CENTRUL JURIDIC“DALINI”

DREPT PROCESUAL CIVIL

Partea generală

(Note de curs)

CHIŞINĂU 2007

1

Prezenta lucrare cuprinde o expunere succintă a instituţiilor părţii generale a dreptului procesual civil, în corespundere cu legislaţia în vigoare la 01.09.2007, expusă în ordinea şi în conformitate cu programul de studiu al disciplinei, aprobat la Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova, destinată studenţilor şi practicienilor, pentru o însuşire suficientă şi rapidă a cursului.

© Dalini, 2007

2

CUPRINS:

Tema I. Noţiuni introductive în studiul dreptului procesual civil........................................4

Tema II. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil........................................18

Tema III. Raporturile juridice procesuale civile .................................................................31

Tema IV. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti...............................................36

Tema V. Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti.......................................45

Tema VI. Părţile în procesul civil..........................................................................................52

Tema VII. Participarea intervenienţilor în procesul civil...................................................59

Tema VIII. Participarea procurorului în procesul civil......................................................63

Tema IX. Participarea în procesul civil a autorităţilor publice, organizaţiilor şi

cetăţenilor pentru apărarea drepturilor şi intereselor altor

persoane...................................................................................................................66

Tema X. Reprezentarea judiciară în procesul civil.............................................................69

Tema XI. Actele de procedură civilă, termenele şi sancţiunile

procedurale..........................................................................................................7

5

Tema XII. Cheltuielile de judecată......................................................................................80

Tema XIII. Acţiunea civilă...................................................................................................85

Tema XIV. Probele şi probaţiunea în procesul civil..........................................................97

Bibliografie............................................................................................................................112

3

TEMA I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN STUDIUL DREPTULUI PROCESUAL CIVIL.

1. Noţiunea şi clasificarea formelor de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

2. Trăsăturile caracteristice şi importanţa formei judiciare de apărare. 3. Noţiunea dreptului procesual civil.4. Izvoarele dreptului procesual civil.5. Noţiunea şi clasificarea normelor de procedură civilă. 6. Noţiunea şi clasificarea felurilor procedurii civile.7. Noţiunea şi clasificarea fazelor procesului civil.

1. Noţiunea şi clasificarea formelor de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

În cadrul raportului juridic subiectele apar mereu ca titulari de drepturi şi obligaţii. Aceste drepturi şi obligaţii sînt prevăzute în dispoziţiile normelor juridice de drept material. La rîndul ei, noţiunea de drept subiectiv presupune trei posibilităţi cumulative:

1) posibilitatea de a avea o anumită conduită,2) posibilitatea de a pretinde o conduită corespunzătoare din partea subiectului obligat,3) posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forţa de constrîngere a statului.

Cel de-al treilea atribut al dreptului subiectiv acţionează atunci cînd sînt perturbate primele două.

Conduita umană, deseori, depăşeşte limitele legalităţii, avînd drept rezultat lezarea dreptului subiectiv şi cauzarea de prejudiciu, astfel punîndu-se problema apărării drepturilor subiective. Prin urmare, una dintre sarcinile de bază ale statului este garantarea şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. În vederea realizării acestei sarcini, statul stabileşte o serie de principii fundamentale care permit realizarea în practică a apărării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Astfel, art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte că: orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime, prevedere preluată din conţinutul art. 8 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi art. 6 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

De asemenea, art. 26 al Constituţiei Republicii Moldova garantează dreptul la apărare, fiecare om avînd posibilitatea să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi intereselor sale.

Anume aceste două principii de bază, garantarea accesului liber la justiţie şi garantarea dreptului la apărare, servesc drept garanţii juridice a apărării drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei de către stat.

Odată fiind stabilite aceste garanţii, se pune problemă cum şi în ce mod are loc această apărare a drepturilor subiective? Aici trebuie să facem loc unor noi noţiuni, precum: mijloc de apărare şi formă de apărare.

În caz de încălcare a unui drept subiectiv din partea altor persoane, apare necesitatea obiectivă de aplicare de către titular a unor măsuri de protecţie a dreptului. Aceste măsuri de protecţie poartă denumirea de mijloc (metodă) de apărare a dreptului subiectiv.

Mijlocul de apărare a dreptului reprezintă o categorie de drept material şi constituie acele măsuri de protecţie care necesită a fi întreprinse în vederea apărării unui drept subiectiv

4

încălcat sau contestat, avînd drept scop înlăturarea împedimentelor de realizare a dreptului respectiv.

Mijloacele de apărare a drepturilor civile sînt prevăzute în art. 11 Cod Civil al RM şi anume: recunoaşterea dreptului, restabilirea situaţiei anterioare, suprimarea acţiunilor prin care se încalcă sau se crează pericolul încălcării dreptului, declararea nulităţii actului juridic civil sau actului emis de o autoritate publică, impunerea la executarea obligaţiei, repararea prejudiciului, inclusiv moral, autoapărarea etc.

Important este de menţionat că, doar un singur mijloc de apărare poate fi realizat individual de către titularul dreptului subiectiv încălcat şi anume - autoapărarea, în rest, celelalte metode necesită adresarea titularului la organele competente, care prin hotărîrea luată vor dispune înfăptuirea măsurilor de protecţie cuvenite.

Astfel, în dependenţă de faptul la care organe se adresează persoana interesată şi ce tip de norme reglementează activitatea acestor organe, putem deosebi mai multe forme de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Forma de apărare a dreptului reprezintă o categorie de drept procesual care constă dintr-un anumit tip de activitate a organelor competente, în vederea apărării unui drept sau interes legitim al persoanei, activitate reglementată de norme juridice.

Altfel spus, forma de apărare a dreptului constituie activitatea organelor jurisdicţionale care sînt investite de lege cu competenţa examinării şi soluţionării cauzelor civile, în vederea apărării drepturilor încălcate sau contestate ale persoanei, or şi mai simplu este o activitate de soluţionare a litigiilor.

Esenţa unei astfel de activităţi constă din:1) stabilirea circumstanţelor de fapt,2) stabilirea normei de drept competente şi aplicarea acesteia,3) pronunţarea unei hotărîri cu privire la litigiul iscat şi executarea acesteia.Premisa acestei activităţi de apărare a unui drept sau interes legitim al persoanei constituie

existenţa unui litigiu de drept, avînd drept obiectiv examinarea şi soluţionarea litigiului.Examinarea unui litigiu cuprinde în sine primele două componente şi poate să nu se

finalizeze în mod obligatoriu cu soluţionarea propriu-zisă. La rîndul ei, soluţionarea litigiului presupune emiterea unei hotărîri prin care pretenţiile înaintate se satisfac total sau parţial, cu precizarea mijlocului de apărare care necesită a fi întreprins sau se resping. Executarea hotărîrii pronunţate la soluţionarea litigiului reprezintă transpunerea în practică a mijlocului de apărare care necesită a fi întreprins în vederea apărării dreptului (de exemplu: impunerea la executarea obligaţiei contractuale, repararea prejudiciului cauzat prin delict ş.a.)

Apariţia unui litigiu de drept poate fi determinată de încălcarea sau contestarea unui drept subiectiv.

Încălcarea unui drept. Dreptul se consideră încălcat atunci cînd părţile recunosc existenţa raportului juridic din care rezultă drepturi şi obligaţii, dar există împedimente în procesul executării sau onorării lor.

Contestarea unui drept. Dreptul se consideră contestat atunci cînd părţile nu recunosc existenţa raportului juridic şi solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept sau obligaţii.

Apărarea unui interes. Interesul este ocrotit de lege prin intermediul unor proceduri speciale, atunci cînd nu există un litigiu de drept, adică nu se încălcă sau contestă nemijlocit un drept, dar din anumite considerente acest drept este sau va fi în viitor imposibil de realizat.

Ca şi în cazul mijloacelor de apărare, există o diversitate şi a formelor de apărarea a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. Multitudinea formelor de apărare să datorează unui şir întreg de factori: gradul de complexitate al litigiului, specificul şi natura juridică al dreptului încălcat, gradul de democratizare al statului şi existenţa anumitor tradiţii juridice.

Putem distinge următoarele două criterii de delimitare a unei forme de apărare de alta:

5

1) criteriul subiectiv - care are la bază statutul juridic al organelor care realizează activitatea de apărare a dreptului sau interesului legitim al persoanei;

2) criteriul obiectiv - care are la bază natura juridică a normelor de drept care reglementează activitatea acestor organe.

Ţinînd cont de aceste două criterii putem deosebi următoarele tipuri de forme de apărare a drepturilor şi intereselor legitime al persoanei: judiciară, administrativă şi privată (obştească).

A. Forma judiciară reprezintă acea formă de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei care este realizată de către instanţele judecătoreşti şi reglementată de normele de procedură civilă.

Din punct de vedere al criteriului subiectiv, putem caracteriza această formă ca fiind o activitate realizată de instituţii specializate numite - instanţe de judecată, care sînt independente faţă de organele puterii executive şi legislative ale statului şi în ansamblu alcătuiesc cea de-a treia putere în stat - puterea judecătorească. De aceea, atunci cînd vorbim despre forma judiciară de apărare se are în vedere înfăptuirea justiţiei propriu-zise.

Conform art. 114 al Constituţiei R.M.: ,,justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti", iar conform art. 115 al Constituţiei RM ,,justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel şi judecătorii". Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă. Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin legi organice.

Sistemul judiciar al Republicii Moldova este constituit din instanţe judecătoreşti de drept comun şi instanţe judecătoreşti specializate, repartizate pe trei niveluri.

Sistemul instanţelor judecătoreşti de drept comun este alcătuit din următoarele instanţe:1. Judecătorii – instanţe judecătoreşti de drept comun de grad inferior, care funcţionează

în sectoare şi judecă toate cauzele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Localităţile din raza de activitate a acestora se stabilesc conform anexei nr. 1 a Legii privind organizarea judecătorească nr. 514 din 06.07.1995.

2. Curţile de Apel - instanţa judecătorească de drept comun de grad superior care îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe judecătorii, formate din mai multe colegii, care judecă cauzele date prin lege în competenţa ei ca instanţă de fond, apel şi recurs. Localitatea de reşedinţă şi judecătoriile din circumscripţia lor sînt prevăzute conform anexei nr. 3 a Legii privind organizarea judecătorească nr. 514 din 06.07.1995.

3. Curtea Supremă de Justiţie - instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, în cadrul căreia funcţionează trei colegii specializate (civil şi de contencios administrative, economic şi penal) care judecă cauzele date prin lege în competenţa ei ca instanţă de recurs, un colegiu lărgit, precum şi alte colegii constituite de Plenul Curţii, după categorii de cauze.

În Republica Moldova există două categorii de instanţe judecătoreşti specializate: economice şi militare. Sistemul instanţelor judecătoreşti economice este constituit din:

1. Judecătoria Economică de Circumscripţie - instanţa judecătorească specializată de grad inferior, care înfăptuieşte justiţia la soluţionarea litigiilor apărute în cadrul relaţiilor economice dintre persoane fizice şi juridice, în circumspcripţia căreia sînt cuprinse toate raioanele, oraşele şi municipiile Republicii Moldova. 2. Curtea de Apel Economică - instanţa judecătorească specializată de grad superior care judecă cauzele date în competenţa ei ca instanţă de fond, apel şi recurs.

Din punct de vedere al criteriului obiectiv, putem caracteriza forma judiciară de apărare ca fiind o activitate reglementată în exclusivitate de norme juridice distincte, numite norme de procedură civilă, care în mare parte se conţin în Codul de procedură civilă al R.M. De aceea, forma

6

judiciară mai este numită şi forma procesual-civilă de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

B. Forma administrativă reprezintă acea formă de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei care este realizată de către autorităţile publice şi reglementată de acte normative speciale.

Din punct de vederea al criteriului subiectiv, putem caracteriza această formă de apărare ca fiind realizată de diverse autorităţi publice, organe de stat, exponente ale puterii executive sau persoane de drept privat care prestează un serviciu public. Spre deosebire de instanţele de judecată, a căror unică activitate este înfăptuirea justiţiei, aceste organe au, de regulă, o altă activitate de bază, iar cea de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei fiind una facultativă.

Din punct de vedere al criteriului obiectiv, putem caracteriza această formă de apărare ca fiind reglementată de norme juridice cu caracter special, care se conţin în legile şi actele normative subordonate legii prin care sînt instituite aceste organe.

Conform art. 10 alin. 3) Cod Civil al RM: apărarea drepturilor civile pe calea administrativă se face doar în cazurile prevăzute de lege, iar hotărîrea emisă pe calea administrativă poate fi atacată în instanţa de judecată.

În unele cazuri, forma administrativă constituie o condiţie obligatorie prealabilă adresării în instanţa de judecată (de exemplu: cererea prealabilă în procedura contenciosului administrativ). Astfel, în cazul contestării unui act administrativ emis de o autoritate publică, este necesară depunerea cererii către organul emitent sau organul ierarhic superior, după care, în cazul în care cererea nu este examinată în termenul stabilit de lege sau persoana nu este satisfăcută de decizia luată, aceasta se poate adresa în instanţa de judecată cu o acţiune în contenciosul administrativ.

Acest tip de formă de apărare include activitatea următoarelor organe:1) autorităţile tutelare (de exemplu: art. 56 Codul Familiei al RM),2) organele de stare civilă (de exemplu: art. 36 Codul Familiei al RM),3) comisia de apel a Agenţiei de stat de eliberare a brevetelor de invenţii,4) alte organe administrative, în competenţa cărora prin lege este dată examinarea şi

soluţionarea litigiilor,5) organele de notariat.Conform art. 2 al Legii cu privire la notariat nr. 1453 din 08.11.2002, notariatul este o

instituţie publică de drept abilitată să asigure în condiţiile legii ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor şi statului, prin îndeplinirea de acte notariale în numele statului. Notariatul nu are funcţia de apărare, ci una de ocrotire şi protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. Iar, potrivit art. 2 al Legii contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000, organele de notariat sînt asimilate autorităţilor publice, de aceea activitatea lor se include în forma administrativă de apărare.

C. Forma privată (obştească) reprezintă acea formă de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei care este realizată de către anumite persoane, organe sau organizaţii private (obşteşti, neguvernamentale) şi este reglementată de norme ce se conţin în acte normative speciale.

Forma privată de apărare este realizată prin activitatea organelor nestatale, create liber şi benevol de către părţile aflate în litigiu. Ea întruchipează calea alternativă de soluţionare a diferendelor dintre persoanele de drept privat.

În acest tip de formă de apărare se include activitatea următoarelor organe:1) judecata arbitrală (arbitrajul),2) comisia de conciliere, în legătură cu soluţionarea conflictelor colective de muncă,3) alte organe nestatale create prin acordul părţilor aflate în litigiu şi investite cu

competenţa de a soluţiona litigiul.

7

Un exponent tipic al formei obşteşti de apărare reprezintă - judecata arbitrală. Conform art. 1 al Legii cu privire la judecata arbitrală nr. 129 din 31.05.1994, judecata arbitrală este o instanţă care are funcţia de a soluţiona litigii ce apar între persoane fizice şi juridice.

Din punct de vedere procedural, arbitrajul se înfăţişează ca o modalitate privată de soluţionare a litigiului dintre părţi de către o persoană aleasă de către acestea.

Judecata arbitrală poate fi instituţionalizată ca un organ permanent (pe lîngă camere de comerţ, burse, uniuni, asociaţii ş.a.) sau poate fi creată ad-hoc (ocazional) pentru examinarea şi soluţionarea unui litigiu concret.

Judecata arbitrală poate avea competenţă generală sau poate fi specializată, pentru anumite categorii de litigii sau pentru anumite categorii de subiecte.

Arbitru poate fi orice persoană fizică care şi-a dat consimţămîntul şi care, după părerea părţilor, este competentă a soluţiona litigiul. Examinarea litigiilor are loc în conformitate cu regulamentul judecăţii arbitrale şi cu regulile de examinare a litigiilor adoptate.

Arbitrajul are un izvor contractual. Convenţia arbitrală (clauza de arbitraj) reprezintă acordul de voinţă al părţilor în legătură cu soluţionarea diferendului dintre ele pe cale arbitrală. Părţile pot transmite judecăţii arbitrale orice litigiu cu condiţia existenţei clauzei de arbitraj, însă existenţa acestei clauze nu constituie împediment la adresarea în instanţa de judecată, în condiţiile în care nu sînt ridicate careva obiecţii. Chiar şi soluţionarea litigiului de către judecata arbitrală nu poate îngrădi accesul la justiţie. Astfel, orice hotărîre arbitrală poate fi contestată în instanţa de judecată de către părţi, în decurs a 3 luni de la data primirii hotărîrii. Totodată, în caz de neexecutare a hotărîrii unei judecăţi arbitrale, partea care a avut cîştig de cauză se poate adresa în instanţa de judecată cu o cerere de eliberare a titlului executoriu.

În Republica Moldova funcţionează următoarele judecăţi arbitrale ca organe permanente:1) Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional, de pe lîngă Camera de Comerţ şi Industrie

a R.M. (Regulamentul publicat în M.O. nr. 131-132 din 31.10.2001);2) Curtea de Arbitraj şi Mediere, de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociaţiilor

Producătorilor Agricoli "Uniagroproiect";3) Arbitrajul cu statut permanent în sfera agrară, de pe lîngă organizaţia

neguvernamentală "Agroconsultant".Pentru anumite categorii de litigii legea prevede forma privată (obştească) ca condiţie

obligatorie prealabilă sesizării instanţei de judecată. De exemplu, în cazul conflictelor colective de muncă, conform art. 359 Codul Muncii al RM se constituie comisia de conciliere, formată dintr-un număr egal de reprezentanţi ai părţilor aflate în conflict, la iniţiativa uneia din ele, în termen de 3 zile de la data declanşării conflictului. În situaţia în care părţile nu ajung la o înţelegere sau nu sînt de acord cu decizia comisiei de conciliere, fiecare din ele este în drept să depună, în termen de 10 zile calendaristice, o cerere de soluţionare a conflictului în instanţa de judecată.

Conform art. 10 alin. 2) Cod Civil al RM modul de aplanare a litigiului dintre părţi pînă la adresarea în instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract. Astfel, soluţionarea litigiului între părţi pe cale amiabilă poate fi caracterizată ca o modalitate de manifestare a formei private de soluţionare a litigiilor. Iar, în cazurile în care legea sau contractul face referinţă la calea amiabilă pentru anumite categorii de litigii, respectarea acesteia va constitui o condiţie obligatorie prealabilă sesizării instanţei de judecată, în caz contrar, cererea de chemare în judecată fiind restituită conform art. 170 alin. 1) lit. (a) CPC al R.M.

În viitorul apropiat, este preconizată introducerea unei noi modalităţi de soluţionare a litigiilor dintre persoanele de drept privat - pe calea medieri.

Astfel, potrivit art. 1 al proiectului Legii cu privire la mediere: medierea  reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane, specializată în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate, contradictorialitate şi egalitate a părţilor.

8

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine în soluţionarea litigiului, prin găsirea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Medierea are un izvor contractual. În orice convenţie, părţile pot introduce o clauză de mediere, validitatea căreia este independentă de validitatea convenţiei din care face parte.

De asemenea, medierea poartă un caracter facultativ şi alternativ faţă de celelalte forme de apărare a drepturilor. Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale pot informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii de mediere şi le pot îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea litigiilor dintre ele. Dacă legea nu prevede altfel, părţile pot recurge la mediere benevol, inclusiv după intentarea unui proces în instanţele competente, în orice fază a acestuia.

Mediator poate fi orice persoana care are capacitate deplină de exerciţiu, are studii superioare, este aptă din punct de vedere medical pentru desfăşurarea acestei activităţi,  nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie, posedă limba de stat, a absolvit cursurile pentru pregătirea mediatorilor şi a obţinut atestarea calităţii de mediator, în condiţiile legii.

Părţile pot conveni asupra soluţionării, pe calea medierii, a litigiilor în cauzele civile, apărute între ele, cu privire la drepturile asupra cărora părţile pot dispune, cu excepţia litigiilor de muncă. Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în totalitate sau parţială a litigiului.

Procedura de mediere se poate finaliza, după caz :a)  prin încheierea unei înţelegeri între părţi, în urma soluţionării litigiului;b) prin  constatarea de către mediator a eşuării medierii;c) prin denunţarea contractului de mediere de către părţi sau de către una dintre ele.În ultimele două cazuri partea interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti sau

arbitrale competente în vederea apărării drepturilor sale.În literatura de specialitate mai este evidenţiată şi forma mixtă de apărare a drepturilor şi

intereselor legitime ale persoanei.Forma mixtă reprezintă acea formă de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale

persoanei care este realizată de către mai multe organe, din cadrul diferitor forme de apărare.Reieşind din faptul că această formă se bazează pe existenţa celor trei forme: judiciară,

administrativă şi privată, reprezentînd o combinare a formei judiciare cu una dintre celelalte două forme, forma mixtă nu poate fi caracterizată ca fiind una independentă, cu trăsături caracteristice proprii. În marea majoritate a cazurilor, cu excepţia cauzelor date în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei îmbracă forma mixtă, graţie principiului garantării accesului liber la justiţie. Astfel, indiferent la care formă ar apela iniţial persoana în vederea apărării dreptului său încălcat (administrativă sau privată), posibilitatea sesizării ulterioare a instanţei judecătoreşti îi este garantată.

2. Trăsăturile caracteristice şi importanţa formei judiciare de apărare. Din multitudinea formelor de apărare, forma judiciară (procesual-civilă) ocupă locul

dominant, fiind considerată ca cea mai prestigioasă şi sigură formă de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Graţie principiului garantării accesului liber la justiţie, orice hotărîre dată cu privire la un litigiu în cadrul unei alte forme (administrativă sau obştească) poate fi atacată în instanţa de judecată.

Specific pentru forma judiciară constituie faptul că este mult mai perfecţionată şi mult mai detaliat reglementată, decît celelalte forme.

Trăsăturile caracteristice ale formei judiciare de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei:

9

- este realizată în exclusivitate de anumite instituţii de stat specializate, numite instanţe de judecată, care în ansamblu constituie sistemul judiciar al Republicii Moldova, - este reglementată în exclusivitate de norme juridice concrete, numite norme de procedură civilă, care se conţin cu preponderenţă în Codul de procedură civilă şi alcătuiesc în ansamblu o ramură de drept distinctă numită Drept procesual civil, - este realizată într-o ordine strict-prestabilită de normele de procedură civilă, dispunînd de un caracter imperativ atît pentru instanţă, cît şi pentru participanţii la proces, - este unică pentru toate categoriile de cauze de un anumit gen, parcurgîng succesiv mai multe etape numite faze ale procesului civil, - este universală, stabilind ordinea examinării şi soluţionării cauzelor civile în toate categoriile de proceduri, la toate etapele procesului (examinare în fond, în apel, în recurs, în revizuire, executarea hotărîrilor), - este realizată cu participarea în şedinţa de judecată a persoanelor interesate, care sînt înzestrate cu un şir de drepturi şi obligaţii procesuale, - constituie un ansamblu de acţiuni întreprinse de către instanţa de judecată şi participanţii la proces, reieşind din drepturile şi obligaţiile procedurale de care dispun, - se finalizează cu emiterea unei hotărîri, care trebuie să fie întemeiată pe circumstanţele care au fost dovedite prin probele examinate în şedinţa de judecată,

Importanţa şi sarcinile formei procesual-civile le deducem din prevederile art. 4 CPC al R.M. şi anume:

1) judecarea justă şi în termen rezonabil a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau contestate, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice,

2) apărarea intereselor statului şi societăţii,3) consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept şi prevenirea cazurilor de încălcare a legii.

3. Noţiunea dreptului procesual civil.În literatura de specialitate noţiunea "proces civil" este susceptibilă de mai multe

înţelesuri:1. ca ramură de drept,2. ca disciplină de studiu,3. ca activitatea a instanţei de judecată cu privire la examinarea cauzelor civile,4. ca pricină civilă concretă examinată în instanţa de judecată.

Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii dreptului procesual civil urmează să facem distincţia dintre noţiunea de "drept procesual civil" şi "proces civil".

Procesul civil constituie o modalitate de realizare a justiţiei. Conţinutul procesului civil este format din activitatea instanţei de judecată şi a participanţilor la proces. Cuvîntul proces provine de la verbul latin "procedere", care înseamnă a merge înainte, a înainta. Astfel, procesul civil reprezintă prin sine derularea succesivă a unui ansamblu de acţiuni, numite acţiuni procesuale, întreprinse de către instanţa de judecată şi participanţii la proces, reieşind din drepturile şi obligaţiile procedurale de care dispun. Existenţa unui anumit drept procedural (de exemplu: dreptul de a prezenta probe) nu presupune realizarea de la sine a acestui procedeu, ci este nevoie ca titularul acestui drept să întreprindă careva măsuri prevăzute de normele procesuale în acest sens, adică să întreprindă o acţiune procesuală. De aceea, acţiunile procesual-civile sînt considerate ca mijloc de realizare în practică a drepturilor şi obligaţiilor procesuale. Acţiunile procesuale dispun de următoarele trăsături caracteristice:

produc anumite consecinţe juridice şi generează, apariţia, modificarea sau încetarea raportului juridic procesual civil,

derulează într-o strictă consecutivitate prevăzută de normele procesual civile,

10

conţinutul fiecărei acţiuni este prevăzut de normele procesuale, se exercită într-o anumită formă procesuală.

În cadrul realizării acţiunilor procesuale, între instanţa de judecată şi celelalte subiecte se stabilesc anumite relaţii sociale, numite - raporturi juridice procesual civile.

Prin urmare, unii autori definesc procesul civil ca fiind un ansamblu de acţiuni procesuale şi raporturile juridice legate de acestea, reglementate de normele dreptului procesual civil, întreprinse de către instanţa de judecată şi participanţii la proces în legătură cu examinarea şi soluţionarea cauzelor civile şi executarea hotărîrilor judecătoreşti.

După cum este menţionat în definiţie, această activitate a instanţei de judecată şi a participanţilor la proces este reglementată de normele procesuale, care în ansamblu constituie o ramură de drept distinctă - dreptul procesual civil. Astfel, procesul civil în esenţă constituie obiectul de reglementare a dreptului procesual civil.

În viziunea unor autori, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor şi principiilor de drept care reglementează şi guvernează iniţierea, derularea procesului civil, precum şi finalizarea sa prin executarea silită a hotărîrii judecătoreşti. Altfel spus, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează procedura de judecare a cauzelor civile şi de executare a hotărîrilor judecătoreşti.

Într-o altă viziune, dreptul procesual civil reprezintă o ramură autonomă de drept care constă dintr-o totalitate de norme juridice, dislocate într-un anumit sistem, care reglementează relaţiile sociale ce apar între instanţele de judecată şi participanţii la proces în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile şi executării hotărîrilor judecătoreşti.

În art. 1 CPC al RM este dată definiţia legală a obiectului de reglementare a dreptului procesual civil şi anume „relaţiile sociale referitoare la raporturile procesuale civile ce apar la înfăptuirea justiţiei de către instanţele judecătoreşti de drept comun şi cele specializate în cadrul judecării cauzelor în acţiuni civile, precum şi a altor cauze, date în competenţa lor de prezentul cod şi de late legi”.

În privinţa metodei de reglementare a dreptului procesual civil, în literatura de specialitate, de asemenea, nu există o părere unică. Cert este doar caracterul mixt al metodei, constituind o uniune dintre caracterul dispozitiv şi cel imperativ.

Prezenţa instanţei de judecată ca organ de stat în cadrul raportului juridic procesual civil, precum şi poziţia de subordonare a participanţilor la proces faţă de instanţa de judecată, denotă caracterul imperativ al metodei. Totodată, existenţa principiului disponibilităţii îi atribuie şi caracterul dispozitiv. Divergenţele de opinii apar la stabilirea rolului dominant al celor două caractere. Unii autori definesc metoda dreptului procesual civil ca fiind imperativ-dispozitivă, iar alţii ca fiind dispozitiv-imperativă.

Sistemul dreptului procesual civil este constituit din normele şi instituţiile de drept care reglementează activitatea instanţei de judecată şi a participanţilor la proces în legătură cu examinarea şi soluţionarea cauzelor civile şi executarea hotărîrilor judecătoreşti. Convenţional sistemul poate fi divizat în partea generală şi specială.

Partea generală se răsfrînge asupra tuturor procedurilor şi fazelor procesului civil şi include: sarcinile şi principiile procesului civil, izvoarele dreptului procesual civil, organizarea judecătorească, compunerea completului de judecată, competenţa generală şi cea jurisdicţională, participanţii la proces, cheltuielile de judecată, actele şi termenele de procedură, acţiunea civilă, probele şi probaţiunea în procesul civil.

Partea specială cuprinde în sine normele şi instituţiile de drept care reglementează în detaliu toate fazele procesului civil şi felurile de proceduri.

4. Izvoarele dreptului procesual civil.

11

Izvoarele dreptului procesual civil, similar izvoarelor altor ramuri de drept, se divizează în izvoare în sens material şi în sens formal.

În sens formal, izvoarele dreptului procesual civil constituie actele normative care conţin reglementări ale procesului civil. Specific pentru dreptul procesual civil este faptul că astfel de reglementări se conţin numai în Constituţie şi legi organice.

Conform art. 2 al CPC al RM, „procedura de judecare a cauzelor civile în instanţele judecătoreşti este stabilită de Constituţie, de prezentul cod şi de alte legi organice.” Astfel, legile ordinare şi actele normative subordonate legilor nu constituie izvoare ale dreptului procesual civil. Un rol important în sistemul izvoarelor dreptului procesual civil îl au actele normative internaţionale.

Izvoarele naţionale ale dreptului procesual civil:1. Constituţia R.M. din 29.07.1994 (art. 6, 20, 26, 53, Capitolul IX),2. Codul de procedură civilă al R. M. nr. 225 din 30.05.2003,3. Codul de executare a deciziilor judiciare nr. 443 din 24.12.2004,4. Legea insolvabilităţii nr. 632 din 15.02.2002,5. Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000,6. Legea cu privire la organizarea judecătorească nr. 514 din 06.07.1995,7. Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr. 789 din 26.03.1996,8. Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice nr. 970 din 24.07.1996,9. Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 din 06.07.1995,10. Legea cu privire la judecată arbitrală nr. 129 din 31.05.1994,11. Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19.07.2002,12. Legea cu privire la notariat nr. 1453 din 08.11.2002,13. Legea cu privire la procuratură nr. 118 din 14.03.2003,14. Legea taxei de stat nr.1216 din 03.12.1992,15. Codul civil, codul muncii, codul funciar, codul familiei, codul fiscal conţin şi ele

unele norme de procedură.Pentru sistemul judiciar al Republicii Moldova precedentul judiciar nu constituie izvor de

drept. Conform art. 17 CPC al R.M., pentru aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei, Curtea Supremă de Justiţie generalizează, din oficiu, practica examinării de către instanţele judecătoreşti a unor anumite categorii de cauze, adoptă şi dă publicităţii hotărîri explicative privind aplicarea corectă a normelor de drept şi soluţionarea justă a cauzelor civile.

Dintre cele mai importante hotărîri ale Plenului CSJ ce vizează aplicarea normelor de procedură civilă sînt:

1. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în legătură cu punerea în aplicare a Codului de procedură civilă al R.M. nr. 30 din 24.10.2003,

2. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile nr. 32 din 24.10.2003,

3. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la actele judecătorului în faza intentării procesului civil şi pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare nr. 24 din 28.06.2004,

4. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile nr. 25 din 28.06.2004,

5. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Legii contenciosului administrativ nr. 27 din 24.12.2001,

6. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la unele chestiuni ce vizează procedura de eliberare a ordonanţelor judecătoreşti nr. 18 din 31.05.2004,

7. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica examinării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor privind limitarea în capacitatea de exerciţiu şi declararea incapacităţii persoanei fizice nr. 17 din 31.05.2004,

12

8. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea Legii inslolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice nr. 34 din 22.11.2004,

9. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei electorale nr.2 din 02.04.2007,

10. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica aplicării legislaţiei procesuale la examinarea cauzelor în ordine de revizuire nr.14 din 03.10.2005,

11. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la examinarea cauzelor civile în ordine de apel nr.15 din 03.10.2005,

12. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea normelor Codului de procedură civilă la judecarea cauzelor în prima instanţă, nr.24 din 12.12. 2005.

13. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica judecării de către instanţele judecătoreşti a cauzelor civile privind încuviinţarea examenului psihiatric sau spitalizării persoanei fără liberul ei consimţământ sau al reprezentantului ei legal, nr.35 din 22.11.2004, ş.a

Izvoarele internaţionale ale dreptului procesual civil sînt:1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,2. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor fundamentale, Roma

din 04.11.1950 (ratificată de RM prin Hotărîrea Parlamentului nr. 1298 din 24.07.1997),3. Convenţia privind Procedura civilă, Haga, 1954 (ratificată de RM la 04.11.1992),4. Convenţia privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, New-York

10.06.1998 (ratificată de RM la 10.06.1998,5. Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi

extrajudiciare, Haga 1965,6. Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în materie civilă sau comercială,

Haga 1970,7. Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la justiţie, Haga 1980,8. Convenţia CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,

familiale şi penale, 22.01.1993 (ratificată de RM la 16.03.1995),9. Tratatele privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală

încheiate de Republica Moldova cu Ucraina, Federaţia Rusă, România, Letonia, Lituania ş.a.

5. Noţiunea şi clasificarea normelor de procedură civilă. Izvoarele unei ramuri de drept au la bază normele de drept respectiv. Normă juridică de procedură civilă reprezintă măsura de reglementare a conduitei

instanţei de judecată şi participanţilor la proces în legătură cu examinarea şi soluţionarea cauzelor civile şi executarea hotărîrilor judecătoreşti.

Literatura de specialitate clasifică normele de procedură civilă în funcţie de mai multe criterii, unanim acceptate.

În funcţie de obiectul normelor distingem:a) norme de organizare judecătorească – care reglementează organizarea şi funcţionarea

instanţelor judecătoreşti, numirea şi desemnarea judecătorilor;b) norme de competenţă – care reglementează competenţa generală şi cea jurisdicţională

în materia examinării cauzelor civile,c) norme de procedură propriu-zisă - care reglementează desfăşurarea procesului civil

precum şi punerea în executare silită a hotărîrilor judecătoreşti.După întinderea cîmpului de aplicare putem deosebi:a) norme generale - care se aplică la soluţionarea tuturor litigiilor deduse judecăţii,

indiferent de materie,b) norme speciale - care se aplică în mod limitat, la o numită materie care este

determinată de lege.

13

După conţinutul normei deosebim:a) norme regulatorii - care conţin reguli de conduită a instanţei de judecată şi a

participanţilor la proces,b) norme definitorii - care conţin definiţii ale anumitor noţiuni procesuale civile.După caracterul conduitei prescrise deosebim:a) norme imperative - care prescriu reguli de conduită de la care nu se admite nici o

abatere, fiind strict determinată,b) norme dispozitive - care prescriu astfel de reguli conform cărora instanţa de judecată

sau participanţii la proces pot alege o conduită sau alta.Acţiunea normelor de procedură civilă se impune a fi analizată din triplă perspectivă şi

anume prin raportare la timp, spaţiu şi asupra persoanelor. Cu privire la aplicarea normelor de procedură civilă în timp, raportînd la prevederile

Constituţiei, putem spune că şi în cadrul dreptului procesual civil se aplică principiul neretroactivităţii legii - adică legea procesuală dispune numai pentru viitor. În cadrul procesului civil, acest principiu cunoaşte anumite nuanţe:

1) normele de organizare judecătorească sînt de imediată aplicare,2) normele de competenţă, care modifică competenţa instanţei sesizate în momentul

apariţiei legii noi, permit existenţa mai multor soluţii: a) păstrarea competenţei pentru cauzele în curs de judecată, b) păstrarea competenţei pentru cauzele în curs de judecată doar dacă procesul a ajuns în

faza dezbaterilor judiciare, c) dezînvestirea şi transmiterea cauzei instanţei nou competente.3) normele de procedură propriu-zisă sînt de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că noua

lege nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca rezultat al aplicării legii vechi şi nu le desfiinţează.

Conform art. 3 CPC al R.M.: „instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor judecătoreşti.”

Cu privire la aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu putem menţiona că se aplică principiul teritorialităţii, legile Republicii Moldova aplicîndu-se pe întreg teritoriul ţării.

Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor are loc sub incidenţa principiului egalităţii. Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi internaţionale beneficiază, conform art. 454 CPC al RM, în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile din Republica Moldova, însă, ţara noastră poate aplica retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor cetăţenilor şi organizaţiilor din Republica Moldova.

6. Noţiunea şi clasificarea felurilor procedurii civile.Conform art. 2 alin. 4) CPC al R.M., legislaţia procedurală civilă stabileşte modalitatea de

judecare a cauzelor în acţiuni civile ce rezultă din raporturi juridice civile, familiale, de muncă, locative, funciare, ecologice şi din alte raporturi juridice, a cauzelor cu procedură specială şi cu procedură în ordonanţă, precum şi a celor care apar în legătură cu executarea actelor instanţei judecătoreşti şi actelor altor autorităţi.

Litigiile care se examinează pe calea judiciară sînt diferite după natura lor juridică, ceea ce determină stabilirea unor reguli speciale de judecare a acestora. De asemenea, atunci cînd nu există un litigiu de drept, ci se pune problema apărării unui interes, aplicarea procedurii de judecare a litigiilor nu este rezonabilă, astfel interesul fiind ocrotit de lege prin intermediul unei proceduri speciale.

14

Din aceste considerente legislaţia procesuală prevede pentru anumite categorii de cauze reguli de examinare distincte. Astfel, putem spune că, procedura civilă cunoaşte mai multe feluri de proceduri.

Fel de procedură civilă reprezintă ordinea procesuală de intentare, examinare şi soluţionare a anumitor categorii de cauze, determinată de natura juridică diferită a acestora.

În literatura de specialitate, cu privire la numărul exact de proceduri şi clasificarea acestora, nu există o opinie unică.

În dependenţă de funcţia pe care o realizează instanţa de judecată în legătură cu examinarea unei cauze, am putea face o primă clasificare a felurilor de proceduri civile în două mari familii: procedurile clasice şi procedurile de control.

I.) Procedurile clasice (de bază) sînt acele proceduri care stabilesc ordinea de examinare în fond a diferitor categorii de cauze, cu stabilirea circumstanţelor de fapt şi cercetarea probelor, finalizată cu adoptarea unei hotărîri, care constituie actul final de aplicare de către instanţă a normelor de drept material. Astfel, în cadrul procedurilor clasice instanţa de judecată realizează funcţia sa de bază - cea de examinare în fond şi soluţionare a cauzelor.

La rîndul ei, familia procedurilor civile clasice cuprinde în sine două grupuri distincte de proceduri:

A) procedurile contencioase – care constau în examinarea în contradictoriu a unui litigiu de drept între două părţi cu interese opuse.

Specific procedurilor contencioase le sînt următoarele trăsături:a) existenţa unui litigiu de drept,b) existenţa a două părţi cu interese opuse: reclamant şi pîrît),c) intentarea procesului civil prin depunerea cererii de chemare în judecată,d) existenţa unei faze distincte a procesului, numită: faza dezbaterilor judiciare,e) existenţa unei ordini de examinare a cauzei bazată pe contradictorialitatea şi egalitatea

în drepturi procedurale ale părţilor,f) încheierea unui act de procedură civilă numit proces-verbal al şedinţei de judecată.Din cadrul procedurii contencioase face parte:1.) procedura în acţiune civilă - care stabileşte ordinea de examinare a cauzelor civile,

comerciale, familiale, de muncă, funciare şi altele care au la bază un litigiu între două persoane de drept privat (art.166 - 276 CPC).

2.) procedura în contenciosul administrativ – care stabileşte ordinea de examinare a cauzelor care rezultă din litigii de drept administrativ, electoral, fiscal, financiar, vamal şi altele, care au la bază un litigiu între o persoană de drept privat şi una de drept public sau dintre două persane de drept public (art. 277 - 278 CPC şi Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000).

B) procedurile necontencioase - constau în examinarea unor cauze în baza unei ordini lipsite de contradictorialitatea părţilor.

Specific procedurilor necontencioase le sînt următoarele trăsături:a) lipsa unui litigiu de drept (cu excepţia procedurii în ordonanţă),b) lipsa celor două părţi cu interese opuse (reclamant şi pîrît), ci existenţa unei singure

persoane, numite petiţionar,c) intentarea procesului civil prin depunerea unei cererii,d) lipsa unei astfel de faze precum sînt dezbaterile judiciare,e) existenţa unei ordini de examinare a cauzei care nu se bazată pe contradictorialitatea

părţilor.Din cadrul procedurilor necontencioase face parte:

15

1.) procedura specială – care stabileşte ordinea de examinare a cauzelor care nu sînt legate de examinarea unui litigiu de drept, ci are drept scop stabilirea unor fapte care au valoare juridică sau stări ale persoanei ori ale bunurilor (art. 279-343 CPC).

2.) procedura în ordonanţă (simplificată) – care stabileşte ordinea simplificată de examinare a cauzelor, care deşi au la bază un litigiu de drept care se manifestă prin încălcarea unui drept fără ca acesta să fie contestat, se examinează fără citarea părţilor, fără dezbateri judiciare şi fără de încheiere de proces verbal, judecătorul adoptînd unipersonal o ordonanţă judecătorească, în baza materialilor prezentate de creditor (art. 344-354 CPC).

3) procedura de declarare a insolvabilităţii – care stabileşte ordinea de intentare a procesului de insolvabilitate şi de supraveghere de către instanţa de judecată a realizării acestui proces, soluţionînd toate chestiunile relevante pentru procesul de insolvabilitate, cu excepţia celor ce ţin de un litigiu de drept (art. 355-356 şi Legea insolvabilităţii nr. 632 din 15.02.2002).

II.) Procedurile de control - sînt acele proceduri care nu ţin de examinarea în fond şi soluţionarea cauzei, fără stabilirea circumstanţelor de fapt şi cercetarea probelor. În cadrul acestor proceduri, instanţa de judecată are de a face cu o hotărîre deja pronunţată pe cauza respectivă de către un alt organ jurisdicţional (arbitraj, instanţa judecătorească străină), adică pricina a fost deja examinată în fond, iar funcţia instanţei de judecată este nu de a examina fondul cauzei şi a aplica normele de drept material, ci una de control a respectării unor formalităţi, cu scopul de a confirma legalitatea acestei hotărîri, în vederea recunoaşterii şi executării acesteia. Astfel, în cadrul procedurilor de control instanţa de judecată realizează funcţia sa facultativă (secundară) şi anume - cea de control.

Familia procedurilor de control conţine în sine mai multe feluri de proceduri:1) procedura de recunoaştere şi executare a hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine (art.

467 - 476 CPC),2) procedura în cauzele de contestare a hotărîrilor arbitrale (art. 477 - 481 CPC),3) procedura în cauzele de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale

(art. 482 - 486 CPC).

7. Noţiunea şi clasificarea fazelor procesului civil.Procesul civil reprezintă activitatea instanţei de judecată şi a participanţilor la proces

realizată într-o ordine strict-prestabilită, parcurgîng succesiv mai multe stadii, cicluri şi etape, care mai sînt numite şi faze ale procesului civil.

Fază a procesului civil este o totalitate de acte procedurale îndeplinite de către instanţa de judecată şi participanţii la proces, la o anumiă etapă a desfăşurării procesului, îndreptate spre atingerea unui scop unic apropiat.

Fazele procesului civil sînt părţile componente care prin derularea lor formează integritatea procesului civil şi se caracterizează prin atingerea unor scopuri imediate. Astfel, fiecare fază a procesului civil are un scop propriu, atingerea succesivă a cărora este îndreptată spre atingerea unui scop unic - soluţionarea justă a cauzei civile. Aceste scopuri se ating atunci cînd, printr-o totalitate de acţiuni procesuale întreprinse, se crează condiţii optime de a trece de la o fază la alta.

Procesul civil în totalitatea sa parcurge două stadii distincte şi anume: stadiul judecăţii şi stadiul de executare silită.

1) stadiul judecăţii propriu-zise vizează declanşarea procesului civil şi finalizarea sa prin pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti definitive şi irevocabile, stadiu cunoscut şi sub denumirea de cognitio;

Judecata, ca primul stadiu al procesului civil, cunoaşte mai multe cicluri, care se finalizează prin emiterea actelor de dispoziţie ale instanţelor de judecată respective şi anume:

1) judecata în fond (în prima instanţă) - finalizată cu adoptarea unei hotărîri,

16

2) judecata în apel - finalizată cu adoptarea unei decizii;3) judecata în recurs - finalizată ca adoptarea unei decizii;4) judecată în revizuire - finalizată cu adoptarea unei înheieri.Cea mai mare importanţă o are judecata în fond care vizează intentarea procesului civil şi

examinarea în fond a cauzei, finalizată ca adoptarea unei hotărîri. Celelalte cicluri nu pot exista în afara primului.

