CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Ceea ce s-a parcurs până acum sub titulatura de drept civil, dreptul familiei, drept comercial, dreptul proprietăţii intelectuale etc, mai puţin dreptul penal în ansamblul său, a reprezentat ceea ce în practică poartă titulatura de drept material. Normele juridice studiate până acum conferă persoanelor fizice şi juridice drepturi şi obligaţii. Nu întotdeauna aceste drepturi şi obligaţii sunt recunoscute sau îndeplinite, motiv pentru care persoanele trebuie să apeleze la forţa coercitivă a statului. Această forţă coercitivă se manifestă prin instanţele judecătoreşti, care înfăptuiesc justiţia statală.

Trebuie menţionat că există reglementată şi o justiţie privată, respectiv arbitrajul, dar şi împotriva hotărârilor arbitrale se pot formula acţiuni ce se vor soluţiona tot de instanţele judecătoreşti.

Noţiunea de justiţie este primitoare de mai multe înţelesuri, astfel:- în sens larg prin justiţie se înţelege sentimentul de echitate pe care îl are orice persoană, fiind indiferentă cunoaşterea

normelor de drept, - în sens tehnic noţiunea de justiţie reprezintă o funcţie a statului,- în sens restrâns prin noţiunea de justiţie denumim serviciul public realizat din ansamblul instituţiilor prin care se exercită

funcţia juridică, respectiv instanţele judecătoreşti, magistraţii şi auxiliarii justiţiei. Ceea ce vom parcurge în continuare se referă doar la sensul restrâns al acestei noţiuni, cu precădere la funcţia juridică a

instanţelor judecătoreşti, aşadar vom analiza instituţiile dreptului procesual civil fără de care justiţia nu s-ar putea realiza întrucât ne-ar lipsi forma.

SECŢIUNEA IDEFINIŢIA ŞI CARACTERELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Dreptul procesual civil cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată al instanţelor judecătoreşti în cauzele privitoare la drepturile civile sau la interesele legitime, care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii.1

Din chiar definirea dată de doctrină reiese că dreptul procesual civil are mai multe caractere. Cele recunoscute atât de doctrină2 cât şi de practică sunt:

a) caracterul sancţionator – în sensul că garantează eficacitatea şi respectarea normelor de drept material;b) caracterul reglementar – în sensul că voinţa părţilor şi a judecătorilor este limitată de dispoziţiile care, în general, în

cadrul procedurii civile, sunt de ordine publică având în vedere că prin intermediul lor se realizează justiţia ca serviciu public;c) caracterul formalist – în sensul că actele de procedură sunt supuse unor exigenţe de formă şi unor termene, tocmai

pentru a sigura echilibrul părţilor în proces şi pentru a le apăra de manevrele unui adversar de rea-credinţă sau, de ce nu, de arbitrariul judecătorului;

d) caracterul de drept comun – în sensul că procedura civilă constituie dreptul comun al procedurii şi se aplică oricărui litigiu care nu are o procedură distinctă.

Caracterul de drept comun este reglementat în mod expres în art. 712 C.proc.civ. 3

Acest caracter poate fi exemplificat prin aplicabilitatea unor norme din procedura civilă în procesul penal, atunci când nu există norme specifice în această procedură, sau, în cazul procedurii desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale, unde în afara normelor specifice se aplică normele Codului de procedură civilă.

SECŢIUNEA IIIZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL

Ca şi celelalte ramuri de drept dreptul procesual civil îşi găseşte izvoarele în mai multe acte normative. Acestea sunt:1. Constituţia este principalul izvor în care sunt enunţate principiile fundamentale ce guvernează organizarea

judecătorească şi desfăşurarea procesului civil, cum ar fi : principiul neretroactivităţii legii civile, principiul egalităţii, accesul liber la justiţie, dreptul de apărare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, principiul publicităţii, posibilitatea exercitării căilor de atac, înfiinţarea instanţelor judecătoreşti numai prin lege, inamovibilitatea judecătorilor.

1 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 1582 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 159 – 160; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 10 – 11.3 Art. 721 – Dispoziţiile codului de faţă alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

2. Din art. 11 al Constituţiei rezultă al doilea izvor al dreptului procesual civil, şi anume, tratatele internaţionale ratificate de Parlament, care pe data ratificării, fac parte din dreptul intern.

Din această perspectivă putem enumera Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia privind procedura civilă, etc.

3. Cele mai importante izvoare directe ale dreptului procesual civil sunt legile organice şi legile ordinare. Dintre legile organice un puternic impact îl au cele care reglementează organizarea judecătorească şi statutul magistraţilor, respectiv Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 pricind Consiliul Superior al Magistraturii. Dintre legile ordinare putem aminti : Codul civil, Codul familiei, Codul comercial, Codul muncii, Legea nr. 105/1992, legea notarilor publici, legea de organizare a avocaturii, etc.

4. Într-o ordine a ierarhiei actelor normative urmează ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale guvernului care pot conţine norme de procedură speciale în diferite domenii sau chiar norme generale, în măsura în care guvernul este abilitat de către Parlament să emită astfel de acte normative în domeniul procedurii civile, aşa cum a fost cazul în ceea ce priveşte OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, OUG nr. 290/2000, OUG nr. 58/2003, OUG nr. 65/2004, etc., toate fiind acte normative prin care s-au modificat, abrogat sau introdus norme de procedură civilă în cuprinsul Codului de procedură civilă.

5. Hotărârile de Guvern pot şi ele să cuprindă norme metodologice de aplicare a legilor şi ordonanţelor cu specific procedural.

6. Cel mai important izvor al dreptului procesual civil îl constituie însă Codul de procedură civilă, care este o lege ordinară.

Acesta a fost elaborat în 1865 şi a avut ca model codul de procedură civilă francez şi codul Cantonului Geneva, considerate la vremea aceea cele mai progresiste acte normative în domeniu.

Pe parcursul istoriei acest cod a suferit numeroase modificări, ultima fiind realizată în anul 2008, iar perspectiva promulgării unui cod nou este foarte apropiată.

O discuţie interesantă se poate purta cu privire la posibilitatea ca jurisprudenţa să constituie izvor de drept procesual.4 Potrivit art. 4 C. civ., art. 123 alin. 2 din Constituţie şi art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 judecătorii nu se pot pronunţa pe

cale de dispoziţii generale şi reglementare, ei sunt independenţi şi se supun numai legii. Faţă de aceste norme rezultă că judecătorul nu poate ”crea” legea, el este obligat doar să o interpreteze şi să o aplice la situaţii de speţă, deci s-ar putea spune că practica judiciară nu este izvor de drept procesual.

Între această concluzie şi dispoziţiile art. 315 C.proc.civ. nu există nici o inadvertenţă. Prin articolul menţionat, care se află în cuprinsul dispoziţiilor referitoare la recurs, se prevede că în caz de casare cu trimitere hotărârile instanţei de recurs, cu privire la problemele de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere conduce doar la crearea unei practici unitare, neexistând în acest gen de hotărâri nici o valoare normativă, putând fi însă considerată o sursă secundară pentru dreptul procesual civil.

Există însă şi situaţii în care anumite hotărâri pot fi considerate a constitui surse ale procedurii civile, respectiv surse secundare Acestea ar fi deciziile pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 329 alin. 3 C.proc.civ., prin care instanţa supremă poate unifica practica judiciară în ceea ce priveşte interpretarea unei norme de drept, inclusiv în materie procedurală, deciziile Curţii Constituţionale care sunt obligatorii şi care pot decide că unele dispoziţii de procedură sunt neconstituţionale şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului.

SECŢIUNEA IIILEGĂTURILE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL CU CELELALTE RAMURI DE DREPT

Sistemul de drept românesc este un sistem unitar, între diferitele ramuri de drept existând o strânsă legătură şi chiar condiţionalitate.5 În aceste condiţii dreptul procesual civil, care reprezintă „forma” în care se regăseşte dreptul material atunci când titularul dreptului este obligat să apeleze la instanţă pentru a obţine îndeplinirea obligaţiei corelative, are fără îndoială o strânsă legătură cu celelalte ramuri de drept.

a. cu dreptul constituţional.La baza dreptului procesual civil, ca şi la baza celorlalte ramuri de drept stau normele fundamentale cuprinse în Constituţia

României. În art. 123 – 133 din Constituţie se regăsesc principiile fundamentale privind înfăptuirea justiţiei, statutul magistraţilor,

desfăşurarea dezbaterilor, etc, aşa cum vom vedea mai pe larg când vom analiza principiile care guvernează procesul civil.

4 A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit. vol. I, p. 167. În sensul că jurisprudenţa creată prin intermediul hotărârilor pronunţate în recursurile în interesul legii constituie un izvor subsidiar de drept a se vedea I. Leş , Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 375 A se vedea I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Diactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 35 – 37.

b. cu dreptul civil.Normele de drept material din dreptului civil se realizează pe calea dreptului procesual, în măsura în care între subiecţii

raportului juridic civil apar diferende.Am putea spune că legătura dintre cele două ramuri de drept este expresia corelaţiei dintre conţinut şi formă6.

c. cu dreptul administrativ.Prin contenciosul administrativ se realizează controlul legalităţii actelor administrative pe cale procesului civil.

d. cu dreptul procesual penal.Aceste două ramuri de drept urmăresc fundamental acelaşi scop, respectiv apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale cetăţenilor realizate prin intermediul unui proces. Multe dintre reglementări sunt asemănătoare şi, aşa cum am arătat mai sus, dreptul procesual civil este dreptul comun în materie de procedură, atunci când nu există dispoziţii exprese în codul de procedură penală.

e. cu dreptul internaţional privat.Dreptul internaţional privat reglementează raporturile juridice cu element de extraneitate, reglementate în principal în

cuprinsul Legii nr. 105/1992, iar soluţionarea eventualelor litigii se realizează tot prin intermediul procesului civil.

SECŢIUNEA IVCLASIFICAREA NORMELOR DE PROCEDURĂ

4.1. Criterii de clasificare

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi punerea în executare a hotărârilor.7

Aceste norme se clasifică după mai multe criterii. Unii autori folosesc chiar terminologia de clasificare a legilor de procedură8 însă ni se pare mai corect să ne referim la norme de procedură pentru că ele se regăsesc în legi diferite.

a. După obiectul de reglementare avem:- norme de organizare judecătorească,- norme de competenţă,- norme de procedură propriu-zisă.

Normele de organizare judecătorească dispun cu privire la compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public, la numirea şi cariera magistraţilor, la statutul magistraţilor, la Consiliul Superior al Magistraturii, compunerea completelor de judecată şi la incidente legate de această compunere.

Sediul materie în acest domeniu îl constituie Legea nr. 303/2004, Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 317/2004.Normele de competenţă dispun cu privire la atribuţiile diferitelor instanţe judecătoreşti şi determină categoriile de cauze le

revin spre judecată.Sediul materie îl constituie Codul de procedură civilă, însă norme de competenţă speciale se regăsesc şi în alte acte

normative, cum ar fi Codul Muncii, Codul Comercial, Codul familiei, etc.Normele de procedură propriu-zisă sunt cele care reglementează modul de soluţionare a proceselor civile şi de punere în

executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. În funcţie de domeniul de reglementare la rândul lor se pot subclasifica în norme de procedură contencioasă, norme de

procedură necontencioasă şi norme de executare silită.Sediul materiei este tot în Codul de procedură civilă, cu posibilitatea stabilirii de norme speciale, parţiale sau totale în alte

acte normative, cum sunt şi cele amintite anterior.

b. În raport de întinderea câmpului de aplicare avem:- norme generale,- norme speciale

Normele generale sunt cele care se aplică în toate cazurile şi în toate materiile dacă legea nu prevede în mod expres altfel. Majoritar acestea se regăsesc în Codul de procedură civilă.

Normele speciale se regăsesc în reglementarea anumitor materii şi sunt aplicabile numai în acele cazuri, cuprinzând dispoziţii derogatorii de la normele generale. Normele speciale sunt de strictă interpretare.

6 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit. p. 39 - 407 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 1688 A se vedea G. Kovacs, Drept procesual civil, Ed. Studium, Cluj-Napoca, 2003, vol. I, p. 19

Se întâlnesc de regulă în acte normative de sine stătătoare, dar norme speciale întâlnim şi în Codul de procedură civilă. Astfel, ele pot fi regăsite disparat în cod (cum e termenul de recurs la regulatorul de competenţă sau persoanele ce pot fi martori în procesele de stare civilă şi de divorţ) ori sunt grupate în cod (aşa cum este cazul la procedurile diverse – Cartea a IV-a).

Concursul de legi sau corelaţia dintre norma generală şi norma specială:9

- norma specială se aplică cu prioritate chiar dacă este anterioară normei generale;- norma specială, în măsura în care tace, se completează cu norma generală (de exemplu la cererea de divorţ, în procedura

specială, se enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă, care sunt specifice divorţului, dar orice cerere de divorţ mai trebuie să cuprindă şi elementele obligatorii înscrise în art. 112).

c. După caracterul conduitei pe care o prescriu avem - norme imperative,- norme dispozitive.

Normele imperative impun părţilor o anumită conduită, adică le impun o anumită acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi, sub sancţiune, nu îngăduie să nu se aplice sau să se deroge de la ele.

Sunt de exemplu normele care se referă la compunerea şi constituirea completului de judecată, normele de competenţă materială, normele de competenţă teritorială exclusivă, termenele în care se pot exercita căile de atac, etc.

Normele dispozitive sunt cele care prevăd anumite reguli, dând totodată posibilitatea părţilor de a deroga de la ele, adică suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată ori insuficient exprimată a părţilor.

Ca exemplu putem aminiti cele cuprinse în art. 5 ce dispune cu privire la competenţa teritorială comună şi pe care le vom examina in capitolul dedicat competenţei instanţelor.

Partea în favoarea căreia a fost edictată norma dispozitivă poate renunţa la aplicarea ei, astfel, în măsura în care legiuitorul prevede că în anumite cauze competenţa teritorială revine instanţei de la domiciliul reclamantului acesta, în favoarea căruia a fost edictată norma, poate renunţa la aplicarea sa şi poate introduce acţiunea la instanţa domiciliului pârâtului.

4.2. Deosebiri între normele imperative şi normele dispozitive

Referindu-ne la ultimul criteriu de clasificare este necesar să evidenţiem deosebirile existente între normele imperative şi normele dispozitive, deosebiri esenţiale, mai ales în ceea ce priveşte sancţiunile pe care le atrag încălcările lor.

Astfel:- aplicarea normei imperative nu poate fi înlăturată nici prin voinţa părţilor, nici prin voinţa instanţei, pe când aplicarea

normei dispozitive se poate înlătura prin voinţa părţilor;- aplicarea dispoziţiilor normei imperative poate fi cerută de părţi sau de instanţă din oficiu, după ce a pus-o în discuţia

părţilor, pe când aplicarea normei dispozitive poate fi cerută numai de către partea în favoarea căreia a fost edictată;- nerespectarea dispoziţiilor unei norme imperative poate fi ridicată de orice parte din proces, de procuror dacă participă la

procesul civil şi de instanţă din oficiu, chiar direct în apel sau în recurs, pe când nerespectarea dispoziţiilor unei norme dispozitive poate fi ridicată numai de către partea în favoarea căreia a fost edictată şi numai într-un anumit termen. La norma dispozitivă partea poate să acopere nerespectarea ei fie expres fie tacit.

- sancţiunea nerespectării dispoziţiilor unei norme imperative constă în nulitatea absolută a actului îndeplinit sau în decăderea părţii din dreptul de a mai efectua actul, pe când la norma dispozitivă sancţiunea este nulitatea relativă.

SECŢIUNEA VACŢIUNEA LEGILOR DE PROCEDURĂ

Datorită faptului că normele procedurale şi legile de procedură suferă modificări legislative, se aplică pe un anumit teritoriu şi firesc asupra unor persoane, trebuie să vedem cum acţionează în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

5.1. Acţiunea legilor de procedură în timp.

Această instituţie este cunoscută şi sub numele de conflictul în timp al legilor. Procesul civil fiind o activitate ce se derulează în timp, între momentul sesizării instanţei şi momentul judecării cauzei ori al executării hotărârii poate să intervină o succesiune de legi.

Şi dreptul procesual a cunoscut o evoluţie în timp ce a presupus dispariţia unor norme (spre exemplu: opoziţia ca şi cale de atac, jurământul ca şi mijloc de probă, recursul extraordinar şi recursul în anulare ca şi căi de atac), modificarea altora (cea mai frecventă modificare fiind cea a competenţei după valoare a cauzelor) sau apariţia unor proceduri noi (cum ar fi ordonanţa preşedinţială în 1900, contestaţia în anulare în 1947, divorţul prin consimţământ în 1993, recursul în interesul legii, etc.).

9 V.M. Ciobanu, op. cit., p,. 171 - 172

Analizarea evoluţiei în timp a normelor de procedură este deosebit de importantă pentru înţelegerea instituţiilor procesuale şi pentru cunoaşterea evoluţiei lor istorice.

Aşa cum ştim legea îşi produce efecte între momentul intrării în vigoare şi momentul abrogării.În ceea ce priveşte momentul intrării în vigoare soluţia este simplă şi constituţională, în art. 15 alin. 2 din Constituţie

prevăzându-se că legea dispune pentru viitor cu excepţia legii penale mai favorabile, iar art. 1 din Codul civil prevede că legea nu retroactivează. În aceste condiţii momentul intrării în vigoare a legii este de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României sau de la o dată ulterioară care este prevăzută în chiar cuprinsul ei, aşa cum dispune art. 78 din Constituţie.

Momentul abrogării este şi el stabilit prin norme generale ştiut fiind că o lege poate fi abrogată expres sau tacit.În principiu legile de procedură nici nu retroactivează nici nu suprevieţuiesc ci sunt de imediată aplicare.Acest principiu al aplicării imediate a legii noi cunoaşte însă nuanţări, în funcţie de clasificarea normelor după obiectul de

reglementare.Soluţia este diferită pentru cele trei categorii de legi, aşa cum sunt clasificate ele după obiect:- legile de organizare judecătorească sunt legi imperative, de imediată aplicare, aşa cum este consacrat şi în art. 725 alin.

3 C.proc.civ. În consecinţă ele se aplică imediat, dar actele procedurale efectuate anterior, sub imperiul vechii legi rămân valabile, dacă

au fost efectuate în concordanţă cu aceasta.- legile sau normele de competenţă pot avea mai multe soluţii de aplicare, soluţii care sunt la latitudinea legiuitorului,

astfel:- instanţa să-şi păstreze competenţa pentru cauzele în curs de judecată ;- instanţa să-şi păstreze competenţa, dar numai dacă s-a ajuns la punerea de concluzii în fond;- instanţa să se dezinvestească.Până în anul 1993 s-a aplicat prima soluţie dar au existat şi soluţii privind aplicarea imediată a legii noi sau un sistem mixt,

însă mult mai puţine. După 1993 am avut mult mai multe situaţii, mai ales în perioada 2000 – 2004, în care s-a aplicat a treia variantă.

- legile sau normele de procedură propriu zisăSunt de imediată aplicare ceea ce înseamnă că actele de procedură îndeplinite după intrarea în vigoare a legii noi vor fi

supuse prevederilor acesteia, iar cele efectuate sub imperiul vechii legi, cu respectarea ei rămân valabile .Succesiunea în timp a legilor din domeniul procedurii civile se răsfrânge şi într-un alt domeniu sensibil, respectiv în materia

probelor, din două puncte de vedere, cel al administrării şi cel al admisibilităţii.10 Din punct de vedere al administrării acesta se face după legea în vigoare în acel moment, adică la momentul în care proba

este administrată.Din punct de vedere al admisibilităţii există însă soluţii diferite, în funcţie de proba la care ne referim.Astfel, dacă este vorba de mijloacele tehnice de probă (expertiza, cercetarea la faţa locului) admisibilitatea se raportează la

normele în vigoare în momentul pronunţării instanţei asupra admisibilităţii.Aceeaşi este situaţia şi când ceea ce se tinde a dovedi este un fapt juridic.Pentru actele juridice însă problema este diferită după cum ne referim la forma ad validitatem sau ad probationem a

actului.Forma ad validitatem va fi verificată de instanţă raportat la momentul încheierii actului, respectiv la normele care o

cârmuiau în acea perioadă.Forma ad probationem cunoaşte două soluţii. Astfel, dacă se lărgesc posibilităţile de probă prin noua lege se aplică această

legea, iar dacă de restrâng posibilităţile de probă se aplică legea de la momentul încheierii actului, aceasta fiind ce mai favorabilă părţilor şi pe care ele au putut să o aibă în vedere.

În ceea ce priveşte hotărârea judecătorească ea este supusă condiţiilor de fond şi formă stabilite de legea sub imperiu căreia a fost pronunţată, precum şi căilor de atac şi termenelor de la momentul pronunţării.

Toate aceste probleme sunt clarificate prin dispoziţiile art. 725 C.proc.civ., aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 138/2000 şi Legea nr. 219/2005.

5.2. Acţiunea legilor de procedură în spaţiu

Acţiunea legilor sau a normelor de procedură în spaţiu are un aspect intern şi unul internaţional. Din punct de vedere intern, România fiind un stat unitar legile de procedură se aplică uniform pe întreg teritoriul

său.Prin excepţie, în problematica regimului de publicitate imobiliară, conform dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, până la

realizarea măsurătorilor cadastrale, în unităţile administrativ-teritoriale unde a existat atât regim de carte funciară cât şi regim de

10 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 83 -84

transcripţiuni-inscripţiuni, cum este judeţul Braşov, se vor aplica normele în domeniul din cadrul Decretului – Lege nr. 115/1938. Acest aspect este însă tranzitoriu, în final urmând ca singura lege aplicabilă să fie legea nouă, respectiv Legea nr. 7/1996.

Din punct de vedere al aplicării internaţionale aceasta este cîrmuită de tratatele internaţionale la care România este parte şi de Legea nr. 105/1992. Materiile care se ocupă în amănunt de acest domeniu sunt dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat.

Putem aminti însă aici că există tratate internaţionale cu vocaţie universală, regională sau bilaterală ce privesc normele de drept procesual civil şi care conform art.11 din Constituţie fac parte din dreptul intern (a se vedea spre exemplificare Convenţia privind procedura civilă de la Haga).

În ceea ce priveşte Legea nr. 105/1992, ea cuprinde dispoziţii referitoare la instanţele competente să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină persoană fizică sau persoană juridică sau numai între străini, procedura de judecată aplicabilă, modalităţile de recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti străine, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state pe teritoriul României.

5.3. Acţiunea legilor de procedură asupra persoanelor

Sub imperiul principiului egalităţii legea de procedură se aplică uniform, indiferent dacă părţile din proces sunt cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi.

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL

SECŢIUNEA IPROCESUL CIVIL. FAZELE, ETAPELE ŞI SISTEMULPROCESULUI CIVIL.

1.1. Noţiune. Din chiar definiţia dreptului procesual civil rezultă că acesta cuprinde ansamblul normelor prin care drepturile civile subiective ale persoanelor fizice sau juridice sunt ocrotite şi restabilite prin forţa coercitivă a statului.

Calea prin care se realizează această funcţie a statului este procesul civil.Procesul civil reprezintă aşadar activitatea desfăşurată de instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe

care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei, în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.11

1.2. Fazele, etapele şi sistemul procesului civil

Aşa cum rezultă chiar din definiţie procesul civil are două faze:1. faza judecăţii (cognitio), care se desfăşoară în mod obligatoriu în faţa instanţei de judecată şi2. faza executării silită (executio), prin care creditorul, care a obţinut o hotărâre judecătorească sau are un alt titlu

executoriu, îşi poate realiza debitul cu ajutorul organelor de executare silită.Prima fază, adică faza de judecată, poate parcurge la rândul său mai multe etape:a. etapa scrisă – cea în care părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările,b. etapa dezbaterilor – cea prin care în mod public şi în contradictoriu părţile îşi dispută obiectul procesului,c. etapa deliberării şi pronunţării hotărârii – cea în care instanţa judecătorească deliberează asupra cauzei pronunţându-se

prin minută,d. etapa apelului – cale de atac a hotărârii de primă instanţă, atunci când aceasta nu este suprimată de lege,e. etapa recursului – cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor pronunţate în apel sau împotriva hotărârilor date de

prima instanţă care nu au calea de atac a apelului,f. etapa căilor extraordinare de atac de retractare – respectiv contestaţia în anulare şi revizuirea.De asemenea, a doua fază a procesului civil, executarea silită, poate parcurge şi ea mai multe etape12:a. etapa efectuării formalităţilor prealabile executării silite – activităţi legate de investirea cu formulă executorie a hotărârii

sau altui titlu executoriu, depunerea cererii de executare silită, emiterea somaţiei de către executorul judecătoresc, etc.b. etapa indisponibilizării bunurilor ce formează executarea silită – respectiv activităţi legate de aplicarea sechestrului,

întocmirea procesului verbal de situaţie în cazul urmăririi bunurilor imobile, notarea somaţiei emise în cartea funciară, etc.)

11 A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 14812 A se vedea G. Kovacs, op. cit. p. 11

c. etapa predării bunurilor urmărite către creditor – ceea ce reprezintă de fapt îndeplinirea obligaţiei de a face sau a nu face, respectiv predarea bunului/bunurilor în cadrul executării silite directe sau vânzarea bunurilor şi predarea sumei obţinute în cadrul executării silite indirecte.

Toate aceste faze şi etape ale procesului civil, în ansamblul şi în succesiunea lor, constituie sistemul procesului civil.13

Trebuie subliniat însă că nu este obligatoriu ca orice proces civil să parcurgă cele două faze sau toate etapele unei faze. Astfel, după parcurgerea fazei judecăţii este posibil ca debitorul să îşi execute de bună-voie obligaţia ceea ce va conduce la lipsa celei de-a doua faze a procesului civil, ne mai fiind nevoie de executarea silită. Or, este posibil să ne aflăm numai în faţa fazei de executare silită, atunci când titlul care se pune în executare nu este o hotărâre judecătorească ci un alt titlu executoriu (spre exemplu un contract de credit bancar).

De asemenea nu este necesară nici parcurgerea tuturor etapelor fiecărei faze. Există procese la care după etapa scrisă se trece direct la etapa deliberării şi pronunţării hotărârii, fără a mai fi parcursă etapa dezbaterilor, de exemplu atunci când pârâtul recunoaşte la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului. Sau există procese care nu mai au etapa apelului, a recursului sau a celorlalte căi extraordinare de atac pentru că cel care a pierdut procesul nu mai atacă hotărârea.

SECŢIUNEA IIPRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUICIVIL

2.1. NoţiuneProcesul civil, ca şi cel penal, este guvernat de o serie de principii fundamentale care stabilesc trăsăturile caracteristice ale

întregului sistem de instituţii procesuale.Cele mai multe dintre principiile fundamentale ale procesului civil sunt înscrise în Constituţia României, o parte dintre ele

fiind preluate şi dezvoltate şi în Codul de procedură civilă şi în legea de organizare judecătorească.În continuare le vom analiza plecând de la cele ce se regăsesc în Constituţie până la cele ce îşi găsesc expresia numai în

Codul de procedură civilă.

2.2. Principiul legalităţii Acest principiu izvorăşte din dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Constituţie care prevede că ” respectarea Constituţiei, a

supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie ” şi din art. 124 alin. 1 care dispune că ” justiţia se înfăptuieşte în numele legii.”În cursul procesului civil respectarea legii de către instanţă se referă la:- legalitatea constituirii instanţei, adică alcătuirea sa potrivit normelor legale în vigoare şi respectarea competenţei sale în

judecarea cauzei;- respectarea dispoziţiilor legale în judecarea cauzei;- preocuparea pentru stabilirea situaţiei de fapt reale, conforme cu adevărul;- interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material şi procesual;- pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale;- îndreptarea unor eventuale greşeli de judecată prin intermediul controlului judiciar, respectiv a căilor de atac

reglementate de lege.

2.3. Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii

Principiul izvorăşte, în principal, din dispoziţiile art. 124 alin. 3 din Constituţie ” judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii ” şi din dispoziţiile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care conţine o dispoziţie similară.

Prin intermediul acestui principiu se asigură imparţialitatea judecătorilor, respectiv nici un organ de stat, nici o persoană indiferent de funcţia sa, nici chiar organele de conducere judiciară, nu au dreptul să dea sugestii judecătorului sau să îl oblige să pronunţe o anumită hotărâre.

Faptul că prin intermediul controlului judiciar se pot modifica anumite hotărâri sau se poate dispune, ca în cazul desfiinţării sau casării cu trimitere, instanţei inferioare cum să interpreteze sau să aplice legea, ori să efectueze anumite probatorii într-un anumit mod (a se vedea dispoziţiile art. 315 alin. 1 C.proc.civ.) nu reprezintă o imixtiune în independenţa judecătorilor ci o aplicare a principiului ierarhiei instanţelor şi a respectării principiului legalităţii.

Prin dispoziţiile art. 46 alin. 1 din Legea 304/2004 preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor iau măsuri pentru buna desfăşurare a activităţii instanţelor şi, fie personal fie prin intermediul unor judecători anume desemnaţi pot dispune verificări asupra activităţii judecătorilor. Aceste verificări nu pot însă să încalce principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat (art. 46 alin. 2 din acelaşi act normativ).

13 A se vedea I. Stoenescu, s. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 33 – 35.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, iar modalităţile prin care este asigurată această activitate sunt detailate în Legea nr. 317/2004, lege de organizare a activităţii Consiliului Superior al Magistraturii.

Independenţa judecătorilor mai este garantată şi prin principiul separaţiei puterilor în stat, cuprins în art. 1 alin. 3 din Constituţie. Această separaţie a activităţilor între puterea legislativă, cea executivă şi cea judecătorească este reluată şi în art. 5 din Legea nr. 304/2004 prin care se consfinţeşte explicit că Ministerul Justiţiei – parte a executivului – are atribuţii doar în asigurarea bunei organizări şi administrări a justiţiei ca serviciu public. În aceeaşi notă a respectării principiului separaţiei puterilor în stat, respectiv a principiului independenţei judecătorilor este şi Decizia nr. 6/1992 a Curţii Constituţionale potrivit căreia un act normativ prin care se suspendă cursul judecăţii şi executarea silită a hotărârilor judecătoreşti definitive privind o anumită categorie de cauze este neconstituţională.

O altă garanţie a independenţei judecătorilor este cuprinsă în art. 125 din Constituţie prin care se dispune că judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, ei devenind din acel moment inamovibil (în acelaşi sens este redactat şi art. 2 din Legea nr. 303/2004). De asemenea, cariera judecătorilor, respectiv promovarea, transferarea şi sancţionarea lor se pot face numai prin intermediul Consiliului Superior al Magistraturii.

