Drept Procesual Civil I

CAPITOLUL I

Noțiunea și sistemul procesului civil. Fazele și etapele procesului civil

1.1. Noţiunea dreptului procesual civil

şi legătura acestuia cu dreptul material civil

Înfăptuirea justiţiei în cauzele civile se realizează în conformitate cu procedura stabilită de lege, pe baza unui ansamblu de norme juridice ce reglementează această procedură1.

Ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii2.

Dreptul procesual civil prezintă următoarele caractere3:a) caracter sancţionator - dreptul procesual civil, prin asigurarea rezolvării litigiilor

civile purtând asupra drepturilor subiective, garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material care consacră aceste drepturi;

b) caracter reglementar - dreptul procesual civil este limitat de dispoziţiile cuprinse în Constituţie şi în alte acte normative, care, în general, sunt de ordine publică;

c) caracter formalist – actele de procedură sunt supuse unor exigenţe de formă şi unor termene;

d) caracter de drept comun - dreptul procesual civil constituie dreptul comun al procedurii şi se aplică oricărui litigiu care nu are o procedură distinctă.

Dreptul material civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică. Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului material civil, conferindu-i eficacitate prin folosirea constrângerii de stat. Dreptul material civil ar fi ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura realizarea lui şi, tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material care să-l apere şi să-l valorifice4.

Dreptul procesual civil reglementează fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil, respectiv faza judecăţii şi faza executării silite. Fiecare din aceste faze având mai multe etape.

Norma procesuală este menită să ofere căile cele mai potrivite pentru realizarea drepturilor subiective consacrate de dreptul material.

În legătură cu drepturile subiective civile se impun următoarele precizări:- se au în vedere nu numai drepturile recunoscute de legislaţia civilă, ci şi cele care intră

în conţinutul ramurilor de drept comercial, de drept al familiei, de drept al muncii, etc.;

1 A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1957, p.13 (apud Fl.Măguranu)2 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti 1997, p.158 (citat în continuare Tratat I)3 ibidem 24 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 42 (apud Gh. Dinu)

- se au în vedere şi situaţiile în care se urmăreşte pe calea justiţiei realizarea sau apărarea unui interes, nu numai situaţiile în care se încearcă valorificarea unui drept subiectiv;

- executarea silită se poate realiza nu numai în baza hotărârilor instanţei judecătoreşti ca principale titluri executorii, ci şi în baza altor titluri executorii, care provin de la alte organe.

Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul material civil, trebuie înţeleasă în sensul că norma procesuală este subordonată normei de drept substanţial.

Desigur, dreptul procesual civil are legături şi cu alte ramuri de drept – dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul comercial…

Dreptul constituţional conţine norme cu valoare de principii pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, deci şi pentru dreptul procesual civil. În acest sens art.123 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Se au în vedere, principiile publicităţii, dreptului la apărare, care dau expresie democratismului din ţara noastră.

1.2. Definirea procesului civil.

Fazele şi etapele pe care acesta le parcurge5

În conformitate cu art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: “Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”, Constituţia consacră în art.21 accesul liber la justiţie – “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime” – “nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

Persoana ale cărei drepturi subiective civile sunt contestate sau încălcate se poate adresa instanţei competente pentru a restabili această situaţie. Sesizarea instanţei se face prin cererea de chemare în judecată.

Prin proces în sens etimologic se înţelege mers, evoluţie, desfăşurarea unui fenomen, eveniment.

Noţiunea de proces în sens juridic presupune o evoluţie de la sesizarea instanţei şi până la actul final al judecăţii care este hotărârea.

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

Procesul civil serveşte ca formă specială a constrângerii de stat pentru valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat şi prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate.

5 V.M.Ciobanu, Tratat I, p.p.148

Procesul civil parcurge două faze:- Faza judecăţii care se desfăşoară mai întâi în faţa instanţei de fond şi se finalizează

cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în judecată care investeşte instanţa competentă. Această fază cuprinde mai multe etape.

Prima etapă (etapa scrisă), constând din încunoştiinţarea reciprocă a părţilor despre pretenţiile, apărările şi probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor.

Cea de a doua etapă este etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată, etapă complexă ce se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probe şi să pună concluzii. În procesul contencios în care se dispută un drept judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe baza cererii reclamantului, ci trebuie să cheme în faţa sa şi persoana care se pretinde că a încălcat dreptul şi care poartă denumirea de pârât. Dezbaterea dintre părţi este condusă şi controlată de judecător cu respectarea unor principii fundamentale (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul publicităţii şi principiul oralităţii). După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în prima instanţă, dar partea nemulţumită poate declanşa etapa căilor de atac. Poate exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac, care vizează, în condiţiile legii, hotărâri definitive sau irevocabile.

- Faza executării silite care include activitatea instanţei de executare şi a executorilor judecătoreşti care-si îndeplinesc atribuţiile procesuale sub controlul instanţei.

Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape, în consecinţă se impun următoarele precizări:

- faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia, astfel dacă debitorul îşi va executa de bună voie obligaţia consemnată în titlu executoriu faza executării va lipsi;

- în ipoteza în care creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, va exista numai faza executării;

- este posibil ca procesul să se termine fără o judecătă propriu-zisă atunci când reclamantul işi retrage acţiunea sau renunţă la dreptul său, tranzacţionează ori lasă pricina în nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva hotărârii pe care o consideră legală şi temeinică.

CAPITOLUL II

Izvoarele dreptului procesual civil. Legile de procedură civilă. Conflictele de legi procesuale

Prin izvor de drept, în principiu, se desemnează orice formă de exprimare a normelor juridice. Principalele izvoare ale dreptului procesual civil roman sunt legea, ordonanțele Guvernului României, practica judiciară si cutuma, doctrina, dar nu în ultimul rând documentele adoptate de Comisia Europeana și Parlamentul European. În ultimul timp se observă o tendință de dezvoltare a unui drept procesual comunitar, fapt ce nu poate fi ignorant de doctrina si

practica, dar cu toate acestea, majoritatea izvoarelor dreptului procesual civil roman apartin dreptului intern, așa că se cuvine sa analizăm ca izvoare normele de procedură civilă interne.

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a pricinilor civile şi punerea în executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii6.

Activitatea reglementată de normele de procedură civilă se desfăşoară în timp şi spaţiu şi cu privire la anumite persoane.

Normele de procedură civilă se clasifică după următoarele criterii : după obiectul lor, după întinderea câmpului de aplicare şi după caracterul conduitei pe care o prescriu7.

2.1. Clasificarea normelor de procedură civilă după obiect

Această clasificare în funcţie de obiectul de reglementare prezintă interes pentru calificarea normelor după conduita pe care o prescriu ca şi pentru rezolvarea conflictelor în timp a normelor de procedură.

După natura raporturilor pe care le reglementează, normele de procedură civilă se împart în :

a) norme de organizare judecătorească care reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea magistraţilor, desemnarea acestora în funcţii de conducere a instanţelor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea completelor de judecată şi în legătură cu aceasta incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea;

b) norme de competenţă care reglementează sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală ), repartizarea pricinilor civile între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială);

c) norme de procedură propriu-zise care reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii. Aceste norme se clasifică în : norme de procedură contencioasă, norme de procedură necontencioasă şi norme de executare silită.

2.2. Clasificarea normelor de procedură după întinderea câmpului de aplicare

După acest criteriu distingem între : - norme generale care se aplică în toate cazurile şi în orice materie dacă legea nu prevede

altfel. În materia dreptului procesual civil, norma generală este Codul de procedură civilă;- norme speciale aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită. Aceste norme

sunt de strictă interpretare şi deci nu pot fi aplicate prin analogie. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se referă la un caz ce intră in prevederile sale şi se va completa cu cea generală întrucât, de regulă, norma specială derogă numai sub anumite aspecte de la norma generală ( ex. – în materia divorţului art.612 C.proc.civ. arată menţiunile speciale pe care trebuie să le cuprindă cererea de divorţ, dar pentru cuprinsul cererii se face trimitere la norma de drept comun art.112 C.proc.civ.). Noul Cod de procedură civilă reglementează cererea de divorț în art. 915, care face trimitere la cuprinsul acestei cereri, reglementat de art. 194.

6 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 1687 V.M.Ciobanu, Tratat I, p.168-175; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 66-74; Fl.Măgureanu op.cit., p. 16-21

2.3. Clasificarea normelor de procedură după caracterul conduitei pe care o prescriu

Această clasificare se face după posibilitatea recunoscută de legiuitor părţilor de a se îndepărta de la prevederile legii, şi din acest punct de vedere distingem între:

- norme imperative care impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea prevăzută de normă, fiindu-le interzis să deroge de la aceasta;

- norme dispozitive care îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul de dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind.

În principiu au caracter imperativ normele care determină ordinea firească a judecăţii , fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil.

Au caracter dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru ambele părţi sau pentru una din ele.

Fiecare din aceste categorii de norme prezintă caractere specifice :- normele imperative impunând o anumită conduită, părţile nu pot conveni, chiar cu

autorizarea instanţei să se abată de la ele. în timp ce în cazul normelor dispozitive părţile se pot înţelege expres sau tacit ca în anumite limite, ale ordinii de drept, să deroge de la dispoziţiile legii;

- sancţiunea care intervine în cazul nerespectării normei procedurale este diferită după cum norma este imperativă , caz în care intervine nulitatea absolută, decăderea, perimarea sau dispozitivă, caz în care intervine nulitatea relativă;

- încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în timp ce nerespectarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost prescrisă norma;

- încălcarea prevederilor unei norme imperative poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar şi direct în faţa instanţei de apel şi de recurs în timp ce încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată doar într-un anumit termen şi în anumite condiţii.

2.4. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Art.15 alin. 2 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Înscrierea principiului neretroactivităţii în Constituţie se justifică prin faptul că asigură securitatea juridică în condiţii mai bune, creşte încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor acesteia. Normele de procedură civilă nu retroactivează şi nu supravieţuiesc ci sunt de imediată aplicare8.

Principiul aplicării imediate a legii noi, impune următoarele precizări9 :Normele de organizare judecătorească sunt de imediată aplicare. În cazul desfiinţării

unor instanţe, pricinile în curs de judecată, indiferent de faza sau etapa în care se află, vor trece la instanţele nou înfiinţate;

În cazul normelor de competenţă sunt posibile mai multe soluţii (instanţa sesizată să-şi păstreze competenţa pentru pricinile aflate în curs de judecată, instanţa sesizată să-şi păstreze competenţa numai dacă procesul a ajuns în faza punerii de concluzii în fond, instanţa sesizată să se dezinvestească şi să trimită cauza instanţei noi competente). În conformitate cu Ordonanţa de

8 Fl:Măgureanu, op.cit., p.229 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p.77-80

Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 dispoziţiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea lege. Legea de aprobare şi modificare a acestui act normativ, Legea nr.219/2005, prevede că procesele în curs de judecată în primă instanţă la data schimbării competenţei vor fi soluţionate de instanţa legal investită la momentul introducerii acţiunii. Apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi sunt de competenţa tribunalului se trimit la tribunale. În mod asemănător, recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a prezentei legi şi care, potrivit prezentei legi sunt de competenţa curţilor de apel se trimit la curţile de apel. În toate aceste cazuri, trimiterea dosarelor la instanţele devenite competente să judece se face pe cale administrativă (art.II Legea nr.219/2005);

Normele de procedură propriu-zisă sunt de imediată aplicare, actele întocmite înainte de apariţia legii noi rămân valabile, iar cele ce urmează a fi întocmite după apariţia legii noi, vor fi supuse regulilor stabilite de aceasta (art.725 C.proc.civ. – aceste dispoziţii constituie dreptul comun în rezolvarea conflictelor în timp a legilor de procedură şi deci îşi găsesc aplicare în cazul tuturor litigiilor, indiferent de natura lor, în măsura în care nu există în legi speciale norme tranzitorii, derogatorii ).

În Noul cod de procedură civilă, mai exact în Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă exista în art. 3-6 dispozitii tranzitorii care explica aplicarea in timp a normelor noi. Art. 3 menționează ca dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

2.5. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Prin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu se întelege situaţia în care litigiul are un element de extraneitate (calitatea de cetăţean străin a uneia din părţi; naţionalitatea părţii persoană juridică; domiciliul sau sediul părţii în străinătate).

Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăşoară judecata excluzând aplicarea legii altui stat.

Executarea hotărârilor judecătoreşti străine este posibilă numai după investirea lor cu formulă executorie de către tribunalul judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după verificarea condiţiilor cerute de legile internaţionale.

Potrivit art. 178 din Legea nr. 105/1992, hotărârea străină, dată de către o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la situaţia de fapt pe care o constată.

Noul cod de procedură civilă conține în art. 1094-1109 norme cu privire la recunoașterea și executarea hotărârilor străine, putând beneficia de autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 1194 si 1195.

În ceea ce privește executarea silită a hotărârilor străine, procedura încuviințării executării silite este reglementată tot în articolele menționate mai sus, cu respectarea art. 1195, precum și a normelor prevăzute în Cartea a V-a a Noului cod de procedură civilă.

2.6. Despre aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor

La aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor, se are în vedere principiul egalităţii, principiu consfiinţit în art. 16 din Constituţie :”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări…Nimeni nu este mai presus de lege”

Egalitatea în faţa instanţelor judecătoreşti se aplică în egală măsură cetăţenilor români şi străini şi persoanelor fără cetăţenie, aceştia având aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, cu excepţia exercitării drepturilor politice (art. 163 din Legea 105/1992). Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine. Mai mult decât atât, Noul code de procedură civilă prevede expres principiul Egalității, pricipiu fundamental la care ne vom referi în cele ce urmează.

CAPITOLUL III

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român

Principiile organizării şi funcţionării justiţiei pot fi definite ca reguli cu caracter general pe baza cărora sunt structurate şi işi exercită atribuţiile prevăzute de lege sistemul de instituţii care compun puterea judecătorească, raporturile dintre aceste instituţii precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii 10. Principiile de drept constituie idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice, cuprind cerinţe obiective ale societăţii, cerinţe cu manifestări specifice fiecărei ramuri de drept11.

Dreptul procesul civil, ca ramură a sistemului de drept român este constituit pe baza unor principii specifice, dar care sunt fundamentale pentru acestă ramură de drept, reguli esenţiale care determină structura internă a procesului civil, şi pe temeiul cărora se stabilesc raporturile procesuale dintre părţile aflate în litigiu, precum şi între aceste părţi şi instanţa de judecată chemată să înfăptuiască justiţia şi să restabilească drepturile subiective, încălcate sau contestate.

Referitor la principiile care guvernează dreptul procesul civil în literatura de specialitate există opinii diferite.

Într-o primă opinie12 se consideră că fundamentale pentru dreptul procesual civil, sunt următoarele principii: principiul legalităţii, principiul aflării adevărului, principiul publicităţii şi al oralităţii dezbaterilor, principiului rolului activ al judecătorului, principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii.

O altă opinie13 adaugă acestor principii şi: exercitarea cu bună credinţă a drepturilor procesuale, controlul judiciar, colegialitatea instanţei constituite, egalitatea părţilor în proces, gratuitatea justiţiei, celeritatea, limba oficială.

Un alt punct de vedere14 tratează separat principiile de organizare a justiţiei ca serviciu public: justiţia constituie monopol de stat, egalitatea în faţa justiţiei, gratuitatea justiţiei, jurisdictiile sunt permanente şi sedentare, colegialitatea, unitatea funcţiei jurisdicţionale, ierarhia instanţelor judecătoreşti. 10 Fl. Măgureanu, Drept procesual civil, Ediţia a IV-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 2611 N. Popa “Teoria generală a dreptului” Editura ACTAMI, Bucureşti, 1998, p. 11212 idem 613 I. Deleanu “Tratat de procedură civilă” Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 26-35 (apud Fl.Măgureanu)14 A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 42-52

3.1. Principiul legalităţii

Principiul legalităţii, principiu cadru, înăuntrul căruia trebuie să se regăsească toate celelalte principii15, implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate persoanele juridice de drept public şi privat, de toţi cetăţenii, de la cel mai umil cetăţean până la şeful statului16.

Principiul legalităţii semnifică faptul că desfăşurarea întregii activităţi procesuale, toate actele participanţilor la procesul civil, deliberarea şi hotărârea pronunţată, trebuie să aibă loc şi să se realizeze numai în conformitate cu prevederile legii. Art. 124 din Constituţie prevede că: “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Principiul legalităţii se referă atât la legalitatea instanţei cât şi la independenţa judecătorilor.

Legalitatea instanţelor presupune constituirea acestora în conformitate cu dispoziţiile legii. În acest sens, art.126 alin.1 din Constituţie prevede că “Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege”. Respectarea principiului legalităţii impune respectarea tuturor dispoziţiilor legale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei17, la competenţa18 acestora, precum şi a celor referitoare la procedura de soluţionare a pricinilor civile.

Independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, este consacrată în Constituţie (art.124 alin.3: “judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”) şi este garantată şi de alte dispoziţii legale (Legea privind organizarea judiciară, Codul de procedură civilă).

Separarea funcţiilor jurisdicţionale de celelalte funcţii ale organelor statului, delimitarea riguroasă a atributiilor acestor organe, scoaterea instantelor judecătoreşti din sfera de interese de orice fel, stabilirea unor incompatibilităţi şi a unor situaţii în care judecătorul, procurorul sau grefierul pot fi recuzaţi, incompatibilitatea cu alte funcţii ca şi inamovibilitatea, constituie garanţii ale independenţei judecătorului19.

3.2. Principiul aflării adevărului

Acest principiu presupune existenta unei concordanţe depline între realitatea împrejurărilor în care s-a produs faptul prejudiciabil şi concluziile la care a ajuns instanţa, exprimate în hotărârea dată cu privire la aceste împrejurări20.

15 Fl. Măgureanu, op.cit., p. 2816 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II-a, Editura ALL BECK Bucureşti, 2002, p. 34(citat în continuare Tratat)17 Vz. Infra nr.3.1.1.18 Se are în vedere respectarea normelor de competenţă generală, materială şi teritorială. A se vedea art.126 alin.2 din Constituţie.19 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995 (apud Fl.Măgureanu), p. 26-27. Art.125 din Constituţie prevede că:”Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.20 Fl. Măgureanu, op.cit. p. 31

În acest sens art.129 alin.5 C.proc.civ.: “judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale….”.

Judecătorii vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului chiar dacă părţile se împotrivesc, înscrierea în Codul de procedură civilă a rolului activ al judecătorului constituind o garanţie a aflării adevărului.

În vederea aflării adevărului în pricina dedusă judecăţii probele trebuie să fie apreciate de judecător potrivit convingerii sale intime, regimul probelor formale fiind desfiinţat.

3.3. Principiul dreptului la apărare

Potrivit prevederilor art.24 din Constitutie dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Realizarea dreptului la apărare prin modul de organizare şi funcţionare a instantelor este asigurată de21:

- existenţa unui sistem de principii care stă la baza organizării şi funcţionării instanţelor precum legalitatea, egalitatea, publicitatea etc.

- reglementarea instituţiilor incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării;- obligaţia judecătorului de a avea un rol activ;- organizarea ierarhică a instanţelor în vederea realizării controlului judiciar;- dispoziţiile din Codul de procedură civilă în legătură cu desfăşurarea procesului civil

(ex: - art.85 C.proc.civ.: “judecătorul nu poate hotărî asupra unei cererii decât după citarea sau înfăţisarea părţilor afară numai dacă legea nu dispune altfel”).

Dreptul la apărare se realizează şi prin posibilitatea ca partea să fie asistat de un avocat.

3.4. Principiul publicităţii

Publicitatea şedinţei de judecată este consacrată în art.121 din Codul de procedură civilă: “şedinţele vor fi publice afară de cazurile cănd legea dispune altfel”.

De la acest principiu există o excepţie: “instanţa poate sa dispună ca dezbaterile sa se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părti. În acest caz, părţile vor putea fi însoţie în afară de aparătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele”. Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică, sub sancţiunea nulităţii.

3.5. Principiul oralităţii

În vederea respectării acestui principiu preşedintele competului are obligaţia, sub sancţiunea nulitaţii hotărârii, de a da cuvântul părţilor pentru a-şi susţine oral pretenţiile, a discuta regularitatea actelor de procedură, a propune probe şi a formula concluzii. Codul de procedură civilă consacră principiul oralităţii dezbaterilor în art.127: “ pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”.

21 V.M. Ciobanu , Tratat I, p. 127-128

Încălcarea acestui principiu care înseamnă totodată şi încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, are loc dacă preşedintele completului nu dă cuvântul părţilor, aşa cum impune art.128 alin.1C.proc.civ., pentru ca acestea să-şi susţină pretenţiile, probele, să combată cererile celorlalte părţi, şi să formuleze concluzii în fond. Prin aceasta se produce o vătămare părţii care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii22.

3.6. Principiul rolului activ al judecătorului

Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129 – 130 C. Proc. Civ., obligă instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere.

Legea nr.219/200523 a adus modificări art.129 C.proc.civ., subliniind rolul judecătorului în procesul civil, în sensul că acesta are îndatorirea de a stărui în toate fazele procesuale pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. De asemenea, prin Legea nr.219/2005 a fost abrogat alin.3 al acestui articol care prevedea obligaţia judecătorului de a îndruma părţile cu privire la drepturile şi obligaţiile procesuale în cazul în care acestea nu erau asistate sau reprezentate de avocaţi sau de mandatarii prevăzuţi la art.68 alin.5 C.proc.civ. (doctori sau licenţiaţi în drept, mandatari în pricinile soţilor sau rudelor până la al patrulea grad inclusiv). În aceste condiţii, se poate considera că judecătorul este îndreptăţit să atragă atenţia părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin, indiferent dacă sunt sau nu asistate sau reprezentate24.

Codul de procedură civilă cuprinde şi alte dispoziţii referitoare la rolul activ al judecătorului (ex. – art.138 pct.4 C.proc.civ. lasă la aprecierea instanţei să încuviinţeze probe, chiar dacă nu au fost propuse în termenul prevăzut de lege, atunci când constată că dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat).

Rolul activ al judecătorului în procesul civil se concretizează astfel25: - dă calificare exactă cererii, în raport de conţinutul ei şi nu după denumirea dată de

parte;- conduce dezbaterile, putând să ia măsurile legale pentru buna desfăşurare a procesului

civil;- invocă din oficiu încălcarea normelor imperative;- are posibilitatea de a pune întrebări părţilor şi de a pune în discuţia lor orice

împrejurarea de fapt sau de drept care duce la soluţionarea pricinii;- facultatea de a ordona probe din oficiu, chiar peste voinţa părţilor (proba dispusă de

instanţă trebuie să fie legală, concludentă şi pusă în discuţia părţilor pentru a fi dezbătută);

22 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină , Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 192 (citat în continuare Codul de procedură civilă)23 Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 609/14.07.200524 A se vedea în acest sens, V.M.Ciobanu, M.Tăbârcă, T.C.Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, în Revista Dreptul nr.12/2005, p. 2525 V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 133

- are obligaţia de a folosi toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor în vederea descoperirii adevărului .

3.7. Principiul disponibilităţii

Procesul civil este caracterizat de disponibilitate în sens material şi în sens procesual. Principiul disponibilităţii cuprinde următoarele drepturi26:

- dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil. Procesul trebuie deschis de acea persoană care pretinde că i s-a încălcat sau nesocotit un drept subiectiv civil, ori care nu-şi poate realiza interesul decât pe calea justiţiei. În mod excepţional, instanţa poate acţiona din oficiu, dar pentru aceasta are nevoie de o prevedere legală expresă. Instanţa se pronunţă din oficiu în cazurile de divorţ cu privire la încredinţarea minorilor şi la stabilirea contribuţiei părinţilor la întreţinerea acestora;

- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabileşte cadrul procesual, persoanele chemate în proces şi obiectul procesului. Instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele investirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit prin cererea de chemare în judecată, deoarece nici o dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de nici una din părţi şi pusă in discuţie din oficiu de instanţă. Legea procesuală îngăduie părţilor să cheme în cadrul procesului început şi alte persoane sub forma intervenţiei forţate (chemare în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului), de asemenea terţele persoane pot interveni în proces sub forma intervenţiei voluntare principale sau accesorii;

- dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie. Spre deosebire de procesul penal care este guvernat de principiul oficialităţii, procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii care permite părţilor să intervină în cursul obişnuit al procesului. Renunţarea la acţiune sau la dreptul material dedus judecăţii, la o cale de atac, achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, la hotărâre, sau tranzacţia, sunt forme prin care se poate pune capăt procesului civil, în orice fază ar fi acesta . Rolul activ al judecătorului dă dreptul acestuia să lămurească părţile asupra consecinţelor grave pe care le au aceste acte de dispoziţie;

- dreptul de a ataca sau nu prin căile de atac legale, hotărârea judecătorească, şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată. Partea care a pierdut procesul în faţa instanţei de fond, este îndreptăţită să atace cu apel sau cu recurs hotărârea, sau de a achiesa în mod expres sau tacit, ori de a renunţa, la calea de atac exercitată;

- dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. Partea care a câştigat definitiv procesul are în interes să ceară punerea în executare silită a hotărârii judecătoreşti dacă debitorul nu-şi execută de bună voia obligaţia. În virtutea principiului disponibilităţii, partea care a câştigat, poate să renunţe la executare .

3.8. Principiul contradictorialităţii

Principiul contradictorialităţii se întâlneşte în raporturile dintre părţi şi în raporturile dintre părţi şi instanţă manifestându-se în toate fazele şi etapele procesului civil, excepţie făcând etapele deliberării şi pronunţării hotărârii.

26 I.Stoenescu; S.Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 126-130; V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 136-140; Fl.Măgureanu, op.cit., p.38-40

Contradictorialitea în procesul civil îngăduie părţilor să participe activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea dreptului lor, în cursul desfăşurării judecăţii, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare din ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice27. În conţinutul său principiul contradictorialităţii asigură, pe de o parte dreptul părţilor de a prezenta şi discuta întregul material probator, şi pe de altă parte, dreptul părţilor de a-şi expune părerea şi argumentele lor, în fapt şi în drept, cu privire la toate problemele ce trebuie soluţionate, de la o simplă cerere incidentă sau ridicarea unei excepţii până la dezbaterea însăşi a fondului cauzei, instanţa neputând să se pronunţe fără a asculta concluziile părţilor28

Contradictorialitatea se manifestă chiar din etapa prealabilă dezbaterilor, deoarece prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinare părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi apărările lor, precum şi probele de care înţeleg să se servească.(art.112 şi 115 C.proc.civ.)

La primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele fixează termenul de judecată şi dispune citarea părţilor, acesta neputând hotărî decât după citarea sau înfăţişarea părţilor (art. 85 C.proc.civ.). Atunci când se constată că partea care lipseşte nu a fost legal citată, judecata se amână (art.107 C.proc.civ.). Neîndeplinirea procedurii de citare cu partea care nu a atacat hotărârea cu apel, nu atrage nulitatea hotărârii primei instanţe si nulitatea nu poate fi invocată din oficiu, ea putând fi invocată numai de partea interesată, respectiv de partea faţă de care procedura de citare a fost viciată . Nulitatea fiind expresă, vătămarea se prezumă potrivit art. 105 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., astfel încât partea care invocă nulitatea este scutită de obligaţia de a dovedi vătămarea.

Preşedintele completului dă cuvântul ambelor părţi punând în discuţia acestora orice împrejurare de fapt sau de drept care poate ajuta la soluţionarea pricinii.

Un alt aspect al contradictorialităţii îl constituie faptul că încuviinţarea probelor se face în sedinţă publică, nici o probă nu poate fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta, hotărârea neputându-se întemeia pe un act depus după încheierea dezbaterilor.

Principiul contradictorialităţii se întâlneşte şi la judecarea căilor de atac, dacă termenul de exercitare a acestora curge de la comunicarea hotărârii, instanţa va dispune ca hotărârea să fie comunicată pentru ca părţile să o poată examina şi să poată decide dacă o atacă sau nu prin căile legale.

Acest principiu îşi găseşte aplicare şi în faza executării silite, întrucât debitorul care este încunoştiinţat cu privire la executarea silită poate să se apere pe calea contestaţiei la executare.

Nerespectarea acestui principiu deosebit de important deoarece asigură şi dreptul la apărare şi aflarea adevărului, este sancţionat cu nulitatea hotărârii.

27 V.M. Ciobanu, Tratat I, p.125; Fl.Măgureanu, op.cit., p.4028 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 120

3.9. Principiul nemijlocirii

Acest principiu constă în obligaţia instantei de a cerceta direct şi nemijlocit întregul material probator, toate elementele care servesc la lămurirea împrejurărilor cauzei. Nemijlocirea impune cu necesitate folosirea unor dovezi primare29, respectiv cerinţa ca între instanţă şi conţinutul faptic ce urmează a fi stabilit, să existe cât mai puţine verigi intermediare, ca numărul de izvoare şi mijloace interdependente pentru probaţiune, în cadrul oricărei probe judiciare, să fie redus, pe cât posibil, la minim30.

Conform legislaţiei actuale, administrarea dovezilor se face de către completul de judecată în întregul său, fie la sediul instanţei, fie la locul unde se găseşte proba ce urmează a fi administrată.

De la acest principiu se admit câteva excepţii :- administrarea de probe prin procedura asigurării dovezilor (art.235 C.proc.civ.);- dovezile administrate de o instanţă necompetentă rămân căştigate judecăţii şi

instanţa competentă nu va putea dispune refacerea lor, decât pentru motive temeinice (art. 160 C.proc.civ.);

- dovezile administrate într-o cerere perimată, rămân valabile în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor.(art.254 alin. 2 C.proc.civ.);

- instanţa care soluţionează cererea de strămutare poate hotărî ca actele îndeplinite şi probele administrate de instanţă înainte de strămutare să rămână valabile (art.40 alin.4 C.proc.civ.).

3.10. Principiul continuităţii

Principiul continuităţii presupune ca judecarea pricinii să se facă de la început şi până la sfârşit de acelaşi complet de judecată, într-o singură şedinţă, care să se încheie prin deliberarea judecătorilor şi pronunţarea hotărârii.

În legislaţia noastră acest principiu are o aplicativitate limitată la faptul a hotărârea trebuie să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora s-au pus concluziile în fond.

Nerespectarea acestui principiu atrage casarea hotărârii potrivit art.304 pct.2 C.proc.civ.

CAPITOLUL IV

Principiile prevăzute în noul Cod de procedură civilă(Legea 134/2010)

Titlul preliminar al Legii 134/2010 reglementează cu caracter de noutate principiile fundamentale ale procesului civil. Capitolul II al acestui titlu reglementeaza expres principii care în doctrină și practică există încă de la inceputul istoriei moderne a dreptului procesual civil.

Așadar, reglementarea principiilor începe cu art. 5 care prevede îndatorirea judecătorilor privind primirea și soluționarea cererilor. Judecătorii au obligația de a primi și soluționa orice cerere de competența instanțelor judecătorești. Niciun judecător nu poate respinge cererea sau refuza să o judece pe motiv că legea nu prevede , este neclară sau incompletă.

În alin. (3), legiuitorul reiterează un principiu general aplicabil în dreptul civil conform căruia dacă o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa 29 I.Leş, Tratat, p. 5230 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 131

acestora, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, aceasta va trebui să fie judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia, tinându-se seama de cernțele echității. De asemenea, judecătorului îi este interzis să stabilească prin hotărârile pronunțate dispoziții general obligatorii.

4.1. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil.

Pentru a fi în concordanță cu legislația comunitară și a respecta hotărârile CEDO, legiuitorul a introdus în art. 6, dreptul fiecărei persoane de a avea parte de o judecată echitabilă, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege, și de asemenea, obligația instanței de a dispune de toate măsurile permise de lege în vederea înfăptuirii cu celeritate a procesului civil. Aceste dispoziții se aplică asemănător și în faza executării silite, aceasta fiind parte a procesului civil.

4.2. Principiul Legalității.

În cazul acestuia, la fel ca și în cazul celorlalt principii, rămân aplicabile cele prezentate mai sus, precum și toate explicațiile date de doctrină, cu precizarea că legiuitorul a înțeles să consacre expres aceste principii în lege, dând caracter cert și previzibil principiilor care până la acest moment erau extrase pe cale de interpretare a legii și din doctrină. Art. 7 prevede ca procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii și că judecătorul are obligația să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces.

4.3. Principiul egalității.

Art. 8: ”În procesul civil, părților le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări”. Asa cum ne-am referit mai înainte, acesta este un principiu fundamental, de esența dreptului procesual civil, în lipsa căruia nu am putea spune ca există un proces civil.

4.4. Principiul disponibilității.

Obiectul și limitele procesului civil sunt stabilite de către părți prin cererile și apărările acestora, procesul civil nu poate fi pornit decât la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, cu unele excepții.

În condițiile legii, partea într-un proces civil poate renunța la judecarea cererii, sau poate renunța la însuși dreptul pretins, aceasta poate recunoaște pretențiile părții adverse, poate încheia un acord cu aceasta, pentru a pune capăt procesului, poate achiesa la pretentiile părții adverse,

poate renunța la calea de atac ori executarea unei hotărâri sau dispune de drepturile sale în orice mod permis de lege.31

În cursul procesului civil, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea, termenele stabilite de lege sau judecător, să își probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia. Asadar, aceasta normă prevăzută în art. 10, aduce limitări principiului disponibilității în sensul că odată aleasă calea procesului civil, fiecare parte este obligată să se supună legii și regurilor prevăzute în Cod, cu consecințele ce decurg din acestea.

4.5. Buna-credință.

Fiind reglementată în același capitol cu principiile fundamentale de drept procesual civil, buna-credință reprezintă unul din principiile care stau la baza dreptului, cu atât mai mult la baza dreptului procesual civil, cu cât fiind vorba despre o procedură contencioasă, în care părțile au de cele mai multe ori interese contrare, este iportant pentru realizarea procesului civil ca acestea să își exercite drepturile procesuale în limitele lor interne, fără a urmări încălcarea drepturilor procesuale ale celeilalte părți și făra a produce prejudicii părții adverse în mod abuziv.

Conform art. 12, „partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii și la plata unei amenzi judiciare”.

4.6. Dreptul la apărare.

Reglementat de art. 13, dreptul la apărare presupune existanța pentru fiecare parte din procesul civil, dreptul de a fi reprezentată, sau, după caz, asistată, în condițiile legii. De asemenea acest principiu aduce și un caracter de noutate, în sensul că în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat, sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept. Părțile au dreptul ca în orice fază a procesului să aibă posibilitatea de a participa, putând să ia cunostință de conținutul dosarului, să își facă apărări, să prezinte susținerile în scris și oral, să exercite căile de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Chiar dacă părțile sunt reprezentate, instanța poate dispune înfățișarea acestora în persoană, daca va considera de cuvință.32

4.7. Principiul contradictorialității.

În mod evident, cele expuse mai sus își găsesc aplicarea și în cazul Noului Cod de procedură civilă, cu mențiunea că acesta prevede expres în art. 14 acest principiu, oferind caracter unitar și previzibil acestuia, spre deosebire de vechea reglementare unde se găsea dispersat în articolele expuse, fiind pe cale de interpretare adus la rangul de principiu de către doctrină. Art. 14: „(1) Instanța nu poate hotarî asupra unei cereri decât după citarea sau

31 Art. 9 Noul Cod de procedură civilă(Legea 134/2010)32 Art.13, alin (3), NCPC.

înfațisarea părților, dacă legea nu prevede altfel.(2) Parțile trebuie sa își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiaza pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care inteleg să se folosească, astfel încat fiecare dintre ele sa își poata organiza apararea.(3) Parțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet,fară a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Parțile au obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile parții adverse cu privire la împrejurari de fapt relevante in cauză.(4) Parțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de catre orice participant la proces, inclusiv de catre instanță din oficiu.(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.(6) Instanța îsi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”

4.8. Principiul oralității.

Art. 15 prevede că: „Procesele se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea dispune altfel sau cand părțile solicită expres instanței ca judecata să se faca numai pe baza actelor depuse la dosar”

4.9. Principiul nemijlocirii și principiul publicității

Având în vedere ca am făcut referire la acestea în cele prezentate mai sus, rămâne aplicabilă analiza efectuată cu privire la aceste principii, prevăzute în art. 16, Nemijocirea și art. 17, publicitatea procesului civil, care prevăd: „Probele se administrează de către instanța care judecă procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabileste altfel” și „ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”.

4.10. Limba desfășurării procesului.

Principiu fundamental care prevede că limba în care se desfășoară procesul penal este limba română, cetățenii români care aparțin minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege.

Cetățenii străini, precum și apatrizii care nu vorbesc sau nu înțeleg limba româna au dreptul de a lua cunoțtință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.

Cererile adresate instanței sau alte acte procedurale, chiar daca partea care le formulează este străin, apatrid sau cetățean român care aparține unei minorități naționale se formulează numai în limba română.33

33 Art. 18, NCPC

4.11. Principiul continuității.Presupune ca judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze civile să nu poată fi înlocuit

pe durata procesului decât pentru motive temeinice și numai în condițiile legii.34

4.12. Rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului

Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevarului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care parțile le invoca, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să puna în dezbaterea acestora orice împrejurari de fapt sau de drept, chiar daca nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevazute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. Judecatorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacție. Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecații, chiar dacă parțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridica exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care parțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au inteles să limiteze dezbaterile, daca astfel nu se încalca drepturile sau interesele legitime ale altora. Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însa a depași limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ori de cate ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere sa țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.35

CAPITOLUL V

Acţiunea în procesul civil. Dreptul la acțiune. Elementele acțiunii civile.

34 Art. 19, NCPC35 Art. 22, NCPC.

5.1. Noţiune. Natura juridică şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiunea civilă şi dreptul la acţiune

Noţiunea de acţiune civilă a primit diferite interpretări, în literatura de specialitate neexistând un punct de vedere comun.

Într-o opinie36 se consideră că acţiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare.

Într-o altă opinie37 se consideră că acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege.

Într-o altă definiţie38 se arată că acţiunea civilă este mijlocul de exercitare a dreptului de a pretinde şi obţine concursul organelor judecătoreşti în vederea recunoşterii sau realizării unor drepturi subiective încălcate sau nerecunoscute, sau a apărării unor situaţii juridice ocrotite de lege.

În literatura juridică de specialitate, acţiunea civilă a mai fost definită ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat39.

Referitor la noţiunea de acţiune civilă, în doctrină s-au făcut următoarele precizări40:- acţiunea civilă este de conceput numai în legătură cu protecţia drepturilor subiective

civile şi a unor interese apărate de lege, pentru care calea justiţiei este obligatorie (ex. – cererile posesorii);

- acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv sau a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiţiei;

- indiferent de dreptul care se valorifică, acţiunea este uniformă, în sensul că ea cuprinde aceleaşi mijloace procesuale;

- acţiunea se individualizează, devine proces imediat ce titularul dreptului subiectiv apelează la acţiune.

Noul Cod de procedură civilă reglementează distinct noțiunea de acțiune civilă în Cartea I, Titlul I ”Notiune: Art. 29. - Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării parților în proces.”

Noţiunile de acţiune civilă şi drept subiectiv civil sunt noţiuni independente, aparţinând unor ramuri diferite de drept, respectiv dreptul procesual civil şi dreptul civil.

Dreptul subiectiv civil este o posibilitate, putere ori facultate recunoscută de legea civilă subiectului activ, persoană fizică sau persoană juridică. În temeiul acestei posibilităţi subiectul activ poate avea el însuşi o anumită conduită în limitele prevăzute de lege, poate pretinde o 36 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 22937 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 1538 Al.Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.108 (apud V.M.Ciobanu)39 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 25040 idem 33

conduită corespunzătoare subiectului pasiv, sau poate apela la concursul forţei de constrângere a statului41

Legătura dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă o constituie dreptul la acţiune ca parte integrantă a dreptului subiectiv civil în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat, la forţa coercitivă a statului.

Acţiunea civilă fiind abstractă şi generală, nu se confundă cu dreptul la acţiune.Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care dreptul subiectiv civil este încălcat, dar

pentru a pune în mişcare formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară şi voinţa titularului acestui drept. Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile sunt: dreptul subiectiv încălcat să fie actual, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

În conţinutul dreptului la acţiune se includ o serie de drepturi cum ar fi: dreptul de a sesiza instanţa, de a administra probe, de a exercita căile de atac, etc.

Dreptul pretins determină caracterul acţiunii şi îi imprimă calificarea sa, astfel acţiunea va fi prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum şi dreptul ce se valorifică este prescriptibil sau imprescriptibil, acţiunea va fi personală sau reală potrivit naturii dreptului ce se valorifică, acţiunea va fi mobiliară sau imobiliară în funcţie de bunul ce formează obiectul dreptului42.

Potrivit art.1 Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Aceasta înseamnă că se stinge dreptul de a apela la forţa de constrângere a statului însă rămâne valabil dreptul de a sesiza instanţa competentă.

5.2. Elementele acţiunii civile

Elementele acţiunii civile determină cadrul necesar43, indispensabil al oricărei acţiuni şi servesc la individualizarea acesteia în raport cu altă acţiune.

5.2.1. Părţile acţiunii civile

Acţiunea civilă fiind legată de dreptul subiectiv, nu poate fi concepută fără existenţa cel puţin a unei persoane care să fie interesată în protecţia dreptului subiectiv nesocotit sau încălcat.

În momentul în care acţiunea civilă este exercitată este nevoie de cel puţin două persoane, una care pretinde (reclamantul) şi una care se opune (pârâtul). Aceste persoane dacă îndeplinesc condiţiile necesare pentru exerciţiul acţiunii civile (afirmarea unui drept actual, capacitate procesuală, calitate procesuală şi interes), devin părţi în procesul civil44.

Părţile au denumiri specifice în raport cu diferitele faze ale procesului civil. Astfel, în etapa judecăţii în fond părţile poartă denumirea de reclamant şi pârât. Partea care exercită o cale de atac poartă denumirea de apelant, recurent, revizuient sau contestator, întrucât prin activitatea

41 Ghe.Dinu, Drept civil. Partea Generală, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2003, p. 7142 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 4843 A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 237 “Nu se poate concepe o acţiune fără elementul subiectiv, respectiv fără părţile litigante şi, tot astfel, fără formularea unei pretenţii concrete, alcătuind obiectul acţiunii şi fără fundamantarea juridică a dreptului reclamantului, constând în precizarea cauzei, a temeiului juridic al acestui drept”.44 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 261

sa urmăreşte reformarea sau retractarea hotărârii atacate. În schimb partea căreia îi este favorabilă hotărârea atacată, intimatul, urmăreşte menţinerea acesteia45

Părţile sunt persoanele între care s-a legat iniţial raportul juridic dedus judecăţii. Părţilor iniţial legate prin acţiune li se pot adăuga şi terţe persoane, prin intervenţia voluntară sau forţată.

5.2.2. Obiectul acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă46, concretizându-se în raport cu mijlocul procesual folosit.

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie chiar dacă nu se contestă un drept47 (ex- procedura necontencioasă – art. 527-540 N.C.proc.civ. în care nu se urmăreşte un drept potrivnic fată de o altă persoană).

În cazul cererii de chemare în judecată obiectul acţiunii constă în pretenţia concretă a reclamantului. Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (excepţii de procedură), sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (excepţii de fond). Măsurile asigurătorii au ca obiect luarea unor măsuri de indisponibilizare şi conservare a bunului în litigiu.

Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se atacă.Obiectul executării silite constă fie în bunurile debitorului care pot fi vândute pentru

satisfacerea creanţei creditorului, fie în obligaţia debitorului de a preda bunul determinat prevăzut în titlul executoriu.

5.2.3. Cauza acţiunii civile

Prin cauza acţiunii civile se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa celui care reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze48.

Cauza unei acţiuni este temeiul juridic al cererii (causa petendi) fundamentul legal al dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi49.

Cauza acţiunii (causa petendi) nu se confundă cu cauza raportului juridic (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formulează pretenţia.

Cauza acţiunii trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:- să existe – acestă condiţie de regulă, se îndeplineşte, fiind neconceput ca o persoană

să se adreseze instanţei fără a avea vreun scop;- să fie reală – intentarea acţiunii să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului

urmăreşte să-l obţină prin hotărârea judecătorească;- să fie licită şi morală – adică să nu contravină legii şi regulilor de convieţuire morală

şi socială.

45 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 33246 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 23747 V.M.Ciobanu, Tratat I, p.26248 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 26349 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 238

5.3. Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile respectiv pentru punerea în mişcare a tuturor formelor procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile (cererea de chemare în judecată, căile de atac etc.) sunt următoarele:

- afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere protejat;- interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;- capacitatea procesuală;- calitatea procesuală.

5.3.1. Dreptul

Pornind de la corelaţia dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil, pentru punerea în mişcare a acţiunii civile se cere în primul rând existenţa unui drept subiectiv ce se cere protejat, ori a unui interes legitim care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei.

Condiţii50 ce se cer a fi îndeplinite de dreptul subiectiv civil pentru a se bucura de protecţie juridică:

a) să fie recunoscut şi ocrotit de lege;b) să fie exercitat conform scopului recunoscut de lege (art.3 alin.2 Decretul nr.

31/1954);c) să fie exercitat cu bună-credinţă, adică să nu fie exercitat abuziv;d) să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.În cazul drepturilor afectate de un termen sau condiţie suspensivă, creditorul poate cere

măsuri de asigurare sau conservare, ori poate cere asigurarea dovezilor. În ipoteza în care dreptul nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură, însă reclamantul va putea introduce o nouă cerere la împlinirea termenului sau condiţiei. Acţiunea nu poate fi respinsă dacă pârâtul nu a invocat excepţia prematurităţii, în cazul în care dreptul era afectat de termen şi a acceptat discuţia asupra fondului. În litigiile comerciale(între profesioniști), excepţia prematurităţii se ridică chiar şi din oficiu dacă nu sunt îndeplinite dispoziţiile prevăzute de art.7201C.proc.civ. privind încercarea de rezolvare pe cale amiabilă a litigiului, încercare ce cade în sarcina reclamantului.

În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii sau că reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea va fi respinsă.

5.3.2. Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punând în mişcare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv civil ce se cere protejat51.

Interesul poate fi : material sau moral după cum se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial sau a unei satisfacţii morale.

Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral şi nici cu reparaţia materială a daunelor morale.

50 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 292-29451 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 294

Această condiţie trebuie să existe nu numai la punerea în mişcare a acţiunii civile prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii (judecata în fond, căile de atac, executarea silită).

Interesul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii52:a) să fie legitim, adică să nu vină în contradicţie cu legea sau cu normele morale;b) să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune s-ar

expune unui prejudiciu;c) să fie personal în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la

forma procedurală . De la această cerinţă există anumite derogări în cazurile în care legea recunoaşte legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe, precum procurorul, autoritatea tutelară, etc.

Lipsa interesului în exercitarea acţiunii poate fi invocată prin intermediul unei excepţii de fond şi peremtorii. În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes sau că interesul nu îndeplineşte condiţiile menţionate, o va respinge. Excepţia lipsei de interes poate fi invocată şi de procuror sau de instanţă din oficiu.

5.3.3. Capacitatea procesuală şi sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Capacitatea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a capacităţii civile53.În dreptul civil, capacitatea civilă este acea parte a capacităţii juridice a persoanei care

constă în aptitudinea acesteia de a avea şi de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Capacitatea procesuală este aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual pentru a valorifica în justiţie dreptul sau interesul în legătură cu care s-a născut litigiul54. Capacitatea procesuală se analizează sub două aspecte, respectiv capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.

5.3.4. Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesual civile.

În cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă începe la naştere şi încetează la moarte.(art.7 din Decretul 31/1954) . În anumite situaţii expres prevăzute de lege capacitatea de folosinţă a persoanei fizice poate fi îngrădită. Îngradirile aduse capacităţii de folosinţă înseamnă, implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual în sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces, în limitele îngrădirii55

În cazul persoanelor juridice capacitatea de folosinţă se dobândeşte fie la data înregistrării, fie la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, fie de la data recunoaşterii ori autorizării înfiinţării lor. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice încetează la data încetării persoanei juridice ca urmare a comasării, divizării totale sau dizolvării. În cazul persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este guvernată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice (art. 34 Decretul. 31/1954 :”persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut” ).

52 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 295-296; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 271-272; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 5353 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 27954 Fl.Măgureanu, op.cit., p.5455 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 42

Potrivit art. 41 C.proc.civ.:”Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată. Asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere" .

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă (legitimatio ad processum ) se invocă pe cale de excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută ) de către oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului. Întrucât partea nu are folosinţa unui anumit drept subiectiv civil, înseamnă că cererea va fi respinsă ca şi când dreptul lipseşte, deci, ca nefondată56.

5.3.5. Capacitatea procesuală de exerciţiu

Prin capacitate procesuală de exerciţiu se înţelege acea parte a capacităţii procesuale care constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale57.

56 idem 6357 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 275

În cazul persoanelor fizice capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, sau, în cazul minorei care se căsătoreşte, la vârsta de 16 ani, sau în anumite condiţii la 15 ani (art. 8 din Decretul 31/1954).

Art. 42 C.proc.civ. prevede că :”Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate, în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.”

Capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firescă a capacităţii de folosinţă, pentru că în lipsa unui drept nu este de conceput nici exerciţiul lui58. Se poate întâmpla ca o persoană să aibă capacitatea de folosinţă dar să nu aibă capacitate de exerciţiu. Aceasta situaţie este rezolvată prin textul instituit de art. 42 C.proc.civ. care se referă la 3 situaţii distincte, după cum o persoană este lipsită de capacitate de exerciţiu (reprezentarea) sau are o capacitate de exerciţiu restrânsă (asistarea) ori este vorba, în ambele cazuri, despre efectuarea unor acte procesuale de dispoziţie (autorizarea )59.

Reprezentarea intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească), aceste persoane fiind reprezentate de părinţi, tutori sau curatori. În situaţia în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi se impune soluţionarea urgentă a cauzei se va numi un curator special care să-l reprezinte pe incapabil până la numirea reprezentantului legal. Numirea curatorului de către instanţă este impusă de necesitatea ca cealaltă parte să nu fie expusă riscului de a suporta amânarea judecăţii până la numirea reprezentantului legal. De asemenea în ipoteza în care există contrarietate de interese între reprezentatul legal şi cel reprezentat se va asigura reprezentarea incapabilului în proces şi apărarea acestuia de către un curator60.

Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între 14 – 18 ani ) şi este realizată de către ocrotitorul legal. Aceasta nu se confundă cu asistarea părţii de către avocat care se realizează în cadrul asistenţei juridice sau a asistenţei judiciare, după caz. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de părinţi sau în lipsa acestora de către tutore.

În situaţia în care reprezentantul legal sau minorul asistat de ocrotitorul legal doreşte să săvârşească un act de dispoziţie instanţa nu poate lua act de acesta decât cu autorizarea specială prealabilă dată de organul competent.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobândeşte la data înfiinţării lor şi este limitată de principiul specialităţii, persoana juridică neputând să-şi exercite drepturi şi să-şi asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creată.

Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată în orice stare a pricinii (art. 43 alin. 1 C.proc.civ.) pe calea excepţiei de fond, peremptorie şi absolută. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este nulitatea relativă. Instanţa va acorda un termen pentru îndeplinirea lipsurilor, reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia vor putea confirma toate sau numai o parte din aceste acte61. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite în mod evident prin consacrarea sancţiunii, dar şi de cealaltă parte, care nu poate fi obligată să accepte o judecată în care actele de procedură ale adversarului stau sub semnul anulării.

58 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 106, nota 159 S.Zilberstein, Procesul civil internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 65 60 Pentru un model de cerere de instituire a curatelei, a se vedea ADDENDA, Anexa 161 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 56

5.3.5. Calitatea procesuală. Definiţie. Justificare. Sancţiunea lipsei calitaţii procesuale.

În afară de capacitatea procesuală trebuie justificată şi îndreptăţirea de figura în acel proces, deci părţile trebuie să aibă şi calitate procesuală62.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ( calitate procesuală activă ) şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă)63.

Calitatea cerută pentru a putea exercita o acţiune în justiţie, trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului, deoarece acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.