Fiecare din ciclu trece prin următoarele etape:a) intentarea (etapa scrisă în care părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi obiecţiile),b) pregătirea spre examinare,c) examinarea, urmată de deliberări şi pronunţarea hotărîrii,2) stadiul de executare silită vizează declanşarea procedurii de executare silită a hotărîrii

judecătoreşti şi finalizarea sa cu efectuarea ultimului act de executare, stadiu cunoscut şi sub denumirea de executio.

Executarea silită este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărîre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrînge, cu concursul organelor de stat competente pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile care decurg dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la îndeplinire în mod silit.

Stadiul de executare silită cuprinde, la rîndul lui, mai multe etape cum ar fi:1) efectuarea formalităţilor prealabile şi necesare executării silite,2) urmărirea bunurilor,3) sechestrarea şi vînzarea bunurilor,4) distribuirea sumelor obţinute.Este important de menţionat că parcurgerea tuturor fazelor procesului civil nu este

necesară pentru examinarea unei cauze civile. După părerea mai multor autori, procesul civil constă din: faze obligatorii şi faze facultative.

Faza obligatorie a procesului civil este faza pe care inevitabil o parcurge orice cauză civilă în cadrul desfăşurării procesului, indiferent de solicitarea participanţilor la proces.

Faze obligatorii ale procesului civil sînt:1) intentarea procesului civil (art. 7, 166-173 CPC),2) pregătirea cauzei pentru dezbaterile judiciare (art. 183-191 CPC),3) dezbaterile judiciare (art.192-237 CPC),4) executarea benevolă a hotărîrii judecătoreşti.Faza facultativă a procesului civil este faza pe care o poate parcurge examinarea unei

cauze, în dependenţă de solicitarea participanţilor la proces.Faze facultative ale procesului civil sînt:1) judecarea în apel (art. 357 - 396 CPC),2) judecarea în recurs (art. 397 - 445 CPC),3) judecarea în revizuire (art. 446 - 453 CPC),4) executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti (Codul de executare al RM, Cartea I).

17

TEMA II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

1. Noţiunea şi clasificarea principiilor dreptului procesual civil.2. Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului procesual civil.3. Principiile funcţionale ale dreptului procesual civil.4. Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil.

1. Noţiunea şi clasificarea principiilor dreptului procesual civil.La fel ca şi la alte ramuri de drept, dreptul procesual civil este guvernat nu numai de

norme de drept, ci şi de anumite principii fundamentale.Noţiunea de principiu este de origine latină şi în traducere înseamnă "bază", "început",

"fundament". Ţinînd cont de aceasta, prin noţiunea de principii ale dreptului procesual civil înţelegem acele dispoziţii de bază, idei fundamentale, care se conţin în legislaţia procesuală civilă şi exprimă esenţa dreptului procesual civil.

Aceste dispoziţii de bază trec ca un fir roşu prin toate instituţiile dreptului procesual civil şi determină o astfel de aşezare a acestora ca să asigure adoptarea în practică de către instanţele judecătoreşti a unor hotărîri întemeiate şi legale şi respectiv să asigure şi executarea lor. De asemenea, în dreptul procesual civil rolul esenţial al principiilor este acela de a contribui la o mai bună interpretare şi aplicare a textelor de lege, la o mai bună înţelegere a acestora.

Reieşind din faptul că principiile dreptului procesual civil sînt aplicate în procesul de înfăptuire a justiţiei civile, adică de soluţionare şi examinare a cauzelor civile, ele pot fi considerate şi principii ale procesului civil.

Orice principiu a unei ramuri de drept trebuie să-şi găsească permanent reflectarea într-o anumită normă de drept sau trebuie să fie abstractizat reieşind din acestea. De altfel, ideea sau concepţia de drept care nu este întărită într-o normă de drept, rămîne a exista numai în domeniul ştiinţei dreptului. Datorită importanţei lor, unele principii ale dreptului procesual civil se regăsesc în Constituţie, altele în Legea cu privire la organizarea judecătorească sau Legea cu privire la statutul judecătorului, precum şi în Codul de procedură civilă. De asemenea, unele principii sînt consacrate şi în diverse acte normative internaţionale.

Principiile oricărei ramuri de drept, inclusiv ale dreptului procesual civil, sînt legate între ele şi constituie în ansamblu un sistem juridic concret, ci doar luate împreună pot exprima esenţa dreptului procesual civil ca ramură de drept şi a procesului civil. Încălcarea unor principii poate duce inevitabil la încălcarea altor principii. Pe de altă parte, unul sau mai multe principii îndeplinesc funcţia de garanţie a realizării altor principii.

Sistemul principiilor dreptului procesual civil constituie acel fundament juridic pe care se ridică întrega ramură de drept. Ţinînd cont de conţinutul principiilor este elaborată întreaga legislaţie procesuală.

În literatura de specialitate sînt evidenţiate cîteva criterii de clasificare a principiilor dreptului procesual civil.

1) După forţa juridică a actului normativ în care sînt consacrate, deosebim:a) principii constituţionale,b) principii consacrate în legislaţia procesuală civilă.2) După sfera de acţiune, deosebim:a) principii generale de drept,b) principii interamurale,c) principii ramurale,d) principii instituţionale.3) După obiectul de reglementare, deosebim:

18

a) principii organizaţional-funcţionale - care determină organizarea instanţelor de judecată şi procesul civil concomitent,

b) principii funcţionale - care reglementează numai activitatea procesuală a instanţei de judecată şi a participanţilor la proces.

Ca o categorie aparte pot fi examinate principiile internaţionale ale dreptului procesual civil, aplicabile în cadrul examinării şi soluţionării litigiilor cu element de extraneitate.

2. Principiile organizaţional-funcţionale ale dreptului procesual civil.2.1 Principiul înfăptuirii justiţiei în exclusivitate de către instanţele judecătoreşti. Sediul materiei:Art. 114 al Constituţiei: ,,justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele

judecătoreşti". Art. 115 al Constituţiei: ,,justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, curţile

de apel şi judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă. Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată sînt stabilite prin legi organice.”

Art. 19 CPC: „în cauzele civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai de către instanţele judecătoreşti şi de judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul stabilit de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă.”

Art. 1 din Legea cu privire la statutul judecătorului: „puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului, unicul purtător al acestei puteri.”

Esenţa principiului: - justiţia se înfăptuieşte în exclusivitate de către instanţele judecătoreşti, legal constituite, în persoana judecătorilor numiţi.

Elementele constitutive ale principiului sînt următoarele:- caracterul exclusiv al instanţelor de judecată în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei,- interzicerea constituirii unor instanţe judecătoreşti extraordinare,- prioritatea formei judiciare de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei

faţă de alte forme,- înfăptuirea justiţiei în persoana judecătorilor numiţi în funcţie.Astfel, instanţele judecătoreşti, în persoana judecătorilor, înfăptuiesc justiţia pe cauzele

civile prin examinarea şi soluţionarea acestora, conform competenţei atribuite de lege şi în strictă conformitate cu normele de procedură civilă, după o procedură specifică doar instanţelor judecătoreşti.

Judecătorii sînt persoanele investite constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază profesională. Instanţele judecătoreşti se formează pe baza principiul numirii judcătorilor în funcţie.

2.2 Principiul independenţei judecătorului şi supunerii lui numai legii. Sediul materiei:Art. 116 alin. 1) al Constituţiei: ,,judecătorii instanţelor judecătoreşti sînt independenţi,

imparţiali şi inamovibili, potrivit legii.” Art. 1 alin. 3) din Legea cu privire la statutul judecătorului: „judecătorii instanţelor

judecătoreşti sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.”Art. 20 alin. 2) CPC: „la înfăptuirea justiţiei în cauzele civile, judecătorii sînt

independenţi şi se supun numai legii. Orice imextiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage răspunderea prevăzută de lege.”

Esenţa principiului: - judecătorii în activitatea lor sînt independenţi, imparţiali şi inamovibili şi se supun numai legii.

Elementele constitutive ale principiului sînt următoarele:

19

- independenţa judecătorului în procesul examinării şi soluţionării unei cauze concrete faţă de opinia celorlalţi judecători care fac parte din completul de judecată (art. 48 CPC al RM),

- independenţa judecătorului în procesul examinării şi soluţionării unei cauze concrete faţă de concluziile date de participanţii la proces, indiferent de statutul lor juridic (art. 130 CPC al RM),

- independenţa judecătorului în procesul examinării şi soluţionării unei cauze faţă de instanţele judecătoreşti ierarhic superioare,

- independenţa judecătorului în procesul examinării şi soluţionării unei cauze faţă de organele puterii executive şi legislative şi altor persoane sau organizaţii de drept public sau privat,

- supunerea judecătorului în procesul examinării şi soluţionării unei cauze numai legii.Garanţiile de asigurare a independenţei judecătorilor sînt următoarele :a) procedura de înfăptuirii a justiţiei,b) procedura de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie a judecătorilor,c) declararea inviolabilităţii judecătorului,d) incompatibilitatea funcţiei de judecător cu exercitarea oricărei alte funcţii retribuite, cu

excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice,e) secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui,f) stabilirea răspunderii pentru lipsa de respect faţă de judecată, judecător şi pentru

imextiune în judecarea cauzei,g) alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de condiţii

organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti,h) asigurarea materială şi socială a judecătorilor;i) alte măsuri prevăzute de lege.2.3 Principiul rolului diriguitor al judecătorului în procesul civil. Sediul materiei:Art. 9 CPC: „instanţei judecătoreşti îi revine un rol diriguitor în organizarea şi

desfăşurarea procesului, ale cărui limite şi al cărui conţinut sînt stabilite de prezentul cod şi de alte legi.”

Esenţa principiului: - în cadrul înfăptuirii justiţiei în cauzele civile, judecătorul are un rol activ şi diriguitor în organizarea şi desfăşurarea procesului civil, contribuind la crearea condiţiilor favorabile pentru exercitare de către participanţii la proces a drepturilor sale procedurale şi crearea condiţiilor necesare bunei desfăşurări ale procesului.

Elementele constitutive ale principiului sînt următoarele:1) crearea de către judecător a condiţiilor favorabile pentru exercitare de către

participanţii la proces a drepturilor sale procedurale, prin îndeplinirea următoarelor acţiuni: - explicarea participanţilor la proces a drepturilor şi obligaţiilor lor procedurale,- preîntîmpinarea asupra urmărilor pe care le poate produce exercitarea sau neexercitarea

actului de procedură concret,- acordarea sprijinului participanţilor la proces în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor lor

procedurale,- contribuirea, la solicitarea participanţilor la proces, la procesul de colectare a probelor

care pot contribui la adoptarea unei hotărîri legale şi întemeiate.2) crearea de către judecător a condiţiilor necesare bunei desfăşurări ale procesului, prin

îndeplinirea următoarelor acţiuni: - conducerea dezbaterilor judiciare,- punerea în discuţie participanţilor la proces oricăror împrejurări de fapt sau de drept,- efectuarea altor acţiuni prevăzute de lege.2.4 Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii şi a justiţiei. Sediul materiei:

20

Art. 16 al Constituţiei: „toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.”

Art. 22 al CPC: „justiţia în cauzele civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, subordonare, sediu şi de late circumstanţe".

Art. 8 din Legea cu privire la organizarea judecătorească: „toţi cetăţenii R.M. sînt egali în faţa legii şi autorităţile judecătoreşti, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială, precum şi de alte împrejurări.”

Esenţa principiului: - în cadrul înfăptuirii justiţiei în cauzele civile toate persoanele fizice şi juridice sînt egale în faţa legii şi instanţelor judecătoreşti.

Elementele constitutive ale principiului sînt următoarele:1) egalitatea tuturor în faţa legii şi aplicarea uniformă a legii, fără de careva descriminări,2) egalitatea în faţa justiţiei:a) existenţa unui sistem judiciar unic şi interdicţia înfiinţării instanţelor judecătoreşti

extraordinare,b) existenţa unei proceduri unice de examinare şi soluţionare a cauzelor civile,c) existenţa unui statut juridic procesual unic pentru toate categoriile de participanţi la

proces şi înzestrarea lor cu acelaşi număr de drepturi şi obligaţii procesuale.3) acordarea regimului naţional cetăţenilor şi organizaţiilor străine,4) privilegiile procesuale ale persoanelor care beneficiază de imunitatea răspunderii civile

sînt expres prevăzute de lege şi tratatele internaţionale,5) existenţa unor facilităţi procesuale, precum scutirea sau eşalonarea plăţii taxei de stat,

asistenţă juridică gratuită ş.a., nu constituie temei de discriminare.2.5 Principiul publicităţii şedinţelor de judecată în procesului civil. Sediul materiei:Art. 21 al Constituţiei: „orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată

pînă cînd vinovăţa sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.”

Art. 117 al Constituţiei: „în toate instanţele judecătoreşi şedinţele de judecată sînt publice. Judecarea cauzelor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea tuturor regulilor de procedură.”

Art. 10 al Legii cu privire la organizarea judecătorească: „şedinţele de judecată sînt publice. Judecarea cauzelor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea procedurii.”

Art. 23 al CPC: „în toate instanţele şedinţele de judecată sînt publice".Esenţa principiului: - în cadrul înfăptuirii justiţiei pe cauzele civile, în toate instanţele

judecătoreşti, şedinţele de judecată sînt publice.Elementele constitutive ale principiului sînt următoarele:- publicitatea şedinţelor de judecată pentru participanţii la proces, care oferă posibilitatea

acestora de a participa nemijlocit la judecarea cauzei,- publicitatea şedinţelor de judecată pentru public, care oferă posibilitatea tuturor

persoanelor, care doresc să asiste la judecarea cauzei, să o facă,- excepţiile de la regula generală, şi anume desfăşurarea procesului civil în şedinţă închisă

(secretă) poate avea loc numai în cazurile expres prevăzute de lege.

21

Participanţíi la proces, precum şi celelalte persoane prezente în sala de şedinţe judiciare au obligaţia de a respecta ordinea stabilită pentru judecarea cauzei, conform prevederilor art. 195 CPC. Dezbaterea cauzei în şedinţa de judecată se desfăşoară în condiţii ce asigură activitatea normală a instanţei şi a participanţilor la proces, conform prevederilor art. 11 CPC. În şedinţa de judecată nu se admite prezenţa minorilor în vîrstă de pînă la 16 ani, dacă nu sînt citaţi în calitate de participant la proces sau martor.

Desfăşurarea procesului civil în şedinţă închisă poate avea loc numai în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege.

Desfăşurarea procesului civil, în şedinţă închisă, poate avea loc la dispoziţia instanţei de judecată, în vederea prevenirii divulgării unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori alte circumstanţe care ar prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică sau moralitatea. În acest sens instanţa emite o încheiere motivată. Şedinţa poate fi declarată închisă pentru întregul proces sau numai pentru efectuarea unor anumite acte procedurale.

La baza acestei excepţii stau prevederile art. 28 şi 30 al Constituţiei, care garantează respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, precum şi secretul corespondenţei. Cu toate acestea, judecarea cauzei în şedinţă închisă se efectuiază cu respectarea tuturor regulilor de procedură civilă. Această excepţie nu se răsfrînge asupra participanţilor la proces, şedinţa de judecată închisă avînd loc în prezenţa acestora, iar în caz de necesitate fiind posibilă şi participarea martorului, expertului, specialistului sau interpretului.

Hotărîrile şedinţei închise se pronunţă public. În vederea păstrării confidenţialităţii, instanţa de judecată previne partcipanţii la proces cu privire la răspunderea pe care o vor purta în caz de divulgare a informaţei obţinute în cadrul procesului. În cazul dezbaterii cauzei în şedinţă închisă, pot fi eliberate unor alte persoane decît părţile copii de pe încheieri, rapoarte de expertiză sau declaraţii ale martorilor doar cu permisiunea dată de preşedintele instanţei de judecată.

2.6 Principiul limbii de procedură şi garantarea dreptului la interpret. Sediul materiei:Art. 118 al Constituţiei: „procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.

Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret. În condiţiile legii, procedura judiciară se poate desfăşura şi într-o altă limbă acceptabilă persoanelor care participă la proces.”

Art. 9 al Legii cu privire la organizarea judecătorească şi art. 24 CPC: „judecarea cauzelor în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească.”

Esenţa principiului: - în cadrul înfăptuirii justiţiei pe cauzele civile, în toate instanţele judecătoreşti, şedinţele de judecată se desfăşoară în limba de stat.

Persoanele interesate în soluţionarea cauzei care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat sînt în drept să ia cunoştinţă cu materialele dosarului şi să vorbească în instanţă prin interpret.

Totodată, există şi posibilitatea ca procesul să se desfăşoare şi într-o altă limbă acceptabilă pentru majoritatea participanţilor la proces, în acest sens instanţa adoptînd o încheiere. În astfel de cazuri, instanţa de judecată emite obligatoriu hotărîrea şi în limba de stat.

Actele, procedurale care se înmînează participanţilor la proces se traduc, la solicitarea lor, în limba de stat sau în limba la care aceştea au recurs la proces.

3. Principiile funcţionale ale dreptului procesual civil.3.1 Principiul legalităţii procesului civil. Sediul materiei:Articolele 2, 3, 12, 20 ale Codului de Procedură Civilă.

22

Art. 5 al Legii cu privire la organizarea judecătorească: „justiţia se înfăptuieşte în strictă conformitate cu legislaţia. Legile altor state se aplică numai în modul prevăzut de legislaţia Republicii Moldova.”.

Termenul "legalitate" provine de la cuvîntul francez "legalite" şi presupune caracterul la ceea ce este legal, adică conform legii. Legalitatea în procesul civil reprezintă o modalitate de realizare principiului legalităţii, ca principiu general de drept, în cadrul unui domeniu concret de activitate al vieţii sociale.

Esenţa principiului: - legalitatea constă în îndeplinirea exactă, neabătută şi uniformă a normelor de drept de către instanţa de judecată, de către toţi participanţii la proces şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile şi executării hotărîrilor judecătoreşti.

Instanţa de judecată nu numai că îşi realizează activitatea în strictă conformitate cu legea, dar o şi aplică nemijlocit la soluţionarea cauzelor, restabilind astfel legalitatea, care a fost încălcată odată cu lezarea unui drept sau interes al persoanei.

Codul de Procedură Civilă conţine numeroase prevederi cu privire la principiul legalităţii în procesul civil şi anume art. 2, 3, 12, 13, 20, 239, 373, 410, 442 ş.a.

Reieşind din acestea, am putea desprinde următoarele elementele constitutive ale acestui principiu:

1) normele de procedură civilă se pot conţine numai în Constituţie, Codul de Procedură Civilă şi alte legi organice (art. 2 CPC),

2) instanţele judecătoreşti aplică normele de procedură civilă în vigoare la data judecării cauzei civile (art. 3 CPC),

3) pe lîngă normele de procedură, instanţele judecătoreşti la soluţionarea cauzelor aplică şi norme de drept material (art. 12 CPC),

4) aplicarea legislaţiei altor state de către instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova se aplică numai în cazurile şi în modul prevăzut de lege şi tratatele internaţionale la care este parte (art. 13 CPC),

5) una dintre condiţiile de bază ale hotărîrii judecătoreşti, alături de temeinicie, este şi legalitatea acesteia (art. 239 CPC), care poate fi verificată de către instanţele ierarhic superioare pe calea exercitării apelului şi recursului (art. 373, 410, 442 CPC),

6) la înfăptuirea justiţiei, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii (art. 20 CPC).

Însă, principiul legalităţii nu este adresat doar instanţei de judecată, ci tuturor subiectelor participante la raporturile procesuale civile, inclusiv participanţilor la proces şi persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei. Între aceste subiecte este stabilit un control reciproc, astfel încît instanţa de judecată veghează respectarea procedurii de către participanţii la proces, iar aceştea din urmă pot contesta acţiunile instanţei pe care le consideră ilegale.

3.2 Principiul disponibilităţii. Sediul materiei: art. 27 al CPC.Esenţa principiului: disponibilitatea în drepturi se afirmă în posibilitatea participanţilor

la proces, în primul rînd a părţilor, de a dispune liber de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii, precum şi de a dispune de drepturile procedurale, de a alege independent modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare.

În conţinutul său principiului disponibilităţii cuprinde o serie de drepturi procedurale şi libertatea de a dispune de ele după propria opţiune. Reieşind din acestea, am putea desprinde următoarele elementele constitutive ale acestui principiu:

1) existenţa unui şir întreg de drepturi procedurale şi egalitatea acestora pentru categoriile respective de participanţi la proces (art. 56, 60, 65, 68, 72 CPC).

23

Astfel, putem deosebi: dreptul de a introduce acţiunea civilă, dreptul de a determina limitele acţiunii sau ale apărării, dreptul de a renunţa la acţiune sau de la dreptul subiectiv, dreptul de a recunoaşte pretenţiile din acţiune sau de a stinge litigiul printr-o tranzacţie, dreptul de a ataca hotărîrea judecătorească, dreptul de a cere executarea silită a hotărîrii.

2) posibilitatea de a dispune liber de aceste drepturi procedurale.Astfel, dreptul părţii interesate de a introduce acţiunea civilă, se traduce prin aceea că

titularul dreptului este liber să se adreseze sau nu justiţiei. Astfel, intentarea procesului civil din oficiu nu poate avea loc şi nici alte persoane, decît titularul dreptului subiectiv încălcat, nu poate înainta acţiunea, cu excepţia acţiunii oblice, cînd legea acordă terţelor persoane dreptul de a introduce acţiuni civile, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (art.71 şi 73 CPC). Prin esenţa sa, principiul disponibilităţii este opus principiului oficialităţii, care este specific procesului penal.

Dreptul de a determina limitele acţiunii constă în aceea că reclamantul fixează în cererea sa de chemare în judecată limitele şi obiectul acţiunii. Instanţa nu poate depăşi limitele acţiunii fixate, în sensul de a-i acorda mai mult sau altceva decît a cerut. Conform art. 60 alin. 4) CPC, instanţa judecătorească nu este în drept să modifice din oficiu obiectul sau temeiul acţiunii.

Determinarea limitelor apărării aparţine pîrîtului care este în drept să ridice excepţii de fond sau de procedură, să-şi construiască apărări în fapt sau în drept, să introducă în judecată terţe persoane.

Reclamantul poate renunţa oricînd la judecată, iar pîrîtul poate recunoaşte în tot sau în parte pretenţiile care au fost înaintate. Totodată, părţile oricînd pot înceta procesul prin încheierea unei tranzacţii de împăcare (art. 60 şi 212 CPC).

Disponibilitatea procesului civil este determinată de caracterul dispozitiv al ramurilor de drept privat şi conferă o autonomie subiectelor raportului material litigios în cadrul procesului civil, înzestrîndu-i cu dreptul la iniţiativă. Astfel, disponibilitatea în drepturi procedurale determină evoluţia şi continuitatea procesului civil. Disponibilitatea se răsfrînge asupra tuturor fazelor procesului civil.

În toate cazurile, însă, disponibilitatea procesuală se realizează sub controlul instanţei judecătoreşti. Rolul activ al instanţei implică şi obligaţia de a stabili dacă actele de dispoziţie ale părţilor nu s-au făcut în vederea unor scopuri ilicite, dacă părţile au capacitate de dispoziţie, precum şi dacă consimţămîntul a fost dat în mod legal. Potrivit art. 27 alin. 2) CPC, instanţa nu va admite dispunerea de un drept sau folosirea modalităţii de apărare de către un participant, dacă aceste acte contravin legii sau încalcă drepturile ori interesele legitime ale unei persoane.

3.3 Principiul contradictorialităţii şi egalităţii în drepturi procedurale ale părţilor. Sediul materiei: art. 26 al CPC.Esenţa principiului: procesul civil este organizat astfel încît părţile şi ceilalţi participanţi

la proces dispun de posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu cauza şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei de judecată.

Elementele constitutive ale acestui principiu sînt:1) posibilitatea participanţilor la proces de a-şi formula şi susţine poziţia în proces,2) independenţa participanţilor la proces faţă de instanţa de judecată, precum şi de alte

persoane de drept public sau privat,3) posibilitatea de expunere de către participanţii la proces a opiniei cu privire la toate

problemele de fapt şi de drept care au legătură cu cauza şi asupra iniţiativelor instanţei de judecată,4) păstrarea imparţialităţii şi obiectivităţii de către instanţa de judecată şi crearea

condiţiilor prielnice de către aceasta în vederea realizării drepturilor şi obligaţiilor procedurale ale participanţilor la proces,

5) egalitatea părţilor în drepturi şi obligaţii procedurale.

24

Acest principiu este viabil în toate stadiile şi fazele procesului civil, exceptînd etapa deliberării şi pronunţării hotărîrii. În fazele facultative ale procesului acest principiu, de asemenea, este prezent. Contradictorialitatea reprezintă trăsătura de bază a procedurilor contencioase şi lipseşte în cazul procedurilor necontencioase. Însă, faza de bază a procesului civil, în care principiul contradictorialităţii îşi desfăşoară potenţialul la maxim constituie faza dezbaterilor judiciare.

În opinia prof. Triuşnikov, dacă principiul disponibilităţii se referă mai mult la obiectul litigiului, atunci principiul contradictorialităţii se referă la procesul de probaţiune.

Condiţiile realizării acestui principiu sînt:a) egalitatea părţilor în drepturi şi obligaţii procesuale (art. 26 alin. 4 CPC). Egalitatea

părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încît nici una din părţi să nu fie defavorizată.

b) citarea regulată a participanţilor la proces (art. 193 CPC). Judecarea cauzelor are loc în şedinţa de judecată cu înştiinţarea obligatorie a participanţilor la proces privind locul, data şi ora şedinţei de judecată sau de efectuare a anumitor acte de procedură. În vederea realizării acestei condiţii, procesul poate fi amînat (art. 205 CPC) sau suspendat (art. 260-261 CPC).

c) temeinicia hotărîrii pronunţate poate fi bazată numai pe circumstanţele de fapt şi de drept care au fost constatate nemijlocit de către instanţă, în şedinţa de judecată, în baza probelor care au fost prezentate şi apreciate de către participanţii la proces (art. 239 CPC).

d) repartizarea sarcinii probaţiunii (art. 118 CPC). Fiecare parte în proces trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale, dacă legea nu dispune altfel.

e) publicitatea iniţiativelor şi tuturor acţiunilor procesuale ale instanţei de judecată, care înainte de a fi realizate trebuie să fie propuse spre discuţie participanţilor la proces. Preşedintele şedinţei de judecată dă explicaţii asupra acţiunilor sale, iar obiecţiile împotriva acestor acte se consemnează în procesul-verbal al şedinţei de judecată (art. 194 alin. 2 CPC).

f) ordinea de petrecere a dezbaterilor judiciare: art. 213 CPC - explicaţiile participanţilor la proces, art. 216 alin. 3) CPC - audierea martorului, art. 222 CPC - cercetarea înscrisurilor, art. 224 CPC - prezentarea probelor materiale, art. 228 CPC - cercetarea concluziilor expertului, art. 231 CPC - cercetarea concluziilor date de autorităţile publice, art. 233 CPC - susţinerilor orale, art. 233 CPC - dreptul la replică, toate acestea avînd un caracter contradictoriu.

3.4 Principiul oralităţii dezbaterilor judiciare. Sediul materiei: art. 25 al CPC.Esenţa principiului: dezbaterile judicare se desfăşoară oral.Principiul oralităţii dezbaterilor judiciare este complementar principiului publicităţii şi

asigură eficienţa principiului contradictorialităţii şi nemijlocirii. După prof. I. Deleanu el este regula în procedura contencioasă şi excepţia în cea necontencioasă.

În realitate procesul civil se desfăşoară graţie unei simbioze dintre forma orală şi cea scrisă de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale.

Oralitatea este regula generală, iar forma scrisă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de legea procesuală.

Conform art. 25 CPC dezbaterile judiciare se desfăşoară oral.Preşedintele şedinţei de judecată deschide şedinţa şi anunţă procesul care se va judeca

(art.197 CPC), împreună cu grefierul verifică prezenţa la proces (art. 198 CPC), explică drepturile şi obligaţiile interpretului (art.199 CPC), ale participanţilor la proces (art. 202 CPC), soluţionează cererile şi demersurile participanţilor la proces după ascultarea opiniilor celorlalţi participanţi (art. 203 CPC).

25

Martorii fac depoziţii în formă orală, deşi au dreptul să se folosească de însemnări care se anexează la dosar (art. 217 CPC). Dacă depoziţiile martorilor au fost obţinute ca urmare a unei delegaţii judiciare sau în urma asigurării probelor, atunci acestora li se dă citirii în şedinţa de judecată (art. 221 CPC).

Există în cadrul procesului civil exigenţa formei scrise referitoare la cererea de chemare în judecată (art.166 CPC), înscrisuri (art.137CPC), raportul de expertiză (art. 158 CPC), hotărîrea judecătorească (art. 241 CPC). Însă, acestora li se dau citirii în şedinţă. Cererile de apel, recurs, revizuire, tranzacţiile de împăcare, de asemenea, se perfectează în formă scrisă.

Unele acţiuni procesuale se pot exercita atît în formă orală, cît şi în scris. De exemplu, înaintarea demersurilor şi obiecţiilor la acestea. Împuternicirile reprezentantului se pot atesta şi prin declaraţie orală dată în judecată de către reprezentat (art. 80 alin.7) CPC), cît şi în baza unui înscris (procură).

Pentru fiecare şedinţă de judecată în prima instanţă şi în instanţa de apel, precum şi pentru fiecare acţiune procesuală întreprinsă în afara şedinţei se încheie un proces-verbal în scris (art. 273, 275, cap. XXI al CPC).

3.5 Principiul nemijlocirii dezbaterilor judiciare. Sediul materiei: art. 25 CPC.Esenţa principiului: în cadrul examinării şi soluţionării cauzelor civile judecătorul

trebuie să cerceteze direct şi nemijlocit probele şi să emită hotărîrea numai în temeiul circumstanţelor constate şi al probelor cercetate şi verificate în şedinţa de judecată.

Principiul nemijlocirii conferă instanţei dreptul şi totodată obligaţia de a cerceta în mod nemijlocit şi nemediat toate elementele care se impun a fi analizate pentru soluţionarea în corectă, legală şi temeinică a cauzei deduse judecăţii.

Elementele constitutive ale principiului sînt:1) examinarea directă şi nemijlocită a probelor de către judecător. Conform art. 130 CPC, instanţa apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe

cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblu şi interconexiunea lor. Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de alta. Astfel, pentru a-şi putea forma propria convingere judecătorul trebuie să analizeze personal, în mod direct şi nemijlocit de nimeni toate probele.

2) examinarea probelor şi realizarea altor acte de procedură numai în cadrul şedinţei de judecată.

Conform art. 193 CPC, judecarea cauzelor civile are loc în şedinţa de judecată . La ora judecării cauzei, preşedintele anunţă deschiderea şedinţei de judecată şi procesul care se va judeca (art. 197 CPC), iar după pronunţarea hotărîrii, preşedintele şedinţei o declară închisă (art. 237 alin. 4 CPC). Toate actele de procedură ale instanţei de judecată şi ale participanţilor la proces, pentru a produce efecte juridice, trebuie să fie realizate doar în cadrul acestui interval de timp, adică în cadrul şedinţei de judecată. Pe parcursul derulării procesului, şedinţa de judecată poate fi întreruptă, iar apoi reluată. Faptul deschiderii, întreruperii, reluării şi închiderii şedinţei de judecată este consemnat obligatoriu în procesul-verbal al şedinţei de judecată. Conform art. 273 CPC, pentru fiecare şedinţă de judecată în prima instanţă şi în instanţa de apel, precum şi pentru fiecare act de procedură îndeplinit în afara şedinţei (de exemplu: audierea martorului la locul aflării lui), se încheie proces-verbal, în care se indică momentele esenţiale ale dezbaterii cauzei.

3) desfăşurarea dezbaterilor judiciare în faţa aceluiaşi complet de judecată.Ţinînd cont de primele două elemente, din care am dedus că cercetarea trebuie să aibă loc

în şedinţa de judecată, nemijlocit de către de către judecătorul sau judecătorii care urmează să ia hotărîrea, componenţa completului de judecată trebuie să rămînă neschimbată pe parcursul

26

examinării cauzei. Astfel, în cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării cauzei, dezbaterile se reiau de la început (art. 25 alin. 2 CPC).

Realizarea acestui principiu cunoaşte unele excepţii:1) delegaţiile judecătoreşti (art. 125-126 CPC).În cazul necesităţii de a aduna probe ori de a înmîna acte judiciare într-un alt oraş,

municipiu au raion, instanţa care judecă pricina poate da instanţei respective, în baza unei încheieri, o delegaţie pentru efectuarea actului de procedură respectiv (de exemplu: audierea martorului).

Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţa de judecată conform regulilor generale, iar procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit instanţei care judecă pricina.

2) asigurarea probelor (art. 127-129 CPC).Participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea administrării în

viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot solicita instanţei judecătoreşti asigurarea (conservarea) probelor. Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului se efectuiază de către notari sau persoane oficiale ale misiunilor diplomatice.

Procesele verbale şi probele adunate în legătură cu asigurarea probelor se remit instanţei care judecă pricina.

3) strămutarea cauzei (art. 43 CPC).În cazul în care are loc strămutarea cauzei de la o instanţă la alta, din motivile specificate

în lege, actele procedurale, îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării cauzei, produc efecte juridice în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară modificarea lor.

4. Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil.În cadrul raporturilor juridice de drept privat cu element de extraneitate se pot ivi litigii,

care ajung a fi examinate în faţa instanţelor judecătoreşti sau arbitraj. Aceste litigii ar putea fi numite litigii civile cu element internaţional (străin). Probleme de drept procesul civil în legătură cu litigiul civil cu element de extraneitate ţin de:

a) competenţa în dreptul internaţional privat - vizează determinarea instanţei competente a soluţiona litigiul,

b) procedura aplicabilă - vizează determinarea legii procedurale aplicabile (a cărui stat anume),

c) efectele hotărîrilor judecătoreşti sau arbitrale străine.În vederea soluţionării acestor probleme de drept procesual civil internaţional, sînt

aplicabile următoarele principii:4.1 Principiul priorităţii contractelor şi convenţiilor internaţionale. Sediul materiei: Art.27 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor;

Art. 4 al Constituţiei: „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.”

Art. 2 alin. 3) CPC: „dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legislaţia procesuală civilă a Republicii Moldova, se aplică normele tratatului internaţional, dacă din acestea nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale.”

Esenţa principiului: dacă prin tratatul internaţiona,l la care Republica Moldova este parte, sînt stabilite alte norme decît cele prevăzute de legislaţia procesuală civilă a Republicii Moldova, se aplică normele tratatului internaţional dacă din acestea nu rezultă că pentru aplicarea lor este necesară adoptarea unei legi naţionale.

27

4.2 Principiul acordării regimului naţional străinilor. Sediul materiei:

Art. 454 CPC „cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi cele internaţionale beneficiază în faţa instanţelor de judecată ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova în condiţiile legii.”

Esenţa principiului: persoanele străine şi apatrizii se bucură în procesul civil de egalitatea în drepturi şi obligaţii procesuale cu persoanele din statul respectiv.

Persoanele străine sau apatride nu pot dispune de careva drepturi sau obligaţii procedurale suplimentare. Astfel, reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în Republica Moldova. O soluţie asemănătoare cunoaşte dreptul bulgar şi al ţărilor ex-sovietice. Cele mai multe sisteme de drept prevăd, însă, existenţa cauţiunii (de exemplu: cel francez, german, englez, ungar, polonez, ceh). Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la procedura civilă prevede că, sînt scutiţi de cauţiune numai cetăţenii statelor, părţi contractante, deci pe bază de reciprocitate.

Totodată, conform art. 454 alin. 2) CPC, Republica Moldova poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor din Republica Moldova.

4.3 Principiul imunităţii judiciare a statelor străine şi organizaţiilor internaţionale. Sediul materiei: 457 CPC.Esenţa principiului: antrenarea în procesul civil, în calitate de pîrît sau intervenient, a

unui stat străin poate avea loc numai cu consimţămîntul organelor competente ale satului sau organizaţiei respective, dacă legea naţională sau tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte nu prevede altfel.

În cauzele civile, organizaţiile internaţionale şi reprezentanţii diplomatici ai statelor străine cad sub incidenţa jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova, în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile naţionale.

4.4 Principiul respectării jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine. Sediul materiei: 459-462 CPC.Esenţa principiului: în măsura în care legile unui stat nu atribuie competenţa în

dreptul internaţional privat instanţelor sale, înseamnă că în mod indirect recunosc o asemenea competenţă instanţelor altui stat.

Normele care determină competenţa în dreptul internaţional privat nu reglementează expres competenţa sau incompetenţa instanţelor judecătoreşti străine. Competenţa în dreptul internaţional privat ce aparţine unui stat anume se determină de legile acestuia şi nu de legile altui stat (vezi art. 460 şi 461 CPC). În măsura în care legea Republica Moldova nu atribuie competenţa în dreptul internaţional privat instanţelor sale, înseamnă că în mod indirect recunoaşte o asemenea competenţă instanţelor altui stat. Şi invers, dacă o instanţă judecătorească străină se declară necompetentă a soluţiona cererea înaintată de un cetăţean a Republicii Moldova, acesta o poate depune la instanţa judecătorească competentă din Republica Moldova (art. 460 alin. 2 CPC).

De asemenea, în legislaţia procesuală mai este consfinţită şi regulă nestrămutării locului de examinare a cauzei, astfel încît, pricina pe care instanţa de judecată din Republica Moldova a reţinut-o spre judecare, cu respectarea normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de această instanţă în fond chiar dacă ulterior, în legătură cu schimbarea cetăţeniei, domiciliului, sediului părţilor, pricina a devenit competentă unei instanţe judecătoreşti străine (art. 463 CPC).

De asemenea, instanţa judecătorească din Republica Moldova refuză să primească cererea spre examinare sau dispune încetarea procesului pornit în cazul în care se constată că există o hotărîre dată în litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la aceleaşi pretenţii şi în baza aceloraşi temeiuri, de către o instanţă judecătorească dintr-un alt stat cu care Republica Moldova are încheiat un acord internaţional cu privire la recunoaşterea şi executarea hotărîrilor.

28

Nerespectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti a unui stat constituie un temei de refuz de a recunoaşte şi încuviinţa executarea silită a hotărîrii judecătoreşti străine pe teritoriul statului respectiv (art. 471 alin. 1 lit. (c) CPC).

Determinarea instanţei de judecată competente influenţează în mod direct şi legea procedurală aplicabilă la examinarea şi soluţionare cauzei.

4.5 Principiul legii forului în materie de procedură (lex processualis fori) . Sediul materiei: 458 CPC.Esenţa principiului: în materie de procedură civilă este aplicabilă legea forului (legea

ţării în care se judecă cauza). Procedura de examinare şi soluţionare a cauzelor cu element de extranietate şi procedura

executării silite este prevazut de legea ţării unde se judecă pricina sau se face executarea, chiar dacă una din părţi este străină. Astfel, legea forului este legea locului de judecare a cauzei şi de executare a hotărîrii judecătoreşti.

4.6 Principiul exequatur-ului hotărîrilor judecătoreşti străine. Sediul materiei: 466 CPC.Esenţa principiului: pentru ca o hotărîre judecătorească străină să dispună de forţa

executorie şi autoritatea de lucru judecat, întocmai ca o hotărîre dată de o instanţă judecătorească naţională, este nevoie ca aceasta să treacă procedura de recunoaştere şi încuviinţarea a executării silite (exequatur).

O hotărîre judecătorească străină nu poate avea eficacitatea în aceleaşi condiţii ca şi o hotărîre dată de o instanţă naţională. O hotărîre judecătorească străină nu poate dispune de forţa executorie şi autoritate de lucru judecat, deoarece se opune suveranităţii statului, pe al cărui teritoriu se invocă acea hotărîre. Formula executorie este ordinul dat de instanţa de judecată organelor de executare silită, de a aduce le îndeplinire dispozitivul hotărîrii. În acest fel este pusă în mişcare forţa de constrîngere a statului pentru realizarea justiţiei, însă, această foţă de constrîngere nu se poate realiza decît pe teritoriul statului care o exercită, iar organele de executare silită ale unui stat nu se pot supune ordinului dat de instanţa altui stat. Raţiunea acestei soluţii se găseşte în unul dintre principiile dreptului internaţional public şi nume - principiul suveranităţii statelor. De aceea, forţa executorie a unei hotărîri judecătoreşti are un caracter strict teritorial, iar pentru ca o hotărîre judecătorească străină să dispună de forţă executorie în tocmai ca şi o hotărîre proprie a statului pe teritoriul căreia se va executa este nevoie de a obţine exequatur-ul.

Exequatur-ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotărîrii judecătoreşti străine de către instanţa de judecată pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărîrea judecătorească străină este declarată executorie.

Execuatur-ul are un obiect dublu:1) acordă hotărîrii judecătoreşti străine autoritatea de lucru judecat,2) acordă hotărîrii judecătoreşti străine forţa executorie.

Aceste două efecte se dobîndesc în temeiul hotărîrii de exequatur (încheierea de încuviinţare a executării silite, adoptată conform art. 470 alin. 3 CPC), prin care se recunoaşte eficacitatea hotărîrii judecătoreşti străine.

4.7 Principiul reciprocităţii în acordarea asistenţei juridice. Prin regimul reciprocităţii se înţelege că anumite drepturi sînt acordate străinilor numai în

măsura în care şi statul străin asigură un tratament identic cetăţenilor noştri aflaţi în ţările cărora le aparţin străinii, motiv pentru care această formă contribuie la asigurarea egalităţii în drepturi a statelor şi a cetăţenilor săi.

Condiţia reciprocităţii nu trebuie privită ca o atingere adusă tratamentului egal recunoscut de lege părţilor în proces, ci dimpotrivă ca o confirmare a acestui tratament egal, căci ar fi de neînţeles ca străinul să se bucure în faţa instanţelor noastre de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii

29

Republicii Moldova, în timp ce aceştia ar fi supuşi unor dispoziţii discriminatorii în faşa instanţelor din statul căruia îi aparţine străinul.

Regimul reciprocităţii poate fi privit subiect două aspecte:1) reciprocitate materială, cînd cele două state acordă străinilor aceleaşi drepturi.2) reciprocitate formală, cînd fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislaţia

sa. Se aplică, de regulă, faţă de statele cu sisteme social-politice diferite.Potrivit art. 454 alin. 2) CPC, Republica Moldova poate stabili retorsiunea faţă de

persoanele statelor în care există restricţii ale drepturilor procesuale ale cetăţenilor Republicii Moldova.

Principiu reciprocităţii are o importanţă mai mare atunci cînd lipseşte un tratat bilateral încheiat între două state în materie de asistenţă juridică, acţiunile procedurale fiind realizate în baza reciprocităţii, adică conform regulii ”fii bun cu cel ce este bun cu tine şi fii rău cu cel ce este rău cu tine”.

30

TEMA III. RAPORTURILE JURIDICE PROCESUALE CIVILE.

1. Noţiunea, particularităţile, premisele şi structura raporturilor juridice procesuale civile.

2. Instanţa de judecată - subiect obligatoriu al raporturilor juridice procesuale civile.3. Participanţii la proces şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

1. Noţiunea, particularităţile, premisele şi structura raporturilor juridice procesuale civile.

În procesul examinării şi soluţionării cauzelor civile, între instanţa de judecată şi subiectele participante la proces se stabilesc un şir întreg de relaţii sociale. Aceste relaţii sînt reglementate de normele de procedură civilă şi se numesc raporturi procesual civile.

Raportul juridic procesual civil reprezintă relaţia socială, reglementată de normele de procedură civilă, stabilită între instanţa de judecată, pe de o parte şi participanţii la proces, pe de altă parte, în legătură cu examinarea şi soluţionarea cauzelor civile şi executarea hotărîrilor judecătoreşti.

Procesul civil reprezintă o activitate, constituită din acţiunile procesuale realizate de către instanţa de judecată şi participanţii la proces, reieşind din drepturile şi obligaţiile procesuale de care dispun, precum şi dintr-o multitudine de raporturi procesuale civile care apar, se modifică şi se sting odată cu realizarea acestor acţiuni.

Raporturile procesual civile apar şi există pentru a asigura realizarea normală a raporturilor juridice materiale, de aceea ele poartă caracter protecţionist. Raporturile procesual civile reprezintă un anumit gen de relaţii sociale stabilite în cadrul unui domeniu concret (procesul civil) şi dispun de specificul său.

Particularităţile raporturilor procesuale civile: 1. Existenţa raporturilor procesuale civile doar în formă juridică. Dacă unele raporturi materiale (de exemplu cele civile sau familiale), pot exista indiferent

de reglementările juridice, atunci raporturile procesuale nu pot exista în lipsa unui suport normativ. De aceea, analogia în cadrul dreptului procesual civil aproape că nu există.

2. Prezenţa instanţei de judecată ca subiect obligatoriu al raportului procesual civil.Ţinînd cont de faptul că raporturile procesuale civile apar în cadrul înfăptuirii justiţiei pe

cauzele civile, iar justiţia este realizată în exclusivitate de către instanţele judecătoreşti, acestea din urmă participă la toate raporturile procesuale civile în calitate de subiect obligatoriu, indiferent de faza procesului şi felul de procedură. Raporturile procesuale civile sînt întotdeauna bilaterale, or, fiecare din subiectele participante la proces interacţionează de sine stătător cu instanţa de judecată.

