EXECUTAREA SILITĂ

Executarea silită poate fi definită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al

dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Realizarea dreptului pe calea constrângerii judiciare are în vedere nu numai dreptul subiectiv (sau interesul legitim încălcat) dar şi dreptul obiectiv, ordinea de drept care a fost deopotrivă nesocotită o dată cu atingerea adusă dreptului subiectiv al titularului.

Executarea silită constituie ultima fază a procesului civil, în cazul în care titlul executoriu este o hotărâre judecătorească.

Întreaga procedură a executării silite stă sub semnul legalităţii, orice act de urmărire silită care intră în conţinutul procedurii de executare fiind sub control judiciar, pe calea contestaţiei la executare.

Organizarea executării în sistemul actual favorizează pe debitor şi pe terţ, deoarece permite introducerea contestaţiei la executare, chiar şi de debitorul sau terţul de rea credinţă, sistem criticat deoarece neregularităţile pot fi valorificate cu multă întârziere şi pot duce la anularea unor acte încheiate ulterior şi deci la reluarea executării.

Modalităţile executării silite Executarea silită se poate realiza prin două modalităţi:

– executarea silită directă;

– executarea silită indirectă.

Executarea silită directă Executarea silită este directă atunci când creditorul tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei

care formează obiectul obligaţiei debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu. Această modalitate de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de executare silită în natură.

Dacă obiectul obligaţiei debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil, executarea silită va fi mobiliară sau imobiliară.

În cadrul aceleiaşi modalităţi există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva care implică sau nu faptul personal al debitorului (de exemplu, obligaţia de a construi un gard care a fost demolat nelegal de cel obligat prin titlul executor; de a realiza o operă de artă etc.).

Obligaţia de a face care implică faptul personal al debitorului, nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice. Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute obligaţia în natură constă în aplicarea unor penalităţi, ca o sancţiune constând în plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei în natura sa specifică, sau încuviinţarea de a executa creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala acestuia.

Executarea silită indirectă Executarea silită este indirectă în cazul în care creditorul, ce are de realizat o creanţă bănească,

urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea bunurilor debitorului, ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terţe persoane.

Codul de procedură civilă, ca drept comun în materie, reglementează următoarele forme de executare silită indirectă:

– urmărirea silită mobiliară (art. 726 - 779); – poprirea (art. 780 - 793); – urmărirea fructelor şi a veniturilor imobilelor (art. 794 - 811); – urmărirea silită imobiliară (art. 812 - 862). În cadrul acestei forme de executare, alegerea modalităţii concrete în care se va face executarea

revine creditorului, care poate folosi simultan mai multe forme de executare silită indirectă, deoarece dreptul de gaj general al creditorului este format din întregul patrimoniu al debitorului.

Participanţii la executarea silită Fiind uneori o activitate foarte complexă, la executarea silită sunt participanţi părţile, instanţa de

executare, organele de executare, alte persoane şi organe care participă la realizarea actelor procesuale pe baza cărora se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice procesual execuţionale.

În tot timpul executării silite, activitatea organului de executare se află sub controlul de legalitate al instanţei de executare.

Acest control se exercită pe baza sesizării instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare formulată de parte, procuror sau terţii interesaţi. Prin soluţionarea contestaţiei la executare instanţa va restabili dreptul încălcat, dacă susţinerea părţii care a exercitat contestaţia la executare este întemeiată.

Potrivit dreptului comun al celor două modalităţi de executare silită la care se referă Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, organul de executare este executorul judecătoresc, cu excepţia formei de executare a popririi care se desfăşoară şi pe cale judiciară.

În cazul procedurii de executare silită prin decontare bancară, rolul organului de executare este jucat de banca debitorului urmărit care virează suma creditorului urmăritor în baza documentelor de decontare.

Dacă sunt puse în executare titluri executorii privind creanţele bugetare, după cum acestea sunt administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor precum şi de către instituţiile publice abilitate să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să iniţieze procedura de executare silită prevăzută de Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală, organele de executare sunt organele de specialitate ale Direcţiilor Generale Judeţene ale Finanţelor Publice şi a municipiului Bucureşti şi unităţile subordonate acestora, precum şi direcţia de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor.