Calitatea procesuală nu se confundă cu interesul, legea recunoscând în cazul intereselor ce se pot realiza pe calea justiţiei în mod expres, pentru fiecare caz în parte legitimare procesuală. Astfel există cazuri în care deşi unele persoane au interes nu pot exercita acţiunea civilă, întrucât legea nu le recunoaşte calitate procesuală ( ex. – desfacerea căsătoriei prin divorţ poate fi cerută numai de soţi, nu şi de părinţii soţilor), iar în alte cazuri legea prevede calitate procesuală pentru unele organe sau persoane care nu justifică un interes personal (ex. – autoritatea tutelară are dreptul de a porni acţiunea civilă în anumite cazuri prevăzute de Codul familiei, interesul fiind de fapt al incapabilului sau al minorului)64

Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea va trebui să justifice atât calitatea sa procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului, instanţa fiind obligată să verifice ambele calităţi deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii65 .

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută) în afară de partea interesată, de procuror şi de instanţă din oficiu, iar în caz de admitere atrage respingerea acţiunii. Acţiunea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală.

5.3.5.1. Despre transmisiunea legală sau convenţională a calităţii procesuale66

Drepturile şi obligaţiile ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz şi o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive, după caz.

62 Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală consistă în aceea că, pe când capacitatea procesuală se determină în general pentru o anumită categorie de persoane, potrivit normelor de drept comun, calitatea procesuală priveşte posibilitatea unei persoane de a lua parte, ca reclamant sau pârât, la un anumit proces, la speţă şi ea se determină în raport cu litigiul concret care se judecă, prin îndeplinirea unor condiţiuni particulare şi de aceea se spune că părţile trebuie să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă (I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 286)63 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 280; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 286.64 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 5765 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 28666 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 287-288; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 58

Transmisiunea este legală când prin lege se prevede trecerea drepturilor procesuale asupra anumitor persoane fizice sau juridice67.

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii, moştenitorii acceptanţi preluând poziţia procesuală a autorului lor. Fac excepţie situaţiile în care sunt puse în discuţie drepturi nemijlocit legate de persoană sau legea prevede o altă soluţie în caz de deces a uneia din părţi.

În cazul persoanei juridice, transmisiunea legală se realizează pe calea reorganizării acesteia prin comasare sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată dobândeşte calitatea de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării (pentru că persoana juridică nou creată preia atât drepturile, cât şi obligaţiile, atât creanţele, cât şi debitele).

Transmisiunea convenţională intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi o terţă

persoană, ca în cazul cesiunii de creanţă, a preluării datoriei şi a vânzării sau donării bunului

litigios, procesul continuând în contradictoriu cu cel care a dobândit calitate procesuală activă, cu

cel care a preluat datoria sau cu cumpărătorul ori donatarul .

5.3.5.2. Despre întinderea transmisiunii calităţii procesuale

Transmisiunea procesuală poate fi universală (când se transmit toate drepturile şi obligaţiile procesuale ), cu titlu universal (când se transmite o fracţiune din patrimoniu, cu drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzătoare) şi cu titlu particular (când drepturile şi obligaţiile transmise privesc anumite bunuri determinate).

Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment, actele procesuale săvârşite de autorul său fiindu-i opozabile68. Dacă transmiţătorul era în termen pentru exercitarea unei căi de atac, cel care a dobândit calitatea procesuală o va putea exercita el, trebuind să dovedească doar transmisiunea calităţii.

5.4. Acțiunea civilă în Noul Cod de procedură civilă.

Așa cum am arătat mai sus, în Noul Cod de procedură civilă, Acțiunea civilă este tratată în art. 29-40 din Cartea I, Titlul I a Legii, anume:

”Conditii de exercitare a actiunii civileArt. 32. - (1) Orice cerere poate fi formulata si sustinuta numai daca autorul acesteia: a) are capacitate procesuala, in conditiile legii; b) are calitate procesuala; c) formuleaza o pretentie; d) justifica un interes. (2) Dispozitiile alin. (1) se aplica, in mod corespunzator, si in cazul apararilor.

67 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 28968 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 58

Interesul de a actiona Art. 33. - Interesul trebuie sa fie determinat, legitim, personal, nascut si actual. Cu toate acestea, chiar daca interesul nu este nascut si actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni incalcarea unui drept subiectiv amenintat sau pentru a preintampina producerea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara.

Realizarea drepturilor afectate de un termen Art. 34. - (1) Cererea pentru predarea unui bun la implinirea termenului contractual poate fi facuta chiar inainte de implinirea acestui termen. (2) Se poate, de asemenea, cere, inainte de termen, executarea la termen a obligatiei de intretinere sau a altei prestatii periodice. (3) Pot fi incuviintate, inainte de implinirea termenului, si alte cereri pentru executarea la termen a unor obligatii, ori de cate ori se va constata ca acestea pot preintampina o paguba insemnata pe care reclamantul ar incerca-o daca ar astepta implinirea termenului. Constatarea existentei sau inexistentei unui drept Art. 35. - Cel care are interes poate sa ceara constatarea existentei sau inexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului pe orice alta cale prevazuta de lege. Calitatea procesuala Art. 36. - Calitatea procesuala rezulta din identitatea dintre parti si subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecatii. Existenta sau inexistenta drepturilor si a obligatiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Legitimarea procesuala a altor persoane Art. 37. - In cazurile si conditiile prevazute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula aparari si de persoane, organizatii, institutii sau autoritati, care, fara a justifica un interes personal, actioneaza pentru apararea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate in situatii speciale sau, dupa caz, in scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Transmiterea calitatii procesuale Art. 38. - Calitatea de parte se poate transmite legal sau conventional, ca urmare a transmisiunii, in conditiile legii, a drepturilor ori situatiilor juridice deduse judecatii. Situatia procesuala a instrainatorului si a succesorilor sai Art. 39. - (1) Daca in cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte intre vii cu titlu particular, judecata va continua intre partile initiale. Daca insa transferul este facut, in conditiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauza de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, dupa caz. (2) In toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat sa intervina in cauza, daca are cunostinta de existenta procesului, sau poate sa fie introdus in cauza, la cerere ori din oficiu. In acest caz, instanta va decide, dupa imprejurari si tinand seama de pozitia celorlalte parti, daca instrainatorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va ramane sau, dupa caz, va fi scos din proces. Daca instrainatorul sau, dupa caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura in starea in care se afla la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus in cauza. (3) Hotararea pronuntata contra instrainatorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, dupa caz, va produce

de drept efecte si contra succesorului cu titlu particular si va fi intotdeauna opozabila acestuia din urma, cu exceptia cazurilor in care a dobandit dreptul cu buna-credinta si nu mai poate fi evins, potrivit legii, de catre adevaratul titular.

Sanctiunea incalcarii conditiilor de exercitare a actiunii civile Art. 40. - (1) Cererile facute de o persoana care nu are capacitate procesuala sunt nule sau, dupa caz, anulabile. De asemenea, in cazul lipsei calitatii procesuale sau a interesului, instanta va respinge cererea ori apararea formulata ca fiind facuta de o persoana sau impotriva unei persoane faracalitate ori ca lipsita de interes, dupa caz. (2) Incalcarea dispozitiilor prezentului titlu poate, de asemenea, atrage aplicarea si a altor sanctiuni prevazute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despagubit, potrivit dreptului comun.„

Capitolul VI

Clasificarea acțiunilor. Criterii. Caracteristici.

6.1. Despre tipurile de acţiuni civile69

Criteriile după care se clasifică, în general, acţiunile civile sunt:- scopul material urmărit de reclamant;- natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii;- calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

6.1.1. Clasificarea acţiunilor civile după scopul material urmărit de reclamant

După acest criteriu acţiunile civile se clasifică în acţiuni în realizarea dreptului, în constatarea dreptului şi în constituirea de drepturi.

6.1.1.1. Acţiuni în realizarea dreptului – acţiuni în adjudecare, în condamnare sau în executare

Acţiunile în realizarea dreptului sunt acele acţiuni prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat70.

Hotărârile pronunţate în cadrul acestor acţiuni contituie titlu executoriu.Categorii de acţiuni în realizarea dreptului:

- acţiunea în revendicare;- acţiunea prin care se cere predarea unui bun sau a unei sume de bani;- evacuarea dintr-un imobil;- rezilierea sau rezoluţiunea unui contract.

69 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 240; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 290; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 5070 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 241

6.1.1.2. Acţiuni în constatarea dreptului

Acţiunile în constatare sau în recunoaştere sunt acele acţiuni prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa.

În această situaţie, hotărârea instanţei nu este susceptibilă de executare silită.Acţiunile în constatare pot fi:- acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei unui drept al reclamantului;- acţiuni negative – care au ca scop constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului faţă

de reclamant;- acţiuni declaratorii – cele prin care se cere instanţei să se constate existenţa sau

inexistenţa unui raport juridic71ori să pronunţe că un raport juridic există sau nu72. Are un asemenea caracter, spre exemplu, acţiunea prin care unul dintre soţi solicită instanţei de judecată să constate că un anumit bun este comun, sau dimpotrivă, că face parte din categoria bunurilor proprii73;

- acţiuni interogatorii – sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului cheamă în mod preventiv în judecată o persoană care ar putea să-i conteste dreptul, pentru a o întreba dacă recunoşte sau nu dreptul. Are caracter interogatoriu, spre exemplu, cererea moştenitorului legal care cheamă în judecată pe cel ce se pretinde legatar universal spre a-şi justifica pe baza testamentului, pe care îl invocă, această calitate74;

- acţiuni provocatorii – acţiunile prin care este chemată în judecată persoana ce ridică în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel exerciţiul liber al dreptului său. Prin promovarea acestei acţiuni, pârâtul este provocat să-şi valorifice pretenţiile, în cazul admiterii acţiunii, dreptul contestat se consolidează, iar în situaţia în care acţiunea este respinsă, acel drept devine, practic, inexistent75.

Potrivit art.111 C.proc.civ.: “Partea care are interes poate să facă o cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”(art. 35, NCPC). Deci textul impune pentru admisibilitatea acţiunii în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecăţii. Această condiţie este o cerinţă specială a acţiunii în constatare, care se adaugă celor patru condiţii generale de exercitare a oricărei acţiuni (drept, interes, calitate şi capacitate procesuală). Întrucât caracterul subsidiar al acţiunii în constatare este o condiţie pentru însăşi exercitarea dreptului la acţiune, înseamnă că existenţa, la îndemâna titularului dreptului, a unei acţiuni în realizare, este invocată prin intermediul unei excepţii de fond.

6.1.1.3. Acţiuni în constituire de drepturi – acţiuni în transformare

Prin aceste acţiuni reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă, pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea creării unei situaţii juridice noi76.

71 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 296; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 6072 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 24873 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 1874 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 2075 M.Costin, I,Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 4976 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 297-298

Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (ex. Acţiunea de divorţ). Există însă şi situaţii în care deşi se crează o situaţie juridică nouă, hotărârea produce efecte şi pentru trecut (ex. Stabilirea filiaţiei).

6.1.2. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului ce se valorifică prin acţiune

Criteriul de clasificare are în vedere acţiunile prin care se valorifică drepturile reale, drepturile de creanţă, sau în acelaşi timp un drept real sau de creanţă (acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte).

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei77.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional. Acţiunea reală conferă, prin dreptul real pe care-l apără, şi un drept de preferinţă fată de creditorii personali ai pârâtului, pe când acţiunea personală nu exclude concursul altor creditori, afară de cazul creditorilor privilegiaţi. În consecinţă acţiunea reală va fi îndreptată numai împotriva deţinătorului bunului, deoarece dreptul real conferă drept de urmărire.

Referitor la competenţa teritorială în cazul acţiunilor personale, se aplică regula de drept comun acţiunea fiind de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului (art.5 C.proc.civ.). această regulă este aplicabilă şi acţiunilor reale cu excepţia celor imobiliare. În cazul acţiunilor mixte competenţa este alternativă sau facultativă.

Cât priveşte prescripţia – există acţiuni reale imprescriptibile extinctiv (acţiunea în revendicare imobiliară) şi acţiuni reale prescriptibile în termenul de 30 de ani (art.1890 C.civ.) sau în alte termene (art.498 C.civ.). acţiunile personale sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani (art.3 din Decretul 167/1958)

6.1.2.1. Acţiunile personale

Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică drepturile de creanţă izvorâte din contracte sau din alte acte juridice, precum şi a acelora care îşi au sursa în lege, fapte cauzatoare de prejudicii etc78. (ex. Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere, acţiunea pentru revocarea unei donaţii).

Aceste acţiuni sunt nelimitate ca număr, deoarece şi numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.

Acţiunile personale pot fi imobiliare sau mobiliare după cum dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa, prin destinaţie, prin obiectul la care se aplică sau un bun mobil prin natura sa, prin determinarea legii, prin anticipaţie.

6.1.2.2. Acţiunile reale

Acţiunile reale sunt acţiunile prin care se valorifică un drept real (ex. Acţiunea în revendicare).

Aceste acţiuni sunt limitate ca număr deoarece, drepturile reale sunt limitate.

77 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 30178 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 48

Acţiunile reale pot fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul valorificat are ca obiect un bun mobil sau un bun imobil.

Acţiunile imobiliare pot fi petitorii sau posesorii, după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar, ori doar posesiunea bunului imobil.

6.1.2.3. Acţiunile mixte

Sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept real, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se gasesc într-un raport de conexiune.

Acţiunile mixte se clasifică în79:a) acţiuni ce urmăresc executarea unui act juridic, care a creat sau transferat un drept

real asupra unui imobil, dând naştere totodată unor obligaţii personale (ex. Obligaţia vânzătorului din contractul de vânzare – cumpărare de a preda lucrul vândut);

b) acţiuni în anulare sau rezoluţiune a unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar (ex. acţiunea în revocarea donaţiei unui imobil pentru neexecutarea de sarcini).

6.1.3. Clasificarea acţiunilor civile după calea procedurală aleasă de parte pentru apararea dreptului

Art.17 C.proc.civ. prevede că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. După acest criteriu acţiunile se împart în principale, accesorii şi incidentale.

Caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar nicidecum de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii80.

Acţiunile accesorii şi incidentale, pot fi întâlnite în cazul în care există o acţiune principală pusă în mişcare. Acţiunile formulate într-un proces care a început, se numesc acţiuni incidentale (ex. cererea de chemare în garanţie).

Prin acţiuni accesorii se înţeleg acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţionarea cererii principale. Pentru a califica o cerere drept accesorie este esenţial, pe de o parte, să depindă de soluţia dată cererii principale, iar pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală din acelaşi proces, iar nu din procese diferite81. Spre deosebire de cererile accesorii, cererile incidentale sunt, în fond, cereri principale, dar care, fiind formulate într-un proces deja început, reprezintă incidente procedurale, de unde şi denumirea de cereri incidente82.

79 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 250-25280 V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, notă la decizia C.S.J. nr.VIII/2000, în Dreptul nr.5/2001, p. 222-227(apud M.Tăbârcă)81 M.Tăbârcă- comentariu la decizia C.S.J. nr. 1645/2000, în Juridica nr.6/2000, p. 243-244(apud M.Tăbârcă)82 ibidem 55

CAPITOLUL VIIParticipanţii la procesul civil. Instanța de judecată

7.1. Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civil

În statul de drept, rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul, prin organele sale legal constituite.

Un rol important în înfăptuirea justiţiei revine instanţei de judecată calitate de autoritate statală specializată. Activitatea instanţei de judecată se declanşează prin actul de sesizare, respectiv cererea de chemare în judecată, act care investeşte instanţa şi o obligă83 să soluţioneze pricina.

Soluţionarea litigiului civil de către instanţa de judecată implică cercetarea cauzei, adică stabilirea pe baza probelor administrate a situaţiei de fapt care a generat litigiul între părţi, şi soluţionarea cauzei cercetate prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt stabilite84.

Potrivit art.2 alin.2 din Legea nr. 304/200485, justiţia se realizează prin următorele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.

Organizarea judiciară instituită prin Legea 304/2004 are ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei prin respectarea dreptului la un proces echitabil în mod imparţial şi independent de orice influenţe exterioare. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toate persoanele, competenţa judiciară şi procedura de judecată fiind stabilite de lege.

În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 18 alin. 1 şi 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară).

Instanţa supremă este structurată în patru secţii, Completul de 5 judecători şi Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie.

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt următoarele: Secţia civilă I; Secţia penală; Secţia civilă II; Secţia contencios administrativ şi fiscal.

83 În acest sens art.3 Cod civil prevede că:”Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”84 A se vedea în acest sens V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 30685 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 11 aprilie 2005. Legea nr.304/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României nr. 827 din 13 septembrie 2005, în temeiul art.XVI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În cadrul acestora funcţionează secţii pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii (art.35 din Legea 304/2004).

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, având în circumscripţie toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti (art.36 alin.1-2 din Legea nr.304/2004). În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale(cauze civile între profesioniști), cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii (art.36 alin.3 din Legea nr.304/2004).

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care se pot înfiinţa la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă sediul în municipiul reşedinţă de judeţ (art.37 alin.2din Legea 304/2004). Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate vor fi stabilite, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art.142 alin.1 din Legea 304/2004).

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. De asemenea, în cadrul judecătoriilor se organizează secţii sau complete specializate pentru minori şi familie.

7.1.1. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

În ceea ce priveşte compunerea completelor de judecată, soluţiile au evoluat în istoria dreptului de la sistemul judecătorului unic, care oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente a personalului judecătoresc, la sistemul colegial predominant în dreptul modern86. Între acestea se situează sistemul mixt, promovat în ultimele decenii de legiuitorul român, şi care reprezintă incontestabil cea mai optimă soluţie în legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor judecătoreşti87. Prin ultimele modificări aduse legii de organizare judecătorească, la judecata în primă instanţă s-a renunţat la aplicarea principiului colegialităţii, art.17 din Legea nr.92/1992, stabilind următoarea regulă: cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător. La principiul colegialităţii nu s-a renunţat însă în totalitate. Astfel, în anumite situaţii expres prevăzute de lege soluţia adoptată a fost cea a sistemului colegial. În acest sens, art.17 alin.2 din Legea nr.92/1992, în referire la soluţionarea conflictelor de muncă a stabilit că acestea se judecă în primă instanţă de către un complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, din care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt reprezintă sindicatele.

Asupra acestor dispoziţii s-a revenit prin noua lege de organizare judiciară, în sensul că de această dată legiuitorul a consacrat în mod expres sistemul mixt, şi a stabilit ca regulă generală colegialitatea completelor de judecată, excepţiile fiind expres prevăzute de lege. Astfel,

86 Pentru argumente şi contraargumente a se vedea V.M. Ciobanu, Tratat I, p. 50-5187 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002

în formularea sa iniţială, art.57 alin.1 din Legea nr.304/2004, a stabilit judecarea în primă instanţă a cauzelor în complet format din 2 judecători, cu excepţia următoarelor cauze care se vor judeca de un singur judecător:

- în materie civilă, cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii; cererile de ordonanţă preşedinţială; acţiunile posesorii; somaţia de plată;

- în materie penală- plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi a sancţiunilor contravenţionale; reabilitarea; constatarea intervenţiei amnistiei ori graţierii; percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale.

Deşi sistemul mixt, care combină în mod eficient sistemul colegial cu cel al judecătorului unic, reprezintă o soluţie modernă şi eficientă, aceste dispoziţii care urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 2005, au fost modificate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.124/200488, legiuitorul revenind astfel în scurt timp la reglementarea anterioară. Potrivit acestei modificări, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător. Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători. Legiuitorul a completat şi aceste dispoziţii prin Legea nr.71/200589, în sensul că aceste dispoziţii se aplică exceptând cazurile în care legea prevede altfel90. Prin urmare, în cazul judecăţii în primă instanţă problema care se pune în prezent rămâne aceea de a determina cauzele ce se vor judeca de un singur judecător şi cele care vor intra în atribuţiile unui complet de judecători. Desigur excepţiile vor fi cele expres prevăzute de lege, iar în aceste situaţii vor fi avute în vedere natura şi complexitatea cauzelor deduse judecăţii, acesta fiind criteriul ce le va delimita.

În legătură cu alcătuirea completelor de judecată legea prevede că acestea se stabilesc de colegiile de conducere ale instanţelor la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii acestora. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se realizează aleatoriu, în sistem informatizat, acestea neputând fi date altui complet, decât în condiţiile prevăzute de lege (art.52-53 din Legea nr.304/2004).

Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească cu caracter imperativ, astfel încât greşita compunere poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu91.

Constituirea instanţei înseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi persoanele cerute de lege92. Constituirea instanţei nu se confundă cu compunerea instanţei.

Se are în vedere participarea procurorului în cazurile în care legea prevede obligativitatea concluziilor sale şi participarea grefierului sau a magistratului asistent la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit art. 45 alin. 1 C.proc.civ.:”Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale

88 Publicată în Monitorul Oficial nr.1168 din 9 decembrie 200489 Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.124/2004 pentru modificarea Legii nr.303/2004 privind statutul magistraţilor şi a Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr.300 din 11 aprilie 200590 A se vedea art.54 din Legea nr.304/2004 republicată91 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 30992 Fl:Măgureanu, op.cit., p. 69

persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”. În actuala formulare textul nu mai cuprinde interdicţia expresă pentru procuror de a exercita acţiuni cu caracter strict personal, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale categoriilor de persoane menţionate în alin. 1, astfel încât procurorului trebuie să i se recunoască legitimare procesuală activă şi în acţiuni cu caracter strict personal. Însă pentru alte persoane decât cele menţionate, procurorul nu mai are această posibilitate deoarece exercitarea unei acţiuni strict personale implică aprecieri de ordin subiectiv pe care le poate face numai titularul dreptului respectiv93.

Potrivit art. 45 alin. 3 C.proc.civ. :”Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil,în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Procurorul nu este ţinut să justifice în faţa instanţei sau a părţilor din proces, motivele care îl determină să participe la judecata pricinilor civile94.

În anumite cazuri expres prevăzute de lege concluziile procurorului în pricinile civile sunt obligatorii ( ex.- punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei, în materia încuviinţării, a anulării şi desfacerii adopţiei, etc.).

Noul cod de procedură civilă prevede pentru participarea Ministerului Public următoarele:„ Participarea Ministerului Public in procesul civil: Modalitati de participare Art. 92. - (1) Procurorul poate porni orice actiune civila, ori de cate ori este necesar pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege. (2) Procurorul poate sa puna concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca apreciaza ca este necesar pentru apararea ordinii de drept, a drepturilor si intereselor cetatenilor. (3) In cazurile anume prevazute de lege, participarea si punerea concluziilor de catre procuror sunt obligatorii, sub sanctiunea nulitatii absolute a hotararii. (4) Procurorul poate sa exercite caile de atac impotriva hotararilor pronuntate in cazurile prevazute la alin. (1), chiar daca nu a pornit actiunea civila, precum si atunci cand a participat la judecata, in conditiile legii. (5) Procurorul poate sa ceara punerea in executare a oricaror titluri executorii emise in favoarea persoanelor prevazute la alin. (1). (6) In toate cazurile, Ministerul Public nu datoreaza taxe de timbru si nici cautiune.”

Alături de completul de judecată, în instanţă mai participă şi grefierul – persoană auxiliară a instanţei care îndeplineşte următoarele atribuţii :

- îndeplineşte toate atribuţiile ce-i revin în baza legii , executând orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub controlul preşedintelui completului de judecată;

- întocmeşte citaţiile şi mandatele de aducere, completează borderourile şi expediează corespondenţa;

- ţine la zi registrele de evidenţă privind lucrările de punere în executare a hotărârilor;

- au rolul de a atesta conformitatea celor hotărâte de judecători prin semnarea încheierilor,minutei, hotărârii, etc.

93 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p.113, nota 194 Dacă partea interesată sau ocrotitorul legal doreşte să renunţe la proces sau să facă o tranzacţie, procurorul nu se poate opune. El poate doar declanşa un proces.

7.1.2. Incidente procesuale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată. Incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea .

Pentru ca hotărârea ce urmează a se pronunţa să fie dată în condiţii de obiectivitate judecătorul trebuie să nu fie interesat în cauza pe care o judecă şi să nu fie pus în situaţia de a se pronunţa de două ori asupra ei, ori de a-şi controla propria hotărâre95. În situaţia în care obiectivitatea judecătrorului ar putea fi pusă la îndoială, partea interesată poate formula obiecţii care constituie incidente procesuale ce împiedică pe judecător să judece pricina. Pentru a asigura condiţii de obiectivitate legea procesuală a reglementat instituţiile incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării.

7.1.2.1. Incompatibilitatea

Art. 24 alin. 1 C.proc.civ. prevede că :”Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare “.

Din această dispoziţie legală rezultă următoarele cazuri de incompatibilitate:

- judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs;

. judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere şi rejudecarea cauzei;

. judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor, expert sau arbitru (art. 24 alin. 2 C.proc.civ.).

Incompatibilitatea priveşte numai pe judecători, nu şi pe procuror sau grefier (art. 36 C.proc.civ.).

95 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 311

Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie96.

Pe parcursul judecăţii, incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie. Excepţia incompatibilităţii este o excepţie de procedură deoarece priveşte încălcarea regulilor referitoare la compunerea instanţei. Pentru că tinde la amânarea judecăţii, ca efect al admiterii ei excepţia este dilatorie. Excepţia este absolută (interesul ocrotit prin normele97 care reglementează incompatibilitatea este unul general, pentru că societatea este interesată ca în toate pricinile să se asigure o judecată obiectivă) şi poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, oricând.

Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie (care leagă instanţa în sensul că nu mai poate reveni asupra acestei soluţii ), încheiere care nu mai poate fi atacată decât odată cu fondul.

7.1.2.2. Abţinerea şi recuzarea

Recuzarea este dreptul pe care îl au părţile din proces de a cere în anumite cazuri expres prevăzute de lege, cazuri în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv, datorită legăturii de rudenie sau afinitate cu una din părţi, afecţiunii ce o poartă uneia din părţi sau datorită stării conflictuale care există între el şi una din părţi, ca judecătorul să se retragă de la judecată. În acelaşi timp există obligaţia judecătorului de a încunoştiinţa pe preşedintele instanţei despre existenţa vreunui motiv de recuzare şi de a se abţine de la judecată.