Contribuie la păstrarea independenţei judecătorilor şi faptul că aceştia nu pot îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior (art. 125 alin. 3 din Constituţie şi art. 5 din Legea nr. 303/2004). Acelaşi rol îl au şi celelalte interdicţii şi incompatibilităţi cuprinse în Legea nr. 303/2004 în capitolul II.

De asemenea constituie o garanţie a independenţei judecătorilor şi dispoziţiile art. 256 C.proc.civ. privind secretul deliberării.

2.4. Principiul înfăptuirii justiţiei în mod egal pentru toate părţile din proces

Acest principiu provine din dispoziţiile art. 4 alin. 2 şi art. 16 din Constituţie şi art. 2 alin. 1 şi art. 7 din Legea nr. 304/2004.Potrivit textelor de lege menţionate, în esenţă, cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, indiferent

de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.O concretizare a acestui principiu se regăseşte în cuprinsul art. 129 C.proc.civ. care consacră rolul activ al judecătorului

potrivit căruia acesta trebuie să vegheze pentru păstrarea echilibrului procesual între părţile din proces (vom dezvolta acestea în cuprinsul principiului rolului activ al judecătorului).

De asemenea regăsim elemente ale acestui principiu în diferite alte norme de drept, astfel:- art. 128 din Constituţie şi art. 14 din Legea nr. 304/2004 consacră dreptul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor

naţionale, precum şi cetăţenilor străini şi apatrizilor să se exprime şi să ia cunoştinţă de actele dosarului în limba lor maternă, prin folosirea unui interpret;

- OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, art. 21 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, art. 68 – 69 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, care cuprind dispoziţii referitoare la cazurile în care o persoană, datorită unor situaţii de natură economică sau socială, nu-şi poate exercita drepturile procesuale, caz în care se pot acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar şi a cauţiunilor sau se poate asigura apărarea şi asistenţa juridică gratuită printr-un avocat delegat de baroul de avocaţi.

2.5. Principiul dreptului de apărare

Şi acest principiu este unul reglementat în Constituţie în art. 24 care garantează dreptul la apărare al părţii, precum şi posibilitatea acesteia de a fi asistată de un avocat pe tot parcursul procesului, avocat ales sau numit din oficiu.

Conceptul de drept de apărare este primitor de două sensuri:- unul material (mai larg), care cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale ce asigură părţilor posibilitatea

de a-şi apăra interesele;- unul formal (mai restrâns), prin care se înţelege dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător.Realizarea dreptului de apărare prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor este asigurat de :- existenţa unui sistem de principii care stă la baza organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti precum: legalitatea,

egalitatea, gratuitatea, colegialitatea, publicitatea, etc.;- reglementarea instituţiei incompatibilităţii judecătorilor şi posibilitatea părţii de a cere recuzarea judecătorilor sau

strămutarea pricinii;- obligaţia judecătorului de a avea rol activ;- organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, cea care asigură părţilor parcurgerea a două grade de jurisdicţie, iar

pentru ca dreptul părţii să nu fie afectat în căile de atac îşi găseşte aplicarea principiul non reformatio in pejus;Dreptul de apărare se realizează şi prin intermediul unor dispoziţii procedurale, cum ar fi:- judecătorul nu poate hotărâ asupra unei pricini decât după citarea sau înfăţişarea părţii (art. 85 C.proc.civ.);

- posibilitatea părţii de a propune probe (art. 112, 115 şi 132 C.proc.civ.);- încunoştiinţarea reciprocă a părţilor asupra pretenţiilor şi apărărilor prin comunicarea copiei cererii de chemare în

judecată, a întâmpinării, a cererii reconvenţionale şi a celorlalte cereri accesorii şi incidentale din cadrul procesului civil (art. 114, 116, 52 alin. 3, 57 alin. 4 C.proc.civ., etc.)

- obligaţia preşedintelui instanţei de judecată de a da cuvântul părţilor (art. 128 C.proc.civ.);- posibilitatea preşedintelui de a încuviinţa probe şi după prima zi de înfăţişare (art. 138 C.proc.civ.);- posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise (art. 146 C.proc.civ.).O altă modalitate de realizare a dreptului de apărare este dată de posibilitatea părţii de a fi asistată de un avocat ales sau

numit din oficiu (este de subliniat faptul că în procesul civil apărarea prin avocat nu este obligatorie în nici o fază sau etapă a procesului, indiferent de calitatea părţii) sau de a beneficia de facilităţi privind plata taxelor judiciare de timbru şi a cauţiunii.

Această modalitate de a asigura dreptul de apărare se reflectă prin instituţia ajutorului public judiciar reglementat în OUG NR. 51 /2008.

Ajutorul public judiciar cuprinde mai multe componente:- apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.- ajutorul judiciar acordat pentru plata onorariului expertului, traducătorului sau interpretului,- ajutorul judiciar acordat pentru plata onorariului executorului judecătoresc,- acordarea de scutiri sau reduceri pentru plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar;Cererea de asistenţă judiciară se poate încuviinţa oricând în cursul judecăţii. Ea se formulează în scris şi se depune la

instanţa de judecată. În cuprinsul cererii se vor arăta obiectul şi natura procesului pentru care se solicită asistenţă judiciară, identitatea, domiciliul şi starea materială a petentului ţi a familiei sale, alăturându-se înscrisuri din care să rezulte veniturile precum şi obligaţiile de întreţinere şi de plată către alte persoane. Alături de cererea scrisă trebuie depusă o declaraţie pe proprie răspundere din care să rezulte dacă persoana a mai beneficiat de ajutor public judiciar în ultimele 12 luni şi sub ce formă.

Asupra cererii instanţa dispune prin încheiere dată în camera de consiliu, fără dezbateri, putând însă solicita însă lămuriri şi dovezi părţilor sau informaţii scrise autorităţilor competente. Încheierea este supusă numai căii de atac a cererii de reexaminare în termen de 5 zile de la comunicare. Calea de atac se soluţionează prin încheiere irevocabilă, în camera de consiliu, de către un alt complet de judecată.

Partea adversă poate oricând să aducă dovezi cu privire la starea materială adevărată a solicitantului şi să ceară revenirea asupra încheierii de încuviinţare a asistenţei judiciare. Dacă instanţa constată că cererea de asistenţă a fost făcută cu rea credinţă poate reveni asupra ei şi să oblige partea la plata sumelor de care a fost scutit şi la o amendă în cuantum de până la 5 ori suma de care a fost scutită. Şi asupra acestei cereri instanţa se pronunţă prin încheiere, dată în camera de consiliu, fără dezbateri, încheiere care poate fi atacată în aceleaşi condiţii ca cele arătate mai sus pentru încheierea prin care se admite cererea.

Dreptul la asistenţă judiciară se stinge prin moartea părţii sau îmbunătăţirea situaţiei sale financiare.Cheltuielile pentru care s-au acordat scutiri sau reduceri sunt puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta cade în pretenţii.

Dispozitivul hotărârii constituie titlu executoriu şi dacă este vorba de creanţe bugetare va fi comunicat din oficiu organelor competente.

2.6. Principiul publicităţii dezbaterilor

Procesul civil – cu excepţia deliberării - se desfăşoară în şedinţă publică, în prezenţa părţilor, dar şi a altor persoane care doresc să asiste la dezbateri.

Principiul publicităţii dezbaterilor este înscris în art. 127 din Constituţie, dar şi în art. 12 din Legea nr. 304/2004 care stipulează că şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel.

Acest principiu este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, precum şi a independenţei acestora.De altfel, acest principiu este reglementat şi în art. 121 C.proc.civ., care consacră aceeaşi regulă constituţională, dar o

expresie a sa o regăsim şi în art. 125 C.proc.civ. care dispune că înainte cu o oră de începerea şedinţei de judecată, prin dispoziţia preşedintelui completului se va afişa la uşa sălii de şedinţă o listă cu procesele ce se vor desfăşura în acea zi.

De la acest principiu există şi două excepţii:- şedinţa secretă, reglementată în art. 121 alin. 2 C.proc.civ., care se poate dispune de instanţă atunci când dezbaterea

publică a cauzei poate vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.14 Desfăşurarea procesului în şedinţă secretă, în totalitate sau în parte, se poate dispune fie la cererea unei dintre părţi fie se dispune din oficiu de instanţă. La şedinţa secretă pot participa părţile, apărătorii lor şi cel mult două persoane desemnate de către fiecare parte. Pronunţarea hotărârii se va face însă întotdeauna în şedinţă publică.

- şedinţa în camera de consiliu, care e reglementată disparat, pentru anumite instituţii în cuprinsul codului de procedură civilă, şi care se face de regulă fără citarea părţilor şi, în general, pentru probleme care nu vizează fondul cauzei ci incidente în cursul judecării procesului.15

14 Şedinţa secretă este utilizată cu o frecvenţă mai mare în cazurile de divorţ sau când este vorba de drepturi şi interese ale minorilor.15 A se vedea pentru exemplificare dispoziţiile art. 31 alin. 1, 77 alin. 3, 1441, 153, 257, 592, 594, 615 C.proc.civ.

2.7. Principiul oralităţii

Majoritatea sistemelor de drept reglementează o procedură civilă mixtă, adică atât scrisă cât şi orală. Aceasta este şi procedura reglementată în dreptul nostru procesual civil, consacrată la nivel de principiu în art. 127 C.proc.civ., care dispune că pricinile se dezbat oral, dacă legea nu dispune altfel.

Referiri la oralitate se regăsesc şi în alte articole din cadrul codului de procedură civilă, cum ar fi art. 29 – cererea de recuzare se poate face verbal sau în scris, art. 68 alin. 2 – dreptul de reprezentare poate fi dat şi verbal în şedinţă, art. 118 – pentru pârâtul care nu este reprezentat de avocat şi nu a depus întâmpinare instanţa trebuie să îi pună în vedere să prezinte oral excepţiile, dovezile şi toate mijloacele de apărare şi să le consemneze în încheiere, art. 128 – pentru dezbateri preşedintele este obligat să de cuvântul părţilor, etc.

Unele dispoziţii referitoare la oralitate sunt prevăzute în cod sub sancţiunea nulităţii. Astfel, preşedintele este obligat sub această sancţiune:

- să de cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral pretenţiile,- să discute regularitatea actelor de procedură,- să discute propunerile de probe ale părţilor,- să permită părţilor să formuleze concluzii orale.Avantajele principiului oralităţii sunt faptul că prin intermediul său se asigură publicitatea reală a cauzei,

contradictorialitatea efectivă, exercitarea dreptului de apărare şi exercitarea rolului activ al judecătorului.Un sistem pur oral ar avea însă şi dezavantaje, de aceea unele acte trebuie îndeplinite obligatoriu în scris, cum ar fi : cererea

de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, hotărârile instanţei, etc.De altfel, chiar şi susţinerile orale ale părţilor se consemnează la dosar în scris prin intermediul încheierilor de şedinţă. Tot

în scris se consemnează la dosar, deşi procedura se desfăşoară oral, răspunsurile la interogatoriu ale părţilor sau depoziţiile martorilor.

2.8. Principiul aflării adevărului

Este reglementat în Codul de procedură civilă, în mod expres în art. 129 alin. 5, care impune judecătorului să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului.

Acest principiu reprezintă cerinţa ca toate faptele să fie stabilite aşa cum s-au petrecut în realitate.16

Realizarea acestei cerinţe este subsumată existenţei instituţiilor procedurale adecvate, mai ales în ceea ce priveşte reglementarea sistemului probator.

Situaţia de fapt va putea fi stabilită în mod corect de către judecător numai dacă se respectă regulile procedurale referitoare la rolul activ al judecătorului, la libertatea acestuia de a aprecia probele administrate şi la respectarea dreptului de apărare al părţilor, cel care le asigură, printre altele, posibilitatea de a propune toate probele necesare cauzei.

2.9. Principiul nemijlocirii

Este consacrat în art. 169 alin. 1 C.proc.civ. şi obligă instanţa de judecată să cerceteze, în mod direct, toate elementele care pot duce la dezlegarea pricinii.

Judecătorul trebuie să stabilească faptele prin folosirea mijloacelor de probă ce vor fi administrate în mod nemijlocit de instanţă şi în faţa instanţei.

În anumite situaţii, expres prevăzute de lege, se admit derogări de la acest principiu, care sunt justificate de protejarea intereselor persoanelor care urmează a fi ascultate ca martori, de evitarea unor cheltuieli cu administrarea probelor, de urgenţa administrării unor probe, etc.

Aceste derogări sunt:- administrarea probei prin comisie rogatorie (art. 169 alin. 4),- administrarea probelor prin procedura asigurării dovezilor (art. 235 – 241 C.proc.civ.),- folosirea probelor administrate în faţa unei instanţe necompetente sau a probelor administrate într-un dosar perimat (art.

160 şi 254 alin. 2 C.proc.civ.),- păstrarea probelor administrate de către instanţa care a admis strămutarea şi folosirea lor în faţa instanţei la care a fost

strămutată judecarea cauzei (art. 40 alin. 4),- folosirea probelor de către instanţa de trimitere în cazul casării cu trimitere (art. 315 şi 313 C.proc.civ.).

2.10. Principiul continuităţii

16 A se vedea G.Kovacs, op. cit., p. 41

Acest principiu este consacrat expres pentru prima dată prin dispoziţiile Legii nr. 304/2004, în cuprinsul art. 11, care prevede expres că ” activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.”

Continuitatea reprezintă cerinţa ca judecata să se desfăşoare de la început până la pronunţarea hotărârii de acelaşi complet de judecată şi, dacă este posibil, într-o singură şedinţă.

Din nefericire soluţionarea cauzei într-o singură şedinţă este aproape imposibilă în condiţiile actuale ale codului de procedură civilă, însă continuitatea completului de judecată, datorită noilor reglementări în domeniu, este posibilă şi reprezintă regula în momentul de faţă în desfăşurarea oricărui proces civil.

Motivele obiective pentru care un judecător nu poate participa la judecată pot fi temporare, cum ar fi o cauză de boală când judecătorul este înlocuit în complet cu alt judecător ce este programat în completele de permanenţă, urmând ca la şedinţa următoare, în măsura în care cauza nu se soluţionează, să reintre în complet, dar pot fi şi definitive, când judecătorul nu mai face parte din acea instanţă datorită plecării din magistratură, pensionării, promovării la o altă instanţă sau decesului, şi când este înlocuit în mod definitiv în complet cu alt judecător.

Codul de procedură civilă nu sancţionează nerespectarea continuităţii decât în cazul în care judecătorii care au luat parte la dezbaterea în fond a cauzei nu sunt aceeaşi cu cei care pronunţă hotărârea. În acest singur caz sancţiunea constă în nulitatea hotărârii. În celelalte cazuri care se pot ivi nu pot exista decât cel mult sancţiuni disciplinare pentru judecători sau preşedintele de secţie.

2.11. Principiul rolului activ al judecătorului

Principala funcţie a judecătorului este de a judeca, de a soluţiona conflictul existent între părţi, însă până se ajunge la pronunţarea horărârii el are un rol semnificativ şi în desfăşurarea dezbaterilor.

De-a lungul timpului procesul civil s-a desfăşurat după două tipuri principale de proceduri, procedura acuzatorială şi procedura inchizitorială.

Procedura acuzatorială lăsa dezbaterile la diligenţa părţilor sau a celor care îi reprezentau, judecătorul rămânând neutru, el jucând doar rolul unui arbitru. În această procedură figura centrală este avocatul.

Procedura inchizitorială oferă judecătorului figura centrală, el fiind cel care conduce dezbaterile în vederea descoperirii adevărului.

În prezent, în procedura civilă românească, există un compromis între cele două proceduri, existând trăsături specifice ambelor.

Principiul rolului activ al judecătorului, izvorât din procedura inchizitorială, este reglementat în dispoziţiile art. 129 C.proc.civ., dar rezultă şi din alte articole din cuprinsul codului.

În ceea ce priveşte elementele cuprinse în art. 129 ele pot fi sintetizate astfel:- judecătorul este dator să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile pe care le au în cadrul procesului,- judecătorul este dator să stăruie în toate fazele procesului pentru soluţionarea amiabilă a cauzei,- judecătorul este dator să ceară explicaţii orale sau scrise părţilor, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept a

cererilor lor,- judecătorul este dator să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate

în cerere sau în întâmpinare, - judecătorul poate ordona administrarea oricăror probe pe care le consideră necesare, chiar şi împotriva voinţei părţilor,

pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, stabilirea corectă a stării de fapt şi implicit aplicarea corectă a legii,- ei sunt datori să hotărască numai asupra obiectului cererii dedus judecăţii.Aşa cum am indicat mai sus, în afara acestui text de lege, în cod mai există dispoziţii care reflectă rolul activ al

judecătorului, cum ar fi: obligativitatea judecătorului de a da calificarea corectă a cererilor formulate de părţi, în raport de conţinutul acestora şi nu după denumirea dată de părţi (art. 84 C.proc.civ.), conducerea dezbaterilor, poliţia şedinţei de judecată, invocarea din oficiu a încălcării normelor imperative, etc.

2.12. Principiul contradictorialităţii

Îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării litigiului.

Procesul civil, exceptând procedura necontencioasă, este contradictoriu prin natura sa întrucât el presupune existenţa cel puţin a unui reclamant şi a unui pârât.

Deşi nu este exprimat într-o formă directă, explicită, principiul contradictorialităţii se deduce din mai multe dispoziţii legale:

- prin cererea de chemare în judecată şi întâmpinare părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările, precum şi probele;

- judecătorul nu poate hotărâ asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţii;- preşedintele completului de judecată este obligat să dea cuvântul părţilor, dacă este nevoie şi în replică;- încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică după ce părţile se pronunţă asupra admisibilităţii lor;- hotărârile judecătoreşti se comunică dacă termenul de apel sau de recurs curge de la comunicare, pentru ca părţile să le

poată examina şi să decidă în cunoştinţă de cauză dacă atacă hotărârea sau nu.Aşadar, contradictorialitatea reprezintă motorul oricărui proces civil.În unele cazuri, justificate de urgenţă sau de eficienţă a măsurilor, legea îngăduie, ca provizoriu, contradictorialitatea să fie

înlăturată. Ca exemple putem aminti : asigurarea dovezilor, sechestrul asigurator, ordonanţa preşedinţială, etc. Ulterior desfăşurării primei etape însă, în toate căile de atac, contradictorialitatea este restabilită, judecata făcându-se cu citarea părţilor.

2.13. Principiul disponibilităţii

Deşi am decis să îl tratăm ultimul, acest principiu este corolarul procesului civil. El diferenţiază esenţial procesul civil faţă de procesul penal, acesta din urmă fiind guvernat de principiul oficialităţii. Aflându-ne însă de data aceasta pe domeniul dreptului privat, părţile sunt cele care pot dispune, în limite destul de largi, de soarta procesului pe care l-au pornit sau în care au fost atrase.

În mod ciudat, pentru că el este corolarul procesului civil, acest principiu nu este reglementat expres în nici o dispoziţie legală însă el se regăseşte în foarte multe articole din codul de procedură civilă.

În conţinutul său găsim următoarele drepturi:a. dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil.În consecinţă titularului dreptului subiectiv civil sau al interesului ocrotit de lege, care a fost nesocotit sau încălcat, este cel

care va decide dacă porneşte procesul civil sau nu.De la această regulă există şi excepţii. Astfel, în art. 45 C.proc.civ. legea recunoaşte şi procurorului dreptul de a porni

acţiunea civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor minorilor, interzişilor şi dispăruţilor sau în alte cazuri expres prevăzute de lege. Tot pentru apărarea drepturilor minorilor este prevăzut dreptul autorităţii tutelare de a introduce anumite categorii de acţiuni sau a direcţiilor judeţene pentru protecţia drepturilor copilului. Sesizarea instanţei, în cazul punerii sub interdicţie se poate realiza de orice persoană care are cunoştinţă de un astfel de caz.

Legea dispune în anumite cazuri chiar pornirea acţiunii civile din oficiu, de către instanţă, cum este în cadrul procesului penal în care acţiunea civilă se porneşte din oficiu dacă partea vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă sau în cadrul procesului de divorţ unde instanţa este datoare să se pronunţe cu privire la încredinţarea copiilor minori sau stabilirea pensiei de întreţinere, chiar în lipsa unor astfel de cereri din partea părţilor din proces.

b. dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărăriiÎn procesul civil reclamantul este cel care investeşte instanţa prin cererea de chemare în judecată. Prin această cerere el

fixează cadrul procesual, respectiv persoanele între care se va desfăşura procesul (pârâţii) şi obiectul procesului, adică ceea ce este supus judecăţii.

Prin întâmpinare pârâtul fixează limitele apărării sale.Cadrul procesual astfel determinat de reclamant şi pârât nu mai poate fi schimbat de instanţa de judecată. Aceasta poate cel

mult să pună în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual sau a completării cererii de chemare în judecată, decizia aparţinând însă în aceste domenii exclusiv părţilor din proces. Ceea ce poate totuşi statua instanţa, fără acordul părţilor, este temeiul juridic al cererii, ea ne fiind ţinută de cel indicat de reclamant, ci de cel care rezultă din starea de fapt prezentată în motivarea cererii de chemare în judecată.

c. dreptul de dispoziţie al părţilor În acest sens părţile din proces pot să dispună, în limitele legale, pe tot parcursul procesului de drepturile lor. Astfel, reclamantul poate renunţa la acţiune pe tot parcursul judecăţii în faţa instanţei de fond, până când încep dezbaterile.

După acest moment renunţarea se poate face numai cu acordul celeilalte părţi. Reclamantul poate însă să renunţe oricând la chiar dreptul dedus judecăţii.

Pârâtul, la rândul său, poate achiesa la pretenţiile reclamantului.De asemenea, pe tot parcursul procesului părţile pot tranzacţiona cu privire la obiectul litigiului total sau parţial. Aceste drepturi de dispoziţie ale părţilor există chiar dacă procesul a fost pornit de altă persoană, căreia legea îi recunoaşte

legitimare procesuală activă, în numele titularului dreptului (cum ar fi procurorul).În unele cazuri, instanţa nu va putea să ia act de renunţare decât în condiţii speciale, cum este cazul pensiei de întreţinere,

sau nu va putea să ia act deloc, cum este cazul stabilirii de paternitate, etc. De asemenea instanţa va continua judecata ori de câte ori va constata că prin actele de dispoziţie ale părţilor se urmăreşte eludarea unor norme imperative sau fraudarea drepturilor altor părţi.

d. dreptul de a ataca sau nu hotărârea judecătorească şi de a stărui sau nu în calea de atac promovatăAtunci când consideră necesar, oricare parte din proces poate ataca hotărârea judecătorească pronunţată în cauză. Ea poate

însă şi să nu îşi exercite acest drept şi să achieseze tacit – prin executarea obligaţiei ce i-a fost impusă – sau expres la hotărârea pronunţată (prin renunaţarea la calea de atac deja promovată).

e. dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreşti

În măsura în care partea obligată prin hotărârea judecătorească nu îşi execută de bună voie debitul cel care a câştigat procesul poate porni a doua fază a procesului civil, respectiv poate face cerere pentru executarea silită a hotărârii.

Uneori, după darea hotărârii, cum este cazul pensiei de întreţinere, dacă există dispoziţie expresă, instanţa poate şi trebuie, din oficiu să păşească la executarea silită, în exemplul dat prin intermediul popririi.

De asemenea trebuie să menţionăm că procurorul poate solicita începerea urmăririi penale, peste disponibilitatea părţii, în cazurile în care poate şi porni acţiunea civilă.

CAPITOLUL III

ACŢIUNEA CIVILĂ

SECŢIUNEA INOŢIUNI GENERALE

Definiţie = ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege.17

Din definiţia dreptului subiectiv civil rezultă că unul din elementele sale esenţiale îl constituie posibilitatea de a recurge la forţa coercitivă a statului, iar recurgerea la această forţă coercitivă se face prin intermediul acţiunii civile.

Fie că acţiunea este privită în sens obiectiv (mijloc de apărare a dreptului subiectiv) ori în sens subiectiv (dreptul subiectiv procesual al titularului de a urmări realizarea) trebuie reţinut că :

a) acţiunea trebuie concepută în legătură cu protecţia dreptului subiectiv civil (sau a intereselor ocrotite de lege) de care însă este distinctă;

b) acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală;c) acţiunea este uniformă – adică cuprinde aceleaşi mijloace procesuale indiferent de dreptul care se valorifică;d) în momentul în care titularul dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de lege apelează la acţiune, ea se

individualizează şi devine proces.Elementul de legătură între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă îl reprezintă dreptul la acţiune.Dreptul la acţiune constituie deci o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanţie a realizării sale.Faţă de conţinutul dreptului la acţiune se impun câteva precizări:a) drepturile ce intră în componenţa dreptului la acţiune se concretizează în acte de procedură care se fac potrivit regulilor

de procedură;b) în dreptul la acţiune se include şi dreptul de a cere executarea silită, fără această includere dreptul la acţiune fiind

incomplet şi lipsit de eficienţă;c) dreptul la acţiune nu se stinge în întregul său prin intervenirea prescripţiei. Se stinge doar dreptul de a obţine

condamnarea pârâtului şi executarea silită.d) dreptul la acţiune se naşte în momentul în care este încălcat dreptul subiectiv. Pentru a pune în mişcare acţiunea civilă

este nevoie de intervenţia titularului dreptului, de interesul său de a acţiona.

17 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 250

SECŢIUNEA IIELEMENTELE ACŢIUNII CIVILE

Orice acţiune civilă, indiferent de dreptul subiectiv ce se vrea ocrotit, are aceleaşi trei elemente care sunt: - părţile, - obiectul - cauza.

2.1. Părţile Întrucât acţiunea este legată de dreptul subiectiv ea nu poate fi concepută fără existenţa a cel puţin două persoane fizice sau

juridice (titularul dreptului şi cel care i se opune).Denumirea lor generică este de părţi, dar ele primesc şi denumiri particulare în funcţie de etapa procesuală în care ne aflăm.Astfel, în faţa primei instanţe, când ne aflăm la momentul soluţionării cererii de chemare în judecată părţile poartă

denumirea de reclamant – cel care introduce cererea de chemare în judecată - şi pârât – cel care este chemat în judecată. În calea de atac a apelului, cel care o promovează primeşte denumirea de apelant, cealaltă parte fiind denumită intimat, iar

în recurs potrivit aceluiaşi mecanism recurent şi intimat. În căile de retractare principiul este acelaşi şi vom avea contestator şi intimat (în contestaţia în anulare), revizuent şi intimat

(în cadrul revizuirii).În faza executării silite părţile vor primi denumirea de creditor şi debitor.Legat de părţi, ca primul element al oricărei acţiuni civile, trebuie făcute două precizări:- vorbind de părţi, avem în vedere persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus judecăţii şi nu de reprezentanţii lor

legali sau convenţionali.Sunt părţi însă şi persoanele sau organele cărora legea le recunoaşte legitimarea procesuală activă (procuror, autoritate

tutelară, etc.).- părţilor legate iniţial prin acţiune li se pot adăuga şi terţe persoane care intră în proces din proprie iniţiativă sau la cererea

părţilor iniţiale şi care sunt denumite generic terţi. Vom dezvolta această instituţie în capitolul destinat participanţilor la procesul civil.

2.2. ObiectulIndiferent de obiectul dreptului subiectiv civil (a da, a face sau a nu face) acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia

acestui drept.Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi protecţia unor interese atunci când legea prevede expres că aceste interese sunt

ocrotite special şi separat. În momentul în care se ajunge la acţiune ea se individualizează, devine proces, iar obiectul procesului îl constituie ceea ce

părţile consideră că trebuie dedus judecăţii, deci acţiunea aduce în discuţie o problemă de fapt şi una de drept.Obiectul acţiunii civile se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit.

Exemple:Cererea de chemare în judecată poate avea ca obiect restituire unui împrumut, rezilierea unui contract, desfacerea

căsătoriei, plata unei pensii de întreţinere, etc;Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării unor norme de drept procesual sau de drept material ;Măsurile asiguratorii au ca obiect indisponibilizarea şi conservarea unor bunuri;Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa anterioară.Obiectul acţiunii trebuie să fie licit (adică în concordanţă cu legea), posibil şi determinat. Aceste condiţii se referă la

obiectul fiecărui mijloc procesual cuprins în acţiune.Determinarea obiectului acţiunii se face prin cererea de chemare în judecată, prin petiţiile formulate de reclamant. La prima

zi de înfăţişare instanţa va putea acorda un termen reclamantului pentru întregirea sau modificarea obiectului cererii de chemare în judecată. După acest termen nu se va mai putea face nici o altă modificare, instanţa fiind datoare să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut. După cum vom vedea în partea destinată judecăţii, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut (minus petita) asupra unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita) sau acordarea a mai mult decât s-a cerut (plus petita) pot constitui motive de apel, de recurs sau de revizuire ori temei pentru cereri de completare a hotărârii ca în cazul minus petita.

2.3. CauzaCauza acţiunii o reprezintă scopul către care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă sau se apără.18

Cauza acţiunii (causa petendi) nu este acelaşi lucru cu cauza raportului juridic (causa debendi).Altfel spus, cauza dreptului constituie cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a acţiunii în totalitatea ei.Exemplu: În cadrul oricărei acţiuni în revendicare cauza acţiunii o reprezintă deţinerea abuzivă a bunului de către o altă persoană

decât cel care se pretinde titular al dreptului de proprietate.Cauza cererii de chemare în judecată diferă însă de la o acţiune în revendicare la alta ea putând să derive dintr-un contract,

dintr-o uzucapiune, din succesiune, etc. Cauza cererii de chemare în judecată (temeiul juridic) poate fi pusă în discuţia părţilor de instanţă şi interesează instituţia

puterii lucrului judecat şi a litispendenţei, nu cauza acţiunii.Cauza acţiunii şi a cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească trei condiţii :1. Să existe. Această condiţie se îndeplineşte, de regulă, pentru că nimeni nu se adresează justiţiei fără un scop. Ceea ce

poate lipsi este cauza dreptului subiectiv însă acest element se verifică în cursul procesului civil.2. Să fie reală. Pornirea acţiunii să fie determinată de scopul ce se urmăreşte prin orice hotărâre judecătorească, respectiv aflarea

adevărului judiciar. Această condiţie este necesară pentru că realitatea poate fi disimulată, iar introducerea acţiunii să urmărească un cu totul alt scop (de exemplu revendicarea unui bun pentru a-l scoate de sub urmărire).

3. Să fie licită şi morală, adică să fie în concordanţă cu legea şi morala. În cazul în care cauza dreptului subiectiv este ilicită şi imorală cauza acţiunii este la fel .