Personalul acestor organe de executare, împuternicit să aplice măsurile de executare silită îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

La procedurile de executare silită se pot întâlni ca terţi, persoane care nu au participat la faza de judecată, dar care au interesul de a-şi apăra drepturi ce le-ar fi atinse prin executare.

Este cazul în care se urmăreşte, prin punerea sechestrului, un bun sau mai multe bunuri, aparţinând terţului proprietar, în contul urmăririi obligaţiei debitorului urmărit.

Terţul intră în procedura execuţională sesizând instanţa de executare cu contestaţia la executare, în cursul căreia îşi va apăra dreptul de proprietate dovedind acest drept, şi, ca efect, bunurile sale vor fi scoase de sub puterea sechestrului prin anularea actului procedural ce consemnează acest sechestru.

În cadrul organelor care pot participa la executarea silită, legea enumeră organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice.

Implicarea acestor organe, atunci când este cazul ca executorul să fie sprijinit, este dispusă prin însăşi formula executorie, care învesteşte hotărârea judecătorească cu puterea titlului executor.

Între participanţi se cuvine a fi recunoscută poziţia procesuală deosebită a procurorului, ca reprezentat al Ministerului Public

Părţile Părţile în faza executării silite sunt creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, care pot fi persoane

fizice sau persoane juridice. Creditorul urmăritor este persoana fizică sau juridică în favoarea căreia a fost constituit titlul

executoriu şi care are astfel dreptul de a cere executarea silită, iar debitorul urmărit este persoana ţinută a aduce la îndeplinire ceea ce s-a specificat în titlul executor, adică ceea ce datorează.

Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu.

Spre deosebire de faza judecăţii, în care în aceeaşi calitate de parte pot exista mai mulţi participanţi, atât prin coparticipare activă, pasivă sau chiar mixtă (reclamanţi pârâţi, apelanţi, intimaţi ş.a.), în faza executării nu poate exista decât o coparticipare activă, a creditorilor urmăritori şi o singură parte pasivă, debitorul urmărit.

În cadrul modalităţii de executare silită indirectă, uneori urmărirea debitorului nu poate fi realizată în cadrul aceleiaşi forme de executare silită, contopind în aceeaşi procedură urmărirea diverselor forme de patrimoniu, sume de bani deţinute de terţi, disponibilităţi în cont, bunuri mobile şi imobile, ci trebuie folosită pentru fiecare activ patrimonial forma de executare silită indirectă specializată pe natura bunului (poprire, decontare bancară, urmărirea silită a mobilelor) ş.a.

Creditorii urmăritori coparticipanţi la procedură de executare silită pot avea calitatea de părţi care au iniţiat urmărirea silită adresând cererea de executare la executorul judecătoresc, sau pot dobândi această calitate intervenind după deschiderea procedurii.

Forma principală de executare silită a obligaţiilor financiare restante, este decontarea bancară, în cazul debitorilor persoane juridice, prin dispoziţia de încasare şi vărsare, emisă de organele care execută aceste obligaţii, în funcţie de apartenenţa lor la bugetul public (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile speciale).

În virtutea principiului disponibilităţii, creditorul urmăritor are dreptul de a alege bunurile care trebuie să fie urmărite din patrimoniul debitorului.

Principiul disponibilităţii se manifestă asupra drepturilor creditorului şi prin posibilitatea acestuia de a urmări silit pe oricare dintre codebitorii săi solidari, după cum nimic nu-l împiedică pe creditor să urmărească pe mai mulţi sau pe toţi debitorii pentru părţi din datorie, în forme de executare diferite sau aceleaşi, dar pentru fiecare debitor în cadrul unor proceduri separate.

Debitorul este obligat să permită organului de executare liberul acces la bunurile sale. Dacă executorul judecătoresc întâmpină opoziţia debitorului urmărit, împotrivirea acestuia poate

fi înfrântă prin concursul organelor de poliţie sau jandarmerie. Împotrivirea realizată prin acte de violenţă sau de ameninţare comise împotriva executorului judecătoresc aflat în exerciţiul funcţiunii, constituie infracţiune.

În ceea ce priveşte capacitatea procesuală, părţile şi terţii participanţi în faza execuţională trebuie să aibă atât capacitate procesuală de folosinţă cât şi capacitate de exerciţiu.