Cazurile de abţinere şi de recuzare sunt prevăzute în art. 27 C.proc.civ.:- când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii

sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;- când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea

grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

- când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

- dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

- dacă între aceleaşi persoane şi un din părţi a fost o judecată penală în timp de cinci ani înaintea recuzării;

- dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;- dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;- dacă a primit de la una din părţi daruri ori altfel de îndatoriri;- dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad

inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

96 Împrejurarea că la soluţionarea cererii de revizuire a participat un judecător care a făcut parte din completul care a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită, nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii întrucât incompatibilitatea unui judecător este limitată numai la cazurile limitativ prevăzute de art.24 C.Proc.civ. (C.S.J., sec.civ., dec. nr.3910/1998, B.J./1998, p. 86 (apud M.Tăbârcă)97 Normele privitoare la incompatibilitate nu se pot considera dispozitive din moment ce sunt date pentru a proteja interesul general al bunei administrări a justiţiei-Gh. Piperea, Consideraţii privind natura juridică a incompatibilităţii, în Dreptul nr.2/1996, p. 46-52 (apud M.Tăbârcă)

Cu excepţia cazului prevăzut la pct.7, sunt obligaţi să se abţină sau pot fi recuzaţi şi procurorii, grefierii şi magistraţii asistenţi (art. 36 C.proc.civ.).

În conformitate cu art.28 C.proc.civ98.: - nu pot fi recuzaţi judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore,

curator sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia au un interes personal în judecarea pricinii (art.28 alin.1C.proc.civ.);

- nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau a unei secţii a acesteia (art.28 alin.2 C.proc.civ.);

- cererile de recuzare a instanţelor ierarhic superioare formulate la instanţa care soluţionează litigiul sunt inadmisibile (art28 alin.21C.proc.civ.99);

- pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiaşi judecător (art. 28 alin.3 C.proc.civ.).

Abţinerea este reglementată printr-o normă imperativă, iar recuzarea printr-o normă dispozitivă. Părţile care cunosc existenţa vreunui motiv de recuzare pot renunţa să-l invoce în cazul în care au totuşi încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorului100. Judecătorul se poate abţine numai dacă în privinţa lui există un motiv de recuzare, din cele prevăzute în art. 27 C.proc.civ. În cazul în care cererea de abţinere a fost admisă şi judecătorul continuă să facă parte din complet, abţinerea nu ar putea fi invocată de părţi, pe cale de excepţie. Pentru a îndepărta judecătorul din complet partea trebuie să invoce excepţia de recuzare.

Competentă să se pronunţe asupra abţinerii sau recuzării este instanţa sesizată cu judecarea pricinii101. Cererile de recuzare inadmisibile se soluţionează de instanţa în faţa cărora au fost formulate (art 30 alin.4 C.proc.civ.102). Cererea de recuzare103 va fi judecată de instanţa ierarhic superioară numai în cazul în care din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art.30 alin.2 C.proc.civ.).

Judecata cererii de abţinere sau recuzare se face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, judecătorul a cărui recuzare se cere va fi ascultat în mod obligatoriu (art.31alin.1 C.proc.civ.). Ascultarea obligatorie a judecătorului a cărui recuzare se cere apare ca un element de noutate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care judecătorul recuzat era ascultat numai dacă instanţa găsea de cuviinţă.

Instanţa competentă se pronunţă prin încheiere. Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra abţinerii în sensul admiterii sau respingerii şi cea prin care s-a admis recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai odată cu fondul (art.34 C.proc.civ.).

98 Art.28 C.proc.civ. a fost modificat prin art.I pct. 92din Legea nr.219/200599 Alin. 21al art.28 a fost introdus prin art. I pct.1 din Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 994/13.12.2006100 Gr.Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.122, nota 10101 Recuzarea este un incident procedural care în aplicarea regulii “accesoriul urmează soarta principalului”, cade în competenţa de soluţionare a instanţei sesizate cu judecata cererii principale-P.Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil şi procesual civil, în Dreptul nr. 6/1999, pag.129 (apud M.Tăbârcă)102 Art. 28 alin. 4 C.proc.civ. a fost modificat prin art.I pct.2 din Legea nr. 459/2006103 A se vedea ADDENDA, Anexa 2

7.2. Incidente procesuale privind compunerea şi constituirea instanţei de judecată. Incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea .(potrivit Noului Cod de procedură civilă)

Judecatorul. Incompatibilitatea Cazuri de incompatibilitate absolută

Art. 41. - (1) Judecatorul care a pronuntat o incheiere interlocutorie sau o hotarare prin care s-a solutionat cauza nu poate judeca aceeasi pricina in apel, recurs, contestatie in anulare sau revizuire si nici dupa trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la judecata cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator in aceeasi cauza. Alte cazuri de incompatibilitate absoluta Art. 42. - (1) Judecatorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca in urmatoarele situatii:1. cand si-a exprimat anterior parerea cu privire la solutie in cauza pe care a fost desemnat sa o judece. Punerea in discutia partilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) si (5), nu il face pe judecator incompatibil; 2. cand exista imprejurari care fac justificata temerea ca el, sotul sau, ascendentii ori descendentii lor sau afinii lor, dupa caz, au un interes in legatura cu pricina care se judeca; 3. cand este sot, ruda sau afin pana la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori reprezentantul unei parti sau daca este casatorit cu fratele ori cu sora sotului uneia dintre aceste persoane; 4. cand sotul sau fostul sau sot este ruda ori afin pana la gradul al patrulea inclusiv cu vreuna dintre parti; 5. daca el, sotul sau rudele lor pana la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, dupa caz, sunt parti intr-un proces care se judeca la instanta la care una dintre parti este judecator; 6. daca intre el, sotul sau ori rudele lor pana la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, dupa caz, si una dintre parti a existat un proces penal cu cel mult 5 ani inainte de a fi desemnat sa judece pricina. In cazul plangerilor penale formulate de parti in cursul procesului, judecatorul devine incompatibil numai in situatia punerii in miscare a actiunii penale impotriva sa; 7. daca este tutore sau curator al uneia dintre parti; 8. daca el, sotul sau, ascendentii ori descendentii lor au primit daruri sau promisiuni de daruri ori alte avantaje de la una dintre parti; 9. daca el, sotul sau ori una dintre rudele lor pana la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, dupa caz, se afla in relatii de dusmanie cu una dintre parti, sotul ori rudele acesteia pana la gradul al patrulea inclusiv; 10. daca, atunci cand este investit cu solutionarea unei cai de atac, sotul sau o ruda a sa pana la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecator sau procuror, la judecarea aceleiasi pricini inaintea altei instante; 11. daca este sot sau ruda pana la gradul al patrulea inclusiv sau afin, dupa caz, cu un alt membru al completului de judecata; 12. daca sotul, o ruda ori un afin al sau pana la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat sau asistat partea in aceeasi pricina inaintea altei instante; 13. atunci cand exista alte elemente care nasc in mod intemeiat indoieli cu privire la impartialitatea sa. (2) Dispozitiile alin. (1) privitoare la sot se aplica si in cazul concubinilor.

Abtinerea

Art. 43. - (1) Inainte de primul termen de judecata grefierul de sedinta va verifica, pe baza dosarului cauzei, daca judecatorul acesteia se afla in vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevazute la art. 41 si, cand este cazul, va intocmi un referat corespunzator. (2) Judecatorul care stie ca exista un motiv de incompatibilitate in privinta sa este obligat sa se abtina de la judecarea pricinii. (3) Declaratia de abtinere se face in scris de indata ce judecatorul a cunoscut existenta cazului de incompatibilitate sau verbal in sedinta, fiind consemnata in incheiere. Recuzarea Art. 44. - (1) Judecatorul aflat intr-o situatie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre parti inainte de inceperea oricarei dezbateri. (2) Cand motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar dupa inceperea dezbaterilor, aceasta trebuie sa solicite recuzarea de indata ce acestea ii sunt cunoscute.

Invocarea incompatibilitatii absolute Art. 45. - In cazurile prevazute la art. 41, judecatorul nu poate participa la judecata, chiar daca nu s-a abtinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocata in orice stare a pricinii. Judecatorii care pot fi recuzati Art. 46. - Pot fi recuzati numai judecatorii care fac parte din completul de judecata caruia pricina i-a fost repartizata pentru solutionare. Cererea de recuzare. Conditii Art. 47. - (1) Cererea de recuzare se poate face verbal in sedinta sau in scris pentru fiecare judecator in parte, aratandu-se cazul de incompatibilitate si probele de care partea intelege sa se foloseasca. (2) Este inadmisibila cererea in care se invoca alte motive decat cele prevazute la art. 41 si 42. (3) Sunt, de asemenea, inadmisibile cererea de recuzare privitoare la alti judecatori decat cei prevazuti la art. 46, precum si cererea indreptata impotriva aceluiasi judecator pentru acelasi motiv de incompatibilitate. (4) Nerespectarea conditiilor prezentului articol atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare. In acest caz, inadmisibilitatea se constata chiar de completul in fata caruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea judecatorului recuzat.

Abtinerea judecatorului recuzat Art. 48. - (1) Judecatorul impotriva caruia este formulata o cerere de recuzare poate declara ca se abtine. (2) Declaratia de abtinere se solutioneaza cu prioritate. (3) In caz de admitere a declaratiei de abtinere, cererea de recuzare, indiferent de motivul acesteia, va fi respinsa, prin aceeasi incheiere, ca ramasa fara obiect. (4) In cazul in care declaratia de abtinere se respinge, prin aceeasi incheiere instanta se va pronunta si asupra cererii de recuzare. Starea cauzei pana la solutionarea cererii Art. 49. - (1) Pana la solutionarea declaratiei de abtinere nu se va face niciun act de procedura in cauza. (2) Formularea unei cereri de recuzare nu determina suspendarea judecatii. Cu toate acestea, pronuntarea solutiei in cauza nu poate avea loc decat dupa solutionarea cererii de recuzare. Compunerea completului de judecata Art. 50. - (1) Abtinerea sau recuzarea se solutioneaza de un alt complet al instantei respective, in compunerea caruia nu poate intra judecatorul recuzat sau care a declarat ca se abtine. Dispozitiile

art. 47 alin. (4) raman aplicabile. (2) Cand, din pricina abtinerii sau recuzarii, nu se poate alcatui completul de judecata, cererea se judeca de instanta ierarhic superioara. Procedura de solutionare a abtinerii sau a recuzarii Art. 51. - (1) Instanta hotaraste de indata, in camera de consiliu, fara prezenta partilor si ascultandu-l pe judecatorul recuzat sau care a declarat ca se abtine, numai daca apreciaza ca este necesar. In aceleasi conditii, instanta va putea asculta si partile.(2) In cazul in care la acelasi termen s-au formulat cereri de recuzare si de abtinere pentru motive diferite, acestea vor fi judecate impreuna. (3) Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare. (4) In cazul admiterii abtinerii sau recuzarii intemeiate pe dispozitiile art. 42 alin. (1) pct. 11, instanta va stabili care dintre judecatori nu va lua parte la judecarea pricinii. (5) Abtinerea sau recuzarea se solutioneaza printr-o incheiere care se pronunta in sedinta publica. (6) Daca abtinerea sau, dupa caz, recuzarea a fost admisa, judecatorul se va retrage de la judecarea pricinii. In acest caz, incheierea va arata in ce masura actele indeplinite de judecator urmeaza sa fie pastrate. Procedura de solutionare de catre instanta superioara Art. 52. - (1) Instanta superioara investita cu judecarea abtinerii sau recuzarii in situatia prevazuta la art. 50 alin. (2) va dispune, in caz de admitere a cererii, trimiterea pricinii la o alta instanta de acelasi grad din circumscriptia sa. (2) Daca cererea este respinsa, pricina se inapoiaza instantei inferioare.

Cai de atac Art. 53. - (1) Incheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacata numai de parti, odata cu hotararea prin care s-a solutionat cauza. Cand aceasta din urma hotarare este definitiva, incheierea va putea fi atacata cu recurs, la instanta ierarhic superioara, in termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotarari. (2) Incheierea prin care s-a incuviintat sau s-a respins abtinerea, cea prin care s-a incuviintat recuzarea, precum si incheierea prin care s-a respins recuzarea in cazul prevazut la art. 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunei cai de atac. (3) In cazul prevazut la alin. (1), daca instanta de apel constata ca recuzarea a fost in mod gresit respinsa, reface toate actele de procedura si, daca apreciaza ca este necesar, dovezile administrate la prima instanta. Cand instanta de recurs constata ca recuzarea a fost gresit respinsa, ea va casa hotararea, dispunand trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de apel sau, atunci cand calea de atac a apelului este suprimata, la prima instanta.

Capitolul VIIIPărțile în procesul civil. Terții

8.1. Consideraţii generale privind poziţia procesuală a părţilor în procesul civil

În orice mijloc procesual ce intră în compunerea acţiunii (judecata în primă instanţă, în căile de atac, etc.) poziţia părţilor în procedura de drept comun, contencioasă este contradictorie.

Poziţia ofensivă sau defensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma. Astfel, spre exemplu, în cererea reconvenţională pârâtul iniţial este reclamant, iar reclamantul iniţial pârât. Poziţia contradictorie a părţilor este specifică numai în procedura contencioasă deoarece spre deosebire de aceasta procedura necontencioasă se caracterizează prin inexistenţa unei contrareităţi de interese, prin caracterul unilateral al cererii, care nu se îndreaptă împotriva unui adversar, care ar fi interesat să se opună la admiterea cererii.

Rolul părţilor în proces este esenţial, deoarece înfăptuirea justiţiei gravitează în jurul lor, astfel încât dacă procesul este necesar părţilor şi părţile sunt necesare procesului, fără părţi şi fără instanţă neputând exista proces104.

Aşa cum am mai arătat, părţile poartă denumiri diferite în procesul civil, în raport cu faza procesului. Astfel, la judecata în primă instanţă părţile se numesc pârât şi reclamant, în apel părţile se numesc apelant şi intimat, în recurs recurent şi intimat, în contestaţia în anulare părţile se numesc contestator şi intimat, în revizuire revizuient şi intimat iar în faza executării silite creditor şi debitor.

8.2.Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi parte în proces

Condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi parte în proces constituie în acelaşi timp condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune105.

Indiferent de forma procesuală şi indiferent dacă este vorba de un litigiu între două părţi sau de o coparticipare procesuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- dreptul;- interesul;- capacitatea procesuală;- calitatea procesuală.

8.3.Coparticiparea procesuală

Potrivit art.47 C.proc.civ.: “Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”. Prin această dispoziţie legea procesuală oferă posibilitatea coparticipării procesuale, înlăturând astfel riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii la care s-ar ajunge dacă persoanele între care există legătura menţionată ar figura ca părţi în procese distincte.

Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă sau obiectivă după cum se referă la existenţa unei pluralităţi de părţi cu interese identice, sau la reunirea într-un singur proces a mai multor cereri între aceleaşi părţi sau împreună cu alte părţi dacă între acestea există legătură. Coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) şi mixtă (mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi)106.

În raport de rolul voinţei părţilor, coparticiparea procesuală poate fi facultativă sau necesară.

104 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 317105 vezi supra 2.4.106 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 73

În cazul coparticipării facultative, raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independenţei procesuale prevăzut în art.48 alin.1 C.proc.civ.: “Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi”. Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu produce efecte faţă de reclamanţii care vor continua judecata. De asemenea în situaţia în care acţiunea unui reclamant este îndreptată împotriva mai multor persoane având calitatea de pârât, renunţarea faţă de unul dintre aceştia nu produce nici un efect cu privire la poziţia procesuală a celorlalţi, procesul continuând împotriva acestora.

Art.48 alin.2 C.proc.civ. derogă de la regula independenţei procesuale a coparticipanţilor în sensul că dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei folosesc şi celorlalţi. Deci, dacă obligaţia este indivizibilă sau solidară, exercitarea şi admiterea căii de atac unuia dintre coparticipanţi poate folosi şi celor care nu au exercitat calea sau cărora le-a fost respinsă fără a fi soluţionat fondul107.

Menţionăm că numai actele utile îşi întind efectele asupra celorlalţi.Teza finală a art.48 alin.2 C.proc.civ. derogă de la dispoziţiile art.153 alin.1 C.proc.civ.,

în sensul că instanţa are obligaţia citării coparticipantului până în momentul în care acesta se înfăţişează, dată de la care este prezumat a cunoaşte termenele următoare.

Coparticiparea facultativă este regula, totuşi există şi cazuri de coparticipare necesară, obligatorie cum ar fi ieşirea din indiviziune.

În NCPC, coparticiparea procesuala este reglementata astfel:Conditii de existenta: Art. 59. - Mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau

parate daca obiectul procesului este un drept ori o obligatie comuna, daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza ori daca intre ele exista o stransa legatura.

Regimul juridic al coparticiparii procesuale: Art. 60. - (1) Actele de procedura, apararile

si concluziile unuia dintre reclamanti sau parati nu le pot profita celorlalti si nici nu ii pot prejudicia. (2) Cu toate acestea, daca prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispozitii a legii, efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor ori paratilor, actele de procedura indeplinite numai de unii dintre ei sau termenele incuviintate numai unora dintre ei pentru indeplinirea actelor de procedura profita si celorlalti. Cand actele de procedura ale unora sunt potrivnice celor facute de ceilalti, se va tine seama de actele cele mai favorabile. (3) Reclamantii sau paratii care nu s-au infatisat ori nu au indeplinit un act de procedura in termen vor continua totusi sa fie citati, daca, potrivit legii, nu au termenul in cunostinta. Dispozitiile art. 202 sunt aplicabile.

8.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor. Abuzul de drept procesual

Legea procesuală acordă o serie de drepturi părţilor pentru a garanta exerciţiul liber al acţiunii civile. De asemenea, legea impune anumite îndatoriri părţilor sub sancţiunile prevăzute de lege.

107 Curtea de Apel Bucureşti, sec. a III-a civilă, dec. nr.682/1999 în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, Editura Rosetti, p. 341 (apud M.Tăbârcă)

8.4.1. Drepturile procesuale ale părţilor108

- dreptul fiecărei părţi de a adresa cereri instanţei;- dreptul de a participa la judecata pricinii şi deci dreptul la citare;- dreptul de apărare care implică dreptul de a răspunde celeilalte părţi, dreptul de a

administra probe, dreptul de a cunoaşte piesele dosarului, dreptul de a fi asistat de avocat, dreptul de a recurge la interpret, etc.;

- dreptul de a participa personal la proces sau prin mandatar;- dreptul de a recuza pe judecător, procuror, grefier, magistrat – asistent şi experţi;- dreptul de a ataca hotărârea şi încheierile instantei;- dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată in cazul câştigării procesului;- dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea la judecată sau la dreptul

subiectiv, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului, prin achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii.

8.4.2. Principalele îndatoriri ale părţilor109

- îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, perimării, decăderii, etc.;

- exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului in vederea căruia au fost recunoscute de lege. Cel ce deturnează dreptul procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de drept procesual.

8.4.3. Abuzul de drept procesual

Art.723 C.proc.civ. prevede că: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite”.

Abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv constând în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului procedural şi un element obiectiv constând în deturnarea dreptului de la scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

În literatura de specialitate110 sunt apreciate ca forme de manifestare a exerciţiului abuziv de drept următoarele:

- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri, vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana pe pârât, sau rezistenţa cu rea credinţă a pârâtului în fata unei cereri a cărei temeinicie este evidentă;

- introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca în prealabil să fie pus în întârziere pârâtul;

- introducerea cu rea-credinţă a posibilităţii de a cere citarea pârâtului prin publicitate;- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a

asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;

108 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 320; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 273; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 74109 idem 100110 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 232

- exercitarea abuzivă a dreptului de apărare, prin cereri repetate de amânare111;- exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată sau a

tranzacţiei;- exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac;- exercitarea abuzivă a contestatiei la executare.Pe parcursul procesului, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale poate fi invocată

pe cale de excepţie (deoarece vizează condiţiile de regularitate în care se desfăşoară procedura de judecată, excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale poate fi calificată ca o excepţie de procedură şi pentru că scopul urmărit de cel care o invocă este respingerea sau anularea cererii abuzive, excepţia este dirimată; această excepţie poate fi invocată şi de judecător având în vedere rolul său activ, astfel încât poate fi calificată drept o excepţie absolută)112.

Pentru exerciţiul abuziv al dreptului procesual legea prevede anumite sancţiuni: amendă judiciară, despăgubiri către partea interesată, anularea actelor de procedură, respingerea cererii (art.1081 – 1085 C.proc.civ.).

În NCPC, abuzul de drept procesual este reglementat în art. 12: - (1)Drepturile procesuale trebuie exercitate cu buna-credinta, potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege si fara a se incalca drepturile procesuale ale altei parti. (2) Partea care isi exercita drepturile procesuale in mod abuziv raspunde pentru prejudiciile materiale si morale cauzate. Ea va putea fi obligata, potrivit legii, si la plata unei amenzi judiciare. (3) De asemenea, partea care nu isi indeplineste cu buna-credinta obligatiile procesuale raspunde potrivit alin. (2)

8.5. Formele de participare ale terţilor în procesul civil. Intervenţia forţată. Intervenţia voluntară.

În materie civilă hotărârea pronunţată produce efecte relative având autoritate de lucru judecat numai cu privire la părţile din procesul respectiv. Există uneori interesul, apărut în cursul procesului de a face ca hotărârea să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între care s-a legat iniţial raportul procesual, de asemenea există posibilitatea ca terţe persoane să aibă interes de a interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane113

Legea procesuală a dat părţilor posibilitatea să cheme în cadrul procesului început terţe persoane sub forma intervenţiei forţate, şi de asemenea a îngăduit terţelor persoane să ceară introducerea lor în proces sub forma intervenţiei voluntare.

8.5.1. Intervenţia forţată

Codul de procedură civilă reglementează în art.57 – 66 C.proc.civ. trei forme de intervenţie forţată după cum urmează:

- chemarea în judecată a altor persoane;

111 Neprezentarea la proces a apărătorului ales, la termenul când s-a soluţionat cererea de apel şi neanexarea, la cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului, a actelor pentru depunerea cărora partea ceruse şi primise termen, sunt dovezi care confirmă faptul că prin cererea de amânare s-a urmărit doar tergiversarea soluţionării cauzei. Atitudinea procesuală a părţii, reprezentată prin avocat ales de aceasta, constituie exerciţiul abuziv al dreptului la apărare, corect apreciat de tribunal care a respins cererea pentru o nouă amânare datorată lipsei apărătorului - Curtea de Apel Iaşi, dec. civ. nr.1854/1999, Jurisprudenţa pe anul 1999, p. 167 (apud M.Tăbârcă)112 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 632113 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 324

- chemarea în garanţie;- arătarea titularului dreptului.Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art.57 – 59 C.proc.civ.Potrivit art.57 alin.1 C.proc.civ.: “Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă

persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”.Se au în vedere situaţiile în care terţul ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi

reclamantul (cesiunea de creanţă, pluralitatea de creditori, etc.).Această formă de intervenţie poate fi folosită atât de pârât cât şi de reclamant, diferind

numai momentul până la care o pot face. În acest sens art.57 alin.1 C.proc.civ. dispune că pârâtul poate formula cererea o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar art.57 alin.2 C.proc.civ. prevede că reclamantul poate depune această cerere cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe114. Nerespectarea acestor termene atrage sancţiunea judecării separate a cererii îndreptate împotriva terţului, afară de cazul în care părţile consimt să se judece împreună (în acest sens art.135 C.proc.civ. prevede că: “Cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părţile consimt să se judece împreună”). Sancţiunea nerespectării termenului nu este respingerea cererii ca tardivă, ci judecarea separată de cererea principală.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane115 care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice. La exemplarul cererii destinat celui chemat se vor alătura copii după cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar (art.57 alin.4 C.proc.civ.).

Cel chemat în judecată dobândeşte calitate de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă (art.58 C.proc.civ.).

Chemarea în garanţie este reglementată de art.60 – 63 C.proc.civ.Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ.: “Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană

împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”.

Cel care transmite altuia un drept este obligat să-i garanteze folosul, sub toate formele, potrivit cu natura acestui drept116. Această garanţie poate să reiasă din lege sau din contractul încheiat de părţi.

Cererea de chemare în garanţie este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri. Această cerere are un dublu scop permiţând chematului în garanţie să-şi administreze probele pe care le consideră necesare, obligaţia de garanţie devenind activă, iar dacă garantul pierde procesul, prin aceeaşi hotărâre instanţa admite cererea de chemare în garanţie, soluţionând astfel ambele cereri117.

114 Explicaţia acestei reguli stă pe de o parte în împrejurarea că, de cele mai multe ori, reclamantul află abia în cursul dezbaterilor despre existenţa altui creditor cu privire la acelaşi drept şi, pe de altă parte, în necesitatea de a nu permite pârâtului să folosească cererea de intervenţie forţată ca un mijloc pentru tergiversarea judecăţii - Gr.Porumb, op.cit., p.159, nota 6115 A se vedea ADDENDA, Anexa 3116 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 332117 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 306; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 334.

Întrucât cererea de chemare în garanţie118 apare ca o adevărată acţiune grefată pe cererea principală, în mod firesc legiuitorul a impus ca aceasta să fie făcută în condiţiile de formă pentru cererea de chemare în judecată119.

Cererea făcută de pârât se va depune o dată cu întâmpinarea sau până la prima zi de înfăţişare, iar cererea de chemare în garanţie făcută de reclamant se va depune până la încheierea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Sancţiunea nedepunerii în termen atrage judecarea separată, dacă parţile nu consimt să se judece împreună.

Potrivit art.60 alin.2 C.proc.civ.: “În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate, la rândul său să cheme în garanţie o altă persoană”. Şirul chemărilor în garanţie este limitat la două.

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează o dată cu cererea principală. Când judecata cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanţie, instanţa poate dispune despărţirea ei spre a fi judecate deosebit. Rămâne deci la aprecierea instanţei dacă judecarea cererii de chemare în garanţie are drept efect întârzierea soluţionării acesteia din urmă.

Arătarea titularului dreptului este reglementată de art.64 – 66 C.proc.civ.Potrivit art.64 C.proc.civ.: “Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită

în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arătă pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”.

Din textul legal rezultă că această formă de intervenţie forţată este numai la dispoziţia pârâtului, nu şi a reclamantului. De asemenea, nu orice pârât poate folosi această formă de intervenţie forţată, ci numai pârâtul chemat în judecată printr-o acţiune reală.

Cererea120 privitoare la arătarea titularului dreptului va fi motivată şi se va depune o dată cu întâmpinarea. Întrucât pârâtul nu formulează pretenţii proprii împotriva terţului, ci se apără numai faţă de reclamant, cererea nu trebuie făcută cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art.112 C.proc.civ., ci trebuie doar motivată.