3. Pluralitatea de subiecte în cadrul raporturilor procesuale civile. Alături de instanţa de judecată, ca subiecte ale raporturilor procesuale civile participă un

număr mare de participanţi la proces, care diferă în dependenţă de felul de procedură şi complexitatea cauzei judecate. Astfel, în procedura contencioasă participă, în primul rînd, părţile: reclamantul şi pîrîtul, fiind posibilă şi instituţia coparticipării procesuale (art. 62 şi 63 CPC), care, la rîndul lor, pot fi reprezentate de către reprezentanţi (art. 75, 79 CPC), de asemenea, pot interveni în proces şi persoane terţe (art. 65 şi 67 CPC), precum mai este posibilă şi participarea procurorului (art. 71 CPC) şi autorităţilor publice (art. 74 CPC). De asemenea, în proces sînt implicate şi un şir de persoane care contribuie la înfăptuirea justiţiei: grefierul, interpretul, expertul, specialistul, martorul.

4. Unitatea şi uniformitatea raporturilor procesual civile. Toate raporturile procesual civile care apar între instanţa de judecată şi participanţii la

proces au un obiect comun – cauza civilă concretă aflată pe rol sau raportul material litigios. De aceea nu putem separa raporturile procesuale civile dintre instanţă şi reclamant, instanţă şi pîrît,

31

instanţă şi intervenienţi, instanţă şi reprezentanţi. Fiecare dintre aceste raporturi cu obiectul său specific formează o parte din obiectul unic al procesului civil concret. Unitatea obiectului determină şi unitatea scopului raporturilor procesual civile – înfăptuirea justiţiei pe cauze civile. În acest scop procedura civilă urmează să realizeze sarcinile prevăzute de art. 4 CPC al Republicii Moldova: judecarea justă, în termen rezonabil a cauzelor civile, consolidarea legalităţii şi ordinii de drept, prevenirea cazurilor de încălcare a legii.

Graţie faptului că obiectul şi scopul raporturilor procesual civile sînt unice, acestea sînt omogene din punct de vedere juridic.

5. Interconexiunea şi interdependenţa raporturilor procesual civile. Procesul civil constă dintr-o multitudine de raporturi relativ independente, cu temeiurile lor

de apariţie, subiecte, conţinut şi obiect propriu. Totuşi acestea nu pot exista absolut independent şi separat unul de altul. În cadrul procesului civil întotdeauna sînt prezente o totalitate minimă de raporturi procesuale, numite faze ale procesului, care formează un sistem specific fiecărei cauze concrete.

6. Caracterul autoritar al raporturilor procesual civile. Subordonarea prezentă în cadrul procesului civil, prezenţa instanţei de judecată ca subiect

obligatoriu al procesului, caracterul imperativ al unor norme de drept procesual civil, toate acestea confirmă această particularitate.

7. Caracterul dinamic al raporturilor procesuale civile. Procesul civil este în permanentă mişcare. În măsura în care procesul civil este pornit şi ia

amploare, el trece dintr-o fază în alta, respectîndu-le consecutivitatea. De exemplu, nu se poate trece la faza dezbaterilor judiciare dacă nu s-au întreprins acţiunile de pregătire a cauzei. Dar se poate trece la executarea hotărîrii, evitînd anumite faze ale procesului – cele facultative.

Vorbind despre raporturi procesuale civile la plural evident apare întrebarea cîte raporturi procesuale apar în cazul examinării şi soluţionării unei cauze concrete. Sîntem de părerea că în cazul fiecărei cauze civile concrete apare un singur raport procesual care are un caracter complex, or, constă din mai multe raporturi generate de exercitarea acţiunilor procesual civile.

Unii autori, clasifică raporturile procesual civile în funcţie de cercul subiectelor şi valoarea conţinutului pentru atingerea scopului principal al procesului civil. Astfel, deosebim:

a) raporturi procesuale principale - care apar între instanţa de judecată şi părţi,b) raporturi procesuale facultative - care apar între instanţă şi celelalte subiecte participante

la proces.Apariţia unui raport juridic procesual civil este precedată de existenţa unor premise:

1) existenţa normelor de procedură civilă. În lipsa normelor de procedură raporturi procesuale nu pot exista. Norma juridică

reprezintă premisa generală care conturează în abstract faptul juridic, subiectele, conţinutul şi obiectul raportului.

2) capacitatea juridică procesuală a subiectelor participante la proces (art. 57, 58 CPC).3) producerea faptului juridic - care este împrejurarea prevăzută în ipoteza norme

juridice, care realizată în concret, are consecinţe juridice, adică atrage după sine, apariţia, modificarea sau stingerea unui raport procesual civil. La rîndul lor, faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni, însă pentru apariţia raportului procesual civil au importanţă doar acţiunile.

Structura raportului procesual civil este alcătuită din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect.

1) Subiectele raportului procesual civil - adică titularii de drepturi şi obligaţii procesuale civile, pot fi clasificate în trei grupuri distincte:

a) instanţele judecătoreşti - autorităţi de stat specializate în efectuarea justiţiei,b) participanţii la proces,c) persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

32

2) Conţinutul raportului procesual civil este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor acestora. Normele de drept procesual civil stabilesc volumul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor în funcţie de scopul participării şi de calitatea lor procesuală. Privitor la caracterul corelativ al drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raporturilor procesuale civile, unii autori sînt de părerea că acesta lipseşte. Drepturile procesuale sînt exercitate ca rezultat al unor manifestări unilaterale de voinţă şi acestora nu le corespunde o obligaţie impusă unui alt subiect. Se ştie că raporturile procesuale apar între instanţă şi participanţi la proces. Drepturile procesuale ale părţilor sau ale instanţei de judecată, de regulă, nu iau forma unei obligaţii pentru celălalt subiect. Întrucît drepturile şi obligaţiile procesuale nu pot fi realizate decît prin acţiuni procesuale, doctrinarii sînt de părerea că şi acţiunile procesuale fac parte din conţinutul raporturilor procesuale.

3) Obiectul raportului procesual civil este conduita subiectelor, care rezultă din drepturilor şi obligaţiile lor procesuale, adică sînt acţiunile procesuale propriu-zise întreprinse de către instanţa de judecată şi celelalte subiecte.

2. Instanţa de judecată - subiect obligatoriu a raporturilor procesuale civile.Instanţa de judecată este principalul subiect al raporturilor procesuale civile. Instanţa

organizează şi dirijează acţiunile celorlalte subiecte, avînd un rol diriguitor în cadrul procesului civil.

Compunerea instanţei, potrivit legii, constituie o garanţie a imparţialităţii acesteia. În acest sens, instanţei de judecată îi sînt impuse exigenţe de ordin cantitativ şi calitativ.

Exigenţele cantitative se referă la numărul judecătorilor din care se compune completul de judecată care judecă cauzele în fond, în apel şi recurs. Reieşind din prevederile art. 21 CPC, putem evidenţia două modalităţi de judecare a cauzelor civile:

a) judecarea unipersonală (un singur judecător),b) judecarea colegială (complet format din mai mulţi judecători).Conform art. 46 CPC cauzele se judecă în primă instanţă de către un singur judecător sau

de un complet din 3 judecători. Problema judecării colegiale a cauzei se examinează de către preşedintele sau vicepreşedintele instanţei.

În instanţă de apel, cauzele se judecă de un complet compus din 3 judecători, dintre care unul este preşedinte al şedinţei de judecată.

Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit şi colegiul economic lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în componenţa a 5 judecători, dintre care unul este preşedinte al şedinţei de judecată.

În cadrul judecării colegiale a cauzelor, conform art. 48 CPC, judecătorii se bucură de drepturi egale în soluţionarea problemelor ce apar la examinarea cauzei şi emiterea hotărîrii, iar toate problemele care apar în judecată se soluţionează cu votul majorităţii judecătorilor. Nici un judecător nu are dreptul să se abţină de la vot. Preşedintele şedinţei de judecată votează ultimul. Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorităţii semnează hotărîrea, dar este în drept se expună în scris opinia separată, care se anexează la dosar, dar nu se citeşte în şedinţa de judecată.

Exigenţele calitative determină cine poate şi respectiv cine nu poate face parte din completul de judecată la judecarea unei cauze concrete. În legătură cu acestea, pot apărea incidente procesuale cu privire la formarea completului de judecată:

a) incompatibilitatea,b) abţinerea,c) recuzarea.Incompatibilitatea, în sens general, constă în imposibilitatea judecătorului de a îndeplini

concomitent cu funcţia de judecător şi alte funcţii private sau publice, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice (art. 8 Legea cu privire la statutul judecătorului). În sens restrîns,

33

incompatibilitatea se referă la situaţia în care un judecător este oprit să ia parte la judecarea unei cauze în cazurile expres prevăzute de lege.

Astfel, art. 49 CPC stabileşte inadmisibilitatea participării repetate a judecătorului la judecarea aceleiaşi cauze. Prin urmare, judecătorul care a luat parte la judecarea cauzei în prima instanţă nu mai poate participa la judecarea acesteia în instanţa de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în prima instanţă, după casare.

Judecătorul care a luat parte la judecarea cauzei în instanţa de apel, nu mai poate participa la judecarea ei în primă instanţă, repetat, în instanţa d apel şi nici în instanţa de recurs.

Judecătorul care a luat parte la judecarea cauzei în instanţă de recurs nu mai poate participa la judecarea ei în prima instanţă şi nici în instanţă de apel.

Aceste reguli de inadmisibilitate nu au incidenţă asupra cazurilor de scoatere a cererii de pe rol sau de încetare a procesului în temeiul art. 265 lit. a) şi b) CPC şi nici asupra cazurilor de judecare a cauzei în componenţa Plenului Curţii Supreme de Justiţie. De asemenea, nu se extind asupra judecătorilor din Colegiul civil şi de contencios administrativ şi Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursurilor în plină componenţă şi nici asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie la adoptarea hotărîrilor explicative.

Ea îşi are motivaţia în stări de fapt diverse, anterioare sau concomitente procesului în cauză, de natură a crea suspiciuni în privinţa modului corect de soluţionare concretă a acestuia. Potrivit normelor de drept procesual civil şi procesual penal ale Republicii Moldova exigenţele legale referitoare la incompatibilitate, abţinere şi recuzare sînt norme care se referă la compunerea legală a completului de judecată.

Abţinerea şi recuzarea reprezintă situaţii reglementate de lege pentru a proteja partea în proces în acele cazuri în care se presupune ca judecătorul nu ar fi obiectiv. Cazurile de abţinere şi cele de recuzare sînt aceleaşi (art. 50 CPC). Procedura de soluţionare a celor două incidente procesuale este comună (art. 52-54 CPC). Ceea ce diferă în cazul lor este caracterul normelor care le reglementează şi subiectul de la care parvine iniţiativa, după cum urmează:

1) în cazul abţinerii, iniţiativa parvine de la însuşi judecător şi este prevăzută de norme imperative, în acest caz nerespectarea obligaţiei de abţinere a judecătorului nu afectează valabilitatea hotărîrii, ci atrage numai sancţiuni disciplinare pentru cel în cauză.

2) în cazul recuzării, iniţiativa parvine de la partea interesată şi este prevăzută de norme dispozitive, aceasta din urmă avînd posibilitatea de a-l recuza pe judecător sau de a accepta ca pricina să fie judecată de către acesta.

Temeiurile şi procedura de abţinere sau recuzare a judecătorului se extind şi asupra expertului, specialistului, interpretului, grefierului şi executorului judecătoresc (art. 51, 151 CPC).

3. Participanţii la proces şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.Cea dea doua categorie a subiectelor raporturilor procesuale civile este reprezentată de către

un cerc larg de subiecte, care sînt numite - participanţii la proces. Conform art. 55 CPC se consideră participanţi la proces:a) părţile (reclamantul şi pîrîtul),b) intervenienţii (principal şi accesoriu),c) procurorul,d) persoanele, care conform legii, sînt împuternicite să se adreseze în instanţă cu cereri în

apărarea drepturilor şi intereselor legitime al altor persoane;e) autorităţile publice în vederea depunerii concluziilor;f) petiţionarul şi persoana interesată în cauzele cu procedură specială.

Toţi participanţii la proces se caracterizează prin faptul că dispun de interes juridic pentru soluţionarea cauzei, care poate fi material sau procesual. Din acest punct de vedere, participanţii la proces se clasifică în:

34

1) participanţi care au atît interes material, cît şi interes procesual în soluţionarea justă şi rapidă a cauzei. Din această categorie fac parte: părţile (art. 59 CPC), intervenienţii (art. 65 şi 67 CPC), petiţionarul şi persoana interesată în cauzele cu procedură specială (art. 280 alin. 2 CPC).

2) participanţi care nu au interes material, ci numai interes procesual în soluţionarea justă şi rapidă a cauzei. Din această categorie fac parte: procurorul (art. 71 CPC), persoanele, care conform legii, sînt împuternicite să se adreseze în instanţă cu cereri în apărarea drepturilor şi intereselor legitime al altor persoane (art. 73 CPC), autorităţile publice în vederea depunerii concluziilor (art. 74 CPC).

Fiecare din categoria respectivă de participanţi la procesul civil dispune de un anumit statut juridic procesual, numită poziţie procesuală, care se caracterizează prin conţinutul său, adică prin ansamblul de drepturi şi obligaţii procesuale de care dispun. Specific este că, tuturor participanţilor la proces le sînt acordate un şir de drepturi şi obligaţii procesuale, numite drepturi generale, care sînt prevăzute în art. 56 CPC. Astfel, toţi participanţii la proces se bucură de drepturi procesuale egale şi au obligaţii procesuale egale, cu unele excepţii stabilite de lege, în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces. Prin urmare, unele categorii de participanţi pot dispune de anumite drepturi procesuale, numite drepturi speciale, de exemplu drepturile speciale ale părţilor art. 60 CPC.

Cea dea treia categorie de a subiectelor raporturilor procesuale civile este reprezentată de către persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

Specific acestora le este că nu au interes juridic nici material şi nici procesual în soluţionarea cauzei, iar dacă se va constata ca acestea sînt în vre-un fel cointeresate, în conformitate cu art. 51 CPC vor fi recuzate sau se vor abţine de la judecată.

Aceste subiecte îşi au locul în procesul civil graţie funcţiei pe care o deţin sau faptului că dispun de informaţii utile pentru judecată, iar menirea lor este de a contribui la înfăptuirea justă şi rapidă a justiţiei pe cauzele civile.

Din această categorie de subiecte fac parte: reprezentantul (art. 75 CPC), grefierul (art. 47 CPC), interpretul (art. 199 CPC), expertul (art. 149 CPC), specialistul (art. 230 CPC), martorii (art. 132 CPC).

35

TEMA IV. COMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI.

1. Noţiunea şi clasificarea competenţei generale.2. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii Constituţionale.3. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa judecăţilor arbitrale

în soluţionarea cauzelor civile.4. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de competenţa

instanţelor judecătoreşti economice.5. Competenţa în judecarea revendicărilor conexe.6. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa generală.

1. Noţiunea de competenţă generală şi clasificarea ei. De dreptul de a examina şi soluţiona litigii de drept şi alte probleme de ordin juridic cu

caracter individual (stabilirea unui fapt juridic sau a unei stări a persoanei ori bunurilor) dispun: instanţele judecătoreşti, diferite organe de stat şi organe sau organizaţii nestatale. Fiecare din organele nominalizate, inclusiv instanţa de judecată, sînt în drept să examineze şi soluţioneze numai acele cauze civile, care le sînt atribuite prin lege, adică care sînt date prin lege în competenţa lor.

Din punct de vedere etimologic, cuvîntul competenţă provine de la cuvîntul francez „compétence” şi semnifică capacitatea cuiva de a se pronunţa asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoaşteri adînci a problemei, ori capacitatea unei autorităţi de a exercita anumite atribuţii, iar termenul de a fi competent desemnează capacitatea de a avea atribuţie, autoritatea legală de a face ceva.

Competenţa generală - aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unui alt organ cu activitate jurisdicţională de a examina şi soluţiona o anumită cauză.

Competenţa generală se raportează la instanţa de judecată sau la un alt organ cu activitate jurisdicţională, dar nu la judecători.

În dependenţă de faptul, dacă legea atribui examinarea şi soluţionarea unei categorii concerte de cauze în competenţa unui singur organ sau în competenţa mai multor organe jurisdicţionale, competenţa generală poate fi clasificată în competenţă exclusivă (unică) şi competenţă cu pluralitate de organe.

Competenţa generală exclusivă ţine numai de instanţele judecătoreşti şi constă în aptitudinea exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a examina şi soluţiona nemijlocit anumite categorii de cauze, acestea prin esenţa lor neputînd fi examinate de alte organe cu activitate jurisdicţională.

Din această categorie de cauze fac parte:a) contestarea paternităţii/maternităţii (art. 49 Codul Familiei al RM),b) decăderea din drepturile părinteşti (art. 68 Codul Familiei al RM), c) încuviinţarea adopţiei (art.119 Codul Familiei al RM), d) declararea nulităţii căsătoriei (art. 41 Codul Familiei al RM),e) desfacerea căsătoriei în cazurile prevăzute de art. 37 Codul Familiei al RM),f) cauzele de declarare a insolvabilităţii.Însă, examinarea şi soluţionarea unei bune părţi a litigiilor este dată şi în competenţa altor

organe cu activitate jurisdicţională. Astfel, un litigiu putînd fi examinat atît de instanţa de judecată, cît şi de alte organe administrative sau private. Ori de cîte ori o lege specială nu prevede expres competenţa altui organ cu activitate jurisdicţională, litigiul va reveni spre soluţionare nemijlocit instanţelor judecătoreşti, care au plenitudinea de competenţă. Mai mult decît atît, în competenţa instanţelor judecătoreşti mai este atribuită şi exercitarea controlului hotărîrilor pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională. Astfel art. 10 Cod Civil stabileşte că, apărarea drepturilor civile

36

se face pe cale judiciară, iar apărarea drepturilor civile pa cale administrativă se face doar în cazurile expres prevăzute de lege. Hotărîrea emisă pe cale administrativă poate fi atacată în instanţa de judecată.

Competenţa cu pluralitate de organe, în dependenţă de modalitatea de alegere a organului competent, poate fi clasificată în competenţă: alternativă, condiţionată (imperativă), convenţională.

Competenţa generală alternativă reprezintă aptitudinea dată prin lege de a examina şi soluţiona o anumită cauză mai multor organe cu activitate jurisdicţională, persoana interesată avînd dreptul de a alege unul dintre organele menţionate în lege.

Astfel, legea oferă reclamantului dreptul de a alege şi valorifica posibilitatea examinării şi soluţionării unei cauze civile fie de către instanţa de judecată, fie de către alte organe jurisdicţionale. Trebuie menţionat ca aceste oportunităţi nu se exclud reciproc, or, asta ar semnifica împiedicarea accesului liber la justiţie. Astfel, titularul dreptului subiectiv se poate adresa consecutiv organului extrajudiciar competent şi apoi instanţei judecătoreşti competente, ori concomitent la ambele. De exemplu:

a) decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei poate fi contestată la Inspectoratul Fiscal Principal de Stat sau atacată în instanţa de judecată competentă (art. 269 Codul Fiscal nr.1163-XII din 24.04.1997),

b) persoana care se consideră lezată într-un drept sau interes legitim de către furnizorul de informaţii poate ataca acţiunile acestuia atît pe cale extrajudiciară, cît şi direct în instanţa de contencios administrativ competentă. (art. 21, alin.1, art.22 şi 23 ale Legii nr. 982-XIV din 11.05.2000 privind accesul la informaţie).

Competenţa generală condiţionată (imperativă) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a soluţiona o anumită pricină mai multor organe cu activitate jurisdicţională într-o anumită ordine succesivă, fie prin stabilirea unei procedurii prealabile de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiului.

Existenţa procedurii prealabile de soluţionare pe cale extrajudiciară a litigiului poate fi condiţionată de lege sau de acordul părţilor. Astfel, pentru anumite categorii de cauze legea stabileşte respectarea în mod obligatoriu a procedurii prealabile:

a) litigiile de contencios administrativ (art. 14 Legea contenciosului administrativ),b) litigiile privind repararea prejudiciului material şi celui moral cauzat salariatului (ar.

332 Codul Muncii),c) litigiile privind transportul mărfurilor şi transportul de călători şi bagaje pe calea ferată

(art. 155, 156 Codul transportului feroviar, Legea nr. 309 din 17.07.2003),d) litigiile privind transportul auto de mărfuri şi călători (art. 49 Codul transporturilor

auto, Legea 116 din 29.07.1998),e) litigiile privind apărarea drepturilor consumatorilor (art. 13 Legea privind protecţia

consumatorilor nr. 105 din 13.03.2003). Această procedură extrajudiciară poate rezulta şi din contractul încheiat de părţi, în cazul în care este stipulată clauza potrivit căreia părţile contractate, în caz de apariţie a litigiului, vor încerca soluţionarea acestuia, pînă la adresarea în judecată, pe cale amiabilă, prin înaintarea de pretenţii şi reclamaţii.

Procedura extrajudiciară, în astfel de cazuri, reprezintă o condiţie obligatorie prealabilă sesizării instanţei de judecată. Dacă judecătorul constată, la faza intentării procesului, că reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de cauze sau de contractul părţilor, atunci conform art.170, alin.1 lit. (a) CPC va restitui cererea de chemare în judecată. Dacă această carenţă este depistată pe parcursul examinării cauzei, atunci conform art. 267, lit. (e) CPC instanţa judecătorească va scoate cererea de pe rol.

37

Competenţa generală convenţională (contractuală) reprezintă aptitudinea dată prin lege de a soluţiona o anumită cauză mai multor organe cu activitate jurisdicţională, alegerea organului competent avînd loc prin acordul părţilor, cu condiţia că au convenit asupra acestuia fapt prin încheierea unei convenţii.

De regulă, în astfel de cazuri este vorba de judecata arbitrală şi convenţia de arbitraj. Conform art. 2 al Legii nr.129-XIII din 31.05.1994, părţile au dreptul să transmită judecăţii arbitrale orice litigiu, izvorît din relaţii economice conform clauzei despre arbitraj din contract sau din alt acord.

Conform art. 30 CPC, pricina civilă care este de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau a celei specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală, dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este interzisă prin lege.

În contextul acestor prevederi putem afirma că înţelegerea părţilor despre soluţionarea unor cauze civile se va putea încheia atît înainte de apariţia eventualelor litigii, cît şi pe parcursul examinării acestora în instanţa de judecată.

Competenţa contractuală se aseamănă cu competenţa alternativă prin faptul existenţei posibilităţii de a alege organul care va judeca pricina. Însă, în cazul competenţei alternative dreptul de a alege organul competent revine reclamantului, voinţa pîrîtului în aceste cazuri nu contează. Pentru ca reclamantul să poată alege alternativa soluţionării litigiului de către arbitraj este nevoie şi de acordul pîrîtului, or, convenţia/clauza de arbitraj este una bilaterală. Dacă reclamantul în virtutea opţiunii legale decide să se adreseze nu în arbitraj, ci în instanţa de judecată, obiecţiile pîrîtului înaintate în condiţiile art. 267 lit. (e) CPC afectează alegerea reclamantului, cererea urmînd a fi scoasă de pe rol.

Important este ca legea să nu interzică soluţionarea acestora de către alt organ decît instanţa de judecată. Altfel spus, atunci cînd în privinţa unor categorii de litigii legislaţia va institui competenţa generală excepţională, alternativă sau condiţionată (imperativă), acestea nu vor putea fi atribuite spre soluţionare altor organe nici chiar prin înţelegerea părţilor.

2. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii Constituţionale.

Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa Curţii Constituţionale are la bază deosebirea controlului constituţionalităţii al actelor normative, exercitat de Curtea Constituţională, de controlul legalităţii actelor normative, exercitat de instanţele de contencios administrativ.

Controlul constituţionalităţii este activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu Constituţia, iar ca instituţie cuprinde regulile privitoare la organele competente de a face această verificare, procedura de urmat, precum şi măsurile care trebuie luate după realizarea acestor proceduri. Misiunea sau scopul de bază a controlului constituţionalităţii este protejarea legii fundamentale, verificîndu-se astfel corespunderea actului normativ contestat cu prevederile Constituţiei, semnificativă fiind şi denumirea acestui control.

Conform art. 134 al Constituţiei R.M., Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Potrivit art. 135 al Constituţiei, Curtea Constituţională exercită, la sesizare, controlul constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui R.M., a hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. De asemenea, Curtea Constituţională rezolvă cazurile excepţionale de neconstituţionalitate a actelor sesizate de Curtea Supremă de Justiţie.

În ceea ce priveşte controlul legalităţii actelor normative, important este faptul că acestui control îi sînt supuse numai actele normative subordonate legilor, care conţin reglementări adoptate în vederea organizării executării sau executării în concret a legii, care nu pot nici să modifice expres legea şi nici să o contrazică. Acest control este realizat de instanţele de judecată

38

competente, de aceea, cînd vorbim despre controlul legalităţii, vorbim despre un controlul judiciar al actelor normativ sub aspectul legalităţii. Scopul de bază a controlului judiciar al legalităţii actelor normative constă în protejarea respectării principiului legalităţii în activitatea autorităţilor publice, verificîndu-se astfel corespunderea actului normativ contestat cu prevederile legilor şi altor acte normative subordonate legilor ierarhic superioare.

Instanţa de judecată nu poate decide asupra constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii actului normativ contestat, deoarece nu dispune de astfel de atribuţii, ci după cum menţionează unii autori, instanţa soluţionează coliziunea apărută între diferite acte normative, determinînd dacă actul normative cu putere juridică inferioară corespunde prevederilor actului normativ cu putere juridică superioară. Iar dacă în procesul judecării cauzei, se constată că norma de drept care urmează a fi aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei, instanţa înaintează, potrivit art. 121 CPC, Curţii Supreme de Justiţie propunerea de a sesiza Curtea Constituţională în vederea verificării constituţionalităţii.

3. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa judecăţilor arbitrale în soluţionarea cauzelor civile.

Judecata arbitrală, ca orice alt organ cu activitate jurisdicţională, este competentă să judece doar acele cauze care sînt date în competenţa ei. Conform art. 1 al Legii cu privire la judecata arbitrală, judecata arbitrală este o instanţă care are funcţia de a soluţiona litigii ce apar între persoane fizice şi juridice. Judecata arbitrală poate avea competenţă generală sau poate fi specializată, pentru anumite categorii de litigii sau pentru un anumit cerc de subiecte.

Convenţia de arbitraj este un criteriu de delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti de competenţa judecăţilor arbitrale. Conform art. 2 al Legii cu privire la judecata arbitrală, părţile au dreptul să transmită judecăţii arbitrale spre soluţionare orice litigiu, izvorît din relaţiile economice, conform clauzei de arbitraj din contract sau din alt acord. În acest sens urmează a fi întrunite un şir de condiţii:

1) Condiţii material-juridice:a) litigiul trebuie să rezulte din raporturi juridice de drept privat şi să cadă sub incidenţa

clauzei de arbitraj,b) clauza de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă,c) persoanele care au încheiat convenţia de arbitraj trebuie să fie capabile, iar

reprezentanţii trebuie să dispună de împuternicirea respectivă.2) Condiţii procesuale:a) litigiul trebuie să ţină concomitent şi de competenţa instanţelor judecătoreşti,b) litigiul nu trebuie să ţină de competenţa exclusivă a instanţelor judecătorşti,c) convenţia de arbitraj trebuie să fie încheiată pînă la examinarea cauzei în fond de către

instanţa de judecată,d) în convenţia de arbitraj se indicată judecata arbitrală în care părţile transmit spre

soluţionare toate litigiile apărute sau doar o parte din ele. Dacă părţile prevăd transmiterea litigiului spre examinare unui tribunal arbitral permanent, atunci examinarea lui se va face în conformitate cu regulile aprobate de organizaţia pe lîngă care funcţionează arbitrajul, dar dacă unui organ arbitral ad-hoc, în clauza de arbitraj părţile trebuie să indice arbitrii sau modul de numire a lor, locul de soluţionare şi regulile judecăţii. În cazul în care părţile nu respecta una dintre condiţiile menţionate mai sus clauza de arbitraj este nulă.

Convenţia arbitrală are ca efect investirea unui organ arbitral cu soluţionarea litigiului dintre părţi. Ea produce multiple efecte în legătură cu constituirea judecăţii arbitrale, dar şi în legătură cu procedura de urmat, efecte care decurg din conţinutul convenţiei.

Ca şi orice organ cu atribuţii jurisdicţionale şi judecata arbitrală este obligată să-şi verifice competenţa. Conform art. 22 din Regulamentul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe

39

lîngă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova (M.O. nr. 131-132 din 31.10.2001), tribunalul arbitral va verifica competenţa sa în soluţionarea litigiului. În cazul în care se va stabili că cauza expusă în cererea de arbitrare nu ţine de competenţa Curţii de Arbitraj, el va emite o încheiere şi va restitui cererea de arbitrare şi documentele anexate reclamantului, iar conform art. 11 alin. 1 lit. (c) al Legii cu privire la judecat arbitrală constatarea faptului că litigiul nu este de competenţa judecăţii constitui temei de clasare a procesului.

Obligaţia de a-şi verifica competenţa revine şi instanţei sesizate cu un litigiu, dacă în faţa acesteia una din părţi invocă o convenţie arbitrală. Existenţa unei convenţii arbitrale este de natură să excludă competenţa instanţelor judecătoreşti cu privire la acel litigiu. La acest efect principal se referă dispoziţiile art. 267 lit. (e) CPC, astfel dacă reclamantul în condiţia existenţei clauzei de arbitraj decide să se adreseze nu în arbitraj, ci în instanţa de judecată, obiecţiile pîrîtului înaintate împotriva examinării litigiului în instanţa de judecată, pînă la examinarea cauzei în fond, afectează alegerea reclamantului, cererea urmînd a fi scoasă de pe rol, după ce se verifică valabilitatea clauzei de arbitraj sau faptul că ea nu şi-a pierdut valoarea sau faptul că este aplicabilă. Important este că părţile pot decide strămutarea litigiului la judecata arbitrală chiar şi după apariţia litigiului, ba chiar mai mult şi după intentarea procesului în instanţa de judecată.

Conform art. 30 CPC, pricina care este de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau a celei specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părţile consimt şi dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege.

Sînt competente să judece contestaţiile împotriva hotărîrilor judecăţii arbitrale Curţile de apel de drept comun sau după caz Curtea de apel economică.

4. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de competenţa instanţelor judecătoreşti economice.

Crearea instanţelor economice ca o ramură independentă a sistemului judiciar al Republicii Moldova, a avut ca urmare apariţia problemei cu privire la delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de competenţa instanţelor judecătoreşti economice.

Delimitarea competenţei vizează mai multe aspecte şi anume:a) competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi economice în soluţionarea

cauzelor civile,b) competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi economice în soluţionarea

cauzelor ce decurg din raporturi juridico-publice (contenciosul administrativ),c) competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi economice în judecarea

cauzelor în ordinea procedurii în ordonanţă,d) competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi economice în examinarea

cauzelor cu privire la contestarea hotărîrilor arbitrale şi de eliberare a titlurilor executorii pentru executarea silită a hotărîrilor arbitrale,

e) competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun şi economice în examinarea cauzelor cu privire la recunoaştere şi încuviinţarea executării silite o hotărîrilor instanţelor judecătoreşti străine şi arbitrajelor internaţionale.

Conform art. 28 CPC, instanţele judecătoreşti de drept comun judecă cauzele civile, cu participarea persoanelor fizice şi juridice, autorităţilor publice, privind apărarea drepturilor încălcate sau contestate, dacă apărarea nu se efectuează pe o altă cale judiciară.

Regulile generale cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti economice sînt stabilite în art. 29 CPC, în conformitate cu care în competenţa instanţelor economice este dată judecarea litigiilor economice care rezultă din raporturi juridice civile, financiare, funciare şi alte raporturi stabilite între persoane juridice, precum şi persoane fizice care dispun de statutul legal de întreprinzător individual (practică activitate de întreprinzător fără a constitui o persoana juridică).

40

În lipsa unei definiţii legale a noţiunii de litigiu economic, aceasta nu poate constitui un criteriu exact de delimitare a competenţei instanţelor economice de cele de drept comun. Această delimitare poate fi realizată prin utilizarea în cumul a două criterii, elaborate de doctrină şi pe larg folosite în practică.

Criteriile de delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti de drept comun de competenţa instanţelor judecătoreşti economice sînt componenţa subiectivă a raportului material litigios şi natura juridică a raportului material litigios.

1) Componenţa subiectivă a raportului material litigios (statutul juridic al subiectelor participante la raportului material litigios).

Reieşind din prevederile art. 29 CPC componenţa subiectivă a raportului material litigios trebuie să fie constituită din:

a) persoane juridice . Conform art. 55 Cod Civil: persoană juridică este organizaţia care are un patrimoniu

distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.

Persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat care, în raporturile civile, sînt situate pe poziţii de egalitate (art. 57 Cod Civil).

Persoanele juridice de drept public reprezintă statul şi unităţile administrativ-teritoriale care participă la raporturile juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atribuţiile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercită în asemenea raporturi de organele acestora, în conformitate cu competenţa lor (art. 58, 192,193 Cod Civil).

Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) şi scop nelucrativ (necomercial), se constituie liber şi doar în una din formele prevăzute de lege (art. 59 Cod Civil).

Persoanele juridice de drept privat cu scop lucrativ sînt numite societăţi comerciale şi potrivit art. 106 Cod Civil pot fi constituite doar sub formă de:

- societate în nume colectiv, - societate în comandită, - societate cu răspundere limitată,- societate pe acţiuni.Pe lîngă societăţile comerciale, mai deosebim şi cooperativele - asociaţii benevole de

persoane fizice şi juridice, organizate pe principii corporative în scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi ale altor interese legale (art. 171 Cod Civil).

Un loc aparte în sistemul persoanelor juridice cu scop lucrativ îl ocupă întreprinderile de stat - fondate şi dotate de către Guvern sau alte organe abilitate şi întreprinderile municipale - fondate şi dotate de către autorităţile administraţiei publice locale (art.179 Cod Civil).

Persoanele juridice de drept privat al cărei scop este altul decît cel de obţinerea de venit sînt numite organizaţii necomerciale (art. 180 Cod Civil).

Organizaţiile necomerciale sînt: a) asociaţiile - organizaţie necomercală constituită benevol de persoane fizice şi juridice

asociate prin comunitatea de interese pentru satisfacerea unor necesităţi necomerciale, care pot avea forma de asociaţie obştească, asociaţi religioasă, partid sau de altă organizaţie social-politică, sindicat, uniune de persoane juridice, patronat, alte forme în condiţiile legii (art. 181 Cod Civil),

b) fundaţiile - organizaţie necomercială fără membri, înfiinţată de una sau mai multe persoane fizice sau juridice în vederea atingerii anumitor scopuri necomerciale (art. 182 Cod Civil),

c) instituţiile - organizaţie necomercială constituită pentru exercitarea unor funcţii de administrare, sociale, culturale, de învăţămînt şi altor funcţii cu caracter necomercial, care pot fi

41

publice - fondate şi finanţate de o autoritate publică sau private - fondate şi finanţate de persoane de drept privat (art. 183 Cod Civil).

b) persoane fizice care dispun de statutul legal de întreprinzător. Conform art. 26 Cod Civil, persoana fizică are dreptul să practice activitatea de

întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în alt mod prevăzut de lege. Asupra activităţii de întreprinzător individual se aplică regulile care reglementează activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa raporturilor juridice nu rezultă altfel.

Conform art. 1 al Legii cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.1998, patenta de întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăsura genul de activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.

Patenta se eliberează pentru unul din genurile de activitate, a căror lista este anexată la lege. Patenta este valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei persoane. Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a titularului acesteia şi primirea licenţei. Asupra titularului patentei nu se extind cerinţele privind prezentarea dărilor de seama financiare şi statistice, ţinerea evidenţei contabile şi financiare, efectuarea operaţiilor de casă şi decontărilor, precum şi prevederile art. 90 din Codul fiscal.

Conform art. 2 al Legii privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353-XIV din 03.11.2000, gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală unei singure persoane sau a membrilor unei familii (membri ai gospodăriei tărăneşti), avînd ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole. Numai gospodăriile tărăneşti pot desfăsura activitate individuală de întreprinzator în agricultura. Gospodaria tărănească are statutul juridic de persoana fizică.

Pentru ca un litigiu să fie examinat şi soluţionat de către o instanţa judecătorească economică este necesar ca ambele părţi ale litigiului să dispună de statut de persoană juridică sau persoană fizică cu statut de antreprenor, dobîndit în modul prevăzut de lege. Dacă cel puţin una din părţile litigiului va fi persoană fizică, atunci litigiul se va examina de către o instanţă judecătorească de drept comun.

Este important de menţionat că este obligatoriu statul de întreprinzător (comerciant) numai pentru persoana fizică, dar nu şi pentru persoanele juridice, care după cum am precizat pot fi cu scop comercial (societăţile comerciale), dar şi fără de scop comercial (organizaţiile necomerciale), or instanţele economice nu judecă numai litigiile dintre societăţile comerciale, dar dintre toate categoriile persoanelor juridice constituite în una din formele prevăzute în titlul II, capitolul 2 Cod Civil al RM.

Instanţele judecătoreşti economice judecă cauzele ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi organizaţiilor şi cetăţenilor străini şi apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activitatea de întreprinzător, dacă prin lege sau tratat internaţional sau prin înţelegerea părţilor nu este stabilită o altă modalitate de soluţionare a litigiilor (art. 29 alin. 3 CPC).

2) Natura juridică a raportului material litigios.Reieşind din dispoziţiile legale, constatăm că instanţele judecătoreşti economice judecă

litigiile economice. Dat fiind faptul că lipseşte o definiţie legală a "litigiului economic", importantă este determinarea corectă a esenţei noţiunii de "economic". Astfel, întrebarea este dacă acest caracter denotă subiectele între care apare litigiul, răspunsul fiind - între agenţii economici sau natura raportului juridic din care rezultă litigiul - raport juridic patrimonial, adică cu caracter economic, conţinutul căruia poate fi evaluat în bani.

42

Expunerea art. 29 alin. 1 lit. (a) CPC favorizează ideea conform căreia, iniţial legiuitorul precizează că instanţele economice judecă litigiile economice, avîndu-se în vedere în primul rînd natura acestora, adică cu caracter patrimonial, după care urmează precizarea subiectelor raporturilor juridice din care rezultă aceste litigii patrimoniale.

Acest tip de litigii rezultă din raporturile juridice materiale patrimoniale stabilite în legătură cu încheierea şi executarea contractelor civile, recunoaşterea şi apărarea dreptului de proprietate şi altor drepturi reale, repararea prejudiciului material cauzat.

Aceste două criterii sînt într-o strînsă legătură şi doar aplicarea lor în cumul garantează determinarea corectă a competenţei generale a instanţelor judecătoreşti economice, deşi în practică preponderent se pune în aplicare criteriul după componenţa subiectivă.

Atunci cînd vorbim despre competenţa instanţelor judecătoreşti economice, în opinia unor autori (Iarkov), putem face delimitare între competenţa generală şi cea specială.

Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti economice are la bază cele două criterii enunţate şi include în sine:

a) cauzele patrimoniale care rezultă din raporturi juridice civile, funciare, financiare ş. a. stabilite între persoane juridice sau persoane fizice care dispun de statut de antreprenor individual (art. 29 alin. 1) lit. (a) CPC),

b) cauzele de contestare a hotărîrilor arbitrale şi cauzele de eliberare a titlurilor de executare silită a hotărîrilor arbitrale pronunţate pe teritoriul Republicii Moldova, dacă în lipsa convenţiei arbitrale, instanţele economice ar fi fost competente să judece litigiul în fond în primă instanţă (art. art. 29 alin. 1) lit. (e), 36 alin. 1) lit. (d), 477 alin. 3 CPC),

c) cauzele de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite o hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice străine şi arbitrajelor internaţionale (art. 36 alin. 1) lit. (e) CPC, deşi contravine art. 468 CPC).

Competenţa specială este stabilită prin lege indiferent de componenţa subiectivă a raportului material litigios sau caracterul patrimonial al litigiului şi include în sine:

a) cauzele dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor societăţi şi societate, indiferent de subiecte, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective (art. 29 alin. 1) lit. (b) CPC),

b) cauzele privind declararea insolvabilităţii (art. 29 alin. 1) lit. (c), 36 alin. 1) lit. (b) CPC),

c) cauzele privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civil (art. 29 alin. 1) lit. d) CPC, 36 alin. 1) lit. c) CPC),

d) cauzele privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea contractelor ce lezează interesele statului, privind protecţia mediului înconjurător (art. 36 alin. 1) lit. a) CPC).

În competenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de cauze.

Competenţa examinării cauzelor în ordinea procedurii specială şi a cauzelor în ordinea procedurii în ordonanţă de către instanţele judecătoreşti economice nu este expres prevăzută în Codul de Procedură Civilă sau alte legi, fapt car pune sub îndoială legalitatea examinării unor astfel de categorii de cauze.

Reieşind din faptul că procedura în ordonanţă reprezintă procedura simplificată a procedurii în acţiune civilă, instanţele judecătoreşti economice vor examina în ordinea procedurii în ordonanţă acele cauze care, sînt date prin lege în competenţa lor spre soluţionare în ordinea acţiunii civile. Însă, trebuie de menţionat că ordonanţa judecătorească va putea fi emisă doar în cazul pretenţiilor prevăzute la lit. a), b), c), i), j), k) art. 345 CPC.

43

5. Competenţa în judecarea revendicărilor conexe.Regulile cu privire la competenţa în judecarea revendicărilor conexe sînt stabilite în art.

31 CPC. Astfel, în cazul conexiunii mai multor revendicări, unele dintre care sînt de competenţa

instanţei judecătoreşti de drept comun, iar altele de competenţa unei instanţe specializate, toate pretenţiile se examinează de către instanţa judecătorească de drept comun.

În cazul conexiunii mai multor revendicări, unele dintre care sînt de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun sau economice, iar altele de competenţa instanţei de contencios administrativ, toate pretenţiile se examinează de către instanţa de drept comun sau economică, cu excepţia cauzelor privind contestarea legalităţii actelor administrative cu caracter normativ.

6. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa generală.Dacă cererea nu urmează a fi judecată în instanţele judecătoreşti în ordinea procedurii

civile, adică lipseşte competenţa generală, judecătorul refuză primirea cererii printr-o încheiere motivată, potrivit art. 169 alin. 1) lit. (a) CPC.

Refuzul în primirea cererii exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri.

Din aceiaşi cauză şi cu aceleaşi consecinţe juridice se va dispune, conform art. 265 alin. 1) lit. (a) CPC, încetarea procesului dacă acesta a fost pornit greşit.

În cazul în care, reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a cauzei pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de cauze sau de contractul părţilor, judecătorul dispune printr-o încheiere restituirea cererii, conform art.170 alin. 1) lit. (a) CPC.

Dacă totuşi procesul a fost pornit greşit, din acelaşi considerent, cererea va fi scoasă de pe rol, potrivit art. 267 alin. 1) lit. (a) CPC.

Conform art. 267 alin. 1) lit. (e) CPC, instanţa de judecată va scoate cererea de pe rol în cazul în care părţile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea cauzei în fond, pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării în judecată.

44

TEMA V. COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

1. Noţiunea şi felurile competenţei jurisdicţionale.2. Competenţa jurisdicţională materială a instanţelor judecătoreşti de drept comun şi

a instanţelor judecătoreşti economice.3. Competenţa jurisdicţională teritorială şi felurile ei.4. Temeiurile şi procedura strămutării cauzei de la instanţa sesizată la o altă instanţă.5. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa jurisdicţională.6. Conflictele de competenţă jurisdicţională.

1. Noţiunea şi felurile competenţei jurisdicţionale.După ce s-a stabilit că pricina ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul

sistemului acestor organe, urmează a se stabili dacă pricina respectivă va fi soluţionată de către judecătorie, Curtea de apel sau Curtea Supremă de Justiţie.

Dacă normele de competenţă generală fac delimitarea între împuternicirile instanţelor de judecată şi ale altor organe cu activitate jurisdicţională, acestea fiind din cadrul diferitor sisteme, atunci competenţa jurisdicţională constituie totalitatea normelor de procedură civilă potrivit cărora se face distincţia între împuternicirile legale de a examina şi soluţiona cauze civile în cadrul sistemul judiciar, între instanţele de judecată.

Competenţa jurisdicţională reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti concrete de a examina şi soluţiona o anumită cauză.

În cadrul aceluiaşi sistem de organe, adică a competenţei jurisdicţionale, distingem competenţa materială şi competenţa teritorială, după cum ne raportăm la instanţele judecătoreşti de grad diferit (pe verticală) sau la instanţe de acelaşi grad (pe orizontală).

Competenţa jurisdicţională materială reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de un anumit grad de a examina şi soluţiona o anumită cauză în fond în prima instanţă.