SECŢIUNEA IIICONDIŢIILE DE EXERCIŢIU ALE ACŢIUNII CIVILE Exerciţiul acţiunii civile este liber pentru că, aşa cum s-a arătat de nenumărate ori în literatura de specialitate, exercitarea

acţiunii civile nu este supusă nici unor garanţii sau autorizări prealabile şi nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru faptul că a invocat pretenţii nejustificate.19

Acţiunea însă este facultativă, iar pentru a o pune în mişcare este nevoie de voinţă.Odată ce voinţa există trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii:- afirmarea unui drept, - existenţa unui interes,- capacitate procesuală,- calitate procesuală. În cele ce urmează vom analiza pe scurt fiecare dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile.

3.1. Afirmarea unui drept

Prin afirmarea existenţei unui drept, ne referim la dreptul subiectiv civil ce se cere a fi protejat, în această categorie intrând şi interesul.

Verificarea în fapt a existenţei dreptului se face tocmai pe calea acţiunii, hotărârea judecătorească fiind cea care va stabili existenţa sau inexistenţa dreptului ori interesului.

Dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a se bucura de protecţie juridică trebuie să îndeplinească anumite condiţii:a) să fie recunoscut şi ocrotit de lege;b) să fie exercitat în limitele sale externe (de ordin material şi juridic) şi interne (numai potrivit scopului său economic şi

social pentru care a fost recunoscut de lege).c) să fie exercitat cu bună credinţă;d) să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive. Această condiţie trebuie îndeplinită numai

când se solicită realizarea dreptului.Art.110 C.proc.civ., constituie o excepţie de la actualitatea dreptului, permiţând introducerea acţiunii şi înaintea îndeplinirii

termenului dar cu punerea în executare a hotărârii la termen. Această excepţie nu se aplică însă decât în cazurile expres prevăzute în textul de lege menţionat, respectiv când este vorba de predarea unui imobil la împlinirea termenului de locaţiune, executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau altei prestaţii periodice şi executarea la termen a oricărei obligaţii atunci când prin cerere se solicită a se constata că reclamantul ar suferi o pagubă însemnată dacă ar aştepta ajungerea la termen a obligaţiei. De altfel, acest din urmă caz este doar în căderea preşedintelui instanţei.

Sancţiunea în cazul lipsei dreptului se pronunţă după dezbateri contradictorii şi constă în respingerea acţiunii.

18 E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Ed. Institutul de Arte Grafice ” Lupta ” N. Stroilă, Bucureşti, 1932, p. 195 - 196 19 A se vedea E. Herovanu, op. cit., p. 130, 143 – 144 şi V.M. Ciobanu, op. cit., p. 265 autorii citaţi în nota de subsol nr. 74.

Acţiunea poate fi respinsă şi ca prematur introdusă, fără a se intra în cercetarea fondului, atunci când dreptul nu este actual. Reclamantul va putea reitera cererea când s-a împlinit termenul sau condiţia. Excepţia prematurităţii trebuie ridicată de pârât, el fiind cel lezat.

3.2. Existenţa unui interes Pentru promovarea unei acţiuni nu este suficient să afirmi existenţa unui drept ci trebuie să justifici şi interesul, folosul

practic urmărit.Aceasta este o cerinţă de bun simţ materializată în maxima “pas d` interet, pas d` action”. Este o condiţie care descurajează

procesomanii sau aşa numiţii “amanţi ai dreptului”.20

Interesul poate fi material, când se urmăreşte obţinerea unui folos de ordin patrimonial sau moral, când se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii sufleteşti.

Condiţia interesului trebuie să existe în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii.Interesul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:a) să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legeab) să fie personal, adică folosul practic să-l vizeze pe cel ce recurge la forma procedurală şi nu pe adversarul său. Şi în cazul

în care acţionează alte persoane sau organe în locul titularului dreptului (procuror, sindicate, autoritatea tutelară) folosul se răsfrânge întotdeauna asupra titularului dreptului;

c) să fie născut şi actual, în sensul că cel care acţionează, în cazul abţinerii, s-ar expune unui prejudiciu. Dacă dreptul este actual şi interesul este actual.

Se poate însă ca dreptul să nu fie actual (aşa cum am văzut în cazurile cuprinse în art.110 sau la procedura asigurării dovezilor), dar interesul să fie actual

Sancţiunea lipsei interesului sau a lipsei unei cerinţe a interesului este respingerea acţiunii.Invocarea lipsei interesului se face pe calea excepţiei. Excepţia poate fi invocată de partea adversă sau de procuror ori

instanţă din oficiu.

3.3. Capacitatea procesuală

Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile Vom analiza deci: - capacitatea procesuală de folosinţă

- capacitatea procesuală de exerciţiu

A. Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual.21

Art. 41 alin.1 C.proc.civ. dispune că - “ orice persoană care are folosinţa dreptului civil poate fi parte în judecată”.Aşa fiind persoanele fizice au capacitate procesuală de folosinţă de la naştere şi până la moarte (cu îngrădirile prevăzute de

lege şi studiate la capacitatea de folosinţă a persoanei fizice), iar persoanele juridice de la data înfiinţării lor prin înregistrare, act de dispoziţie de înfiinţare, recunoaştere, autorizare, etc. şi până la încetarea persoanei juridice.

Şi pe plan procesual se aplică principiul specialităţii capacităţii de folosinţă în cazul persoanei juridice.

B. Capacitate procesuală de exerciţiu

Capacitatea procesuală de exerciţiu este acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane, care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie, exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind obligaţiile procesuale, aşa numita capacitate de a sta în judecată.22

Art. 42 C.proc.civ. este cel care face referire la capacitatea procesuală de exerciţiu şi stipulează că persoanele care nu au exerciţiul drepturilor nu pot sta în judecată decât: reprezentate, asistate ori autorizate.

Căror persoane li se aplică aceste dispoziţii:

a) reprezentarea apare în cazul persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii sub 14 ani, persoanele puse sub interdicţie).

Acestea stau în proces prin reprezentanţi: părinţi, tutore, curator.Art. 44 C.proc.civ. cuprinde o normă de protecţie specială, atât pentru persoana fizică cât şi pentru persoana juridică.

Astfel, persoanei fizice lipsite de capacitate de exerciţiu şi care nu are un reprezentant legal i se va numi un curator special care să o reprezinte, până la numirea reprezentantului legal. Numirea acestui curator este obligatorie când există contrarietate de interese

20 Pentru mai multe detalii vezi V.M. Ciobanu, op. cit., p. 270 şi autorii acolo citaţi.21 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 27322 Idem p. 275

între reprezentat şi reprezentant (cum s-ar putea întâmpla în cazul în care minorul sub 14 ani şi unul dintre părinţii săi participă la un proces ce are ca obiect partajarea masei succesorale rămase după părintele care a decedat).

Pentru persoana juridică instanţa este datoare să numească un curator special atunci când aceasta are calitatea de pârâtă şi nu are în acel moment un reprezentant legal.

Numirea acestor curatori speciali se face de instanţa competentă să judece cererea de chemare în judecată, iar ei acţionează numai până când se vor numi reprezentanţii legali ai persoanei fizice sau juridice în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.

b) asistarea apare în cazul persoanele fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14-18 ani).Aceştia sunt citaţi şi stau personal în proces, dar asistaţi de părinte sau tutore care semnează actele alături de aceştia şi sunt

citaţi la rândul lor în proces.Prin excepţie, în litigiile care au ca obiect raporturi de muncă, se citează numai minorul personal pentru că minorul poate

încheia personal contract de muncă, pentru acest act având capacitate de exerciţiu deplină.Dispoziţiile art. 44 alin.1 C.proc.civ., privind numirea curatorului special, sunt aplicabile şi persoanelor cu capacitate de

exerciţiu restrânsă.

c) autorizarea intervine în cazul actelor de dispoziţie făcute de reprezentantul legal sau ocrotitorul legal al minorului fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu.

Exemplu: renunţarea la judecată sau la un drept subiectiv, renunţarea la o cale de atac sau retragerea ei, achiesarea, tranzacţia.

În aceste cazuri este necesară autorizarea organului competent, de regulă autoritatea tutelară. În unele cazuri actele de dispoziţie nu se pot face nici cu autorizare, cum ar fi renunţarea la drept sau renunţarea la judecată în cazul unei cereri de chemare în judecată care are ca obiect stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, deoarece la acest drept al copilului nu poate să renunţe nici reprezentantul legal şi nici autoritatea tutelară.

Persoanele juridice îşi exercită capacitatea procesuală de exerciţiu prin organele lor sau prin alte persoane împuternicite de acele organe.

C. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale.

Actele procesuale sunt lovite de nulitate absolută când persoana nu are capacitate procesuală de folosinţă. Fiind vorba de o nulitate absolută ea poate fi invocată oricând în cursul procesului şi de oricare dintre părţi, de procuror, dacă participă la judecată şi de instanţă din oficiu.

Actele procesuale sunt anulabile, adică lovite de nulitate relativă, când sunt făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu. Potrivit art. 43 alin. 1 C.proc.civ. lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată în orice stare a pricinii, însă potrivit alin. 2 teza a II-a a aceluiaşi articol reprezentantul incapabilului poate confirma toate sau numai o parte din actele îndeplinite în lipsa sa.

Instanţa poate acorda un termen pentru complinirea lipsurilor vizând capacitatea procesuală de exerciţiu, iar dacă nici la termenul acordat acestea nu sunt îndeplinite va anula cererea.

3.4. Calitatea procesuală

În afară de capacitate trebuie justificată şi îndreptăţirea de a figura în proces, respectiv calitate procesuală ca reclamant sau pârât.23

Calitatea cerută pentru a exercita acţiunea în justiţie aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv civil. Aceasta este regula.

Atunci când legiuitorul a dorit, a recunoscut expres calitatea procesuală activă şi altor persoane care legitimează un interes.Exemple :- procurorul în condiţiile art. 45 C.proc.civ. sau a altor legi speciale,- sindicatul pentru drepturile sindicale ale membrilor săi, - autoritatea tutelară şi direcţiile judeţene pentru protectia drepturilor copiilor în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor şi

intereselor copiilor,- asociaţiile pentru protecţia consumatorilor în cazul în care sunt puse în discuţie drepturi ale persoanei privite în calitate

de consumator. Reclamantul fiind cel ce porneşte acţiunea va trebui să justifice atât calitatea procesuală activă cât şi calitatea procesuală

pasivă a pârâtului.Prin obligarea reclamantului, conform art.112 C.proc.civ., de a indica obiectul cererii precum şi motivele de fapt şi de drept

pe care se întemeiază aceasta se verifică de către instanţă calitatea procesuală activă şi pasivă.

23 Pentru mai multe detalii privind opiniile exprimate în literatura juridică cu privire la definirea calităţii procesuale vezi V.M. Ciobanu, op. cit., p. 280 - 284

Această verificare se face, de regulă, înainte de începerea dezbaterilor. Doar în cauzele care au ca obiect drepturi reale, cum ar fi o acţiune în revendicare, verificarea calităţii procesuale a părţilor se face cu ocazia dezbaterilor, pentru că în acest caz este necesară administrarea aceluiaşi probatoriu ca să aflăm dacă reclamantul este titularul dreptului de proprietate, adică are calitate procesuală activă, sau dacă pârâtul este cel care deţine abuziv bunul, adică are calitate procesuală pasivă.

Codul de procedură civilă, în art. 112 distinge între calitatea procesuală a părţii, element subiectiv al acţiunii civile care se defineşte prin nume, domiciliu sau reşedinţă şi calitatea de reprezentant adică calitatea juridică.

Lipsa calităţii procesuale este o excepţie de fond şi se sancţionează cu respingerea cererii.Lipsa calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură şi se sancţionează cu anularea cererii.

3.5. Transmisiunea calităţii procesuale.

În timpul procesului poate avea loc o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive prin transmiterea drepturilor şi obligaţiilor ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii.

Transmisiunea poate fi legală sau convenţională.

a. Transmisiunea legală

Pentru persoanele fizice transmisiunea legală se face, de regulă, pe calea succesiunii. Atunci când o parte din proces, reclamantul sau pârâtul, decedează în cauză sunt introduşi moştenitorii.

Există însă şi cazuri în care această transmisiune nu operează. De exemplu în cazul unui proces de divorţ, dacă unul dintre soţi decedează nu se produce o transmisiune a calităţii procesuale către moştenitori, ci se ia act, prin hotărâre, de faptul că a încetat căsătoria prin moartea unuia dintre soţi. De asemenea în cazul acţiunilor ce vizează starea civilă a unei persoane – stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată, tăgada paternităţii, stabilirea de paternitate, etc. – calitatea procesuală nu se transmite către moştenitori (aceştia nu pot deveni ei mamă sau tată) însă acţiunea poate fi continuată de către ei.

Pentru persoanele juridice transmisiunea legală se face pe calea reorganizării (comasare, fuziune, absorbţie, divizare totală sau parţială).

b. Transmisiunea convenţională

Intervine în baza unei înţelegeri între părţi şi terţi : vânzare, donaţie, cesiune de creanţă, preluarea datoriei (cu acordul creditorului).

Cel ce dobândeşte calitate procesuală în urma transmisiunii preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment.

c. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie de partea interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului, iar în caz de admitere se respinge acţiunea, calea de atac, etc.

Când pentru analizarea excepţiei aceasta s-a unit cu fondul, iar instanţa constată că dreptul există, dar acţiunea este pornită de o persoană fără calitate, va respinge acţiunea nu ca nefondată ci ca introdusă de o persoană fără calitate.

Procesul va putea fi redeschis de titularul dreptului.Când acţiunea s-a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o nouă acţiune împotriva

persoanei ce are calitate.În cazul acţiunilor reale pârâtul poate până la prima zi de înfăţişare să arate titularul dreptului, iar dacă acesta recunoaşte

susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte el va lua locul pârâtului. Când cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau tăgăduieşte va deveni intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă.

SECŢIUNEA IVCLASIFICAREA ACŢIUNILOR CIVILE

Acţiunile civile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. În continuare vom face referire la cele mai cunoscute şi consacrate.

4.1. În funcţie de scopul material urmărit de reclamant avem:- acţiuni în realizarea dreptului, - acţiuni în constarea dreptului,

- acţiuni în constituire de drepturi

1. Acţiunile în realizarea dreptului Ele mai sunt numite şi în adjudecare, în condamnare sau în executare.= acele acţiuni prin care reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la

respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubirile pentru prejudiciul suferit.24

Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni constituie titluri executorii.Art.109 C.proc.civ. este cel care consacră acest tip de acţiuni. Ele sunt cele mai frecvente acţiuni întâlnite în procesele

civile. Ca exemplu: acţiuni în revendicare, acţiuni în pretenţii, acţiuni de evacuare, de reziliere sau de rezoluţiune, de tulburare de posesie, etc.

2. Acţiunile în constatarea dreptului

Numite şi în recunoaşterea dreptului sau în confirmare.Sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui

drept al pârâtului împotriva sa.25

Aceste acţiuni sunt reglementate generic în art. 111 C.proc.civ., dispoziţie care a fost introdusă în codul de procedură civilă numai în anul 1948.

Art. 111 are în vedere cererile pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept şi nu a unei situaţii de fapt. Pentru situaţiile de fapt avem procedura asigurării dovezilor.

Hotărârile pronunţate în aceste acţiuni nu constituie titluri executorii (cu excepţia cazurilor în care s-au acordat cheltuieli de judecată).

Judecata se face după procedura contencioasă.Tot din cuprinsul art.111 rezultă că acţiunea în constatare are un caracter subsidiar întrucât nu se poate promova dacă

există posibilitatea realizării dreptului.Pentru introducerea acestei acţiuni este necesar ca reclamantul să dovedească un interes.Acţiunile în constare se clasifică la rândul lor în:- acţiuni pozitive – prin care se constată existenţa unui raport juridic,- acţiuni negative - prin care se constată inexistenţa unui raport juridic,Aceleaşi acţiuni în constatare au mai fost clasificate în literatura juridică26 şi în: - acţiuni declaratorii, - acţiuni interogatorii,- acţiuni provocatoriiAcţiunile declaratorii sunt acele acţiuni prin care se solicită instanţei să constate existenţa sau inexistenţa unui raport

juridic.27

Exemple: - constatarea realităţii voinţei exprimate într-un act juridic, - interpretarea unei clauze îndoielnice dintr-un contract ,- constatarea caracterului ilicit sau imoral al condiţiei impuse printr-un legat.Acţiuni intrerogatorii sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului, în mod preventiv, chemă în judecată o persoană care

ar putea eventual să-i conteste dreptului, pentru a răspunde dacă recunoaşte sau nu dreptul.28 Exemplu: moştenitori legali care pornesc acţiunea împotriva legatarului universal pentru a-l obliga să exhibe testamentul.Acţiuni provocatorii sunt acele acţiuni prin care prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea

sau actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său.29

Exemplu: acţiunea de pensie pentru a provoca acţiunea în tăgada paternităţii.

3. Acţiunile în constituire de drepturi Numite şi în transformare.Sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă în vederea creări

unor situaţii juridice noi.30

Ele tind la schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi la crearea unor raporturi juridice noi.Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor.Exemple:. divorţul, desfacerea adopţiei, punerea sub interdicţie.

24 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 241 - 24225 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 29226 E. Herovanu, op. cit., p. 160-162, I. Stoenescu, S. Zilberstein op. cit., p. 246-24927 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 29628 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 24829 Idem, p. 248-24930 E Herovanu, op. cit., p. 262

În mod excepţional aceste acţiuni pot produce şi efecte retroactive: în cazul desfiinţării căsătoriei, a stabilirii filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tatăl din afara căsătoriei, tăgada paternităţii, declararea morţii, etc.

Sunt calificate acţiuni în constatare şi cele prin care se tinde la transformarea antecontractului într-un contract de vânzare cumpărare.

4.2. În funcţie de natura dreptului ce se valorifică prin acţiune avem:- acţiuni personale,- acţiuni reale,- acţiuni mixte.31

Această clasificare vizează numai acţiunile prin care se valorifică un drept de creanţă, un drept real sau un drept real şi unul de creanţă, rămânând în afară categorii importante, cum ar fi de exemplu acţiunile ce vizează starea şi capacitatea persoanelor.

Dacă ne raportăm nu numai la natura dreptului (drept real sau drept de creanţă) ci şi la obiectul dreptului subiectiv (bun mobil sau bun imobil) rezultă o clasificare mai complexă în: acţiuni personale mobiliare, acţiuni personale imobiliare, acţiuni reale mobiliare şi acţiuni reale imobiliare.

La rândul lor acţiunile reale imobiliare se subclasifică în acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.32

1. Acţiunile personale Sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept personal de creanţă.33

Numărul acestor acţiuni este nelimitat pentru că şi drepturile de creanţă sunt nelimitate.Acţiunile personale sunt mobiliare atunci când dreptul personal are ca obiect un bun mobil prin natura sa, prin determinarea

legii şi prin anticipaţieExemple: plata unei sume de bani, obligaţia de a face sau a nu face, etc.Acţiunile personale sunt imobiliare atunci când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa, prin

destinaţie, prin obiectul la care se aplică.Exemple: acţiunea proprietarului pentru plata chiriei, pentru evacuare, revocarea unei donaţii, grăniţuirea, etc.

2. Acţiunile reale. Sunt acele acţiuni prin care se valorifică un drept real.34 Numărul acţiunilor reale este limitat pentru că şi drepturile reale

sunt limitate ca număr.Exemple: acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie, etc.Acţiunile reale sunt mobiliare când dreptul real valorificat prin acţiune are ca obiect un bun mobil.Acţiunile reale sunt imobiliare când dreptul real valorificat are ca obiect un bun imobil (ex. acţiunea în revendicare

imobiliară)Aceste acţiuni reale se subclasifică în petitorii sau posesorii după cum apără dreptul de proprietate sau posesia.

3.Acţiunile mixte Sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real. Acestea pot fi promovate numai în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se găsesc într-un

raport de conexitate.35

Această clasificare după natura dreptului prezintă interes sub raportul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei.

În ce priveşte calitatea procesuală În cazul acţiunilor personale titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv.În acţiunile reale titularul dreptului exercită acţiunea împotriva deţinătorului bunului.În acţiunile mixte situaţia este aceeaşi ca şi în cele reale.În ce priveşte competenţa teritorială Acţiunile personale se introduc ca regulă la domiciliului pârâtului.Excepţie – acţiunile personale imobiliare la care competenţa teritorială este alternativă.Acţiunile reale merg după aceeaşi regulă cu excepţia acţiunilor reale imobiliare, caz în care instanţa competentă este cea de

la locul situării imobilului.Acţiunile mixte vor avea o competenţă alternativă.În ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune Acţiunile personale se prescriu în termen de 3 ani.Acţiunile reale nu se supun prescripţiei reglementate prin Decretul nr. 167/1958, ele fiind în principiu imprescriptibile.

31 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 249-25232 Idem, p. 252-25533 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 29834 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 29935 E Herovanu, op. cit., p. 247

Există însă pe lângă acţiuni reale imprescriptibile extinctiv (acţiunea în revendicare), acţiuni reale prescriptibile în 30 de ani (revendicarea mobiliară împotriva posesorului de rea credinţă) sau în alte termene cum ar fi 1 an în cazul avulsiuni.

4.3 În funcţie de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului ei avem:- acţiuni principale,- acţiuni accesorii,- acţiuni incidentale.36

Pentru a vorbi de această clasificare este necesară existenţa unei acţiuni principale deja pornite.Raportat la această acţiune principală se pot formula acţiunii accesorii (a căror rezolvare depind de soluţia din acţiunea

principală) şi acţiuni incidentale (care pot avea şi o existenţă de sine stătătoare, dar au fost formulate într-un proces deja pornit).Exemplu: în cazul unui proces de divorţ acţiunea principală este desfacerea căsătoriei, acţiunea accesorie poate să vizeze

pensia de întreţinere, încredinţarea minorilor, păstrarea numelui, etc., iar o acţiune incidentală este acţiunea de partaj promovată de pârât printr-o cerere reconvenţională.

Legea califică ca şi acţiuni incidentale: intervenţia principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane, cererea de chemare în garanţie, etc.

Importanţa acestei clasificări constă în faptul că:a) Acţiunile accesorii şi incidentale sunt în competenţa instanţei care poate judeca acţiunea principală;b) Există acţiuni care se pot formula numai pe cale principală sau numai pe cale accesorie (numai pe cale principală

acţiunea în tăgada paternităţii, numai pe cale accesorie acţiunea privind încuviinţarea păstrării nume avut în timpul căsătoriei);c) Există acţiuni accesorii ce trebuie rezolvate din oficiu, cum ar fi stabilirea pensiei de întreţinere pentru copii minori în

cadrul acţiunii de divorţ, chiar dacă părţile nu au formulat o astfel de cerere;

SECŢIUNEA VMĂSURILE ASIGURATORII

Odată cu cererea de chemare în judecată, cu cererea reconvenţională sau printr-o cerere separată, concomitentă, părţile pot solicita instanţei luarea unor măsuri asiguratorii, în cazul acţiunilor reale pentru evitarea dispariţiei sau degradării bunului ce formează obiectul litigiului, iar în cazul acţiunilor personale pentru împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului.

Aceste măsuri sunt : sechestrul judiciar, sechestrul asigurator, poprirea asiguratorie şi ipoteca asiguratorie.Ne vom ocupa numai de primele trei, ipoteca asiguratorie fiind specifică fazei de executare silită.

5.1. Sechestrul judiciar

Este reglementat de art. 598 - 601 C.proc.civ.Scopul instituirii sale este de a organiza păstrarea, paza şi administrarea bunului în litigiu, prin însărcinarea unei persoane

determinate, care se numeşte administrator-sechestru.Această măsură se poate lua, în principiu, numai asupra unui bun în legătură cu care are loc o judecată, simpla existenţă a

unui proces nefiind însă suficientă, trebuind să fie dovedită necesitatea înfiinţării sechestrului judiciar. Necesitatea trebuie să rezulte din pericolul de dispariţie, degradare, înstrăinare ori risipire a bunurilor, proasta administrare a averii succesorale, etc. Aşadar, măsura trebuie să fie necesară pentru conservarea bunului respectiv.

Potrivit art. 598 C.proc.civ. judecata trebuie să se refere la :- dreptul de proprietate sau alt drept real principal asupra unui bun mobil sau imobil,- posesia exercitată asupra unui bun mobil sau imobil,- folosinţa sau administrarea unui bun proprietate comună.Art. 599 C.proc.civ. conţine dispoziţii exprese, speciale, care nu pot fi extinse, privitoare la cazurile în care se poate solicita

şi încuviinţa instituirea unui sechestru judiciar, chiar dacă nu există un proces deja pornit.Aceste cazuri se referă la:- un bun oferit de debitor pentru liberarea sa,- un bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus sau alterat de către

posesorul său actual,- bunurile mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, dar numai când creditorul poate dovedi insolvabilitatea debitorului

său sau când are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, va sustrage bunurile sau le va deteriora.Cererea de sechestru judiciar o poate face oricare dintre părţile aflate în litigiu, dar şi creditorii părţilor în temeiul art. 974

C.civ.Cererea are caracter contencios şi soluţionarea se face de urgenţă, cu citarea părţilor, constituindu-se un dosar distinct de cel

care priveşte fondul.

36 I. Steoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 241, V.M. Ciobanu, op. cit. p. 302-303

Instanţa competentă în soluţionarea cererii de sechestru judiciar este instanţa competentă să judece cererea principală. Dacă cererea de sechestru este formulată în temeiul art. 599 C.proc.civ. instanţa competentă va fi cea în circumscripţia căreia se află bunul.

Instanţa se pronunţă printr-o încheiere care este supusă numai căii de atac a recursului, ce se va putea promova în termen de 5 zile de la pronunţare.

Pronunţarea încheierii se poate amâna doar 24 de ore, iar redactarea motivată a hotărârii trebuie făcută în termen de 48 de ore de la pronunţare.

Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor, amânarea pronunţării şi redactarea hotărârii fiind făcute tot în termenele indicate mai sus.

Hotărârea are putere de lucru judecat relativă ceea ce înseamnă că dacă o primă cerere a fost respinsă ea poate fi reiterată, dacă s-au schimbat împrejurările.

Dacă instanţa admite cererea ea va putea obliga pe reclamant, dacă consideră necesar, să plătească o cauţiune. Pentru bunurile imobile admiterea cererii de sechestru are drept consecinţă înscrierea acestei măsuri asiguratorii în cartea

funciară, ceea ce o va face opozabilă tuturor acelor care vor dobândi, după această dată, vreun drept asupra imobilului respectiv.În cazul admiterii cererii bunul sechestrat se încredinţează în paza unei persoane numită administrator-sechestru, care poate

fi o persoană desemnată de părţi de comun acord sau, în lipsa acestei înţelegeri, o terţă persoană desemnată de instanţă care poate fi chiar deţinătorul bunului.

Predarea pazei bunului către administratorul-sechestru se va face prin intermediul executorului judecătoresc care se va deplasa la locul situării bunului şi îl va da în primire pe baza unui proces-verbal. Un exemplar al acestui proces-verbal va fi înaintat de către executorul judecătoresc instanţei care a dispus luarea măsurii asiguratorii.

Administratorul-sechestrul va putea face acte de conservare şi administrare, va încasa orice venituri şi sume datorate, va plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titluri executorii, va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a desemnat.

Pentru activitatea sa, administratorul-sechestru, în măsura în care este o terţă persoană, va fi remunerat cu o suma fixata de instanţă. Modalitatea de plată a acestei sume va fi stabilită tot de instanţă.

Sechestrul judiciar ia sfârşit, de regulă, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii date asupra fondului, bunul conservat fiind predat părţii care a câştigat procesul.

Art. 601 C.proc.civ. cuprinde o dispoziţie specială pentru cazurile urgente, când preşedintele instanţei, va putea numi prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, un administrator provizoriu până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar de către instanţa competentă.

5.2. Sechestrul asigurator

Este reglementat de art. 591-596 C.proc.civ. Sechestrul asigurator reprezintă indisponibilizarea unei cantităţi de bunuri mobile sau imobile ale pârâtului debitor, ce se

pot afla la el sau la un terţ, care urmează a fi vândute silit pentru realizarea creanţei reclamantului, dacă în momentul în care acesta a obţinut o hotărâre definitivă, debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia.

Obiectul măsurii îl constituie întotdeauna bunuri mobile sau imobile, care nu fac obiectul litigiului, acest obiect referindu-se la o sumă de bani.

Cererea de sechestru asigurator se formulează de către creditor. Legea reglementează diferite cazuri în care creditorul poate solicita instituirea acestei măsuri asiguratorii.

Un prim caz este cel prevăzut în art. 591 alin. 1 C.proc.civ. şi se referă la creditorul care nu are un titlu executoriu, dar creanţa sa este constată prin act scris şi este exigibilă. El poate formula cererea de sechestru asigurator dacă dovedeşte că a intentat acţiune.

Un al doilea caz, reglementat în alin. 2 al art. 591 C.proc.civ., este cel al creditorului care nu are creanţa constatată prin act scris. Acesta va putea solicita instituirea măsurii dacă va face dovada că a intentat acţiune şi va depune odată cu cererea de sechestru o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.

Al treilea caz, reglementat în alin. 3 al aceluiaşi articol, se referă la creditorii a căror creanţă nu este exigibilă, nu au titlu executoriu, dar au act scris şi pot dovedi că au intentat acţiune. Aceştia vor putea solicita înfiinţarea sechestrului asigurator dacă dovedesc că debitorul a micşorat, prin fapta sa, asigurările date creditorului, nu a dat asigurările promise sau când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să-şi ascundă sau risipească averea. Şi în acest caz debitorul va trebui să depună o cauţiune. Cuantumul acestei cauţiuni va fi însă stabilit de instanţă.

Examinând cazurile de mai sus putem constata că pentru toate trei există câteva cerinţe comune, şi anume, existenţa unei creanţe, existenţa unei acţiuni deja intentate pentru recuperarea acestei creanţe şi inexistenţa unui titlu executoriu.

Cererea de sechestru asigurator formulată de creditor va fi în competenţa instanţei investite cu judecarea acţiunii principale. Cererea va fi însoţită de dovada existenţei unei acţiuni pe rolul aceleaşi instanţe, de actul din care rezultă existenţa creanţei, în afara cazului reglementat în alin. 2 al art. 591, şi pentru cazul din alin. 3 de actele doveditoare din care rezultă faptele debitorului.