Cererea va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului, împreună cu citaţia şi înscrisurile de la dosar.

În legătură cu soluţionarea acestor cereri sunt posibile următoarele situaţii121:a) cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează şi recunoaşte susţinerile pârâtului, iar

reclamantul consimte să fie înlocuit pârâtul iniţial (art.66 alin.1 C.proc.civ.);b) cel arătat ca titular al dreptului se înfăţişează, dar reclamantul nu este de acord ca

pârâtul iniţial să fie înlocuit. Menţionăm că legea nu acoperă această situaţie, în general se admite ca terţul să rămână în proces în calitate de intervenient;

c) terţul se înfăţişează dar tăgăduieşte arătările pârâtului sau deşi a fost citat legal, nu se prezintă la proces (art.66 alin.2 C.proc.civ.). În aceste situaţii cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient principal, judecata urmând să fie continuată între reclamant, pârât şi intervenientul principal.

NCPC: § 2. Intervenţia forţată

§ 2. Intervenţia forţată

I. Chemarea în judecată a altei persoane

118 A se vedea ADDENDA, Anexa 4119 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 123, nota 1120 A se vedea ADDENDA, Anexa 5121 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 336; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 80

ART. 68 Formularea cererii. Termene (1) Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. (2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. (3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată. ART. 69 Comunicarea cererii (1) Cererea va fi motivată şi, împreună cu înscrisurile care o însoţesc, se va comunica atât celui chemat în judecată, cât şi părţii potrivnice. (2) La exemplarul cererii destinat terţului se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar. (3) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător. ART. 70 Poziţia terţului în proces. Cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa. ART. 71 Scoaterea pârâtului din proces (1) În cazul prevăzut la art. 70, când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria şi declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei suma datorată. (2) Tot astfel, pârâtul, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei, dispoziţiile art. 971 şi următoarele fiind aplicabile. (3) În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în judecată. Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă. II. Chemarea în garanţie ART. 72 (1) Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri. (2) În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă persoană.

ART. 73 Formularea cererii. Termene(1) Cererea va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. (2) Cererea făcută de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. (3) Cererea făcută de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată.ART. 74 Procedura de judecată(1) Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce o însoţesc, precum şi copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar. (2) Dispoziţiile art. 64 şi art. 65 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător. (3) În termenul stabilit potrivit art. 65 alin. (3), cel chemat în garanţie trebuie să depună întâmpinare şi poate să formuleze cererea prevăzută la art. 72 alin. (2). (4) Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Cu toate acestea, dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până la soluţionarea cererii principale. III. Arătarea titularului dreptului

ART. 75 Condiţii Pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului. ART. 76 Formularea cererii. Termen Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării. Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la primul termen de judecată. ART. 77 Procedura de judecată (1) Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de chemare în judecată, de pe întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar, va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului. (2) Dispoziţiile art. 64 şi 65 se aplică în mod corespunzător.

IV. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane ART. 78 Condiţii. Termen (1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc. (2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond. (3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. (4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor. (5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai apelului.

8.5.2. Intervenţia voluntară

Intervenţia voluntară este reglementată în art.49 –56 C.proc.civ.sub două forme respectiv intervenţia principală sau agresivă şi intervenţia accesorie sau alăturată.

Potivit art.49 C.proc.civ.: “Oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane. Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său. Ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”.

Legea distinge între cele două forme de intervenţie, după dreptul invocat, care în prima situaţie aparţine terţului iar în a doua situaţie aparţine uneia din părţi.

În consecinţă, prin intervenţia voluntară se înţelege posibilitatea recunoscută de lege terţelor persoane de a interveni, din porprie iniţiativă, într-un proces pornit de alte părţi pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.

Intervenţia principală

Cererea de intervenţie în interes propriu122 va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată şi se va îndrepta împotriva ambelor părţi din proces.

Cererea de intervenţie principală se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor. Cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu se poate face şi în instanţa de apel (art.50 alin.3 C.proc.civ.). aceasta reprezintă o derogare expresă123 de la art. 294 alin.1 C.proc.civ.: “În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”. Pentru ca cererea de intervenţie să fie admisibilă direct în apel, se cere acordul expres al părţilor.

Intervenţia accesorie Intervenţia accesorie are un scop limitat, deoarece intervenientul nu invocă un drept

propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri pentru el, ci pentru partea în favoarea căreia a intervenit124.

Potrivit art.51 C.proc.civ.: “Cererea de intervenţie în interesul uneia din părţ125i se poate face chiar şi înaintea instanţei de recurs”.

Dacă intervenţia accesorie este făcută în căile de atac, instanţa va putea pune în discuţie admisibilitatea în principiu numai dacă cererea de exercitare a căii de atac este valabilă, în sensul că dacă apelul sau recursul sunt nule, cererea de intervenţie accesorie va fi respinsă ca inadmisibilă126.

Competenţa de a se pronunţa asupra cererii de intervenţie principală sau accesorie aparţine instanţei sesizate cu cererea principală.

Este necesar ca instanţa să asculte părţile şi terţul intervenient iar apoi să se pronunţe asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţia. În acest sens instanţa va trebui să verifice dacă terţul justifică un interes, dacă cererea sa are legătură cu cererea principală, dacă este admisibilă iar în cazul intervenţiei principale dacă cererea a fost făcută în termen.

Instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei printr-o încheiere interlocutorie, care nu se poate ataca decât odată cu fondul (art.52 alin.2 C.proc.civ.).

După încuviinţarea în principiu, instanţa va dispune comunicarea către părţile iniţiale care pot depune întâmpinare.

Intervenientul devine parte în proces (din momentul admiterii în principiu a cererii sale) şi va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei.

Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală (art.55alin.1 Teza I). Consecinţele cu privire la judecarea cererii de intervenţie sunt diferite, după cum este vorba de cererea principală sau accesorie127:

- judecarea cererii de intervenţie principală nu este influentată de renunţarea la judecată sau la dreptul pretins de reclamant ori de achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, după admiterea în principiu a cererii de intervenţie. În aceste cazuri intervenţia accesorie cade;

- în cazul intervenţiei principale, dacă judecarea cererii ar duce la întârzierea judecării cererii principale, se poate dispune disjungerea. Intervenţia accesorie fiind o apărare se judecă împreună cu cererea principală.

În NCPC regasim urmatoarea reglementare:

122 A se vedea ADDENDA, Anexa 6123 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 326; M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p.118, nota 1.124 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 326; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 76125 Un model de cerere de intervenţie accesorie este prezentat în ADDENDA, Anexa 7126 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p.119127 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 77

§ 1. Intervenţia voluntară ART. 61 Forme (1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. (3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi. ART. 62 Intervenţia principală (1) Cererea de intervenţie principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. (2) Cererea poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond. (3) Cu acordul expres al părţilor, intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel. ART. 63 Intervenţia accesorie (1) Cererea de intervenţie accesorie va fi făcută în scris şi va cuprinde elementele prevăzute la art. 148 alin. (1), care se va aplica în mod corespunzător. (2) Intervenţia accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac. ART. 64 Procedura de judecată. Căi de atac (1) Instanţa va comunica părţilor cererea de intervenţie şi copii de pe înscrisurile care o însoţesc.(2) După ascultarea intervenientului şi a părţilor, instanţa se va pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată. (3) Încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul. (4) Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă, respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunţată în apel. Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. ART. 65 Situaţia intervenientului (1) Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii sale. (2) Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii cererii de intervenţie. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el. (3) În cazul intervenţiei principale, după admiterea în principiu, instanţa va stabili un termen în care trebuie depusă întâmpinarea. ART. 66 Judecarea cererii de intervenţie principală (1) Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală. (2) Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat, în afară decazul în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşidreptul dedus judecăţii. În caz de disjungere, instanţa rămâne în toatecazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie. (3) Nu se va dispune disjungerea nici atunci când judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală. (4) Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

ART. 67 Judecarea cererii de intervenţie accesorie (1) Judecarea cererii de intervenţie accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul. (2) Intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură care nu contravin interesuluipărţii în favoarea căreia a intervenit. (3) După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit. (4) Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.

Capitolul IX Reprezentarea în procesul civil. Participarea procurorului.

9.1. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

În procesul civil, reprezentarea părţilor este posibilă, exceptând situaţiile în care aceasta nu este ingăduită. Astfel, spre exemplu, în procesul de divorţ reprezentarea părţilor este posibilă numai în situaţiile prevăzute de art.614 C.proc.civ. (dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate).

Art.67 alin.1 C.proc.civ. prevede că: “Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar”.

Regula în materie procesual civilă este că reprezentarea convenţională se face prin avocat. Astfel, dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea (art.68 alin.4 C.proc.civ.).

Dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie (ex. – administratorul sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor cu privire la bunul pus sub sechestru).

Justificarea calităţii de reprezentant se face prin procură. Procura se poate da numai unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină şi trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată. Dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi trecută în încheierea se şedinţă.

Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă, însă el poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă.

Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte partea în judecată, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. În situaţia în care cel care a dat procura generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat (art.67 alin.2 şi art.67 alin.3 C.proc.civ.).

Potrivit art.69 alin.1 C.proc.civ.: “Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri

speciale”. Din această dispoziţie legală rezultă că actele procesuale de dispoziţie128 pot fi făcute de mandatar numai în temeiul unei procuri speciale.

În dreptul comun mandatul încetează prin moartea celui care l-a dat sau dacă acesta a devenit incapabil. Prin derogare, în materie procesual civilă, mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, mandatul fiind valabil până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului (art.71 C.proc.civ.).

Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţă în prezenţa părţii. Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cul cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de îndeplinirea termenelor căilor de atac (art.72 alin.1 şi alin.2 C.proc.civ.).

Art.2 alin.3 din Legea 51/1995129 prevede că „avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie...”, deci legea acordă preferinţă reprezentării prin avocat.

Potrivit art.28 alin.1 din Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte partea pe baza unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidenţă.

Potrivit art.69 alin.2 C.proc.civ.: “Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate130 face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar putea pierde prin neexercitarea lor la timp.el poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date, în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai de partea însăşi”.

Întrucât art.69 alin.1 C.proc.civ. nu face distincţie între mandatarul avocat şi neavocat se consideră că pentru actele de dispoziţie avocatul are nevoie de o procură specială

In ceea ce priveşte persoana juridică, de regulă, aceasta este reprezentată în procesul civil prin jurisconsult131. Jurisconsultul este obligat să susţină interesele persoanei juridice în instantă, să exercite căile de atac legale şi să ia măsurile necesare apărării.intereselor legale ale acesteia.

Juriconsultul îşi justifică calitatea de reprezentant în faţa instanţei prin delegaţie.Menţionăm că, şi acesta are nevoie de o delegaţie specială pentru actele procesuale de

dispoziţie.

128 Procura dată cu menţiunea generală “de a întreprinde orice va fi nevoie pentru soluţionarea litigiilor” nu este suficientă pentru îndeplinirea acelor acte procesuale care conţin elementul de dispoziţie, cum este renunţarea. Pentru a putea face un asemenea act, mandatarul are nevoie de o procură specială, care să arate expres că este dată şi pentru îndeplinirea actului renunţării la judecată -C.S.J., sec.com., dec. nr. 17/1998, B.J./1998, p. 242 (apud M.Tăbârcă)129 Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările aduse prin: Legea nr.489/2002 privind modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr.578 din 5 august 2002; Legea nr.201 privind completarea Legii nr.51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 486 din 28 mai 2005; Legea nr.255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004; Ordonanţa Guvernului nr.94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial nr.303 din 31 august 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr.507/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1080 din 19 noiembrie 2004; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.190/2005, publicată în Monitorul Oficial nr.1179 din 28 decembrie 2005130 Cu excepţia renunţării la judecată sau la drept131 A se vedea Legea 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în Monitorul Oficial nr.867/5.12.2003

În cazul în care persoana juridică nu are jurisconsult ori având nu-l poate folosi deoarece reprezintă şi interesele unităţii potrivnice sau când are nevoie de o asistenţă juridică specială, va putea recurge la apărarea intereselor prin avocat.

Potrivit art.161 alin.1. C.proc.civ.: “când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, se poate acorda un termen pentru împlinirea acestor lipsuri.”. Sancţiunea anulării cererii dacă reprezentantul părţi nu face dovada calităţii sale intervine numai dacă cererea a fost făcută prin reprezentant iar nu de parte personal. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţie de fond, peremptorie şi absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii (art.161 C.proc.civ. coroborat cu art.43 C.proc.civ.).

9.2. Avocatul. Asistenţa juridică şi dreptul la apărare

Potrivit art.24 din Constituţie: “Dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales, sau numit din oficiu”.

Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, în condiţiile legii şi ale statutului profesiei, exercitarea acesteia fiind supusă Constituţiei, legii, statutului profesiei, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi regulilor eticii profesionale.

Dreptul la apărare, drept fundamental cetăţenesc ce are două accepţiuni132:- într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care

oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa;

- în accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.

În vederea acordării de asistenţă juridică între parte şi avocat se încheie un contract de asistenţă juridică133 care prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului, iar în baza acestuia, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocaţială134.

Asistenţa juridiciară este asigurată prin intermediul barourilor, prin serviciile de asistenţă judiciară de pe lângă instanţele de judecată şi organele de urmărire penală din circumscrpţia lor. Serviciile de asistenţă judiciară asigură şi apărarea gratuită în cazuri excepţionale, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere (art.156 alin.1 din Statutul profesiei de avocat coroborat cu art.68 alin.2 din Legea nr.51/1995).

Potrivit art.161 din Statutul profesiei de avocat, asistenţa juridiciară gratuită poate fi retrasă de către decanul baroului, dacă se dovedeşte că a fost obţinută fără prezentarea stării materiale reale a părţii ori dacă această stare s-a ameliorat şi permite plata onorariului.

În mod asemănător, art.74-81C.proc.civ., modificate prin Legea nr.219/2005 reglementează asistenţa judiciară. Astfel, persoana care nu poate să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, poate cere instanţei să-i încuviinţeze asistenţă judiciară (art.74 C.proc.civ.). Asistenţa judiciară cuprinde135:132 I.Muraru “Drept constituţional şi instituţii politice” Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 205133 Pentru un model de contract de asistenţă juridică a se vedea ADEENDA, Anexa 8, conform Statutului profesiei de avocat (Anexa nr.I), publicat în Monitorul Oficial nr.45 din 13 ianuarie 2005134 A se vedea ADDENDA, Anexa 9, conform Statutului profesiei de avocat (Anexa nr.II)135 A se vedea şi ADDENDA, Anexele 10-11, pentru modele de cereri privind încuviinţarea de asistenţă judiciară

- acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar şi a cauţiunilor. Cererea de asistenţă judiciară în acest caz va fi făcută în scris la instanţa de judecată art.75 alin.1 pct.1 coroborat cu art.76 alin.1 Teza a I-a C.proc.civ.);

- apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor, situaţie în care cererea se va depune la baroul avocaţilor (art.75 alin.1 pct.2 coroborat cu art.76 alin.1 Teza a II-a C.proc.civ.).

Sumele necesare asistenţei judiciare gratuite se stabilesc anual prin legea bugetului de stat (art.76 alin.2 C.proc.civ.).

Cererea de asistenţă judiciară va cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită asistenţa, identitatea, domiciliul şi starea materială a solicitantului, ataşându-se, totodată, dovezi scrise despre veniturile sale şi despre obligaţiile de întreţinere sau de plată pe care el le are faţă de alte persoane (art.77 alin.1 C.proc.civ.). În vederea soluţionării cererii, instanţa poate solicita informaţii suplimentare părţilor sau autorităţilor competente (art.77 alin.2 C.proc.civ.).

Instanţa se pronunţă asupra cererii, fără dezbateri, prin încheiere dată în camera de consiliu (art.77 alin.3 C.proc.civ.). Cererea împreună cu încheierea de încuviinţare se trimit baroului pentru a proceda la acordarea de asistenţă judiciară în cauză.

Partea care pierde procesul urmând a fi obligată la plata sumelor pentru care partea potrivnică a beneficiat de reduceri sau scutiri. Avocaţii desemnaţi pentru asigurarea apărării şi asistenţei judiciare au dreptul să ceară instanţei de judecată ca onorariul lor să fie pus în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale. În aceste situaţii dispozitivul hotărârii care cuprinde obligaţia de plată a acestor sume constituie titlu executoriu (art.81 C.proc.civ.).

Pentru situaţia în care cererea de acordare a asistenţei judiciare a fost făcută cu rea-credinţă, orice parte interesată va putea înfăţişa oricând instanţei dovezi cu privire la situaţia reală a celui căruia i s-a încuviinţat cererea. Cercetarea acestei noi cereri, nu suspendă însă, asistenţa judiciară acordată anterior. Instanţa se pronunţă, fără dezbateri, prin încheiere dată în camera de consiliu. Dacă cererea este întemeiată şi se dovedeşte reaua-credinţă a celui care a solicitat asistenţă judiciară gratuită, instanţa va obliga partea la plata sumelor datorate (art.78 C.proc.civ.).

Încheierea prin care a fost acordată asistenţă judiciară, precum şi cea prin care s-a dispus obligarea la plata sumelor datorate nu sunt supuse niciunei căi de atac (art.79 C.proc.civ.).

În exercitarea profesiei, avocatul trebuie să respecte anumite reguli deontologice specifice profesiei sale136:

- faţă de clienţi, avocatului i se cere să depună toată diligenta pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestora (art.115 din Statutul profesiei de avocat);

- faţă de magistraţi, avocatul are datoria să aibă o atitudine de consideraţie. Avocatul îi este interzis să folosească expresii care ar putea leza instanţa (art.216 alin.3 din Statutul profesiei de avocat). De asemenea, avocatul este obligat să poarte robă în faţa instanţelor judecătoreşti (art.45 din Legea nr.51/1995);

- faţă de partea adversă avocatul este ţinut să fie cuviincios în pledoariile sau concluziile scrise, să se abţină de la calificări calomnioase sau care să lovească în demnitatea umană;

- faţă de avocaţii adversarului avocatul trebuie să manifeste corectitudine, loialitate şi diligenţă;

- faţă de baroul din care face parte, avocatul este ţinut să se supună regulilor stabilite;

136 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 103

- faţă de societate, avocatului i se cere să se supună legilor, să dea dovadă de moralitate, să aibă un comportament din care să reiasă că este un factor de ordine faţă de regulile stabilite în societate.

Potrivit legii şi statutului profesiei, avocaţii au următoarele drepturi:- să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract

încheiat în formă scrisă, care prevede în mod expres obiectul şi limitele mandatului primit, precum şi onorariul stabilit (art.28 alin.1 din Legea nr.51/1995 coroborat cu art.209 alin.1 din statutul profesiei de avocat);

- avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei (art.28 alin.2 din Legea nr.51/1995);

- dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei de avocat, în condiţiile prevăzute de lege (art.29 din Legea nr.51/1995);

- dreptul la onorariu pentru activitatea profesională şi la acoperirea cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului (art.30 alin.1 din Legea nr.51/1995);

- dreptul de asigurare socială în condiţiile prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor(art.32 din Legea nr.51/1995);

- dreptul la asigurarea secretului profesional (art.33 din Legea nr.51/1995);- dreptul la sediul profesional în circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi la sedii

secundare în alt barou din ţară sau din străinătate unde sunt luaţi în evidenţă (art.35 din Legea nr.51/1995 coroborat cu art.211 din Statutul profesiei de avocat);

- dreptul la ocrotirea de către lege în exercitarea profesiei, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici sau altor salariaţi (art.37 alin.1 din Legea nr.51/1995).

Potrivit legii şi statutului profesiei, avocaţii au următoarele îndatoriri:- avocatul trebuie să studieze temeinic cauzele încredintate, angajate sau din oficiu, să

se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată, conform mandatului încredinţat, să manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens (art.38 din Legea nr.51/1995 şi art.216 alin.1 şi 4 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică in cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau când exercită profesia gratuit (art.39 din Legea nr.51/1995 şi art.217 alin.1 Teza a I-a din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete ale pricinii (art.44 alin.1 din Legea nr.51/1995);

- să prezinte clientului, la cerere, situaţia cheltuielilor efectuate în îndeplinirea serviciului profesional încredinţat (228 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat sa respecte solemnitatea şedintelor de judecată, să pledeze cu demnitate (216 alin.3 din Statutul profesiei de avocat);

- dacă avocatul a fost ascultat ca martor în cauză, nu mai poate desfăşura nici o activitate profesională în acea cauză (art.44 alin.4 din Legea nr.51/1995);

- avocatul nu poate fi expert sau traducător în aceeaşi cauză (art.44 alin.5 din Legea nr.51/1995);

- avocatul nu poate folosi procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei (art.44 alin.5 din Legea nr.51/1995);

- avocatul este obligat să păstreze secretul profesional (art.215 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat să ţină evidentele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat, respectiv contractele de asistenţă juridică; registrul de evidenţă a contractelor încheiate cu clientii sai; registrul de înregistrare a actelor juridice atestate de avocat cu privire la identitatea partilor, a conţinutului şi a datei actelor (art.42 din Legea nr.51/1995 coroborat cu art.226 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat să achite cu regularitate şi la timp, taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor din România (art.42 din Legea nr.51/1995 coroborat cu art.222 din Statutul profesiei de avocat).

Profesia de avocat se exercită în cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau cu răspundere limitată (art.5 din Legea 51/1995). NCPC: ART. 80 Formele reprezentării (1) Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară. (2) Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu vor sta în judecată prin reprezentant legal. (3) Părţile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condiţiile legii, cu excepţia cazului în care legea impune prezenţa lor personală în faţa instanţei. (4) Când legea prevede sau când circumstanţele cauzei o impun pentru a se asigura dreptul la un proces echitabil, judecătorul poate numi pentru oricare parte din proces un reprezentant în condiţiile art. 58 alin. (3), arătând în încheiere limitele şi durata reprezentării. (5) Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie. Dispoziţiile art. 83 alin. (3) şi art. 84 alin. (2) sunt aplicabile. ART. 81 Limitele reprezentării. Continuarea judecării procesului (1) Renunţarea la judecată sau la dreptul dedus judecăţii, achiesarea la hotărârea pronunţată, încheierea unei tranzacţii, precum şi orice alte acte procedurale de dispoziţie nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviinţarea prealabilă a instanţei sau a autorităţii administrative competente. (2) Actele procedurale de dispoziţie prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane. ART. 83 Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice (1) În faţa primei instanţe, precum şi în apel, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât şi în etapa dezbaterilor. (2) În cazul în care mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă până la gradul al doilea inclusiv, acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licenţiat în drept. (3) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2). (4) În cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.

ART. 84 Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice (1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii. (2) La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele juridice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat sau consilier juridic, în condiţiile legii. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi entităţilor arătate la art. 56 alin. (2). ART. 85 Forma mandatului (1) Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedeşte prin înscris autentic. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, făcută în instanţă şi consemnată în încheierea de şedinţă, cu arătarea limitelor şi a duratei reprezentării. (3) Împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică sau persoană juridică dată unui avocat ori consilier juridic se dovedeşte prin înscris, potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei. ART. 86 Mandatul general Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţă în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. ART. 87 Conţinutul mandatului (1) Mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe; el poate fi însă restrâns, în mod expres, la anumite acte. (2) Avocatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte. Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri. ART. 88 Încetarea mandatului Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului. ART. 89 Renunţarea la mandat şi revocarea mandatului (1) Renunţarea la mandat sau revocarea acestuia nu poate fi opusă celeilalte părţi decât de la comunicare, afară numai dacă a fost făcută în şedinţa de judecată şi în prezenţa ei. (2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunţării. Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

9.3. Formele participării procurorului în procesul civil

Potrivit art.45 alin1.C.proc.civ.: “Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de

lege”. În actuala formulare textul nu mai cuprinde interdicţia expresă pentru procuror de a exercita acţiuni cu caracter strict personal, dacă este necesar pentru apararea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. În cazul celorlalte persoane însă, procurorul nu are această posibilitate deoarece exercitarea unei acţiuni strict personale impică aprecieri de ordin subiectiv pe care le poate face numai titularul dreptului respectiv.

Intentarea acţiunii civile de către procuror trebuie să fie o modalitate subsidiară de acţiune, în sensul că procurorul va trebui să verifice dacă există posibilitatea ca respectiva acţiune să fie intodusă de titularul dreptului material. Pentru a se evita situaţia în care titularul renuntând la dreptul său, acţiunea procurorului să devină caducă, acesta va lua contact cu persoana în favoarea căreia introduce acţiunea137.

Potrivit art.45 alin.2.: “În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art.246, 247 şi în art.271-273, iar, în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii”. Titularul dreptului va fi introdus în proces prin citarea sa de către instanţa de judecată, titularului comunicându-i-se o copie a cererii de chemare în judecată şi eventual o copie după întâmpinarea făcută de pârât.

Potrivit dispoziţiei citate, introducerea acţiunii de către procuror nu afectează dreptul de dispoziţie al titularului. Titularul dreptului civil material poate face uz de dreptul său de dispoziţie, renuntând la judecată sau la dreptul pretins, sau poate să facă o tranzacţie cu pârâtul.

Participarea procurorului la judecata procesului civil este facultativă şi lipsa lui nu poate constitui motiv de casare a hotărârii. Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetatenilor (art.45.alin.3 C.proc.civ.). Procurorul nu este ţinut să justifice în faţa instantei sau a părţilor din proces motivele care îl determină să participe la judecata pricinilor civile.

În anumite situaţii legea prevede obligativitatea participării procurorului la judecata pricinii civile (art.45alin.4 C.proc.civ.).

Concluziile procurorului sunt obligatorii potrivit legii în următoarele situaţii:- declararea judecătorească a abandonului de copii (art.2 din Legea 47/1993);- punerea sub interdicţie şi ridicarea interdictiei (art.33 şi 35 din Decretul nr.32/1954);- soluţionarea cererii de expropriere (art.23 alin.1 din Legea 33/1994);- declararea dispariţiei şi a morţii precum şi anularea hotărârii declarative de moarte

(art.38 şi 42 din Decretul 32/1954), etc.Dacă legea prevede obligativitatea participării procurorului, această obligaţie persistă şi

pentru căile de atac.Concluziile puse de procuror trebuie să fie documentate şi precise, să cuprindă o corectă

încadrare a faptelor şi să aibă în vedere ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie sau ale acelei părţi din procesul civil care este lipsită de reprezentare juridică şi nu-si formulează o apărare corespunzătoare.