Dacă intervine decesul debitorului, creditorul urmăritor poate urmări pe moştenitori fie continuând procedura de execuţie începută împotriva defunctului, fie începând executarea în mod direct a acestora. În situaţia urmăririi silite a moştenitorilor debitorului nu dispare caracterul personal şi unipatrimonial al executării silite şi, ca urmare, nu poate fi vorba de o pluralitate de debitori, deoarece moştenitorii continuă persoana autorului lor cu privire la activul şi pasivul succesoral al acestuia.

În cazul pluralităţii de creditori, se pot întâlni două forme diferite: atunci când mai mulţi creditori pornesc împreună la executare împotriva debitorului comun şi atunci când, după săvârşirea formelor de executare de către un creditor sau mai mulţi, alţi creditori intervin pretinzând să fie plătiţi din sumele realizate pe calea executării silite.

Instanţa de executare

Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului

judecătoresc care face executarea, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel. Rolul instanţei de executare se exercită în principal prin:

– încuviinţarea punerii în executare silită a hotărârilorilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Cel căruia i s-au recunoscut drepturi prin titlul executoriu, în temeiul principiului disponibilităţii

va trebui să solicite executorului judecătoresc, prin cerere, punerea în executare a prestaţiei înscrisă în

titlul, iar acesta va solicita instanţei încuviinţarea executării.

- soluţionează contestaţiile la executare. Contestaţiile îndreptate împotriva actelor de executare

săvârşite de organele de executare financiare în baza titlurilor executorii privind creanţe bugetare sau

creanţe ale instituţiilor publice, în măsura în care nu pun în discuţie titlul, şi interesele vătămate ale

unor terţi, vor trebui să fie adresate instanţei competente potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură

civilă. Contestaţia făcută împotriva titlului executoriu în baza căruia a început executarea creanţelor

bugetare, în cazul în care acest titlu nu este dat de o instanţă judecătorească, se va face la organul care

a emis titlul dacă nu există o procedură care să prevadă posibilitatea ca o instanţă competentă să se

pronunţe asupra acestuia. Contestaţia se judecă în procedură de urgenţă.

- soluţuionează incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe;

- poate să dispună, din oficiu, măsurile de executare silită (în cazurile expres prevăzute de lege).

Hotărârile pronunţate de instanţa de executare sunt executorii şi pot fi atacate numai cu apel, în

termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Organele de executare Organul de executare este organul învestit cu autoritate de stat pentru a putea impune debitorului

urmărit sau unor terţe persoane deţinătoare ale bunurilor acestuia obligaţia de a executa dispoziţiile

din titlul executoriu. Organul de executare este un auxiliar important al justiţiei pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârile executorii ale instanţelor judecătoreşti si prin alte titluri executorii.

Există mai multe categorii de organe de executare: – executorii judecătoreşti; – executori fiscali, care activează în cadrul organelor fiscale care administrează creanţe fiscale. a. executorul judecătoresc – potrivit prevederilor art. 623 C. proc. civ., executarea silită a

oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general

consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se

realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

Executorului judecătoresc are competenţă materială generală privind executarea silită, atât

directă cât şi indirectă, cu excepţiile prevăzute de lege (cele care au ca obiect venituri datorate

bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a

Energiei Atomice), inclusiv în ceea ce priveşte executarea prin poprire şi prin urmărirea silită

imobiliară, modalităţi care anterior erau de competenţa instanţei. În reglementarea actuală aceste

modalităţi de executare vor fi realizate de instanţă numai în cazurile expres prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, art. 651 alin (1) C. proc. civ. stabileştecă, în situaţia în

care prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de

către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează:

a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini

şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde

se află imobilul;

b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,

executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul

debitorului;

c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul

judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea.

În situaţia în care bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai

multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre

acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza

celorlalte curţi de apel. Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite

directe a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executorul

judecătoresc care a început procedura de executare.