Judecata se va face în camera de consiliu, de urgenţă, fără citarea părţilor.Instanţa se pronunţă prin încheiere executorie. Dacă admite cererea, prin aceeaşi încheiere, va fixa şi cuantumul cauţiunii şi

data până la care această cauţiune va fi plătită.Împotriva acestei încheieri se poate formula numai recurs, în termen de 5 zile de la comunicare, fiind dată fără citarea

părţilor.Recursul se va judeca la rândul lui de urgenţă şi cu precădere, dar cu citarea părţilor.Atât la soluţionarea cererii, cât şi a recursului, instanţa va putea amâna pronunţarea numai 24 de ore şi va redacta hotărârea

în termen de 48 de ore de la pronunţare.În cazul în care creditorul, obligat la plata unei cauţiuni, nu îşi execută obligaţia în termenul stabilit de instanţă sechestrul va

fi desfiinţat de drept. Această desfiinţare se va constata de aceeaşi instanţă prin încheiere irevocabilă, deci care nu are nici o cale de atac, dată fără citarea părţilor.

Sechestrul se va aduce la îndeplinire de executorul judecătoresc de la instanţa în raza căreia se află bunurile, după regulile de la executarea silită.

Pentru bunurile mobile executorul judecătoresc va aplica sechestrul numai în măsura necesară realizării creanţei.Pentru bunurile imobile măsura sechestrului asigurator se va realiza prin înscrierea sa în cartea funciară, această

înscriere fiind opozabilă tuturor persoanelor care dobândesc ulterior vreun drept asupra imobilului.Împotriva modului de aducere la îndeplinire a sechestrului, orice persoană interesată, deci nu numai creditorul sau

debitorul, poate face contestaţie.Măsura are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii din procesul principal. Vânzarea bunurilor

nu se va putea face înaintea obţinerii titlului executor.Pe parcursul derulării procesului principal, în măsura în care debitorul va da garanţii îndestulătoare, la cererea

acestuia, se va putea ridica sechestrul. Cererea de ridicare a sechestrului este în competenţa aceleaşi instanţe care judecă cererea principală.

Judecata se va face în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea în termen scurt a părţilor, instanţa pronunţându-se prin încheiere. Încheierea este supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, iar recursul se va judeca tot în regim de urgenţă. Şi în acest caz la soluţionarea cererii şi a recursului pronunţarea va putea fi amânată numai 24 de ore, iar redactarea hotărârii se va face în 48 de ore de la pronunţare.

În cazul în care cererea principală este anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă sau creditorul renunţă la judecată, debitorul va putea cere ridicarea măsurii sechestrului de către instanţa care a încuviinţat-o. La cerere se va ataşa înscrisul din care rezultă cele menţionate în lege, respectiv hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă. Asupra cererii se va pronunţa instanţa, în camera de consiliul, de urgenţă, fără citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.

5.3. Poprirea asiguratorie

Este reglementată prin dispoziţiile art. 597 C.proc.civ. Ea este un mijloc de asigurare a acţiunii în vederea punerii ulterioare în executare a titlului executoriu obţinut şi

constă în indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce sunt datorate debitorului de către o a treia persoană sau pe care această persoană i le va datora în viitor.

În această fază a popririi există două raporturi juridice distincte, între creditorul popritor şi debitorul poprit şi între debitorul poprit şi terţul poprit, terţul poprit fiind debitorul debitorului poprit, în temeiul unui raport juridic deja existent.

Cazurile în care poate fi luată măsura popririi asiguratorii sunt prevăzute în art. 591 C.proc.civ., fiind acelaşi ca şi pentru sechestrul asigurator.

Pentru ca judecătorul să încuviinţeze poprirea, trebuie să verifice, în afara condiţiilor necesare pentru luarea în sine a măsurii şi îndeplinirea condiţiei existenţei unui raport juridic între debitor şi terţul poprit.

Întreaga procedură de judecată este aceeaşi ca şi în cazul sechestrului asigurator.

CAPITOLUL IV

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

SECŢIUNEA INOŢIUNI GENERALE

La activitatea de judecată a cauzelor civile şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze participă:- instanţa,- părţile,- organul de executare,- alte persoane şi organe: martori, experţi, interpreţi, avocaţi, etc.Toţi aceştia poartă denumirea de participanţi la procesul civil.37

Unii din aceşti participanţi influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil şi sunt numiţi subiecţi ai procesului civil.38

Au calitate de subiecţi: instanţa judecătorească, părţile, organul de executare, procurorul.În cele ce urmează vom analiza noţiunea de instanţă, părţi şi procuror, urmând ca despre organul de executare să se facă

cuvenitele menţiuni în cursul referitoare la executarea silită.

SECŢIUNEA IIINSTANŢA JUDECĂTOREASCĂ

2.1. Noţiune. Înţeles.Termenul de instanţă este primitor de mai multe înţelesuri de la sensuri foarte largi până la un sens specific39, astfel:Instanţă = organul împuternicit de lege să rezolve litigiul intervenit între părţi (toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin

lege).Instanţă = numai instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).Instanţă = un anumit grad de jurisdicţie, adică organul în faţa căruia se află, în una din etapele sale, un proces oarecare sau

care ar putea fi competent să judece acel proces (judecătorii, tribunale, curţi de apel – se spune în primă instanţă, în apel, în recurs)Instanţă = organul în funcţiune, adică judecătorul sau completul de judecată (ceea ce ne interesează acum).Legat de această ultimă definire a noţiunii de instanţă vom analiza în continuare două instituţii specifice, respectiv cele

legate de compunerea instanţei şi constituirea instanţei. De asemenea ne vom referi la instituţiile care asigură obiectivitatea judecătorului, cuprinse în codul de procedură civilă, şi

anume incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

2.2. Compunerea instanţei 37 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 30438 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 270 - 27139 E. Herovanu, op. cit., p. 141 - 142

Compunerea completelor de judecată este reglementată în cuprinsul legii de organizare judecătorească. Conform art.54 din Legea nr. 304/2004:

- cauzele în primă instanţă se judecă în complet format dintr-un singur judecător, indiferent dacă procesul se află în acest stadiu la judecătorie, la tribunal sau la curtea de apel. Prin excepţie,completul care judecă în primă instanță conflictele de muncă şi asigurări sociale este compus dintr-un judecători şi 2 asistenţi judiciari ( art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/200440 ).

Asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani şi care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:    a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;   b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare;    c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;    d) cunosc limba română;    e) sunt apte, din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.- apelurile, indiferent dacă se află la tribunal sau la curtea de apel se judecă în complet de 2 judecători, dacă legea nu dispune altfel, și până în prezent trebuie spus că nu avem o normă specială care să prevadă altă compunere a completului în cazul apelurilor. - recursurile indiferent de instanța la care se judecă, se judecă în complet format din 3 judecători, dacă legea nu prevede altfel.

Compunerea completelor de judecată este stabilită la începutul fiecărui an de colegiul de conducere al instanței respective, cu respectarea, pe cât posibil a principiului continuității ( art. 52 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 )

Completul de judecată este prezidat prin rotație de unul dintre membrii completului ( art. 52 alin. 2 din aceeași lege ). Potrivit dispozițiilor art. 35, 36 și 38 din Legea nr. 304/2004 în cadrul instanțelor judecătorești, respectiv judecătorii,

tribunale, curţi de apel se constituie secții sau complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal (numai la tribunale și curțile de apel), cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale (tot numai la tribunale și curțile de apel), precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

În cazul completelor formate din 2 judecători, dacă aceștia nu ajung la o soluție comună, cauza va fi repusă pe rol și judecată în complet de divergență. Completul de divergență se formează cu includerea în compunerea inițială a completului a încă unui judecător, care va fi de regulă președintele sau vicepreședintele instanței, președintele de secție sau un judecător din planificarea de permanență ( art. 54 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 304/2004).

În ceea ce privește compunerea completelor de judecată mai trebuie menționat că judecătorii stagiari pot judeca numai anumite cauze, și aceasta datorită experienței reduse în activitate. Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 303/2004 ei judecă:    a) cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, învestirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asigurătorii;    b) litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în care valoarea  obiectului litigiului nu depăşeşte 100 milioane lei (10 mii lei RON);    c) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale;    d) somaţia de plată;    e) reabilitarea;    f) constatarea intervenţiei amnistiei ori graţierii;    g) infracţiunile prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală.

În ceea ce privește Înalta Curte de Casație și Justiție aceasta judecă cauzele numai în primă instanță sau în recurs, iar completele sunt formate în ambele situații din 3 judecători ( art. 31 din Legea nr. 304/2004 ).

Legea prevede și constituirea, la nivelul acestei instanțe, a 3 secţii – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi 4 complete de 5 judecători care soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cauze date în competenţa sa prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară ( art. 19 alin. 2 din Legea nr. 304/2004).41

Componenţa nominală a celor 4 complete de 5 judecători se stabileşte la începutul fiecărui an de către preşedintele sau, în lipsa acestuia, de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se aprobă de către colegiul de conducere al Înaltei Curte de Casație și Justiție. Două dintre aceste patru complete sunt stabilite pentru materia penală, exclusiv dintre membrii Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casație și Justiție, iar celelalte două complete vor cuprinde judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei, din cadrul celorlalte secţii ale Înaltei Curţi de Casație și Justiție. Schimbarea membrilor acestor complete se poate realiza numai în mod excepţional, conform criteriilor stabilite în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casație și Justiție. Completele vor fi prezidate de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că aceştia fac parte din componenţa completelor de drept, iar în lipsa lor de către preşedintele de secţie desemnat de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casație și Justiție.( art. 32 din Legea nr. 304/2004 )42

40 Textul mai sus enunţat este redat aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.41 Textul este redat aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010.42 Textul art. 32 din Legea nr. 304/2004 este redat astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010

De asemenea, dată fiind competența sa exclusivă în aceste materii, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în interesul legii, sesizările privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare în Secții Unite.

Prin excepţie, faţă de reglementările aplicabile celorlalte instanţe, unde se prezidează prin rotaţie, preşedintele Înaltei Curţi de Casație și Justiție sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele prezidează Secţiile Unite, Completul de 5 judecători, iar în cadrul secţiilor orice complet, când participă la judecată.( art. 33 din Legea nr. 304/2004 )43

Normele vizând compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească, au caracter imperativ, astfel încât greşita compunere poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.

În caz de admitere a excepţiei:- la instanţa de fond, numai în cazul completelor specializate sau atunci când există secţii specializate, se ia act prin încheiere şi se trimite cauza la preşedintele de secţie pentru repartizare aleatorie la completul legal constituit,- în apel se va anula hotărârea, respectiv sentinţa atacată, şi se va rejudeca cauza,- în recurs se va casa sentinţa sau decizia, cu trimitere spre rejudecare.

2.3 Constituirea instanţei

Distinct de compunerea instanţei avem constituirea instanţei care semnifică alcătuirea ei complexă cu toate organele şi persoanele cerute de lege.

Alături de judecător sau judecători, participă în mod obligatoriu la toate procesele civile grefierul, iar în unele procese procurorul.

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rolul grefierului este luat de magistratul asistent.

2.4. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

Obiectivitatea judecătorului este una din condiţiile esenţiale pentru ca hotărârea ce se pronunţă să exprime adevărul.Uneori aceeaşi problemă se pune şi pentru procuror, grefier, asistentul judiciar şi magistratul asistent.Pentru a asigura această obiectivitate legea a reglementat incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

a. Incompatibilitatea Este reglementată în cuprinsul art. 24 C.proc.civ. şi cuprinde trei cazuri în care judecătorul nu poate să intre în compunerea

completului.Primul caz se referă la judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o cauză şi care nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi

cauze în apel sau în recurs.Lipsa sa de obiectivitate în acest caz este evidentă pentru că el şi-a format deja o convingere subiectivă asupra procesului şi

nu mai poate deveni obiectiv în judecarea căii de atac, care ar putea presupune la un moment dat infirmarea propriei sale soluţii.Al doilea caz se referă la judecătorul care a pronunţat o hotărâre şi care nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi cauze, în

cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.Incompatibilitatea pentru acest caz se poate invoca numai dacă judecătorul s-a pronunţat asupra fondului nu şi când a

respins pe baza unei excepţii sau a anulat pentru netimbrare, pentru lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procesuale, etc., deci nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.

Al treilea caz se referă la judecătorul care a fost martor, expert sau arbitru într-o pricină şi care nu poate judeca acel proces. Aceste cazuri de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin interpretare nici de părţi şi nici de

instanţă.Normele care o guvernează sunt norme imperative încălcarea lor atrăgând nulitatea absolută a hotărârii.Excepţia incompatibilităţii poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror când participă la procesul civil sau de

instanţă din oficiu, atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de apel sau de recurs.44

Din analizarea textului art. 24 C.proc.civ. rezultă că aceste cazuri de incompatibilitate nu sunt aplicabile în cazul în care ne aflăm în judecarea unei căi extraordinare de atac de retractare, pentru că acestea, aşa cum vom vedea, au motive stricte pentru care pot fi promovate, motive care nu necesită iniţial rejudecarea fondului.

În măsura în care însă calea de atac de retractare este admisă, la rejudecarea cauzei, judecătorul se poate afla într-una din situaţiile de incompatibilitate prevăzute de lege, aşa încât va trebui să se retragă de la judecată.

b. Abţinerea şi recuzarea În anumite cazuri, prevăzute de lege, judecătorul poate fi recuzat şi pentru aceleaşi cauze el trebuie să se abţină.Cazuri de recuzare şi abţinere sunt comune şi sunt cuprinse în art. 27 C.proc.civ. astfel:

43 Idem44 V.M. Ciobanu, op. cit. vol. I, p. 313

1) când judecătorul, soţul său, ascendenţii ori descendenţii au vreun interes în judecarea pricinii sau când judecătorul este soţ, rudă sau afin până la al IV-lea grad inclusiv cu vreuna din părţi;

2) când judecătorul este soţ, rudă sau afin, în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

3) când soţul judecătorului în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la gradul IV inclusiv sau fiind încetat din viaţă sau despărţit au rămas copii;

4) dacă judecătorul, soţul sau rudele până la gradul IV au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

5) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;6) dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi;7) dacă judecătorul şi-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă;8) dacă judecătorul a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori alte îndatoriri;9) dacă există vrăjmăşie între judecător, soţul sau una din rudele sale până la gradul IV şi una din părţi, soţii sau rudele

acestora până la gradul al III-lea.Pentru aceste motive (cu excepţia punctului 7) pot fi recuzaţi sau se pot abţine procurorii, grefierii, magistraţii asistenţi şi

experţii.Deşi cazurile de abţinere şi de recuzare sunt unice caracterul normelor diferă.Astfel, pentru abţinere, caracterul normelor este imperativ, judecătorul fiind obligat să formuleze cerere, dar pentru

recuzare caracterul normelor este dispozitiv, partea putând sau nu să formuleze cerere de recuzare.În esenţă însă rezultatul va fi acelaşi pentru că dacă partea nu recuză judecătorul, dacă există una din cauzele prevăzute de

lege, judecătorul va fi obligat să se abţină, aşa încât el nu va participa la soluţionarea cauzei.Cazurile de abţinere sau recuzare sunt limitativ prevăzute de lege şi nu pot fi extinse nici prin voinţa judecătorului, nici a

părţii.45 Poate tocmai de aceea în cuprinsul art. 28 alin. 1 C.proc.civ. se stipulează că nu por fi recuzaţi judecătorii care sunt rude sau

afini ai celor care stau în judecată ca tutore, curator sau director al unei instituţii publice ori societăţi comerciale când aceştia nu au interes în judecarea cauzei.

În virtutea faptului că în trecutul apropiat s-a abuzat de această instituţie alin. 2 al aceluiaşi articol instituie o interdicţie generală prin care se interzice recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe sau a unei secţii dintr-o instanţă.

c. Procedura de soluţionare a abţinerii şi recuzării.Primordial trebuie să menţionăm că procedura de soluţionare a celor două incidente procedurale este identică.Cererea de recuzarea se formulează de partea interesată, verbal sau scris, înainte de începerea dezbaterii. Cererea de

abţinere se formulează de judecătorul care sa află în una din situaţiile expres prevăzute de lege.În cazul în care motivele de abţinere sau recuzare apar după începerea dezbaterilor partea, sau judecătorul, este datoare să

formuleze cererea imediat ce le cunoaşte. Cererea de recuzare va trebui să fie făcută pentru fiecare judecător recuzat în parte cu arătarea cazului în care se încadrează.Judecătorul recuzat poate declara că se abţine, fiind judecată cu prioritate cererea sa de abţinere.Legea declară inadmisibile cererile de recuzare a instanţelor ierarhic superioare formulate în faţa instanţei care soluţionează

litigiul.Instanţa competentă să judece recuzarea sau abţinerea este cea din care face parte judecătorul recuzat, care însă nu va putea

să intre în alcătuirea completului. În măsura în care este un complet colegial şi numai unul sau doi membrii, când e vorba de completele de recurs, au fost recuzaţi sau s-au abţinut, completul ce va judeca cererea se va compune din ceilalţi membrii ai completului la care se alătură judecătorul aflat pe lista de permanenţă privind incidentele procedurale. Dacă toţi membrii uni complet sunt recuzaţi sau se abţin incidentul va fi soluţionat de completul imediat următor, iar în caz de admitere a cererii va fi investit cu soluţionarea cauzei completul următor celui ce a soluţionat incidentul.

În cazurile în care datorită abţinerii sau recuzării nu se poate alcătui un complet de judecată care să se pronunţe asupra acestui incident procedural va deveni competentă să judece cererile de abţinere sau recuzare instanţa ierarhic superioară.

Judecata asupra cererii se va face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor. Nu este admis ca mijloc de probă interogatoriul, dovedirea celor susţinute urmând a se face prin înscrisuri. Judecătorul care este recuzat va fi ascultat de instanţă.

Pe parcursul judecării cererii de recuzare sau abţinere nu se poate îndeplini nici un act de procedură în cauza respectivă, sub sancţiunea nulităţii.

Instanţa se pronunţă prin încheiere care se citeşte în şedinţă publică. În cazul în care se admite cererea de recuzare sau de abţinere, prin aceeaşi încheiere se va stabili în ce măsură actele îndeplinite de acel judecător vor fi păstrate.

45 A se vedea şi motivele de abţinere cuprinse în art. 105 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

Dacă ne aflăm în situaţia în care cererea e soluţionată de instanţa superioară, în măsura în care aceasta este admisă, cauza va fi trimisă spre judecare la o altă instanţă egală în grad. Dacă cererea este respinsă cauza se va înapoia instanţei de la care a fost trimisă pentru continuarea judecăţii.

În toate cazurile în care se admite abţinerea sau recuzarea judecătorul aflat în această situaţie se va retrage de la judecarea cauzei.

Din punct de vedere al căilor de atac încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, precum şi cea prin care s-a admis recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac. Motivaţia legiuitorului este simplă. În cazul abţinerii partea nu este prejudiciată pentru că va putea ea să promoveze o cerere de recuzare, iar în cazul recuzării, dacă aceasta a fost admisă partea nu mai are interes să atace încheierea pentru că a obţinut ceea ce a dorit.

Singura încheiere care are cale de atac este cea prin care s-a respins recuzarea, ea putând fi atacată numai odată cu fondul. Dacă instanţa superioară constată că s-a respins în mod netemeinic cererea de recuzare va reface toate actele şi dovezile administrate la instanţa inferioară.

În fine, trebuie să menţionăm că este inadmisibilă o nouă cerere de recuzare, pentru aceleaşi motive, împotriva aceluiaşi judecător.

SECŢIUNEA IIIPĂRŢILE

3.1. Noţiuni generale.În orice proces civil avem, de regulă, cel puţin două părţi un reclamant şi un pârât sau dacă suntem în căile de atac un

apelant şi un intimat, un recurent şi un intimat, etc. Prin parte se înţelege persoana care a sesizat instanţa cu o cerere de chemare în judecată, şi care se numeşte reclamant, sau

partea împotriva căreia a fost îndreptată această cerere şi care se numeşte pârât. În căile de atac cel care promovează calea de atac va fi denumit apelant/recurent/contestator/reviuient, iar cealaltă sau celelalte părţi vor primi calitatea de intimat/intimaţi.

Aşa cum vom vedea în secţiunea următoare, în afara reclamantului şi pârâtului la procesul civil pot participa şi terţe persoane, venite sau introduse în condiţiile legii care, odată intrate în proces devin şi ele părţi.

3.2. Coparticiparea procesuală

De cele mai multe ori însă procesul civil nu se rezumă la existenţa a doar două părţi, ci implică mai multe părţi ca reclamante sau/şi pârâte.

Art.47 C.proc.civ. vine în întâmpinarea acestei realităţi şi prevede că mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună sau dacă au aceeaşi cauză.

Această situaţie se numeşte coparticipare procesuală sau litisconsorţiu.Coparticiparea procesuală poate fi clasificată după trei criterii46:a) după cum se reunesc părţi cu interese identice sau se reunesc mai multe cereri între aceleaşi părţi sau şi cu alte

părţi între care există o strânsă legătură avem:- coparticipare procesuală subiectivă, care este dată de identitatea de interese, - coparticipare procesuală obiectivă, care este dată de legătura existentă între părţi datorită raportului juridic din care

izvorăsc drepturile şi obligaţiile lor. b) în raport de rolul voinţei părţilor avem:- coparticipare procesuală facultativă, care apare atunci când avem părţi cu interese identice, dar care pot să se unească în

aceeaşi acţiune sau pot promova separat, fiecare, propria sa acţiune, - coparticipare procesuală necesară atunci când datorită raportului juridic dedus judecăţii prezenţă tuturor părţilor nu poate

fi evitată, aşa cum este în procesele de partaj unde este imperios necesar să participe toţi coproprietarii sau toţi coindivizarii.La coparticiparea procesuală facultativă principiul este independenţa procesuală a părţilor, în sensul că actele, apărările şi

concluziile uneia dintre părţi nu pot folosi sau păgubi celorlalţi.În cazul în care prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii legale (cum ar fi solidaritatea pasivă) efectele

hotărârii se întind asupra tuturor, actele utile îşi extind efectele şi asupra celorlalţi coparticipanţi, care vor continua să fie citaţi.De exemplu apelul sau recursul declarat de unul dintre coparticipanţi, în măsura în care este admis, profită şi celorlalţi,

chiar dacă ei nu au exercitat calea de atac.c) în raport de poziţia procesuală a părţilor avem: - coparticipare procesuală activă, când avem mai mulţi reclamanţi şi un singur pârât (cum ar fi cazul în care mai mulţi

creditori introduce acţiune împotriva debitorului comun),- coparticipare procesuală pasivă, când avem mai mulţi pârâţi şi un singur reclamant (cum ar fi în cazul unei răspunderi

civile delictuale în care cel păgubit cheamă în judecată pe cei care prin fapta lor comună i-au produs paguba),

46 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 300 – 301, I. Leş, op. cit., p. 18-22

- coparticipare procesuală mixtă, când avem mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi (cum se poate întâmpla într-un proces de partaj unde o parte dintre coproprietari vor să iasă din indiviziune şi cheamă în judecată pe ceilalţi coproprietari care sunt pasivi).

Pentru a fi partea în proces fie singur, fie împreună cu alţii, orice persoană trebuie să îndeplinească condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile .

În toate cazurile de coparticipare procesuală legea acordă anumite beneficii procedurale. Astfel, dacă avem mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi, care au un reprezentant judiciar comun se va putea face o singură comunicare după cererea de chemare în judecată sau după întâmpinare (art. 113 alin. 2 şi art. 116 alin. 2 C.proc.civ.).

Mai mult decât atât, în procesele în care coparticiparea procesuală activă, pasivă sau mixtă presupune un număr foarte mare de părţi, pentru a se asigura o desfăşurare normală a procesului, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, preşedintele instanţei va putea dispune numirea unui mandatar, în condiţiile art. 68 şi 1141 C.proc.civ., urmând ca toate actele de procedură să fie comunicate numai faţă de acesta.

Mandatarul se va putea desemna de comun acord de către părţi, în caz contrar pentru pârâţi preşedintele va putea dispune numirea unui curator special, iar pentru reclamanţi va putea să dispună suspendarea judecării procesului până la îndeplinirea acestei obligaţii.

3.3. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor.

Drepturile procesuale ale părţilor sunt prevăzute în întregul cod de procedură civilă, care reglementează şi modalităţile, forma şi termenele în care aceste drepturi pot fi fructificate.

Spre exemplificare putem spune că unele dintre aceste drepturi sunt: dreptul de a adresa cereri instanţei, de a fi citat, dreptul de apărare, dreptul de a conduce personal procesul sau prin reprezentant, dreptul de a recuza, dreptul de a ataca hotărârile şi încheierile, dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, dreptul de a renunţa, tranzacţiona, achiesa, etc.

Îndatoririle se referă la obligaţia părţilor de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege.

Art.723 C.proc.civ. prevede expres că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Nerespectarea acestui principiu reprezintă abuz de drept.

Abuzul de drept presupune două elemente constitutive:- un element subiectiv – reaua credinţă, - un element obiectiv – deturnarea dreptului procedural de la scopul şi finalitatea sa legală.Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine instanţelor judecătoreşti.Prin art.1081 pct. 1 C.proc.civ. s-au prevăzut amenzi judiciare pentru exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale De asemenea prin art.1083 C.proc.civ. s-a prevăzut posibilitatea ca partea care îşi foloseşte abuziv drepturile procesuale să

poată fi obligată să plătească şi despăgubiri celeilalte părţi.Amenda şi despăgubirile se stabilesc prin încheiere executorie care se comunică dacă partea este lipsă la luarea măsurii.Împotriva acestei încheieri există numai calea de atac a cererii de reexaminare, care se poate exercita în termen de 15 zile

de la pronunţare, dacă partea a fost prezentă, şi de la comunicare, dacă partea a fost lipsă.Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată

sau de executare care a aplicat amenda.

SECŢIUNEA IVPARTICIPAREA TERŢILOR ÎN PROCESUL CIVIL

4.1. Noţiuni generale. Definiţii.

Cadrul procesual este fixat de reclamant prin cererea de chemare în judecată când acesta indică persoana împotriva căreia se îndreaptă cu pretenţiile sale.

Hotărârea judecătorească, în materie civilă, produce efecte relative numai între părţile litigante (prin excepţie cele referitoare la starea civilă produc efecte erga omnes).

În cursul desfăşurării procesului apare însă câteodată interesul de a introduce şi alte persoane pentru a le fi opozabilă hotărârea.47

Legea permite părţilor din proces să introducă terţe persoane sub forma chemării în judecată a altor persoane, chemări în garanţie şi arătări titularului dreptului. Aceste modalităţi de introducere a terţilor se numesc forme de intervenţie forţată .

Ele pot fi folosite numai de părţi şi niciodată de instanţă din oficiu. Instanţa poate pune doar în discuţie necesitatea chemării în proces şi a altor persoane.

47 V.M. Ciobanu, op. cit., vol I, p. 324

Terţele persoane pot fi însă chiar ele interesate să participe la proces, legea permiţând acestora să ceară introducerea lor sub forma intervenţiei voluntare.

În toate cazurile în care discutăm de participarea terţilor în proces avem în vedere existenţa unui singur proces, în curs de desfăşurare, în cadrul căruia se formulează cereri incidentale şi nu de mai multe cereri conexate.

4.2. Intervenţia voluntară

Este reglementată în art. 49 – 56 C.proc.civ. Intervenţia voluntară este cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu

sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.48

În primul caz, când apără un drept al său, intervenţia este principală sau agresivă.În cel de-al doilea caz, când se apără un drept al uneia dintre părţile din proces, intervenţia este accesorie sau conservatoare

sau auxiliară sau alăturată.

a. Intervenţia principală Este forma de participare a terţului în procesul civil prin care el tinde să îşi apere un drept al său, de aceea mai este

cunoscută şi sub denumirea de intervenţie în interes propriu.Această formă de intervenţie apare atunci când în procesul deja pornit este pus în discuţie un drept pe care terţul pretinde că

îi aparţine în totalitate sau doar în parte.De exemplu, într-un proces în revendicarea unei porţiuni de teren dintre doi vecini alăturaţi, intervine şi vecinul din partea

din spate a terenului, care pretinde că această porţiune de teren îi aparţine în totalitate sau doar în parte.Intervenţia voluntară este de fapt o veritabilă cerere de chemare în judecată, care n-a fost promovată cu întâietate faţă de

acţiunea deja pornită, dar care ar putea să aibă o existenţă de sine stătătoare pentru că intervenientul ar putea să formuleze propria cerere de chemare în judecată având ca pârâţi părţile din prezentul proces, dar preferă să intervină în acţiunea deja pornită.

Datorită acestei trăsături specifice cererea de intervenţie voluntară se face sub forma cererii de chemare în judecată şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din proces (reclamant şi pârât), terţul tinzând să câştige pentru sine cel puţin în parte obiectul procesului.

Ea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe şi numai înainte de închiderea dezbaterilor.Cu învoirea tuturor părţilor din proces cererea se poate face şi direct în apel.

b. Intervenţia accesorieIntervenţia accesorie este o formă de participare voluntară a terţului în procesul civil, prin care acesta urmăreşte apărarea

drepturilor părţii în favoarea căreia a intervenit şi de care îl leagă un anumit interes juridic.De exemplu, în procesele în care se contestă valabilitatea titlului statului cu privire la imobil, chiriaşul ce locuieşte în imobil

poate interveni în sprijinul apărării statului pentru că este interesat ca imobilul să nu iasă din proprietatea acestuia şi să îi fie periclitată poziţia sa de chiriaş pentru viitor.

Cererea de intervenţie accesorie nu trebuie să fie făcută sub forma cererii de chemare în judecată, ci va trebui să respecte condiţiile de formă ale oricărei cereri din procesul civil, reglementate în cuprinsul art. 82 C.proc.civ.

Întrucât nu se invocă un drept propriu fiind doar o apărare intervenţia accesorie se poate face atât în faţa primei instanţe cât şi în apel sau în recurs.

c. Procedura de soluţionare a cererii de intervenţie voluntarăIntervenţia voluntară, indiferent de formă este în competenţa instanţei sesizată cu cererea principală.Pentru ca părţile din proces să nu fie surprinse şi pentru a li se asigura dreptul de apărare şi contradictorialitatea art.52 alin.

1 C.proc.civ. dispune că instanţa va asculta părţile şi se va pronunţa în principiu asupra admisibilităţii cererii.Pentru a admite în principiu cererea instanţa va controla:- dacă există interes din partea terţului care intervine;- dacă cererea de intervenţie are legătură cu cererea principală;- dacă este admisibilă (de exemplu în procesele de desfacere a căsătoriei, pentru acest capăt de cerere este inadmisibilă

intervenţia voluntară pentru că este vorba de legătura dintre cei doi soţi în care terţii nu au nici un cuvânt de spus);- şi, la intervenţia principală, dacă este formulată în termen.Asupra admisibilităţii în principiu instanţa se pronunţă prin încheiere.Încheierea este interlocutorie şi se poate ataca numai odată cu fondul.Dacă se admite în principiu cererea de intervenţie voluntară, ea se comunică părţilor pentru a-şi formula apărările, a depune

întâmpinare şi în cazul intervenţiei principale chiar cerere reconvenţională.Prin admiterea cererii terţul devine parte în proces, luând procedura în starea în care se află.Intervenientul principal are o poziţie independentă în proces, putând face orice acte de procedură.Interventul accesoriu poate face însă numai actele ce profită părţii pentru care a intervenit.