137 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 98

Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricarei hotărâri iar în cazurile prevazute de alin.1 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat (art.45 alin.5 C.proc.civ.).

Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor date în procesele civile în care a fost parte, pornind procesul civil,împotriva hotărârilor date în procesele unde a participat la dezbateri punând concluzii şi împotriva hotărârilor ce s-au dat în procesele la judecarea cărora nu a participat.

În favoarea persoanelor menţionate în alin.1 art.45 C. proc. civ., procurorul poate să ceară executarea silită indiferent dacă procesul a fost sau nu declanşat de el.

În faza executării silite, procurorul poate să acţioneze pentru promovarea executării silite sau prin introducerea contestaţiei la executare.

NCPC: CAP. III Participarea Ministerului Public în procesul civil ART. 92 Modalităţi de participare (1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. (2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor. (3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii. (4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii. (5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1). (6) În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune. ART. 93 Efecte faţă de titularul dreptului În cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile art. 406, 408, 409 şi art. 438-440, iar dacă procurorul îşi va retrage cererea, va putea cere continuarea judecăţii sau a executării silite.

CAPITOLUL X Competenţa în materie civilă Noţiune şi clasificare

10.1. Noţiunea şi clasificarea normelor de competenţă

10.1.1. Noţiune

În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti (unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a judeca o anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu)138.

138 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 134

Normele de competenţă se raportează la instanţă (sau la alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) şi nu la judecătorii încadraţi la acea instanţă139.

Competenţa este reglementată în Codul de procedură civilă, Cartea I “competenţa instanţelor judecătoreşti”, iar in NCPC, în Cartea I, Titlul III.

10.1.2. Clasificarea normelor de competenţă

Clasificarea normelor de competenţă se face după următoarele criterii140:- după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe dinacelaşi sistem,

distingem între competenţa generală şi competenţa jurisdicţională. Criteriul are în vedere împrejurarea că soluţionarea pricinilor civile este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională;

- în cadrul aceluiaşi sistem de organe, deci a competenţei jurisdicţionale, distingem între competenţa materială şi competenţa teritorială.

Competenţa materială cuprinde competenţa materială funcţională (care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe) şi competenţa materială procesuală (care se stabileşte în funcţie de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii).

Competenţa teritorială poate fi competenţă teritorială de drept comun, competenţă teritorială alternativă sau facultativă şi competenţă teritorială exclusivă sau excepţională. Această clasificare are în vedere criteriul potrivit căruia reclamantul are posibilitatea să introducă cererea la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă la o anumită instanţă.

- după caracterul normei care reglementează competenţa, distingem între competenţă absolută (reglementată de norme cu caracter imperativ) şi competenţa relativă (reglementată de norme cu caracter dispozitiv).

Au caracter imperativ, normele de competenţă generală, normele de competenţă materială şi normele de competenţă teritorială exclusivă.

Au caracter dispozitiv, normele de competenţă teritorială, altele decât cele de competenţă exclusivă sau excepţională.

10.1.3. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională141

Înfăptuirea justiţiei este încredinţată, de regulă, instanţelor judecătoreşti, soluţionarea unor pricini civile fiind dată în competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională, în cazurile expres prevăzute de lege.

Potrivit art.126 alin.1. din Constituţie :”Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Dacă legea nu

139 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 371140 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 136; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 371; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 152141 A se vedea V.M.Ciobanu, Tratat I, pp. 373

prevede expres competenţa altui organ jurisdicţional sau cu activitate jurisdicţională, litigiul va reveni spre soluţionare instanţelor judecătoreşti.

Accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie impune ca în toate cazurile să existe posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti.

Pentru a stabili competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este necesar să fie identificate punctele de contact care există între activitatea instanţelor judecătoreşti şi cea a altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională cărora legea pentru organizarea şi funcţionarea lor le-a recunoscut posibilitatea de a soluţiona unele pricini civile din domeniul lor de activitate.

10.1.3.1. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa în materia controlului de constituţionalitate

Potrivit art.1 din Legea 47/1992142 Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.

Potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională îndeplineşte următoarele atribuţii:- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori precum şi din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;

- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului la sesizarea unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui grup de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia din preşedinţii celor două Camere, a primului – ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.Curtea Constituţională se supune numai Constituţiei şi legii ei organice şi este singura în

drept să hotărască asupra competenţei sale. Competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică (art.1 şi 3 din Legea 47/1992).

Curtea Constituţională îndeplineşte rolul de judecător electoral deoarece veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.

Curtea Constituţională acţionând ca garant al instituţiilor statului îndeplineşte şi următoarele atribuţii care-i revin în exclusivitate :

142 Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.643 din 16 iulie 2004

- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului (art. 146 lit. g din Constituţie);

- dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României (art. 146 lit. h din Constituţie);

- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. 146 lit. i din Constituţie);

- verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni ( art. 146 lit. j din Constituţie);

- îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii. În consecinţă instanţele judecătoreşti nu au competenţă în aceste probleme.

Totuşi în condiţiile în care în faţa unei instanţe judecătoreşti se ridică o excepţie de neconstituţionalitate, instanţa poate respinge excepţia respectivă fără a o trimite Curţii Constituţionale, cu condiţia ca acea excepţie să nu aibă nici o înruruire asupra cauzei.

10.1.3.2. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa în materia contenciosului administrativ

Potrivit art. 1 din Legea nr.544/2004143 privind contenciosul administrativ :”Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public “.

Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ potrivit. art.5 din Legea nr.544/2004 :- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu

Parlamentul;- actele de comandament cu caracter militar;- actele administrative pentru defiinţarea sau modificarea cărora se prevede prin lege

organică, o altă procedură judiciară;- actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de

asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea calamităţillor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

În consecinţă aceste cereri nu pot fi soluţionate de instanţe, ci de organele care le-au emis.

Ca element de noutate în materia excepţiilor, Legea nr.554/2004 prevede invocarea excepţiei de nelegalitate în faţa instanţelor de judecată, indiferent de obiectul litigiului.

Odată sesizată cu această excepţie, insatanţa în faţa căreia s-a invocat este obligată să suspende judecarea pricinii şi să trimită dosarul în vederea soluţionării acestei excepţii de nelegalitate instanţei de contencios administrativ competente, respectiv tribunal sau Curte de apel.

Instanţa de contencios administrativ, în situaţia în care respinge excepţia de nelegalitate, după rămânerea irevocabilă a soluţiei, trimite dosarul instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia, care va continua judecata, repunând cauza pe rol.143 Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1154 din 7 decembrie 2004

În situaţia în care excepţia de nelegalitate este admisă irevocabil, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de nelegalitate, repunând pe rol pricina o va soluţiona fără să ţină seama de actul în litigiu a cărei nelegalitate a fost admisă.

10.1.3.3. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa Curţii de Conturi

Potrivit art. 140 alin.1 din Constituţie Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţi de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate, toate atribuţiile jurisdicţionale fiind transferate secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor judecătoreşti.

Curtea de Conturi ca organ suprem de control financiar funcţionează pe lângă Parlament exercitându-şi atribuţiile în mod independent, prezentând anual Parlamentului un raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate.

Potrivit actualei reglementări Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia, fiind supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecător.

Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

Există şi alte domenii în care legea conferă atribuţii de soluţionare a litigiilor altor organe, decât instanţelor judecătoreşti, desigur cu posibiltatea dată de a accede şi la instanţele judecătoreşti, cum ar fi spre exemplu, în materie electorală, contravenţională, suuccesorală etc.

Capitolul XI Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

Prin intermediul regulilor de competenţă jurisdicţională se realizează o delimitare a atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti, orice sistem judiciar fiind constituit dintr-un număr însemnat de instanţe judecătoreşti, unele dintre ele de acelaşi grad, iar altele de grad diferit. Astfel încât se impune o delimitare a atribuţiilor în cadrul celor două forme ale competenţei jurisdicţionale, respectiv competenţa materială şi competenţa teritorială.

11.1.1. Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială presupune o delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti pe linie ierarhică, între instanţe de grad diferit sau între instanţe de drept comun şi instanţe speciale. Competenţa materială se află în legătură cu organizarea întregului sistem judiciar şi este astfel determinată de consideraţii de ordin general144, astfel încât încălcarea normelor de competenţă materială poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu în orice stare a pricinii (a se vedea şi art. 317alin.2C.proc.civ.).

144 Gr.Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 35

Competenţa materială este reglementată în C. proc. civ.Titlul I:” Competenţa după materie” art. 1 – 41, iar in NCPC, Cartea I, Titlul III, art. 94-97.

11.1.1.1. Competenţa materială a judecătoriilor

Potrivit art. 1 C.proc. civ. – judecătoriile judecă :- în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în

competenţa altor instanţe;- plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;- în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Astfel în Codul de procedură civilă sunt prevăzute în mod expres situaţii care atrag competenţa judecătoriilor în temeiul art. 1 pct.3 C.proc. civ.:

- cererile pentru asigurarea dovezilor (art.236 C.proc. civ.);- cererile pentru completarea hotărârii pronunţate (art.2811 C.proc. civ.);- contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri (art.319 alin.1 C.proc. civ.);- contestaţiile la executare, în situaţia în care judecătoria a soluţionat cauza în primă

instanţă şi când, potrivit legii, aceasta este instanţa de executare (art.400 alin.1 C.proc. civ.), etc.Rezultă că în materie civilă judecătoriile au plenitudine de competenţă în ceea ce

priveşte judecata în fond.NCPC: Judecătoria Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,

neevaluabil în bani: a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii; c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz; d) cererile de evacuare; e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire; g) cererile posesorii; h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare; j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; 2. în primă şi ultimă instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv; 3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

11.1.1.2. Competenţa materială a tribunalelor

Potrivit art. 2 C.proc.civ145. tribunalele judecă :

145 Art.2 C.proc.civ. a fost modificat prin art.I pct.1 din Legea nr.219/2005

a) în primă instanţă : - procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1

miliard lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;

- procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, cu excepţia cererilor de împărţelă judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii, sau după caz posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;

- conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;

- procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afara celor date în competenţa curţilor de apel;

- procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială;

- procesele şi cererile în materie de expropriere;- cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;-cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, săvârşite în

procesele penale;-cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite

a hotărârilor date în ţări străine;b) ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie

în primă instanţă;c) ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de

judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului;d) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Astfel, tribunalele sunt competente să soluţioneze:- conflictele de competenţă dintre două judecătorii (art.22 C.proc. civ.);- conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un organ cu activitate jurisdicţională

(art.22 C.proc. civ.);- cererile de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal petru

motive de rudenie sau afinitate (art.39 alin.1 C.proc. civ.);- căile extraordinare de atac de retractare împotriva propriilor lor hotărâri (art.319 alin.1

şi art.323 alin.1 C.proc. civ.), etc.De asemenea, referitor la competenţa tribunalelor specializate146, Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare prevede că acestea vor prelua cauzele de competenţa tribunalului în care se înfiinţează (art. 37 alin.3 din Legea nr.304/2004).

NCPC: ART. 95 Tribunalul Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date

146 Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze în mod eşalonat, datele urmând a fi stabilite prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art. 142 alin.1 din Legea nr.304/2004)

prin lege în competenţa lor.

11.1.1.3. Competenţa materială a Curţilor de ApelPotrivit art.3 C. proc. civ147. Curţile de Apel judecă:a). în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ,

privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Această dispoziţie trebuie coroborată cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, care prevede că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel (art.10 alin.1 din Legea nr.551/2004);

b). ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă;

c). ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;

d). în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.Curţile de Apel au şi o competenţă diversă putându-se pronunţa în orice alte materii date

prin lege în competenţa lor: soluţionează conflictele de competenţă dintre două tribunale din aceeaşi rază teritorială; soluţionarea cererilor de strămutare pe motiv de rudenie sau afinitate; soluţionează căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, etc.

NCPC: ART. 96 Curtea de apel Curţile de apel judecă: 1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios

administrativ şi fiscal, potrivit legii speciale; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

11.1.1.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 4 C.proc.civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:- recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri, în cazurile

prevăzute de lege;- recursurile în interesul legii;- în orice alte materii date prin lege în competenţa sa.

În conformitate cu art.23 din Legea nr.304/2004, Înalta Curte de Casţie şi Justiţie soluţionează:

- cererile de strămutare, pentru motivele prevăzute de lege;- conflicte de competenţă, în cazurile prevăzute de lege;

147 Art.3C.proc.civ. a fost modificat prin art. I pct.3 din Legea nr.219/2005

- orice alte cereri prevăzute de lege;- recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de

orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează potrivit art.25 din Legea nr.304/2004:

- recursurile în interesul legii;- sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;- sesizările Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii legilor înainte de

promulgare. NCPC: ART. 97 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: 1. recursurile declarate împotriva hotărârilor

curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

11.2. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi grad148. Formele de competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă şi competenţa teritorială excepţională.

11.2.1. Competenţa teritorială de drept comun

Competenţa teritorială de drept comun este acea formă a competenţei teritoriale care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul149.

Potrivit art. 5 C.proc.civ. :” Cererea se face la instanţa de la domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici o reşedinţă cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului”.

Această regulă îşi are originea în dreptul roman, de unde a fost preluată ulterior şi de legislaţiile procesuale moderne.

În literatura de specialitate150 s-a arătat că această regulă (actor sequitur forum rei) se întemeiază în cazul acţiunilor personale pe ideea prezumţiei de bună-credinţă – pârâtul nu datorează numic reclamantului – presupunere ce corespunde în procesul civil prezumţiei de nevinovăţie ce funcţionează în cadrul procesului penal. Tot astfel, în cazul acţiunilor reale, considerându-se că aparenţele trebuie să fie prezumate până la proba contrarie, ca fiind conforme cu realiatea, este de presupus că persoana care deţine un bun sau îl are la dispoziţia sa este chiar proprietar al bunului.

148 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 170149 I.Leş, Tratat , p. 197150 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 166; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 423; I.Leş, Tratat, p. 198

În cazul persoanelor juridice, regula de la art. 5 C.proc.civ. este preluată în art. 7 alin. 1 C.proc.civ. care prevede că cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.

Cererea îndreptată împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat preşedenţia sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar , în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest caz reclamantul va putea cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţiilor (art. 7 alin. 3 C.proc.civ.).

11.2.2. Competenţa teritorială alternativă sau facultativă

În anumite cazuri, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului mai sunt competente să soluţioneze pricina şi alte instanţe, competenţa teritorială facultativă dând dreptul reclamantului de a alege între instanţele deopotrivă competente.

Cazuri de competenţă teritorială alternativă:- art. 6 C.proc.civ. :”Când pârâtul, în afară de domiciliul său are în chip statornic o

îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cerea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale şi care sunt născute sau care urmează să se execute în acel loc”;

- art. 7 alin. 2 C.proc.civ. prevede că pentru actele încheiate de reprezentanţa unei persoane juridice de drept privat “cererea se poate face şi la instanţa locului unde ea este reprezentată, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta. Competenţa teritorială alternativă nu are semnificaţia unei alegeri neîngrădite a instanţei, ci reclamantul trebuie să facă dovada că obligaţia a fost încheiată prin reprezentant, fie că ea rezultă din fapta săvârşită de acesta, ori că părţile au convenit ca executarea chiar parţială a contractului ce le leagă să se facă în alt loc decât acela aflat în circumscripţia instanţei, în care pârâtul îşi are sediul151;

- art. 8 alin. 1 C.proc.civ. :”Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale, se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde-şi are domiciliul reclamantul” . Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează aceste persoane juridice se introduc la judecătoria din localitatea reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la Judecătoria Sectorului 4 (art.8 alin. 2). După cum se observă competenţa teritorială este alternativă numai în condiţiile primului alineat, alin. 2 impunând ca cererea să fie depusă la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în Capitală, la judecătoria sectorului 4;

- art. 9 C.proc.civ. : “ Cererea îndreptată împotriva mai multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei ; în caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali”;

- art. 10 C.proc.civ. prevede opt cazuri de competenţă teritorială alternativă: - în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui

contract, instanţa locului prevăzut în contract , pentru executarea fie chiar în parte, a obligaţiunii ;

- în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui nemişcător, în acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanţa locului unde se află nemişcătorul ;

151 Curtea de Apel Cluj, sec. com. şi de cont.adm., dec. nr.654/1999, B.J./1999, p. 175 (apud M.Tăbârcă)

- în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată ;

- în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii ;

- în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire ;

- în cererile îndreptate împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţă obişnuită deosebită de aceea a soţului, instanţa reşedinţei femeii. Acest text se consideră abrogat implicit ca urmare a consacrării pricipiului constituţional al egalităţii sexelor (art.4 alin. 2 din Constituţie) ;

- în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie alimentară, instanţa domiciliului reclamantului ;

- în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.

- art.11 C.proc.civ. prevede că în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căruia se află domiciliul asiguratului, bunurile asigurate ori locul unde s-a produs accidentul. Alegerea competenţei prin convenţie este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire. Dispoziţiile nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.

Alegerea între instanţele deopotrivă competente revine reclamantului şi este irevocabilă, competenţa teritorială fiind pe deplin stabilită, astfel încât, ulterior reclamantul nu mai are posibilitatea de a cere declinarea competenţei în favoarea altei instanţe.

Opţiunea reclamantului nu poate fi contestată nici de pârât şi nici din oficiu de instanţă, numai dacă a fost sesizată una din instanţele competente alternativ, în caz contrar, pârâtul va putea invoca excepţia de necompetenţă, la prima zi de înfăţişare152.

11.2.3. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională

Competenţa teritorială exclusivă este acea formă a competenţei teritoriale care determină capacitatea unei instanţe de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile153.

În pricinile privitoare la starea şi capacitatea persoanelor precum şi în cazurile prevăzute de art. 13 - 16 C.proc.civ., este competentă numai o anumită instanţă expres prevăzută de lege, fără posibilitatea pentru părţi de a stabili o altă instanţă.

Art. 13 C.proc.civ. prevede că : “ Cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află imobilele.” Raţiunea acestei competenţe excepţionale rezidă în constatarea că judecarea unor asemenea procese necesită de regulă administrarea unor dovezi, ca expertize, cercetări la faţa locului şi alte probe, care pot fi efectuate cu mai multă uşurinţă şi cheltuieli mai reduse la instanţa în a cărei rază teritorială se află imobilul154.

Dacă imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se poate face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului dacă acestea se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul (art. 13 alin. 2 C.proc.civ.).

152 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 69, notă153 I.Leş, Tratat, p. 202154 Tribunalul mun. Bucureşti, sec. a IV-a civilă, dec. nr. 372/1992, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 225 (apud M.Tăbârcă)

Art. 14 C.proc.civ. dispune că în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului :

- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; - cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care

moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori

sau împotriva executorului testamentar.Raţiunea reglementării acestei competenţe excepţionale constă în aceea că, de regulă, la

ultimul domiciliu al defunctului se găsesc cele mai importante bunuri ale acestuia şi documentele referitoare la moştenire.

Această competenţă încetează odată cu finalizarea procedurii succesorale.Art. 15 C.proc.civ. prevede că :”Cererile în materie de societate, până la sfârşitul

lichidării în fapt, sunt de competenţa instaţei locului unde societatea îşi are sediul principal.”Aceste dispoziţii îşi au raţiunea în necesitatea soluţionării unitare a tuturor acţiunilor

care izvorăsc din contractul de societate. La sediul instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are principalul său sediu se pot soluţiona cu mai multă uşurinţă toate problemele care vizează existenţa şi funcţionarea societăţii155.

Art. 16 C.proc.civ. prevede că cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului.

11.2.4. Competenţa teritorială în Noul Cod de procedura civilă

CAP. II Competenţa teritorială ART. 107 Regula generală (1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel. (2) Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul. ART. 108 Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz. ART. 109 Cazul persoanei juridice care are dezmembrăminte Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta. ART. 110 Cererile îndreptate împotriva unei entităţi fără personalitate juridică Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia. În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

155 I.Leş, Tratat, p. 206

ART. 111 Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului. ART. 112 Pluralitatea de pârâţi (1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali. (2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. ART. 113 Competenţa teritorială alternativă (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: 1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei; 2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii; 3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract; 4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a imobilului; 5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară; 6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport; 7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare; 8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor; 9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. (2) Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc. ART. 114 Cereri în materie de tutelă şi familie (1) Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită. (2) În cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, este, de asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va comunica de îndată o copie a acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit. ART. 115 Cererile în materie de asigurări (1) În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat. (2) Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca

nescrisă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubire. (3) În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său. (4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene. ART. 116 Alegerea instanţei Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. ART. 117 Cererile privitoare la imobile (1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul. (2) Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune. ART. 118 Cererile privitoare la moştenire (1) În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului: 1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare; 2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia; 3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. (2) Cererile formulate potrivit alin. (1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi. ART. 119 Cereri privitoare la societăţi Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal. ART. 120 Cereri privitoare la insolvenţă sau concordatul preventivCererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul. ART. 121 Cererile împotriva unui consumator Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile.

Capitolul XII Sfera competenței instanței sesizate. Necompetența. Incidente procedurale.

12.1. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

Înfăptuirea justiţiei în statul de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului şi respectarea legii în toate cauzele supuse

judecăţii. Înfăptuirea unor asemenea obiective implică cerinţa ca în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii să fie imparţiali, spre a exclude astfel orice influenţă asupra actului de justiţie156.

Pentru ca judecata să se desfăşoare în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, legea procesuală a reglementat instituţiile delegării şi strămutării, ceea ce permite soluţionarea pricinii de către o altă instanţă egală în grad cu cea competentă în mod normal.

12.1.1. Strămutarea pricinilor

Strămutarea pricinii157 este o instituţie menită a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la obiectivitatea instanţei de judecată, pentru motivele expres prevăzute de lege.

Potrivit art.37C.proc.civ158 motivele pentru care se poate cere strămutarea procesului civil sunt următoarele:

- când una din părţi are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei;

- motive de bănuială legitimă;- motive de siguranţă publică.Primul motiv poate fi invocat numai în ipoteza în care partea ar avea două rude sau afini

printre magistraţii instanţei şi numai de adversar căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală. În ipoteza in care partea ar avea o singură rudă sau afin în cadrul instanţei se poate cere recuzarea sau strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă.

În legătură cu termenul de magistraţi ai instanţei folosit de legiuitor, opiniile sunt diferite în literatura de specialitate, majoritatea autorilor159 considerând că textul priveşte numai judecători, nu şi procurori care, deşi potrivit legii de organizare judecătorească sunt magistraţi, nu fac parte din structura instanţelor judecătoreşti.

Potrivit art.38 alin.1TezaI:” Strămutarea pentru motiv de rudenie sau afinitate trebuie cerută înainte de începerea oricărei dezbateri”. În ipoteza în care partea constată după începerea dezbaterilor că adversarul său are două rude sau afini printre magistraţii instanţei va putea solicita strămutarea pentru bănuială legitimă160, care poate fi cerută în orice stare a pricinii conform art.38 alin.1tezaII.

Competentă să soluţioneze cererea de strămutare pe motiv de rudenie sau afinitate este instanţa ierarhic superioară (art.39 alin.1 C.proc.civ.).

Al doilea motiv pentru care se poate cere strămutarea pricinii se referă la cazurile de bănuială legitimă. Bănuiala se socoteşte legitimă de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiei locale (art.37 alin.2 Teza II C.proc.civ.).

Cererea de strămutare întemeiată pe acest motiv poate fi făcută de partea interesată în orice stare a pricinii, competenţa aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Strămutarea se poate solicita şi pentru motive de siguranţă publică, definite prin art. 37 alin.2 Teza a II-a, ca fiind acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice. Acest motiv de strămutare, poate

156 I.Leş, Tratat, p. 226157 Pentru un model de cerere de strămutare a se vedea ADDENDA, Anexa 12158 Art.37 C.proc.civ. a fost modificat prin art.I pct.9 din Legea nr.219/2005, realizându-se în acest fel concordanţa dispoziţiilor din Codul de procedură civilă atât cu textele constituţionale, cât şi cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară159 I. Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 226; I.Leş, Tratat, p. 236160 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 93, nota 1

fi invocat numai de către procurorul de la Parchetul de pe lângă instanţa supremă în orice stare a pricinii, competenţa aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

12.1.2. Soluţionarea cererii de strămutare

Procedura de soluţionare a cererii de strămutare este reglementată în art.40C.proc.civ. Potrivit acestui text de lege cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Ca măsură premergătoare, preşedintele instanţei care soluţionează cererea de strămutare va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective.

Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac (art.40 alin.4 Teza I C.proc.civ.). În doctrină, s-a arătat că această dispoziţie trebuie înţeleasă în sensul că hotărârea de strămutare nu este supusă căii ordinare de atac a apelului, considerându-se că o astfel de hotărâre este susceptibilă de a forma, spre exemplu, obiectul unei contestaţii în anulare sau al unei revizuiri dacă ar exista vreunul din motivele de exercitare a acestor căi de retractare161. În hotărârea dată asupra cererii de strămutare se va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţa de la care pricina a fost strămutată se vor păstra (art.40 alin.4 Teza II C.proc.civ.162).

În cazul admiterii cererii, dosarul va fi trimis unei instanţe egale în grad cu cea de la care pricina a fost strămutată, instanţă care va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Potrivit art.40 alin.5 Teza II C.proc.civ.în cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare. Dacă după admiterea cererii de strămutare instanţa de la care a fost strămutată pricina continuă să judece, strămutarea poate fi invocată pe calea excepţiei strămutării-excepţie de procedură, dilatorie şi absolută-de către partea interesată, de procuror sau de instanţă din oficiu163.

12.2.1. Delegarea instanţei

Delegarea instanţei intervine in ipoteza în care din anumite împrejurări instanţa competentă în mod normal ar fi împiedicată să funcţioneze un timp îndelungat, caz în care instanţa supremă la cererea părţii interesate va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să soluţioneze pricina.

Instituţia reglementată în art.23 C.proc.civ.îşi găseşte aplicare doar în condiţiile de excepţie care rezultă din text, respectiv intervenţia unor împrejurări excepţionale de natură să facă imposibilă funcţionarea acelei instanţe, împrejurare care trebuie să persiste un timp îndelungat.