Fiind o competenţă exclusivă, sancţiunea nerespectării ei atrage nulitatea necondiţionată a

actelor de procedură efectuate [art. 651 alin. (4) C. proc. civ.].

b. organele fiscale – ca organ de executare, activează în cazul executării creanţelor bugetare,

adică a acelor creanţe constând în impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume ce reprezintă

venituri publice pentru bugetul central şi bugetele locale, potrivit prevederilor Codului fiscal şi

Codului de procedură fiscală. Sediul materiei privind constituirea titlurilor executorii în cazul acestor creanţe, modalitatea

urmăririi silite indirecte şi a formelor acesteia precum şi organele de executare îl constituie cele două coduri menţionate mai sus, completate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Normele cuprinse în Codul fiscal constituie norme generale în materia creanţelor bugetare şi, ca urmare, acestea se vor aplica nu numai creanţelor din administrarea Ministerului Finanţelor şi instituţiilor publice, ci şi în materia creanţelor bugetelor locale. Modalităţile reglementate, creanţele bugetare pot fi realizate şi de către alte organe, potrivit legii. Aceste organe sunt organele financiare ale administraţiei locale, pentru creanţele acestor bugete.

Participarea procurorului la activitatea de executare silită

Aşa cum am mai menţionat, potrivit prevederilor art. 92 alin. (5) C. proc. civ., procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

Ca urmare, procurorul are dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, poate folosi calea contestaţiilor la executare pentru a obţine anularea actelor ilegale, cerând instanţei şi suspendarea executării, poate exercita căile de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de executare în contestaţia la executare, poate pune concluzii în procedurile execuţionale.

Potrivit prevederilor art. 665 alin. (7) C. proc. civ., participarea procurorului în faza privind executarea în procesul civil, este consemnată şi în cuprinsul formulei executorii care învesteşte hotărârea judecătorească, cu împuternicirea şi ordinul adresat acestuia de a stărui pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii învestite.

3.6.6. Participarea terţilor la executarea silită

În mod obişnuit, ca şi la faza judecăţii, la activitatea de executare silită participă cei care au fost

părţi la judecată şi care, în faza executării, poartă denumirea, după cum am mai arătat, de creditor şi

debitor. Sunt însă situaţii în care terţe persoane au interes să participe la această fază a procesului sau

în care sunt atrase de instanţă sau de organul de executare, când forma specifică de executare sau

legea impun participarea terţilor.

Astfel:

- orice creditor poate interveni în cursul executării silite pornite de un alt creditor, însă numai în

condiţiile şi limitele prevăzute de lege.

Pot interveni:

- creditorii care au deja un titlu executoriu contra debitorului;

- creditorii care au luat măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestuia;

- creditorii care au un drept real de garanţie sau, după caz, un drept de preferinţă asupra

bunului urmărit, conservat în condiţiile prevăzute de lege;

- creditorii chirografari titulari ai unor creanţe băneşti rezultate din înscrisuri cu dată certă ori din

registre ţinute cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege [art. 689 alin. (1) C. proc. civ.]. Principiul egalităţii creditorilor are în vedere egalitatea acestora în situaţia în care creanţele lor

sunt de acelaşi rang. a. o primă categorie de creditori de acelaşi rang este categoria creditorilor chirografari. Aceştia

sunt creditorii obişnuiţi, care au drept garanţie gajul general asupra patrimoniului debitorului. b. a doua categorie o constituie creditorii privilegiaţi şi ipotecari, rangul creanţelor lor fiind mai

mare decât cel al creanţelor creditorilor chirografari.

Potrivit prevederilor art. 2333 alin. (1) C. civ., privilegiul este preferinţa acordată de lege unui

creditor în considerarea creanţei sale. Art. 2.335 C. civ. stabileşte „Creditorul privilegiat este preferat

celorlalţi creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte”. După întinderea câmpului privilegiului, privilegiile pot fi generale, extinzându-se asupra întregii

mase a bunurilor mobile, şi speciale, asupra unor mobile sau imobile. După întinderea privilegiului, care este determinat de lege, creditorul privilegiat va putea să-şi

valorifice dreptul cu ocazia urmăririi oricăror bunuri asupra cărora se întinde privilegiul său.

Agenţii forţei publice

Potrivit prevederilor art. 658 alin. (1) C. proc. civ., în cazurile prevăzute de lege, precum şi

atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi

agenţi ai forţei publice, după caz, sunt obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor

actelor de executare silită, fără a condiţiona îndeplinirea acestei obligaţii de plata unor sume de bani

sau de efectuarea unei alte contraprestaţii.

Pentru a primi ajutorul acestora, executorul se va adresa autorităţii competente pentru a asigura

concursul forţei publice, care va trebui să ia măsuri de urgenţă pentru a se evita tergiversarea sau

împiedicarea executării.