48 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 325

Astfel, apelul sau recursul declarate de intervenientul accesoriu sunt considerate inadmisibile dacă partea pentru care a intervenit nu face ea însăşi apel sau recurs.

Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală Datorită caracterului diferit al celor două forme de intervenţie avem consecinţe diferite cu privire la eventuale acte de

dispoziţie ale părţilor din proces.În cazul intervenţiei principale judecarea acesteia nu este influenţată de renunţarea la judecată a reclamantului sau de

achiesarea pârâtului, după ce a fost admisă în principiu şi terţul a devenit parte în proces. În aceeaşi situaţie însă intervenţia accesorie nu va mai continua să fie judecată.

Explicaţia pentru aceste situaţii diferite este firească, pentru că intervenientul principal a venit în proces cu o cerere proprie de chemare în judecată, pe care va continua să o dezbată în contradictoriu atât cu reclamntul cât şi cu pârâtul, pe când intrevenientul accesoriu sprijină doar partea, iar dacă intervenţia sa este, de exemplu, în favoarea reclamantului şi acesta renunţă la judecată nu mai are pe cine sprijini, drepturile sale proprii nefiind deduse acestei judecăţi.

O soluţie diferită apare şi în ceea ce priveşte disjungerea. Intervenţia principală poate fi disjunsă de cererea principală, dacă judecarea ei duce la întârzierea judecării cererii principale, pe când intervenţia accesorie nu se poate disjunge ci se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală.

d. Soluţiile care se pot pronunţa În cazul în care intervenţia principală se judecă împreună cu cererea principală se dă o singură hotărâre judecătorească

opozabilă tuturor părţilor.La intervenţia principală instanţa nu poate admite în totalitate atât cererea reclamantului cât şi intervenţia principală, când

au acelaşi obiect, întrucât se exclud reciproc cel puţin în parte. În consecinţă dacă va admiterea în totalitate cererea principală va respingere în totalitate intervenţia principală sau dacă va

respinge în totalitate cererea principală va admite în totalitate cererea de intrevenţie principală. În cazul în care va admite în parte cererea principală va putea admite în parte şi intervenţia principală.Se poate însă şi să respingă ambele cereri sau să o respingă pe una şi să o admită în parte pe cealaltă, dacă aceasta din urmă

are capete de cerere ce nu sunt influenţate de soluţia pronunţată în cealaltă.Pentru intervenţia accesorie soluţia depinde de rezolvarea cererii principale şi de partea în favoarea căreia a intervenit terţul.Astfel, dacă terţul intervine în favoarea reclamantului şi se admite acţiunea se va admite şi intervenţia accesorie pentru că

apărarea acestuia i-a profitat, iar dacă se respinge acţiunea se respinge şi intervenţia accesorie pe aceleaşi considerente. Dacă terţul a intervenit în favoarea pârâtului şi se respinge acţiunea se va admite intervenţia accesorie, pentru că pârâtul ” a

câştigat ” şi datorită intervenţiei accesorii. În cazul în care terţul a intervenit în favoarea pârâtului şi se admite acţiunea, deci pârâtul cade în pretenţii, intervenţia

accesorie se va respinge pentru că nu şi-a atins scopul.

4.3. Intervenţia forţată

Este reglementată în art. 57 – 66 C.proc.civ. Intervenţia forţată constă în introducerea într-un proces deja pornit a unei terţe persoane, împotriva voinţei acesteia, ca

urmare a cererii formulate de una dintre părţile deja existente în proces.49

Legea reglementează trei forme de intervenţie forţată: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului, pe care le vom analiza separat în continuare.

a. Chemarea în judecată a altor persoane Sediul materie este în art.57 - 59 C.proc.civ. Potrivit acestei forme de intervenţie forţată, oricare dintre părţile din procesul deja pornit poate să atragă în proces o terţă

persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.De exemplu, în cazul unei cesiuni de creanţă, debitorul este chemat în judecată de creditorul iniţial pentru recuperarea

creanţie, dar este notificat între timp şi de o altă persoană care pretinde că această creanţă i-a fost cedată de către creditorul iniţial. Aşa fiind, debitorul pârât are tot interesul să îl atragă în proces şi pe acest al doilea creditor pentru că el pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul şi, cu ocazia unui singur proces, se va tranşa nu numai restituirea creanţei ci şi creditorul faţă de care trebuie restituită.

Această formă de intervenţie forţată poate fi folosită atât de reclamant cât şi de pârât.Reclamant poate formula cererea până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe, iar pârâtul odată cu întâmpinarea

sau când întâmpinarea nu este obligatorie la prima zi de înfăţişare.Nerespectarea termenului de oricare dintre părţi nu atrage respingerea cererii ci judecare separată, în afară de cazul în care

părţile consimt ca cele două cererii să se judece împreună.

49 G. Kovacs, op. cit. vol. I, p. 178

Cererea va trebui să întrunească cerinţele unei veritabile cereri de chemare în judecată urmând să se comunică tuturor părţilor din proces şi terţului.

Terţului i se vor comunica împreună cu această cerere şi copii de pe cererea de chemare în judecară, întâmpinare, cerere reconvenţională şi celelalte înscrisuri depuse deja la dosar.

Terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă.Art.59 reglementează o ipoteză specială în cazul în care este vorba de o datorie bănească şi numai cu referire la pârât. Dacă

pârâtul debitor recunoaşte datoria şi declară că o va executa faţă de cel ce-şi va stabili judecătoreşte dreptul, va fi scos din proces, dacă depune suma datorată. Judecata va continua între reclamant şi terţ, urmând ca suma să fie eliberată celui care va câştiga procesul.

b. Chemarea în garanţie.Sediul materiei este în art. 60 – 63 C.proc.civ. Această formă de intervenţie provine din principiul că cel ce transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul sub

toate formele.Aşadar, oricare parte din proces poate solicita introducerea în cauză a unui terţ care poate avea faţă de ea o obligaţie de

garanţie sau de despăgubiri în cazul în care va pierde procesul.Dreptul nostru cunoaşte garanţii legale (vânzare, schimb, cesiune de creanţă, mandat) dar şi garanţii convenţionale, stabilite

de părţi cu ocazia încheierii contractului, în virtutea dispoziţiilor art. 969 Cod civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Prevederile art. 60 C.proc.civ. se extind însă şi asupra situaţiilor în care s-ar putea solicita despăgubiri, cum este cazul în cadrul răspunderii civile delictuale, de exemplu a răspunderii comitentului pentru prepus.

Oricare dintre părţile din proces poate uza de această formă de intervenţie forţată. Reclamantul va formula cererea până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul odată cu întâmpinarea sau când întâmpinarea nu este obligatorie la prima zi de înfăţişare.

Cererea de chemare în garanţie făcută peste termen, de oricare dintre părţi, nu va fi respinsă ca tardivă ci se va disjunge şi se va judeca sperat. Părţile pot fi de acord şi în acest caz ca cererile să se judece împreună.

Cererea va trebui făcută sub forma cererii de chemare în judecată. Ea va fi comunicată celui chemat în garanţie, împreună cu toate celelalte cereri şi înscrisuri din dosar. Chematul în garanţie va depune întâmpinare.

Terţul devine parte în proces şi poate chema la rândul său în garanţie.Chematul în garanţie poate administra toate probele şi toate apărările în sprijinul părţii.Garantatul poate aştepta sfârşitul procesului şi abia apoi să se îndrepte împotriva celui ce trebuia să îl garanteze, însă uneori

este obligat să formuleze cererea de intervenţie forţată, cum este cazul art.1351 Cod civil pentru că garantul îi poate ridica exceptio mali procesus.

Dacă garantatul pierde procesul prin aceeaşi hotărâre se admite cererea de chemare în garanţie şi se evită un proces ulterior.Cererea introdusă în termen se judecă odată cu cererea principală, însă dacă se întârzie soluţionarea cererii principale

intervenţia forţată se disjunge şi i se suspendă judecata până la judecarea cererii principale. Abia după ce avem o hotărâre definitivă cu privire la cererea principală vom şti dacă chemarea în garanţie subzistă sau a rămas fără obiect.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa cu privire la cerere diferă în funcţie de partea care a formulat cererea de intervenţie forţată şi soluţia dată cererii principale.

Astfel, dacă pârâtul este cel ce formulează cererea şi se admite acţiunea se va admite şi cererea de chemare în garanţie pentru că pârâtul a pierdut procesul şi trebuie garantat. În cazul în care însă se respinge acţiunea se va respinge şi cererea de chemare în garanţie ca lipsită de interes sau rămasă fără obiect.

Când cererea de chemare în garanţie este formulată de reclamant şi acestuia i se admite acţiune, deci câştigă procesul, cererea de chemare în garanţie va fi respinsă ca lipsită de interese sau rămasă fără obiect. Dacă însă se respinge cererea de chemare în judecată şi reclamantul pierde se va admite cererea de chemare în garanţie.

În ceea ce priveşte căile de atac apelul sau recursul declarat de chematul în garanţie pune în discuţie şi cererea principală chiar dacă pârâtul sau reclamantul nu au declarat apel ori recurs.

În fine, dacă reclamantul declară apel sau recurs, în cazul admiterii căii de atac şi rejudecării cauzei se pune din nou în discuţie şi chemarea în garanţie, chiar dacă terţul nu a promovat calea de atac, pentru că altfel s-ar ajunge la hotărâri contradictorii.

c. Arătarea titularului dreptului Sediul materiei este în art. 64 – 66 C.proc.civ. Această ultimă formă de intervenţie forţată este numai la îndemâna pârâtului, reclamantul neputând uza de ea şi are o arie

mai restrânsă de aplicare.Astfel, pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru poate arăta pe

cel în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul.Rezultă deci că pentru putea uza de instituţia arătării titularului dreptului trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii,

respectiv:

- cel care formulează cererea trebuie să aibă calitatea de pârât,- cererea poate fi formulată numai dacă în proces se urmăreşte valorificarea un drept real,- pentru a putea arăta titularul dreptului între pârât şi terţ trebuie să existe un raport juridic. Astfel de situaţii pot să apară atunci când este chemat în judecată chiriaşul, comodatarul, depozitarul, arendaşul sau

posesorul unui bun de către o persoană care revendică dreptul de proprietate asupra bunului.Cererea de arătare a titularului dreptului nu trebuie să îmbrace forma cererii de chemare în judecată, ci trebuie să cuprindă

doar menţiunile oricărei cereri formulate în procesul civil, aşa cum dispune art. 82 C.proc.civ. Pârâtul va formula cererea şi o va depune odată cu întâmpinarea sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie la prima zi de

înfăţişare.Ea se va comunica terţului împreună cu copii ale cererii de chemare în judecată şi a celorlalte înscrisuri aflate la dosar.Odată comunicată cererea terţul poate să adopte diferite poziţii, dar şi reclamantul poate avea manifestări diferite.Iată ce situaţii pot apărea:- titularul dreptului să se înfăţişeze şi să recunoască susţinerile pârâtului, iar reclamantul să consimtă la înlocuirea. În acest

caz terţul va lua locul pârâtului.- titularul dreptului să se prezinte, să recunoască susţinerile pârâtului, dar reclamantul să nu consimtă la înlocuire.În acest caz terţul fie rămâne în proces ca intervenient principal, printr-o manifestare expresă de voinţă, fie nu se manifestă

în acest sens, nu va fi primit în proces şi cererea se va respinge pe temeiul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.- titularul dreptului se prezintă dar tăgăduieşte sau nu se prezintă. În aceste cazuri el va rămâne în proces, în virtutea legii

(art. 66 alin. 2 Cpc) urmând să dobândească calitatea de intervenient principal.

SECŢIUNEA VREPREZENTAREA JUDICIARĂ A PĂRŢILOR ÎNPROCESUL CIVIL

În procesul civil, cu rare excepţii, cum ar fi cazul acţiunilor de divorţ sau prezentării părţii la interogatoriu, părţile nu sunt obligate să stea personal în proces.

Ca atare ele pot fi reperezentate pe tot parcursul procesului atât în faţa primei instanţe cât şi în căile de atac sau în faza executării silite.

Prin reprezentare judiciară se înţelege îndeplinirea actelor procesuale ale titularului dreptului litigios de către o altă persoană, denumită reprezentant, care participă la raporturile procesuale în locul şi în numele titularului.50

În raport de izvorul împuternicirii reprezentarea judiciară este de două feluri:a. reprezentare judiciară legală, atunci când izvorăşte din dispoziţii legale obligatorii şib. reprezentare judiciară convenţională sau voluntară, atunci când ea este expresia voinţei părţilor.Despre reprezentarea judiciară legală am făcut menţiunile necesare în capitolul dedicat acţiunii civile, atunci când am

vorbit de capacitatea procesuală de exerciţiu.În continuare ne vom ocupa numai de reprezentarea judiciară convenţională, care este reglementată în cea mai mare parte

în codul de procedură civilă art. 67 – 73, dar şi în legea de organizare a profesiei de avocat şi legea de organizare a profesiei de consilier juridic.

Reprezentarea judiciară convenţională poate la rândul său să se dividă în reprezentare convenţională a persoanei fizice şi reprezentare convenţională a persoanei juridice.

5.1. Reprezentarea judiciară convenţională a persoanei fizice.

Potrivit dispoziţiilor procedurale reprezentarea judiciară convenţională a persoanei fizice se poate face prin mandatar neavocat sau prin avocat, care este tot un mandatar al părţii însă în condiţii speciale şi cu drepturi specifice, aşa cum vom vedea în continuare.

a. Mandatarul neavocatÎşi justifică calitatea sa de reprezentant al părţii prin procură. El trebuie să indice în cererea de chemare în judecată sau în

întâmpinare că cel care o face e reprezentant, aşa cum dispune art. 112 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ. şi să anexeze la cererea adresată instanţei înscrisul.

Procura pentru reprezentarea în judecată trebuie să îndeplinească cumulativ câteva condiţii :- să fie dată unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină,

50 G. Kovacs, op. cit., p. 185

- înscrisul prin care se dă procura trebuie să fie cel puţin un înscris sub semnătură legalizată, nefiind deci necesară o procură autentică,

- procura trebuie să fie dată ad litem, adică pentru exerciţiul dreptului de a chema în judecată sau de a reprezenta în judecată.

De altfel, legea prevede că mandatul de reprezentare poate fi dat şi verbal, în faţa instanţei, caz în care se va lua act de el prin încheierea de şedinţă, instanţa legitimând atât mandantul cât şi mandatarul şi trecând aceste date în încheiere.

Mandatul se presupune dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu există o prevedere expresă în acest sens, dar el poate să fie restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă. Prin excepţie, actele procesuale de dispoziţie se pot face numai în temeiul unei procuri speciale.

Mandatarul cu procură generală poate sta în proces numai dacă i s-a dat şi acest drept. Prin excepţie, dacă mandantul are domiciliul sau reşedinţa în străinătate sau mandatul este dat unui prepus, mandatul general se presupune dat şi pentru reprezentarea în judecată.

Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii decât prin avocat.Şi de la această regulă există însă excepţii :- doctorii în drept sau licenţiaţii în drept pot pune concluzii pentru soţii sau rudele până la gradul IV inclusiv în toate

instanţele;- soţul sau o rudă până la gradul IV poate pune concluzii pentru celălalt soţ sau o rudă până la gradul IV, dar numai la

judecătorie;- când reprezentarea izvorăşte din lege (părinţi/tutori) sau hotărâre judecătorească (sechestru judiciar), asistarea de către

avocat nu este obligatorie.Prin derogarea de la dreptul comun mandatul nu încetează prin moartea sau punerea sub interdicţie a celui care l-a dat, ci

dăinuie până la retragerea sa de către moştenitori sau reprezentantul legal al incapabilului.Retragerea sau renunţarea la mandat nu poate fi opusă celeilalte părţi decât după comunicare, cu excepţia cazului în care a

fost făcută în şedinţă publică şi partea adversă a fost prezentă.Renunţarea la mandat se face cu înştiinţarea mandantului şi a instanţei cu cel puţin 15 zile înainte de termen sau de

împlinirea termenului căilor de atac.

b. Mandatarul avocat Mandatarul avocat îşi justifică calitatea prin delegaţie avocaţială care are certificată semnătura clientului.În acest caz mandatul se dă prin încheierea contractului de asistenţă juridică, care prevede expres întinderea drepturilor ce

au fost conferite avocatului.În ce priveşte actele de dispoziţie, dacă s-au prevăzut clauze în contract pot fi efectuate de avocat fără o altă procură

specială, în caz contrar şi acesta având nevoie de procură specială.Avocatului, în virtutea calităţii sale de profesionist al dreptului, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse

unui termen şi care s-ar putea pierde dacă nu ar fi exercitate la timp. El poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii, dar în acest caz toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte însăşi.

Denunţarea contractului de asistenţă juridică se poate face unilateral sau prin acordul părţilor.În cazul în care avocatul nu poate îndeplini serviciul pentru care a fost angajat din motive obiective, cum ar fi un caz de

boală sau renunţă la profesie ori este suspendat din profesie, el este obligat să-şi asigure substituirea de către un alt coleg avocat.

5.2. Reprezentarea judiciară convenţională a persoanei juridice

Persoana juridică nu participă la proces, de regulă, prin organul său de conducere, ci prin reprezentant care, de cele mai multe ori este consilierul juridic.

Consilierul juridic acţionează pe baza unei delegaţii semnate de conducătorul persoanei juridice sau şeful oficiului juridic.Pentru anumite acte procesuale consilierul juridic are nevoie de o delegaţie specială sau acestea se pot face numai de

organul de conducere. Aceste acte procesuale sunt:- pornirea acţiunilor,- fixarea pretenţiilor, prin mărirea sau micşorarea lor,- renunţarea la pretenţii, renunţarea la acţiune şi renunţarea la căile de atac,- răspunsul la interogatoriu.

Pentru declanşarea unei căi de atac consilierul juridic, ca şi avocatul, nu are nevoie de o delegaţie specială. Organul de conducere trebuie însă să ratifice exercitarea căii de atac şi să îi emită delegaţie pentru redactarea motivelor şi susţinerea cauzei.

Organele centrale pot fi reprezentate în teritoriu de consilierii juridici ai organelor locale şi invers, dacă există o împuternicire scrisă în acest sens. Această reprezentare nu funcţionează atunci când există contrarietate de interese.

Pentru reprezentare orice persoana juridică poate recurge şi la serviciile unui avocat, chiar dacă are consilieri juridici proprii.

5.3. Sancţiunea nejustificării calităţii de reprezentant.

Când nu se face dovada calităţii de reprezentant instanţa va da un termen până la care trebuie să se complinească această lipsă. Dacă nici la termenul acordat nu se va face această dovadă se va proceda la anularea cererii.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii, titularul dreptului putând însă ratifica actele făcute de persoana care nu avea calitatea de reprezentant.

SECŢIUNEA VI PROCURORUL

Deşi referirile la procuror se află în Titlul II din Cartea a II-a, intitulat “părţile”, poziţia procurorului în procesul civil a suscitat multe discuţii în doctrină legate de calificarea lui ca parte sau ca participant.

Datorită rolului său procurorul nu poate fi pus alături de ceilalţi participanţi la procesul civil, cum ar fi martorii, interpreţii sau experţii, de aceea majoritatea doctrinei îl consideră parte în procesul civil.

Modalitatea în care procurorul poate participa la procesul civil sunt reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 45 C.proc.civ.

Conform actualei formulări a acestui articol procurorul poate:- să pornească anumite procese civile;- să participe la orice proces civil :- să exercite căile de atac;- să solicite punerea în executare a hotărârilor civile, atunci când legea ăi permite şi pornirea acelei acţiuni.În continuare vom analiza fiecare componentă a participării procurorului în procesul civil.

a. Procurorul poate porni acţiunea civilă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale anumitor categorii de persoane:

- minori,- puşi sub interdicţie,- dispăruţi,- în alte cazuri prevăzute expres de lege.Pentru a nu se încălca dreptul titularului dreptului subiectiv acesta va fi introdus în proces, el putând să facă uz de dreptul

său de dispoziţie (renunţare la acţiune, la drept sau tranzacţie).Actele procedurale de dispoziţie enumerate mai sus făcute de reprezentanţii minorilor, puşilor sub interdicţie şi dispăruţilor

nu vor împiedica judecata dacă instanţa apreciază că nu sunt în interesul acelor persoane. Dacă procurorul îşi retrage cererea partea poate solicita continuarea judecăţii.

b. Participarea la judecată a procuroruluiActuala formulare a art. 45 C.proc.civ. este făcută în considerarea art. 131 alin. 1 din Constituţie, procurorul putând pune

concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, participarea şi concluziile procurorului sunt obligatorii (adopţii, punere sub interdicţie, declararea dispariţiei, declararea judecătorească a morţii, etc.).

Dacă prezenta procurorului este obligatorie neparticiparea sa duce la nulitatea hotărârii având în vedere că nu a existat o legală constituire a completului de judecată.

Atunci când participarea procurorului este obligatorie în faţa primei instanţe este obligatorie şi în căile de atac.Când prezenţa procurorului nu este obligatorie, dar acesta alege să participe la judecată, instanţa nu poate cenzura

participarea sa, el nefiind obligat să-şi motiveze participarea şi nici părţile nu pot formula obiecţii.Părţile pot însă în condiţiile legii să-l recuze.

c. Exercitarea căilor de atac de către procurorProcurorul poate exercita căile de atac împotriva oricăror hotărâri, indiferent dacă a participat sau nu la judecarea cauzei în

care s-a pronunţat hotărârea atacată.

Atunci când nu participă la judecată termenul căii de atac pentru el curge de la pronunţare şi nu de la comunicare, pentru că hotărârea nu îi este comunicată atâta timp cât nu a participat la proces.

d. Executarea silităDreptul procurorului de a porni executarea silită este restrâns numai la acele hotărâri pentru care ar fi putut să şi pornească

sau chiar a pornit acţiunea civilă. El poate însă participa la orice executare silită pentru că legea îi dă dreptul să pună concluzii în orice proces civil, în orice

fază a acestuia, iar executarea silită este a doua fază a procesului civil.

CAPITOLUL V

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

SECŢIUNEA INOŢIUNI GENERALE

1. Definiţie.Conform dispoziţiilor art. 126 alin. 1 şi 2 din Constituţie în România justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar competenţa acestor instanţe judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege.

Aceleaşi dispoziţii sunt reluate în art. 1 alin. 1 şi art. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, iar concretizarea competenţei instanţelor judecătoreşti, cea care ne interesează în acest capitol, este realizată în Titlul I şi II din prima carte a Codului de procedură civilă, care tratează competenţa materială şi competenţa teritorială a instanţelor.

Putem defini competenţa ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti, unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională, de a judeca un anumit litigiu.51

2. Clasificarea normelor de competenţă.Normele de competenţă se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. O primă mare clasificare, care diferenţiază

competenţa între toate organele statului se realizează după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem, criteriu de clasificare conform căruia avem:

- norme de competenţă generală, care diferenţiază competenţa organelor din sisteme diferite,- norme de competenţă jurisdicţională, care diferenţiază competenţa organelor din acelaşi sistem.În cadrul competenţei jurisdicţionale, cea care ne interesează din punct de vedere al dreptului procesual civil, normele de

competenţă se clasifică în funcţie de două criterii:a) după cum ne raportăm la instanţe judecătoreşti de grad diferit sau de acelaşi grad avem:- competenţă materială, care la rândul său se subdivide în competenţă funcţională (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) şi

competenţă procesuală (după obiectul, valoarea sau natura litigiului);- competenţa teritorială, care poate fi de drept comun, alternativă şi exclusivă

b) după cum normele care reglementează competenţa au caracter imperativ sau dispozitiv avem:- competenţa absolută, în care se include competenţa generală, competenţa materială şi competenţă teritorială exclusivă;- competenţă relativă, care cuprinde competenţa teritorială de drept comun şi competenţa teritorială alternativă.După modificarea art. 159 Cod procedură civilă prin dispozițiile cuprinse în Legea nr. 202/201052 putem discuta despre o

nouă clasificare, de data aceasta legală și expresă, în norme de competență de ordine publică și norme de competență de ordine privată.

În cadrul normelor de competență de ordine publică se încadrează categoriile de competență pe care le-am enumerat mai sus la normele de competență absolută, normele de competență de ordine privată fiind cele enumerate la competența relativă.

SECŢIUNEA IICOMPETENŢA GENERALĂ

Putem defini competenţa generală ca pe o delimitare a atribuţiilor organelor judecătoreşti faţă de celelalte organe ale statului.

Prin art. 6 din Legea nr. 304/2004 s-a consacrat faptul că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. În exercitarea dreptului său la un proces echitabil, accesul la justiţie nu poate

51 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 134 - 13552 Art. 159 a fost modificat prin art. I, pct. 22 din Legea nr. 202/2010

fi îngrădit nici unei persoane, ceea ce reprezintă o concretizare a art. 21 din Constituţie, care garantează liberul acces la justiţie, şi care transpune pe plan naţional dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În unele cazuri legea prevede însă că anumite litigii sunt de competenţa altor organe decât instanţele judecătoreşti, cum este cazul controlului de constituţionalitate, anterior şi posterior promulgării unui act normativ, control care revine Curţii Constituţionale, conform Titlului V din Constituţie.

Alteori competenţa în soluţionarea unor litigii se împarte între instanţele judecătoreşti şi alte organe, cum este cazul competenţei în materie electorală, unde unele contestaţii se rezolvă nu de instanţă ci de comisiile electorale de circumscripţie sau comisia electorală centrală sau în materia contenciosului administrativ.

În materie comercială, potrivit dispoziţiilor legale, părţile pot opta pentru soluţionarea litigiului de către organele arbitrale, însă hotărârea pronunţată poate fi atacată în instanţă cu acţiune în anulare.

Un alt exemplu poate fi în cazul succesiunilor, care se dezbat în faţa notarului public, atunci când nu sunt contencioase, dar ulterior oricare dintre părţi sau un terţ interesat poate introduce o acţiune în anularea certificatului de moştenitor în faţa instanţelor judecătoreşti.

Prin art. 21 alin. 4 din Constituţie s-a instituit principiul constituţional potrivit căruia jurisdicţiile administrative sunt facultative, ceea ce înseamnă că în toate cazurile în care legea specială sau contractul intervenit între părți, prevede o astfel de jurisdicţie, care în sine reprezintă o competență de soluționare a anumitor diferende ivite, partea poate să renunţe la soluţionarea litigiului pe cale administrativă şi să introducă o acţiune direct în instanţă.

SECŢIUNEA IIICOMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

1. Consideraţii generale.Având în vedere că instanţele judecătoreşti sunt organizare ierarhic şi se regăsesc pe întreg teritoriul ţării competenţa

jurisdicţională a acestora trebuie delimitată atât pe verticală cât şi pe orizontală.Mai concret spus legea desparte atribuţiile dintre instanţele judecătoreşti diferite în grad, respectiv judecătorii, tribunale,

curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi între instanţele de acelaşi grad, respectiv între judecătorii, între tribunale şi între curţile de apel.

Această despărţire a atribuţiilor dintre instanţe se face prin intermediul competenţei materiale şi a competenţei teritoriale.

2. Competenţa materială (ratione materiae)Prin competenţa materială instituită de lege se delimitează pe verticală, pe linie ierarhică, atribuţiile de judecată între

instanţe de grad diferit sau între instanţe de drept comun şi instanţe specializate.53

Normele de competenţă materială sunt stabilite sub două aspecte:- unul funcţional – după felul atribuţiilor jurisdicţionale – respectiv după cum are competenţa de a judeca în primă instanţă,

în apel sau în recurs;- unul procesual – după obiectul, natura sau valoarea cauzelor.Vom avea aşa-dar o competenţă materială funcţională şi o competenţă materială procesuală între instanţele de grade

diferite.

A. Competenţa materială a judecătoriilor Sediul materiei se află în art. 1 din Codul de procedură civilă.Din punct de vedere funcțional judecătoriile judecă întotdeauna numai în primă instanță. Din punct de vedere procesual

vom vedea că există o prevedere recent introdusă care le acordă o anumită excelusivitate.Potrivit actualei reglementări judecătoriile au plenitudine de competenţă54, ele fiind instanţe judecătoreşti de drept comun,

ceea ce înseamnă că ori de câte ori actul normativ prevede că un anumit act poate fi atacat în justiţie şi nu arată expres la care anume instanţă, după gradul acestora, competenţa în soluţionarea cauzei va reveni judecătoriei.

Din analizarea textului pct. 1 al art. 1 C.proc.civ. rezultă că acesta stabileşte şi competenţa generală a judecătoriilor faţă de orice alte instanţe şi nu numai faţă de instanţele judecătoreşti.

Pct. 11 al art. 1 C.proc.civ.55 a introdus o competență materială atât funcțională cât și jurisdicțională unică în favoarea judecătoriilor, prin plasarea în competența exclusivă a acestora a judecării proceselor și cererilor privind creanțe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv, care se judecă în primă și ultimă instanță numai la judecătorie, pentru aceste categorii de cauze ne mai existând nicio cale de atac.

53 V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 40154 V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 40255 Pct. 11 a fost introdus prin art. I pct. 1 din Legea nr. 202/2010

În afară de această plenitudine de competenţă în primă instanţă, judecătoriile exercită şi un control asupra hotărârilor organelor cu activitate jurisdicţională din afara sistemului judecătoresc, pentru că pct. 2 al aceluiaşi articol prevede că ele judecă: ” plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în condiţiile prevăzute de lege ”.

Deşi textul de lege le denumeşte generic ”plângeri” ele pot fi prevăzute în legea specială cu alte denumiri, cum ar fi contestaţie.

De asemenea, deşi legea se referă la ele cu termenul generic de ”hotărâri” ele pot să fie denumite în actul normativ special dispoziţii sau ordine sau ordonanţe, etc.

Prin pct. 3 al art. 1 C.proc.civ. judecătoriilor li se dă în competenţă judecarea oricăror cereri sau procese, în orice materie, dacă prin lege li se conferă acest drept.

Astfel, judecătoria poate soluţiona cereri vizând asigurarea de dovezi, lămurirea, îndreptarea şi completarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de ea, contestaţiile în anulare împotriva propriilor hotărâri, cererile privind înregistrarea tardivă a naşterii, cererile de anulare a actelor notariale, etc.