Cererea de delegare se soluţioează în toate cazurile de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

12.2.1. Excepţia de necompetenţă

161 Fl. Măgureanu, op.cit., p. 178162 Acest text constituie o derogare de la principiul nemijlocirii potrivit căruia probele sunt administrate înaintea instanţei care soluţionează pricina.163 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 95, a se vedea nota 2

Excepţiile procesuale sunt mijloace prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale ori lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind, după caz, respingerea sau anularea cererii formulate de reclamant164. Necompetenţa reprezintă situaţia procesuală ivită ca urmare a faptului că organul de jurisdicţie sesizat cu o acţiune civilă nu are capacitatea de a soluţiona litigiul dintre părţi 165. Necompetenţa este o stare anormală în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt ce impune înlăturarea acesteia , din iniţiativa părţilor sau a instanţei de judecată, în anumite situaţii, prin mijloacele procedurale expres prevăzute de lege166. Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei diferă în funcţie de etapa în care se găseşte pricina şi caracterul normei de competenţă încălcate.

Astfel, necompetenţa se invocă prin intermediul exceptiei de necompetenţă, pe calea apelului sau recursului in raport cu momentul invocării.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care partea chemată în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii167.

Natura juridică a normelor de competenţă încălcate determină regimul juridic aplicabil excepţiei. În consecinţă, nesocotirea unei norme de competenţă absolută (competenţa generală, materială sau teritorială excepţională) implică o necompetenţă absolută, în timp ce încălcarea unei norme de competenţă relativă (celelalte situaţii de competenţă teritorială) atrage după sine necompetenţa relativă.

12.2.2. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă absolută

Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată în orice fază a judecăţii de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu.

Dacă excepţia nu a fost ridicată în faţa primei instanţe poate fi invocată direct în apel ori în recurs, prin cererea de apel sau de recurs, ori, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii. În aplicarea principiului" judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei" competenţa de a soluţiona excepţia aparţine instanţei sesizate cu acţiunea principală, fiind posibile următoarele soluţii:

a) admiterea excepţiei-caz în care pronunţă o hotărâre fie de respingere a cererii de chemare în judecată, fie de declinare;

Instanţa respinge cererea de chemare în judecată în situaţia în care constată că pricina este de competenţa unei jurisdicţii străine168 şi îşi declină competenţa în ipoteza în care aceasta revine altei instanţe judecătoreşti ori unui alt organ cu activitate jurisdicţională.

164 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 245165 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 313166 I.Leş, Tratat, p. 218167 ibidem 139168 În acest sens art.157 din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, dispune:”Instanţa verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române”.

Hotărârea de declinare a competenţei dezinvesteşte instanţa sesizată prin cererea de chemare în judecată şi investeşte instanţa în favoarea căreia s-a pronunţat declinarea169.

Potrivit art.158 alin.3C.proc.civ.:" Dacă instanţa se declară necompetentă ,împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul va fi trimis instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a rămas irevocabilă".

Hotărârea de declinare a competenţei are putere de lucru judecat numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezinveşteşte, instanţa nou investită având dreptul să-şi verifice competenţa. Dacă instanţa investită prin hotărârea de declinare se consideră la rândul său necompetentă îşi poate declina competenţa170.

Exercitarea căii de atac de partea care a obţinut declararea necompetenţei nu împiedică trimiterea dosarului instanţei competente (art.158alin.4C.proc.civ.). O astfel de excepţie se justifică deoarece în această ipoteză calea de atac este exercitată tocmai de partea căreia i s-a admis excepţia şi care prin această atitudine, săvârşeşte un abuz de drept procesual.

În cazul declinării competenţei, dacă instanţa necompetentă a îndeplinit anumite acte de procedură acestea vor fi lovite de nulitate în temeiul art.105 alin.1C.proc.civ. Situaţia diferă însă în privinţa dovezilor administrate în instanţa necompetentă care rămân câştigate cauzei şi nu vor fi refăcute de instanţa competentă decât pentru motive temeinice (art.160C.proc.civ.)171.

b) respingerea excepţiei-caz în care instanţa pronunţă o încheiere cu caracter interlocutoriu. În acest sens art.158 C.proc.civ. dispune că:"Dacă instanţa se declară competentă,va trece la judecarea pricinii,cel nemulţumit putând să facă,potrivit legii,apel sau recurs după darea hotărârii asupra fondului".

12.2.3. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă relativă

Excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată numai de către pârât în faţa primei instanţe, până la prima zi de înfăţişare şi înaintea oricăror alte excepţii sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca această excepţie172. Dacă pârâtul nu a invocat excepţia în termenul şi în condiţiile arătate nu va mai putea ridica această excepţie în căile de atac.

În conformitate cu dispoziţiile incidente în materie (art.158 alin.5Cod.proc.civ.) excepţia de necompetenţă relativă nu poate fi invocată de reclamant sau de intervenienţi. De asemenea, această excepţie nu poate fi invocată de procuror sau de instanţă din oficiu. Totuşi în virtutea rolului său activ instanţa, poate atrage atenţia pârâtului asupra posibilităţilor procesuale pe care le are173.

169 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 444170 Fl. Măgureanu, op.cit., p. 180171 Art.160 C.proc.civ., derogă de la principiul nemijlocirii, care impune ca probele să fie administrate înaintea instanţei care soluţionează pricina. În caz de declinare a cazului spre o corectă judecare de către Curtea de arbitraj, Tribunalul arbitral poate să nu ţină cont de dovezile administrate în faţa instanţelor judecătoreşti necompetente (vezi litigiul arbitral ce a făcut obiectul Dosarului arbitral nr. 50/2002, soluţionat de Tribunalul arbitral de pe lângă C.C.I.N. Constanţa, litigiu între C.N.Petromin şi S.C.Vega Shiping S.R.L).172 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 203173 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 222, nota 4

Normele care reglementează competenţa relativă au caracter dispozitiv, în consecinţă părţile pot deroga expres sau tacit de la acestea prorogând competenţa instanţei174.

Soluţionarea excepţiei de necompetenţă relativă urmează aceeaşi procedură. 12.3. Conflictele de competenţă. Regulatorul de competenţă

Potrivit art.20C.proc.civ:"Există conflict de competenţă:când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi pricină;

b) când două sau mai multe instanţe,prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeaşi pricină."

Potrivit acestui text legal conflictele de competenţă pot fi pozitive (când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să soluţioneze aceeaşi pricină, refuzând să-şi decline competenţa) sau negative (în acele situaţii în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o anumită pricină, declinându-şi reciproc competenţa). Conflictele de competenţă pot exista nu numai între instanţele judecătoreşti, ci şi între acestea, pe de o parte, şi alte organe cu activitate jurisdicţională, pe de altă parte (art.22 alin.4 C.proc.civ.). Aceste incidente pot apare numai între instanţe judecătoreşti nu şi între completele de judecată ale aceleiaşi instanţe. În cazul în care un complet sau o secţie apreciază că pricina trebuie judecată de un alt complet sau de o altă secţie, preşedintele instanţei va soluţiona administrativ această problemă prin încheiere175.

Pentru existenţa unui asemenea incident procedural se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii176:

- două sau mai multe instanţe să fie sesizate cu aceeaşi pricină (să existe triplă identitate de elemente)177;

- părţile să nu se fi desesizat de la judecată în faţa vreuneia din aceste instanţe;- părţile să fi invocat în faţa instanţelor sesizate, fie excepţia de necompetenţă, fie

excepţia de litispendenţă;- rezolvând aceste excepţii instanţele sesizate să se fi declarat competente sau,

dimpotrivă, necompetente să soluţioneze pricina;În plus, în cazul unui conflict negativ178 de competenţă mai este necesar ca hotărârea de

declinare a competenţei să fi rămas irevocabilă. Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este reglementată în art.21-22

C.proc.civ.Potrivit art.21C.proc.civ.:"Instanţa, înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă, va

suspenda orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului".

174 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 179175 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 180176 I.Leş, Tratat, p. 222; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 180177 Pentru a exista conflict pozitiv de competenţă, instanţele trbuie să fie investite să judece aceeaşi pricină şi anume să existe identitate de părţi, obiect şi cauză -C.S.J., decizia nr.235/1999, B.J./1999, pag. 111 (apud M.Tăbârcă)178 “Conflictul negativ de competenţă apare în faţa instanţei care s-a pronunţat ultima cu privire la competenţă şi numai în momentul în care hotărârea acestor instanţe, de declinare a competenţei, a rămas irevocabilă”, Curtea de Apel Bucureşti, sec. a IV-a civilă, dec. nr. 19/1999 în Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, Editura Rosetti, p. 244 (apud M.Tăbârcă)

Din textul de lege rezultă, că drepul de a sesiza instanţa competentă să se pronunţe asupra conflictului intervenit, aparţine în exclusivitate instanţei înaintea căreia acesta s-a ivit, părţile nefiind îndreptăţite în acest sens.

Competentă să se pronunţe asupra conflictului este instanţa ierarhic superioară şi comună instanţelor aflate în conflict, sau instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict (în cazul în care acesta se iveşte între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională). Această soluţie rezultă din prevederile art.22 alin1-3C.proc.civ. Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu179, fără citarea părţilor şi dacă constată existenţa conflictului de competenţă, va stabili instanţa competentă şi va trimite dosarul acesteia. Hotărârea prin care se decide asupra conflictului de competenţă poartă denumirea de regulator de competenţă şi este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă (art.22 alin.5 C.proc.civ.180). Hotărârea irevocabilă prin care se statuează asupra conflictului de competenţă este obligatorie pentru instanţa desemnată, în sensul că dacă nu au apărut temeiuri noi, neverificate de instanţa care a pronunţat hotărârea, aceasta nu mai are posibilitatea de a-şi verifica propria competenţă, hotărârea având putere de lucru judecat.

12.4. Întinderea competenţei instanţei sesizate

Ca regulă generală, instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată este competentă să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant. Soluţionarea completă a litigiului, impune instanţei sesizate să se pronunţe nu numai asupra pretenţiilor invocate de reclamant, ci să-şi extindă competenţa şi asupra cererilor sau incidentelor ivite în cursul judecăţii. Astfel, instanţa devine competentă să se pronunţe şi asupra apărărilor pârâtului, a incidentelor procedurale ridicate în cursul procesului ori cu privire la alte cereri care în mod normal nu ar intra în competenţa sa181.

12.4.1. Întinderea competenţei instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa apărărilor pârâtului

Potrivit principiului consacrat în dreptul procesual civil "judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei"182, instanţa sesizată de reclamant este competentă să se pronunţe şi asupra mijloacelor de apărare ale pârâtului chiar dacă soluţionarea acestora ar fi în mod normal de competenţa altei instanţe.

Aplicarea acestei reguli se justifică, deoarece numai astfel se asigură o judecată unitară şi se evită pronunţarea unor soluţii contradictorii, judecătorul acţiunii fiind în măsură să cunoască cel mai bine raporturile dintre părţi şi să rezolve toate incidentele ivite în faţa sa, incidente indisolubil legate de acţiunea principală.

179 Soluţionarea conflictului de competenţă în camera de consiliu, nu înseamnă că şedinţa este secretă în sensul art.121 alin.2 C.proc.civ. Publicitatea în acest caz fiind înlăturată din necesitatea de a se asigura soluţionarea rapidă a incidentului procedural. A se vedea în acest sens, M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 78, nota 2180 Alineatul 5 al art.22 C.proc.civ. a fost modificat prin art.I pct.5 din Legea nr.219/2005181 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 182182 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 186; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 431; I.Leş, Tratat, p. 210

Regula menţionată prezintă şi unele excepţii importante, numite în literatura de specialitate183 chestiuni prejudiciabile. Chestiunile prejudiciabile sunt probleme care trebuie să fie soluţionate de instanţa competentă, în prealabil şi definitiv, urmând a fi invocate cu putere de lucru judecat în faţa instanţei sesizate cu acţiunea principală. Includem în categoria chestiunilor prejudiciabile următoarele situaţii:

a) regula consacrată în art.19alin.2C.proc.pen.”Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale”, situaţie în care instanţa civilă este obligată să suspende judecata până la soluţionarea definitivă a procesului penal. Soluţia se impune datorită efectelor pe care le produce hotărârea pronunţată asupra laturii penale a cauzei184, respectiv autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;

b) invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei sesizate cu acţiunea principală. Dacă în cursul judecăţii, părţile sau instanţa din oficiu, invocă neconstituţionalitatea unei prevederi legale aplicabile raportului juridic litigios, excepţia ridicată se trimite Curţii Constituţionale, instanţa dispunând prin încheiere suspendarea judecăţii, încheiere supusă recursului în termen de 15 zile de la data comunicării.

12.4.2. Întinderea competenţei instanţei sesizate prin cererea reclamantului în privinţa incidentelor de procedură

Incidentele de procedură sunt acele împrejurări intervenite în desfăşurarea procesului civil care determină modificări cu privire la cadrul în care se desfăşoară procesul civil (intervenţia terţilor) sau în legătură cu instanţa sesizată (recuzarea, abţinerea etc.).

Potrivit principiului "accesoriul urmează soarta principalului"185, competentă să se pronunţe asupra tuturor incidentelor procedurale este instanţa sesizată cu cererea reclamantului, cu excepţia situaţiilor în care legea stabileşte în mod expres că asupra incidentelor de procedură se pronunţă obligatoriu o altă instanţă (spre ex.cererea de delegare este de competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

12.4.3. Prorogarea competenţei. Prorogarea legală, judecătorească şi convenţională

Prorogarea competenţei semnifică extinderea competenţei instanţei sesizate şi asupra unor cereri care, în mod normal, ar intra în atribuţiile altor instanţe.

Prorogarea de competenţă poate interveni în temeiul legii, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau în temeiul voinţei părţilor.

12.4.3.1. Prorogarea legală

Prorogarea legală este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.

Constituie cazuri de prorogare legală potrivit dispoziţiilor legale în vigoare:- coparticiparea procesuală pasivă (art.9 C.proc.civ:"Cererea îndreptată împotriva mai

multor pârâţi poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre ei; în caz când printre pârâţi sunt şi obligaţi accesorii, cererea se face la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali"). Rezultă că din momentul sesizării uneia dintre instanţe, aceasta devine

183 ibidem 167184 I.Leş, Tratat, p. 212185 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 188

competentă să soluţioneze pricina şi în raport cu pârâţii care domiciliază în circumscripţia altor instanţe186;

-soluţionarea cererilor accesorii şi incidentale (art.17C.proc.civ:"Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să soluţioneze cererea principală"). Rezultă că, în ipoteza în care reclamantul formulează mai multe capete de cerere, dintre care unele accesorii187 acestea se vor soluţiona de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă în mod normal competenţa ar reveni altei instanţe. Cererile accesorii sunt cereri care se grefează pe acţiunea principală, în consecinţă competenţa instanţei sesizate se va proroga şi asupra acestora chiar dacă, formulate separat, ar intra în atribuţiile altei instanţe. De asemenea, cererile cu caracter incidental vor fi soluţionate de instanţa competentă să soluţioneze cererea principală;

- conexitatea (art.164C.proc.civ.:"Părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură"). Prin conexarea cauzelor se urmăreşte asigurarea bunei desfăşurări a activităţii procesuale şi evitarea pronunţării unor hotărâri contradictorii188.

12.4.3.2. Prorogarea judecătorească

Prorogarea judecătorească este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Instituţia prorogării de competenţă poate avea loc în una din următoarele situaţii189:- în cazul delegării altei instanţe, în condiţiile determinate de art.23C.proc.civ;- în cazul când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art.30

alin.2C.proc.civ.);- în cazul strămutării procesului civil (art.37C.proc.civ.);- în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie. Instutuţia se foloseşte şi în

procesele cu elemente de extraneitate. În acest caz procedura se realizează prin intermediul Ministerului Justiţiei;

- în cazul casării unei hotărâri judecătoreşti cu trimitere la o altă instanţă de acelaşi grad (art.312 alin.5C.proc.civ.). 12.4.3.3. Prorogarea convenţională

Prorogarea convenţională este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul înţelegerii dintre părţi, când legea procesuală permite părţilor să deroge de la normele de competenţă190. Convenţia dintre părţi trebuie să fie expresă şi să menţioneze neechivoc instanţa desemnată pentru soliţionarea litigiului. De asemenea, este necesar ca părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar consimţământul lor să fie liber şi neviciat.

186 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 433187 Cererea de partaj are caracter accesoriu şi revine, potrivit art.17 C.proc.civ., în căderea instanţei competente să judece cererea principală de desfacere a căsătoriei, în speţă a judecătoriei. Prorogarea de competenţă în favoarea judecătoriei referitoare la cererea de partaj a bunurilor comune a operat de la data sesizării instanţei, data cererii de chemare în judecată, şi operează pe tot parcursul soluţionării cauzei. Împrejurarea că instanţa investită să judece acţiunea principală şi cererea accesorie dispune ulterior judecata deosebită a cererii accesorii nu produce efecte juridice asupra competenţei materiale a acesteia – C.S.J., sec.civ., dec. nr. 3111/2000, Pandectele Române nr.2/2001, p. 142 (apud M.Tăbârcă)188 Gr.Porumb, op.cit., p. 363, nota 3189 I.Leş, Tratat, p. 217190 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 437; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 185

12.5. Sfera competenței instanței sesizate. Necompetența. Incidente procedurale în NCPC.

CAP. IV Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei SECŢIUNEA 1 Necompetenţa şi conflictele de competenţă ART. 129 Excepţia de necompetenţă (1) Necompetenţa este de ordine publică sau privată. (2) Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. (3) În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată. ART. 130 Invocarea excepţiei (1) Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii. (2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. (3) Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. (4) Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei. ART. 131 Verificarea competenţei (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop. ART. 132 Soluţionarea excepţiei (1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. (2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză. (3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent. (4) Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară. ART. 133 Conflictul de competenţă. Cazuri Există conflict de competenţă: 1. când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi proces; 2. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente. ART. 134 Suspendarea procesului Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul. ART. 135 Soluţionarea conflictului de competenţă

(1) Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict. (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.(3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict. (4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă.

ART. 136 Dispoziţii speciale (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul de 5 judecători. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate. ART. 137 Probele administrate în faţa instanţei necompetente În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. SECŢIUNEA a 2-a Litispendenţa şi conexitatea ART. 138 Excepţia litispendenţei (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri distincte. (2) Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului în faţa instanţelor de fond. (3) Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite. (4) Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad. (5) Încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul. (6) Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului. (7) Dispoziţiile alin. (2), (3) şi (5) se aplică în mod corespunzător şi atunci când procesele identice se află pe rolul aceleiaşi instanţe. ART. 139 Excepţia conexităţii (1) Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.(2) Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul. (3) Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe. (4) Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face la acea instanţă. (5) În orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată. SECŢIUNEA a 3-a Strămutarea proceselor. Delegarea instanţei ART. 140 Temeiul strămutării

(1) Strămutarea procesului poate fi cerută pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică. (2) Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale. (3) Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările excepţionale care presupun că judecata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice. ART. 141 Cererea de strămutare (1) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică se poate cere în orice fază a procesului. (2) Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată, iar cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ART. 142 Instanţa competentă (1) Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare. (2) Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii instanţa de la care se cere strămutarea. (3) La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite dosarul cauzei. ART. 143 Suspendarea judecării procesului (1) La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusăîn aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată. (2) Încheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac. (3) Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a cerut strămutarea. ART. 144 Judecarea cererii (1) Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din proces. (2) Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă. (3) Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare. ART. 145 Efectele admiterii cererii (1) În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa de la care se cere strămutarea. (2) Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare. (3) Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac. ART. 146 Formularea unei noi cereri de strămutare (1) Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după soluţionarea acesteia. (2)Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1) este inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

ART. 147 Delegarea instanţei Când, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul.

CAPITOLUL XIIIActele de procedură. Termenele procedurale. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură şi termenele procedurale

13.1 Actele de procedură

13.1.1. Noţiune

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte definirea actului de procedură. Lipsa unei definiţii legale a actului de procedură, lipsă explicată prin natura juridică variabilă a acestora, a condus la formularea unor opinii diferite.

Astfel, unii autori au definit actul de procedură ca fiind orice act (operaţiune juridică sau înscris) făcut pentru declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora191.

În altă opinie se susţine că actul de procedură reprezintă orice manifestare de voinţă şi orice operaţie juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată, părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor lor procesuale192.

O altă opinie defineşte actul de procedură ca orice manifestare de voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate193.

Opinia noastră este că actul de procedură poate fi definit ca fiind orice act scris194 formulat pentru declanşarea procesului sau pe parcursul şi în cadrul procesului civil de către cei ce participă la realizarea acestuia (instanţele judecătoreşti sau alte entităţi cu activitate jurisdicţională, părţi şi ceilalţi participanţi la proces).

13.1.2. Clasificare

La baza clasificării actelor de procedură există mai multe criterii195, diversitatea acestora fiind determinată de numărul mare al acestor acte care alcătuiesc structura procesului civil.

191 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 405; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 455192 M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 12193 I.Leş, Tratat, p. 245194 Excepţia de la forma scrisă a actului de procedură este prevăzută în art.82 alin.2 C.proc.civ. şi art.246 alin.1C.proc.civ. Excepţia trbuie coroborată cu prevederile art.127 C.proc.civ.195 A se vedea I.Leş, Tratat, p. 248-252; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 455-456; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 188-189

a). După subiecţii procesuali de la care emană distingem între:- actele părţilor (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea

reconvenţională etc.);- actele procedurale ale instanţei (încheierile, hotărârea judecătorească etc.);- actele altor participanţi la proces (depoziţia de martor, întocmirea raportului de

expertiză etc.); - actele organelor auxiliare justiţiei (actele de executare ale organelor de

executare, dovezi de comunicare a actelor de procedură etc.). b). După cadrul de întocmire actele de procedură se împart în:

- acte judiciare, care se îndeplinesc în faţa instanţei (depoziţia martorului, interogatoriul părţii etc.);

- acte extrajudiciare, îndeplinite în cadrul procesului civil, dar în afara instanţei (expertiza, administrarea probelor prin comisie rogatorie etc.). c). După forma de manifestare de voinţă a subiectului de la care emană, actele de procedură se clasifică în:

- acte scrise (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea etc.);- acte verbale sau orale (depoziţia de martor, răspunsul la interogatoriu etc.).

d). După conţinut, distingem între:- acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă (încheierea, cererea de

chemare în judecată etc.);- acte de procedură care constată o operaţie procesuală (citaţia, comandamentul

etc.). e). După faza în cadrul căreia se îndeplinesc, pot fi :

- acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă (cererea de chemare în judecată etc.);

- acte de procedură specifice judecăţii în faţa instanţei de control judiciar (raportul asupra recursului etc.);

- acte de procedură specifice fazei de executare silită (comandamentul). 13.1.3. Condiţii

Actele de procedură se îndeplinesc în termene şi condiţii expres prevăzute de lege pentru fiecare caz în parte. În plus, faţă de condiţiile specifice fiecărui act de procedură, acestea sunt supuse unor condiţii generale de validitate.

Condiţiile generale pe care orice act de procedură trebuie să le îndeplinească sunt următoarele:

a) actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă. Forma scrisă este necesară deoarece astfel se poate dovedi uşor existenţa actelor de procedură şi se asigură conservarea lor196;

b) actele de procedură trebuie să relateze în chiar cuprinsul lor că au fost îndeplinite cerinţele legii. Conţinutul actului nu poate fi completat cu probe extrinseci, cum ar fi martori, prezumţii sau înscrisuri197;

c) actele de procedură se îndeplinesc în limba română.

196 I.Stoenescu; S.Zilberstein, op.cit., p. 406197 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 457

Potrivit art.128 din Constituţie:"Procedura judiciară se desfăşoară în limba română". Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Cetăţenii străini şi apartizii care nu înţeleg limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

13.2. Termenele procedurale

13.2.1. Noţiune. Clasificare

În accepţiunea sa procesuală noţiunea de termen evocă perioada de timp, stabilită de lege sau de judecător, înăuntrul căreia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă este oprită întocmirea unui anumit act de procedură198. Termenul procedural poate fi definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură, sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea anumitor acte de procedură199. Termenele procedurale se clasifică după mai multe criterii200: a) După modul în care sunt stabilite distingem între:

- Termenele legale, stabilite expres de lege, durata acestora neputând fi modificată de părţi sau instanţă decât în cazuri excepţionale, respectiv în cazul termenelor legale imperfecte. Spre exemplu, art.303 alin.5 C.proc.civ.prevede că preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile;

- Termenele judecătoreşti, stabilite de instanţă în cursul procesului, caracterizându-se prin aceea că pot fi reduse sau prelungite de instanţa de judecată, în funcţie de necesităţi. Spre exemplu, termenul fixat pentru întocmirea raportului de expertiză;

- Termenele convenţionale, stabilite de părţi în situaţii de excepţie când legea procesuală permite aceasta. Spre exemplu, cel fixat de părţi în materia arbitrajului (art.341alin.2C.proc.civ). b) .După caracterul lor termenele de procedură sunt:

- Termenele imperative sau active sunt acelea care impun exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor acte de procedură în perioada de timp stabilită. Au acest caracter, spre exemplu, termenele de exercitare a căilor de atac;

- Termenele prohibitive sau de inhibiţie sunt acelea care interzic înăuntrul lor îndeplinirea vreunui act de procedură. Spre exemplu, termenul lăsat debitorului pentru îndeplinirea obligaţiilor de bună-voie înaintea executării silite.

c) După sancţiunea care intervine în ipoteza nerespectării lor termenele procedurale sunt:- Termenele absolute sunt termenele a căror nerespectare afectează validitatea

actelor de procedură atrăgând sancţiunea decăderii sau nulităţii acestora;

198 I.Leş, Tratat, p. 268199 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 422200 I.Leş, Tratat, p. 271

- Termenele relative sunt acele termene a căror nerespectare nu afectează validitatea actelor de procedură, ci atrag numai sancţiuni pecuniare sau disciplinare. d) După durata lor sau după modul de calcul termenele de procedură pot fi clasificate în termene stabilite pe ani, luni, săptămâni, zile, ore.