Pornirea executării silite Potrivit principiului disponibilităţii, care funcţionează şi în materia executării silite, dreptul de a

porni executarea silită aparţine, de regulă, creditorului titular al dreptului recunoscut prin titlul executoriu.

În reglementarea dată de normele generale ale Codului de procedură civilă, dreptul creditorului de a cere executarea implică existenţa cumulativă a două condiţii prealabile cererii de executare:

– creanţa ce urmează a fi realizată prin executare să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu.

Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine

elementele care permit stabilirea lui.

Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut

din beneficiul termenului de plată.

Creanţele afectate de modalităţi, termen sau condiţie, nu pot fi puse în executare, însă ele pot

participa, în condiţiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din urmărirea silită a bunurilor aparţinând

debitorului. – dreptul de a executa creanţa să fie constatat printr-un înscris întocmit potrivit legii, în forma

denumită titlu executoriu.

Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori convenţional, la

biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia prin poştă, curier, telefax, poştă

electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de

executare cu toate documentele justificative.

Cererea de executare silită, trebuie să cuprindă:

- indicarea biroului executorului judecătoresc căruia îi este adresată;

- numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor (creditor şi debitor) ori, după caz,

denumirea şi sediul lor, adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părţi,

precum numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea;

- numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor părţilor, dacă este cazul, obiectul,

valoarea pretenţiei, dacă este cazul, motivele cererii, precum şi semnătura;

- bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;

- modalităţile de executare solicitate de creditor.

La cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz, şi, dacă este

cazul, înscrisurile anume prevăzute de lege [art. 4663C. proc. civ.]. După primirea cererii de executare, prin încheiere, executorul judecătoresc va dispune

înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, va refuza motivat

deschiderea procedurii de executare.

Încheierea se comunică de îndată creditorului

Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termen de maximum 7

zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea

părţilor. Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel

mult 7 zile de la pronunţare [art. 665 alin. (2) C. proc. civ.].

Încheierea trebuie să cuprindă şi arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face

executarea, suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat

urmărirea silită a bunurilor debitorului, modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a

solicitat expres aceasta, şi autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse

în titlul executoriu.

Creditorul poate solicita executorului judecătoresc să recurgă, simultan ori succesiv, la toate

modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor creditorului, inclusiv a

cheltuielilor de executare. Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării. De

asemenea, încuviinţarea executării silite se extinde şi asupra titlurilor executorii care se vor emite de

executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate [art. 665 alin. (4) C. proc.

civ.].

Cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă numai dacă:

1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat;

2. hotărârea sau, după caz, înscrisul nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu;

3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă

cerute de lege;

4. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;

5. debitorul se bucură de imunitate de executare;

6. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;

7. există alte impedimente prevăzute de lege [art. 665 alin. (5) C. proc. civ.].

La alin. (6) al aceluiaşi articol, legiuitorul stabileşte că, încheierea prin care instanţa admite

cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care

se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată numai cu apel, numai de

creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Cu ocazia încuviinţării executării silite, instanţa de executare, în partea finală a încheierii de

încuviinţare va adăugată formula executorie, cu următorul cuprins:

"Noi, Preşedintele României,

Dăm împuternicire şi ordonăm executorilor judecătoreşti să pună în executare titlul (urmează

elementele de identificare a titlului executoriu.) pentru care s-a pronunţat prezenta încheiere de

încuviinţare a executării silite. Ordonăm agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi

efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru ducerea la îndeplinire a

titlului executoriu, în condiţiile legii". Somaţie va cuprinde: – denumirea şi sediul organului de executare; – data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare; – numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului; – arătarea titlului executoriu anexat în baza căruia urmează să se facă executarea; – termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie obligaţia prevăzută în titlul

executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării acesteia; – semnătura şi ştampila organului de executare. Scopul încunoştinţării debitorului pe calea somaţiei este acela de a oferi acestuia posibilitatea

executării voluntare a obligaţiei sale, evitându-se astfel procedura executării silite şi de a invoca

eventuale obiecţiuni la cererea de executare.

Odată îndeplinită condiţia înştiinţării debitorului, la termenul stabilit prin somaţie, executarea

silită se declanşează, creditorul având obligaţia să stăruie, în caz contrar executarea se perimă.