Competenţa jurisdicţională materială delimitează competenţa între diferite verigi ale instanţelor judecătoreşti cu privire la examinarea şi soluţionarea cauzelor civile în calitate de primă instanţă, pe verticală, răspunzînd la întrebarea ce soluţionează fiecare instanţă de judecată în fond.

Competenţa jurisdicţională teritorială - aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de acelaşi grad de a examina şi soluţiona o anumită cauză în fond în prima instanţă.

Competenţa jurisdicţională teritorială delimitează competenţa instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad în vederea soluţionării cauzelor civile în funcţie de teritoriul asupra căruia se extinde activitatea (jurisdicţia) lor.

2. Competenţa jurisdicţională materială a instanţelor judecătoreşti de drept comun şi a instanţelor judecătoreşti economice.

2.1 Competenţa jurisdicţională materială a instanţelor judecătoreşti de drept comun. a) Competenţa jurisdicţională materială a judecătoriilor - stabilită în art. 32 CPC.Precizări: - judecă numai în prima instanţă, - este generală, adică judecă toate categoriile de cauze cu excepţia celor care sînt date în

competenţa altor instanţe judecătoreşti,- se face distincţia între competenţa ca instanţă de drept comun, adică în ordinea procedurii

în acţiune civilă (art. 32 alin. 1 CPC) şi competenţa ca instanţă de contencios administrativ, adică

45

în ordinea procedurii contenciosului administrativ (art. 32 alin. 2 CPC şi art. 7 din Legea contenciosului administrativ).

b) Competenţa jurisdicţională materială a Curţilor de apel - stabilită în art. 33 CPC.Precizări: - este specială, adică judecă numai categoriile de cauze date în competenţa lor expres şi

excaustiv prin lege,- se face distincţia între competenţa ca instanţă de drept comun (art. 33 alin. 1 CPC) şi

competenţa ca instanţă de contencios administrativ (art. 32 alin. 2 şi 3 CPC şi art. 8 Legea contenciosului administrativ),

- se face distincţia între competenţa ca instanţă de fond (art. 33 CPC) şi ca instanţă de apel sau recurs (art. 358 şi 399 CPC).

- este stabilită o competenţă exclusivă, în materie de contencios administrativ, pentru: a) Curtea de apel Chişinău - care judecă în exclusivitate în primă instanţă litigiile de

contencios administrativ privind nesoluţionarea în termen a unei cereri sau legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publice centrale de specialitate, de Comisia electorală Centrală cu privire la încălcarea legislaţiei electorale,

b) Curtea de Apel Comrat - care verifică în exclusivitate legalitatea actelor emise de autorităţile publice centrale ale Găgăuziei.

Potrivit art. 33 CPC, ca instanţe de drept comun, curţile  de apel judecă în primă instanţă cauzele civile  privind:

a) apărarea drepturilor de autor şi  drepturilor conexe,  dreptului  asupra invenţiilor,  mărcilor de produs şi  mărcilor de serviciu, indicaţiilor geografice (inclusiv a denumirilor de origine),  desenelor şi  modelelor industriale,  soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate,  numelor comerciale,  reprimării  concurenţei  neloiale, indiferent de calitatea persoanei,

b) contestarea hotărîrilor Comisiei de Apel  a Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală emise în litigiile din domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale, c) declararea legalităţii unei greve, d) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor  judecătoreşti străine, e) lichidarea şi suspendarea  activităţii  asociaţiilor obşteşti de nivel republican,

f) încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate şi de către cetăţeni străini şi apatrizi.

b) Competenţa jurisdicţională materială a Curţii Supreme de Justiţie.- judecă cauze numai ca instanţă de recurs (399, 431 CPC),

2.2 Competenţa jurisdicţională materială a instanţelor judecătoreşti economice. a) Competenţa jurisdicţională materială a judecătoriei economice de circumscripţie -

stabilită în art. 35 CPC.Precizări: - judecă numai în prima instanţă,- este generală, adică judecă toate categoriile de cauze cu excepţia celor care sînt date în

competenţa altor instanţe judecătoreşti economice.b) Competenţa jurisdicţională materială a Curţii de apel Economice.Precizări: - este specială, adică judecă numai categoriile de cauze date în competenţa ei expres şi

excaustiv prin lege,- se face distincţia între competenţa ca instanţă de fond (art. 36 CPC) şi ca instanţă de apel

sau recurs (art. 358 şi 399 CPC).Potrivit art. 36 CPC, Curtea de Apel Economică judecă în primă instanţă:

46

a) cauzele privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale  ce ţin de buget, privind rezilierea contractelor ce lezează interesele statului, privind  protecţia mediului înconjurător;

b) cererile de declarare a insolvabilităţii;c) cauzele privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra

unor bunuri care au intrat în circuit civil;d) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;e) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti

economice străine şi arbitrajelor internaţionale;f) alte litigii date de lege în competenţa sa.

Competenţa în caz de concurenţă a pretenţiilor Potrivit art. 37 CPC, în cazul în care mai multe pretenţii legate între ele sînt de

competenţa mai multor instanţe de diferite grade, pretenţiile urmează a fi conexate şi examinate de instanţe ierarhic superioară. Dispoziţia de conexare a pretenţiilor o emite instanţa judecătorească sesizată cu cerere.

3. Competenţa jurisdicţională teritorială şi felurile ei.După cum s-a mai menţionat, competenţa jurisdicţională teritorială delimitează

competenţa instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad în vederea soluţionării cauzelor civile în funcţie de teritoriul asupra căruia se extinde activitatea (jurisdicţia) lor.

Competenţa jurisdicţională teritorială poate fi de mai mute feluri:1) Competenţa jurisdicţională teritorială generală (de drept comun) - care este

determinată după domiciliul/sediul sau locul de aflare a pîrîtului.Regula generală de determinare a competenţei teritoriale este stabilită în art. 38 CPC,

conform căreia acţiunea împotriva unui cetăţean se intentează în instanţa de judecată în a cărei jurisdicţie îşi are domiciliul sau locul de aflare, iar acţiunea împotriva unei organizaţii se intentează în instanţa de judecată în a cărei jurisdicţie îşi are sediul sau se află organul ei de administraţie.

Este numită generală sau de drept comun deoarece se aplică în toate cazurile, cu excepţia celor pentru care legea prevede expres altfel.

Conform art. 30 Cod Civil al RM: domiciliul persoanei fizice este locul unde acesta îşi are locuinţa statornică sau principală. Se consideră că persoana îşi păstrează domiciliul atîta timp cît nu şi-a stabilit un altul.

Reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară. Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se consideră domiciliată la locul reşedinţei sale. În lipsa de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.

Conform art. 31 Cod Civil, domiciliul copilului minor pînă la vîrsta de 14 ani este la părinţii săi sau la acel părinte la care locuieşte permanent, iar domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la reprezentantul ei.

Conform art. 67 Cod Civil persoana juridică are un sediu, indicat în actele de constituire. Stabilirea şi schimbarea sediului sînt opozabile din momentul înregistrării de stat.

2) Competenţa jurisdicţională teritorială alternativă - care este determinată de către reclamant.

În astfel de cazuri legea investeşte mai multe instanţe de judecată cu aptitudinea de a judeca o cauză concretă, iar alegerea uneia sau alteia este pusă pe seama reclamantului. Astfel de cauze sînt prevăzute în art. 39 CPC.

Potrivit art. 39 alin. 14 CPC, alegerea instanţei se face la libera voinţă a reclamantului. O instanţă de judecată nu este în drept să restitui cererea, invocînd faptul că pricina dată poate fi judecată şi de către o altă instanţă. Totodată, din momentul în care reclamantul a ales una dintre

47

instanţele competente şi a depus acţiunea nu mai poate solicita ulterior transmiterea cauzei spre examinare unei alte instanţe, deoarece dreptul de a alege instanţa competentă încetează din momentul depunerii acţiunii.

Alternativa acordată reclamantului constă în faptul că pe lîngă posibilitatea de a se adresa în instanţa de judecată conform regulii generale, adică în a cărei jurisdicţie îşi află domiciliul sau sediul pîrîtul, reclamatului i se mai acordă posibilitatea de a se adresa şi la instanţa:

a) în cărei jurisdicţie îşi are domiciliul reclamantul,b) în cărei jurisdicţie se află bunurilor pîrîtului,c) în cărei jurisdicţie se află locul cauzării prejudiciului,d) în cărei jurisdicţie se află locul încheierii sau executării contractului.Prin urmare, acţiunea împotriva pîrîtului al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu

are domiciliu în Republica Moldova poate fi intentată în instanţa de la  locul de   aflare a bunurilor acestuia sau în instanţa de la ultimul lui domiciliu din Republica Moldova.

Acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în instanţa de la locul de aflare a bunurilor acestora.

Acţiunea care izvorăşte din activitatea unei filiale sau reprezentanţe a unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi intentată şi în instanţa de la locul   unde filiala sau  reprezentanţa îşi  are sediul.

Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere şi acţiunea pentru constatarea paternităţii pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.

Acţiunea de desfacere a căsătoriei poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul reclamantului dacă în grija lui se află copii minori sau dacă deplasarea lui la instanţa de la domiciliul pîrîtului întîmpină dificultăţi întemeiate.

De asemeea, acţiunea de divorţ în cazul în care unul dintre soţi este declarat, în modul stabilit, dispărut fără urmă, incapabil din cauza unei boli psihice ori este condamnat la privaţiune de libertate poate fi intentată şi în instanţa de la domiciliul  reclamantului.

Acţiunile ce ţin de restabilirea în dreptul la  muncă, la pensie, la locuinţă, de revendicare a bunurilor sau a valorii lor, de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, prin aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului preventiv sau sub forma impunerii angajamentului scris de a nu părăsi localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancţiunii administrative a arestului pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului.

Acţiunile în reparare a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii corporale ori prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces pot fi intentate şi în instanţa de la domiciliul reclamantului ori în instanţa de la locul prejudiciului.

Acţiunile în reparaţie a daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau ale unei organizaţii pot fi intentate şi în instanţa de la locul daunei.

Acţiunea în apărare a drepturilor consumatorului poate fi intentată şi în  instanţa de la domiciliul reclamantului sau în instanţa de la locul încheierii sau  executării contractului.

Acţiunea născută din contractul în care se indică locul executării lui poate fi intentată şi în instanţa din acel loc.

Acţiunea împotriva pîrîtului care este o organizaţie sau un cetăţean al Republicii Moldova cu sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat poate fi intentată şi în instanţa de la sediul ori domiciliul reclamantului sau în instanţa de la  locul de aflare a bunurilor pîrîtului pe teritoriul Republicii Moldova.

Acţiunile în materie de asigurare se pot depune în instanţa de la domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul accidentului.

3) Competenţa jurisdicţională teritorială exclusivă - care este atribuită expres de lege unei anumite instanţe de judecată în exclusivitate.

48

În astfel de cazuri nu funcţionează competenţa generală şi nici cea alternativă. Normele de procedură care reglementează competenţa exclusivă sînt imperative, de la ele nu se admite nici o derogare şi se găsesc în art. 40 CPC.

Astfel, acţiunile cu privire la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fîşiilor forestiere, plantaţiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case,  încăperi, construcţii, altor obiective fixate de pămînt, precum şi acţiunile în ridicare a sechestrului de pe bunuri, se intentează în instanţa de la  locul  aflării acestor bunuri. Dacă bunurile ce constituie obiectul acţiunii sînt situate în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune în orice instanţă în a cărei rază teritorială se află o parte din bunuri.

De asemenea, acţiunile privind repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje în instanţa de la locul instalării utilajului, cu excepţia cazurilor cînd acesta este instalat în străinătate.

Examinarea acţiunelor privind tezaurul statului ţine de  competenţa instanţei de la reşedinţa organului  împuternicit să reprezinte vistieria statului în litigiul respectiv.

Acţiunile creditorilor defunctului intentate înainte de acceptarea de către moştenitori a succesiunii ţin de competenţa instanţei de la locul aflării averii succesorale sau a părţii ei  preponderente.

Acţiunile împotriva cărăuşului, ce rezultă dintr-un contract de transport de pasageri şi bagaje sau de încărcături, se înaintează în instanţa de la sediul cărăuşului, căruia, în modul stabilit, i-a fost înaintată pretenţia.

Cererile în judecată ale acţionarilor se depun numai în instanţa de la sediul societăţii pe acţiuni.

4) Competenţa jurisdicţională teritorială după legătura între cauze - care este determinată după instanţa în care se examinează o altă cauză.

Competenţa teritorială după existenţa legăturii între cauze acordă împuternicire unei anumite instanţe de a soluţiona într-un proces cauze de diferită competenţă, dacă între ele există o strînsă legătură.

În cazul în care mai multe pretenţii legate între ele sînt de competenţa mai multor instanţe de acelaşi grad, pretenţiile urmează a fi conexate şi examinate de instanţa sesizată mai întîi (art. 37 CPC)

Acţiunea împotriva mai multor pîrîţi cu diferite domicilii se intentează în instanţa de la domiciliul sau locul de aflare unuia dintre ei, la alegerea reclamantului (art. 42 alin.1 CPC).

Acţiunile accesorii şi incidentale ţin de competenţa instanţei care este în drept să judece acţiunea principală (art.39 alin.15 CPC)

Acţiunea reconvenţională se înaintează, indiferent de instanţa competentă, în instanţa care judecă acţiunea iniţială (art. 42, alin.2 CPC)

Acţiunea intervenientului principal se înaintează în instanţa care judecă acţiunea iniţială (art.42 alin.3 CPC). Acţiunile civile cerezultă dintr-o cauză penală, dacă nu a fost pornită sau soluţionată în cadrul procesului penal, se intentează potrivit normelor de procedură civlă, potrivit regulilor de competenţă stabilite de Codul de procedură civilă.

4. Temeiurile şi procedura strămutării cauzei de la instanţa sesizată la o altă instanţă.

Strămutarea cauzei este o măsură întreprinsă de către instanţa de judecată după ce a pornit procesul, care constă în schimbarea competenţei jurisdicţionale teritoriale.

În astfel de situaţii trebuie să se ţină cont de două reguli:1) imutabilitatea competenţei jurisdicţionale.

49

Art. 45 CPC prevede că, nimeni nu poate fi lipsit fără consimţămîntul său de dreptul judecării procesului în instanţă şi de judecătorii în a căror competenţă cauza este dată prin lege, cu excepţiile expres prevăzute de Codul de procedura civilă. Instanţa ierarhic superioară nu este în drept să strămute din oficiu o pricină la o altă instanţă, ori să o preia pentru judecare în procedura sa.

2) păstrarea competenţei.Astfel, cauza primită spre examinare în conformitate cu normele de competenţă va

continua să fie examinată în fond de aceiaşi instanţă, chiar dacă ulterior ea devine de competenţa altei instanţe. (art. 43 alin. 1 CPC).

Aici se impune menţiunea că la momentul pornirii procesului competenţa jurisdicţională nu s-a încălcat, or, judecătorul a pornit corect procesul. Dacă pe parcursul judecării se depistează că procesul a fost pornit greşit, cu încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională materială, atunci cauza va fi strămutată la instanţa competentă (art. 43 alin.2 lit. (b) CPC).

Chiar dacă nu s-a încălcat competenţa jurisdicţională teritorială, oricum se pot produce situaţii care, fiind expres prevăzute de lege, pot fi invocate de către participanţi sau pot fi aplicate din oficiu pentru a strămuta examinarea unei cauze de la o instanţa la alta.

Temeiurile strămutării sînt diferite după natura lor juridică, ceea ce determină diferite proceduri de înfăptuire a acesteia.

Astfel, tot instanţa care a început examinarea cauzei va decide strămutarea cauzei, printr-o încheiere susceptibilă de recurs dacă:

a) pîrîtul al cărui domiciliu sau loc de aflare nu era cunoscut va cere strămutarea cauzei la instanţa de la domiciliul său sau locul de aflare al său (art. 43 alin. 2 lit. (a) CPC),

b) ambele părţi solicită strămutarea cauzei la instanţa de la locul aflării majorităţii probelor (art. 43 alin. 2 lit. (c) CPC).

În ambele cazuri, legislaţia prevede expres unde se va strămuta pricina. În primul caz, strămutarea se face în scopul respectării normei de competenţă teritorială generală, în al doilea caz – în scopul facilitării soluţionării mai rapide a cauzei.

Instanţa ierarhic superioară, prin încheiere irevocabilă (nesusceptibilă de recurs) va dispune strămutarea cauzei în următoarele cazuri:

a) dacă recuzarea sau abţinerea de la judecată a unui sau mai multor judecători ori alte motive întemeiate fac imposibilă substituirea judecătorilor (art. 43 alin. 2 lit. (d) CPC),

b) dacă există motive pentru măsuri de securitate publică (art. 43 alin. 2 lit. (e) CPC),c) dacă există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de circumstanţele

cauzei sau de calitatea participanţilor la proces (art. 43 alin. 2 lit. (f) CPC),d) dacă în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate

funcţiona timp îndelungat (art. 43 alin. 2 lit. (g) CPC). În toate aceste cazuri, instanţa ierarhic superioară va dispune strămutarea cauzei doar la cerere, întrucît conform art.45 alin. 2 CPC, ea nu este în drept să strămute din oficiu o pricină la o altă instanţă sau să o preia pentru judecare în procedura sa.

5. Efectele încălcării regulilor cu privire la competenţa jurisdicţională.Încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională poate produce diverse efecte juridice

în funcţie de momentul cînd această încălcare este depistată. Astfel, dacă în termen de 7 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată se constată că instanţa nu este competentă să judece pricina, atunci judecătorul printr-o încheiere susceptibilă de recurs va dispune restituirea cererii, conform art.170 alin. 1) lit. (b) CPC. Restituirea nu stinge dreptul persoanei interesate de a se adresa la instanţa competentă.

Sîntem de părerea că în acest caz este vorba atît de încălcarea normelor de competenţă jurisdicţională materială, cît şi teritorială.

50

Dacă după pornirea procesului, pe parcursul judecării se constată că cauza a fost reţinută spre examinare cu încălcare normelor de competenţă materială, atunci conform art. 43 alin. 2) lit. (b) CPC, instanţa în care este intentat procesul va emite o încheiere motivată de strămutare a cauzei. În acest caz instanţa se dezinvesteşte, invocînd o excepţie de necompetenţă. Excepţia de necompetenţă este situaţia cînd se invocă necompetenţa instanţei în cursul judecăţii. Excepţia de necompetenţă se poate solicita de către oricare dintre participanţii la proces sau poate fi constatată din oficiu de instanţa care judeca cauza.

Deşi, Codul de procedură civilă nu prevede expres posibilitatea invocării încălcării normelor de competenţă jurisdicţională în cererea de apel, această posibilitate totuşi există. Potrivit art. 385 alin. 2) CPC, dacă hotărîrea primei instanţe a fost casată pentru lipsă de competenţă materială sau jurisdicţională, pricina se trimite spre rejudecare instanţei competente, cu excepţia cazului în care se constată propria competenţă.

Articolul 400 din Codul de procedură civilă nu prevede expres printre temeiurile de declarare a recursului împotriva hotărîrilor nesusceptibile de apel încălcarea normelor de competenţă. Cu toate acestea în art. 417 CPC, printre împuternicirile instanţei de recurs, este prevăzut dreptul instanţei de a admite recursul şi de a casa hotărîrea primei instanţe luînd spre examinare cauza dacă se constată că este competentă să soluţioneze pricina în prima instanţă.

Adică excepţia de necompetenţă poate fi invocată după pronunţarea hotărîrii - în instanţa de apel sau după ce hotărîrea devine definitivă - în instanţa de recurs.

6. Conflictele de competenţă jurisdicţională.În practică pot apărea conflicte de competenţă, întrucît conform normelor de competenţă

jurisdicţională teritorială alternativă mai multe instanţe pot fi competente să judece aceiaşi cauză. În acest caz sîntem în prezenţa unui conflict pozitiv de competenţa. De exemplu: în cadrul unei instanţe de judecată a fost admisă spre soluţionare o cerere de chemare în judecată. În cadrul altei instanţe s-a dispus conexarea cauzelor, astfel încît urmează a fi examinată şi cererea care deja a fost admisă. În acest caz ambele instanţe sînt competente să judece.

Tot din cauza competenţei teritoriale alternative se pot produce conflicte negative de competenţă – atunci cînd prin încheieri irevocabile mai multe judecătorii se declară necompetente.

Conform art. 44 CPC, dacă în faţa unei instanţe de judecată apare un conflict de competenţă, atunci aceasta este obligată să suspende din oficiu procesul şi să înainteze dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul de competenţă.

Astfel, Curtea de Apel va judeca conflictul de competenţă (pozitiv sau negativ) apărut între instanţele de drept comun din circumscripţia sa.

Dacă conflictul de competenţă apare între judecătorii care nu ţin de aceiaşi curte de apel sau intre o judecătorie şi o curte de apel, ori între curţi de apel, atunci acesta se va soluţiona de către Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.

Curtea de Apel economică judecă conflictele de competenţă care apar între judecătoriile economice de circumscripţie.

Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie examinează conflictele de competenţă între judecătoria economică de circumscripţie şi Curtea de Apel Economică.

Conflictul de competenţă dintre o judecătorie de drept comun şi una economică de circumscripţie se soluţionează de către curtea de apel de drept comun de la locul de aflare a reclamantului.

Conflictul de competenţă dintre judecătoria economică de circumscripţie şi o curte de apel de drept comun se va judeca de către Colegiul civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie.

Conflictele de competenţă se soluţionează fără citarea participanţilor la proces, printr-o încheierea, care nu se supune nici unei căi de atac

51

TEMA VI. PĂRŢILE ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiunea de părţi în procesul civil.2. Noţiunea, temeiurile şi felurile coparticipării procesuale.3. Noţiunea de parte respectivă şi nerespectivă în proces.4. Noţiunea şi temeiurile succesiunii în drepturi procedurale.

1. Noţiunea de părţi în procesul civil.Procesul civil, de regulă, se intentează în legătură cu apariţia unui litigiu între subiectele

raportului juridic material, în cazul în care nu mai există posibilitatea soluţionării conflictului pe cale amiabilă. Din momentul intentării procesului civil, subiectele raportului material litigios devin şi subiecte ale raportului juridic procesual civil şi cad sub incidenţa dreptului procesual civil. Din momentul apariţiei raportului juridic procesual civil, subiectele raportului material litigios sînt numite reclamant şi pîrît sau părţi în procesul civil.

Părţile în procesul civil - sînt persoanele, care la momentul intentării procesului, se prezumă subiecte ale raportului material litigios, litigiul cărora, cu privire la dreptul subiectiv încălcat sau contestat sau interesul ocrotit de lege, urmează a fi examinat şi soluţionat de către instanţa de judecată.

Este important de menţionat că, în orice cauză examinată şi soluţionată de către instanţa de judecată, în ordinea procedurii contencioase, există numai două părţi: reclamantul şi pîrîtul, indiferent de numărul subiectelor care participă pe o parte sau alta.

Reclamantul este presupusul subiect al raportului material litigios, dreptul sau interesul legitim al căruia se susţine că este încălcat sau contestat şi prin urmare se solicită apărarea sau recunoaşterea lui în instanţă de judecată.

Reclamantul participă ca parte activă în proces, deoarece la solicitarea lui procesul a fost intentat în vederea apărării drepturilor sau intereselor sale legitime.

Trebuie de ţinut cont că noţiunea de reclamant şi persoana la solicitarea căreia are loc intentarea procesului civil nu coincid întotdeauna. Persoana care potrivit legii poate să pornească procesul civil nu întotdeauna este şi reclamant. Reprezentanţii (art. 79 CPC), procurorul (ar. 71 CPC), persoanele de drept public şi privat în cazurile prevăzute în art. 73 CPC, pot să iniţieze procese civile în apărarea intereselor altor persoane.

Pîrît este presupusul subiect al raportului material litigios împotriva căruia se porneşte procesul civil în instanţă de judecată, ca fiind prezumat că ar fi încălcat sau contestat dreptul reclamantului.

Pîrîtul participă ca parte pasivă în proces, deoarece împotriva lui se porneşte procesul în vederea apărării drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului, care se presupune că ar fi fost încălcate sau contestate de către pîrît.

Părţile în procesul civil se caracterizează, faţă de alte subiecte participante la raportul procesual civil, prin următoarele trăsături:

1.) părţile sînt prezumate ca subiecte ale raportului material litigios,2.) părţile au interes juridic atît material, cît şi procesual,3.) părţile duc procesul din nume propriu,4.) părţile suportă cheltuielile de judecată.Pentru ca un subiect de drept să dobîndească calitatea de parte în proces trebuie să

îndeplinească cumulativ mai multe condiţii. Condiţiile pentru a fi parte în proces sînt următoarele:A) Calitatea procesuală - reprezintă identitatea între persoana reclamantului şi persoana

care este titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii (calitate procesuală activă), respectiv

52

identitatea între persoana pîrîtului şi cel obligat în cadrul raportului material (calitate procesuală pasivă).

Părţile trebuie să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă. Obligaţia de legitimare a calităţii procesuale revine reclamantului care trebuie să îşi justifice atît calitatea sa procesuală activă cît şi calitatea procesuală pasivă a celui chemat în instanţă. Instanţă este, însă, obligată să verifice existenţa calităţii procesuale active şi pasive, chiar din oficiu, deoarece raportul juridic procesual se întemeiază doar pe un raport juridic de drept material existent.

Calitatea cerută pentru a putea exercita o acţiune în justiţie trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului care se află în discuţie, deoarece acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.

Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond, care poate fi invocat de oricare dintre părţi, precum şi de către instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, iar drept consecinţă impune înlocuirea părţii care figurează greşit în proces, iar în cazul în care procedură de susbstituire nu este aplcabilă, acţiunea se respinge ca fiind neîntemeiată.

Calitatea procesuală se poate transmite pe parcursul derulării procesului civil în cazurile în care este posibilă succesiunea în drepturi procedurale.

B) Capacitatea procesuală - reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile. La fel ca şi în dreptul material, capacitatea procesuală se manifestă sub forma capacităţii

procesuale de folosinţă şi a capacităţii procesuale de exerciţiu. Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea generală a persoanelor de a

dobîndi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual (art. 57 CPC).Capacitatea procesuală de exerciţiu este aptitudinea generală a persoanelor de a-şi

exercita în volum deplin şi personal drepturile şi obligaţiile procesuale (art. 58 CPC).Persoanele fizice dobîndesc capacitatea de exerciţiu deplină la vîrsta de 18 ani. Pentru

persoanele care nu au capacitatea de exerciţiu este prevăzută instituţia reprezentării şi asistării. Reprezentarea intervine în cazul minorilor sub 14 ani şi persoanelor declarate incapabile (art. 58 alin. 6 CPC). Asistarea intervine în cazul minorilor care au vîrsta între 14 şi 18 ani precum şi adulţilor limitaţi în capacitatea de exerciţiu (art. 58 alin. 4 CPC).

Capacitatea procesuală de folosinţă şi exerciţiu a persoanelor juridice este dobîndită din momentul înregistrării şi pierdută din momentul radierii din registrul de stat.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale poate fi invocată în orice fază a procesului, de către orice parte, precum şi de către instanţă din oficiu şi atrage după sine, în cazul lipsei capacităţii procesuale de folosinţă - nulitatea absolută, iar în cazul lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu - nulitatea relativă.

C) Interesul - reprezintă folosul practic, imediat pe care îl are o pate în vederea justificării intentării procesului civil.

Conform art.59 CPC, părţi în procesul civil pot fi orice persoană fizică sau juridică, statul Republica Moldova şi unităţile administrativ-teritoriale, reprezentate în modul stabilit, iar în cazurile prevăzute de lege chiar şi asociaţiile care nu constituie persoane juridice, dar au propriile organe de conducere.

Părţile au drepturi şi obligaţii procesuale egale. Drepturile părţilor se clasifică în drepturi generale, specificate în art. 56 CPC şi drepturi speciale, stabilite în art. 60 CPC. Astfel, în baza drepturilor speciale, reclamantul este în drept să modifice temeiul sau obiectul acţiunii, să mărească sau să reducă cuantumul pretenţiilor din acţiune sau să renunţe la acţiune. Renunţarea poate fi parţială sau totală. Dacă reclamantul renunţă la pretenţii, atunci procesul încetează. Reclamantului, de asemenea, îi aparţine dreptul de a alege competenţa teritorială în cazurile prevăzute de lege (art. 39 CPC).

Pîrîtul este în drept să recunoască integral sau parţial pretenţiile. Dacă pîrîtul recunoaşte pretenţiile care-i sînt înaintate, atunci procesul continuă pînă la adoptarea hotărîrii. Pîrîtul mai are

53

dreptul să înainteze împotriva reclamantului acţiunea reconvenţională în condiţiile specificate în art.172 CPC. Conform art. 43 alin. 2) lit. (a) CPC, pîrîtul poate cere strămutarea cauzei sau conform art. 267 lit. (e) CPC, poate ridica obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată.

Părţile pot încheia o tranzacţie de împăcare, aceasta fiind o înţelegere prin care părţile îşi fac concesii reciproce. Tranzacţia de împăcare admisă de către instanţa de judecată duce la încetarea procesului. Părţile, de asemenea, pot institui prin înţelegere competenţa generală convenţională.

Instanţa nu va admite renunţarea sau recunoaşterea acţiunii şi nici tranzacţia de împăcare, dacă părţile îşi valorifică aceste drepturi cu rea-credinţă, adică contrar legii sau afectînd drepturile, libertăţile sau interesele altor persoane.

Obligaţiile părţilor în proces, de asemenea, sînt generale şi speciale. Obligaţiile generale sînt de a beneficia cu bună credinţă de drepturile sale, de a respecta ordinea în cadrul şedinţei de judecată, de a onora instanţa de judecată. Obligaţiile speciale depind de faza procesuală. Astfel, la faza intentării procesului, reclamantul este obligat să prezinte un număr de copii ale cererii de chemare în judecată egal cu numărul pîrîţilor plus un exemplar pentru instanţa de judecată.

Fiecare din părţile în proces, potrivit art. 118 CPC, trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor sau obiecţiilor sale, dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, părţile sînt obligate să anunţe instanţa de judecată despre schimbarea domiciliului după intentarea procesului, precum şi despre motivele neprezenării în şedinţă de judecată.

2. Noţiunea, temeiurile şi felurile coparticipării procesuale.Procesului civil îi este specifică existenţa a două părţi: partea reclamantului şi partea

pîrîtului, reprezentate de regulă a cîte o persoană de fiecare parte. Există, însă, situaţii cînd de partea reclamantului sau pîrîtului participă mai multe persoane. Conform art. 62 CPC, o acţiune poate fi intenta în comun de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor pîrîţi. În astfel de cazuri are loc coparticiparea procesuală, instituiţie care mai este numită litis consorţiu.

Coparticiparea procesuală reprezintă participarea concomitentă de partea reclamantului şi / sau pîrîtului mai multor subiecte, interesele şi pretenţiile cărora nu se exclud reciproc.

Instituţia coparticipării procesuale nu schimbă numărul părţilor. Chiar dacă o acţiune poate fi înaintată în comun de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor pîrîţi, în cadrul procesului rămîn a fi doar două părţi cu interese contradictorii. Coparticipanţii, în funcţie de partea cui participă în proces, se numesc coreclamanţi sau copîrîţi.

Scopul coparticipării procesuale este de a nu admite ca drepturile altor persoane să fie afectate prin soluţionarea cauzei şi de a optimiza examinarea şi soluţionarea justă a anumitor cauze civile. Coparticiparea procesuală contribuie la concentrarea în cadrul aceluiaşi proces a întregului material probant, fapt care exclude emiterea de hotărîri contradictorii în cazul unor cauze similare după obiect şi temei.

Legislaţia şi doctrina procesului civil definesc mai multe feluri de coparticipare. După criteriul procesual-juridic deosebim:

a) coparticipare activă – atunci cînd de parte reclamantului participă mai multe persoane,

b) coparticipare pasivă – atunci cînd de parte pîrîtului participă mai multe persoane,c) coparticipare mixtă – atunci cînd de parte reclamantului şi pîrîtului participă mai

multe persoane.După criteriul material-juridic deosebim: a) coparticipare obligatorie (art. 62 CPC) - care are loc indiferent de dispoziţia

părţilor şi instanţei de judecată, ea fiind prescrisă în mod obligatoriu de lege şi determinată de natura raportului material litigios.

54

Examinarea şi soluţionarea în lipsa unui coreclamant sau copîrît sau examinarea separată a cauzelor în astfel de cazuri este imposibilă. Dacă nu sînt atraşi coparticipanţii obligatorii în proces, hotărîrea va fi casată de către instanţa ierarhic superioară în cazul contestării acesteia.

Coparticiparea procesuală obligatorie este determinată în cumul de cele 3 condiţii stabilite în art. 62 alin. 2 CPC şi anume:

a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor reclamanţi sau pîrîţi,

b) drepturile şi obligaţiile coreclamanţilor şi/sau copîrîţilor decurg din aceleaşi temeiuri de fapt sau de drept,

c) drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sînt de aceiaşi natură.Coparticiparea obligatorie se produce în cazurile cînd are loc examinarea litigiilor ce

rezultă din raporturile de proprietate comună, relaţii de moştenire (de exemplu: împărţirea masei succesorale), litigii locative (de exemplu: anularea bonului de repartiţie a spaţiului locativ în cazul în care există mai mulţi chiriaşi majori), apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale (acţiunile se vor înainta împotriva autorului şi publicaţiei), anularea măsurilor de asigurare a acţiunii (anularea sechestrului pus asupra casei care aparţine cu drept de proprietate comună mai multor persoane.)

b) coparticipare facultativă (art. 63 CPC) - care poate avea loc la dispoziţia instanţei de judecată.

Coparticiparea facultativă are loc în situaţiile cînd participarea la judecarea cauzei a unuia sau mai mulţi coparticipanţi poate avea loc, adică în mod normal pretenţiile pot fi examinate şi separat, dar persoanele interesate solicită examinarea în comun a pretenţiilor înaintate.

Condiţiile de admisibilitate a coparticipării facultative sînt prevăzute de art. 63 CPC:a) pretenţiile se află în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin

pretenţiile înaintate sau probele comune,b) există posibilitatea de a le examina de către aceiaşi instanţă şi în aceiaşi procedură. Coparticiparea se admite doar în instanţa de fond.La faza pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare judecătorul soluţionează problema

intervenirii în proces a coparticipanţilor (art.185 alin.1) lit. (c) CPC).Satisfacerea sau respingerea cererii de atragere în proces a coparticipanţilor se perfectează

printr-o încheiere a instanţei. Încheierea prin care s-a admis ori s-a respins cererea de admitere a coparticipării facultative nu se supune recursului, potrivit art. 63 alin. 2 CPC.

Fiecare coparticipant apare independent în proces în raport cu cealaltă parte. Renunţarea la acţiune de către unul dintre coreclamanţi nu produce efecte pentru ceilalţi, după cum recunoaşterea acţiunii de către un copîrît nu-i afectează pe ceilalţi. Astfel, potrivit art. 52 CPC, coparticipanţii pot încredinţa susţinerea procesului unuia sau mai multor coparticipanţi.

Conform art. 361 şi 401 CPC coparticipanţii care au participat la proces din partea apelantului sau recurentului se pot alătura la apel sau recurs, dacă pretenţiile lor coincid cu cele ale apelantului sau recurentului. În acest caz cererea scrisă de alăturare nu se taxează.

3. Noţiunea de parte respectivă şi nerespectivă în proces.În cadrul procesului civil sînt utilizate două categorii distincte de parte respectivă şi

nerespectivă.Parte respectivă în proces este recunoscută partea în cazul în care există identitatea

între persoana reclamantului şi persoana care este titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii (calitate procesuală activă), respectiv identitatea între persoana pîrîtului şi cel obligat în cadrul raportului material (calitate procesuală pasivă.

55

Stabilirea şi dovedire acestei identităţi este numită legitimarea părţilor. Obligaţia legitimării este pusă pe seama reclamantului. Anume reclamantul trebuie să dovedească că este titularul dreptului subiectiv încălcat, iar pîrîtul este titularul obligaţiei care nu a fost executată.

Există situaţii în care pentru a se stabili calitatea procesuală trebuie administrate aceleaşi probe ca şi pentru dovada temeiniciei pretenţiilor înaintate. De aceea, la momentul intentării procesului civil există doar prezumţia, adică doar se presupune că persoanele indicate în cererea de chemare în judecată sînt subiecte ale raportului material litigios. Dacă în cadrul examinării cauzei se va constata că, această identitate nu există în privinţa uneia din părţi, atunci sîntem cazul unei părţi nerespective în proces.

Parte nerespectivă în proces este persoana în privinţa căreia se exclude presupunerea că este subiect al raportului material litigios.

Reclamant nerespectiv este persoana în privinţa căreia se exclude presupunerea este titularul dreptului subiectiv sau interesului dedus judecăţii, însă există presupunerea că pîrîtul a încălcat acest drept sau interes.

În astfel de cazuri persoana nu întruneşte una din condiţiile pentru a fi parte în proces şi anume - calitatea procesuală activă. Numai că constatarea acestui fapt are loc după intentarea procesului şi impune necesitatea înlocuirii reclamantului nerespectiv. În astfel de cazuri, instanţa, fără a înceta procesul, poate dispune înlocuirea reclamantului nerespectiv cu reclamantul respectiv, dacă prin înlocuire nu se va schimba competenţa în examinarea cauzei.

În ceea ce priveşte procedura substituirii reclamantului nerespectiv, putem avea mai multe soluţii, în dependenţă de existenţa consimţămîntului reclamantului respectiv şi a celui nerespectiv. Prin urmare:

1) dacă reclamantul respectiv este de acord de a ieşi din proces, iar reclamantul respectiv este de acord de a interveni în proces, instanţa adoptă o încheiere de substituire (subrogare) a reclamantului nerespectiv cu cel respectiv şi examinează pricina în fond,

2) dacă reclamantul respectiv este de acord de a ieşi din proces, iar reclamantul respectiv nu este de acord de a interveni în proces, instanţa adoptă o încheiere de încetare a procesului,

3) dacă reclamantul respectiv nu este de a cord de a ieşi din proces, iar reclamantul respectiv este de acord de a interveni în proces, acesta va interveni în proces în calitate de intervenient principal, iar instanţa va examina în fond pricina cu adoptarea unei hotărîri prin care pretenţiile reclamantului nerespectiv se resping, iar celui respectiv se admit sau resping, în dependenţă de faptul dacă sînt sau nu întemeiate,

4) dacă reclamantul respectiv nu este de a cord de a ieşi din proces, iar reclamantul respectiv nu este de acord de a interveni în proces, instanţa va examina în fond pricina cu adoptarea unei hotărîri prin care pretenţiile reclamantului nerespectiv se resping.

Legislaţia procesuală a Republicii Moldova prevede posibilitatea substituirii atît a reclamantului nerespectiv, cît şi a pîrîtului nerespectiv.

Pîrît nerespectiv este persoana în privinţa căreia se exclude presupunerea că este titularul obligaţiei, însă există presupunerea că dreptul sau interesul reclamantului este încălcat.

În astfel de cazuri persoana nu întruneşte una din condiţiile pentru a fi parte în proces şi anume - calitatea procesuală pasivă. Nu este posibilă atragerea a răspundere civilă a unei persoane pentru o faptă de comiterea căreia nu este vinovată. La înlocuirea pîrîtului nerespectiv se cere acordul reclamatului, iar îndependenţă de existenţa sau inexistenţa acestuia, putem avea mai multe soluţii:

1) dacă reclamantul este de acord de a înlocui pîrîtul nerespectiv, instanţa adoptă o încheiere de substituire (subrogare) a pîrîtului nerespectiv cu cel respectiv şi examinează pricina în fond,

56

2) dacă reclamantul nu este de acord de a înlocui pîrîtul nerespectiv, instanţa examinează pricina conform acţiunii intentate, iar dacă examinarea cauzei va fi imposibilă fără de participarea pîrîtului respectiv, instanţa îl va atrage în proces din oficiu în calitate de al doilea pîrît, pretenţiile reclamantului faţă de pîrîtul nerespectiv urmînd a fi respinse, iar cele faţă de pîrîtul respectiv urmează a fi admise în dependenţă de faptul dacă sînt sau nu întemeiate,

3) în cazul cînd pîrîtul nerespectiv trebuie să ocupe poziţia de intervenient accesoriu de partea pîrîtului, instanţa va dispune din oficiu substituirea pîrîtului nerespectiv, indiferent de acordul reclamantului.

În toate cazurile de substituire a părţii nerespective instanţa adoptă o încheiere motivată, care nu se supune recursului. După înlocuirea reclamantului sau pîrîtului nerespectiv, dezbaterile judiciare se reiau de la început.

Actualul Cod de procedură civilă al Republicii Moldova, în varianta sa iniţială, reglementa această instituţie în art. 64, însă, ulterior, prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 21.07.2006, acest articol a fost exlus, instituţia substituirii părţii care figurează greşit în proces devenind inaplicabilă.

4. Noţiunea şi temeiurile succesiunii în drepturi procedurale.Succesiunea în drepturi procesuale este reglementată expres în art. 70 CPC. Deşi acest

articol se referă la părţi, succesiunea procesuală se poate produce şi în privinţa intervenienţilor principali.

Succesiunea în drepturi procesuale reprezintă trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la predecesorii în drepturi materiale la alte persoane, care anterior n-au participat în proces.

În art. 70 CPC sînt enumerate cazurile care condiţionează succesiunea procesuală: a) decesul persoanei fizice,b) reorganizarea persoanei juridice, c) cesiunea de creanţă,d) transferul de datorie,e) alte cazuri de subrogare în cadrul raportului material.Succesiunea procesuală are loc doar dacă legea materială admite trecerea către alte

persoane a drepturilor şi obligaţiilor predecesorilor. De regulă, este vorba de litigiile cu caracter patrimonial. Astfel, în litigiile legate de recunoaşterea paternităţii este inadmisibilă succesiunea procesuală a pîrîtului.

În cazul succesiunii procesuale la succesor vor trece toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale predecesorului, or, succesiunea procesuală parţială nu se admite. Mai mult ca atît, actele săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt obligatorii pentru acesta în măsura în care ar fi fost obligatorii pentru persoana subrogată (art. 70 alin. 2 CPC) De exemplu, dacă predecesorul în calitate de reclamant a renunţat parţial la acţiune, succesorul nu va putea cere satisfacerea integrală a pretenţiilor.

Succesiunea procesuală se admite în orice fază a procesului. Succesiunea procesuală poate fi universală, atunci succesorul în drepturi materiale preia

întreg volumul de drepturi şi obligaţii ale predecesorului, de exemplu în cazul decesului sau reorganizării. Succesiunea procesuală este singulară sau parţială, atunci cînd predecesorul transmite conform legii o parte din drepturile sau obligaţiile sale, de exemplu în cazul cesiunei de creanţă sau preluării datoriei.

În funcţie de aceste două categorii de succesiune diferă şi procedura înfăptuirii acesteia. Dacă în procesul deja pornit apar temeiurile succesiunii universale, atunci procesul în mod obligatoriu urmează a fi suspendat conform art. 260 alin.1) lit. (a) CPC. Dacă are loc succesiunea

57

procesuală parţială atunci ea se produce fără a suspenda procesul, în acest caz are loc fie amînarea, fie întreruperea.

Succesiunea procesuală a calităţii de reclamant se poate produce doar cu acordul succesorului în drepturi materiale, care în virtutea principiului disponibilităţii poate să refuze să preia drepturile şi obligaţiile procesuale ale predecesorului său. În acest caz instanţa va dispune încetarea procesului din cauza renunţării la acţiune.

Succesiunea procesuală a calităţii de pîrît se produce fără acordul succesorului pîrîtului. Spre deosebire de substituirea părţii nerespective, în cazul succesiunii procesuale procesul nu se reia, ci continuă de unde s-a oprit.

Încheierea instanţei de judecată cu privire la admiterea sau refuzul în admiterea succesorului poate fi atacată cu recurs.

58

TEMA VII. PARTICIPAREA INTERVENIEŢILOR ÎN PROCESUL CIVIL.

1. Noţiunea şi felurile intervenienţilor în procesul civil.2. Intervenienţii care formulează pretenţii proprii la obiectul litigiului.3. Intervenienţii care nu formulează pretenţii proprii la obiectul litigiului.

1. Noţiunea şi felurile intervenienţilor în procesul civil.Alături de părţi în cadrul procesului civil pot participa anumite persoane drepturile şi

interesele cărora ar putea fi afectate prin hotărîrea judecătorească adoptată în legătură cu soluţionarea litigiului. Aceste persoane pot interveni în cadrul proceselor care au fost deja pornite la iniţiativa reclamantului. Cauza admiterii de către lege a unei atare intervenţii este faptul că aceste persoane sînt cointeresate în procesul respectiv din punct de vedere al dreptului material. O astfel de categorie de participanţi la proces sînt numiţi intervenienţi.