13.2.2. Calculul termenelor de procedură

Modul de calcul al termenelor de procedură este reglementat în art.101C.proc.civ. Termenele pe zile se calculează după sistemul exclusiv, ceea ce înseamnă că ziua în care începe să curgă termenul şi ziua în care acesta se sfârşeşte nu intră în calcul (art.101alin.1C.proc.civ.). Termenele stabilite pe ore încep să curgă la miezul nopţii zilei următoare (art.101alin.2C.proc.civ.). Termenele statornicite pe ani, luni, săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare (art.101alin.3 C.proc.civ.). În ipoteza în care termenul se sfârşeşte într-o lună care nu are zi corespunzătoare zilei de plecare (29, 30, 31 ale lunii), termenul se va socoti împlinit în ultima zi a lunii respective (art.101alin.4C.proc.civ.). Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, durata acestuia se va suspenda până la sfârşitul primei zile lucrătoare următoare (art.101alin.5Cproc.civ.).

Singura excepţie, calculul termenului pe minute se întâlneşte în procedura licitaţiilor, unde se fac trei strigări din 5 în 5 minute.

13.2.3. Durata termenelor procedurale

Termenele procedurale au în mod inevitabil un punct iniţial, de plecare şi un punct final, de împlinire.

Punctul iniţial este reprezentat de momentul de la care termenul începe să curgă. Ca regulă generală, potrivit art.102 alin.1C.proc.civ., termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. În anumite situaţii expres prevăzute de lege, cererea de comunicare a unui act de procedură, către partea adversă, echivalează cu comunicarea actului respectiv (principiul echipolenţei, consacrat în art.102alin.2C.proc.civ.)201.

Punctul de împlinire al termenului de procedură este acela în care efectul termenului se realizează, respectiv data de la care încetează posibilitatea de a mai îndeplini actul de procedură (în cazul termenelor imperative) sau data de la care se poate îndeplini în mod valabil actul de procedură (în cazul termenelor prohibitive)202. În cazul termenelor prohibitive, partea poate să acţioneze şi înainte ca termenul să înceapă a curge, deoarece exerciţiul dreptului nu poate fi oprit de faptul că termenul nu a început să curgă, ci numai de faptul că termenul s-a împlinit203. Între punctul iniţial şi cel de împlinire al termenului procedural se interpune un interval de timp care reprezintă durata acestui termen, perioadă în care este permisă, sau dimpotrivă este oprită întocmirea unui act procedural.

201 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 157, nota202 Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 215, nota 7; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 463203 A se vedea E.Heroveanu “Pagini de practică judiciară şi extrajudiciară” , Editura Librăriei Juridice, 1944, pag.6-7 (apud M.Tăbârcă)

Deşi termenele procedurale se caracterizează prin fixitatea şi continuitatea lor, în anumite cazuri expres prevăzute de lege acestea pot fi întrerupte sau suspendate. 13.2.3.1. Întreruperea termenelor procedurale În doctrină se distinge, între cauze generale de întrerupere şi cauze speciale stabilite de lege doar în anumite materii. O primă cauză generală de întrerupere a termenelor de procedură este prevăzută în art.103 alin.1C.proc.civ.şi se referă la situaţia în care partea a fost împiedicată să acţioneze înăuntrul termenului, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În această situaţie actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării (art.103alin.2C.proc.civ.). Constituie, de asemenea cauză generală de întrerupere a termenelor de procedură, situaţia în care actul de procedură ce determină punctul de plecare al termenului a fost anulat sau când datorită unor împrejurări fortuite nu se mai poate face dovada acelui act. Cauzele speciale de întrerupere a termenelor de procedură sunt expres prevăzute de lege, după cum urmează: - Potrivit art.249C.proc.civ.:"Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes". - În materia apelului, legea prevede două situaţii de întrerupere a termenului procedural, astfel :

a) art.285 alin.1C.proc.civ.:"Termenul de apel se întrerupe prin moartea 1părţii care are interes să facă apel..."În această situaţie se va face o nouă comunicare pe numele moştenirii. b) art.286 C.proc.civ.:"Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată".

13.2.3.2. Suspendarea termenelor procedurale

Suspendarea termenului de procedură reprezintă acea modificare a cursului acestuia care constă în oprirea curgerii termenului pe perioada existenţei unei cauze expres prevăzute de lege. La încetarea acestor situaţii, termenul îşi reia cursul, în calcul fiind inclus şi timpul înainte de suspendare.

Constituie cauze de suspendare :- art.250alin.1C.proc.civ.: "Cursul perimării este suspendat cât timp dăinuieşte

suspendarea judecării, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute de art.244, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată"

- art.243 şi art.244 C.proc.civ. referitoare la suspendarea de drept şi facultativă a judecăţii204.

13.3 Termenele procedurale în NCPC:

204 A se vedea infra 7.3.1.

TITLUL V Termenele procedurale ART. 180 Stabilirea termenelor (1) Termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură. (2) În cazurile prevăzute de lege, termenul este reprezentat de data la care se îndeplineşte un anumit act de procedură. (3) În cazurile în care legea nu stabileşte ea însăşi termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de instanţă. La fixarea termenului, aceasta va ţine seama şi de natura urgentă a procesului. ART. 181 Calculul termenelor(1) Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: 1. când termenul se socoteşte pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei următoare; 2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte; 3. când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. (2) Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează. ART. 182 Împlinirea termenului (1) Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24,00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. (2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile. ART. 183 Actele depuse la poştă, servicii specializate de curierat, unităţi militare sau locuri de deţinere (1) Actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen. (2) Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la administraţia locului de deţinere unde se află această parte este, de asemenea, considerat ca făcut în termen. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat decomunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată. ART. 184 Curgerea termenului. Prelungirea acestuia (1) Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. (2) Se consideră că actul a fost comunicat părţii şi în cazul în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum şi în cazul în care ea a cerut comunicarea actului unei alte părţi. (3) Termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste. (4) Termenul procedural se întrerupe şi un nou termen începe să curgă de la data noii comunicări în următoarele cazuri: 1. când a intervenit moartea uneia dintre părţi; în acest caz, se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al părţii decedate, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea

fiecărui moştenitor; 2. când a intervenit moartea reprezentantului părţii; în acest caz, se face din nou o singură comunicare părţii. ART. 185 Nerespectarea termenului. Sancţiuni (1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate. (2) În cazul în care legea opreşte îndeplinirea unui act de procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea împlinirii termenului poate fi anulat la cererea celui interesat. ART. 186 Repunerea în termen (1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.

Capitolul XIVNulitățile procedurale

14.1. Nulitatea actelor de procedură

14.1.1. Noţiune. Clasificare

Nulitatea reprezintă o sancţiune civilă constând în desfiinţarea cu efect retroactiv (de la data încheierii sale), a unui act juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor legale205.

Nulitatea constituie sancţiunea care atrage nevalabilitatea actelor juridice procesuale din cauza neobservării sau încălcării condiţiilor prevăzute de lege cu ocazia întocmirii sau aducerii lor la îndeplinire206.

În dreptul procesual civil, prin nulitate înţelegem sancţiunea procedurală ce intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte codiţiile cerute de lege pentru a fi considerat un act valabil întocmit şi care lipseşte actul, în tot sau în parte, de efectele ce le-ar produce dacă ar fi un act încheiat cu respectarea condiţiilor de valabilitate cerute de lege207.

Clasificarea nulităţilor procedurale se face după mai multe criterii208:a) După natura normelor procedurale încălcate distingem între nulităţi absolute şi nulităţi

relative.Nulităţile absolute sunt nulităţile care intervin în cazul încălcării unor norme imperative.

Nulităţile relative intervin în cazul încălcării unor norme dipozitive.Între nulitatea relativă şi nulitatea absolută există deosebire de regim juridic:

205 M.Mureşan, Dicţionar de Drept civil, 1980, p. 341-342206 M. Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 318207 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 465; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 407.208 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 468-469; I.Leş, Tratat, p. 281-287; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 199-201

- în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată în orice fază a procesului civil, nulitatea relativă poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii neregularităţii;

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu ; nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost prevăzută dispoziţia încălcată;

- viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite, în timp ce partea interesată poate renunţa la invocarea nulităţii relative.

b) După izvorul lor, nulităţile pot fi exprese şi virtuale.Nulităţile exprese sunt cele stabilite anume de lege. Nulităţile virtuale sunt acelea care-şi au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale

sau a altor reguli de drept procesual civil.c) După cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor proprii unui act de

procedură sau datorită dependenţei acelui act de procedură, clasificare ce interesează efectele nulităţii, nulităţile pot fi proprii şi derivate. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile proprii şi cele derivate se poate găsi chiar în dispoziţiile art.106 C.proc.civ209.

d) După întinderea efectelor sale nulitatea poate fi totală sau parţială.

Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic în întregime. Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte din efectele actului

juridic civil, celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Regula de bază în dreptul civil, o constituie nulitatea parţială, nulitatea totală fiind excepţia. În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat210.

e) După natura condiţiilor a căror nerespectare determină ineficienţa actului de procedură, nulităţile pot fi extrinseci (în cazul nesocotirii unor condiţii externe ale actului de procedură) şi intrinseci (în cazul nesocotirii unor condiţii ce ţin de natura actului).

f) După modul în care operează nulităţile sunt nulităţi de drept (care operează în temeiul legii) şi nulităţi judiciare (care operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

14.1.2. Cazuri de nulitate

Codul de procedură civilă, prevede în art. 105 două cazuri de nulitate : - actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule;

- actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În primul caz nulitatea nu este condiţionată de existenţa vătămării, fiind suficient ca actul de procedură să fie îndeplinit de o instanţă necompetentă indiferent dacă necompetenţa este absolută sau relativă211, opinie majoritară în literatura de specialitate212. Prin judecător

209 I.Leş, Tratat, p. 285210 I.Leş, Tratat, p. 286211 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p.160, nota 2; 212 I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 413; V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 470; Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 233, nota 4

necompetent nu se înţelege necompetenţa de atribuţii a magistratului judecător, ci necompetenţa instanţei, întrucât competenţa este o aptitudine recunoscută de lege instanţei şi nu judecătorului213.

În cel de-al doilea caz, nu orice act de procedură făcut cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent este lovit de nulitate, ci numai acela care a pricinuit părţii o vătămare, iar vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului214.

Art.105 alin.2 C.proc.civ. impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii :a) actul de procedură să fie îndeplinit cu neobservarea formelor legale, sau de un

funcţionar necompetent, indiferent dacă formele la care se referă textul privesc elemente exterioare sau interioare şi indiferent dacă formele sunt reglementate prin norme imperative sau dispozitive215;

b) nerespectarea regulilor de procedură să fi produs părţii o vătămare216;c) vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Înlăturarea efectelor

negative ale nulităţii diferă, în cazul oprevăzut de art.105 C.proc.civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, în cazul nulităţii absolute vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În cazul nulităţii relative anularea actului de procedură se va dispune numai în ipoteza imposibilităţii de a înlătura vătămarea în alt mod.

14.1.3. Mijloace de invocare a nulităţii

Nulitatea poate fi invocată prin mijloace diferite în raport cu momentul invocării şi caracterul normelor încălcate.

De regulă, nulitatea se invocă pe cale de excepţie, aceasta având forme diferite, în raport cu neregularitatea procedurală invocată. Excepţia de procedură fiind nu mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept procesual poate avea forme diferite217, astfel nulitatea poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă, a excepţiei lipsei procedurii de citare, a excepţiei incompatibilităţii.

Potrivit art.108 C.proc. civ.:”Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii. Celelalte nulităţi se declară numai la cererea părţii care are interes să le invoce”. Din textul de lege rezultă că nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii, iar nulitatea relativă numai la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a se pune concluzii în fond (art.108alin.3 C.proc.civ.).

Din punct de vedere al celor care pot invoca nulitatea, nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, sau de instanţă din oficiu, nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată, protejată prin dispoziţia legală.

Art.108 alin.4 C.proc.civ., referitor la nulitatea relativă prevede că nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul fapt. Această dispoziţie poate fi considerată ca o formă de sancţionare a abuzului de drept procesual218.

Asupra excepţiei instanţa se pronunţă prin încheiere sau prin hotărâre care poate fi sentinţă sau decizie. Dacă excepţia se admite, instanţa va pronunţa o încheiere dacă rămâne

213 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 197214 idem 206215 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 198216 Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 223, nota 7217 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 477218 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 162, nota 2

investită în continuare (ex.recuzarea) sau în alte cazuri va pronunţa o hotărâre (ex..declinarea competenţei)219.

Nulitatea poate fi invocată şi prin alte mijloace, respectiv apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire etc.

14.1.4. Efectele nulităţii

Regula “ceea ce este nul produce efecte nule”consacrată în materia nulităţilor actelor juridice se aplică şi în cazul constatării nulităţii unui act de procedură. Actul lovit de nulitate este ineficient şi ca urmare efectele produse indiferent de natura normelor încălcate vor fi înlăturate. În consecinţă, ca şi în dreptul comun nulitatea produce aceleaşi efecte, indiferent că este absolută sau relativă.

Potrivit art.106 alin.1C.proc.civ.:”Anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare”. Pornind de la legătura existentă între actele de procedură, legiuitorul a conferit nulităţilor procedurale un efect extensiv asupra altor acte de procedură, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. Existenţa unui raport de dependenţă între actele de procedură trebuie stabilită în concret de instanţa competentă, ceea ce înseamnă că simplu fapt că un act de procedură succede altuia nul, nu înseamnă că automat că va avea aceeaşi soartă.

Referitor la domeniul de aplicare al acestei dispoziţii, opiniile sunt diferite în literatura de specialitate, unii autori220 considerând că textul este aplicabil numai actelor de procedură ce urmează actului anulat, iar alţi autori221 dimpotrivă susţin că nulitatea se poate extinde şi asupra actelor anterioare sau concomitente actului anulat.

Deşi nulitatea lipseşte actul de efecte în ceea ce priveşte funcţia sa procesuală în anumite situaţii actele care conţin, manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt îşi vor produce efectele222. Spre exemplu, introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei extinctive, chiar dacă a fost introdusă la o instanţă necompetentă sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de forme (art.1870C.civ.). Admiterea excepţiei de necompetenţă, nu aduce atingere probelor administrate în instanţa necompetentă, acestea rămânând câştigate cauzei, instanţa competentă va dispune refacerea lor numai pentru motive temeinice.

De regulă, actele nule pot fi refăcute (refacerea constând în înlocuirea actului viciat cu un act nou) sau remediate (prin completarea, modificarea sau rectificarea actului). În anumite situaţii refacerea actului se realizează în faţa aceleiaşi instanţe (ex.citarea din nou a părţilor), iar în alte cazuri de o altă instanţă (ex.în caz de casare cu reţinere, actul va fi refăcut de instanţa de recurs)223.

14.2. Decăderea

219 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 478220 Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 226, nota 4221 I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, vol.1, p. 279 (apud I.Leş)222 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 479 223 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 203

14.2.1. Noţiune. Cazuri

Decăderea reprezintă o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea unei căi de atac, sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege224.

Definiţia legală a decăderii este prevăzută în art.103 C.proc.civ.:”Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea,afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei”.

Decăderea intervine în cazul nerespectării termenelor imperative, nu şi în cazul nerespectării termenelor judecătoreşti, situaţie în care instanţa ar avea posibilitatea de a acorda un nou termen pentru îndeplinirea actului de procedură225.

În consecinţă, putem defini decăderea ca fiind o sancţiune procedurală determinată de neexercitarea unui drept procedural în termenul prevăzut de lege.

Fiind destinată să garanteze celeritatea procedurii judiciare şi să contribuie la apărarea intereselor legitime ale părţilor, decăderea îndeplineşte două funcţii226:

- funcţia preventivă, care se realizează prin simpla ei consacrare legală-avertizând părţile cu privire la consecinţele la care se expun prin nerespectarea termenelor prevăzute de lege;

- funcţia sancţionatorie, care vizează sancţionarea titularului dreptului pentru neexercitarea lui în termenul defipt de lege. Decăderea, ca sancţiune procedurală poate interveni în următoarele cazuri227:

- când legea procesuală a stabilit un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui alt act procedural, iar partea a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el228;

- când legea procesuală stabileşte că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită etapă procesuală şi partea nu a respectat această cerinţă229 sau când legea procesuală impune o ordine în efectuarea actelor de procedură şi partea nu a respectat-o230.

Pentru ca sancţiunea decăderii să opereze se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii231:a) Să existe un termen legal imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului

înăuntrul acelui termen. Sancţiunea decăderii se aplică numai termenelor legale, fiind uneori expres prevăzută de lege, iar alteori fiind dedusă din scopul pentru care s-a acordat de instanţă un anumit termen;

b) Neexercitarea dreptului în termenul stabilit de lege. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art.103C.proc.civ.:”neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea…”. Decăderea ca sancţiune procedurală nu se răsfrânge direct asupra actelor de procedură, ci asupra dreptului neexercitat în termen;

224 Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 216, nota 2225 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 480226 I.Leş, Tratat, p. 300227 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 480-483; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 205228 Nedepunerea motivelor de recurs în termenul legal, atrage neluarea lor în considerare, deoarece neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul defipt de lege, atrage decăderea-Curtea de Apel Ploeşti, dec.nr.94/1997, B.J./1993-1997, p. 597 (apud M.Tăbârcă)229 Motivul de recurs privind necompetenţa teritorială nu poate fi primit dacă această excepţie nu a fost invocată la prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de fond-C.S.J., dec. nr.1098/1995, B.J./1995, p. 389 (apud M.Tăbârcă)230 Potrivit art.29 alin.1 C.proc.civ., propunerea de recuzare se face înainte de începerea oricărei dezbateri. 231 I.Leş, Tratat, p. 300-305

c) Inexistenţa unei derogări exprese de la sancţiunea decăderii. Legea prevede derogări exprese de la sancţiune, în următoarele ipoteze:

- când legea dispune altfel;- când partea dovedeşte că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus

de voinţa ei .Această situaţie a fost interpretată diferit în doctrină, majoritatea autorilor 232, considerând că ne aflăm în prezenţa unui caz de repunere în termen.

Potrivit art.19 alin.1Decretul nr.167/1958.:”Instanţa judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită”.

Deşi există unele diferenţe233, între dispoziţiile art 103 alin.1C.proc.civ. şi art. 19alin.1Decretul nr. 167/1958, ne alăturăm opiniei majoritare exprimate în literatura de specialitate, apreciind că avem de a face cu o repunere în termen, repunere ce trebuie solicitată instanţei competente.

Cererea de repunere în termen se adresează instanţei în termen de 15 zile de la data încetării împiedicării, termen în care vor fi arătate şi motivele împiedicării (art.103alin.2C.proc.civ.). Întrucât textul impune doar ca cererea de repunere în termen şi actul de procedură să fie îndeplinite în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării înseamnă că pot fi făcute şi separat, nefiind obligatoriu să fie cuprinse într-un singur înscris. Având un caracter incidental sau accesoriu, cererea de repunere în termen, este de competenţa instanţei sesizate cu cererea principală (art.17C.proc.civ.), asupra acesteia pronunţându-se după caz fie instanţa chemată să îndeplinească actul de procedură, fie instanţa chemată să soluţioneeze calea de atac.

d) Partea să nu dovedească că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să acţioneze pe întreaga durată a termenului.

Decăderea se invocă prin intermediul excepţiei tardivităţii234, diferit funcţie de natura normelor încălcate. În cazul încălcării unei norme imperative decăderea poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu. Dacă norma încălcată are un caracter dispozitiv, decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul termen de judecată, care are loc după cunoaşterea motivului decăderii235.

14.2.2. Efectele decăderii

Decăderea are ca efect pierderea dreptului procedural neexercitat în termenul stabilit de lege. De asemenea, decăderea atrage ineficienţa actelor de procedură întocmite după expirarea termenului defipt de lege sau de judecător236, fiind o stare de drept care atrage şi precede nulitatea237.

Deşi nulitatea şi decăderea sunt două sancţiuni procedurale aflate într-o strânsă legătură, totuşi acestea nu pot fi identificate, între ele existând deosebiri determinate de cauzele de

232 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 487; I.Leş, Tratat, p. 303; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 208; În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia că împrejurarea la care se referă art. 103C.proc.civ. constiuie un caz de forţă majoră şi de întrerupere a termenului procedural (Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 219-220)233 Pentru amănunte a se vedea I.Leş, Tratat, p. 303-305234 A se vedea, M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 158, nota 1235 Fl.Măgureanu, op.cit., p. 206236 I.Leş, Tratat, p. 308237 V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 483

invocare şi condiţiile de existenţă238. Astfel, în timp ce nulitatea sancţionează nerespectarea termenelor prohibitive sau neobservarea formelor legale, decăderea intervine în cazul nesocotirii termenelor imperative. Nulitatea invocată pentru neobservarea formelor legale, este condiţionată de existenţa unei vătămări şi de imposibilitatea înlăturării acesteia pe altă cale decât cea a anulării actului. Spre deosebire de actul nul, care poate fi refăcut cu respectarea condiţiilor cerute de lege, actul tardiv nu mai poate fi refăcut, decăderea stingând dreptul subiectiv procesual ce trebuia exercitat în termenul legal.

Decăderea, ca sancţiune procedurală trebuie deosebită de prescripţia extinctivă.Prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acţiune în sens material, prin

neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege.Asemănările dintre dintre cele două sancţiuni pot duce la o identificare a acestora, mai

ales datorită faptului că ambele determină stingerea unor drepturi239 ca urmare a nerespectării unor termene prevăzute de lege. Aceste instituţii se deosebesc în principal, prin prisma efectelor pe care le produc. Prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, pe când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv neexercitat în termenul prevăzut de lege. Prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen, pe cănd decăderea nu se bucură, de lege lata, de o asemenea reglementare. Termenele de prescripţie sunt mai numeroase şi mai lungi, în timp ce termenele de decădere sunt mai scurte şi mai puţine.

14.3. Amenzi judiciare şi despăgubiri

Amenda judiciară este o sancţiune procedurală autonomă şi distinctă de toate celelalte sancţiuni de drept civil240, bucurându-se de o reglementare distinctă în Codul de procedură civilă.

Amenda judiciară se aplică în cazurile experes prevăzute de lege, pentru abateri săvârşite în cursul procesului civil şi constă într-o obligaţie pecuniară a celui care şi-a exercitat abuziv drepturile procesuale. Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale se invocă pe cale de excepţie, care întrucăt vizează condiţiile de regularitate în care se desfăşoară judecata poate fi calificată drept o excepţie de procedură, iar pentru că scopul urmărit prin invocarea acesteia este respingerea sau anularea cererii abuzive, excepţia este dirimată. Excepţia este absolută, deoarece poate fi invocată de oricare din părţi şi poate fi luată în considerare şi din oficiu, instanţa aplicând amenda fără să fie necesară o cerere a părţii interesate241.

Potrivit art.1081 C.proc.civ.242 următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul vor putea fi sancţionate de către instanţă, dacă legea nu prevede altfel, cusancţiona cu amendă judiciară de la 500000 lei la 7000000lei:

- introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice;- formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;- obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;- obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins - cererea, a unor măsuri asiguratorii prin care pârâtul a fost păgubit;- contestarea, cu rea credinţă, a scrierii sau semnăturii unui înscris.

238 Pentru amănunte a se vedea V.M.Ciobanu, Tratat I, p. 484-487239 A se vedea I.Leş, Tratat, p. 308240 I.Leş, Tratat, p. 327241 M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, p. 632242 Art. 1081C.proc.civ. a fost modificat prin art.I pct.18 din Legea nr.219/2005. A se vdea ADDENDA, Anexa 13, pentru model de cerere de aplicare a amenzii judiciare

De asemenea, se va aplica amendă judiciară de la 300000lei la 5000000lei, celorlalţi participanţi la proces, în următoarele situaţii:

- neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;

-neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

- refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;

- nerespectarea de către agenţii forţei publice a obligaţiei de acordare a concursului la îndeplinirea efectivă a executării silite, potrivit art. 3732alin.1243;

- neluarea, de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

- neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de către instanţă;

- refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din datele şi evidenţele ei;

- cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;

- împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţei.

Potrivit art.1082C.proc.civ. se sancţionează cu amendă de la 300000 lei la 2000000 lei nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, iar cu amendă de la 500000 lei la 5000000 lei nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite.

Art.1083 C. proc. civ. reglementează posibilitatea ca, la cererea părţii interesate, cel care cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecăţii sau a executării silite, prin săvârşirea faptelor prevăzute în art.1081 C.proc.civ., şi 1082 C.proc.civ. poată fi obligată, pe lângă amendă, la plata unor despăgubiri244, pentru paguba cauzată prin amânare.

Despăgubirile pot fi acordate şi în ipoteza, în care partea, deşi a săvârşit una din faptele menţionate, nu a fost amendată.

Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia (art.1084 C.proc.civ.). Împotriva încheierii cel obligat la amendă sau despăgubire poate face cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii sau despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora (art.1084 alin.1 C.proc.civ.). Cererea se face în termen de 15 zile, de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii (art.1084 alin.2C.proc.civ.). Cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea (art.1084 alin.3 C.proc.civ.). 243 Art.1081alin.1 pct.2 lit.c1C.proc.civ., dispoziţie introdusă prin art.I pct.3 din Legea nr. 459/2006; a se vedea şi infra nota 982244 A se vedea şi ADDENDA, Anexa 14, pentru un model de cerere de acordare de despăgubiri pentru amânarea nejustificată a judecării cauzei sau a executării silite

14.4. Nulitatățile procedurale in NCPC: CAP. III Nulitatea actelor de procedură ART. 174 Noţiune şi clasificare (1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.(2) Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat. ART. 175 Nulitatea condiţionată (1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. (2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară. ART. 176 Nulitatea necondiţionată Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: 1. capacitatea procesuală; 2. reprezentarea procesuală; 3. competenţa instanţei; 4. compunerea sau constituirea instanţei; 5. publicitatea şedinţei de judecată; 6. alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel. ART. 177 Îndreptarea neregularităţilor actului de procedură (1) Ori de câte ori este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea neregularităţilor actului de procedură. (2) Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare. (3) Actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia. ART. 178 Invocarea nulităţii (1) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel. (2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă. (3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată; b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond. (4) Partea interesată poate renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă. (5) Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca. ART. 179 Efectele nulităţii (1) Actul de procedură nul sau anulabil este desfiinţat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui. (2) Dacă este cazul, instanţa dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate. (3) Desfiinţarea unui act de procedură atrage şi desfiinţarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. (4) Nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie.

Drept Procesual Civil I

Documents

Transcript of Drept Procesual Civil I