B. Competenţa materială a tribunalelor.Sediul materiei este în art. 2 C.proc.civ. Din punct de vedere al competenţei materiale funcţionale tribunalele judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs.Atribuţia funcţională de primă instanţă a tribunalului este limitată ea fiind combinată cu o competenţă materială procesuală

după obiectul, natura sau valoarea cauzei.Trebuie să menţionăm că tribunalele judecă pe secţii după natura cauzelor.1) competenţa materială a tribunalului în primă instanţă.Anterior enunțării competenței de primă instanță a tribunalului trebuie să facem mențiunea că lit. a) a art. 2 a fost abrogată

prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 ca urmare a dispariției noțiunii de comerciant și a reorganizării secțiilor din cadrul instanțelor de judecată în sensul dispariției secțiilor comerciale și transformării lor în secții civile.56

b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei RON, cu excepţia celor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;

După cum se observă competenţa de primă instanţă este împărţită între tribunal şi judecătorie, combinată cu competenţa după valoarea obiectului litigiului şi după natura acestuia.

Ca regulă generală tribunalul judecă în primă instanţă litigiile civile al căror obiect are o valoare situată peste suma de 500.000 lei, cele sub această valoare fiind în competenţa de primă instanţă a judecătoriei.

Cererile neevaluabile în bani sunt în plenitudinea de competenţă de primă instanţă a judecătoriei.Prin excepţie, indiferent de valoarea obiectului litigiului nu vor fi în competenţa de primă instanţă a tribunalului ci a

judecătoriei litigiile care vizează:- împărţeala judiciară, indiferent de izvorul proprietăţii comune (coproprietate, indiviziune, devălmăşie);- toate cererile în materie succesorală;- toate cererile privind materia fondului funciar, atât cele de drept comun cât şi cele izvorând din legile speciale în aceste

domeniu, indiferent dacă sunt petitorii sau posesorii, formulate de terţe persoane care au fost vătămate în drepturi prin aplicarea legilor din această materie.

Legat de această dispoziţie din cod, privind competenţa după criteriul valoric în materie civilă, trebuie menţionat că, pentru a curma diferendele de opinii ivite în practică şi doctrină, legiuitorul a introdus în cod, prin art. 181, o normă legală care prevede că instanţa care a fost investită legal cu judecarea unei pricini rămâne competentă să o judece, chiar dacă ulterior investirii intervin modificări cu privire la cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Această situaţie se poate ivi ca urmare a măririi sau micşorării pretenţiilor reclamantului sau prin simpla trecere a timpului, ştiut fiind că unele procese pot avea o durată mai lungă în timp, iar preţul imobilelor, de exemplu, creşte în timp.

Tot legat de criteriul valoric menţionăm că stabilirea valorii obiectului se face în raport de data sesizării instanţei, iar în cazul în care există mai multe capete de cerere, principale şi accesorii, valoarea pretinsă se va totaliza, dar cumularea valorilor nu este permisă dacă pricina este formată din mai multe dosare conexate sau când deşi avem mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pârâţi într-o cauză raporturile juridice care leagă pe reclamanţi şi pârâţi sunt diferite.

c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;În materie de jurisdicţia muncii, aşa cum rezultă chiar din text, tribunalul este instanţă de drept comun, în ceea ce priveşte

judecata în primă instanţă.Doar dacă printr-un act normativ special se prevede în mod expres competenţa altei instanţe se va deroga de la această

prevedere legală care are valoare de normă generală. Derogarea poate acorda drept de primă instanţă judecătoriei sau curţii de apel.d) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;

56 Pentru detalii privind modul de reorganizare a secțiilor comerciale a se vedea dispozițiile art. 223 -228 din Legea nr. 71/2011

Şi în această materie tribunalul are plenitudine de competenţă, pe care o poate împărţi, prin dispoziţia expresă din actul normativ special, numai cu curtea de apel.

În consecinţă, un nou act normativ elaborat de legiuitor va trebui să aibă în vedere această limitare a competenţei în primă instanţă între cele două instanţe. Bineînţeles că legiuitorul poate să adopte şi o altă atitudine însă considerăm că ar trebui să aibă motive întemeiate.

e) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;De această dată competenţa de primă instanţă a tribunalului nu mai este disputată.Trebuie să menţionăm şi noi observaţia justă făcută în literatura de specialitate57 conform căreia redactarea textului este

pleonastică pentru că noţiunea de ”creaţie intelectuală” o cuprinde şi pe cea mai restrânsă de proprietate industrială.f) procesele şi cererile în materie de expropriereFac parte din această categorie cererile promovate în temeiul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate

publică.g) cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;Acest text cuprinde toate acţiunile promovate în temeiul Legii nr. 273/2004 cu privire la adopţie, cereri care se referă la

încuviinţare, nulitate sau desfacere.h) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;Aceste cereri îşi au izvorul în art. 504 C.proc. pen. În litigiile având acest obiect calitate procesuală pasivă va avea

întotdeauna Statul Român care va fi citat prin Ministerul Finanţelor.De altfel, prevederea din codul de procedură civilă, cu privire la competenţa în primă instanţă a tribunalului, este dublată

de cea cuprinsă în codul de procedură penală în art. 506.i) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine.Condiţiile recunoaşterii sau încuviinţării executării silite a unei hotărâri străine se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 105/1992,

dar și a Regulamentului(Ce) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L7 din 10 ianuarie 2009,

Deşi prezentul text vorbeşte numai de ”hotărâri” străine este de menţionat că instanţa va trebui să se raporteze la dispoziţiile art. 165 din legea menţionată, care defineşte noţiunea din punct de vedere al dreptului internaţional privat, care nu se rezumă la hotărâri ale instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, aşa cum s-a observat în doctrină58, recunoaşterea hotărârii străine poate avea loc şi pe cale incidentală, conform dispoziţiilor art. 170 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, ceea ce face ca nu întotdeauna tribunalul să fie singur competent în primă instanţă în această materie.

2. competenţa materială a tribunalelor în apelCa instanţă de apel tribunalele judecă această cale de atac declarată împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă

instanţă.Putem să spunem că tribunalele au plenitudine de competenţă în judecarea apelurilor.

3. competenţa materială a tribunalelor în recursTribunalele judecă ca instanţe de recurs recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă

instanţă, care potrivit legii nu au calea de atac a apelului.

4. competenţa materială a tribunalelor în alte materiiAvând în vedere complexitatea vieţii sociale, apariţia multor domenii noi şi necesitatea de reglementare a lor, precum şi

unele instituţii cuprinse chiar în cod, dar care nu puteau fi detailate într-un singur articol, pentru a nu supune codul de procedură civilă unor continue modificări, ca şi la competenţa materială a judecătoriilor, legiuitorul a prevăzut că tribunalele vor putea judeca în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Din punct de vedere strict al codului de procedură civilă aceste alte materii se referă, de exemplu, la:- conflictele de competenţă ivite între două judecătorii din raza aceluiaşi tribunal sau conflictele de competenţă ivite între o

judecătorie şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 alin. 1 şi 4 C.proc.civ.),- cererea de strămutare a unei cauze de la o judecătorie la alta în cadrul circumscripţiei aceluiaşi tribunal bazată pe motive

de rudenie sau afinitate (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.),- soluţionarea cererii de recuzare atunci când din cauza recuzării sau abţinerii nu se poate constitui un complet la nivelul

judecătoriei (art. 30 alin. 2 C.proc.civ.),- soluţionarea căilor de retractare împotriva hotărârilor pronunţate de tribunal.În ceea ce priveşte alte acte normative care atribuie competenţa în primă instanţă tribunalului putem aminti:

57 V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă. Teste grilă., Ed. All Beck, Bucureşti, p. 8458 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 88

- litigiile izvorâte din dispoziţiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dar și cele izvorâte din noua lege a pensiilor nr. 263/2010,

- soluţionarea cererilor privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,- contestaţiile împotriva dispoziţiilor de retrocedare pronunţate în temeiul Legii nr. 10/2001.

C. Competenţa materială a curţilor de apelSediul materiei se află în art. 3 C.proc.civ. Ca şi tribunalele curţile de apel judecă întotdeauna pe secţii.1) competenţa curţilor de apel în primă instanţăCompetenţa materială în primă instanţă a curţilor de apel este limitată la procesele şi cererile în materie de contencios

administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.2) competenţa curţilor de apel ca instanţe de apelCurţile de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.3) competenţa curţilor de apel ca instanţe de recursCurţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunale, precum şi recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care nu au calea de atac a apelului.4) competenţa curţilor de apel în alte materiiCa şi instanţele anterioare curţile de apel judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.Din punct de vedere al instituţiilor codului de procedură civilă curţile de apel vor soluţiona:- conflictele de competenţă ivite între două tribunale din circumscripţia sa sau între un tribunal şi o judecătorie din

circumscripţia sa, precum şi între un tribunal şi un alt organ cu activitate jurisdicţională,- cererile de recuzare sau de abţinere ale propriilor judecători sau ale judecătorilor de la tribunale, dacă din cauza acestui

incident procedural nu se poate alcătui completul de judecată,- cererile de strămutare pentru motive de rudenie sau afinitate de la un tribunal,- căile de retractare împotriva propriilor hotărâri,- contestaţia la titlu împotriva propriilor hotărâri, etc.

D. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Sediul materiei este în dispoziţiile art. 4 C.proc.civ., dar şi în cele ale art. 21 – 25 din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară.Din punct de vedere al acestor texte legale rezultă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă primordial recursuri, dar are

competenţă şi în alte materii.Ca o remarcă generală trebuie să arătăm că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă niciodată în apel.Ca şi instanţele inferioare şi instanţa supremă este organizată pe secţii, respectiv Secţia a I-a civilă, Secția a II-a civilă,

Secţia penală, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Acestea judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel pronunţate de acestea în apel şi a hotărârilor

pronunţate în primă instanţă care nu au niciodată calea de atac a apelului.De asemenea secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor

nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În afara acestor secţii specializate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai are în organizarea 4 complete de 5 judecători şi Secţiile Unite.

Completul de 5 judecători judecă în principal recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală, dar legea dispune că acesta are competența de a examina și admisibilitatea recursului, indiferent de materie, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În cazul în care constată că cererea de recurs este formulată împotriva unei hotărâri care nu este supusă niciunei căi de atac, a unei încheieri care nu se atacă decât odată cu fondul, a unei hotărâri pronunţate în recurs sau în contestaţie în anulare, dispune, prin încheiere, respingerea cererii ca inadmisibilă.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au competenţă în soluţionarea sesizările privind schimbarea propriei jurisprudenţe şi sesizează Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare.

Din celelalte materii în care judecată această instanţă, în afara celor arătate mai sus, care sunt cuprinse în legea de organizare judecătorească, putem aminti câteva, care sunt prevăzute în codul de procedură civilă:

- soluţionează cererile de delegare a unei instanţe (art. 23 C.proc.civ.),- soluţionează conflictul de competenţă între două instanţe care nu se află în circumscripţia aceleaşi curţi de apel, precum

şi cel ivit între două curţi de apel (art. 22 alin. 3 C.proc.civ.),- soluţionează cererile de strămutare pe motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică, ori pe motiv de rudenie sau

afinitate de la o curte de apel la alta (art. 39 C.proc.civ.),

- soluţionează cererile de abţinere sau de recuzare a propriilor judecători sau ai curţilor de apel când din cauza recuzării nu se poate forma completul,

- soluţionează cererile formulate în căile de retractare îndreptate împotriva propriilor hotărâri, etc. 3. Competenţa teritorialăSediul materiei este în art. 5 – 16 C.proc.civ. Competenţa teritorială reprezintă delimitarea pe orizontală între instanţe de acelaşi grad adică între judecătorii, între

tribunale şi între curţile de apel.Spre deosebire de normele de competenţă materială, care în integralitatea lor au caracter imperativ, normele de competenţă

teritorială au caracter dispozitiv, în mod excepţional cele privind starea şi capacitatea persoanei, cazurile prevăzute de art.13-16 C.proc.civ. şi unele situaţii prevăzute de norme speciale, au caracter imperativ.

Când am clasificat normele de drept în imperative şi dispozitive am discuta de competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială exclusivă.

Primele două competențe teritoriale sunt guvernate de norme dispozitive, iar ultima categorie este guvernată de norme imperative.

În consecinţă normele de competenţă se împart în aceste trei categorii pe care le vom analiza în continuare.A .Competenţa teritorială de drept comun.Regula este înscrisă în art. 5 C.proc.civ. potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa domiciliului

pârâtului (actor sequitur forum rei). Raţiunea acestei prevederi constă în faptul că, în cazul acţiunilor personale, până la soluţionarea procesului, pârâtul este

prezumat că nu datorează nimic, iar în cazul acţiunilor reale aparenţele trebuie prezumate a fi conforme cu realitatea.Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, dar are o reşedinţă cunoscută în ţară, cererea de

chemare în judecată se va introduce la instanţa de reşedinţă.Când pârâtul nu are nici o reşedinţă cunoscută în ţară cererea se introduce la instanţa domiciliului sau reşedinţei

reclamantului.În cazul în care reclamantul este o persoană juridică de drept privat cererea se introduce la instanţa sediului ei principal

(art.7 alin. 1 C.proc.civ.).În cazul în care pârâtul este o asociaţie sau societate fără personalitate juridică este competentă teritorial instanţa de la

domiciliul persoanei care, potrivit înţelegerii asociaţilor, are preşedinţia sau directoratul. Dacă nu există o asemenea persoană cererea se poate face la instanţa oricăruia dintre asociaţi, reclamantul putând să ceară şi numirea unui curator.

Prin domiciliu, din punct de vedere procesual civil, înţelegem şi acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăieşte sau îşi desfăşoară activitatea şi nu neapărat domiciliul legal trecut în cartea de identitate.

Pentru stabilirea competenţei teritoriale este important domiciliul pârâtului din momentul sesizării instanţei, neavând nici o relevanţă schimbarea acestuia ulterior.

B. Competenţa teritorială alternativă sau facultativăApare atunci când în afara instanţei de la domiciliul pârâtului mai sunt competente şi alte instanţe.Sediul materiei se află în art. 6, art.7 alin. 2, art. 8, art. 9, art. 10, şi art. 11 C.proc.civ. a) Potrivit art. 6 numai pentru obligaţiile patrimoniale care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc este

competentă teritorial şi instanţa de la locul în care pârâtul are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale.

b) Pentru persoanele juridice de drept privat, când acţiunea se referă la obligaţii care urmează să fie executate la o reprezentanţă a sa, art. 7 alin. 2 dispune că este competentă şi instanţa locului unde se află acea reprezentanţă, şi nu numai instanţa sediului ei principal.

c) În cazul cererilor care sunt îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale, conform art. 8 C.proc.civ., sunt deopotrivă competente instanţele din capitala ţării sau cele din reşedinţa judeţului în care îşi are domiciliul reclamantul.

Dacă mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt competente să se pronunţe asupra unor astfel de cereri, cererea de chemare în judecată se va introduce la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală la Judecătoria sectorului 4.

d) Art. 9 C.proc.civ. stipulează că în cazul în care ne aflăm în faţa unei coparticipări procesuale pasive, deci cererea de chemare în judecată este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, care au domicilii diferite, în localităţi diferite, reclamantul va putea introduce acţiunea la oricare dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor.

Această regulă nu se aplică atunci când avem un singur debitor principal, iar ceilalţi sunt obligaţi accesorii, reclamantul fiind obligat să îşi îndrepte cererea la instanţa de domiciliu a debitorului principal. Putem însă să avem mai mulţi debitori principali, fiecare cu obligaţii săi accesorii, caz în care cererea se va putea îndrepta la instanţa oricărui debitor principal.

e) Art. 10 din codul de procedură civilă conţine mai multe situaţii în care în afara domiciliul pârâtului sunt deopotrivă competente şi alte instanţe:

- în cererile referitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar în parte a obligaţiei - pct. 1;

- în cererile care îşi au izvorul într-un contract de locaţiune a unui imobil sau în acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară este competentă şi instanţa de la locul situării imobilului – pct. 2;

- în cererile care îşi au izvorul într-o cambie, cec sau bilet la ordin este competentă şi instanţa locului de plată – pct. 3;- pct. 4 al art. 10 a fost abrogat prin art. 219 din Legea nr. 71/2011, ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod Civil;- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport este competentă şi instanţa de la locul de plecare sau de sosire – pct. 5;- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere este competentă şi instanţa domiciliului

reclamantului, dar numai dacă această cerere constituie capătul principal şi nu un capăt accesoriu şi numai dacă este vorba de stabilirea pensiei de întreţinere, nu sistarea acesteia – pct. 7;

- în cererile care-şi au izvorul într-un fapt ilicit este competentă şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acea faptă – pct. 8.

La pct. 6 al acestui articol există o prevedere ce vizează cererile împotriva unei femei căsătorite, dispoziţie care, ca urmare a consacrării constituţionale a principiului egalităţii sexelor, a fost abrogat implicit.

f) Ultimul articol din cod care cuprinde dispoziţii referitoare la competenţa alternativă este art. 11. El se referă la cererea de despăgubiri care se poate formula în materia asigurărilor. În acest caz reclamantul are mai multe instanţe competente teritorial alternativ, respectiv instanţa domiciliului asiguratului, instanţa locului în care se află bunurile asigurate sau locul unde s-a produs accidentul.

Legiuitorul prevede însă că orice convenţie cu privire la alegerea instanţei competente, făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubiri este nulă, ceea ce reprezintă o dispoziţie de protecţie pentru păgubit.

Această nulitate nu intervine însă în materie de asigurări maritime şi fluviale.În afara cazurilor enumerate în textele codului părţile pot alege în cazul normelor dispozitive, un alt domiciliu decât cel real

pentru sesizarea instanţei, alegere ce poate fi făcută în favoarea pârâtului, a reclamantului sau a ambelor părţi.Alegerea domiciliului se face înainte de sesizarea instanţei.Atunci când legea prevede competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului, aceasta fiind o dispoziţie de favoare pentru

el, poate renunţa la ea şi introduce acţiunea la domiciliul pârâtului.În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă alegerea instanţei deopotrivă competente revine potrivit art.12

C.proc.civ. reclamantului.Odată făcută alegerea reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, pârâtul nu poate cere declinarea competenţei, iar instanţa

nu poate ridica excepţia necompetenţei teritoriale din oficiu şi să procedeze la declinarea cauzei.

C. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională Sediul materiei este în art. 13 – 16 C.proc.civ. Interpretarea prevederilor din aceste articole se face coroborată cu art. 19 C.proc.civ., care prevede că părţile pot conveni,

prin înscris sau declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care potrivit legii au competenţă teritorială afară de cazurile prevăzute la art. 13 – 16 C.proc.civ.

a) Dispoziţiile art. 13 C.proc.civ. se referă la cererile privitoare la bunurile imobile, cereri ce sunt în competenţa teritorială exclusivă a instanţei de la locul situării imobilului.

În ipotezele în care imobilul este situat în circumscripţia mai multor instanţe, iar pârâtul îşi are domiciliu sau reşedinţa într-una dintre aceste circumscripţii, acea instanţă este competentă teritorial să judece cauza. Dacă însă pârâtul nu locuieşte în nici una dintre circumscripţiile în care se află imobilul cererea de chemare în judecată va putea fi introdusă la oricare dintre aceste instanţe.

Practica şi literatura au decis că textul are în vedere numai acţiunile reale imobiliare nu şi pe cele personale imobiliare, care rămân supuse regulilor înscrise în art. 5 sau art. 10 pct. 1 şi 2 C.proc.civ.

În consecinţă, dispoziţiile se aplică, spre exemplu, la acţiunile în revendicare, la acţiunile negatorii, cele confesorii şi cele posesorii.

Raţiunea pentru care legiuitorul a stabilit această competenţă exclusivă se bazează pe faptul că aceasta este instanţa la care se poate desfăşura activitatea de judecată în modul cel mai eficient, mai ales în ceea ce priveşte probatoriul ce trebuie administrat (cercetarea la faţa locului, efectuarea de expertize, etc.).

b) Art. 14 C.proc.civ. stabileşte pentru anumite cereri în materie de moştenire ca unică instanţă competentă teritorial cea a ultimului domiciliu al defunctului.

Cererile la care face referire acest articol sunt:- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare.În această categorie intră acţiunile ce vizează, spre exemplu, anularea testamentului, constatarea validităţii testamentului,

executarea dispoziţiilor testamentare, etc.- cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le au unul împotriva altuia.Ca exemple putem da petiţia de ereditate, anularea certificatului de moştenitor, raportul donaţiilor, partajul, etc.

- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva unuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

Exemple de asemenea acţiuni sunt: predarea legatelor particulare, acţiunile în care creditorii ridică pretenţii asupra succesiunii, etc.

Noţiunea de “creditorii defunctului” se referă la creditorii anteriori deschiderii succesiunii (ai defunctului) şi creditorii posteriori deschiderii succesiunii (ai sumelor cheltuite cu ocazia înmormântării defunctului sau administrării bunurilor succesorale). Deci se aplică această competenţă exclusivă numai când este vorba de recuperarea unei creanţe şi nu şi în cazurile în care se formulează o acţiune reală imobiliară împotriva moştenitorilor.59

Art.14 punctul 3 se aplică numai când creditorii succesorali cheamă în judecată moştenitorii şi nu şi în situaţia inversă când se revine la dispoziţiile art. 5 C.proc.civ.60

Art.14 se aplică chiar dacă în masa succesorală sunt bunuri imobile situate în circumscripţia altor instanţe, el având prioritate faţă de dispoziţiile art. 13.61

Noţiunea de domiciliu are şi în acest caz aceleaşi rezolvări ca şi cele menţionate mai sus la dispoziţiile art. 5 C.proc.civ. Competenţa instituită prin acest articol încetează odată cu finalizarea partajului. Totuşi, acţiunea în garanţie pentru tulburări

şi evicţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 787 Cod civil intentată între moştenitori, ca şi acţiunea în desfiinţarea împărţelii pentru dol sau violenţă întemeiată pe dispoziţiile art. 790 Cod civil vor continua să fie supuse acestei competenţe teritoriale exclusive.

c) În cazul cererilor în materie de societate instanţa competentă este cea de la locul situării sediului principal al societăţii, până la sfârşitul lichidării în fapt, aşa cum dispune art. 15 C.proc.civ.

Regula înscrisă în acest articol se aplică indiferent dacă este vorba de o societate comercială, civilă sau de altă natură.Textul se aplică numai litigiilor dintre societari sau societari şi societate. Celelalte litigii, prin care terţe persoane se

îndreaptă împotriva societăţii sau a asociaţilor, se vor judeca de instanţa competentă teritorial stabilită după regula de drept comun.62

Prin lichidarea în fapt a societăţii se înţelege finalizarea tuturor operaţiunilor prevăzute de lege pentru înstrăinarea sau împărţirea bunurilor societăţii şi lichidarea activului şi pasivului şi nu simpla şi primordiala hotărâre judecătorească prin care se dispune începutul acestor activităţi.

Ca exemple de astfel de acţiuni pot fi cererile prin care se solicită anularea sau modificarea actului constitutiv al societăţii, anularea hotărârii adunării generale a societăţii, cererile prin care se solicită despăgubiri unuia dintre asociaţi pentru pagubele cauzate societăţii, etc.

d) Un ultim articol care reglementează competenţa teritorială absolută este cuprins în art. 16 C.proc.civ. Potrivit acestuia cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului intră în competenţa exclusivă a tribunalului din circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.

După cum se poate vedea acest articol stabileşte nu numai instanţa competentă pe orizontală, dar şi cea competentă pe verticală, respectiv tribunalul.

Reglementări similare se regăsesc în actele normative care cuprind dispoziţiile de drept material în domeniu cum sunt Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, O.G. nr. 10/2004 privind falimentul instituţiilor de credit, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare, etc.

În afara acestor dispoziţii grupate în titlul destinat competenţei teritoriale, atât în codul de procedură civilă cât şi în alte acte normative se regăsesc norme speciale care instituie o competenţă exclusivă în anumite domenii. Astfel :

- art. 607 C.proc.civ. în cazul proceselor de divorţ competenţa teritorială revine judecătoriei celui din urmă domiciliu comun al soţilor, dacă cel puţin unul din soţi mai locuieşte acolo. Dacă nu au avut domiciliu comun sau nici unul nu mai locuieşte ... competentă este instanţa domiciliului pârâtului şi când pârâtul nu are domiciliu în ţară instanţa domiciliului reclamantului.

- în domeniul adopţiei este competent tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliului celui care urmează să fie adoptat,

- în procedura declarării dispariţiei sau a morţii competenţa revine instanţei de la ultimul domiciliu al dispărutului, etc.

4. Comparaţie între competenţa de ordine publică şi competenţa de ordine privată. Determinarea caracterului normelor de competenţă.

Aşa cum am văzut mai sus diferenţa dintre competenţa de ordine publică şi competenţa de ordine privată este dată de caracterul normelor care o cârmuiesc, prima având la bază norme imperative, iar cea de-a doua norme dispozitive.

Datorită acestei premise între cele două categorii de norme există deosebiri esenţiale:- normele de competenţă absolută sunt obligatorii pentru părţi şi pentru instanţă, neputându-se deroga în nici un fel de la

aplicarea lor – normele de competenţă relativă permit părţilor să deroge de la ele prin convenţie;

59 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 112 – 113 60 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 176 – 177 61 V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 42962 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 115

- încălcarea normelor de competenţă absolută poate fi invocată de oricare dintre părţile din proces, de procuror dacă participă la procesul civil şi de instanţă din oficiu. Ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 202/2010, numai încălcarea normelor de competență generală poate fi invocată în orice stadiu al procesului civil, respectiv în primă instanță, în instanța de apel sau direct în instanța de recurs. Pentru normele de competență materială sau teritorială exclusivă invocarea poate fi făcută numai la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. Încălcarea normelor de competenţă relativă poate fi invocată numai de pârât şi numai prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie la prima zi de înfăţişare;

- nerespectarea normelor de competenţă absolută atrage nulitatea hotărârii, dar numai dacă este vorba de competența generală, necompetenţa relativă nu mai poate fi invocată în căile de atac, dacă, pârâtul n-a făcut-o în termen, în faţa primei instanţe.

Art. 159 C.proc.civ. cuprinde criteriile după care se stabileşte necompetenţa de ordine publică, şi anume:- în cazul încălcării competenței generale, când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti;- în cazul competenței generale, când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad;- în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când pricina este de competenţa altei instanţe şi părţile nu o pot

înlătura.Același articol prevede că în toate celelalte cazuri este vorba de necompetență de ordine privată .Alin. 4 al art. 1591 prevede că judecătorul este obligat, din oficiu, ca la prima zi de înfățișare să verifice și să stabilească

dacă instanța sesizată este competentă din punct de vedere al competenței generale, materiale și teritoriale, cu consemnarea acestor constatări în încheierea de ședință. Verificarea realizată de judecător nu împiedică părțile să invoce excepția de necompetență de ordine publică sau privată în termenele prevăzute la alin. 1 – 3 din cuprinsul aceluiași articol.

5. Întinderea competenţei instanţei sesizate

Aceasta se stabileşte nu numai în raport de normele prevăzute în art.1-16 C.proc.civ. ci şi de alte reguli.a) Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului.Regula generală este că “judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiei”. Ca atare, instanţa sesizată cu cererea de chemare

în judecată a reclamantului este competentă să se pronunţe şi asupra apărărilor de fond invocate de pârât sau a excepţiilor ridicare de acesta.

De exemplu, reclamantul introduce o acţiune prin care solicită obligarea pârâtului la executarea contractului, iar pârâtul ridică excepţia nulităţii contractului

De la această regulă există o excepţie în sensul că ea nu se aplică în cazul chestiunilor prejudiciale, adică atunci când apărarea pârâtului trebuie rezolvată prioritar de o altă instanţă. În acest caz, se suspendă judecata în faţa acestei instanţe, până la soluţionarea prin hotărâre definitivă a chestiunii prejudiciale.

Un exemplu elocvent îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. 2 C. proc.pen. care instituie regula ”penalul ţine în loc civilul”. Aşadar instanţa civilă va trebui să suspende judecarea procesului până când instanţa penală se va pronunţa definitiv, de exemplu cu privire la faptul că înscrisul folosit de reclamant este fals.

Uneori suspendarea procesului nu este obligatorie pentru că chestiunea prejudicială ridicată de pârât fi a fost soluţionată anterior şi îi este aplicabilă şi lui (cum este cazul excepţiei de neconstituţionalitate care dacă este ridicată cu privire la un text ce a fost deja declarat neconstituţional nu mai impune suspendarea judecăţii şi trimiterea cauzei la Curtea Constituţională) sau deşi invocă existenţa unei alte cauze ce necesită a fi soluţionată cu prioritate aceasta nu are de fapt legătură cu procesul în derulare (cealaltă acţiune având o cauză, un temei juridic diferit de prezenta ).

b) Competenţa instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de procedură.Regula este că “accesoriul urmează soarta principalului”, ceea ce înseamnă că aceste incidente vor fi soluţionate tot de

instanţa investită cu judecarea cererii principale.Incidentele de procedură se pot referi la: compunerea instanţei, competenţa instanţei, nulitatea actelor de procedură,

suspendarea judecăţii, perimarea sau la incidente care extind sau restrâng sfera litigiului, cum sunt: cererea reconvenţională, intervenţia principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane, etc.

Asupra unor incidente, prin excepţie, se pronunţă însă obligatoriu alte instanţe.Astfel, când e vorba de abţinerea sau recuzarea judecătorilor unei instanţe, iar din cauza acestui incident nu se mai poate

alcătui completul, el va fi judecat de instanţa ierarhic superioară; sau când, din motive obiective o instanţă nu poate funcţiona o perioadă mai îndelungată, la cerere, se poate delega o altă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; sau cererea de strămutare pentru motive de rudenie sau afinitate care se judecă de instanţa superioară celei în care funcţionează judecătorul, etc.

SECŢIUNEA IVPROROGAREA COMPETENŢEI

1. Noţiune

Prorogarea intervine când o instanţă competentă să soluţioneze cererea cu care a fost sesizată de reclamant devine competentă în temeiul legii, a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o instanţă superioară sau a convenţiei părţilor să rezolve cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.63

Prorogarea de competenţă poate fi, aşa cum rezultă din definiţie, legală, judecătorească şi convenţională.