Intervenienţii în procesul civil reprezintă acele persoane, participante la procesul civil, care au legătură cu raportul material litigios şi intervin sau sînt atrase într-un proces deja pornit între părţile iniţiale, avînd interes juridic material şi procesual în desfăşurarea procesului, astfel, încît hotărîrea judecătorească pronunţată în legătură cu soluţionarea cauzei va influenţa drepturile sau obligaţiile lor.

Trăsăturile caracteristice ale intervenienţilor sînt următoarele:a) au o anumită legătură cu raportul material litigios, care este supus judecăţii în procesul

civil intentat,b) au interes juridic material şi procesual în proces, astfel încît hotărîrea judecătorească

pronunţată în legătură cu soluţionarea cauzei va influenţa drepturile sau obligaţiile lor,c) intervin sau sînt atrase într-un proces deja pornit între părţile iniţiale.Intervenienţii participă în proces de rînd cu părţile, însă dispun de un statut juridic

procesual deosebit. Calitatea de inetrvenient este deosebită de calitatea de parte în proces sau coparticipant.

După cum s-a menţionat intervenienţii au atît interes material juridic, cît şi procesual juridic. Însă cointeresarea lor juridică în proces este diferită. În funcţie de gradul de cointeresare deosebim două feluri de intervenienţi:

a) intervenienţi principali – care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului, iar intervenţia lor în proces este numită intervenţie în interes propriu sau intervenţie principală,

b) intervenienţi accesorii – care nu formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului, iar intervenţia lor în proces este numită intervenţie în interesul altei persoane sau intervenţie accesorie.

Participarea intervenienţilor permite examinarea în cadrul aceluiaşi proces a mai multor pretenţii, care se bazează pe acelaşi material probant, avînd loc o economie de timp. De asemenea, graţie intervenienţilor instanţa de judecată examinează diferite circumstanţe care se referă la raportul material litigios, evitîndu-se astfel emiterea de hotărîri care ar putea afecta drepturile şi interesele altor persoane.

2. Intervenienţii care formulează pretenţii proprii la obiectul litigiului.Conform art. 65 alin. 1) CPC, orice persoană interesată poate interveni într-un proces ce

se desfăşoară între alte persoane. Intervenţia este în interes propriu cînd inervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului.

Intervenientul principal reprezintă acel participant, care intervine într-un proces deja pornit între părţile iniţiale, în vederea apărării un drept sau interes al său, prin înaintarea pretenţiilor proprii faţă de obiectul litigiului.

59

Trăsăturile caracteristice ale intervenientului principal sînt următoarele:a) înaintează pretenţii proprii faţă de obiectul litigiului, în legătură cu care se judecă

părţile, aceste pretenţii fiind deosebite de cele ale reclamantului sau pîrîtului,b) graţie principiului disponibilităţii, intervin în proces voluntar, la libera lor alegere,

avînd loc o intervenţie voluntară, atragerea forţată în proces fiind imposibilă,c) intervenţia are loc prin depunerea unei acţiuni către una sau către ambele părţi,d) intervenţia poate avea loc pînă la începerea dezbaterii cauzei în fond în primă instanţă,

cu consimţămîntul părţilor intervenţia poate avea loc şi în instanţa de apel,e) prin formularea pretenţiilor proprii pot pretinde la întreg obiectul litigiului sau la o parte

din el,f) interesele intervenientului principal, de regulă sînt în contradicţie cu interesele ambelor

părţi, deşi este posibil ca să fie în contradicţie cu interesele unei părţi, dar să nu coincidă cu interesele celeilalte părţi.

Procedura intervenţiei principale: Intervenientul principal depune acţiunea în instanţa unde a fost intentat procesul, la

judecătorul care judecă acţiunea iniţială, cu respectarea normelor stabilite cu privire la forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată (art. 167-167 CPC). Intervenţia principală poate avea loc pînă la începerea examinării cauzei în fond. În instanţa de apel intervenţie principală se poate face doar cu acordul ambelor părţi (art. 65 alin. 3 CPC).

Dacă acţiunea intervenientului principal este depusă cu respectarea regulilor generale şi este achitată taxa de stat, judecătorul printr-o încheiere va dispune primirea spre examinare a acţiunii intervenientului principal concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului. În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să o examineze concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului, care poate fi atacată cu recurs. În caz de refuz, intervenientul principal nu este decăzut din dreptul de a cere intentarea unui proces conform regulilor generale.

Intervenientul principal are drepturi şi obligaţii de reclamant. Astfel, intervenientul principal poate înainta o acţiune, poate să administreze probe, să renunţe la pretenţii, să încheie tranzacţii de împăcare, să atace hotărîrea, să ceară executarea acesteia trebuie şi este obligat să achite taxa de stat. Dar, aceasta nu înseamnă că ipostaza lui procesuală este identică cu cea a reclamantului sau coreclamantului în cadrul aceluiaşi proces. Intervenientul principal se află în relaţii specifice cu celelalte două părţi în litigiu. Dacă pretenţia lui este înaintată împotriva ambelor părţi, atunci acestea sînt în ipostaza de pîrîţi în raport cu intervenientul principal, satisfacerea pretenţiilor intervenientului principal, afectîndu-le pe ambele. Totodată, dacă intervenientul principal va încheia o tranzacţie de împăcare cu una din părţi sau ambele, litigiul dintre reclamant şi pîrît nu va înceta.

Intervenientul principal se deosebeşte de reclamant/coreclamant prin următoarele:a) coreclamanţii intentează sau pot intenta acţiunea în comun, dar intervenientul principal

intervine într-un proces deja pornit între alte persoane,b) interesele coreclamanţilor coincid şi totodată sînt în contradicţie cu cele ale pîrîtului,

interesele intervenientului principal nu coincid şi sînt, de regulă, în contradicţie cu interesele ambelor părţi.

3. Intervenienţii care nu formulează pretenţii proprii la obiectul litigiului.Intervenientul accesoriu reprezintă acel participant care intervine sau este atras într-

un proces deja pornit între părţile iniţiale, pe lîngă o parte sau alta, care sînt cointeresate în soarta procesului, fără a formula pretenţii proprii faţă de obiectul litigiului.

60

Intervenientul accesoriu este terţa persoană care poate să participe într-un proces deja pornit între părţi, alături de reclamant sau de pîrît, întrucît hotărîrea judecătorească ar putea să influenţeze drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi. (art. 67 CPC)

De exemplu: o persoană, care plăteşte deja în baza hotărîri judecătoreşti pensiea de întreţinere a copilului minor din prima căsătorie, este acţionată în judecată pentru a plăti pensie alimentară copilului din a doua căsătorie. În acest proces prima soţie va putea interveni în proces alături de pîrît ca intervenient accesoriu. Motivaţia se rezumă la faptul că dacă instanţa va decide plata pensiei de întreţinere, atunci cuantumul primei pensii se va micşora şi nu este exclus ca pîrîtul să acţioneze cu rea credinţă, înţelegîndu-se cu a doua soţie, ca aceasta să-l acţioneze în judecată.

Sau, împotriva unei organizaţii este înaintată o acţiune de reparare a pagubei cauzată prin pierderea unei haine pe care a lăsat-o la garderobă. În proces va fi atras în calitate de intervenient accesoriu şi salariatul garderobier.

Este mai puţin probabil, dar totuşi posibil ca intervenientul accesoriu să apară în proces de partea reclamantului. De exemplu: în cazul cesiunii de datorie, în procesul intentat de către creditorul cesionar debitorului poate interveni de partea reclamantului, care este creditorul cedent. Întrucît creditorul cedent răspunde în faţa creditorului cesionar pentru valabilitatea creanţei cedate, acesta ca intervenient accesoriu îl va ajuta pe reclamant să ducă procesul. În cazul în care instanţa va respinge pretenţiile reclamantului din cauza nevalabilităţii creanţei, acesta va putea înainta o acţiune în regres către creditorul cedent.

Adică intervenienţii accesorii au un interes juridic în soluţionarea cauzei fie din cauza pericolului de fi acţionaţi în regres, fie din alte considerente. Astfel, intervenienţii accesorii îşi apără drepturile preventiv.

Intervenientul accesoriu are toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţii căreia i se alătură. Astfel, el are dreptul de a prezenta probe, de a înainta demersuri, de a da explicaţii, de a pune întrebări, de a lua cuvîntul în susţineri verbale. Potrivit art. 360 CPC şi intervenienţii accesorii au dreptul de a ataca hotărîrea cu apel. Însă, art.68 CPC prevede şi anumite excepţii. Este vorba de dreptul de renunţa la acţiune, de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a majora sau a reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţia de împăcare, de a înainta acţiunea reconvenţională, de a cere executarea silită a hotărîrii. Aceste condiţii dure sînt explicabile, or, intervenienţii accesorii nu pot avea pretenţii proprii.

Pe parcursul procesului interesele procesuale ale părţii şi intervenientului accesoriu nu se exclud, dar nici nu coincid ca în cazul coparticipanţilor.

Potrivit art. 67 alin. 2 şi 3 CPC, intervenienţii accesorii pot interveni în proces la cererea lor motivată, la solicitarea uneia din părţi sau din oficiul instanţei.

Dacă intervenţia este solicitată de potenţialul intervenient, atunci cererea motivată va fi depusă instanţei şi cîte o copie fiecăreia din părţi.

Dacă intervenientul accesoriu este atras în proces la solicitarea uneia din părţi sau din oficiul instanţei, atunci partea sau părţile pot să conteste introducerea în proces a intervenientului accesoriu. Legea procesuală nu prevede posibilitatea contestării încheierii de atragere în proces a intervenienţilor accesorii cu recurs. Potrivit art. 67 alin. 5 CPC, poate fi atacată cu recurs doar încheierea judecătorească de respingere a cererii de introducere în proces a intervenienţilor accesorii. Însă, părţile sînt în drept să-şi expună părerea privitor la introducerea în proces a intervenientului accesoriu, iar odată cu atacarea hotărîrii să atace şi încheierea de atragere în proces a acestuia.

Pe de altă parte, art. 69 CPC prevede că, dacă în urma pronunţării hotărîrii partea în proces va obţine un drept faţă de intervenientul accesoriu sau aceasta va putea înainta pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să-i explice dreptul de a interveni în termen de 15 zile, prezentînd totodată şi judecăţii un demers în acest scop.

61

Această prevedere există din considerentele puterii lucrului judecat. Faptele constate, raporturile juridice stabilite prin hotărîri judecătoreşti irevocabile nu mai necesită dovezi suplimentare în cazul invocării lor în cadrul altor procese. Dacă partea interesată nu atrage intervenientul accesoriu în proces, în cazul înaintării ulterioare împotriva acestuia a acţiunii în regres ea va trebui să probeze din nou în judecată faptele sau raporturile juridice care au fost deja constatate prin hotărîrea irevocabilă a judecăţii. Conform art. 69 CPC, acestea nu vor avea forţă juridică.

Dacă intervenientul accesoriu înştiinţat în modul cerut de lege nu intervine în proces din motive neîntemeiate, el va pierde dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se alăture, dacă nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele juridice ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.

Intervenţia accesorie poate avea loc pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă. Admiterea intervenientului accesoriu se perfectează printr-o încheiere a instanţei. Încheierea prin care este refuzată introducerea în proces a intervenientului accesoriu poate fi atacată cu recurs de aceasta sau de partea căreia i se alătură.

62

TEMA VII. PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN PROCESUL CIVIL.

1. Temeiurile şi formele de participare ale procurorului în procesul civil2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil.

1. Temeiurile şi formele de participare ale procurorului în procesul civil.Conform art. 124 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 2 alin. 2 al Legii cu privire la

procuratură nr. 118-XV din 14.03.2003, procuratura prin exercitarea atribuţiilor sale reprezintă interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Potrivit art. 55 CPC procurorul se numără printre participanţii la proces. Noul cod de procedură civilă al Republicii Moldova a limitat participarea procurorului în procesul civil, în comparaţie cu prevederile vechii legislaţii procesuale. Conform art. 71 CPC şi art. 4 lit. d), art. 9 şi art. 11 ale Legii cu privire la procuratură, procurorul participă la judecarea cauzelor civile şi a litigiilor economice dacă el însuşi l-a pornit în condiţiile legii. Din cele menţionate rezultă că intentarea procesului este unica formă de participare a procurorului în procesul civil. Conform prevederilor vechii legislaţii procesuale procurorul putea să intervină în procesul civil deja pornit pentru a depune concluzii, aceasta fiind cea de-a doua formă de participare.

Temeiurile participării procurorului în procesul civil sînt specificate limitativ de legislaţie. Astfel, procurorul porneşte procesul civil:

1.) la cererea persoanelor fizice, care nu-şi pot apăra drepturile şi interesele personal din anumite motive (boală, vîrstă, incapacitate).

Conform art. 71 CPC, dacă o persoană nu se poate adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vîrstă înaintată, incapabilitate sau alte motive întemeiate va solicita printr-o cerere scrisă procurorului apărarea drepturilor şi intereselor sale. În art. 9 al Legii cu privire la procuratură printre aceste categorii de persoane mai sînt specificaţi şi minorii.

Exemple de cazuri cînd legea prevede posibilitatea participării procurorului în procesul civil:

conform art. 42 Codul Familiei, procurorul are dreptul de a cere declararea nulităţii căsătoriei dacă căsătoria a fost încheiată de o persoană care nu a atins vîrsta matrimonială şi această vîrstă nu a fost redusă în modul stabilit,

conform art. 68 alin. 2) Codul Familiei, procurorul este împuternicit să pornească acţiunea de decădere din drepturile părinteşti,

conform art. 137 alin. 1) lit. (f) şi art. 140 lit. (b) Codul Familiei, procurorul are dreptul să ceară desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei copilului.

În cazul în care drepturile unei persoane incapabile necesită apărare nu este absolut necesară cererea acesteia sau a reprezentantului ei legal.

2.) apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane.

De regulă, sînt cazurile în care procurorul contestă legalitatea actelor normative în instanţa de judecată emise de organele administraţiei publice centrale sau locale. De asemenea, se poate adresa şi în alte cazuri în care sînt vizate drepturile un cerc nelimitat de persoane (de exemplu: protecţia consumatorilor, poluarea mediului).

3.) apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii în cazurile prevăzute de lege. Conform art. 71 alin. 3) CPC, procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau

o cerere în apărarea drepturilor sau intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de :a) formarea şi executarea bugetului,b) protecţia proprietăţii aflate în proprietatea exclusivă a statului,c) rezilierea contractului care lezează statul în interesele lui,

63

d) perceperea unei sume băneşti în beneficiul agenţilor economici în a căror capital statutar statul are cotă-parte,

e) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor publice, ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca fiind nule,

f) perceperea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit,g) anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării modului stabilit

de constituire, precum şi urmărirea veniturilor ei ilicite,h) protecţia mediului înconjurător,i) alte cazuri prevăzute de lege.Pornirea procesului civil de către procuror la solicitarea societăţilor comerciale nu este

posibilă.Legislaţia procesual civilă admite pornirea procesului de către procuror în toate felurile de

proceduri civile existente, atît în procedura contencioasă în acţiune civilă, cît şi în procedura contenciosului administrativ (art. 5 lit. (c) Legea contenciosului administrativ).

În procedură specială, procurorul poate porni procesul de limitare a capacităţii de exerciţiu şi de declarare a incapacităţii persoanei din cauza unei tulburări psihice (art. 302 CPC) sau să iniţieze o procedură de reconstituire în cazul în care a participat la proces în instanţa care a soluţionat pricina în fond sau a dispus încetarea acestuia (art. 336 CPC), pentru obligarea tratamentului staţionar sau ambulator în instituţii narcologice sau medicale de profil general a persoanelor în privinţa cărora se confirmă dependenţa lor de alcool, de droguri sau de alte substanţe psihotrope (art. 15 alin. 3) al Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope nr. 713-XV din 06.12.2001).

Nu este exclusă iniţierea unei proceduri în ordonanţă de către procuror, dacă creditorul solicită în condiţiile art. 71 CPC acest lucru sau creditor este statul.

În funcţie de natura juridică a pretenţiei procurorul se poate adresa atît în instanţa de drept comun, cît şi în cea economică.

2. Poziţia procesuală a procurorului în procesul civil.Procurorul dispune în procesul civil de o calitate procesuală deosebită. Poziţia procesuală

a procurorului în procesul civil rezultă din interesele procesuale pe care le are acesta şi din volumul de drepturi şi obligaţii pe care legea procesuală i le oferă. Conform art. 72 alin. 1) CPC, procurorul care a înaintat o acţiune are drepturi şi obligaţii procesuale de reclamant.

Însă, ţinînd cont de faptul că procurorul nu este subiect al raportului material litigios, el nu poate dispune de obiectul litigiului, adică de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim supus judecăţii, fapt care determină lipsa interesului juridic material şi existenţa numai acelui procesual. Procurorul nu are calitatea de reclamant, deşi la solicitarea lui are loc intentarea procesului civil. Reclamant este titularul dreptului subiectiv încălcat, care din anumite motive nu poate să-l apere personal. Toate acestea determină stabilirea unor restricţii în privinţa procurorului şi anume:

- nu poate încheia tranzacţia de împăcare,- împotriva procurorului nu poate fi intentată o acţiune reconvenţională, aceasta fiind

îndreptată împotriva reclamantului,- nu suportă cheltuielile de judecată, inclusiv în cazul pierderii procesului,- asupra procurorului nu se răsfrîng efectele hotărîrii judecătoreşti pronunţate pe pricina

dată,- renunţarea procurorului la acţiune nu influenţează dreptul reclamantului de a solicita

examinarea cauzei.Dacă procurorul pe parcursul examinării cauzei va constata că pretenţiile înaintate sînt

neîntemeiate, el este în drept să renunţe la duecrea de mai departe a procesului, însă acest fapt nu

64

degrevează persoana în a cărui interes a fost pornit procesul sau reprezentanţilor ei legali de dreptul de a cere examinarea cauzei în fond.

Persoana în interesul căreia a fost intentat procesul, trebuie să fie înştiinţată de către instanţă despre data şi locul examinării cauzei, însă participarea sau neparticiparea ei în şedinţa de judecată rămîne la discreţia ei. Însă, refuzul persoanei de a interveni în proces, adică de a prelua calitatea de reclamant, va constitui temei de scoatere a cererii de pe rol.

- renunţarea reclamantului la acţiune duce la stingerea temeiului de participare a procurorului în proces.

În cazul în care reclamantul va renunţa la acţiune, instanţa va dispun încetarea procesului, doar dacă renunţarea reclamantului nu contravine legii şi nu încălcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane (art. 72 alin. 2 CPC).

Deşi nu are calitatea de reclamant, procurorul avînd doar interes juridic procesual, care coincide cu cel al reclamantului şi anume - de a admite acţiunea. Pentru realizarea acestui rezultat procurorul este înzestrat cu drepturi şi obligaţii de reclamant pentru a-şi putea susţine poziţia în proces. Astfel, procurorul are posibilitatea de a dispune de drepturi procesuale, de a alege modalitatea şi mijloacele procesuale de apărare a drepturilor altor persoane. Totodată, poziţia procesuală a procurorului diferă de cea a reprezentantului. Cu toate acestea procurorul nu reprezintă interese private propriu-zise, el apără drepturile altor persoane pentru interesele societăţii în general şi nu urmăreşte decît scopul menţinerii ordinii de drept, care exclude orice încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Astfel, procurorul apare în instanţă în virtutea obligaţiilor sale funcţionale.

În doctrină, unii autori (Triuşnicov) admit posibilitatea intervenirii procurorului într-un proces deja pornit în apărarea drepturilor unui intervenient principal.

Ordinea de participare a procurorului în procesul civil este următoarea:1) solicitarea intentării procesului numai în cazul unor pretenţii întemeiate, fapt care

necesită verificarea temeiniciei acestor pretenţii, prin intermediul pîrghiilor de care dispun organele procuraturii,

2) determinarea competenţei generale şi jurisdicţionale,3) întocmirea cererii de chemare în judecată sau a altei cereri în conformitate cu

dispoziţiile generale, cu indicarea obligatorie a temeiului participării sale în proces,4) participarea la procesul de colectare şi administrare a probelor, deoarece sarcina

probaţiei temeiniciei pretenţiilor este pusă pe seama procurorului,5) dacă procurorul a pornit procesul, el dispune şi de dreptul de a ataca hotărîrea emisă în

prima instanţă cu apel, recurs sau de a depune cererea de revizuire. Conform art. 447 şi 449 CPC Procurorul General poate depune cerere de revizuire în

cazul în care Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a derulat o procedură amiabilă într-o cauză care figurează ca parte în proces Guvernul Republicii Moldova, care consideră prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de Constituţia Republicii Moldova sau de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

6) participarea procurorului în procesul civil la faza executării silite depinde de rezultatul obţinut în urma procesului, adică dacă a avut sau nu cîştig de cauză.

Conform art. 72 alin. 3 CPC, neprezentarea procurorului, citat legal, în şedinţa de judecată nu împiedică examinarea cauzei dacă persoana în interesele căreia s-a înaintat acţiunea susţine examinarea cauzei în lipsa procurorului.

65

TEMA IX. PARTICIPAREA ÎN PROCESUL CIVIL A AUTORITĂŢILOR PUBLICE, ORGANIZAŢIILOR ŞI CETĂŢENILOR PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR,

LIBERTĂŢILOR ŞI INTERESELOR ALTOR PERSOANE.

1. Temeiurile şi formele de participare în procesul civil a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor care apără drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane.

2. Poziţia procesuală a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor care apără drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane.

1. Temeiurile şi formele de participare în procesul civil a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor care apără drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane.

Potrivit art. 55 CPC, printre participanţii la proces se numără şi autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţenii care apără în instanţă drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane. Scopul de bază al participării este de a acorda asistenţă juridică în procesul civil persoanelor care nu sînt în stare din anumite motive să-şi apere drepturile şi interesele personal. Participarea acestor subiecte are loc în legătură cu competenţa atribuită de lege acestor organe, organizaţii sau cetăţeni într-un anumit domeniu de activitate al vieţii sociale.

Conform art. 73 şi 74 CPC pot fi exercitate două forme de participare în proces a subiectelor menţionate:

A) intentarea procesului civil în apărarea intereselor altor persoane de către autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice în cazurile prevăzute de lege (art. 73 CPC).

Conform regulii generale, bazate pe principiul disponibilităţii, intentarea procesului civil are loc la solicitarea reclamantului, adică a titularului dreptului subiectiv încălcat sau contestat. Însă, în art. 73 CPC este stabilită o regulă specială, potrivit căreia intentarea procesului civil, în apărarea drepturilor altor persoane, poate avea loc şi la solicitarea altor subiecte, decît reclamantul şi anume:

a) organe ale administraţiei publice centrale, b) organe ale administraţiei publice locale, c) organizaţii obşteşti,d) cetăţeni.Temeiurile de participare sînt:

cererea persoanelor care consideră că li se încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime, (ca excepţie apare doar apărarea intereselor persoanelor incapabile, în cazul cărora nu este necesară cererea lor sau a reprezentanţilor lor legali),

propria iniţiativă, pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane.

Legislaţia procesuală civilă admite pornirea procesului de către autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţeni în toate felurile de procedură civilă existente.

În procedura contencioasă pe acţiuni civile procesul poate fi pornit de:1.) autorităţile tutelare care au dreptul să ceară: - declararea nulităţii căsătoriei (art. 42 Codul Familiei), - decăderea din drepturi părinteşti (art. 68 Codul Familiei), - încasarea pensiei de întreţinere a copiilor minori sau a celor majori inapţi de muncă (art.

74 Codul Familiei),- desfacerea sau declararea nulităţii adopţiei copilului (art. 137 alin. 1) lit. (e) şi art. 140 lit.

(a) Codul Familiei). 2.) Agenţia de Stat pentru Drepturile de Autor în interesul titularilor de drepturi are dreptul să înainteze acţiuni în instanţele judecătoreşti, atît în numele unor autori sau titulari ai

66

drepturilor de autor şi conexe, la solicitarea acestora, cît şi în numele său (art. 11 din Hotărîrea Guvernului nr. 243 din 03.04.2001 cu privire la aprobarea Regulamentului Agenţia de Stat pentru Drepturile de Autor),

3.) acţiunile privind protecţia drepturilor consumatorilor pot fi depuse la instanţa judecătorească de către autorităţile administraţiei publice abilitate sau de către asociaţiile obşteşti de consumatori (art. 25 alin. 2 şi art. 26 al Legii nr.105- XV din 13.03.2003 privind protecţia drepturilor consumatorilor).

4.) avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces în legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor şi intereselor omului (art.21, alin.2 al Legii cu privire la avocaţii parlamentari nr.1349-XIII din 17.10.1997).

În procedura contenciosului administrativ procesul poate fi pornit de:1.) sindicate, care conform art. 386, alin. 2 lit. (i) Codul Muncii, sînt în drept să conteste, în

modul stabilit, actele normative care lezează drepturile la muncă, profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, prevăzute de legislaţia în vigoare,

2.) asociaţiile obşteşti de consumatori au dreptul să solicite instanţei de contencios administrativ competente anularea în tot sau în parte a actelor, emise de autorităţile publice, care lezează drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor şi care contravin legislaţiei în vigoare (art. 25 alin. 2 lit. (d) CPC),

3.) avocatul parlamentar, care la sesizarea persoanei vătămate într-un drept al său, atacă actele administrative (art. 5 lit. (d) al Legii contenciosului administrativ).

În procedură specială procesul poate fi pornit la cererea:1.) organelor de tutelă şi curatelă – în cazul limitării persoanei în capacitatea de exerciţiu

sau declararea incapacităţii persoanei (art. 302 CPC),2.) medicului psihiatru – în cazul încuviinţării examenului psihiatric fără liberul

consimţămînt (art. 312 alin. 3 CPC),3.) instituţiei de psihiatrie în care este spitalizată persoana - în cazul spitalizării în

staţionarul de psihiatrie fără liberul consimţămînt (art. 312 alin. 3 CPC şi art. 32 alin. 2 al Legii privind asistenţa psihiatrică nr. 1402- XIII din 16.12.1997),

4.) organului de administrare a proprietăţii municipale – în cazul solicitării declarării dreptului de proprietate municipală asupra unui bun imobil fără stăpîn (art. 327 alin. 2 CPC).

5.) instituţiei medico-sanitare – în cazul necesităţii spitalizării forţate sau tratamentului forţat (art. 309 CPC) sau comisiei pentru problemele sociale pentru obligarea tratamentului staţionar sau ambulator în instituţii narcologice sau medicale de profil general a persoanelor în privinţa cărora se confirmă dependenţa lor de alcool, de droguri sau de alte substanţe psihotrope (art.15 alin. 3 al Legii privind controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope nr.713-XV din 06.12.2001).

Nu este exclusă iniţierea unei proceduri în ordonanţă de către autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţenii care apără în instanţă drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane. De exemplu, cerere de încasare a pensiei de întreţinere a copilului minor ar putea fi înaintată şi de organul de tutelă şi curatelă sau organizaţia sindicală – să solicite perceperea salariului sau altor drepturi calculate sau neplătite salariatului.

B) depunerea concluziilor de către autorităţile publice în cazurile prevăzute de lege (art. 74 CPC).

A doua formă de participare este depunerea concluziilor de către autorităţile publice, care se exercită în baza a 3 temeiuri:

din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces, din oficiul instanţei.

67

Depunerea concluziilor ca formă de participare a autorităţilor publice la procesul civil se face numai dacă legea prevede expres acest lucru. Legea poate să prevadă obligativitatea depunerii concluziilor sau posibilitatea acestei acţiuni. Depunerea concluziilor de către autorităţile publice se face în virtutea obligaţiilor funcţionale, în orice moment, pînă la pronunţarea hotărîrii, precum şi în instanţa de apel (art. 74 CPC). Scopul depunerii concluziilor este de a apăra drepturile, libertăţile, interesele ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.

Astfel, participarea reprezentantului autorităţii tutelare este obligatorie: - în cazul examinării cererii privind declararea nulităţii căsătoriei încheiate cu un minor

care nu a atins vîrsta matrimonială sau cu o persoană declarată incapabilă (art. 42 alin. 2 Codul Familiei),

- în cazul încuviinţării adopţiei (art. 119 alin. 2 Codul Familiei, art. 291 CPC), - în cazul declarării capacităţii depline de exerciţiu a minorului (art. 295 CPC),- în cazul declarării persoanei dispărută fără urmă sau decedată (art. 299 CPC).

2. Poziţia procesuală a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor care apără drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane.

Condiţiile de pornire a procesului civil de către subiectele menţionate sînt: a) existenţa unei prevederi în lege,b) existenţa solicitării persoanei interesate, cu excepţia cazurilor persoanelor incapabile

sau în cazul apărării drepturilor unui cerc nelimitat de persoane.Principala condiţie de participare în procesul civil a organelor şi persoanelor enunţate este

prevederea expresă din lege. În lipsa acesteia respectivele organe sau persoane nu sînt în drept nici să pornească procesul, nici să depună concluzii, dacă ne referim doar la autorităţi statale.

Cele două forme de participare la procesul civil a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor care apără în instanţă drepturile, libertăţile şi interesele altor persoane condiţionează volumul diferit de drepturi şi obligaţii procesuale ale acestora.

Dacă organele sau persoanele fizice pornesc procesul, ele dispun de drepturile şi obligaţiile procesuale ale reclamantului, cu excepţia posibilităţii încheierii tranzacţiei de împăcare (art. 73 CPC).

Dacă autorităţile publice intervin într-un proces deja pornit, pentru a depune concluzii, ele valorifică doar drepturile generale ale participanţilor la proces, prevăzute de art. 56 CPC şi de alte legi.

Aceste subiecte nu sînt participante la raportul material litigios, de acea ele nu pot dispune de dreptul material, fapt care determină lipsa interesului juridic material şi existenţa numai a celui procesual. În acest sens ele sun înzestrate numai cu acele drepturi procesuale, care sînt necesare pentru apărarea drepturilor şi intereselor altei persoane, săvîrşind numai acele acţiuni procesuale care sînt îndreptate spre desfăşurarea şi finisare procesului în beneficiul părţii a căror drepturi sînt apărate, dar fără de a dispune de obiectul litigiului. În acest sens, restricţiile procesuale stabilite pentru procuror sun aplicabile şi în cazul participării subiectelor vizate.

Poziţia procesuală a acestor subiecte nu coincide cu cea a părţilor, în cazul primei forma de participare, nici cu cea a intervenienţilor, în cazul celei de a două formă de participare. De asemenea, poziţia lor diferă şi de poziţia procesuală a procurorului. Procurorul este în drept să se adreseze în instanţă în apărarea drepturilor altei persoane pe orice categorie de cauze, la solicitarea părţii interesate, fie din proprie iniţiativă. Autorităţile publice, organizaţiile şi cetăţenii pot participa doar pe un cerc limitat de cauze, care sînt expres prevăzut în lege.

68

TEMA X. REPREZENTAREA JUDICIARĂ ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiunea şi funcţiile reprezentării judiciare. 2. Felurile şi temeiurile reprezentării judiciare.3. Statul juridic al reprezentantului judiciar.4. Împuternicirile reprezentantului în judecată.

1. Noţiunea şi funcţiile reprezentării judiciare.

Dreptul la apărare şi accesul la justiţie sînt drepturi fundamentale, garantate de Constituţie şi tratatele internaţionale şi care nu pot să depindă de nivelul economic al justitiabilului sau de resursele pe care le considera suficiente statul.

În doctrină se afirmă că dreptul la apărare are două accepţiuni, una largă şi alta restrînsă. Dreptul la apărare, în cadrul procesului civil, într-o accepţiune largă cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor părţii adverse. În această accepţiune largă se include şi posibilitatea folosirii unui reprezentat profesionist. În accepţiunea sa restrînsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţă juridică calificată acordată de un reprezentant profesionist.

Din conţinutul prevederilor constituţionale rezultă existenţa unui drept, pe care persoana îl poate exercita sau nu, pe riscul ei, adică persoana are deplina facultate de a hotărî asupra antrenării în proces a unui reprezentant profesionist, precum şi asupra renunţării la acesta în favoarea altuia sau chiar de a nu beneficia de o asistenţă calificată, cu excpţia cazurilor în care legea instituie asistenţa juridică calificată obligatorie.

Posibilitatea participării în proces a reprezentantului constituie una din garanţiile realizării dreptului constituţional la apărare şi asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor procedurale ale participanţilor la proces, care din anumite motive nu pot sau pentru care este complicat să le realizeze personal.

Potrivit art. 75 alin. 1) CPC, în procesul civil persoanele fizice îşi pot apăra interesele personal sau prin reprezentanţi. Participarea personală în proces nu face ca persoana fizică să decadă din dreptul de a avea reprezentant. Persoanele juridice participă în procesul civil prin intermediul organelor lor de administrare, care acţionează în limitele atribuite de lege şi statut, precum şi prin reprezentanţii săi (art. 75 alin. 2 CPC).

Acţiunea civilă în cazul judecăţii contencioase, nu poate fi concepută fără existenţa celor două părţi: reclamant şi pîrît. Condiţia obligatorie pentru a fi parte în proces, respectiv de a avea posibilitatea de a participa la acesta este existenţa calităţii procesuale, adică a identităţii dintre subiectele raportului material litigios şi a părţilor în proces. Participarea altor persoane, decît subiectele raportului material litigios, este posibilă graţie instituţiei reprezentării judiciare.

Reprezentarea judiciară reprezintă situaţia în care o persoană, numită reprezentant, care nu este subiect al raportului material litigios, îndeplineşte actele procesuale într-un proces şi participă la raporturile procesuale, în numele şi în interesul altei persoane, numită reprezentat, care este subiect al raportului material litigios.

Reprezentarea judiciară nu este o instituţie pur procesuală, ci reprezintă aplicarea în dreptul procesual a normelor de drept civil din materia reprezentării, mandatului şi a capacităţii juridice a persoanei. Spre deosebire de reprezentarea din cadrul raporturilor de drept material, care are drept scop încheierea de acte juridice pentru a genera, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii juridice, scopul reprezentării judiciare este determinat de necesitatea asigurării unei apărări eficiente a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor.

69

Scopul urmărit de reprezentant, atunci cînd îndeplineşte actele procedurale în numele şi în interesul reprezentatului, este acordarea ajutorului juridic necesar acestuia din urmă, participînd nemijlocit în proces sau asistînd-ul în proces şi oferind-ui consultaţii, sfaturi şi recomandări. Prin acest ajutor juridic acordat, reprezentantul contribuie la exercitarea din plin a drepturilor şi obligaţiilor procesuale a persoanelor, care din cauza lipsei cunoştinţelor juridice nu ar fi putut atinge rezultatul scontat. Totodată, reprezentantul pe lîngă funcţia de apărare a intereselor reprezentatului, mai exercită şi pe cea de contribuţie la înfăptuirea justiţiei, ajutînd în acest sens instanţa de judecată la stabilirea adevărului, colectarea şi aprecierea probelor, aplicarea corectă a normelor de drept, fapt care contribuie direct la şi justa soluţionare a cauzei.

Necesitatea reprezentării este condiţionată de trei motive:1) existenţa situaţiilor în care participantul la proces nu este în stare să participe la proces

personal (minorii, persoanele incapabile) sau cînd participarea lui este dificilă (în caz de boală, deplasare, distanţă mare ş. a.),

2) existenţa principiului contradictorialităţii, care pune sarcina probaţiei pe seama ambelor părţi, ci nu pe judecător, fapt care face dificilă atingerea rezultatului dorit în lipsa unor cunoştinţe juridice calificate,

3) ficţiunea persoanelor juridice, care nu pot participa la raporturi juridice, inclusiv procesuale civile, decît prin intermediul unor persoane fizice, care au o anumită legătură cu ele, în limitele împuternicirilor stabilite în lege, statut, contract. De aceea, persoanele fizice pot avea reprezentanţi în procesul civil, iar cele juridice întotdeauna participă prin intermediul reprezentanţilor.

Reprezentarea judiciară implică realizarea de către reprezentant a drepturlior procedurale în numele şi în interesul altui participant la proces. Atunci cînd se menţionează că reprezentantul acţionază în numele reprezentatului, se are în vedere că primul acţionează în proces din însărcinarea celui de-al doilea şi îl angajează într-un raport juridic cu prezenţa sau fără ca el să fie prezent. Altfel spus, reprezentantul este şi rămîne purtătorul de nume şi de voinţă proprie, însă, prin cumul devine şi purtătorul de nume şi de voinţă al altei persoane, a cărei voinţă o exteriorizează la îndeplinirea actului procedural. Substituirea reprezentatului cu reprezentantul nu este un scop în sine, respectiv este posibilă participarea concomitentă a acestora în proces, în astfel de cazuri reprezentatul păstrîndu-şi dreptul de a îndeplini personal actele procedurale, necătînd la faptul că concomitent partcipă reprezentantul său.

Expresia în interesul reprezentatului sugerează ideea că efectele actului efectuat de reprezentant se vor produce în persoana celui reprezentat şi el va fi cel care va suporta consecinţele juridice ale acelui act, precum şi efectul benefic pe care îl va produce activitatea reprezentantului, menirea căruia este supravegherea respectării şi realizării din plin a drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale persoanei pe care o reprezintă. Din aceste considerente, nu poate fi reprezentant persoana care a acordat sau acordă în pricina respectivă asistenţă judiciară unor persoane ale căror interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă. În cazul existenţei unei astfel de circumstanţe, reprezentantul poate fi recuzat de participanţii la proces.

2. Felurile şi temeiurile reprezentării judiciare.În cadrul reprezentării judiciare se poate face distincţie între reprezentarea obligatorie şi

voluntară (facultativă).Reprezentarea judiciară obligatorie este reprezentarea care are loc indiferent de voinţa

reprezentatului.Reprezentarea judiciară voluntară este reprezentarea care poate avea loc în dependenţă de

voinţa reprezentatului.

70

În funcţie de natura juridică a raporturilor juridice dintre reprezentant şi reprezentat există mai multe feluri de reprezentare:

a) reprezentarea judiciară legală care se produce în virtutea prevederilor legale cu condiţia existenţei unor anumite fapte juridice.

Conform art. 79 CPC reprezentanţi legali sînt: a) părinţii, înfietorii, tutorii, curatorii şi alte persoane prevăzute de lege care apără în

judecată drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate limitată, b) administratorii fiduciari sau tutorii care apără drepturile persoanelor declarate dispărute fără urmă, c) custodele sau tutorele care apără drepturile şi interesele legitime ale moştenitorilor, dacă moştenirea încă nu a fost acceptată de nimeni.

Reprezentantul legal îndeplineşte în numele celui reprezentat toate actele procedurale pe care acesta din urmă are dreptul să le exercite, cu excepţiile stabilite de lege. Reprezentantul legal poate încredinţa unei persoane terţe reprezentarea în instanţa judecătorească, însă, după caz, instanţa îl poate cita pentru a da explicaţii referitor la actele care le-a încheiat sau săvîrşit în calitate de reprezentant legal.

b) o varietate a reprezentării obligatorii o constituie reprezentarea din oficiu. Conform art. 77 CPC, reprezentarea din oficiu se dispune de către instanţa de judecată, dacă în procesul pregătirii cauzei pentru examinare sau mai tîrziu constată că

partea în proces sau intervenientul sînt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali,

în cadrul examinării cauzelor în care domiciliul pîrîtului nu este cunoscut, respectiv soluţionarea litigiului avînd loc în lipsa acestuia,

între reprezentant şi reprezentatul limitat sau lipsit de capacitatea de exerciţiu există conflicte de interese,

în cadrul procesului privind limitarea sau lipsirea de capacitatea de exerciţiu, dacă persoana respectivă nu este asistată de un avocat (art.304 CPC),

în cadrul procesului de spitalizare în staţionarul de psihiatrie persoana nu este asistată de un avocat.

c) reprezentarea judiciară convenţională - care poate avea loc atunci cînd între reprezentat şi reprezentant există o înţelegere, de exemplu un contract de mandat (art. 1030 Cod Civil) sau un contract de asistenţă juridică.

Reprezentarea convenţională constituie o reprezentare judiciară voluntară, ea nu este necesare în toate cazurile, ci poate avea loc la dorinţa persoanei interesate. Reprezentarea convenţională are ca temei acordul reprezentantului şi reprezentatului. Însă, împuternicirile reprezentantului contractual oricum trebuie specificate în procură. Reprezentarea coparticipanţilor de către unul dintre aceştia are drept temei declaraţia verbală a coparticipanţilor consemnată în procesul verbal al şedinţei de judecată.

Reprezentarea judiciară convenţională constituie o activitate a unui reprezentant profesionist în cadrul procesului civil, realizată în numele şi în interesul reprezentatului în baza împuternicirilor acordate, cu scopul de a obţine pentru reprezentat o hotărîre mai favorabilă, de ai acorda ajutor la exercitarea drepturilor sale şi de a împiedica încălcarea lor, precum şi de a-i acorda ajutor instanţei de judecată la înfăptuirea justiţiei.

Totodată, reprezentarea judiciară profesională constituie una din formele serviciilor juridice existente pe piaţă, unde are loc cererea şi oferta şi chiar concurenţa.

Reprezentant judiciar convenţional poate fi orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină care are împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit, pentru a susţine procesul.

71

Vizavi de aceste cerinţe, ar fi oportună introducerea unei cerinţe noi, obligatorii privind dobîndirea calităţii de reprezentant convenţional în procesele civile şi anume dispunerea de studii juridice superioare. Acest fapt ar asigura ridicarea eficacităţii şi calităţii asistenţei juridice acordate în cadrul reprezentării judiciare convenţionale.

d) reprezentarea judiciară statutară - care se produce în virtutea prevederilor actelor de constituire a unei persoane juridice, conform căreia în calitate de reprezentant a unei persoane juridice în procesul civil apar conducătorii acestora.

Reprezentarea legală şi cea statutară face parte din reprezentarea judiciară obligatorie, deoarece ele au loc în virtutea legii, indiferent de voinţa persoanelor reprezentate. Reprezentarea convenţională constituie o reprezentare judiciară voluntară, ea nu este necesară în toate cazurile, ci poate avea loc la dorinţa persoanei interesate.

Temeiurile reprezentării judiciare depind de felul acesteia.Astfel, reprezentarea legală are drept temei relaţia de rudenie, confirmată în modul

corespunzător (prin buletinul de identitate şi actul de naştere a copilului sau prin hotărîrea judecătorească de încuviinţare a înfierii), actul administrativ de numire a tutorelui sau curatorului, hotărîrea judecătorească şi contractul de administrare fiduciară pentru administratorul fiduciar (art. 50 Cod Civil), actul notarial de numire a custodelui averii succesorale (art. 1555 Cod Civil).

Reprezentarea contractuală are ca temei acordul reprezentantului şi reprezentatului. Însă, împuternicirile reprezentantului contractual oricum trebuie specificate în procură. Reprezentarea coparticipanţilor de către unul dintre aceştia are drept temei declaraţia verbală a coparticipanţilor consemnată în procesul-verbal al şedinţei de judecată.

Temei al reprezentării statutare sînt prevederile statutului, iar în cazul asociaţiilor obşteşti mai este necesară şi înţelegerea dintre titularul de drepturi - membru al asociaţiei şi aceasta.

3. Statul juridic al reprezentantului judiciar.Subiectul care stîrneşte discuţii aprinse între doctrinari referitor la reprezentantul judiciar

ţine de statutul procesual al acestuia. Astfel, după unii autori, în procesul civil reprezentantul nu are calitate de participant,

deoarece el intervine în proces în numele şi interesul reprezentatului şi este dependent de acesta, astfel el neputînd fi un subiect de sine stătător. De asemenea, se susţine că reprezentantul doar exercită drepturile şi execută obligaţiile procedurale ale celui care-l împuterniceşte şi numai acesta din urmă este subiectul raportului procesual.

Alţi autori, sînt de părere că reprezentantul judiciar face parte din cercul participanţilor la proces, invocînd următoarele argumente:

a) faptul participării în numele altuia nu înseamnă transmiterea pasivă a voinţei reprezentatului. Astfel, Reprezentantul exprimă şi voinţa lui în proces, fiind înzestrat cu drepturi şi obligaţii de către reprezentat dar şi de către legiuitor. Prin urmare, în limitele împuternicirilor, reprezentantul singur hotărăşte cum trebuie să acţioneze pentru a reprezenta cît mai eficient interesele clientului său,

b) reprezentantul judiciar, ca purtător de drepturi şi obligaţii procesuale, apare ca o figură de sine stătătoare în raporturile ce se nasc între el şi instanţa de judecată,

c) reprezentînd interesele participanţilor la proces reprezentantul nu are cum să fie indiferent faţă de mersul procesului şi faţă de rezultatul final al lui, chiar dimpotrivă reprezentantul va fi extrem de cointeresat în obţinerea unei hotărîri favorabile pentru cel reprezentat. Cu alte cuvinte, reprezentantul judiciar urmăreşte, în aceeaşi măsură ca persoana pe care o reprezintă, un rezultat final pozitiv, iar aceasta, fără îndoială, semnifică interesul procesual al reprezentantului pe durata judecăţii.

d) dispunînd de aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi persoana reprezentată, cu condiţia că este investit cu respectivele în modul stabilit de lege, reprezentantul judiciar se prezintă

72

ca un dublor procesual al participantului la proces pe care-l reprezintă, iar în această calitate, din punct de vedere formal, el nu poate să facă parte din altă categorie decît cea din care face parte reprezentatul, adică a participanţilor la proces.

