supus

suspendării.

II. Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept . Principiul disponibilităţii procesuale

conferă părţilor dreptul de a se desista de la judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar

pârâtului posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată

împotriva sa. De asemenea, părţile pot pune capăt procesului civil printr-o tranzacţie. În sistemul

nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme: renunţarea la judecată şi

148

renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii. La rândul său, achiesarea poate privi

pretenţiile formulate prin acţiune sau chiar hotărârea pronunţată.

Asupra renunţării la judecată instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Prin acest act

procedural instanţa ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la judecată. Potrivit art. 246

alin. (2) C. proc. civ. încheierea se pronunţă fără drept de apel. Încheierea va putea fi atacată însă

cu recurs conform art. 299 C. proc. civ.

Legislaţia noastră procesuală îi conferă reclamantului şi posibilitatea de a renunţa la însuşi

dreptul subiectiv dedus judecăţii.

Din punct de vedere al formei renunţarea la drept se poate face în şedinţă publică sau prin

înscris autentic. Observăm în această privinţă redactarea diferită a textului menţionat anterior

faţă de art. 246 alin. (1) C. proc. civ. Din acest punct de vedere remarcăm că date fiind

consecinţele mai grave ale renunţării la drept legea este mult mai exigentă; ea impune renunţarea

în şedinţă sau printr-un înscris autentic.

Asupra renunţării la drept instanţa se pronunţă printr-o hotărâre. Prin hotărâre, instanţa

dispune, astfel cum prevede în mod expres art. 247 C. proc. civ., respingerea în fond a acţiunii.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 . Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :

1. Definiţi cererea de chemare în judecată .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

2. Care sunt efectele cererii de chemare în judecată ?

____________________________________________________________________________

149

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

3. Definiţi întâmpinarea .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

4. Definiţi cererea reconvenţională .

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

5. Când poate fi disjunsă cererea reconvenţională ?

____________________________________________________________________________

150

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

____________________________________________________________________________

_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Prima zi de înfăţişare :

a. este un moment în care pot surveni modificări cu privire la unele elemente de bază ale

procesului .

b. este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii .

c. este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii în fond .

2. Excepţiile de procedură :

a. sunt apărări de fond .

b. supun judecătorului o chestiune exterioară fondului cauzei .

c. duc la întârzierea judecăţii sau la respingerea acţiunii ca inadmisibilă .

3. Litispendenţa :

a. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate simultan cu

aceeaşi cauză civilă.

b. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate succesiv cu

aceeaşi cauză civilă .

c. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate cu pretenţii

diferite derivând din acelaşi raport juridic .

4. Admiterea excepţiei puterii lucrului judecat conduce la :

a. joncţiunea cauzelor .

b. respingerea acţiunii .

c. trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită .

5. Procesul se poate soluţiona fără administrarea de probe :

a. uneori .

b. niciodată .

c. întotdeauna .

151

Teste grilă de evaluare :

1. Se află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios :

a. probele primare .

b. probele judiciare .

c. probele directe .

2. Renunţarea la drept se poate face :

a. în şedinţă publică .

b. prin înscris autentic .

c. prin înscris sub semnătură privată .

3. Administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza :

a. în orice litigii .

b. numai în litigiile patrimoniale .

c. numai cu acordul părţilor .

4. Regulile restrictive privitoare la proba cu martori (art. 1191 C. civ.) nu se aplică :

a. în cazul actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei.

b. în cazul imposibilităţii de a preconstitui sau păstra o probă scrisă.

c. în cazul când există un început de dovadă scrisă .

5. Faţă de terţi data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât de la :

a. data înfăţişării înscrisului la o instituţie publică .

b. data morţii uneia din persoanele care au semnat înscrisul .

c. data acordării datei certe de către un notar public sau de către un avocat .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: excepţiile de procedură .

TEMĂ DE CONTROL : legătura dintre sancţiuni, excepţii şi probe .

152

• Răspunsurile corecte la testele grilă de autoevaluare :

Tema I : 1 – b, 2 – c, 3 – b, 4 – a, 5 – a .

Tema II : 1 – b, 2 – a, 3 – c, 4 – b, 5 – a,c .

Tema III: 1 – b, 2 – a, 3 – c, 4 – a, 5 – b .

Tema IV : 1 – a, 2 – c, 3 – b, 4 – c, 5 – a,b,c .

Tema V : 1 – a,c, 2 – b,c, 3 – b, 4 – a, 5 – a .

Tema VI : 1 – b, 2 – b, 3 – b, 4 – a, 5 – a .

Tema VII : 1 – a, 2 – b, 3 – a,b,c, 4 – c, 5 – a .

Tema VIII, Tema IX : 1 – a, 2 – b, 3 – b, 4 – b, 5 – a,b,c,

Tema X,

Tema XI : 1 – a,b, 2 – b,c, 3 – a, 4 – b, 5 – a .