2. Cazurile de prorogarea) Prorogarea legalăAceastă prorogare apere în temeiul legii, atunci când norme exprese permit unei instanţe să soluţioneze, în condiţiile date,

cereri care în mod normal nu ar fi în competenţa sa materială sau teritorială.Primul caz de prorogare legală este cuprins în art. 9 C.proc.civ., care se referă la coparticiparea procesuală pasivă, situaţie

în care reclamantul va putea introduce cererea de chemare în judecată la instanţa domiciliului oricărui pârât.Al doilea caz este reglementat în art. 17 C.proc.civ. şi vizează cererile accesorii şi incidentale care sunt în căderea instanţei

care judecă cererea principală.În acest caz de prorogare legală se pot ivi mai multe situaţii:- reclamantul formulează mai multe capete de cerere de natură diferită, care ar atrage competenţe deosebite. De exemplu într-o acţiune în stabilirea paternităţii se solicită şi obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, acest ultim

capăt de cerere fiind în competenţa instanţei de la domiciliul reclamantului, dar se va soluţiona de instanţa de la domiciliul pârâtului, unde a fost introdusă acţiunea principală.

- în cursul procesului se pot formula cereri privind măsuri asiguratorii, cereri de asigurarea dovezilor, de intervenţie voluntară, cerere reconvenţională, de chemare în garanţie, de chemarea în judecată a altor persoane, etc., care vor fi judecate împreună cu cererea principală chiar dacă ele ar atrage, de exemplu datorită plafonului de valoare, competenţa unei instanţe superioare în grad.

Al treilea caz de prorogare legală este cuprins în art. 164 C.proc.civ. care reglementează instituţia conexităţii.Potrivit acestei norme părţile pot cere întrunirea mai multor pricini care se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe

deosebite de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi, chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.

Conexarea se poate face la cererea părţilor sau se poate dispune din oficiu de către instanţă.Dosarul se trimite instanţei mai întâi investită, cu excepţia situaţiei în care părţile cer trimiterea la una din instanţe (în cazul

competenţei relative) sau una din pricini este de competenţa unei anumite instanţe şi părţile nu o pot înlătura (competenţă materială sau teritorială exclusivă).

Prorogarea legală de competenţă funcţionează în toate cele trei cazuri cu respectarea a două reguli:- dacă cererile sunt de competenţa instanţei judecătoreşti prorogarea trebuie să opereze chiar dacă se nesocoteşte norma de

competenţă materială sau teritorială exclusivă;- prorogarea nu operează când s-ar încălca normele de competenţă generală.

b) Prorogarea judecătorească Prorogarea judecătorească intervine, aşa cum îi spune şi numele, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.Situaţiile în care o instanţă poate hotărî prelungirea competenţei unei alte instanţe sunt:- delegarea instanţei prevăzută în art. 23 C.proc.civ. şi pe care o vom dezvolta în secţiunea următoare;- strămutare reglementată în art. 37 – 40 C.proc.civ., pe care de asemenea o vom analiza în secţiunea următoare;- cazurile în care din pricina recuzării nu se poate constitui completul de judecată, prevăzute în art. 30 alin. 2 C.proc.civ.,

analizate în cuprinsul secţiunii rezervate părţilor din procesul civil şi în care am văzut că cererea se va judeca de instanţa ierarhic superioară care, dacă va admite recuzarea (sau abţinerea), va dispune trimiterea cauzei la o instanţă de acelaşi grad cu cea care nu mai poate judeca din cauza acestui incident procedural (art. 33 alin. 1 C.proc.civ.);

- admiterea recursului şi casarea cu trimitere la altă instanţă decât cea care a judecat prima oară, dar egală în grad. Acest caz este prevăzut în art. 312 alin. 5 C.proc.civ., pentru tribunale şi curţi de apel şi în art. 313 C.proc.civ. pentru Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit lui, în cazul în care instanţa de recurs va casa hotărârea recurată şi o va trimite spre rejudecare, trimiterea se va putea face la aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea casată sau la o altă instanţă de acelaşi grad. Trebuie remarcat că tribunalele şi curţile de apel pot trimite instanţelor aflate în circumscripţia lor, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate trimite la orice instanţă din ţară.

- efectuarea comisiei rogatorii conform dispoziţiilor art. 169 alin. 2 C.proc.civ. Textul de lege dă posibilitatea unei instanţe să delege administrarea probelor, parţial, către o instanţă din altă localitate.

Delegarea instanţei se va dispune prin încheiere şi va putea să fie făcută către o instanţă de acelaşi grad, iar în situaţiile în care în acea localitate nu există o astfel de instanţă, delegarea va putea fi făcută şi către o instanţă inferioară în grad.

63 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 192

Comisia rogatorie apare atunci când dovada poate fi mai uşor administrată în altă localitate pentru că, de exemplu, este vorba de o expertiză ce se va desfăşura mai rapid la locul situării bunului, sau este vorba de audierea unui martor sau de luarea interogatoriului unei părţi care este nedeplasabilă.

c) Prorogarea convenţională Această prorogare poate să funcţioneze numai în ceea ce priveşte competenţa teritorială care nu este reglementată de norme

imperative.Ea se realizează prin convenţie a părţilor. Convenţia poate fi scrisă sau se poate declara verbal de părţi în faţa instanţei, dar

trebuie să îndeplinească anumite condiţii64, şi anume:- părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu deplină; - consimţământul lor să fie liber şi neviciat;- convenţia să fie expresă;- convenţia să determine exact instanţa aleasă ;- instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut.Părţile pot încheia convenţia anterior ivirii litigiului, cu excepţia cazurilor cuprinse în art. 11 C.proc.civ., respectiv în

materia asigurărilor.După sesizarea instanţei prorogarea convenţională se poate face până la prima zi de înfăţişare.Convenţia încheiată de părţi este irevocabilă, revenirea asupra ei putându-se face numai cu acordul comun, fiind aplicabile

principiile din materia contractelor. Această regulă este însă valabilă numai dacă s-a încheiat convenţia în interesul ambelor părţi sau în interesul pârâtului. Dacă ea s-a încheiat în interesul reclamantului acesta are posibilitatea să renunţe unilateral la ea şi să introducă acţiunea la instanţa care ar fi fost competentă dacă nu exista convenţie.

SECŢIUNEA VINCIDENTE PROCEDURALE CU PRIVIRE LAINSTANŢA SESIZATĂ

1. Consideraţii generaleAşa cum am aminti de câteva ori în secţiunile anterioare, cu privire la instanţa sesizată de reclamant prin cererea de

chemare în judecată se poată ivi anumite incidente legate de competenţa sa.Aceste incidente pot fi de două categorii:a) instanţa sesizată să fie competentă dar să nu poată funcţiona sau să nu îndeplinească condiţiile de obiectivitate, caz în

care intră în funcţiune instituţiile delegării şi strămutării, b) instanţa sesizată să nu fie competentă sau să-i fie contestată competenţa, caz în care vom analiza instituţia necompetenţei

şi cea a conflictelor de competenţă.

2. Delegarea instanţei Este reglementată în cuprinsul dispoziţiilor art. 23 C.proc.civ. Potrivit lor partea poate solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o altă instanţă, de acelaşi grad cu cea

competentă, când datorită unor împrejurări excepţionale instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze.

Competenţa de delegare revine în toate cazurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va putea să desemneze doar o instanţă de acelaşi grad, dar localizată oriunde pe teritoriul ţării. Este de la sine înţeles că instanţa supremă va alege, de regulă, cea mai apropiată instanţă pentru a nu supune părţile la cheltuieli prea mari.

Cererea poate fi făcută de oricare dintre părţile din proces, care în mod intrinsec au interes în continuarea judecăţii, nefiind necesară manifestarea de voinţă a tuturor părţilor.

Împrejurările excepţionale reprezintă o cauză obiectivă în virtutea cărora instanţa investită, şi care este competentă în soluţionarea cauzei, nu îşi poate desfăşura activitatea, cum ar fi un eveniment natural major: cutremur, inundaţie, etc.

Chiar şi în aceste cazuri, pentru ca cererea să fie admisibilă este necesar ca aceste împrejurări excepţionale să împiedice desfăşurarea activităţii o perioadă îndelungată de timp şi nu, de exemplu o săptămână.

3. Strămutarea pricinilor Dispoziţiile privitoare la strămutarea pricinilor sunt reglementate în art. 37 – 40 C.proc.civ. Cazurile în care poate fi solicitată strămutarea unei cauze de la instanţa competentă la o alta sunt prevăzute în art. 37

C.proc.civ. şi constau în:- existenţa unei legături de rudenie sau afinitate până la gradul IV inclusiv, între una dintre părţi şi cel puţin doi dintre

judecătorii instanţei la care se judecă acea cauză. Cazul se aplică şi când este vorba de procurori sau asistenţii judiciari.

64 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 197 -198

- existenţa unor motive de bănuială legitimă. Bănuiala este considerată legitimă ori de câte ori se poate presupune întemeiat că judecătorii ar putea să nu fie obiectivi în judecarea cauzei datorită împrejurărilor cauzei, a calităţii părţilor sau a vrăjmăşiilor locale. Este de remarcat că acest motiv de strămutare nu este aplicabil procurorilor sau asistenților judiciari. Soluția legislativă este logică pentru că cel care soluționează cauza este judecătorul.

- existenţa unor motive de siguranţă publică. Se poate considera că ne aflăm în faţa acestui caz atunci când judecarea cauzei la acea instanţă ar putea produce tulburarea ordinii publice.

Primul caz de strămutare este cârmuit de norme cu caracter dispozitiv, partea putând sau nu să uzeze de formularea unei astfel de cereri.

Pentru primele două motive cererea poate fi făcută de partea interesată. Pentru motivul trei numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru primul motiv cererea se va face înainte de începerea dezbaterilor. Pentru celelalte două motivele în orice stare a pricinii.

În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea aceasta diferă în funcţie de motivul invocat. Pentru primul motiv este competentă instanţa superioară celei în care se află rudele sau afinii magistraţi ori asistenți judiciari şi care a fost investită cu judecarea cauzei. Pentru cel de-al doilea şi cel de-al treilea motiv este competentă întotdeauna Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Soluţionarea cererii se face în camera de consiliu cu citarea părţilor.Până la judecarea cererii de către instanţă preşedintele acesteia poate solicita dosarul cauzei şi, fără citarea părţilor, să

ordone suspendarea judecăţii comunicând de urgenţă această măsură.Instanţa se pronunţă prin încheiere care se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac Când se admite cererea de strămutare cauza se trimite unei instanţe de acelaşi grad, iar hotărârea va arăta în ce măsură se

păstrează actele efectuate înaintea strămutării.Încheierea de admitere a strămutării se comunică imediat instanţei de la care provine cauza pentru ca aceasta să trimită

dosarul instanţei la care a fost strămutat.Pentru că simpla introducere a unei cereri de strămutare nu este motiv temeinic pentru suspendarea judecării cauzei, între

momentul în care partea sesizează instanţa competentă cu cererea de strămutare şi momentul soluţionării acesteia, instanţa care are cauza pe rol poate îndeplini mai multe acte de procedură sau poate chiar să pronunţe o hotărâre. În acest caz legea dispune că aceste acte de procedură şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Cererea de strămutare nu poate fi reiterată pentru aceleași motive, în afara cazului în care împrejurările invocate nu au fost cunoscute la data soluționării celeilalte cereri ori motivele sau ivit după soluționarea primei cereri de strămutare. Această nouă cerere de strămutare este inadmisibilă dacă nu îndeplinește condițiile expuse mai sus. Întrebarea care se pune este cine va soluționa noua cerere de strămutare. Pentru că textul de lege nu distinge este evident că noua cerere de strămutare va fi soluționată conform competenței analizate mai sus.

4. Excepţia de necompetenţă.Este reglementată în cuprinsul art. 158 şi 160 C.proc.civ. Este posibil ca instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată sau o cale de atac să nu fie competentă să o soluţioneze.

În acest caz va trebui să fie invocată într-un fel necompetenţa sa.Invocarea necompetenţei pe parcursul judecăţii, înainte de pronunţarea unei hotărâri, fie în fond fie în calea de atac se face

pe calea excepţiei.Dacă s-a pronunţat o hotărâre necompetenţa poate fi invocată pe calea apelului, recursului sau contestaţiei în anulare de

drept comun, cu anumite limitări așa cum vom vedea în continuare.Excepţia de necompetenţă poate viza o competenţă de ordine publică sau o competență de ordine privată.Excepţia de necompetenţă de ordine publică, care vizează competența generală a instanței judecătorești poate fi invocată de

oricare din părţi, de procuror când participă la procesul civil sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului, indiferent dacă ne aflăm în fața primei instanțe, în instanța de apel sau în instanța de recurs.

Excepția de necompetență de ordine publică care vizează competența materială sau teritorială exclusivă poate fi invocată de părți, de judecător sau de procuror când participă la procesul civil numai prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Excepţia de necompetenţă de ordine privată poate fi invocată numai de pârât prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

Excepţia de necompetenţă odată invocată se pune în mod obligatoriu în discuţia părţilor.Dacă se admite excepţia instanţa îşi va declina competenţa prin sentinţă sau decizie în favoarea instanţei competente sau a

organului cu activitate jurisdicţională competent.Dacă se respinge excepţia instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie care nu poate fi atacată decât odată cu fondul.În cazul în care se constată că cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională cererea se

respinge ca inadmisibilă pentru că se încalcă competenţa generală a instanţelor judecătoreşti.

În situaţia în care litigiul are un element de extraneitate datorită căruia competenţa revine unui organ jurisdicţional dintr-un alt stat cererea se va respinge ca nefiind de competenţa instanţelor române .

Hotărârea de declinare dezinvesteşte instanţa sau organul jurisdicţional în favoarea instanţei către care a fost făcută.Împotriva acestei hotărâri de declinare nu există nici o cale de atac, iar dosarul se trimite de îndată instanței competente sau

organului cu activate jurisdicțională competent.Actele de procedură îndeplinite de instanţa necompetentă sunt nule, potrivit art. 105 alin. 1 C.proc.civ., cu excepţia

probelor care rămân câştigate cauzei şi nu vor fi refăcute decât pentru motive temeinice Hotărârea de declinare irevocabilă are autoritate de lucru judecat pentru instanţa care se dezinvesteşte nu însă şi pentru cea

căruia i se trimite dosarul. Datorită acestui efect apare următorul incident, respectiv conflictele de competenţă. 5. Conflictele de competenţă Modul de soluţionare a conflictelor de competenţă este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor art. 20 – 23 C.proc.civ. Conflictele de competenţă pot fi clasificate ca şi: - conflicte pozitive de competenţă, când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi

cauză;- conflicte negative de competenţă când două sau mai multe instanţe se declară necompetente să judece aceeaşi cauză.În cazul conflictului pozitiv de competenţă este necesar ca cele două instanţe aflate în conflict să fie sesizate simultan cu

judecarea aceleaşi cauze, adică cu o acţiune care are aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Numai dacă una dintre aceste instanţe este necompetentă, dar se declară competentă ne vom afla în faţa unui conflict de competenţă. Dacă ambele instanţe sunt competente ne aflăm în faţa litispendenţei, care va fi invocată tot pe calea excepţiei.

Litispendenţa este reglementată de dispoziţiile art. 163 C.proc.civ. şi apare atunci când reclamantul introduce aceeaşi acţiune la două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, cum se poate întâmpla în cazul competenţei teritoriale alternative. De regulă pârâtul aflat în această situaţie va invoca excepţia litispendenţei, dar excepţia va putea fi invocată şi de reclamant sau de instanţă din oficiu. În cazul în care excepţia este admisibilă ea va fi admisă iar dosarul se va trimite instanţei care a fost investită prima cu aceea acţiune. Dacă dosarele nu se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad, un dosar e în faţa primei instanţe, iar celălalt este deja în faţa instanţei de apel, cauza se va trimite instanţei mai înalte în grad, deci instanţei de apel.

În cazul conflictului negativ de competenţă este necesar ca65:- să fie sesizate concomitent sau succesiv două sau mai multe instanţe,- sesizarea să se facă pentru aceeaşi acţiune (respectiv să existe identitate de părţi, obiect şi cauză),- cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să judece cauza,- declinările dintre instanţe să fie reciproce,- instanţele sesizate să se pronunţe asupra competenţei prin hotărâre.Procedura de judecată.Pentru că acest incident se iveşte în faţa instanţei ea este aceea care e împuternicită de lege să declanşeze soluţionarea

conflictului.Mai exact, instanţa în faţa căreia se iveşte conflictul, indiferent dacă este pozitiv sau negativ, este datoare să suspende din

oficiu orice altă procedură şi să trimită dosarul instanţei care este competentă să se pronunţe asupra lui.Aceasta este instanţa imediat superioară ierarhic celor două instanţe aflate în conflict.Dacă cele două instanţe în conflict se află în raza aceluiaşi tribunal sau a aceleaşi curţi de apel, în primul caz putând să fie

vorba de judecătorii, iar în al doilea de tribunale, instanţa competentă va fi tribunalul, respectiv curtea de apel. Aceeaşi este soluţia şi dacă este vorba de o judecătorie şi un tribunal din circumscripţia aceleaşi curţi de apel, caz în care aceasta din urmă este competentă în soluţionarea conflictului.

Dacă însă este vorba de două instanţe care nu sunt în circumscripţia aceluiaşi tribunal sau a aceleiaşi curţi de apel, indiferent de gradul loc, instanţa competentă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conflict de competenţă poate să apară şi între o instanţă şi un organ cu activitate jurisdicţională. În acest caz competenţa revine instanţei judecătoreşti ierarhic superioară celei aflate în conflict.

Soluţionarea conflictului se face printr-o hotărâre care poartă denumirea de regulator de competenţă.Instanţa competentă soluţionează conflictul în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea pronunţată în regulatorul de competenţă este supusă numai căii de atac a recursului în termen de 5 zile de la

comunicare. Prin excepţie, regulatorul de competenţă pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este irevocabil, deci împotriva lui nu mai există nici o cale de atac.

65 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 210 - 211

CAPITOLUL VI

ACTELE DE PROCEDURĂ ŞI TERMENELE PROCEDURALE

SECŢIUNEA IACTELE DE PROCEDURĂ

1. NoţiuneActul de procedură poate fi definit ca orice act (operaţiune juridică sau înscris) făcut pentru declanşarea procesului, în

cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.66

2. Clasificarea actelor de procedură

Actele de procedură pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii67:a) în raport de organele sau persoanele care le întocmesc sau de la care emană actele avem:- actele părţilor - cerere de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererea de apel, recurs, etc. - actele instanţei - încheieri, hotărâri judecătoreşti, dispoziţia de comunicare a hotărârii, etc.- actele organelor auxiliare ale justiţiei - dovezile de comunicare a hotărârii, procese verbale de luare a măsurilor asiguratorii,

etc.- actele altor participanţi la proces - raport de expertiză, depoziţii de martori, etc..b) în funcţie de conţinut avem:- acte ce conţin o manifestare de voinţă (chemarea în judecată, cererea reconvenţională, întâmpinarea, achiesarea, renunţarea,

tranzacţia, etc.)- acte ce constată o operaţie procedurală (citaţia, procesul verbal de sechestru, etc).c) în funcţie de natura lor avem:- acte judiciare - care se îndeplinesc în faţa instanţei (interogatoriul, depoziţiile martorilor, pronunţarea hotărârii, etc)- acte extrajudiciare - se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei (expertiza, somaţia, actele de executare).d) în funcţie de modul de efectuare avem : - acte scrise (cererile, încheierile, hotărârile judecătoreşti)- acte orale (depoziţii de martori, răspunsul la interogatoriu, susţinerile părţilor etc.)

3. Condiţiile de îndeplinire a actelor de procedură

Fiecare act de procedură se face în condiţii şi termene diferite existând trei reguli generale:a) actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă.Pentru principalele cereri din procesul civil, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, apelul,

recursul, căile extraordinare de retractare şi orice alte cereri adresate instanţei (art. 82 C.proc.civ.) codul de procedură civilă prevede expres că trebuie să fie formulate în scris.

De asemenea actele care emană de la instanţă cum ar fi hotărârea judecătorească, citaţiile, încheierile, etc., sau care sunt întocmite în faza de executare silită de instanţă sau organul de executare trebuie să îmbrace forma scrisă.

De la această regulă există şi excepţii, în sensul că unele dintre actele de procedură, în înţelesul lor de operaţiuni juridice, sunt făcute verbal, cum ar fi răspunsul la interogatoriu, declaraţiile de martor, etc., dar ele sunt consemnate în scris în acte separate sau în cuprinsul încheierilor de şedinţă.

b) actul de procedură trebuie să relateze în chiar conţinutul său faptul că a fost îndeplinit conform cerinţelor legii.Cuprinsul nici unui act de procedură nu poate fi completat cu probe extrinseci, respectiv alte înscrisuri sau martori.Prin excepţie, în anumite cazuri, legea prevede posibilitatea aplicării principiului echipolenţei, adică ale echivalenţei

anumitor acte, astfel:- prezentarea personală a părţii în instanţă acoperă orice viciu de procedură (art. 89 C.proc.civ.);

66 V.M. Ciobanu, op. cit., vol I, p. 455 şi autorii citaţi acolo.67 Pentru mai multe detalii a se vedea V.M. Ciobanu op. cit., p. 455 şi autorii citaţi de acesta.

- prezentarea părţii în instanţă, prezenţa unui mandatar al său la un termen de judecată sau semnarea personal ori printr-un reprezentant legal ori convențional a citației, are ca şi consecinţă faptul că ea nu va mai fi citată în tot cursul procesului, fiind presupusă că are cunoştinţă de termenele următoare (art. 153 C.proc.civ.)

Cu toate acestea partea va fi citată, aşa cum prevede expres legea, chiar dacă are termen în cunoştinţă, când se redeschide judecata după suspendare, când este chemată la interogatoriu, când se solicită repunerea pe rol a cauzei, în cazul militarilor în termen și a deținuților.

- în cazul în care partea solicită comunicarea hotărârii către partea adversă, chiar dacă nu există un act de comunicare către ea a acestei hotărâri ea se va considera comunicată şi va începe să curgă termenul căii de atac (art. 202 C.proc.civ.);

- comunicarea hotărârii odată cu somaţia de executare valorează comunicare a hotărârii însăşi, ceea ce duce la începerea curgerii termenului de ape sau de recurs (art. 284 alin. 2 şi art. 301 C.proc.civ.).

- atunci când partea face apel sau recurs înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se consideră comunicată la data depunerii cererii de apel sau de recurs (art. 284 alin. 3, art. 301 C.proc.civ.)

c) actele de procedură trebuie îndeplinite în limba română.Această dispoziţie este cuprinsă în art. 14 alin. 5 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.Chiar dacă părţile care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română au dreptul să se exprime în limba lor şi au dreptul să ia

cunoştinţă de toate actele de la dosar în limba lor maternă, ele sunt obligate ca cererile scrise să le facă în limba română.Pentru consemnarea celor susţinute oral de acestea se va apela la serviciul unui interpret sau traducător autorizat, iar

susţinerile lor vor fi consemnate la dosar în limba română. Aceeaşi este procedura şi când este vorba de depoziţii de martor.Pentru confirmarea veridicităţii consemnării traducătorul sau interpretul va semna aceste acte care s-au întocmit în baza

traducerii sale.

SECŢIUNEA IICITAREA ŞI COMUNICAREA ACTELOR DEPROCEDURĂ

1. Consideraţii generalePotrivit art. 85 C.p.c. judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai

dacă legea nu dispune altfel, iar art. 107 obligă instanţa să amâne judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii.

Aceste dispoziţii procedurale au caracter imperativ şi cuprind două reguli esenţiale ale procesului civil68 :- în procesul civil judecata se face, de regulă cu citarea părţilor, excepţiile trebuind să fie prevăzute în mod expres de lege ;- pentru judecarea procesului civil este obligatoriu ca părţile să fie legal citate şi nu ca ele să fie prezente în instanţă.De obicei un proces nu se judecă la primul termen, ceea ce ar presupune ca procedura de citare să fie repetată pentru fiecare

termen. Art. 153 C.proc.civ. prevede însă că partea care a fost prezentă la un termen, personal sau prin reprezentant ori a semnat

citația personal sau prin reprezentant legal ori convențional, nu va mai fi citată în tot cursul procesului, fiind presupusă că cunoaşte termenele următoare. În practică se numeşte termen în cunoştinţă.

Termenul în cunoştinţă nu îşi găseşte aplicarea în cazul în care se reia judecata după o suspendare, în cazul în care se cheamă partea la interogatoriu, în cazul în care cauza se repune pe rol sau în cazul militarilor în termen și a deținuților.

Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile nu se poate schimba decât pentru motive temeinice, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre păți, dezbătute în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

2. Cuprinsul citaţiei Reglementarea cuprinsului citaţiei este enumerat exhaustiv în dispoziţiile art. 88 C.proc.civ. Potrivit acestui articol citaţia

trebuie să cuprindă :1 - numărul şi data emiterii şi numărul dosarului,2 - arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare,3 - arătarea instanţei şi sediul ei,4 - numele, domiciliul şi calitatea celui citat,5 - numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii,51- mențiunea că, prin înmânarea citației, sub semnătură de primire personal sau prin reprezentant legal sau convențional,

pentru un termen de judecată, cel citat este prezumat că are în cunoștință și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată;

52- alte menţiuni prevăzute de lege;6 - parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

68 V.M. Ciobanu, op. cit.,vol. II, p. 89

Cerinţele de la pct. 2, 3, 4, 6 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. În consecinţă partea care invocă o astfel de nulitate nu trebuie să facă dovada vreunei vătămări pentru că ea este presupusă de lege.

Pentru menţiunile celelalte din cuprinsul citaţiei legea nu prevede nici o sancţiune, dar partea poate să le invoce şi dacă demonstrează că lipsa lor i-a cauzat o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului va obţine această anulare.

Referitor la cele arătate la pct. 51, respectiv noţiunea de ”alte menţiuni prevăzute de lege”. Acestea pot fi cuantumul taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, obligativitatea depunerii întâmpinării, prezenţa la interogatoriu, etc.

Odată cu citaţia se vor comunica şi alte acte de procedură, cum ar fi cererea de chemare în judecată şi înscrisurile ataşate la ea (art. 114 alin. 3 C.proc.civ.), cererea modificată la primul termen (art. 132 alin. 1 C.proc.civ.), copie de pe hotărârea judecătorească (art. 266 alin. 3 C.proc.civ.).

Formularul de citaţie mai cuprinde şi dovada de primire şi procesul verbal de predare – primire, care sunt detaşabile şi se înapoiază instanţei de către agentul procedural.

Potrivit art. 100 alin. 1 C.proc.civ. procesul verbal de predare-primire trebuie sa cuprindă:1. anul, luna şi ziua în care a fost încheiat,2. numele celui care l-a încheiat,3. funcţiunea acestuia,4. numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau

camerei, dacă acesta locuieşte într-un imobil cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă actul de procedură fost înmânat la locuinţa acestuia sau afişat pe uşa locuinţei,

5. arătarea instanţei care a emis actul de procedură şi a sediului acesteia, iar pentru citaţii şi termenul de înfăţişare,6. arătarea înscrisurilor comunicate,7. numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afişarea,8. semnătura celui care a încheiat procesul - verbal.În cazul în care cel ce urmează să semneze procesul verbal sau dovada de primire refuză sau nu poate să o facă agentul

procedural este obligat să menţioneze acest lucru în procesul - verbal.Cerinţele de la pct. 1,2,4,5,7,8 din procesul verbal de predare primire sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ceea ce

semnifică, aşa cum am arătat şi mai sus că vătămarea este prezumată de lege.Acest proces verbal face dovada până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte constatările agentului procedural, ceea ce

semnifică că el este prezumat adevărat de către legiuitor.

3. Persoanele care se citează şi modul de citare

În procesul civil vor fi citate părţile, terţii ce au intervenit sau au fost introduşi în proces, martorii, experţii şi orice alţi participanţi la proces.

Dacă părţile nu stau personal în proces ci prin mandatar va fi citat acesta.Art. 87 C.proc.civ. stabileşte reguli speciale pentru citarea unor categorii de persoane juridice sau fizice, astfel :- statul, judeţul şi persoanele juridice de drept public se citează prin conducătorul autorităţii la contenciosul sediului

principal al administraţiei respective sau, dacă nu există contencios, la sediul administraţiei;- persoanele juridice de drept privat se citează prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la sediul sucursalei ori

reprezentanţei;- asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică se citează prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei

lor;- persoanele juridice supuse reorganizării judiciare şi a falimentului se citează prin administratorul judiciar sau lichidatorul

judiciar la sediul acestora;- incapabilii se citează prin reprezentantul legal sau prin curatorul special;- personalul misiunilor diplomatice şi a oficiilor consulare ale României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la

organizaţii internaţionale şi membrii familiilor care locuiesc cu aceştia, dacă se află în străinătate, se citează prin Ministerul Afacerilor Externe;

- cetăţenii români aflaţi în străinătate în interes de serviciu se citează prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au trimis;

- cetăţenii români aflaţi în străinătate, care au domiciliul sau reşedinţa cunoscute, se citează prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, dacă prin tratate sau convenţii internaţionale la care România este parte sau prin alte acte normative speciale nu se prevede altfel;

- cetăţenii români aflaţi în străinătate care nu au domiciliul sau reşedinţa cunoscute se citează prin publicitate;În ambele cazuri de mai sus, dacă aceştia au mandatar cunoscut în ţară va fi citat şi acesta.- cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscute se citează prin publicitate;- moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, se citează printr-un curator special numit de instanţă.

4. Înmânarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură

Comunicarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al instanţei.

Când cel ce urmează să fie citat locuieşte în altă localitate şi în circumscripţia altei instanţe, comunicarea se va putea realiza prin agenţii procedurali sau salariaţii acestor instanţe. Instanţa solicitată este obligată să ia imediat toate măsurile necesare pentru îndeplinirea comunicării şi să returneze instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.

Comunicarea prin intermediul factorilor poştali se va face numai în măsura în care nu este posibilă realizarea acesteia prin agenţii sau alţi salariaţi ai instanţei. În acest caz comunicarea se va realiza prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Actuala redactare a art. 86 alin. 3 C.proc.civ. permite şi comunicarea prin orice mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea de primire a acestuia, cum ar fi faxul, e-mailul, etc.

Tinzând către o comunicare a cererilor, întâmpinărilor sau a altor acte mai rapidă, art. 861 C. proc.civ.69 prevede posibilitatea ca, după introducerea cererii de chemare în judecată, dacă părțile au avocat sau consilier juridic comunicarea să se facă între aceste persoane. Dovada comunicării se va face cu semnătura și datarea actului de cel care îl primește pe chiar actul care se va depune la instanță, sub sancțiunea neluării în seamă. Cu toate acestea legea permite și dovada făcută prin alte înscrisuri semnate și datate, din care să reiasă actul de procedură care a fost comunicat, înscrisuri care se depun la dosar.