Actualul Cod de procedură civilă al Republicii Moldova, în varianta sa iniţială, în art. 55, includea reprezentantul în categoria participanţilor la proces, însă, ulterior, prin Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă al Republicii Moldova din 21.07.2006, a fost exlus, reprezentantul fiind astfel plasat în categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

Reprezentant în judecată poate fi orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină care are împuternicirile respective, legalizate în modul stabilit, pentru a susţine procesul. Participanţii la proces, cu excepţia procurorului şi reprezentantului, pot fi asistaţi în proces de un singur reprezentant ori de mai mulţi reprezentanţi care îi pot reprezenta în comun sau pe fiecare în parte (art. 76 CPC).

Potrivit art. 78 CPC, nu pot fi reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii, cu excepţia cazurilor participării lor în proces în calitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi legali.

Nu poate fi reprezentant persoana care a acordat sau acordă în cauza respectivă asistenţă judiciară unor persoane, ale căror interese sînt în contradicţie cu interesele persoanei pe care o reprezintă sau care a participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penală, de expert. În cazul existenţei unor astfel de circumstanţe reprezentantul poate fi recuzat de participanţii la proces.

4. Împuternicirile reprezentantului în judecată. Formularea împuternicirilor reprezentantului în procesul civil este în dependenţă directă

de temeiul reprezentării. Astfel, pentru fiecare tip de reprezentare judiciară în procesul civil am putea distinge anumite reguli de legitimare a statutului de reprezentant şi formulare a împuternicirilor.

Potrivit art. 80 CPC, împuternicirile reprezentantului convenţional trebuie să fie formulate într-o procură, eliberată şi legalizată în modul stabilit de lege.

Procurile eliberate de persoane fizice se autentifică notarial, iar în localităţile în care nu sînt birouri notariale, de către autorităţile administraţiei publice locale. Valabilitatea procurii încetează în temeiul art. 255 Cod Civil.

Procurile eliberate de către persoanele juridice se contrasemnează de către administratorul acesteia sau o altă persoană împuternicită şi cu aplicarea obligatorie a sigiliului.

Potrivit art. 81 CPC, împuternicirea de reprezentare acordă reprezentantului dreptul de a exercita în numele reprezentatului toate actele procedurale, cu excepţia:

- dreptului de a semna cererea şi de a o depune în judecată, - de a strămuta pricina la judecata arbitrală, - de a renunţa total sau parţial de la pretenţii, - de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor, - de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţie de

împăcare, - de a intenta acţiunea reconvenţională, - de a transmite împuternicirile unei alte persoane, - de a ataca hotărîrea judecătorească, - de a schimba modul, amîna sau eşalona executarea hotărîrii, - de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, - de a primi bunuri sau bani în temeiul hotărîrii, Drepturi care trebuie menţionate expres, sub sancţiunea nulităţii, în procură.

73

Mandatul dat reprezentantului nu încetează prin decesul mandantului şi nici prin survenirea incapacităţii lui, ci este valabil pînă la retragerea lui de către moştenitori sau de reprezentanţii legali ai persoanei incapabile.

Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale.Împuternicirile date avocatului se atestă printr-un ordin scris, eliberat de biroul de avocaţi

sau prin alt act prevăzut de lege.Împuternicirile reprezentantului se atestă şi prin declaraţie orală dată în judecată de către

reprezentat, consemnată în procesul-verbal şedinţei de judecată şi semnată de acesta din urmă sau printr-o cerere scrisă care se anexează la dosar (art. 80 alin. 8 CPC).

Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze atît reprezentatul, cît şi instanţa cu cel puţin 10 zile înainte de data judecării cauzei sau de expirarea termenelor de atac.

74

TEMA XI. ACTELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ, TERMENELE ŞI SANCŢIUNILE PROCEDURALE.

1. Noţiunea şi clasificarea actelor de procedură civilă. 2. Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă.3. Noţiunea şi clasificarea termenelor de procedură civilă.4. Calcularea termenelor de procedură civilă.5. Noţiunea şi felurile sancţiunilor procedurale.

1. Noţiunea şi clasificarea actelor de procedură civilă. Procesul civil reprezintă prin sine derularea succesivă a unui ansamblu de acţiuni, numite

acte de procedură civilă, întreprinse de către instanţa de judecată şi participanţii la proces, reieşind din drepturile şi obligaţiile procedurale de care dispun, în legătură cu examinarea şi soluţionarea cauzelor civile şi executarea hotrîrilor judecătoreşti.

În procedura civilă se folosesc diferite expresii reprezentînd actele de procedură: „act procedural”, „act procesual”, „acţiuni procesuale”.

Actele de procedură sînt destinate să impulsioneze procesul civil şi să determine soluţionarea litigiului. În acelaşi timp, acestea sînt mijloace prin intermediul cărora instanţa şi participanţii la proces îşi exercită drepturile şi îşi onorează obligaţiile procesuale, reflectînd poziţia şi manifestările de voinţă atît a participanţilor la proces, cît şi ale instanţei de judecată.

Noţiunea de „act de procedură” are mai multe accepţiuni:1) operaţiune juridică (negotium juris), care include atît sensul de act juridic, adică

manifestarea de voinţă destinată să produc efecte juridice, cît şi faptele juridice, adică operaţiunile materiale concrete realizate de către instanţa de judecată şi participanţii la proces.

Cînd vorbim despre actul de procedură civilă, în sens de operaţiune juridică, avem în vedere însăşi raportul juridic procesual civil stabilit între instanţa de judecată şi participantul la proces în legătură cu exercitarea unui drept sau executarea unei obligaţii procesuale concrete.

2) înscris (intrumentum probstiones), adică mijlocul de constatare, de dovadă a realizării unei operaţiuni juridice concrete.

De aceea, la definirea corectă şi completă a actului de procedură civilă stau ambele acepţiuni.

Actul de procedură civilă este acea manifestare de voinţă şi operaţiunea juridică concretizată într-o anumită formă prevăzută de lege, realizată în cursul ori în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată sau ceilalţi participanţi la proces, în vederea producerii unor efecte juridice determinate. Actele de procedură civilă dispun de următoarele trăsături caracteristice:

produc anumite consecinţe juridice şi generează, apariţia, modificarea sau încetarea raportului juridic procesual civil,

derulează într-o strictă consecutivitate prevăzută de normele de procedură civilă, conţinutul fiecărei act este prevăzut de normele de procedură civilă, se exercită într-o anumită formă procesuală stabilită de lege.

Principalele categorii de acte de procedură civilă sînt: cererile, citaţia, hotărîrea judecătorească, încheierea judecătorească, ordonanţa judecătorească etc.

Fiind multe şi diverse, actele de procedură civilă se clasifică după mai multe criterii. Cele mai importante sînt următoarele:

A. În dependenţă de calitatea persoanei sau organului de la care emană, deosebim:- acte ale părţilor (de exemplu: cererea de chemare în judecată, referinţa, cererea

reconvenţională ş.a.),

75

- acte ale altor participanţi la proces (cererea de intervenţie principală sau accesorie, concluziile autorităţilor publice ş.a.),

- acte ale instanţei de judecată (hotărîrea, încheierea sau ordonanţa judecătorească),- actele persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei (raportul de expertiză,

depoziţiile martorului, concluziile specialistului ş.a.),- actele organelor auxeliare ale justiţiei (de exemplu: actele executorului judecătoresc).B. După forma lor, deosebim acte de procedură:- scrise, reprezentînd majoritatea actelor efectuate în cadrul proceslui civil, reieşind din

faptul că principiul oralităţii se aplică numai în faza dezbaterilor judiciare, în rest fiind aplicabilă procedura scrisă (cererea de chemare în judecat, hotărîrea judecătorească ş.a),

- orale, acele acte ce se concretizează într-o declaraţie, relatare, proclamare vebală (de exemplu: răspunsurile la întrebările adresate de către instanţă, declaraţiile martorului, explicaţiile părţilor, dezbaterile, pronunţarea hotărîrii ş.a.).

- materiale, care constau în efectuarea unor operaţiuni procedurale de ordin material (de exemplu: cercetarea la faţa locului, înfăţişarea în faţa instanţei ş.a.).

C. După momentul îndeplinirii lor, deosebim acte de procedură:- procesuale propriu-zise, care se săvîrşesc în timpul şi în cadrul procesului,- acte extraprocesuale (extrajudiciare), îndeplinite în afara raportului procesual, fie

anterior procesului, care mai sînt numite acte preprocesuale (de exemplu: în cazul asigurării probelor), fie după intentarea procesului, dar în afara acestuia (de exemplu: expertiza judiciară, tranzacţia părţilor, delegaţiile judecătoreşti).

D. După caracterul juridic al actelor, deosebim:- acte obligatorii, impuse în mod iperativ de lege sau cerute de un pricipiu fundamenal al

procesului civil,- acte facultatitve, care pot fi realizate în dependenţă de voinţă şi solicitarea persoanei

interesate.În literatuta de specialitate pot fi întîlnite şi alte clasificări ale actelor de procedură civilă.

2. Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă.Printre condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă înţelegem acele exigenţe

stabilite de lege cu privire la felul cum arată actul precum şi conţinuul acestuia, care fiind întrunite în ansamblu, garantează valabilitatea actului, producînd efecte juridice.

Condiţiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă pot fi divizate în două categorii:1) condiţii de formă,2) condiţii de conţinut.Pentru a produce efecte juridice, voinţa părţilor angajate în proces, trebuie să fie

manifestată în formele stabilite de lege. Numai în felul acesta ea poate fi cunoscuă de ceilalţi participanţi la proces şi de instanţa de judecată şi numai astfel ea poate conduce la stabilirea, modificarea sau stingerea raportului juridic procesual civil.

În general, prin formă a actului juridic se înţelege felul de a fi al manifestării de voinţă sau mijlocul de exteriorizare a voinţei interne. Forma actului de procedură include în sine respectarea unor formalităţi prescrise de lege pentru manifestarea de voinţă şi realizarea operaţiunii juridice concrete. Formalităţlie constituie elemente de detaliu care compun actul de procedură, unele esenţiale, altele accesorii, dar care toate luate în ansamblu alcătuiesc forma actului.

Faţă de actele de procedură civilă sînt înaintate următoarele condiţii de valabilitate:a) respecatrea formei scrise.Acele de procedură civilă pot fi realizate în forma scrisă, orală sau materială. Respectarea

formei scrise reprezintă regula generală, majoritatea actelor efectuate în cadrul procesului civil, fiind întocmite în scris, deoarece principiul oralităţii se aplică numai în faza dezbaterilor judiciare,

76

în rest fiind aplicabilă procedura scrisă. Pentru unele acte, legea permite forma orală sau materială, însă chiar şi acestea trebuie să îmbrace, în virtutea leii, o expresie scrisă, fie prin întocmirea unui înscris, care ar cuprinde în întregime conţinutul actului, fie prin consemnarea îndeplinirii actului respectiv, de regulă într-un proces-vebal.

b) întocmirea în limba de stat.c) capacitatea juridică procesuală a subiectului care exercită actul procesual.d) îndeplinirea actului în termenul stabilit de lege.e) respectarea condiţiilor speciale impuse de lege, penru anumite acte de procedură.Condiţiile de conţinut, sînt stabilite de legislaţia procesuală pentru fiecare act în parte,

după cum urmează: art. 103 alin. 1) CPC - conţinutul citaţiei şi al înştiinţării, art. 158 alin. 3) CPC - cuprinsul raportului de expertiză, art. 166 alin. 2) CPC - cuprinsul cererii de chemare în judecată, art. 241 CPC - cuprinsul hotărîrii judecătoreşti, art. 270 CPC - cuprinsul încheierii judecătoreşti, art. 274 CPC - cuprinsul procesului-vebal al şedinţei de judecată, art. 347 CPC - cuprinsul ordonanţei judecătoreşti, ş.a.

În cazul nerespectării condiţiilor de valabilitate legea stabileşte diverse sancţiuni. Sancţiunile sînt prevăzute de lege şi vizează toate actele de procedură, indiferent că acestea sînt emise de instanţă sau de participanţii la proces. Sancţiunile diferă în fincţie de însemnătatea formei procedurale şi de inetresul care impune respectarea formei.

Sancţiunile nerespetării regulilor de întocmire a actelor de procedură sînt urmăîtoarele:a) nulitatea actului de procedură – este sancţiunea care intervine în cazul actului de

procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efecte,

b) obligaţia de a completa sau reface actul îndeplinit necorespunzător,c) decăderea din dreptul de a efectua actul de procedură, în cazul în care a expirat temenul

de procedură stabilit,d) sancţiuni specifice, de exemplu: neluarea în considerare a adăugirilor, ştersăturilor sau

schimbărilor din cuprinsul hotărîrii care nu sînt semnate de judecător.

3. Noţiunea şi clasificarea termenelor de procedură civilă.Conform art.4 CPC, una din sarcinile procedurii civile este de a judeca just şi în termen

rezonabil cauzele civile. Printre alte mijloace procesuale care contribuie la realizarea acestor sarcini, un rol deosebit revine termenelor procesuale.

Termenele de procedură civilă sînt intervale de timp, stabilite de lege sau de către instanţa de judecată, în funcţie de care există posibilitatea legală sau necesitatea de înfăptuire a acţiunilor procesuale ori de survenire a consecinţe juridice prevăzute de lege.

Natură juridică a termenelor de procedură este de caracter public, or, participanţii la proces nu pot să le modifice unilateral sau prin înţelegere. Instituirea termenelor de procedură este o abilitate legală sau judecătorească. Anume din acest considerent avem termene de procedură stabilite de lege, iar în cazul în care nu este stabilit prin lege, termenul de procedură se fixează de către instanţa de judecată (art. 111 CPC).

Clasificarea termenelor de procedură are la bază mai multe criterii.A. După subiectul care le stabilşte deosebim termene procesuale:

legale – stabilite prin lege,

77

judecătoreşti – în cazul în care nu este stabilit prin lege, termenul de procedură se fixează de către instanţa judecătorească (de exemplu: art. 171 CPC – termenul acordat de instanţă pentru înlăturarea neajnsurilor cererii de chemare în judecată), B. După subiectele pentru care sînt stabilite deosebim termene procesuale:

adresate instanţei de judecată (de exemplu: art. 169 alin. 2 CPC, 171 alin. 1) CPC, 242 CPC),

adresate participanţilor la proces (de exemplu: art.362, art. 402, 434, 449 CPC), adresate altor subiecte (de exemplu: art. 119 alin. 5 CPC).

4. Calcularea termenelor de procedură civilă.Termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, datei

comunicării actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi cert că se va produce. În ultimul caz, actul de procedură poate fi efectuat în decursul întregii perioade.

Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să curgă în ziua imediat următoare  datei calendaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau producerii evenimentului ori momentului care a condiţionat începutul lui şi expiră în ziua respectivă a ultimului an al termenului.

Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a  lunii. Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare, acesta expiră în următoarea zi lucrătoare.

Actul de procedură pentru care este stabilit un termen poate fi îndeplinit pînă la ora 24 a ultimei zile din termen. Dacă cererile de apel sau de recurs, documentele sau sumele băneşti au fost predate la oficiul poştal sau la  telegraf, sau prin alte mijloace de comunicaţie înainte de ora 24 din ultima zi a termenului, actul de procedură se consideră îndeplinit în termen. Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit în instanţa judecătorească ori în o altă organizaţie, termenul se consideră expirat la ora care încheie programul lor  sau la care încetează operaţiunile respective.

Efectele neîndeplinirii în termen a actului de procedură constau în decăderea din dreptul de a efectua actul respectiv. Astfel, potrivit art. 113 CPC, dreptul de a efectua actul de procedură încetează o dată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească (judecător). Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului de procedură nu degrevează de îndeplinirea obligaţiei procedurale.

Conform art. 114 CPC, curgerea termenului de procedură se suspendă o dată cu suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură suspendat continuă să curgă.

La cererea participanţilor la proces, instanţa judecătorească (judecătorul) poate prelungi termenul de procedură, iar potrivit art. 116 CPC, persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui act de procedură pot fi repuse în termen de către instanţă. Cererea de repunere în termen se depune la instanţa judecătorească care  efectuează actul de procedură şi se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică soluţionarea repunerii în termen. La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc  imposibilitatea îndeplinirii actului. Totodată, trebuie efectuat actul de procedură  care nu a fost îndeplinit în termen (să fie depusă cererea, să fie prezentate actele respective etc.). Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de procedură. Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi atacată cu recurs, însă, încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului.

78

5. Noţiunea şi felurile sancţiunilor procedurale.Ca şi alte ramuri de drept, dreptul procesual civil dispune de propriile sancţiuni, numite

sancţiuni procedurale.Sancţiunile procedurale sînt urmările nefavorabile, stabilite de normele procesual

civile, care survin pentru subiectul obligat în raportul procesual civil, în caz de neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, fapt care îl face să nu întrunească condiţiile prescrise de lege pentru valabilitatea lui, precum şi în caz de exercitare abuzivă a unui drept procedural.

Definiţia pe care o găsim în art. 10 alin.1) CPC permite identificarea temeiurilor pentru aplicarea sancţiunilor procedurale şi anume:

1) neîndeplinirea unui act de procedură,2) îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură,3) exercitarea abuzivă a unui drept procedural.

Funcţiile sancţiunilor procesuale sînt următoarele: educativă, reparatorie şi represivă.Principalele feluri de sancţiuni procedurale sînt:

anularea actului de procedură defectuos, decăderea din drepturi pentru neîndeplinirea în termen a acestuia, obligaţia de a reface sau de a completa actul îndeplinit cu nerespectarea legii, restabilirea drepturilor procedurale, despăgubirea părţii vătămate, sancţiunile pecuniare.

La sancţiunile procedurale pecuniare se atribuie amenzile judiciare (art. 161 CPC). Amenzile judiciare se aplică de către instanţa judecătorească, în cazurile şi în proporţiile stabilite de codul de procedură civilă, persoanelor care au săvîrşit încălcări procedurale, cu excepţia minorilor care, la data săvîrşirii încălcării procedurale, nu au împlinit vîrsta de 16 ani.

Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. O unitate convenţională este egală cu 20 de lei.

Amenzile judiciare aplicate de instanţa judecătorească persoanelor cu funcţie de răspundere din autorităţile publice, din alte organe şi organizaţii se încasează din contul acestor persoane, chiar dacă autoritatea, organul sau organizaţia în care activează cei sancţionaţi  participă sau nu în procesul respectiv. Aplicarea amenzii nu exonerează persoana sancţionată de obligaţia de a exercita actul procedural.

Aplicarea amenzii se stabileşte prin încheiere judecătorească, executorie în şedinţa în care se examinează  cauza, la judecarea căreia s-au  comis încălcări procedurale, precum şi în şedinţă aparte, cu înştiinţarea persoanelor interesate, a căror  neprezentare nu exclude sancţionarea vinovaţilor. În cazul în care aplicarea amenzii este examinată în lipsa persoanelor vinovate, celor sancţionaţi li se va comunica încheierea judecătorească.

Conform art. 164 CPC, persoana sancţionată cu amendă poate depune în aceeaşi instanţă cerere de reexaminare a încheierii în vederea anulării ori reducerii amenzii. Cererea se depune în termen de 15 zile de la data emiterii încheierii de sancţionare sau de la data comunicării ei şi se examinează în şedinţă de judecată cu citarea persoanelor interesate, a căror neprezentare nu împiedică examinarea. Cererea se soluţionează prin încheiere, emisă în camera de deliberare, care poate fi atacată cu recurs.

De asemenea, în baza art. 165 CPC instanţa care a adoptat încheierea cu privire la amendă este în drept, la cererea persoanelor interesate, să amîne ori să eşaloneze executarea acestei sancţiuni  pe termen de pînă la 2 luni.

TEMA XII. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ.

79

1. Noţiunea şi felurilor cheltuielilor de judecată. Taxa de stat.2. Cheltuielile de judecare a cauzei. 3. Repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi şi compensarea lor.

1. Noţiunea şi felurilor cheltuielilor de judecată. Taxa de stat.În cadrul procesului civil, cheltuielile de judecată se compun din taxa de stat şi cheltuielile

de judecare a cauzei.Taxa de stat reprezintă o sumă de bani, care se determină în funcţie de caracterul şi

valoarea acţiunii în acţiunile patrimoniale, iar în acţiunile nepatrimoniale şi în alte cazuri stabilite de Legea taxei de stat nr. 1216-XII din 03.12.1992, se determină prin proporţii fixe stabilite.

Pentru compensarea parţială a cheltuielilor suportate de stat în legătură cu înfăptuirea justiţiei, în cauzele civile legea prevede obligaţia achitării taxei de stat. Taxa de stat joacă un rol compensator pentru întreţinerea instanţei de judecată şi preventiv-educativ, contribuind la executarea benevolă a obligaţiilor şi prevenind adresări cu cereri neîntemeiate la instanţele judecătoreşti.

Conform art. 84 CPC, se impune cu taxă de stat:- fiecare cerere de chemare în judecată (iniţială şi reconvenţională), cererea

intervenientului principal, - cererea vizînd cauzele cu  procedură specială, - cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, - cererea de declarare a insolvabilităţii, - cererea de eliberare a titlului executoriu privind  executarea hotărîrilor arbitrale, - cererea de apel, de recurs şi de revizuire, - cererea de eliberare a copiilor (duplicatelor) de pe actele judecătoreşti.Calcularea taxei de stat. După cum s-a menţionat, în acţiunile patrimoniale, taxa de stat se determină în funcţie de

valoarea acţiunii. Art. 87 CPC, stabileşte regulile cu privire la determinarea valorii acţiunii. Astfel, putem deosebi două reguli cu caracter general şi anume:

a) în acţiunile pentru plata unei sume - valoarea acţiunii se determină din suma cerută (de exemplu: în cazul în care se solicită încasarea unei datorii în mărime de 1000 lei, valoarea acţiunii va constitui suma de 1000 lei),

b) în acţiunile de revendicare a unor bunuri - valoarea acţiunii se determină din valoarea bunurilor revendicate (de exemplu: dacă se revendică un automobil al cărui valoare este de 150 mii lei, valoarea acţiunii va constitui suma de 150 mii lei).

Pentru anumite categorii de litigii patrimoniale acţionează reguli aparte în vederea determinгrii valorii acţiunii:

a) din suma totală a obligaţiilor de plată  pe un an - în acţiunile pentru plata pensiei de întreţinere,

b) din suma totală pretinsă, dar nu mai mult decît pe 3 ani -  în acţiunile privitoare la plăţile scadente,

c) din suma totală pretinsă pe 3 ani -  în acţiunile privitoare la plăţi fără termen şi la plata întreţinerii  viagere,

d) din suma cu care se majorează  ori se reduc sumele de plată, dar nu mai mult decît pe un an - în acţiunile de majorare sau de reducere a sumelor de plată,

e)  din suma totală de plată  sau  a livrărilor restante, dar nu mai mult decît pe un an -  în acţiunile de încetare a efectuării plăţilor sau  a livrărilor,

f) din suma totală a chiriei în termenul rămas de valabilitate a contractului, dar nu mai mult decît pe 3 ani - în acţiunile de reziliere a contractului de locaţiune,

80

g) din  valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată în inventar sau, în lipsa valorii, de evaluarea făcută în legătură cu asigurarea  obligatorie  - în acţiunile referitoare la dreptul de proprietate asupra clădirilor proprietate a persoanelor fizice sau din valoarea clădirii, dar nu mai mică de valoarea indicată  în inventar - în cazul clădirilor care aparţin persoanelor juridice,

h) din preţul stabilit al terenului - în acţiunile de revendicare a terenurilor, sau din preţul lui de piaţă  dacă preţul nu a fost stabilit.

În acţiunile care constau din mai multe pretenţii de sine stătătoare valoarea acţiunii se determină din valoarea fiecărei pretenţii aparte.

Valoarea acţiunii se indică de reclamant în cererea de chemare în judecată, iar în cazul unor necorespunderi instanţa poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de probe, cercetarea la faţa locului sau efectuarea expertizei din contul  reclamantului.

Cuantumul taxei de stat, adică sumă exactă, exprimată în moneda naţională, care trebui achitată pentru o cauză concretă se determină în dependenţă de caracterul acţiunii. Astfel, potrivit art. 3 alin. 1) lit. (a) din Legea taxei de stat, în acţiunile cu caracter patrimonial cuantumul taxei de stat va constitui 3% din valoarea acţiunii, dar nu mai puţin de 150 lei de la persoanele fizice şi nu mai puţin de 270 lei de la persoanele juridice (de exemplu: în cazul în care se solicită încasarea unei datorii în mărime de 10 mii lei, cuantumul taxei de stat va constitui 3% din valoarea acţiunii, adică 300 lei).

Pentru celelalte categorii de acţiuni şi cereri depuse în prima instanţă, Legea taxei de stat stabileşte sume fixe, exprimate în lei.

Pentru cererile de apel împotriva hotărîrilor judecătoreşti cuantumul taxei de stat constituie 75% din taxa de stat, care a fost sau trebuia să fie achitată la depunerea acţiunii în prima instanţă.

Pentru cererile de recurs cuantumul taxei de stat constituie 50% din taxa de stat, care a fost sau trebuia să fie achitată la depunerea acţiunii în prima instanţă.

Pentru cererile de revizuire taxa de stat nu se achită.Pentru cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, potrivit art. 346 CPC, taxa de stat

se achită în proporţie de 50% din cuantumul taxei de stat achitate la depunerea cererii în ordinea acţiunii civile.

Scutirea de plata taxei de stat. Potrivit art. 84 CPC, de taxă de stat pentru judecarea cauzelor civile sînt scutiţi:a) reclamanţii în acţiunile:- de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor de retribuire a muncii şi în alte

revendicări legate de raporturile  de muncă,- ce rezultă  din  raporturi  de contencios administrativ,- ce decurg din dreptul de autor şi  din drepturile conexe, din  dreptul asupra invenţiilor,

desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante,  topografiilor circuitelor integrate,  precum  şi  din alte drepturi  asupra proprietăţii intelectuale,

- de încasare a pensiei de întreţinere,- de reparaţie a prejudiciului cauzat prin vătămare a integrităţii  corporale sau prin altă

vătămare a sănătăţii ori prin deces,- de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune,- de revendicare a reparaţiei prejudiciului cauzat prin poluarea mediului înconjurător şi

folosirea iraţională a resurselor naturale,- de revendicare a indemnizaţiilor de protecţie socială.c) părţile - în cauzele privind revizuirea hotărîrilor,d) participanţii la proces - pentru plîngerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti,e) avocaţii parlamentari - pentru cererile privind apărarea intereselor petiţionarilor ale

căror drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate,

81

f) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice care, conform legii, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane ori în apărarea intereselor statului sau ale societăţii şi să depună cereri de contestare a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti,

g) alte subiecte prevăzute în art. 84 CPC.Eliberarea, la cerere, a copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces se

face fără plata taxei de stat, însă, eliberarea repetată de copii de pe acelaşi act se supune taxei de stat.

De asemenea, legea îi rezervă judecătorului dreptul de a scuti persoana fizică de plata taxei de stat sau de plata unei părţi  a ei, în funcţie de situaţia materială a acesteia, drept care nu se răsfrînge asupra persoanelor juridice, faţă de care instanţa poate decide amînarea sau eşalonarea plăţii taxei de stat, potrivit art. 86 CPC.

În cazul în care, la momentul depunerii cererii, determinarea valorii  acţiunii este dificilă, taxa de stat se plăteşte cu aproximaţie, urmînd să se încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu partea din valoarea acţiunii, stabilită de  instanţă la soluţionarea cauzei în fond, pentru  care nu  s-a plătit taxă  de stat  la momentul  depunerii  cererii.

Dacă,  în cadrul examinării cauzei,  îşi majorează pretenţiile formulate anterior în acţiune, reclamantul plăteşte taxă suplimentară şi  pentru  partea cu  care acţiunea se majorează. Examinarea cauzei va continua după ce reclamantul prezintă proba achitării taxei de stat sau a soluţionării de către instanţă a problemei privind amînarea, eşalonarea achitării taxei de stat sau micşorarea cuantumului ei.

Restituirea taxei de stat. Conform art. 89 CPC, restituirea taxei de stat, parţială sau integrală, poate avea loc numai

în următoarele cazuri:a) în cazul depunerii  într-o sumă  mai mare decît cea prevăzută de legislaţia în vigoare

(se restituie suma plătită în plus),b) în cazul refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti în temeiul

art. 348 CPC,c) în cazul refuzului de a primi cererea spre examinare în temeiul art.169 alin. 1) CPC,d) în cazul restituirii cererii  în temeiul art.170 alin. 1) şi art.171 alin. 2) CPC,e) în cazul încetării procesului pentru motivele specificate la art. 265 lit. a), b) şi e) CPC,f) în cazul scoaterii cererii de pe rol  pentru motivele specificate la art. 267 lit. a) şi b)

CPC,g) în cazul restituirii cererii de apel şi  cererii  de recurs pentru motivele prevăzute la art.

369, 408 şi 409 CPC,h) în cazul refuzului persoanei care a plătit taxă pentru întocmirea sau primirea

documentelor pînă la adresare în instanţă judecătorească,i) în alte cazuri stabilite de legislaţia în vigoare.Restituirea taxei de stat  se efectuează de către organele fiscale prin intermediul

Trezoreriei Centrale, în termen de cel mult un an de la data emiterii încheierii şi eliberarea titlului executoriu.

2. Cheltuielile de judecare a cauzei. Cheltuielile de judecată a cauzei se compun din sumele băneşti plătite de participanţii la

proces, ca recompensă persoanelor care au acordat instanţei asistenţă la înfăptuirea justiţiei într-o cauză concretă, precum şi cele destinate compensării cheltuielilor suportate de către instanţă la efectuarea actelor de procedură.

Potrivit art. 90 CPC, din cheltuielile de judecare a cauzei fac parte:a) sumele plătite martorilor, interpreţilor, experţilor şi specialiştilor,

82

b) cheltuielile de efectuare a cercetărilor la faţa locului, c) cheltuielile de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată,d) cheltuielile de transport şi de cazare suportate de părţi şi de alţi participanţi la proces  în

legătură cu prezentarea lor în instanţă,e) cheltuielile suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului,

dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel, f) cheltuielile de căutare a pîrîtului,g) cheltuielile de efectuare a expertizei,h) cheltuielile de executare  a actelor judiciare,i) cheltuielile de asistenţă juridică,j) cheltuielile de declarare a insolvabilităţii,k) compensaţiile pentru timpul de muncă pierdut,l) alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de participanţii la proces.Nu se încadrează în noţiunea de cheltuieli de judecare a cauzei:a) sumele băneşti achitate experţilor sau interpreţilor pentru prestarea muncii care intră în

atribuţiile lor de serviciu,b) despăgubirea pentru timpul de muncă pierdut în cazul în care se dovedeşte reaua

credinţă cu care a acţionat cealaltă parte, intentînd acţiunea de judecată,c) alte sume care rezultă din anumite cauze, care nu se încadrează în criteriile stabilite în

art. 90 CPC. Potrivit art. 99 CPC toate încheierile judecătoreşti cu privire la cheltuielile de judecată pot

fi atacate cu recurs.

3. Repartizarea cheltuielilor de judecată între părţi şi compensarea lor.În art. 94 CPC este stabilită regula generală cu privire la repartizarea cheltuielilor de

judecată între părţi.Astfel, instanţa  de judecată obligă partea care a pierdut procesul să plătească părţii

care a avut cîştig de cauză toate cheltuielile de judecată. Dacă acţiunea reclamantului a fost admisă parţial, acestuia i se compensează cheltuielile

de judecată proporţional părţii admise din pretenţii, iar pîrîtului proporţional părţii respinse din pretenţiile reclamantului.

În cazul mai multor reclamanţi sau pîrîţi, aceştia sînt obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul  litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de apărare judiciară, ceilalţi nu sînt responsabili de cheltuielile lui.

În cazul în care  îşi retrage cererea de chemare în judecată sau renunţă la acţiune pînă la comunicarea către pîrît a cererii, reclamantul nu beneficiază de  compensarea cheltuielilor suportate. Dacă  el  a renunţat după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa îl obligă, la cererea pîrîtului,  să  compenseze acestuia cheltuielile suportate.

Dacă reclamantul nu-şi susţine pretenţiile din cauza faptului că au fost satisfăcute benevol de către pîrît după intentarea acţiunii, instanţa, la cererea reclamantului, îl obligă pe pîrît să compenseze acestuia toate cheltuielile de judecată suportate în legătură cu intentarea procesului, inclusiv suma cuvenită pentru asistenţă juridică.

Dacă reclamantul a intentat acţiunea fără  a înainta în prealabil  pretenţii pîrîtului, iar pîrîtul a recunoscut în judecată imediat pretenţiile, cheltuielile de judecată se suportă de către reclamant.

Dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, inclusiv a sumei cuvenite reprezentantului pentru asistenţă juridică, instanţa soluţionează

83

problema în conformitate cu înţelegerea părţilor. Însă, dacă, la încheierea tranzacţiei, părţile nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, acestea se consideră compensate.

Aceste reguli se aplică şi la repartizarea între părţi a cheltuielilor de judecată în instanţă de apel, recurs şi în cadrul revizuirii.

Dacă, instanţa ierarhic superioară modifică hotărîrea atacată sau pronunţă o nouă hotărîre, fără a trimite cauza spre rejudecare, ea poate schimba corespunzător repartizarea cheltuielilor de judecată.

Conform art. CPC 95, instanţa judecătorească poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune nefondată sau care s-a opus insistent judecării juste şi rapide a cauzei să despăgubească cealaltă parte pentru timpul de muncă pierdut. Instanţa stabileşte cuantumul acestor despăgubiri  în limite rezonabile, în funcţie de circumstanţele cauzei şi de remunerarea muncii din profesia respectivă.

De asemenea, potrivit art. 96 CPC, instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut procesul să compenseze părţii care a avut cîştig de cauză cheltuielile ei de asistenţă juridică, în măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile.

Dacă acţiunea a fost intentată de o persoană sau organ în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor altei persoane, în cazul în care acţiunea se respinge, integral sau parţial, pîrîtului i se restituie, conform art. 971 CPC, din mijloacele bugetului de stat, cheltuielile de judecată pe care le-a suportat integral sau parţial, în acea parte a pretenţiilor reclamantului care i-a fost respinsă. Iar, în caz de admitere a acţiunii de ridicare a sechestrului pus pe bunuri, cheltuielile de judecată i se restituie reclamantului din mijloacele bugetului respectiv.

Cheltuielile aferente judecării cauzei, suportate de instanţa judecătorească,  precum şi taxa de stat, de a căror plată reclamantul a fost scutit, în baza art. 98 CPC, se încasează la buget de la pîrît  proporţional părţii admise din  acţiune dacă pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.

În caz de respingere a acţiunii, cheltuielile de  judecare a cauzei suportate de instanţă, precum şi taxa de stat, se încasează la buget de la reclamant dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată.

Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pîrîtul este scutit de plata cheltuielilor de judecată, cheltuielile de judecare a cauzei suportate de instanţă se încasează la buget de la reclamant, dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată, proporţional părţii respinse din acţiune.

TEMA XIII. ACŢIUNEA CIVILĂ.

84

1. Noţiunea şi elementele acţiunii civile. 2. Clasificarea acţiunilor civile. 3. Noţiunea dreptului la acţiune.4. Modalităţile de apărare a pîrîtului împotriva acţiunii.5. Actele de dispoziţie ale părţilor.6. Asigurarea acţiunii.

1. Noţiunea şi elementele acţiunii civile.Cauzele, care se examinează pe calea judiciară, sînt diferite după natura lor juridică, ceea

ce determină stabilirea unor reguli speciale de judecare a acestora. Astfel, putem spune că, procedura civilă cunoaşte mai multe feluri de proceduri, dintre care face parte şi procedura contencioasă. Din cadrul procedurii contencioase fac parte: procedura în acţiune civilă şi procedura contenciosului administrativ.

Procedura de jurisdicţie contencioasă în acţiune civilă este activitatea instanţei de judecată şi a participanţilor la proces, cu privire la examinarea şi soluţionarea litigiilor civile, reglementată de legislaţia procesuală civilă şi declanşată prin intermediul acţiunii civile.

Particularităţile procedurii contencioase în acţiune civilă sînt următoarele:a) existenţa unui litigiu de drept privat,b) existenţa a două părţi cu interese contradictorii - reclamantul şi pîrîtul,c) intentarea procesului civil prin depunerea cererii de chemare în judecată,d) existenţa unei faze distincte a procesului, numită faza dezbaterilor judiciare,e) existenţa unei ordini de examinare a cauzei bazată pe contradictorialitatea şi egalitatea

în drepturi procedurale ale părţilor,f) încheierea unui act de procedură civilă numit proces-verbal al şedinţei de judecată,g) apărarea unui drept sau interes prin punerea în aplicare a unui mecanism, numit -

acţiunea civilă.Astfel, specific pentru acest tip de procedură de jurisdicţie contencioasă este intentarea

acţiunii civile, fapt pentru care mai este numită şi procedura în acţiune civilă.Procedura în acţiune civilă, după natura sa juridică, dispune de un caracter universal. Ea este

recunoscută ca fiind procedura de bază, generală, temelia procedurilor civile. Celelalte feluri de proceduri au la bază procedura în acţiune civilă şi constituie doar nişte derogări sau completări de la regulile generale de judecare a cauzelor civile. De aceea, studierea procedurii în acţiune civilă este utilă şi permite cunoaşterea dispoziţiilor generale cu privire la examinarea tuturor cauzelor care ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Dat fiind faptul că acest fel de procedură are la bază punerea în aplicare a acţiunii civile, evidentă este importanţa acestei instituţii a dreptului procesual civil.

Noţiunea de acţiune civilă este una dintre cele mai discutate noţiuni ale dreptului procesual civil. Putem face distincţie între două accepţiuni ale noţiunii de acţiune civilă:

1) accepţiunea material - juridică, potrivit căreia acţiunea civilă reprezintă pretenţiile material-juridice înaintate de către titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat către persoana vinovată,

2) accepţiunea procesual - juridică, potrivit căreia acţiunea civilă reprezintă adresarea în instanţa de judecată a titularului dreptului subiectiv încălcat sau contestat.

Unii autori (Komisarov, Yarkov), la definiţia acţiunii civile pun pe primul plan cea de-a doua accepţiune, adică adresarea reclamantului în instanţa de judecată cu cerinţa de a pune în aplicare forţa de constrîngere a statului în vederea apărării dreptului său. Adresarea reclamantului către instanţa va duce la intentarea procesului civil, care va avea loc indiferent de temeinicia pretenţiilor lui faţă de pîrît. Prin urmare, acţiunea civilă reprezintă un mijloc procesual de apărare

85

a dreptului subiectiv prin intermediul căruia se iniţiază activitatea instanţei de judecată cu privire la examinare şi soluţionare a litigiului.

Un alt autor (Triuşnikov), pune la baza definiţiei acţiunii civile accepţiunea material-juridică, considerînd în primul rînd acţiunea civilă ca fiind pretenţia material - juridică înaintată de către o persoană altei persoane, ce urmează a fi examinată într-o anumită ordine procesuală. Autorul consideră că acţiunea civilă nu trebuie confundată cu adresarea persoanei interesate în instanţa de judecată, această funcţie fiind îndeplinită de către cererea de chemare în judecată, care constituie un mijloc de intentare a procesului civil. Potrivit legii, orice persoană se poate adresa în instanţa de judecată pentru apărarea dreptului încălcat sau contestat. Anume o astfel de adresare în judecată a pretenţiilor material juridice este numită - intentarea acţiunii civile. Astfel, autorul citat critică ideea definirii acţiunii civile ca fiind doar un mijloc de intentare a procesului civil sau de adresare cu privire la apărarea dreptului. Această accepţiune nu ar permite delimitarea acţiunii civile de adresările cu privire la apărarea dreptului sau interesului în ordinea altor feluri de proceduri (specială, ordonanţă, contenciosului administrativ).

Orice adresare în judecată trebuie să fie însoţită de înaintarea de către reclamant a unor pretenţii către pîrît. Dacă nu sînt pretenţii, nu există nici acţiunea civilă. Prin urmare, o acţiune civilă va constitui acea adresare în instanţa de judecată care este însoţită de înaintarea unor pretenţii material juridice unei persoane către o altă persoană. Totodată, pretenţiile material-juridice ale unei persoane către o altă persoană pot exista pînă la intentarea procesului, cît şi în afara lui, însă dacă nu există o adresare în judecată, nu poate fi vorba nici despre existenţa acţiunii civile.

De aceea, conţinutul acţiunii civile este constituit din îmbinarea a două elemente, două categorii de pretenţii (cerinţe):

1) pretenţiile material-juridice, adresate de către reclamant faţă de pîrît, reieşind din natura încălcării dreptului subiectiv,

2) pretenţiile procesual-juridice, adresate de către reclamant instanţei de judecată cu privire la intentarea procesului civil şi examinarea pretenţiilor înaintate faţă de pîrît.

Întreaga activitate a instanţei de judecată, din momentul intentării procesului, este îndreptată spre verificarea temeiniciei pretenţiilor material juridice ale reclamantului, iar în cazul în care se vor dovedi a fi întemeiate, să le admită, în caz contrar să le respingă. În ultimul caz, instanţa nu va respinge adresarea reclamatului în judecată (pretenţiile procesual-juridice), ci va respinge pretenţiile înaintate de către reclamant faţă de pîrît.

În această ordine de idei, acţiunea civilă reprezintă o accepţiune unică, constituită din două laturi: latura material-juridică şi latura procesual-juridică, ambele laturi existînd într-o unitate indispensabilă.

În fine, am putea defini acţiunea civilă ca fiind adresarea în instanţa de judecată cu privire la examinarea într-o anumită ordine procesuală a pretenţiilor material-juridice ale unei persoane faţă de alta, care rezultă din raportul material litigios.

Elementele acţiunii civile constituie acele părţi componente care în ansamblu caracterizează structura acţiunii civile şi permit individualizarea unei acţiuni faţă de altele. În doctrină, nu există o părere unică nici în privinţa numărului elementelor acţiunii civile. În doctrina rusă, de regulă, sînt evidenţiate două elemente: obiectul şi temeiul acţiunii, la care unii autori adaugă şi conţinutul. În doctrina română, sînt evidenţiate trei elemente ale acţiunii: subiectele, obiectul şi cauza acţiunii civile.

Obiectul acţiunii reprezintă pretenţia material-juridică a reclamantului faţă de pîrît, concretizată în cerea de chemare în judecată, care rezultă din raportul material litigios, temeinicia căreia instanţa de judecată trebuie să o verifice şi să adopte o hotărîre în acest sens.

Obiectul acţiunii nu trebuie confundat cu obiectele (bunurile, lucrurile) materiale ale litigiului. În privinţa unui obiect material (de exemplu: casa de locuit) se pot înainta pretenţii diferite (de exemplu: recunoaşterea dreptului de proprietate, partajul, evacuarea unui locatar,

86

demolarea ş.a.). Obiectul acţiunii nu trebui confundat cu litigiul propriu zis şi nici cu dreptul subiectiv dedus judecăţii.

Potrivit art. 166 alin. 2) lit. (f) CPC, în cererea de chemare în judecată se indică pretenţiile reclamantului către pîrît. Conform principiului disponibilităţii (art. 27 CPC), dreptul de determinare a obiectului acţiunii îi aparţine în exclusivitate reclamantului, care poate alege singur modalitatea şi mijloacele procedurale de apărare. De asemenea, potrivit art. 60 CPC, numai reclamantul este în drept să modifice obiectul acţiunii, să mărească sau reducă cuantumul pretenţiilor, ori să renunţe la acţiune. Instanţa nu este în drept să modifice din oficiu obiectul acţiunii.

Temeiul acţiunii reprezintă circumstanţele de fapt şi de drept din care rezultă şi pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului faţă de pîrît.

Pretenţiile reclamantului rezultă din anumite fapte juridice (încheierea unui contract, înregistrarea căsătoriei, cauzarea prejudiciului, concedierea) De regulă, temeiul unei acţiuni îl formează mai multe fapte juridice.

Circumstanţele de fapt constituie temeiul de fapt al acţiunii şi de regulă, sînt prevăzute în ipotezele normelor juridice. De aceea, pentru determinarea corectă a circumstanţelor de fapt este necesar de a determina norma de drept material care reglementează raporturile respective. Astfel, ansamblul normelor de drept material care fac referire la circumstanţele de fapt invocate constituie temeiul de drept al acţiunii. Potrivit art. 166 alin. 2) lit. (e) CPC, în cererea de chemare în judecată se indică circumstanţele de fapt şi de drept pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile. Ca şi în cazul obiectului acţiunii, determinarea şi modificarea temeiului acţiunii îi aparţine în exclusivitate reclamantului. Din momentul în care temeiul acţiunii a fost determinat, reclamantul, potrivit art. 118 CPC, va dovedi existenţa acestor circumstanţe, prin prezentarea probelor.

Conţinutul acţiunii civile este format din acţiunile instanţei pe care le solicită reclamantul. De fapt acestea sînt metodele de apărare a dreptului prevăzute de art. 11 Cod Civil. Pentru atribuirea la elementele acţiunii a conţinutului acesteia se pronunţă mai mulţi autori ruşi. Alţii, nu consideră că este rezonabil să împovărăm conceptul acţiunii civile cu un element în plus, întrucît metoda de apărare a drepturilor, stabilită de lege, depinde aparent de voinţa titularului.

Părţile acţiunii civile ca element al acţiunii civile sînt invocate în special în doctrina română. Întrucît acţiunea este legată de dreptul subiectiv, aceasta nu poate fi concepută fără existenţa cel puţin a unei persoane care să fie interesată în apărarea dreptului său subiectiv încălcat (subiectul activ al raportului material-litigios) şi o a doua persoană, acea care a tulburat exerciţiul normal al dreptului subiectiv (subiectul pasiv al raportului material-litigios). Doctrina rusă nu recunoaşte subiectele acţiunii drept element de structură a acesteia, ci le atribuie doar funcţia de elemente de identificare a unei acţiuni faţă de altele.

Elementele acţiunii sînt interdependente. Temeiul acţiunii, încadrîndu-se în ipoteza normei juridice, determină natura juridică a raportului material litigios din care rezultă pretenţia reclamantului, adică obiectul acţiunii. Reclamantul trebuie să probeze temeiul acţiunii sale, pîrîtul trebuie informat despre obiectul acţiunii pentru a pregăti obiecţiile sale. În acest fel se repartizează sarcina probaţiei. Pentru a stabili dacă două acţiuni civile sînt identice este necesar să identificăm elementele acestora – obiectul şi temeiurile, precum şi componenţa subiectivă raportului material-litigios.

Astfel, dacă într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre irevocabilă, atunci respectiva acţiune nu va putea fi examinată repetat. Depistarea unei atare carenţe la faza intentării procesului, duce implicit la refuzul de a primi cererea de chemare în judecată, conform art. 169 alin. 1 lit. (b) CPC. Dacă totuşi procesul a fost pornit greşit, atunci în baza art. 265 alin.1 lit. (b) CPC, instanţa va dispune încetarea procesului.

În fine, am putea evidenţia următoarele trăsături caracteristice al acţiunii civile:a) acţiunea civilă este de conceput numai în legătură cu protecţia drepturilor subiective

civile şi a unor interese apărate de lege, pentru acestea calea justiţiei fiind obligatorie,

87

b) acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv sau altor interese care se pot realiza numai pa calea justiţiei,

c) acţiunea civilă cuprinde, pe de o parte, cerinţa reclamantului către instanţa de judecată de a primi spre examinare cauza (latura procesual-juridică) şi să se expună, pe de altă parte, asupra pretenţiilor reclamantului către pîrît (latura material-juridică),

d) acţiunea civilă este uniformă, cuprinzînd aceleaşi mijloace procesuale indiferent de dreptul ce se valorifică,

e) acţiunea civilă se individualizează, devine proces, imediat ce titularul dreptului subiectiv apelează la acţiune.

2. Clasificarea acţiunilor civile.Doctrina cunoaşte mai multe clasificări ale acţiunilor civile în funcţie de diferite criterii.Astfel cea mai răspîndită şi utilă clasificare a acţiunilor civile este clasificarea procesual-

juridică, avînd drept criteriu: obiectului acţiunii, scopul urmărit de reclamant şi natura soluţiei instanţei. Ea conţine următoarele categorii de acţiuni:

a) acţiuni civile de realizare a dreptului (cu putere executorie), cărora le este caracteristic faptul că:

- nu se pune la îndoială existenţa raportului juridic material litigios,- are drept scop confirmarea existenţei sau lipsei unui drept sau obligaţii, a raportului juridic

dintre părţi,- în baza hotărîrii se eliberează titlul executoriu, avînd loc executarea silită a hotărîrii.

b) acţiuni civile de constatare a existenţei sau inexistenţei dreptului (de confirmare), cărora le este caracteristic faptul că:

- se pune la îndoială existenţa raportului juridic material litigios,- are drept scop exercitarea coercitivă a dreptului subiectiv,Dacă se cere confirmarea existenţei unui raport juridic, acţiunea în constatare este pozitivă,

(de exemplu: constatarea paternităţii, recunoaşterea dreptului de autor, a dreptului de folosinţă a spaţiului locativ etc.) Dacă se cere constatarea lipsei unui raport juridic între reclamant şi pîrît, acţiunea în constatare este negativă (de exemplu: contestarea paternităţii, declararea nulităţii căsătoriei, a unui testament sau a unui contract etc.)

- în baza hotărîrii nu se eliberează titlul executoriu, ne avînd loc executarea silită a hotărîrii.c) acţiuni civile de constituire (transformare), cărora le este caracteristic faptul că:

- au ca scop apariţia, modificarea sau stingerea unor raporturi material-juridice,- nu se pune la îndoială existenţa raportului juridic material litigios,

- modificarea sau stingerea unui raport juridic nu se poate produce altfel decît în baza hotărîrii judecătoreşti,

- adresarea în judecată cu acţiuni de constituire este cauzată de divergenţele dintre părţi,- instanţa nu va putea examina şi soluţiona astfel de acţiuni decît dacă legea prevede expres

acest lucru,- prin hotărîrea instanţei nu se va confirma un raport juridic preexistent, ci se va constitui o

situaţie juridică nouă, - în baza hotărîrii nu se eliberează titlul executoriu, ne avînd loc executarea silită a hotărîrii. Potrivit art. 8 alin. 2) lit. (c) Cod Civil, hotărîrea judecătorească poate genera drepturi şi

obligaţii civile, iar art. 11 lit. (j) Cod Civil menţionează expres că, drepturile civile pot fi apărate prin modificarea sau stingerea raportului juridic. Hotărîrea pronunţată într-o acţiune civilă de transformare duce la modificarea drepturilor şi obligaţiilor existente. De de exemplu: conform art. 347 alin. 2) Cod Civil, modul de folosire a bunului comun se stabileşte, în caz de divergenţe, prin hotărîre judecătorească în baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor.

88

Acţiunile de constituire pot duce şi la stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile (de exemplu: desfacerea căsătoriei, dacă există copii minori, nu poate fi făcută altfel decît prin hotărîre judecătorească sau privarea de drepturi părinteşti).

După natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii, deosebim: acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte,

După calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului deosebim: acţiuni principale, acţiuni accesorii, acţiuni incidentale.

După caracterul dreptului şi interesului apărat deosebim: acţiuni individuale, acţiuni în apărarea drepturilor şi intereselor statului şi societăţii, acţiuni în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane sau a unui cerc nelimitat de

persoane, acţiuni colective, acţiuni oblice,

Clasificarea material-juridică a acţiunii juridice, la baza căreia stă natura variată a litigiilor materiale, care la rîndul lor determină intentarea acţiunilor în judecată, totodată determinînd şi o diversificare a formelor procedurale de manifestare a acţiunii în procesul civil. Clasificarea material-juridică a acţiunii civile permite determinarea şi aprecierea corectă a direcţiei şi volumul apărării judiciare a dreptului lezat, competenţa generală şi jurisdicţională, componenţa subiectivă, precum scoate în evidenţă şi specificul particularităţilor procesuale ale litiului dat.

3. Noţiunea dreptului la acţiune. Cu privire la natura juridică a acţiunii civile sînt necesare unele precizări, în ceea ce

priveşte raportul dintre noţiunile ,,drept subiectiv” şi ,,acţiunea civilă”. Astfel, noţiunile de ,,drept subiectiv” şi ,,acţiunea civilă”, deşi sînt în strînsă legătură, aparţin unor diferite ramuri de drept: drept civil (în sens larg) şi respectiv, drept procesual civil.

Legătura dintre ,,dreptul subiectiv civil” şi ,,acţiunea civilă” este ,,dreptul la acţiune”, care constituie o garanţie a realizării dreptului subiectiv.

,,Dreptul la acţiune” se naşte în momentul în care este încălcat ,,dreptul subiectiv civil”. În acest sens, art. 272 Cod Civil stabileşte: ,,termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune. Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului. Dar pentru a pune în mişcare formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul ,,acţiunii” este necesară şi voinţa titularului acelui drept.

La rîndul său, dreptul la acţiune cuprinde în sine două atribute (laturi) strîns legate între ele, şi anume:

a) dreptul la intentarea acţiunii, care constituie latura procesual-juridică a dreptului la acţiune şi constă în posibilitatea de a cere instanţei de judecată primirea cauzei spre examinare.

b) dreptul la admiterea acţiunii, care constituie latura material-juridică a dreptului la acţiune şi constă în posibilitatea de a apela la forţa de constrîngere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţiile, în cazul în care pretenţiile se vor dovedi în fapt şi în drept.

Existenţa şi valorificarea dreptului la intentarea acţiunii, fie a dreptului la admiterea acţiunii, este determinată de întrunirea cumulativă a unor condiţii. Prin urmare, deosebim:

a) condiţii de intentare a acţiunii, care constituie acele împrejurări de fapt şi de drept de care depinde apariţia şi valorificarea dreptului la intentarea acţiunii în procesul civil,

89

b) condiţii de admisibilitate a acţiunii, care constituie acele împrejurări de fapt şi de drept de care depinde apariţia şi valorificarea dreptului la admiterea acţiunii în procesul civil.

Exerciţiul acţiunii civile este liber în sensul că declanşarea acţiunii nu este supusă unor garanţii sau autorizaţii prealabile nimeni neputînd fi tras la răspundere pentru că a invocat pretenţii nejustificate, cu excepţia unor consecinţe pe care le poate suporta. Aceasta nu înseamnă însă că oricine poate exercita acţiunea. Pentru a pune în mişcare acţiunea civilă, este necesară îndeplinirea cumulativă a unor condiţii, numite condiţii de intentare a acţiunii civile.

Condiţiile de intentare a acţiunii civile pot fi grupate în două categorii:a) premisele, care au valoarea unor condiţii de bază şi care constituie acele împrejurări de

fapt şi de drept de care depinde apariţia dreptului la intentarea acţiunii.b) condiţii, care constituie acele împrejurări de fapt şi de drept de care depinde

valorificarea dreptului la intentarea acţiunii.Premisele dreptului la intentarea acţiunii sînt:1) competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, adică aptitudinea, recunoscută de lege,

instanţelor judecătoreşti de a înfăptui justiţia soluţionînd cauza dată în procedură civilă (art. 169 alin. 1 lit. a) CPC).

2) absenţa unei hotărîri judecătoreşti irevocabile cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau a unei încheieri judecătoreşti, prin care se admite încetarea procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau a fost întărită tranzacţia de împăcare a părţilor (art. 169 alin. 1 lit. b) CPC).

3) absenţa unei hotărîri irevocabile a judecăţii arbitrale, obligatorie pentru părţi, cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri (art. 169 alin. 1 lit. (d) CPC).

4) capacitatea de folosinţă a drepturilor procedurale civile, adică capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii procedurale civile, care este premisa capacităţii de exerciţiu procesuale civile (art. 169 alin. 1 lit. (c), art. 57 CPC).

Condiţiile de exerciţiu a acţiunii civile sînt:1) respectarea regulilor cu privire la competenţa jurisidicţională, adică aptitudinea,

recunoscută de lege, instanţei judecătoreşti sesizate de a înfăptui justiţia pe cauza dată (art. 170 alin. 1 lit. (b) CPC),

2) respectarea regulilor cu privire la capacitatea de exercitiu a drepturilor procesuale civile, adică capacitatea de a-şi exercita personal sau prin reprezentant drepturile în instanţa de judecată (art.170 alin. 1 lit. (c) şi art. 58 CPC),

3.) respectarea regulilor cu privire la forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată (art. 166, 167 CPC),

4.) respectarea regulilor cu privire la timbrarea cererii de chemare în judecată, adică achitarea taxei de stat şi anexarea cecului plăţilor efectuate (art. 84 CPC),

5.) respectarea regulilor cu privire la formularea împuternicirilor reprezentantului (art. 80 şi 170 alin. 1 lit. (e) şi (f) CPC).

Premisele şi condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile supraenunţate poartă caracter general, fiind aplicabile în toate cazurile şi formele procedurale de manifestare a acţiunii civile, inclusiv în cazul acţiunii în procedura contenciosului administrativ, indiferent de natura litigiului material (de exemplu: litigiu de drept comun, litigiu de contencios administrativ, litigiu economic).

De asemenea, legislaţia procesual-civilă mai prevede şi unele condiţii speciale, care necesită a fi întrunite doar în anumite cazuri în dependenţă de natura litigiului iscat. De exemplu, respectarea regulilor cu privire la soluţionarea prealabilă a cauzei pe cale extrajudiciară, procedură stabilită de lege pentru cauzele de categoria respectivă (litigii de muncă, litigii de contencios administrativ) sau respectarea unei astfel de reguli, prevăzute de art. 34 Codul Familiei al R.M.,

90

care-l lipseşte pe soţ de dreptul de a intenta acţiunea de divorţ, dacă soţia este gravidă sau are un copil pînă la un an, fără acordul acesteia.

Prezenţa sau absenţa dreptului la intentarea acţiunii, adică a laturii procesual-juridice, se verifică la momentul primirii cererii de chemare în judecată de către instanţă. Lipsa unei premise sau condiţii constituie temei de refuz în primirea cererii de chemare în judecată sau restituirea acesteia.

În caz de absenţă a unei premise de intentare a acţiunii, instanţa refuză în primirea cererii conform dispoziţiilor art. 169 CPC sau încetează procesul pornit conform art. 265 CPC, dînd o îcheiere motivată în acest sens şi avînd ca efect imposibilitatea de a se mai putea face o nouă cerere de chemare în judecată între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri.

În caz de absenţă a unei condiţii de intentare a acţiunii, instanţa restituie cererea de chemare în judecată conform art. 170 CPC, fie nu dă curs cererii conform art. 171 CPC, fie scoate cererea de pe rol conform dispoziţiilor art. 267 CPC, adoptînd o îcheiere motivată în acest sens, însă, păstrîndu-se posibilitatea de a se mai adresa instanţei cu aceeaşi cerere după înlăturarea obstacolelor şi întrunirea condiţiilor necesare.

Latura material-juridică a dreptului la acţiune se stabileşte şi verifică în cadrul examinării în fond a cauzei. Dacă pretenţiile reclamantului se vor dovedi în fapt şi în drept , atunci instanţa este în drept să admită acţiunea şi satisface pretenţiile reclamantului, aceasta fiind condiţia de bază de admisibilitate a acţiunii. Conform prevederilor art. 117 CPC: fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel. Instanţa de judecată reţine spre cercetare numai acele probe prezentate, care au importanţă pentru pricină. Instanţa apreciază probele după intima ei convingere, întemeiată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, în şedinţă, a tuturor împrejurărilor cauzei în ansamblu lor, călăuzindu-se de lege.

Esenţa formei judiciare de apărare constă în verificarea temeinicii în fapt şi în drept a pretenţiilor reclamantului către pîrît şi dacă acestea sînt întemeiate, instanţa admite acţiunea. În caz contrar, o respinge ca neîntemeiată. Instanţa refuză nu în cerinţa reclamantului către instanţă de a primi cauza spre examinare, dar anume în cerinţele reclamantului către pîrît.

O altă condiţie de admisibilitate este intentarea acţiunii în cadrul termenului de prescripţie.

Dacă reclamantul dispune de dreptul la intentarea acţiunii şi de dreptul la admiterea acţiunii, atunci dreptul său lezat sau contestat va primi apărarea cuvenită. Totodată, persoana interesată poate dispune de dreptul la intentarea acţiunii, însă concomitent să-i lipsească dreptul la admiterea acţiunii.

De exemplu, în cazul unei acţiuni ce are obiect patrimonial, dreptul la admiterea acţiunii se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitată în termenul stabilite de lege. Aceasta înseamnă că se stinge dreptul de a apela la forţa de constrîngere a statului pentru a-l determina pe debitor să-şi execute obligaţiile. Rămîne valabil, însă, dreptul la intentarea acţiunii.

Din dubla natură a conţinutului dreptului la acţiune rezultă că, orice adresare în instanţa cu o acţiune trebuie să conţină, pe de o parte, anumite pretenţii (cerinţe) către pîrît, adică către o persoană concretă, pe care consideră că i-a lezat sau contestat un anumit drept sau interes, totodată, pe de altă parte, şi cerinţa către instanţa de judecată de a primi spre examinarea cauza şi darea unei hotărîri în vederea admiterii sau respingerii pretenţiilor sale către pîrît.

Anume unitatea dintre latura material-juridică a dreptului la acţiune (care constituie cerinţele reclamantului către pîrît) şi latura procesual-juridică (care constituie cerinţa reclamantului către instanţa de judecată de a primi spre examinare cauza) în ansamblu alcătuiesc acţiunea în procesul civil.

91

Rezultă că, nu se confundă ,,dreptul la acţiune” cu ,,acţiunea”, întrucît ,,acţiunea” este generală, abstractă, ca un tot de mijloace procesuale şi preexistă încălcării dreptului subiectiv. Totodată, noţiunea de ,,acţiune” nu este sinonim cu ,,cererea de chemare în judecată”, întrucît au funcţii diferite. Dreptul subiectiv şi acţiunea trebuie să existe înainte de a introduce cererea, aceasta fiind actul prin care se declanşează procesul civil, actul de investire a instanţei.

4. Modalităţile de apărare a pîrîtului împotriva acţiunii.Părţile în litigiu au posibilităţi egale de a folosi toate mijloacele procesuale pentru susţinerea

propriilor poziţii (art. 26 alin. 4 CPC). În virtutea principiului contradictorialităţii, pîrîtul are posibilitatea de a se apăra împotriva acţiunii reclamantului, în primul rînd prin faptul că i se aduc la cunoştinţă pretenţiile acestuia şi i se oferă dreptul de a depune referinţă (art. 185, 186 CPC).

Atunci cînd pîrîtul intenţionează să se apere cu adevărat el poate utiliza două modalităţi: înaintarea obiecţiilor şi/sau a acţiunii reconvenţionale.

Obiecţiile împotriva acţiunii sînt contrargumentele de fapt şi de drept prin care pîrîtul combate pretenţiile reclamantului.

Obiecţiile pîrîtului tind să dovedească că reclamantul nu are dreptul la acţiune nici în sens procesual, nici în sens material.

Obiecţiile procesuale sînt îndreptate spre combaterea dreptului la intentarea acţiunii, pîrîtul avînd ca scop să probeze că procesul trebuie să fie suspendat sau să înceteze, ori cererea să fie scoasă de pe rol din cauza că nu sînt respectate premisele sau condiţiile înaintării acţiunii. De exemplu: în procesul examinării cauzei, pîrîtul probează că există deja o hotărîre irevocabilă într-un litigiu identic sau că procesul a fost pornit şi este susţinut de o persoană neîmputernicită, ori printr-o încheiere definitivă a fost admisă renunţarea reclamantului la o acţiune identică etc.

Obiecţiile materiale sînt îndreptate spre combaterea dreptului la admiterea acţiunii şi vizează temeiurile de fapt şi de drept ale acţiunii. Pîrîtul afirmă şi încearcă să dovedească că pretenţiile reclamantului sînt neîntemeiate şi nelegitime, adică reclamantului nu-i aparţin drepturile la care pretinde şi dovezile prezentate sînt insuficiente sau impertinente, iar normele juridice care se invocă nu sînt aplicate sau interpretate corect.

Potrivit art. 186 CPC, în cadrul pregătirii cauzei pentru dezbaterile judiciare, judecătorul propune pîrîtului să prezinte în judecată în termen probele necesare şi îi explică obligaţia de a depune referinţa împotriva acţiunii reclamantului.

Astfel, depunerea referinţei este obligatorie pentru taote categoriile de cauze judecate în ordinea procedurii contencioase. În referinţă se indică instanţa la care se depune, numele sau denumirea reclamantului şi revendicările lui, obiecţiile procesuale şi materiale pentru fiecare pretenţie în parte, probele care dovedesc aceste obiecţii, demersurile pîrîtului, precum şi alte date importante pentru soluţionarea cauzei. La referinţă se anexează atîtea copii de pe referinţă cîţi reclamanţi şi intervenienţi sînt. Neprezentarea în termen a probelor şi a referinţei de către pîrît nu împiedică examinarea şi soluţionarea cauzei în baza materialelor din dosar.

Acţiunea reconvenţională este o modalitate mai complicată şi mai rar aplicată de apărare a pîrîtului.

Acţiunea reconvenţională constă dintr-o pretenţie material-juridică separată a pîrîtului împotriva reclamantului ce urmează să fie examinată concomitent cu acţiunea principală.

Acţiunea reconvenţională are caracter incidental, fapt care are importanţă la stabilirea competenţei jurisdicţionale teritoriale. Potrivit art. 172 CPC, acţiunea reconvenţională poate fi înaintată pînă la finisarea examinării cauzei în fond, dacă sînt respectate condiţiile prevăzute de art. 173 CPC. Aceste condiţii semnifică trei cazuri cînd acţiunea reconvenţională poate fi admisă spre examinare concomitent cu acţiunea părincipală, judecătorul fiind în drept, ci nu obligat, să o facă. Aceste cazuri sînt următoarele:

1. dacă acţiunea reconvenţională urmăreşte compensarea pretenţiei iniţiale.

92

Compensarea se produce atunci cînd acţiunea principală poartă caracter patrimonial. În asemenea situaţii este facilitată executarea hotărîrii, or, instanţa va elibera doar un titlu executoriu (posibil compensarea să stingă integral pretenţiile părţilor în litigiu, situaţie în care în genere nu se eliberează titlul executoriu). De exemplu: locatorul cere de la locatar plata pentru chiria apartamentului, iar acesta, la rîndul său, solicită costul reparaţiei capitale pe care a făcut-o.

2. dacă admiterea acţiunii reconvenţionale exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii principale.

În acest caz acţiunile se exclud reciproc, fapt care face imposibilă examinarea lor separată, or, astfel s-ar emite hotărîri contradictorii şi s-ar încălca principiul prejudiciabilităţii faptelor. În acest caz ambele acţiuni sînt organic legate între ele, de aceea, reieşind din art. 173 alin. 2 CPC, acţiunea reconvenţională nu poate fi examinată separat. De exemplu: în cadrul examinării acţiunii de achitare a pensiei de întreţinere pentru copilul minor pîrîtul solicită contestarea paternităţii, sau în procesul de divorţ pîrîtul solicită declararea nulităţii căsătoriei, ori în acţiunea de partaj a bunurilor succesorale pîrîtul succesor legal contestă legalitatea testamentului.

3. dacă acţiunea reconvenţională şi cea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor. De exemplu: în procesul de desfacerea a căsătoriei pîrîtul cere partajul averii sau plata pensiei de întreţinere.

4. acţiunea este înaintată în cadrul aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.Potrivit art. 42 alin. 2) CPC, acţiunea reconvenţională se înaintează în instanţa care judecă

acţiunea iniţială, indiferent de care instanţă ar fi competentă să o judece. Cererea reconvenţională se întocmeşte potrivit regulilor generale cu privire la forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată.

5. Actele de dispoziţie ale părţilor.Părţilor le este recunoscut dreptul de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele

procesuale acordate de lege. De aceea, ele pot înfăptui un şir de acte de dispoziţie, care pot fi definite ca manifestări de voinţă ale părţilor privind drepturile materiale supuse judecăţii ori mijloacele procesuale recunoscute de lege. Rolul actelor de dispoziţie ale părţilor este, în primul rînd, de a pune capăt situaţiei litigioase şi a procesului dintre ele în condiţii care le mulţumeşte deopotrivă, iar în al doilea rînd de a stinge orice posibilitate de litigiu pe viitor în legătură cu obiectul cauzei respective, or, hotărîrea judecătorească irevocabilă va avea puterea lucrului judecat.

Actele de dispoziţie ale părţilor sînt drepturi speciale ale acestora (art. 60 CPC). Schimbarea obiectului sau temeiului acţiunii nu poate avea loc la iniţiativa instanţei de judecată, ci doar a reclamantului. Modificînd obiectul acţiunii reclamantul schimbă pretenţiile iniţial înaintate. De exemplu: solicitînd iniţial desfacerea contractului, reclamantul cere ulterior declararea nulităţii acestuia. Important este ca toate pretenţiile care au suportat modificări să nu depăşească cadrul raportului material litigios care s-a conturat între părţi. De exemplu: reclamantul care a cerut iniţial plata pensiei de întreţinere, iar ulterior cere lipsirea pîrîtului de dreptul la spaţiul locativ, nu se consideră că şi-a modificat acţiunea, ci a înaintat o nouă acţiune.

Modificarea temeiului acţiunii presupune schimbarea circumstanţelor de fapt sau de drept pe care le invocă reclamantul pentru a-şi justifica pretenţiile. De exemplu: rezilierea anticipată a contractului de locaţiune la iniţiativa locatorului poate fi cauzată de folosirea bunului închiriat contrar destinaţiei sale (art. 906 Cod Civil) sau ulterior acesta poate renunţa la această cauză şi să invoce neplata chiriei pe parcursul a 3 luni după expirarea termenului de plată.

Nu se consideră modificare a acţiunii, completarea temeiului acesteia, extinderea sau reducerea pretenţiilor principale sau accesorii, solicitarea compensării valorii obiectului pierdut sau distrus, înlocuirea acţiunii în constatare prin acţiune în realizare (art. 60 alin. 3 CPC). De de exemplu: solicitînd reintegrarea la serviciu, reclamantul mai solicită şi plata despăgubirilor

93

morale pentru concediere nelegitimă, ori cerînd desfacerea căsătoriei, ulterior mai cere şi partajul averii.

Reclamantul poate să modifice acţiunea, adică fie obiectul, fie temeiul acesteia. Schimbarea concomitentă a ambelor elemente semnifică înaintarea unei noi acţiuni, care trebuie să se supună tuturor premiselor şi condiţiilor cerute de lege. Atunci cînd se completează obiectul acţiunii, implicit se va impune şi completarea temeiului acesteia. De exemplu: cererea de desfacere a căsătoriei se întemeiază pe anumite fapte, iar completată fiind cu solicitarea pensiei de întreţinere a soţului incapabil de muncă, se mai bazează şi pe alte fapte juridice.

Renunţarea la acţiune este un act de dispoziţie unilateral al reclamantului care are drept scop încetarea procesului.

În acest fel reclamantul renunţă la acţiune atît în sens material, cît şi în sens procesual. Evident renunţarea poate fi totală sau parţială. Motivele renunţării pot fi diverse: nejustificarea pretenţiilor sau imposibilitatea de a le proba, precum şi onorarea benevolă a obligaţiilor de către pîrît.

Nu urmează a confunda retragerea cererii de către reclamant înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului, care conform art. 170 alin. 1 lit. (i) CPC este temei de restituire a cererii de chemare în judecată cu toate efectele juridice care rezultă, de renunţarea la acţiune, admisă de instanţa de judecată, care conform art.260 lit. c) CPC constituie temei de încetare a procesului. Încetarea procesului face imposibilă adresarea repetată cu o acţiune identică.

Renunţarea la acţiune ca act unilateral de dispoziţie aparţine şi persoanelor care pornesc procesul în interesul altor titulari în condiţiile art. 71 şi 73 CPC, însă admiterea acestei renunţări nu duce la încetarea procesului atîta timp cît reclamantul însuşi nu renunţă.

Deşi reclamantul nu este obligat să explice motivele renunţării la acţiune, instanţa este obligată să-i explice consecinţele juridice ale respectivului act de dispoziţie, pentru a verifica dacă acesta îl conştientizează şi nu-i este viciată voinţa. Renunţarea la acţiune trebuie exprimată în cereri scrise, adresată instanţei, care se anexează la dosar, fapt menţionat în procesul-verbal al şedinţei (art.121 CPC). Instanţa de judecată poate şi să refuze printr-o încheiere motivată admiterea renunţării la acţiune, dacă acesta efectuează drepturile altor persoane.

Recunoaşterea acţiunii este un act de dispoziţie unilaterală a pîrîtului prin care acesta îşi exprimă acordul cu pretenţiile înaintate de către reclamant şi care, de regulă, condiţionează admiterea acţiunii.

În acest fel, pîrîtul renunţă la apărarea intereselor sale. Ca şi în cazul renunţării la acţiunea, recunoaşterea acesteia poate fi integrală sau parţială, se perfectează printr-o cerere scrisă anexată la materialele dosarului, nu înainte de a verifica dacă voinţa pîrîtului nu este viciată sau nu este exprimată cu rea-voinţă. În cazul admiterii de către instanţă a recunoaşterii acţiunii de către pîrît se va pronunţa o hotărîre de admitere a pretenţiilor reclamantului (art. 212 alin. 5 CPC).

Tranzacţia de împăcare este un contract, care în ştiinţa dreptului procesual civil, este numit act de dispoziţie bilaterală a părţilor prin care acestea, făcînd concesii reciproce, aplanează litigiul şi sting procesul civil.

Motivele încheierii unei tranzacţii de împăcare pot fi diverse. De regulă, dificultatea probării şi nedorinţa de a fi implicat într-un proces îndelungat.

Prin încheierea unei tranzacţii de împăcare părţile dispun nu numai de drepturile materiale ce le aparţin, ci şi de mijloacele procesuale, întrucît tranzacţia de împăcare va înlocui hotărîrea judecătorească.

Dreptul de a încheia tranzacţii de împăcare aparţine părţilor raportului material litigios, inclusiv intervenienţii principali, iar persoanele care pornesc procesul din nume propriu în interesele altor persoane (art. 71 şi 73 CPC) nu dispun de acest drept procesual.

Tranzacţia de împăcare poate fi încheiată pe tot parcursul procesului, chiar şi la faza executării hotărîrii.

94

De regulă, tranzacţia de împăcare se negociază în afara şedinţei de judecată şi în acest caz, se perfectează în scris, se semnează de ambele părţi şi se anexează la materialele dosarului. Dacă tranzacţia de împăcare se încheie în cadrul şedinţei de judecată, atunci condiţiile acesteia se consemnează detaliat în procesul-verbal al şedinţei care se semnează de ambele părţi. Propunînd părţilor să se împace, judecătorul trebuie să le explice consecinţele juridice ale acestui act procesual. Conform art. 265 lit. (d) CPC, instanţa de judecată dispune încetarea procesului, dacă confirmă o tranzacţie de împăcare între părţi. Mai mult decît atît, judecătorul trebuie să verifice dacă prin tranzacţia de împăcare nu sînt afectate drepturile altor persoane şi dacă tranzacţia de împăcare nu este expres interzisă de lege. De exemplu: în cazurile de constatare a paternităţii, de reparare a prejudiciului cauzat prin accidente de muncă sau boli profesionale, de achitare a pensiei de întreţinere. Tranzacţiei îi este rezervat capitolul XXVII al Cod Civil al RM. Conform art. 1332 Cod Civil, nu se poate face tranzacţie cu privire la capacitatea persoanei sau la alte chestiuni care interesează ordinea publică. Tranzacţia de împăcare poate fi temei pentru eliberarea titlului de executare silită, dacă ea a fost omologată. Omologarea semnifică admiterea ei de către instanţa de judecată şi dispunerea încetării procesului în temeiul acesteia. Dacă în baza art. 1331 Cod Civil tranzacţia a fost încheiată pentru a preveni un proces, ea are puterea lucrului judecat, însă nu poate fi prezentată spre executare silită. Dacă una din părţi nu-şi va onora obligaţiile care rezultă dintr-o astfel de tranzacţie, atunci ea trebuie să se adreseze în judecată cu o cerere pentru a porni procedura în ordonanţă în baza art. 345 alin.1 lit. (b) CPC.

6. Asigurarea acţiunii.În cazul în care  neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi

judecătoreşti  sau ar face  imposibilă  executarea hotărîrii judecătoreşti, la cererea participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa poate lua măsuri de asigurare a acţiunii.

Asigurarea acţiunii este un act procesual pe care îl dispune instanţa la solicitarea participanţilor la proces în situaţia în care pot apărea dificultăţi în soluţionarea cauzei sau executarea hotărîrii ar deveni imposibilă.

Asigurarea acţiunii se admite în orice fază a procesului.În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept:a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care

se află la alte persoane,b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte,c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în  litigiu,

inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el,d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a

sechestrului de pe ele (radierea din actul  de inventar),e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către

debitor pe cale judiciară.Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz,  şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care

să corespundă scopurilor specificate în art. 174 CPC. De asemenea, pot fi admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii dacă valoarea  bunurilor sechestrate nu  depăşeşte valoarea acţiunii.

După aplicarea măsurilor de asigurare în privinţa unui bun, încheierea adoptată în acest sens face opozabil sechestrul tuturor celor care vor dobîndi vre-un drept asupra bunului respectiv. În cazul încălcării interdicţiilor, vinovaţilor le se poate aplica  o amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale. Pe lîngă aceasta, reclamantul poate cere vinovaţilor repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea încheierii judecătoreşti de asigurare a acţiunii.

Aplicarea sechestrului pe bunurile organizaţiei sau ale persoanei fizice cu statut de întreprinzător, în cazul  asigurării acţiunii, se efectuează în următoarea ordine:

95

a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în  producţie: valori mobiliare, mijloace băneşti de pe conturi, autoturisme, obiecte de design din oficii şi alte bunuri,

b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum şi pe alte bunuri materiale care nu participă nemijlocit în procesul de producţie şi care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în producţie,

c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare,  precum şi pe materia primă, materiale, maşini, unelte, utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în producţie,

d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate unor alte persoane.Potrivit art. 176 alin. 3) CPC, sechestrarea bunurilor se efectuează numai în limita valorii

revendicărilor din acţiune.În dependenţă de  măsura asiguratorie întreprinsă, judecătorul sau  instanţa  înştiinţează,

după caz,  organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui. Acceptînd asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa poate cere reclamantului o

cauţiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pîrîtului.Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de instanţa care

examinează  pricina chiar în ziua depunerii ei, fără a-l înştiinţa pe pîrît şi pe ceilalţi participanţi la proces. Privitor la asigurarea acţiunii, judecătorul sau instanţa pronunţă o încheiere. Încheierea de asigurare a acţiunii se execută imediat, în ordinea stabilită pentru  executarea actelor judecătoreşti. În baza încheierii de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa eliberează titlul executoriu reclamantului, iar copia încheierii de asigurare a acţiunii pîrîtului.

Încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu  recurs. Dacă încheierea de asigurare a acţiunii a fost emisă fără ştirea recurentului, termenul de depunere a recursului se calculează din ziua în care persoana interesată a aflat despre pronunţarea încheierii. Depunerea recursului împotriva încheierii de asigurare a acţiunii nu suspendă executarea încheierii.

Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi substituită sau anulată.Prin urmare, la cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei forme de

asigurare a acţiunii printr-o altă formă. Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se soluţionează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de judecată. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică examinarea problemei.

În cazul asigurării acţiunii prin care se cere plata unei sume, pîrîtul este în drept ca, în locul măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al instanţei suma cerută de reclamant.

Măsura de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pîrîtului de către judecătorul sau  instanţa care a ordonat măsura de asigurare ori de judecătorul sau  instanţa  în a căror procedură se află pricina. Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor repetată, însă, nu împiedică examinarea problemei.

Recursul împotriva încheierii de anulare a măsurilor de asigurare a acţiunii sau de substituire a unei forme de asigurare cu o alta suspendă executarea încheierii.

Potrivit art. 180 alin. 3 CPC, în cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare a acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea judecătorească devine definitivă. În cazul admiterii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare îşi păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.

Dacă hotărîrea de respingere a  acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pîrîtul este în  drept să intenteze împotriva lui acţiune privind repararea prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a acţiunii, luate  la cererea acestuia, indiferent de vinovăţia reclamantului.

96

TEMA XIV. PROBELE ŞI PROBAŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL

1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. 2. Noţiunea şi clasificarea probelor. 3. Noţiunea de obiect al probaţiunii.4. Repartizarea sarcinii de probaţiune între părţi. 5. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie.6. Felurile mijloacelor de probaţie. 7. Delegaţiile judecătoreşti şi asigurarea probelor.

1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare.De regulă, instanţa de judecată în cadrul procesului civil este pusă în situaţia de a

cunoaşte careva circumstanţe de fapt care au avut loc în trecut şi mai rar se întîmplă ca instanţa să ia cunoştinţă nemijlocit cu anumite circumstanţe (de exemplu: examinarea la faţa locului). Aceste proces de cunoaştere îmbracă o anumită formă procesuală şi este numit probaţiune judiciară.

În literatura de specialitate nu există o opinie unică cu privire la definirea probaţiunii judiciare. Diversitatea de opinii este determinată de cercul subiectelor implicate în procesul de probaţiune, care în opinia diferitor autori diferă.

După părerea unor autori, probaţiunea în procesul civil este activitatea exclusivă a părţilor, bazată pe totalitatea drepturilor lor procesuale, care constă din afirmaţiile despre circumstanţele de fapt ale cauzei, prezentarea de probe, combaterea probelor părţii adverse, înaintarea de demersuri cu privire la solicitarea probelor, participarea la cercetarea probelor.

Potrivit acestei opinii, conţinutul noţiunii de probaţiune nu include astfel de etape precum cercetarea, verificarea şi aprecierea probelor, care sînt realizate de către instanţa de judecată, adică exclude instanţa de judecată ca subiect al probaţiunii, acestea din urmă fiind doar părţile. Totodată, art. 56 şi art. 55 CPC al RM prevede ca drept general al participanţilor la proces prezentarea de probe şi participarea la cercetarea lor, lărgind cercul subiectelor.

După părerea altor autori, probaţiunea judiciară este activitatea subiectelor procesului civil, desfăşurată cu ajutorul mijloacelor procesuale stabilite de lege cu privire la stabilirea adevărului obiectiv despre existenţa sau inexistenţa anumitor circumstanţe, necesare pentru soluţionarea litigiului între părţi.

Astfel, subiectele probaţiunii sînt nu doar părţile, ci şi instanţa de judecată, precum şi ceilalţi participanţi la proces: intervenienţii, reprezentanţii, procurorul şi persoanele care pot porni procesul în baza art. 73 CPC.

Această afirmaţie poate fi preluată numai cu anumite precizări. Instanţa de judecată nu poate fi exclusă din cadrul probaţiunii judiciare, dar sarcinile şi drepturile acesteia sînt diferite de cele ale părţilor, şi anume:

a) determinarea definitivă a circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei (art. 118 alin. 3 CPC),

b) propunerea părţilor şi altor participanţi la proces să prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor (art. 118 alin. 5 CPC),

c) contribuirea la procesul de adunare a probelor, dacă părţile sau alţi participanţi la proces solicită ajutorul instanţei din cauza dificultăţilor întîlnite (art. 119 alin. 1 CPC),

d) aprecierea probelor după intima convingere, conform art. 130 CPC.Scopul probaţiunii rezidă, în primul rînd din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4

CPC. În mod special, scopul probaţiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea şi prezentarea probelor, ci şi la aprecierea acestora de către instanţa de judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea hotărîrii judecătoreşti.

97

Trebuie de reţinut faptul că, instanţa de judecată nu probează, ci soluţionează o cauză civilă. Însă, legătura instanţei cu probele este destul de mare pentru a afirma că şi activitatea acesteia se include în probaţiunea judiciară. Instanţa participă indirect la colectarea probelor, iar cercetarea şi aprecierea probelor fiind una din obligaţiile principale pe parcursul procesului. În această ordine de idei, am putea da următoarea definiţie:

Probaţiunea judiciară este activitatea logico-juridică pe care o desfăşoară participanţii la proces şi tangenţial instanţa de judecată, îndreptată spre aflarea informaţiei veridice despre circumstanţele de fapt ale apariţiei, modificării şi stingerii raporturilor juridice, înfăptuită într-o anumită forma procesuală.

Probaţiunea judiciară, fiind un proces complex, constă din mai multe etape, consecutivitatea cărora urmează a fi respectată atît de participanţii la proces, cît şi de instanţa de judecată. Acestea sînt:

1) determinarea circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor.

Această primă etapă constă în determinarea obiectului probaţiunii în cauza concretă. Iniţial, determinarea obiectului probaţiunii este pusă pe seamă părţilor. Potrivit art. 166 lit. (e) CPC, care reglementează forma şi conţinutul cererii de chemare în judecată, este prevăzut acest lucru cu referire la reclamant. În art. 186 alin. 3) CPC este specificat acelaşi lucru în privinţa pîrîtului. Totuşi determinarea definitivă a circumstanţelor care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei revine instanţei, în virtutea art. 118 alin. 3 CPC.

2) determinarea, colectarea şi prezentarea probelor care confirmă sau infirmă existenţa circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor.

Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informaţie care ar putea dovedi existenţa circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor.

Colectarea probelor este realizată de către participanţii la proces. Reclamarea probelor de către instanţă are loc în baza art. 119 CPC, în cazul în care părţilor le este dificil de a le prezenta şi solicită concursul instanţei în acest scop, cu condiţia ca probele reclamate să fie pertinente şi admisibile. Această etapă a probaţiunii judiciare nu este obligatorie.

Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziţia instanţei. Conform art. 119 alin.1 CPC, probele se prezintă de către părţi şi alţi participanţi la proces. Deşi, conform art. 185 alin.1 lit. b), g), h) CPC, acest lucru urmează a fi făcut la faza pregătirii cauzei pentru dezbateri judiciare, totuşi nu este exclus ca ulterior, pe parcursul dezbaterilor judiciare, participanţii să invoce anumite probe. Mai mult decît atît, potrivit art. 372 CPC, acest lucru poate fi făcut şi la faza examinării cauzei în apel. În recurs, conform art. 410 CPC, fiind admisibilă doar prezentarea înscrisurilor noi în calitate de probă. Iar, o parte din temeiurile declarării revizuirii sînt indispensabil legate de corectitudinea administrării şi aprecierii probelor.

3) cercetarea probelor - perceperea lor de către instanţa de judecată .Atunci cînd sînt cercetate probele se aplică toate formele de percepere a realităţii, toate

procedee logice de gîndire, adică legile empirice de cunoaştere. Cercetarea probelor se face doar în cadrul şedinţei de judecată, ţinîndu-se cont de principiile oralităţii, nemijlocirii şi continuităţii şi contradictorialităţii. Mijloacele de cercetare a probelor sînt acţiunile procesuale graţie cărora probele devin accesibile pentru perceperea şi înţelegerea lor de către instanţa de judecată şi de către participanţii la proces. Fiecare categorie de probe îşi are forma sa procesuală de cercetare.

4) aprecierea probelor este etapa finală şi definitorie al procesului de probaţiune judiciară. Ea îşi găseşte reflectare în partea motivată a hotărîrii, unde instanţa indică „motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele” (art.130 alin. 4 CPC). Deşi, unii doctrinari exclud această etapă din procesul probaţiunii, sîntem de părerea celor care cred că fără aprecierea probelor n-ar avea nici un rost celelalte etape, or, legislaţia

98

procesuală stabileşte reguli generale de apreciere a probelor şi necesitatea elucidării rezultatelor aprecierii probelor în hotărîrea judecătorească.

2. Noţiunea şi clasificarea probelor.Definiţia de probă este reflectată atît în doctrină, cît şi în legislaţia procesuală. În sens larg,

probele în doctrina rusă sînt definite ca mijloacele legale prin care se obţin informaţii veridice despre circumstanţele care au importanţă pentru examinarea cauzei.

Art.117 CPC al RM defineşte probele ca elemente de fapt, dobîndite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi a altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei.

În sens îngust, probele reprezintă informaţiile pertinente care direct sau indirect pot confirma sau infirma circumstanţele de fapt, care au importanţă pentru soluţionarea justă a cauzei, exprimate într-o anumită formă procesuală, care sînt administrate într-o consecutivitate procesuală stabilită de lege.

Probele constituie un concept unic în care se intercalează informaţiile despre anumite fapte şi mijloacele prin care se obţin acestea. Natura juridică a probelor este triplă:

1) în primul rînd, probele au un anumit conţinut – informaţia despre circumstanţele cauzei,

2) în al doilea rînd, au o formă procesuală, numită mijloc de probaţie, care garantează veridicitatea informaţiei.

În acest sens legislaţia procesuală civilă enumeră următoarele mijloace de probaţie: explicaţiile părţilor şi altor persoane interesate, depoziţiile martorilor, înscrisurile, probele materiale, înregistrările audio-video, concluziile expertului.3) în al treilea rînd, probele trebuie să urmeze o anumită ordine de administrare (colectare,

prezentare şi cercetare). Potrivit art. 117 alin. 3 CPC, datele obţinute cu încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi puse de instanţă în temeiul hotărîrii.

În această ordine de idei, probă constituie informaţia cu privire la circumstanţele de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei, care în ansamblu alcătuiesc obiectul probaţiei în cauza dată, informaţie care se conţine pe anumite suporturi (surse) numite mijloace de probaţie şi care trebuie să fie determinată, colectată, prezentată, cercetată şi apreciată într-o anumită ordine procesuală stabilită de lege.