Este de observat că acest nou articol nu este aplicabil cererii de chemare în judecată sau oricărei cereri de sesizare a instanței cu o cale de atac. Motivația este simplă, cererea de sesizare a instanței va fi comunicată de aceasta odată cu citația pentru primul termen de judecată, fiind garantată astfel realitatea sesizării instanței, a unei anumite instanțe și a dosarului format ca urmare a cererii.

Prin art. 862 C.proc.civ.70, în vederea realizării procedurii de citare, a comunicării altor acte de procedură sau a îndeplinirii oricăror atribuții proprii activității de judecată s-a prevăzut accesul instanței direct la bazele electronice de date sau la alte sisteme de informare deținute de autoritățile sau instituțiile publice, în scopul obținerii datelor și i9nformațiilor necesare.

Îndeplinirea actelor de procedură şi comunicarea lor se face gratuit aşa cum stipulează art. 722 alin. 1 C.proc.civ. Sub pedeapsa nulităţii citaţia se înmânează părţii cu 5 zile înaintea termenului de judecata, iar în cauzele urgente termenul

poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei.În cazul în care partea se înfăţişează personal sau prin mandatar, chiar dacă nu a fost citată sau citarea e viciată, prezenţa sa

acoperă viciul de procedură şi nulitatea nu mai intervine. Ea va putea însă să solicite amânarea judecăţii şi instanţa va fi obligată să admită cererea pentru ca să-şi poată pregăti apărarea, prin studierea actelor dosarului sau angajarea unui apărător.

Nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, în afara cazurilor urgente, cu încuviinţarea preşedintelui instanţei.

Înmânarea citaţiei se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat, iar când acesta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte, înmânarea se poate face şi la locul acelei aşezari. Citaţia poate fi înmânată oriunde dacă cel citat o primeşte (art. 90 alin. 1,2).

Legea prevede şi anumite situaţii speciale :- pentru cei chemaţi sub arme citaţia se înmânează la comandamentul superior cel mai apropiat,- pentru cei din echipajul unui vas comercial la căpitania portului unde e înregistrat vasul,- pentru deţinuţi la administraţia penitenciarului,- pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii, sanatorii la direcţia acestora.În toate aceste cazuri, ca şi în cele care se referă la posibilitatea ca citaţia să fie înmânată unui avocat sau notar public,

înmânarea se va face funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei, care va semna dovada de primire.Citaţia se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire, certificarea identităţii acestuia şi a semnăturii

făcându-se de agentul procedural.Există şi cazuri în care cel citat nu vrea să semneze sau nu este găsit la domiciliu sau alte situaţii similare pentru care

legiuitorul a prevăzut modalităţi concrete în care se va realiza înmânarea citaţiei: - dacă cel citat este găsit, dar refuză să primească citaţia ori să semneze sau nu poate să semneze, agentul îi va lăsa citaţia

sau o va afişa;- dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu, agentul va înmâna citaţia unui membru de familie sau oricărei persoane care

locuieşte cu el, cu excepţia minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecată. Cel ce primeşte citaţia va semna de primire, iar dacă nu vrea sau nu poate să o semneze îi va fi lăsată cu aceste menţiuni făcute de agent;

- când cel citat locuieşte într-un hotel, o clădire cu mai multe apartamente şi nu e indicată cameră agentul va lăsa citaţia administratorului sau portarului clădirii sau o va afişa;

69 Art. 861 a fost introdus prin art. I, pct. 5 din Legea nr. 202/201070 Art. 862 a fost introdus prin art. I, pct. 5 din Legea nr. 202/2010

- dacă clădirea s-a dărâmat, este nelocuită sau există alt motiv asemănător citaţia va fi returnată la grefa instanţei de către agentul procedural, care va face vorbire de acest lucru.

- în cazul persoanelor juridice, a asociaţiilor sau societăţilor ce pot sta în judecată procedura de citare sau de comunicare a actelor de procedură nu se poate face prin afişare decât în cazul în care se refuză primirea sau în cazul în care nu se află nici o persoană la sediu.

În toate cazurile proba îndeplinirii procedurii de citare se poate face numai cu dovada de primire sau procesul verbal existente la dosar.

Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin cerere depusă la dosar, iar părţii adverse prin scrisoare recomandată a cărei recipisă se depune şi ea la dosar.

Când reclamantul învederează instanţei că deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă nu a putut să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin afişare la uşa instanţei şi prin publicarea citaţiei într-un ziar mai răspândit ori în Monitorul Oficial. Afişarea sau publicarea trebuie să se facă cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de judecată, în cazuri urgente preşedintele instanţei putând dispune reducerea acestui termen la 5 zile.

În cazurile în care pârâtul se prezintă la instanţă şi dovedeşte că a fost citat cu rea – credinţă prin publicitate toate actele de procedură efectuate după această citare vor fi anulate. Reclamantul va putea fi amendat şi obligat la despăgubiri.

SECŢIUNEA IIITERMENELE PROCEDURALE

1. NoţiuneActele de procedură trebuie îndeplinite în cursul procesului civil nu numai într-o anumită formă ci şi în anumite termene.

Aceste termene sunt stabilite de lege sau pot fi stabilite de judecător.Din punct de vedere procedural, termenul este intervalul de timp în cadrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de

procedură sau dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură71.Stabilirea unor termene în cursul procesului civil are importanţă din punct de vedere al ocrotirii drepturilor şi intereselor

legitime ale tuturor participanţilor la proces, dar are şi un corolar general care se referă la sistarea cât mai rapidă a stărilor conflictuale ivite şi asigurarea stabilităţii raporturilor juridice, indiferent de domeniu.

2. Clasificarea termenelor proceduraleTermenele procedurale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii72:a) în funcţie de caracterul lor avem:- termene imperative sau peremptorii – care reprezintă intervalul de timp în care trebuie îndeplinit actul procedural (cum

este termenul general de declarare a apelului de 15 zile);- termene prohibitive sau dilatorii – care interzic îndeplinirea actului mai înainte de expirarea lor (cum sunt termenele de

judecată acordate de instanţă, între aceste termene neputându-se efectua nici un act de procedură).b) după modul cum sunt stabilite avem:- termene legale, care sunt stabilite de lege în mod expres şi care sunt fixe cu excepţiile prevăzute de lege (la recurs unde

avem şi termene speciale de 5 zile sau la înmânarea citaţiei care se poate face şi într-un termen mai scurt de 15 zile;- termene judecătoreşti, pe care le fixează instanţa în cursul soluţionării procesului şi care în principiu pot fi preschimbate,

prin scurtare sau prelungire, dar cu respectarea unei anumite proceduri;- termene convenţionale, pe care părţile le pot fixa ele însele, cum sunt cele privitoare la executarea unei tranzacţii.c) după sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării lor avem:- termene absolute, care sunt obligatorii atât pentru părţi cât şi pentru instanţă şi de la care nu se poate deroga pentru că se

afectează validitatea actelor de procedură (cum ar fi nerespectarea termenului în care se poate declara apelul sau recursul);- termene relative, care nu afectează valabilitatea actului de procedură, dar pot atrage sancţionarea disciplinară sau

pecuniară (cum ar fi, neredactarea hotărârilor în termen de 30 de zile, amânarea pronunţării mai mult de 7 zile, etc).

3. Calculul termenelor de procedură

a) Modul de calcul În codul de procedură civilă, ca şi în alte acte normative speciale, termenele se calculează pe ore, zile, săptămâni, luni sau

ani.Art. 101 C.proc.civ. este cel care instituie regulile generale privind modul de calcul al termenelor.

71 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 42872 Idem, p. 276 - 277

Termenele pe ore încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare. Astfel de termene întâlnim la procedura specială a ordonanţei preşedinţiale care prevede că pronunţarea poate fi amânată numai 24 de ore, iar motivarea hotărârii se va face în 48 de ore de la pronunţare. Respectând modul de calcul expus mai sus ambele termene vor fi calculate începând cu miezul nopţii zilei următoare, şi nu aşa cum se procedează în procesul penal, unde în materia arestării termenul începe să curgă de la o anumită oră a zilei, consemnată de instanţă sau în cazul reţinerii de către procuror.

Termenele pe săptămâni, luni sau ani se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. De exemplu, un termen pe săptămâni care a început să curgă marţea se va sfârşi marţea peste o săptămână, două, trei, etc., depinde de câte săptămâni este termenul. Un termen pe luni care a început să curgă în data de 15 se va sfârşi în aceeaşi dată peste o lună, două, etc., depinde de câte luni este termenul. Un termen pe ani, care a început să curgă la 1 decembrie 2006 se va sfărşi la 1 decembrie 2007 sau 2008, etc., depinde de câţi ani este termenul.

O situaţie specială la termenele pe luni este reglementată în alin. 4, şi se referă la situaţia în care termenul începe să curgă în data de 29, 30 sau 31, iar luna în care se împlinesc nu are o asemenea dată. În acest caz legea prevede că termenul se va considera sfârşit în ultima zi a acelei luni. Deci termenul care a început să curgă în 31 martie, şi este de o lună, se va sfârşi în 30 aprilie.

Pentru termenele pe zile, care sunt şi cele mai numeroase, alin. 1 al articolului menţionat mai sus, prevede că ele se socotesc pe zile libere.

Înainte de a analiza această prevedere trebuie să spunem că există trei sisteme de calculare a termenelor, respectiv sistemul termenului exclusiv, sistemul termenului inclusiv şi sistemul termenului intermediar.

În cazul sistemului termenului exclusiv nu intră în calcul nici ziua în care începe termenul (dies a quo) nici ziua în care se împlineşte (dies ad quem).

În sistemul termenului inclusiv calculul se face pe zile pline, adică intră în calcul şi ziua în care începe şi ziua în care se sfârşeşte.

În fine, în sistemul termenului intermediar, se scade ziua în care el începe să curgă, dar se include ziua în care se sfârşeşte.Codul nostru de procedură civilă a îmbrăţişat primul sistem, respectiv sistemul termenului exclusiv, deci calculul

termenului se face pe zile libere. Astfel, dacă termenul începe să curgă în data de 2 a lunii, şi este de 15 zile, el se va împlini în data de 18 a aceleaşi luni.

Când termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare sau când serviciul este suspendat împlinirea sa se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului întră însă în calculul acestuia.Mai trebuie să menţionăm că în unele cazuri legea nu prevede un mod de calcul al termenului ci impune un termen limită

până la care se poate îndeplini, cum este cazul contestaţiei la executare sau a contestaţiei în anulare pentru care termenul limită de introducere este fixat de legiuitor ca fiind ultimul act de executare.

b) Durata termenelor proceduralePentru a realiza calculul unui termen procedural trebuie însă să cunoaştem două elemente esenţiale, şi anume punctul de

plecare şi punctul de împlinire al termenului.Punctul de plecare este legat întotdeauna de un act procedural realizat de instanţă, de părţi, de organul de executare sau de

organele auxiliare ale justiţiei.Regula generală în această materie este cuprinsă în dispoziţiile art. 102 alin. 1 C.proc.civ., care prevede că termenul începe

să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu se dispune altfel. În consecinţă, ori de câte ori nu avem o prevedere expresă diferită, vom considera ca punct de plecare data comunicării actului, indiferent dacă acesta este o citaţie, o hotărâre judecătorească, o somaţie, etc.

De la această regulă există însă şi excepţii care sunt prevăzute expres de lege.De exemplu, termenul căii de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în procedura specială a ordonanţei preşedinţiale

începe să curgă de la pronunţare, dacă judecata s-a făcut cu citarea părţilor sau în cazul hotărârilor prin care se declină competenţa, ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţă, termenul căii de atac curge tot de la pronunţare.

Alteori este prevăzut un alt moment de plecare al termenului decât comunicarea sau pronunţarea, cum este cazul art. 170 alin. 1 C.proc.civ., care obligă partea căreia i s-a încuviinţat proba să depună suma stabilită de instanţă pentru cheltuielile cu administrarea probei de la data încuviinţării sau a art. 504 alin. 2 C.proc.civ., care obligă la curgerea unui termen cuprins între 30 – 60 de zile pentru vânzarea la licitaţie a unui imobil, termen ce are ca punct de plecare momentul afişării publicaţiei de vânzare.

Legea prevede însă şi câteva acte echivalente actului de comunicare de la care se socoteşte punctul de pornire al termenului. Aceste situaţii sunt strict şi limitativ prevăzute de lege neputând fi extinse nici prin voinţa părţilor, nici prin voinţa instanţei, pe baza principiului analogiei.

Aceste situaţii sunt:- pentru partea care declară apel sau recurs înainte de comunicarea hotărârii punctul de plecare al termenului de apel sau de

recurs este data depunerii acestei cereri (art. 284 alin. 3 şi art. 301 C.proc.civ.);

- când comunicarea hotărârii s-a făcut odată cu somaţia de executare, şi partea poate dovedi că nu a primit o comunicare anterioară, punctul de plecare al termenului căii de atac se socoteşte data primirii somaţiei de executare (art. 284 alin. 4 şi art. 301 C.proc.civ.);

- pentru partea care solicită comunicarea hotărârii către partea adversă punctul de plecare al termenului în care ea va trebui să exercite calea de atac se socoteşte de la acest moment, pentru că legiuitorul consideră că ea are cunoştinţă de conţinutul hotărârii (art. 102 alin. 2 C.proc.civ.).

Punctul de împlinire al termenului este cel în care s-a scurs intervalul de timp în care partea putea să îndeplinească actul de procedură sau îi era interzis să facă orice act de procedură şi va rezulta ca urmare a calculului acelui termen, după modul de calcul pe care l-am prezentat mai sus.

Pentru actele de procedură trimise instanţei de către părţi prin poştă, legea prevede că se va lua în calcul, pentru împlinirea termenului, data la care plicul a fost predat la oficiul poştal cu confirmare de primire şi nu data la care acesta ajunge la instanţă sau la dosarul cauzei.

4. Repunerea în termenTermenele procedurale se caracterizează prin continuitate, ceea ce înseamnă că între punctul de pornire şi cel de împlinire

ele curg fără întrerupere şi fără posibilitatea de a fi suspendate. În unele cazuri însă există dispoziţii speciale care recunosc existenţa unei întreruperi şi dispun repunerea în termen.Repunerea în termen poate fi legală sau judecătorească.Repunerea în termen legală este reglementată în art. 285 C.proc.civ. şi apare în două cazuri:- decesul părţii căreia trebuia să îi fie comunicată hotărârea şi care avea interes să declare apel duce la întreruperea

termenului. Decesul trebuie însă să fi avut loc mai înainte de expirarea termenului legal de declarare a apelului. În acest caz se va face o nouă comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără a se indica numele moştenitorilor. De la data acestei comunicări va începe să curgă un nou termen. Dacă moştenitorii sunt incapabili, au capacitate de exerciţiu restrânsă, sunt dispăruţi sau moştenirea este vacantă termenul va începe să curgă numai de la data numirii unui tutore, curator sau administrator provizoriu.

- moartea mandatarului părţii, căruia i s-a făcut comunicarea hotărârii, întrerupe curgerea termenului căii de atac, dar tot numai dacă decesul a avut loc mai înainte de expirarea termenului. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul acesteia, termenul de apel începând să curgă de la această dată.

Considerăm că având în vedere dispoziţiile art. 316 C.proc.civ. cazurile sunt aplicabile şi când este vorba de calea de atac a recursului.

Repunerea în termen judecătorească este posibilitatea pe care o are instanţa de a constata întreruperea termenului atunci când partea dovedeşte că împrejurări mai presus de voinţa sa au împiedicat-o să îndeplinească actul de procedură în termen.

Cererea de repunere în termen trebuie să fie făcută de partea care a fost decăzută din dreptul de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini un alt act de procedură, datorită depăşirii termenului legal.

În cuprinsul cererii partea trebuie să arate în ce constau aceste împrejurări mai presus de voinţa sa şi să propună dovezi în sprijinul celor afirmate. Dacă cele relatate şi probate de parte constituie sau nu ”împrejurări mai presus de voinţa părţii” este la suverana apreciere a instanţei.

Această cerere trebuie formulată la rândul său într-un termen, respectiv în termen de 15 zile de la data la care a încetat împiedicarea.

Instanţa competentă să judece cererea de repunere în termen este cea în faţa căreia trebuia să se îndeplinească actul.Dacă acest act constă în exercitarea unei căi de atac partea trebuie să şi exercite acea cale de atac concomitent cu cererea de

repunere în termenul de declarare a căii de atac.În cazul în care admite cererea de repunere în termen instanţa se pronunţa prin încheiere care poate fi atacată numai odată

cu fondul.În cazul în care respinge cererea de repunere în termen instanţa se pronunţă prin hotărâre, dacă este vorba de exercitarea

unei căi de atac sau tot prin încheiere atacabilă odată cu fondul dacă este vorba de un alt act procedural din cursul judecăţii.

SECŢIUNEA IV SANCŢIUNILE PENTRU NERESPECTAREA CONDIŢIILOR LEGALE PRIVITOARE LA ÎNDEPLINIREA ACTELOR DE PROCEDURĂ ŞI A TERMENELOR PROCEDURALE

1. Consideraţii generaleDupă cum am văzut în secţiunile anterioare actele de procedură şi termenele procedurale sunt supuse unor dispoziţii legale

imperative. Încălcarea acestor norme legale atrage diferite sancţiuni cum sunt: nulitatea actului de procedură, decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului de procedură, perimarea cererii, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită,

sancţiuni pecuniare, sancţiuni disciplinare, obligaţia de a completa sau a reface actul, obligaţia de a despăgubi partea vătămată pentru încălcarea formelor procedurale.

În prezenta secţiune vom analiza nulitatea, decăderea, sancţiunile pecuniare şi disciplinare şi obligaţia de despăgubire, celelalte sancţiuni urmând a fi examinate în cuprinsul capitolelor destinate judecăţii în primă instanţă şi executării silite.

2. Nulitatea actelor de procedurăNulitatea este sancţiunea procedurală ce intervine în cazul actului care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru

validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efecte.73

Nulitatea actelor de procedură poate fi clasificată după mai multe criterii74:a) după natura sau caracterul normelor încălcate avem:- nulitate absolută, care apare când sunt încălcate norme imperative,- nulitate relativă, când sunt încălcate norme dispozitive.Dacă nulităţile absolute pot fi invocate de oricare dintre părţile din proces, de procuror când participă la procesul civil sau

de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii, , cu mențiunile făcute la competența de ordine publică, nulităţile relative pot fi invocate numai de către partea vătămată şi numai într-un anumit termen.

b) după cum sunt sau nu prevăzute de lege ca nulităţi avem:- nulităţi exprese, care sunt individualizate ca atare de lege şi unde vătămarea este prezumată de legiuitor, nefiind nevoie ca

partea ce o invocă să facă dovada vătămării sau prejudiciului (cum sunt dispoziţiile art. 88 C.proc.civ. referitoare la cuprinsul citaţiei şi unde legiuitorul arată expres lipsa căror elemente duce la nulitate, aşa cum am văzut mai sus),

- nulităţi virtuale sau implicite, caz în care partea trebuie să dovedească că îndeplinirea actului cu neobservarea formelor legale i-a creat o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

c) după natura condiţiilor actului procedurala care au fost nesocotite avem:- nulităţi intrinseci, care determină ineficienţa actului pentru neîndeplinirea unor condiţii care ţin de natura sau substanţa sa

(cum ar fi neindicarea în procesul verbal de înmânare a actului de procedură a datei întocmirii sale),- nulităţi extrinseci, care privesc neîndeplinirea unor condiţii exterioare actului (cum ar fi întocmirea sa de către un

judecător necompetent).d) în raport de întinderea efectelor distructive avem:- nulităţi totale, când actul de procedură este ineficient în totalitate- nulităţi parţiale, când este afectată doar o parte a actului.e) în raport de nerespectarea condiţiilor proprii unui act de procedură sau datorită dependenţei sale de un alt act avem:- nulităţi proprii, când actul este făcut cu neobservarea formelor legale,- nulităţi derivate, care apare atunci când nulitatea unui act de procedură se răsfrânge asupra unuia sau mai multor acte

concomitente sau subsecvente, dar care au o legătură de dependenţă cu acest act (cum ar fi nulitatea citării părţii pentru ziua în care s-a efectuat judecata şi care atrage nulitatea tuturor actelor de procedură întocmite ulterior, chiar dacă acestea au fost întocmite conform legii).

Cazurile de nulitate sunt prevăzute în cuprinsul art.105 C.proc.civ. şi sunt în număr de două:- îndeplinirea actului de procedură de către un judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică sau

privată,- îndeplinirea actului de procedură cu încălcarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, dar numai dacă s-a

pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului.Primul caz atrage o nulitate absolută. Fiind o nulitate absolută vătămarea este prezumată de lege.Raportată strict la acest caz reglementat de art. 105 C.proc.civ. necompetenţa se analizează ca necompetenţă a instanţei şi

nu a completului de judecată. Este adevărat că şi constituirea completului sau compunerea acestuia nelegale atrag nulitatea, fiind guvernate de norme imperative, însă în temeiul legii de organizare judecătorească şi nu a acestui caz de necompetenţă.

Al doilea caz de nulitate reglementează o nulitate relativă, partea vătămată fiind singura care o poate invoca, într-un anumit termen şi dovedind în ce constă vătămarea.

Din punct de vedere al doctrinei cazurile cuprinse în art. 105 C.proc.civ. constituie norma generală în materie de nulităţi.75

De aceea, aşa cum am exemplificat şi mai sus (relativ la compunerea sau constituirea completului) mai există şi alte cazuri care atrag nulitatea absolută sau relativă a actului de procedură (cum ar fi nemotivarea recursului în termenul de recurs care conduce la nulitatea absolută a acestuia sau anularea cererii de chemare în judecată pentru neachitarea taxelor judiciare de timbru).

Pentru a ne afla în faţa unui act procedural lovit de nulitate relativă, aşa cum rezultă din textul legal, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:

- să existe un act de procedură întocmit cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, - actul să fi produs o vătămare,

73 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 41274 V.M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 465 - 47975 Ibidem

- vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.Interesul părţii de a invoca nulitatea şi vătămarea sunt condiţii indispensabile pentru invocarea ei.“Vătămarea” poate să constea într-un prejudiciul patrimonial, dar şi în cazul amânării procesului, necomunicării cererii de

chemare în judecată, etc. partea poate să sufere o vătămare pe care va trebui să o dovedească.Constatarea vătămării existenţei vătămării este lăsată la aprecierea instanţei .Art.108 C.proc.civ. dispune însă că nimeni nu poate invoca neregularitatea datorată propriului fapt, ceea ce înseamnă că

neregularitatea invocată trebuie să provină de la cealaltă parte, de la istanţă sau de la auxiliarii instanţei.Art.106 C.proc.civ. prevede că anularea unui act de procedură va atrage şi anularea actelor următoare, în măsura în care

acestea depind de primul şi nu pot avea o existenţă de sine stătătoare, aşa cum am exemplificat mai sus la nulităţile derivate. Acelaşi articol prevede însă şi posibilitatea judecătorului de a dispune îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură, de exemplu dacă se constată că citaţiei îi lipseşte unul din elementele esenţiale, care atrag nulitatea, instanţa va amâna judecata şi va dispune refacerea procedurii de citare.

Nulitatea unui act de procedură poate fi invocată prin mijloace care diferă în funcţie de momentul invocării şi caracterul normei. Astfel, în cursul judecăţii nulitatea poate fi invocată pe calea excepţiei sau, dacă este vorba de o nulitate absolută, care nu a fost invocată la prima instanţă ea se poate invoca pe calea apelului, recursului, a contestaţiei în anulare, a revizuirii, etc.

Excepţia este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept procesual şi poate îmbrăca diferite forme, aşa cum vom vedea în continuare în capitolul destinat acestei instituţii.

Nulitatea absolută a actului de procedură poate fi invocată de oricare dintre participanţii la procesul civil, inclusiv de instanţă din oficiu şi în orice etapă a procesului.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana vătămată şi numai într-un anumit termen (de regulă la prima zi de înfăţişare, următoare celei la care s-a îndeplinit actul, dar cel mai târziu până la concluziile în fond, aşa cum dispune art.108 alin. 3 C.proc.civ.).

Asupra nulităţii actului de procedură instanţa se pronunţă prin încheiere sau prin hotărâre.Efectele anulării actelor de procedură urmează regimul de drept comun al efectelor nulităţii, după cum aceasta este

absolută sau relativă.Reiterăm faptul că nulitatea unui act nu atrage nulitatea celorlalte acte procedurale ulterioare dacă sunt independente, ci

numai dacă sunt dependente.În principiu actele nule pot fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe.

3. Decăderea Această sancţiune este prevăzută în art.103 alin. 1 C.proc.civ., privită ca normă generală şi se referă la actele de procedură

care nu au fost efectuate în termen.Ea poate fi definită ca sancţiunea procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac sau la

îndeplinirea unui alt act de procedură, care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.76

Cazuri şi condiţii.Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a termenelor legale imperative, respectiv când legea procesuală stabileşte

un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui alt act procedural, iar partea a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el.

Ca exemplu poate fi amintită neexercitarea căilor de atac în termenele legale imperative stabilite de lege, nedepunerea listei de martori în termen de cinci zile de la încuviinţarea acestora, etc.

De asemenea ea intervine când legea procesuală stabileşte că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului, ori într-un anumit moment procesual sau stabileşte o ordine în efectuarea actelor de procedură, iar partea nu a respectat-o.

Ca exemplu putem aminti obligativitatea pentru pârât de a depune întâmpinarea la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată sau cererile de introducere forţată în proces a terţelor peroane, care trebuie făcute până la un anumit moment procesual, în funcţie de partea care le formulează.

Pentru ca decăderea să opereze nu trebuie să existe o derogare expresă sau partea să nu dovedească o împiedicare mai presus de voinţa sa, în acest din urmă caz aflându-ne în situaţia repunerii în termen, analizată mai sus.

Ea mai poate fi înlăturată, în lipsa unei derogări exprese când partea în drept de a se prevala de sancţiune renunţă la invocarea pierderii termenului, dar nu în toate cazurile, de exemplu nu este admisibilă renunţarea invocării introducerii tardive a unei căi de atac, respectiv când este vorba de termene imperative.

Pentru ca renunţarea părţii care o putea invoca să producă efecte aceasta trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să fie strict personală, să fie făcută de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, să fie expresă şi să se refere la norme dispozitive.

Când decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate ne aflăm de asemenea într-o altă situaţie în care aceasta nu operează77, pentru că în acest caz actele utile efectuate de una dintre părţi se răsfrâng şi asupra

76 V. M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 48077 V. M. Ciobanu, op. cit., vol. I, p. 481 - 482

celorlalte (cum ar fi cazul în care doar unul dintre debitorii solidari exercită calea de atac, dar admiterea acesteia se va răsfrânge şi asupra celorlalţi care, teoretic, neexercitând calea de atac în termen sunt decăzuţi din drept, însă vor putea să facă apărările favorabile tuturor, inclusiv celui care a acţionat).

În fine decăderea nu operează când se acoperă potrivit unei dispoziţii exprese a legii, cum ar fi în cazul cererii reconvenţionale care, dacă nu este depusă în termen nu va fi respinsă ca tardiv introdusă ci se va disjunge şi soluţiona separat.

Decăderea nu intervine dacă nu a fost constatată de instanţă. Invocarea decăderii, în cazul încălcării unei norme imperative se poate face de orice participant la proces, inclusiv de

instanţă din oficiu şi în orice etapă a acestuia, cu condiţia să nu existe o limitare legală. În cazul unei norme dispozitive decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen, de regulă cel ulterior întocmirii actului peste termen.

Ca efect decăderea nu aduce atingere dreptul subiectiv, dar poate duce indirect la pierderea dreptului de a obţine condamnarea pârâtului.

4. Sancţiunile pecuniare Sancţiunile pecuniare constau în amenzi judiciare care se pot aplica de instanţa judecătorească oricărui participant la

procesul civil, în cazurile prevăzute la art. 1081 – 1082 C.proc.civ. Cazuri din cuprinsul primului articol sunt împărţite în două mari grupe care se referă, prima la exercitarea cu rea credinţă a

drepturilor procesuale, iar a doua la amânarea judecăţii şi deci a soluţionării cauze din motive imputabile celor ce participă direct sau indirect la procesul civil în desfăşurare, cum ar fi martorii, experţii, avocaţii, grefierii, agenţii procedurali, conducătorii de unităţi ce trebuie să furnizeze înscrisuri, etc.

Pentru persoanele din cea de-a doua categorie legea prevede că acestea se pot apăra invocând motive temeinice.Mai sunt sancţionate cu amendă persoanele care încalcă măsurile luate de instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii

şedinţei (art. 1082 alin. 1) şi cele care împiedică desfăşurarea executării silite (art. 1082 alin. 2)Măsura amenzii se ia de instanţa de judecată sau de preşedintele instanţei de executare, prin încheiere, care este executorie. Împotriva acestei încheieri nu există decât calea de atac a cererii de reexaminare, care poate fi formulată de cel căruia i s-a

aplicat amenda şi care va trebui să arate motivele pe care se sprijină.Termenul de formulare a cererii este de 15 zile de la aplicarea amenzii dacă partea a fost de faţă sau de la comunicarea

încheierii, dacă partea nu a fost prezentă la luarea măsurii.Instanţa competentă să soluţioneze cererea de reexaminare este cea care a dispus aplicarea amenzii.Ea se va pronunţa prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu.

5. Obligarea la despăgubiriAlături de măsura amenzii instanţa poate obliga pe cel care din culpă a cauzat amânarea judecăţii şi la plata unor

despăgubiri.Cererea pentru acordarea de despăgubiri trebuie făcută de partea interesată, adică de cel care a suferit vătămarea şi paguba

şi care va trebui să dovedească cele susţinute.Instanţa competentă şi procedura de judecată sunt aceleaşi ca şi la amenzile judiciare.

6. Sancţiunile disciplinare Sancţiunile disciplinare sunt aplicabile judecătorilor şi personalului auxiliar. Ele apar în cazurile în care nu se respectă termenele de recomandare din cuprinsul normelor de procedură. Nerespectarea

acestor termene nu se răsfrânge asupra validităţii actului ci are consecinţe pe plan disciplinar.Ca exemplu am putea aminti depăşirea termenului de 7 zile pentru pronunţarea hotărârii, depăşirea termenului de 30 de

zile pentru redactarea hotărârii, etc.Sancţiunile disciplinare aplicabile judecătorilor şi personalului auxiliar sunt prevăzute în legea. Împotriva judecătorilor sancţiunile disciplinare se pot lua numai de secţia de judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii, iar împotriva măsurii judecătorul poate formula contestaţie la Plenul CSM şi apoi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.