Clasificarea probelor după diferite criterii permite studierea lor mai aprofundată, relevarea importanţei lor pentru soluţionarea unei cauze concrete, precum şi a regulilor de apreciere a acestora. Unele criterii se referă la conţinutul probei, adică la informaţia care confirmă sau infirmă o circumstanţă, alte criterii se referă la forma procesuală de administrare.

1) După legătura conţinutului probei cu faptul probant deosebim:a) probe directe - din conţinutul căreia rezultă cert o singură concluzie. b) probe indirecte - au o legătură multiplă cu obiectul probaţiei, de aceea conţinutul

acesteia poate condiţiona mai multe concluzii.Diferenţa între probele directe şi indirecte este evidentă, dar aceasta nu diminuează din

valoarea probantă a celor din urmă, or, deseori probele indirecte luate în cumul pot confirma sau infirma veridicitatea unei probe directe. În concluzie, probele indirecte sînt necesare într-un număr mai mare instanţei pentru a putea condiţiona anumite concluzii, ceea ce face ca procesul să dureze mai mult.

99

2) După modul de formare a conţinutului probei (adică a informaţiilor despre anumite circumstanţe) deosebim:

a) probe primare - care implică un raport, o interacţiune directă între circumstanţă şi sursa probaţiei. De exemplu: înscrisuri în original, depoziţiile martorilor oculari.

b) probe secundare - care implică un raport indirect între sursa probaţiei şi fapta produsă şi au drept conţinut informaţii ce provin din alte surse. De exemplu: copiile de pe înscrisuri, depoziţiile martorilor despre ce-au auzit de la alte persoane.

3) După sursa probaţiei deosebim:a) probe personale - explicaţiile părţilor şi altor persoane interesate, depoziţiile

martorilor, concluziile expertului.b) probe materiale - înscrisurile, probele materiale şi înregistrările audio-video.În doctrină se discută încă despre corectitudinea acesteia clasificări, complicată mai ales

prin subdivizarea probelor personale în verbale şi scrise.4) După locul de formare a probei deosebim:a) probe judiciare – care se constituie pe parcursul examinării nemijlocite a cauzei. De

exemplu: depoziţiile martorilor, explicaţiile părţilor, prezentarea şi examinarea înscrisurilor.b) probe extrajudiciare – care se formează în afara şedinţei de judecată. De exemplu:

în procesul asigurării probelor audierea martorilor este făcută de către notari, reprezentanţi ai misiunilor diplomatice sau în procesul delegaţiilor judecătoreşti.

3. Noţiunea de obiect al probaţiunii.În doctrină nu există un concept unic al obiectului probaţiunii. Unii autori afirmă că

obiectul probaţiunii îl formează totalitatea faptelor juridice la care fac referire părţile în pretenţiile şi obiecţiile lor. Alţii, sînt de părerea că şi alte circumstanţe pot fi importante pentru soluţionarea justă a cauzelor. Această ultimă părere o regăsim în art. 117 alin. 1) CPC. Astfel, am putea da următoarea definiţie:

Obiectul probaţiunii reprezintă ansamblul circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei..

Conţinutul obiectului probaţiunii este format din mai multe categorii de circumstanţe şi anume:

1) circumstanţele de fapt cu caracter juridic material.De exemplu: în art. 41 Codul Familiei sînt enumerate temeiurile declarării nulităţii

căsătoriei, în art. 67 Codul Familiei sînt enumerate temeiurile de decădere din drepturile părinteşti, în art. 906 Cod Civil sînt enumerate temeiurile rezilierii contractului de locaţiune din iniţiativa locatorului.

Aceste circumstanţe constituie baza obiectului probaţiunii şi necesită a fi neapărat constatate şi elucidate pe de plin în fiecare cauză, în caz contrar va exista temei de casare a hotărîrii de către instanţa de apel sau recurs (art. 386 alin. 1 lit. (a) CPC, art. 400 alin. 1) lit. (a) CPC). Ele sînt unanim recunoscut ca element al conţinutului obiectului probaţiunii, spre deosebire de celelalte circumstanţe, care nu sînt recunoscute de către toţi autorii. De aceea ele sînt numite circumstanţe facultative sau de ajutorare, deoarece ele au loc ocazional, întrucît în anumite cauze putînd să lipsească.

2) circumstanţele de fapt facultative sau de ajutorare, care cuprind în sine:a) faptele probatorii - circumstanţele de fapt, care după ce vor fi stabilite de către

instanţa de judecată vor fi utilizate pentru dovedirea circumstanţelor de fapt care constituie obiectul probaţiunii.

De exemplu: în cazul acţiunii de reparare a prejudiciului material, obiectul probaţiunii va fi constituit din următoarele circumstanţe: 1) acţiunea ilegală a pîrîtului, 2) prejudiciul cauzat

100

reclamantului, 3) legătura cauzală. Dacă instanţa va constata că pîrîtul la momentul cauzării prejudiciului se află cu totul într-un alt loc - circumstanţă de fapt care nu face parte din obiectul probaţiunii, însă odată stabilită va servi ca dovadă a inexistenţei uneia dintre circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei - lipsa acţiunii ilegale. Or, în cazul acţiunii de constatare a paternităţii, pîrîtul dovedeşte faptul aflării sale peste hotare un timp îndelungat (3 ani), ceea ce va duce la excluderea posibilităţii că el este tatăl copilului.

b) circumstanţe de fapt cu caracter juridic procesual.Sînt faptele care au semnificaţie exclusiv procesuală şi de care este legată exercitarea dreptul la intentarea acţiunii. Premisele şi condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune sînt prevăzute în art. 169 şi 170 CPC, existenţa cărora instanţa trebui să le verifice indiferent de solicitarea părţilor. Iar dacă va fi necesar de a constata respectarea anumitor premise sau condiţii (de exemplu: respectarea procedurii prealabile), partea respectivă va trebui să dovedească această circumstanţă de fapt, astfel obiectul probaţiunii lărgindu-se.

Tot de aici fac parte şi circumstanţele de fapt necesare a fi stabilite pentru adoptarea unei încheieri cu privire la unele chestiuni adiacente examinării pretenţiilor de bază. De exemplu: în cadrul unei acţiuni civile, reclamantul solicită punerea sechestrului pe un bun imobil în calitate de măsură de asigurare a acţiunii. În cazul dat instanţa va trebui să constate existenţa circumstanţelor care justifică această cerere a reclamantului.

Sînt numite circumstanţe facultative sau de ajutorare, deoarece ele au loc ocazional, astfel în anumite cauze putînd să lipsească, spre deosebire de circumstanţele care au importanţă material-juridică, în lipsa cărora nu poate fi soluţionată pricina concretă, iar importanţa lor este mai redusă decît cea a faptelor cu caracter material juridic, deşi totuşi prezintă importanţă pentru justa soluţionarea a cauzei. Unii autorii nu recunosc circumstanţele facultative ca parte a conţinutului obiectului probaţiunii judiciare, dar pentru a contura ansamblul circumstanţelor care constituie obiectul de cunoaştere a instanţei utilizează noţiunea de limitele probaţiunii judiciare.

Determinarea corectă a obiectului probaţiunii înseamnă predarea direcţiei corecte a procesului de colectare şi administrare a probelor. Astfel este important de ştiut cum trebuie să aibă loc determinarea obiectului probaţiunii şi cine trebuie să facă acest lucru. Deosebim două surse de formare a obiectului probaţiunii:

a) temeiul acţiunii şi obiecţiile înaintate,b) ipoteza şi dispoziţia normei de drept material ce urmează a fi aplicată. Prin urmare, iniţial determinarea obiectului este făcută de părţi (reclamantul - în cerea de

chemare în judecată, iar pîrîtul - în referinţă), însă rolul decisiv îl are instanţa. Potrivit art. 118 alin. 3) CPC, circumstanţele care au importanţă pentru justa soluţionare a cauzei sînt determinate definitiv de instanţa judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi aplicate.

Modificarea obiectului probaţiunii pe parcursul procesului poate avea loc în legătură cu modificarea temeiului acţiunii sau modificarea cuantumului pretenţiilor.

Există anumite circumstanţe de fapt care nu necesită efectuarea activităţii procesuale de probaţiune, însă, care pot fi puse la baza hotărîrii. Acestea sînt:

1) faptele de notorietate publică (notorii).Art. 123 alin. 1) CPC stabileşte că nu se cer a fi stabilite circumstanţele pe care instanţa

le-a declarat unanim cunoscute. Sînt fapte pe care le cunoaşte toată lumea, inclusiv judecătorii. De exemplu: actele de terorism din 11 septembrie 2001, conflictul armat din 1992 din Transnistria, careva calamităţi naturale.

Timpul afectează caracterul notoriu al anumitor fapte. Legea oferă instanţei dreptul de a declara anumite fapte de notorietate publică, remarcă care urmează a fi făcută în hotărîre.

2) faptele prejudicial stabilite.

101

Potrivit art. 123 alin. 2) CPC, faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în instanţa de drept comun sau specializată sun obligatorii pentru instanţa care judecă pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte cauze civile la care participă aceleaşi persoane. Acest caracter este determinat de puterea lucrului judecat al hotărîrii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Potrivit art. 123 alin. 3) CPC, sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o cauză penală şi hotărîrea organului de urmărire penală privind încetarea urmăririi penale, rămase irevocabile, sînt obligatorii pentru instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa sau hotărîrea numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în măsura în care au fost săvîrşite de persoana în cauză.

Potrivit art. 123 alin. 5) CPC faptele constatate printr-un act al autorităţii publice nu au pînă la judecată putere pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legii. Iar, faptele invocate de una din parţi nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a negat.

4. Repartizarea sarcinii de probaţiune între părţi.Sarcina probaţiunii reprezintă obligaţia părţii de a dovedi anumite circumstanţe de

fapt. Repartizarea sarcinii probaţiunii indică pe seama cui este pusă această obligaţie. Potrivit

regulii generale, prevăzute în art. 118 alin. 1) CPC, fiecare parte în proces trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale, dacă legea nu dispune altfel.

Astfel, dacă una din părţi face o anumită afirmaţie cu privire la o circumstanţă de fapt, care-i justifică pretenţia sau obiecţia, atunci această parte este obligată să dovedească existenţa circumstanţei de fapt invocate, în caz contrar faptul se va considera ca nedovedit şi nu va putea fi pus la baza hotărîrii. Sarcina probaţiunii nu se limitează doar la etapa colectării şi prezentării probelor în instanţa de judecată, ci se răsfrînge şi asupra examinării şi aprecierii lor de către judecător. Regula generală este aplicată dacă pentru anumite categorii de cauze legea nu prevede altfel.

Excepţia de la regula generală o găsim în art. 24 alin. 3) din Legea contenciosului administrativ, în care este stabilit că la examinarea în instanţa de contencios administrativ a cererii în anulare a actului administrativ, sarcina probaţiunii este pusă pe seamă pîrîtului, iar în materie de despăgubire, sarcina probaţiunii revine ambelor părţi.

Alte excepţii, de la regula generală cu privire la repartizarea sarcinii probaţiunii între părţi, au loc în cazul prezumţiilor.

Prezumţia reprezintă eliberarea părţii, în favoarea căreia ea este prevăzută, de obligaţia de a dovedi anumite circumstanţe de fapt pe care le invocă.

Astfel, în cazul prezumţiilor o anumită circumstanţă de fapt este invocată de una din părţi, dar dovedirea ei este pusă pe seama celeilalte părţi. Deosebim prezumţii legale şi de fapt.

De exemplu: - art. 47 alin. 3) Codul Familiei, prezumţia de paternitate a soţului: copilul născut din

părinţi căsătoriţi sau în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei copilului, dacă nu a fost stabilit contrariul,

- art. 305 Cod Civil, prezumţia proprietăţii: posesorul est prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul,

- art. 306 Cod Civil, prezumţia de posesiune neîntreruptă,- art. 307 Cod Civil, prezumţia bunei credinţe,- art. 346 Cod Civil, prezumţia egalităţii cotelor părţi ideale din proprietate comună în

devălmăşie,

102

- art. 1011 Cod Civil, prezumţia pierderii încărcăturii.Prezumţiile, potrivit art. 123 alin. 4 CPC, pot fi contestate conform regulilor generale de

probaţiune, ceea ce ar însemna că, partea în defavoarea căreia se instituie prezumţia poate aduce probe care, administrate fiind conform legii, vor dovedi vice-versa. Mai mult decît atît instanţa are dreptul din oficiu să verifice veridicitatea faptelor prezumate.

5. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. În cadrul examinării unei cauze civile concrete, procesul de probaţiune necesită

respectarea regulilor privind pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţiune. Potrivit art. 121 CPC, instanţa de judecată reţine spre examinare şi cercetare numai

probele pertinente care confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la existenţa sau inexistenţa de circumstanţe, importante pentru soluţionarea justă a cauzei.

Această normă este adresată instanţei de judecată, or, celelalte subiecte ale procesului de probaţiune pot da greş în determinarea pertinenţei. Pertinenţa probelor presupune pe de o parte cercetarea tuturor probelor necesare examinării şi soluţionării cauzei civile, pe de altă parte excluderea probelor care nu au legătură cu cauza, astfel probele trebuie să fie necesare şi importante pentru cauza dată. Deşi, legea specifică că instanţa „reţine spre examinare şi cercetare”, nu înseamnă că despre probele impertinente nu se pomeneşte în hotărîrea judecătorească. Conform art. 241 alin. 4) CPC, în motivarea hotărîrii se indică „argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe”, iar acestea pot fi respinse şi din cauza impertinenţei.

Legea nu poate prevedea probele pertinente pentru fiecare cauză concretă, de aceea procesul de calificare a unei probe ca fiind pertinentă trece prin 2 etape:

1) în primul rînd, din normele dreptului material se determină obiectul probaţiunii,2) în al doilea rînd, se decide în ce măsură proba sau probele administrate pot confirma,

combate ori pune la îndoială faptele ce formează obiectul probaţiunii.Prin urmare, pentru a de termina dacă o probă este pertinentă sau nu, trebui să clarificăm

care circumstanţe pot fi dovedite cu ajutorul acestei probe, după care verificăm dacă aceste circumstanţe fac parte din obiectul probaţiunii în cauza dată. Astfel, prin pertinenţă se subînţelege legătura cauzală între conţinutul probei (informaţiei) şi obiectul probaţiunii (circumstanţele de fapt care necesită a fi dovedite).

De exemplu: drept motiv de evacuare din apartament este invocat comportamentul amoral al pîrîtului dintr-un alt local.

Pertinenţa probelor presupune nu numai excluderea probelor care nu au legătură cu cauzaa.

De exemplu: în cazul în care martori a producerii unui accident rutier au fost 100 de persoane, care sînt gata să depună mărturii, instanţei îi va fi suficient să audieze cîţiva din martori pentru a constata existenţa circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei.

Dacă pertinenţa probelor se referă la calitatea conţinutului acestora, atunci admisibilitatea mijloacelor de probaţiune are incidenţă asupra formei procesuale de administrare, adică asupra caracterului mijloacelor procesuale de probaţiune, adică nu se referă la conţinutul probei, la informaţia pe care o utilizăm, ci la mijloace de probaţiune. Regula cu privire la admisibilitate se conţine în art. 122 alin. 1) CPC.

Admisibilitatea mijloacelor de probaţiune reprezintă condiţia potrivit căreia, circumstanţele cauzei care trebuie să fie dovedite prin anumite mijloace de probaţiune, expres indicate în lege, nu pot fi dovedite prin alte mijloace de probaţiune, cu respectarea regulilor cu privire la colectarea, prezentarea şi administrarea lor.

Doctrinarii procesualişti sînt unanim de acord că, admisibilitatea probelor este o noţiune care semnifică formal corespunderea sursei de informaţie şi a formei procesuale a acesteia exigenţelor legale.

103

Admisibilitatea probelor în procesul civil depinde de influenţa pe care o are normele dreptului material, civil în special, asupra procedurii. Regulile de admisibilitate sînt preluate din dreptul material, de aceea art. 122 alin. 2) CPC stabileşte că „admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor.”

În ceea ce priveşte regula admisibilităţii, necesită a fi respectate două condiţii:1) condiţia utilizării numai a mijloacelor de probaţiune prescrise de lege pentru dovedirea

circumstanţelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor mijloace de probaţiune (admisibilitate negativă).

Conţinutul normelor de drept material cu privire la admisibilitatea probelor se reduc la următoarele exigenţe:

a) admiterea tuturor mijloacelor de probaţie prevăzute de lege, cu excepţia depoziţiilor martorilor;

De exemplu: legea prevede necesitatea formei scrise simple pentru arvună (art. 631 alin. 2) Cod Civil), contractul de înstrăinare a unui bun (de regulă, mobil) cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 840 Cod Civil), contractul de administrare fiduciară (art. 1054 Cod Civil), contractul de depozit bancar (art. 1223 Cod Civil), contractul de credit bancar (art. 1236 alin. 2) Cod Civil), contractul de asigurare (art. 1308 alin. 3) Cod Civil). În toate aceste cazuri, dacă nu s-a respectat forma simplă scrisă, nu se va putea cere proba cu martori în caz de litigiu. De asemenea, nu pot fi înlocuite prin proba cu martori actele de fondare a persoanelor juridice.

b) admiterea doar a înscrisurilor de o anumită formă şi un anumit conţinut, celelalte mijloace de probaţie fiind excluse.

De exemplu: certificatul medical sau hotărîrea comisiei de atestare trebuie să constate că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate (art. 86 alin. 1) lit. (d) şi (e) Codul Muncii, iar starea de ebrietate la locul de muncă se va constata prin certificatul eliberat de instituţia medicală competentă sau prin actul comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanţi ai salariaţilor şi ai angajatorului (art. 76 lit. (k) Codul Muncii). Pentru clauza penală (art. 625 alin. 2) Cod Civil), garanţie (art. 636 Cod Civil), franchising (art. 1172 Cod Civivl), nerespectarea formei scrise semnifică nulitatea ca sancţiune.

2) condiţia respectării regulilor de procedură cu privire la privire la colectarea, prezentarea şi administrarea lor.

Potrivit art. 122 alin. 3) CPC, se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului de procedură, alte acţiuni ilegale. De asemenea, inadmisibile se vor considera probele care, deşi dovedesc circumstanţele cauzei, au fost colectate, prezentate sau administrate cu încălcarea regulilor.

Alături de pertinenţă şi admisibilitate, deosebim şi alte condiţii (calităţi) ale probelor şi anume veridicitatea şi suficienţa.

Veridicitatea este acea calitate a probei, caracterizată prin precizia şi corectitudinea determinării circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei.

A verifica veridicitatea probei, însemnă a verifica dacă informaţia furnizată corespunde realităţii. Aprecierea veridicităţii se face după următoarele reguli:

1) este veridică proba obţinută dintr-un mijloc de probaţiune care inspiră o mare încredere,

2) veridicitatea probei se verifică cu suprapunerea ei altor probe,3) veridicitatea se verifică prin aprecierea în ansamblu a tuturor probelor administrate,Astfel, potrivit art. 130 alin. 5) CPC, proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa

constată prin cercetarea şi compararea cu alte probe că datele pe care le conţine corespund realităţii.

104

Suficienţa probelor este acea calitate, caracterizată prin existenţa ansamblului necesar de probe pentru cauza dată.

Aprecierea probelor, fiind ultima etapă a procesului de probaţiune are două aspecte: unul care ţine de gîndire, logică, analiză şi altul care releva materializarea rezultatelor gîndirii judecătorilor. Cel din urmă aspect este exprimat în anumite acţiuni procesuale. Necesitatea şi importanţa aprecierii probelor rezultă din regula că, pentru nici o instanţă nici un fel de probe nu au forţă probantă prestabilită fără aprecierea lor (art. 130 alin. 2 CPC).

Aprecierea probelor este activitatea subiectelor procesului de probaţiune care decurge în baza legilor logicii şi în condiţiile stabilite de normele juridice şi se referă la determinarea pertinenţei, admisibilităţii,veridicităţii, suficienţei şi interconexiunii probelor.

Aprecierea probelor o pot înfăptui şi participanţii la proces atunci cînd se expun asupra probelor, în special în cadrul susţinerilor verbale. Acest fel de apreciere poartă caracter de recomandare, or, instanţa nu este obligată să ţină cont de ea. Aprecierea autoritară o face instanţa după intima ei convingere, bazată pe cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege (art. 130 alin. 1 CPC).

Fiecare probă se apreciază de instanţă în ceea ce priveşte pertinenţa, admisibilitatea, veridicitatea, ei, iar toate probele în ansamblu, în ceea ce priveşte legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea cauzei. Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa este obligată să reflecte în hotărîre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.

Deosebim următoarele etape ale procesului de apreciere a probelor:1) prealabilă, atunci cînd instanţa admite anumite probe ca fiind pertinente, satisface

demersurile participanţilor de a administra noi probe, numeşte expertize suplimentare etc.,2) finală, atunci cînd instanţa se expune în hotărîre,3) de verificare, atunci cînd instanţele ierarhic superioare sînt solicitate să verifice

legalitatea şi temeinicia hotărîrii.

6. Felurile mijloacelor de probaţiune.6.1 Explicaţiile părţilor şi intervenienţilor (art. 131 CPC). Explicaţiile date de părţi şi intervenienţi reprezintă informaţia furnizată de către aceste

persoane în cadrul şedinţei de judecată cu privire la circumstanţele importante pentru justa soluţionare a cauzei.

Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi sînt o categorie de probe cu caracter personal şi de regulă, se atribuie la cele primare. Explicaţiile pot fi date oral sau în scris. Întrucît, explicaţiile părţilor şi ale intervenienţilor provin de la persoane care au interes material-juridic ele nu poartă întotdeauna caracter obiectiv şi nepărtenitor. De aceea, legiuitorul recomandă verificarea şi evaluarea lor deopotrivă cu celelalte probe (art. 131 alin. 1 CPC).

Nu pot fi subiect al acestui mijloc de probaţiune reprezentanţii, procurorul şi persoanele prevăzute de art. 73 CPC, aceste mijloc de probaţiune fiind specific doar părţilor şi intervenienţilor, deşi se admite ca reprezentanţii legali sau autoritatea tutelară să poată explica anumite circumstanţe graţie faptului ca le-au observat personal.

Explicaţiile ca mijloc de probaţiune se pot manifesta sub formă de:1) afirmaţie - acea explicaţie care conţine informaţia cu privire la circumstanţele

importante pentru justa soluţionare a cauzei.Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza

explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă parte deţine proba, dar nu o prezintă la solicitarea instanţei. Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale, deţine, dar nu prezintă în judecată,

105

probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea adversă.

2) recunoaştere (marturisire) - acea explicaţie care constă în recunoaşterea sau încuviinţarea de către o parte a circumstanţelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, avînd ca rezultat eliberarea de obligaţia dovedirii lor.

Potrivit art. 131 alin. 4) CPC, dacă o parte recunoaşte în şedinţa de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiilor judiciare faptele pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă este degrevată de obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea poate fi parţială sau integrală. Recunoaşterea îşi pierde valabilitatea numai în caz de renunţare la recunoaştere, pe motiv că este rezultatul unei erori. Instanţa poate respinge prin încheiere recunoaştere, în cazul în care aceasta va avea dubii faţă de acest act, iar recunoaşterea efectuată în prima instanţă îşi păstrează veridicitatea şi în instanţele ierarhic superioare.

6.2 Depoziţiile martorului (art. 132-136 CPC). Faptele care generează, modifică sau sting drepturi şi obligaţii, de regulă, se produc în

prezenţa unor persoane, care nefiind implicate, pot ulterior să dea anumite informaţii despre cele întîmplate. Potrivit art. 132 CPC, martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sînt cunoscute fapte referitoare la pricină. Martorii fac parte din categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei.

Depoziţiile martorilor ca mijloc de probaţiune constau din informaţii care confirmă sau infirmă anumite circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei.

Din punct de vedere procesual ele se divizează în generale şi speciale. Cele generale se referă la datele de identificare a martorului, în ce relaţii se află cu părţile. Cele speciale constau din relatările martorului referitoare la unele aspecte ale cauzei examinate şi din răspunsuri la întrebările instanţei şi participanţilor la proces.

Din considerentul lipsei interesului de orice fel, calitatea de martor nu poate fi dublată de nici o altă calitate procesuală. În primul rînd, participarea judecătorului la examinarea anterioară a cauzei în calitate de martor este temei de recuzare (art. 50 alin. 1) lit. (a) CPC al RM).

În al doilea rînd, legea stabileşte cine nu poate fi audiat ca martor în judecată. Cele 5 categorii de persoane enumerate în art. 133 CPC formează aşa-numitul cerc al incompatibilităţilor pentru calitatea de martor. Legea nu stabileşte cert o anumită vîrstă de la care persoana poate fi depune mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că minorii, de asemenea, pot fi martori. Instanţa va stabili în fiece caz aparte dacă este posibilă audierea persoanelor minore sau cu deficienţe fizice sau mintale, iar legea reglementează o procedura deosebită a audierii lor.

În al treilea rînd, ca noutate, legislaţia procesuală atît penală, cît şi cea civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza depunerea mărturiilor. În acest sens, categoriile de persoane menţionate în art. 134 CPC pot depune mărturii, dar dacă conţinutul acestora sînt de natură să afecteze, inclusiv prin prejudicierea morală şi materială, soţii, logodnicii, rudele menţionate în lege sau să dezvăluie secrete profesionale sau comerciale, ori date pe care le-au cunoscut în exerciţiul funcţiunii, aceştia pot refuza să facă depoziţii, fără a suporta careva consecinţe nefaste. Conform art. 135 CPC, martorul trebuie să declare în scris despre motivaţia refuzului de a depune mărturii. Dacă nu motivează sau instanţa consideră motivele nejustificate, atunci martorul va repara prejudiciile cauzate părţii interesate în mărturia sa şi va putea fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.

Martorul se deosebeşte de expert care, de asemenea nu are nici un fel de interes în soluţionarea cauzei, dar care ia cunoştinţă de materialul probant după pornirea cauzei, la indicaţia instanţei de judecată.

Afirmaţia că martorul este lipsit de interes în soluţionarea cauzei nu este pe deplin adevărată, întrucît acesta poate fi totuşi în relaţii de rudenie, prietenie cu o parte în proces. De

106

aceea, pentru aprecierea justă, instanţa de judecată, înaintea audierii martorului va verifica în ce fel de relaţii se află acesta cu părţile şi intervenienţii (art. 216 alin. 2) CPC).

Martorul în procesul civil are 2 obligaţii de bază: să se prezinte în faţa instanţei la ora şi data stabilită, să facă mărturii veridice.

În ambele cazuri legea stabileşte consecinţe juridice ale neonorării acestor obligaţii. În primul caz, conform art. 136 CPC, neprezentarea martorului în judecată fără motive întemeiate poate fi sancţionată printr-o amendă de pînă la 5 unităţi convenţnale. Neprezentarea repetată poate cauza aducerea forţată a martorului şi o amendă de pînă la 10 unităţi convenţionale. În al doilea caz, martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform art. 313 din Codul Penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform art. 312 din Codul Penal.

Drepturile martorului în procesul civil sînt următoarele: dreptul de fi audiat la locul aflării sale, dacă se află în imposibilitate de a se prezenta în

judecată, dreptul de a i se păstra locul de muncă şi de a i se compensa cheltuielile legate de citare şi

pentru sustragerea de la obligaţiile sale obişnuite, dreptul de face depoziţii în limba maternă şi respectiv dreptul de a fi asistat de un

interpret, dreptul de utiliza notiţe, atunci cînd informaţia pe care o prezintă conţine date, cifre greu

de memorizat, care ulterior sînt anexate la materialele din dosar.Aprecierea depoziţiilor martorilor făcută după regulile stabilite de lege depinde de mai

mulţi factori. În primul rînd, este vorba de aprecierea depoziţiilor ca fiind probe primare sau secundare. În al doilea rînd, veridicitatea depoziţiilor depind de cît timp a trecut de la producerea faptelor şi elucidarea lor în depoziţii. În al treilea rînd, contează tipul psihologic al martorului, modul lui de percepe lumea înconjurătoare şi nu în ultimul rînd, atitudinea martorului faţă de cauza aflată pe rol şi persoanele implicate în ea.

6.3 Înscrisurile (art. 137-141 CPC). Se consideră că înscrisurile sînt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul

semnelor sînt imprimate informaţii relevante pentru cauza civilă. Suportul material al înscrisului îl constituie orice obiect al lumii înconjurătoare, de orice volum, formă şi calitate, capabil să păstreze semnele scrise. Modul de imprimare a semnelor pe suporturi (aplicarea unor mijloace chimice, cum ar fi cerneala, tuşul, vopseaua sau aplicarea unor mijloace mecanice, cum ar fi cioplirea, arderea) trebuie să facă posibilă perceperea lor de către om pentru a le citi.

În art. 137 CPC se enumără doar înscrisurile care pot fi utilizate ca mijloace de probă în procesul civil şi anume: orice document, act, convenţie, certificat, scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce permite citirea informaţiei care se referă la circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei şi care pot confirma veridicitatea lor. De asemenea, se consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte acte judecătoreşti, procesele-verbale ale actelor procedurale, procesele-verbale ale şedinţelor de judecată, anexele (scheme, proiecte, desene etc.) la procesele-verbale ale actelor procedurale.

Această enumerare legală denotă multitudinea înscrisurilor în procesul civil şi necesitatea clasificării acestora după anumite criterii.

În funcţie de statutul juridic al subiectul de la care provin, înscrisurile se clasifică în:a) oficiale - sînt actele care provin de la autorităţi publice, persoane cu funcţii de

răspundere şi exprimă împuternicirile autorităţilor sau persoanelor care le-au emis şi/sau dispun de anumite rechizite şi au o anumită procedură de perfectare şi eliberare.

107

De exemplu: certificatul de naştere, de înregistrare a căsătoriei sau a decesului, bonul de repartiţie a spaţiului locativ, actele de fondare ale persoanelor juridice, ordinele de angajare, transferare, concediere, sentinţele, hotărîrile judecătoreşti. Toate acestea se caracterizează prin faptul că exprimă împuternicirile autorităţilor sau persoanelor care le-au emis, dispun de anumite rechizite şi au o anumită procedură de perfectare şi eliberare. Contractele, de asemenea, se atribuie la probe scrise oficiale, chiar dacă unele dintre ele, conţin şi rechizitele persoanelor fizice semnatare. În cazul în care nu corespund caracteristicilor enunţate nu pot fi utilizate ca probe scrise.

b) neoficiale - provin de la particulari.De exemplu: scrisori, recipise, opere scrise, partituri, testamente olografe etc. Ele nu au o

formă prestabilită, important este ca ele să permită stabilirea identităţii persoanei care le-a întocmit, adevărata manifestare de voinţă a acesteia, timpul, locul întocmirii.

După conţinutul probelor scrise, acestea se împart în:a) dispoziţionale sînt înscrisurile care confirmă manifestări de voinţă cu caracter autoritar,

adică care generează, modifică sau sting raporturi juridice. Acestea sînt actele autorităţilor publice care nu au caracter normativ, actele persoanelor juridice, ale conducătorilor acestora emise în limitele împuternicirilor de care dispun, convenţiile, perfectate de părţi în formă scrisă.

b) informaţionale sînt mijloace de probaţiune, conţinutul cărora nu exprimă o manifestare de voinţă, ci o simplă informaţie prin care se descrie, se califică circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei, cum ar fi un certificat, o dare de seamă, scrisori protocolare sau personale, concluziile unor organe de control etc.

În funcţie de forma în care sînt perfectate înscrisurile se clasifică în 4 categorii: înscrisuri perfectate în formă scrisă liberă, înscrisuri întocmite în formă scrisă simplă, care necesită totuşi respectarea anumitor

exigenţe, convenţii autentificate notarial, care nu necesită a fi înregistrate, convenţii care necesită în mod obligatoriu înregistrarea după autentificare.

De această clasificare se ţine cont pentru a stabili admisibilitatea probelor.Altă clasificare deosebit de importantă are la bază modul de formare a înscrisului. Astfel,

în procesul civil avem înscrisuri autentice, adică originale şi copii.Legislaţia stabileşte anumite exigenţe cu privire la administrarea şi aprecierea înscrisurilor

autentice şi ale copiilor. Conform art. 138. alin. 4) CPC, înscrisul se depune instanţei în original sau în copie autentificată în modul stabilit, indicîndu-se locul aflării originalului. Este obligatorie prezentarea înscrisului original atunci

cînd conform exigenţelor actelor normative circumstanţele trebuie confirmate doar prin documente în original,

cînd copiile de pe documentul prezentat au conţinut contradictoriu, cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului.

Conform art. 139 alin. 4) CPC, instanţa nu poate considera dovedit un fapt adeverit numai prin copia de pe un document, dacă originalul este pierdut, iar copiile acestuia prezentate de părţi nu sînt identice şi prin alte probe conţinutul veridic al originalului nu poate fi dovedit.

6.4 Probele materiale (art. 142 -145 CPC). Probele materiale sînt obiectele care, prin aspect, calitate, proprietăţi, însuşiri,

schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei.

Informaţia necesară pentru soluţionarea cauzei nu este imprimată prin semne, aşa cum este în cazul înscrisurilor, ci o percepem din caracteristicile obiectelor lumii materiale. Prin aceasta se deosebesc probele materiale de cele scrise. De exemplu: un act scris atunci cînd este examinat în instanţă din punctul de vedere al conţinutului constituie o probă scrisă, iar dacă acelaşi act este

108

examinat din cauza ştersăturilor sau altor agresiuni fizice sau chimice, atunci va constitui o probă materială. Mai mult decît atît, probele materiale în procesul civil aproape întotdeauna constituie probe cu caracter primar, adică instanţa le examinează şi apreciază nemijlocit, fără a solicita copii. Iar probele scrise pot fi înlocuite cu copii în cazurile admise de lege.

Legea procesuală nu poate da o enumerare exhaustiva a probelor materiale. Ca exemple de probe materiale sînt însuşi obiectele materiale ale litigiului - automobile, imobile, obiecte ale dreptului de autor, averea deteriorată, produsele defectuoase etc.

Modul de cercetare a probelor materiale, de asemenea, prezintă careva particularităţi.- în primul rînd, instanţa poate atrage pentru cercetarea lor specialişti sau experţi.(art. 142

alin. 2 CPC),- în al doilea rînd, probele materiale care nu pot fi anexate la dosar se predau în scopul

păstrării în camera de păstrare a instanţei, fiind înregistrate într-un registru special, iar cele care nu pot fi prezentate în judecată se păstrează la locul aflării lor, fiind fotografiate şi sigilate, după caz. (art. 143 alin. 1) CPC). Dacă proba materială este obiect al litigiului între părţi, punerea sechestrului ca măsură de asigurare a acţiunii serveşte în acelaşi timp şi ca mijloc de păstrare a probei.

- în al treilea rînd, probele materiale perisabile sînt examinate de urgenţă la locul lor de aflare, pentru ca ulterior să se dispună restituirea lor persoanelor care le-a prezentat sau organizaţiilor care le pot folosi după destinaţie (art. 144 alin. 1 CPC ),

- în al patrulea rînd, întotdeauna după terminarea procesului, adică după ce hotărîrea judecătorească rămîne irevocabilă, probele materiale sînt restituite fie persoanelor care le-au prezentat, fie celor cărora li s-a confirmat dreptul asupra lor, fie se vor comercializa în modul stabilit. (art. 145 alin. 1 CPC). Persoanelor care au prezentat probe materiale, acestea li se pot restitui şi înainte de finalizarea procesului numai dacă acest lucru nu împiedică soluţionarea cauzei,

Cercetarea probelor materiale, de regulă, se face nemijlocit de către judecător în şedinţă publică. Ca excepţie, judecătorul va cerceta şi va aprecia probele materiale în baza proceselor-verbale întocmite de către instanţele care au îndeplinit delegaţii judiciare.

6.5 Înregistrările audio-video (art. 146-147 CPC). Ca mijloace de probaţiune aparte au fost introduse în noul Cod de Procedură Civilă al

R.M. Persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport electronic sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări, este obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea ascunsă dacă nu este permisă prin lege.

Suporturile înregistrărilor se păstrează în instanţă, însoţite de un registru special. Instanţă ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărîrea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor pot fi restituite persoanei care le-a prezentat.

6.6 Rapoartele de expertiză (art. 148-160 CPC, Legea nr. 1086 din 23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, MO nr. 144-145 din 16.11.2000).

Pentru a cunoaşte veridic anumite aspecte ale realităţii trebuie să posedăm cunoştinţe speciale (de exemplu: din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii, meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii). Întrucît judecătorul nu poate cunoaşte totul, sînt ordonate expertize.

Expertiza judiciară este cercetarea şi aprecierea de către experţi pe baza cunoştinţelor speciale a obiectelor prezentate de către instanţă cu scopul aflării informaţiei importante pentru cauză, efectuată într-o anumită ordine stabilită de legea procesuală. Practica a evidenţiat următoarele categorii de expertize judiciare: medico-legală, psihiatrică, merceologică, tehnică, grafologică, în domeniul construcţiilor, artei, videofonoscopică, psihologică, etc.

Însă, nu expertiza este mijlocul de probaţie, ci raportul expertului întocmit în urma petrecerii expertizei.

109

Expertiza poate fi ordonată la cererea unei părţi sau alt participant la proces, iar în cazurile prevăzute de lege de către instanţa din oficiu ( de exemplu: potrivit art. 148 CPC, pentru a declara o persoană incapabilă este necesară expertiza psihiatrică sau conform art.87 alin. 2) CPC, pentru a afla valoarea reală a acţiunii în scopul achitării corecte a taxei de stat).

Expertiza ca activitate este de mai multe feluri.Astfel în funcţie de organul care a ordonat expertiza şi scopurile acesteia există- expertiză judiciară, ordonată de instanţa de judecată în scopul clarificării anumitor

circumstanţe ale unei cauze civile, - expertiza extrajudiciară, ordonată de alte organe cum ar fi Consiliile de expertiză a

vitalităţii muncii, companiile de audit, AGEPI etc. Concluziile acestor organe, formulate în urma expertizei extrajudiciare în instanţa de judecată i-au forma unor înscrisuri, ca mijloace de probaţiune.

Legislaţia procesuală cunoaşte mai multe categorii de expertize judiciare:- expertiza colegială, care constă din investigaţii complicate, înfăptuite de către mai

mulţi experţi de aceiaşi specialitate (art.156 alin. 1 CPC),- expertiza complexă, care este ordonată atunci cînd pentru constatarea circumstanţelor

importante pentru soluţionarea cauzei sînt necesare date din diferite domenii ştiinţifice sau din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu (art. 157 CPC).

- expertiza suplimentară, care are loc atunci cînd raportul de expertiză nu este suficient de clar sau este incomplet, ori apar noi probleme referitor la circumstanţele examinate ulterior (art. 159 alin. 1 CPC). Expertiza suplimentară o poate efectua acelaşi expert sau altul.

- expertiza repetată, conform art. 159 alin. 2) CPC poate fi dispusă de instanţă în următoarele cazuri:

cînd temeinicia sau veridicitatea raportului de expertiză este pusă la îndoială de către instanţă,

cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii, cînd au fost încălcate normele procesuale de efectuare a expertizei.

Expertiza repetată este efectuată de o comisie de experţi. Experţii care au efectuat expertiza anterioară nu pot participa la cea repetată, dar pot da explicaţii în legătură investigaţia întreprinsă.

Forma procesuală de înfăptuire a expertizei este o garanţie a veridicităţii concluziilor experţilor. Ea constă din următoarele reguli procesuale:

- normele procesuale prevăd anumite calităţi necesare pentru persoana desemnată ca expert. (art. 149 CPC),

- după desemnare expertul devine subiect al raporturilor procesuale civile, căruia îi sînt atribuite anumite drepturi şi obligaţii (art. 154 CPC),

- participanţii la proces au şi ei anumite drepturi în legătură cu ordonarea expertizei,- legea procesuală prevede anumite exigenţe faţă de raportul de expertiză (art. 158 CPC).

7. Delegaţiile judecătoreşti şi asigurarea probelor.Procedura de efectuare a delegaţiilor judecătoreşti este prevăzute în art. 125-126 CPC.Astfel, în cazul necesităţii de a aduna probe ori de a  înmîna acte judiciare într-un alt oraş,

municipiu sau raion, instanţa care judecă cauza dă instanţei judecătoreşti respective, prin încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite acte de procedură.

În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul cauzei, datele referitoare la părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele ce urmează a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a delegaţiei. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.

110

Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor judiciare străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este parte.

Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată conform regulilor stabilite de Codul de Procedură Civilă. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică îndeplinirea delegaţiei. Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu îndeplinirea delegaţiei se remit imediat instanţei care judecă cauza. În cazul în care participanţii la proces, martorii sau experţii care au depus mărturii, au dat explicaţii ori au expus concluzii în faţa instanţei executoare a delegaţiei se prezintă în faţa instanţei care judecă cauza, ei depun mărturii, dau explicaţii,  expun concluzii   conform regulilor generale.

În cazul în care se dispune efectuarea delegaţiilor jdecătoreşti, procesul se suspendă.Procedura, temeiurile şi măsurile de asigurare a probelor sînt prevăzute în art. 127-129

CPC.Astfel, participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori imposibilitatea

administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei.

Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la faţa locului şi prin alte modalităţi.

Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească  se efectuează de către notari sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor Republicii Moldova, în modul prevăzut de legislaţia în vigoare.

Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa care  judecă cauza sau, după caz, la notarul de la locul  îndeplinirii actelor de procedură în vederea asigurării probelor. În cererea de asigurare a probelor se indică esenţa cauzei, datele părţilor, inclusiv domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere, faptele ce urmează a fi confirmate sau infirmate  prin aceste probe, motivul solicitării asigurării probelor.

Asupra cererii de asigurare a probelor instanţa emite o încheiere. Încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor  poate  fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces sau de la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor. Încheierea emisă în timpul judecării cauzei nu poate fi atacată decît o dată cu fondul.

Asigurarea probelor se efectuează de către judecător, conform prevederilor Codului de Procedură Civiă, privind cercetarea probei. Persoana interesată, alţi participanţi la proces se înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică luarea măsurilor de asigurare a probei. În cazul pericolului de întîrziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei de îndată, fără citarea părţilor. În astfel de cazuri, încheierea de asigurare se comunică părţilor şi altor persoane interesate.

Încheierea, procesele-verbale şi toate probele  adunate în cadrul asigurării lor se trimit instanţei care judecă cauza, înştiinţînd despre aceasta participanţii la proces.

Dacă asigurarea probelor se efectuează la o altă instanţă judecătorească decît cea care examinează pricina, se aplică procedura de îndeplinire a delegaţiilor judecătoreşti.

BIBLIOGRAFIE:

Acte normative: 1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994,

111

2. Codul de procedură civilă al R.M. nr. 225 din 30.05.2003,3. Codul de executare al R.M. nr. 443 din 24.12.2004,4. Codul civil al R.M. nr. 1107 din 06.06.2002,5. Codul familiei al R.M. nr. 1316 din 26.10.2000,6. Codul muncii al R.M. nr. 154 din 28.03.2003,7. Legea insolvabilităţii nr. 632 din 15.02.2002,8. Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000,9. Legea cu privire la organizarea judecătorească nr. 514 din 06.07.1995,10. Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie nr. 789 din 26.03.1996,11. Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice nr. 970 din 24.07.1996,12. Legea cu privire la statutul judecătorului nr. 544 din 06.07.1995,13. Legea cu privire la judecată arbitrală nr. 129 din 31.05.1994,14. Legea cu privire la avocatură nr. 1260 din 19.07.2002,15. Legea cu privire la notariat nr. 1453 din 08.11.2002,16. Legea cu privire la procuratură nr. 118 din 14.03.2003,17. Legea taxei de stat nr.1216 din 03.12.1992,18. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale,

adoptată la Roma la 04.11.1950.

Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie: 1. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la unele chestiuni apărute în practica judiciară în

legătură cu punerea în aplicare a CPC al R.M., nr. 30 din 24.10.2003,2. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a

legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea cauzelor civile, nr. 32 din 24.10.2003,

3. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei despre încasarea cheltuielilor de judecată în cauzele civile, nr. 25 din 28.06.2004.

Manuale: 1. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I, Bucureşti,

Ed. Naţional, 1997,2. Ioan Leş, Drept procesual civil. Cursul universitar, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex”,

2002,3. Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Bucureşti Ed. „ALL BECK”, 1998,4. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Bucureşti, Ed. Europa Nova, 1997,5. Гражданский процесс. Учебник. / Под ред. М. К. Треушникова, Москва, 2003,6. Гражданский процесc. Учебник. / Под ред. В. В. Яркова, „Волтер Клуверс”,

Москва, 2004,7. Гражданское процессуальное право России. Учебник. / Под ред. М.С. Шакарян,

Москва, 1999,8. Научно-практический комментарий к ГПК РФ / Под ред. В.М. Жуйкова, В.К.

Пучинского, М.К. Треушникова, Москва, 2003.

112