Titlurile executorii

Titlul executoriu este înscrisul care, alcătuit în conformitate cu prevederile legii de către organul

competent, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată. În sistemul Codului fiscal,

prin titlul de creanţă se înţelege actul prin care, potrivit legii, se constată şi se individualizează obligaţia

de plată privind creanţele bugetare.

Hotărârile judecătoreşti Titlul executoriu nu trebuie confundat cu forţa executorie a hotărârilor judecătoreşti susceptibile

de a fi executate silit, întrucât titlul executoriu, rezultat prin învestirea hotărârii judecătoreşti cu formulă executorie, confirmă doar existenţa creanţei şi faptul că aceasta îndeplineşte condiţiile necesare punerii în mişcare a executării silite, fără a influenţa conţinutul actului ce urmează a se executa, în faza executării silite, de regulă, nemaiputându-se discuta legalitatea sau temeinicia hotărârii ce se execută, pe când forţa executorie reprezintă un efect propriu al acestor hotărâri.

Încuviinţarea executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face potrivit legii speciale.

Sunt hotărâri definitive [art. 634 alin. (1) C. proc. civ.].

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;

2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;

4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.

Hotărârile menţionate devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori

recursului sau, după caz, la data pronunţării.

Dacă hotărârea judecătorească ce constituie titlu executoriu poate fi atacată cu apel sau recurs,

punerea ei în executare se poate face numai pe riscul creditorului. Dacă titlul este ulterior modificat

ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot

sau în parte, după caz.

Hotărârile arbitrale Instituţie cu veche tradiţie în dreptul românesc, arbitrajul este o cale convenţională folosită

pentru soluţionarea diferendelor dintre participanţii la raporturile juridice, prin persoane particulare care sunt învestite de părţi cu puterea de a soluţiona un anumit litigiu şi de a pronunţa o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele

Fiind o procedură simplificată, de regulă, tribunalele arbitrale se organizează pentru soluţionarea litigiilor în materie comercială, dar procedura poate fi utilizată şi la rezolvarea unor diferende de drept civil.

Hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, fiind obligatorie pentru părţi.

În cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de bună voie, creditorul se poate prevala

de caracterul definitiv al hotărârii solicitând punerea în executare, întrucât hotărârea arbitrală

constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească (art. 615 C. proc.

civ.).

Pot fi puse în executare hotărârile arbitrale, chiar dacă sunt atacate cu acţiunea în anulare (art.

635 C. proc. civ.).

Hotărârea arbitrală atacată cu acţiune în anulare, poate fi pusă în executare numai pe riscul

creditorului. Dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii,

să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz [art. 637 alin. (2) C. proc. civ.].

Actele autentificate de notarul public

Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă, are putere de titlu

executoriu la data exigibilităţii acesteia (art. 101 din lege). În lipsa actului original, poate constitui

titlu executoriu duplicatul, iar în lipsa şi a acestuia, poate servi ca titlu executoriu copia legalizată de

pe exemplarul înscrisului autentic din arhiva notarului public. Aceste copii certificate/legalizate

eliberate din arhivele notariale sunt valabile 6 luni [art. 151 alin. (6) din Legea nr. 36/1995]. Potrivit prevederilor art. 8 din lege, actele notariale pot fi efectuate şi de misiunile diplomatice şi

oficiile consulare ale României, precum şi de alte instituţii, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.

Alte titluri executorii

a. Actele ce constată creanţe bugetare. Aria titlurilor executorii care se constituie legal prin

aplicarea formulei executorii sau fără învestirea cu această formulă, fiind asimilate noi forme, prin

dispoziţii exprese ale legilor, a crescut mult după anul 1989.

În cazul în care instanţa judecătorească este chemată să stabilească existenţa dreptului de creanţă,

de principiu, este sesizată cu un drept actual şi, ca urmare, în momentul rămânerii definitive a

hotărârii judecătoreşti, aceasta constituie titlu executoriu întrucât obligaţia bugetară este scadentă.

b. Contractul de credit comercial bancar. Într-o primă opinie exprimată în literatura de

specialitate, privind modalitatea în care acest tip de contract dobândeşte caracter executoriu, s-a

apreciat ca fiind valabilă clauza inserată în contractul de credit bancar, prin care se prevede că res-

pectivul contract „are valoare de înscris autentic şi constituie titlu executoriu” sau se utilizează o altă

formulă similară.

c. Cambia, biletul la ordin şi cecul. Potrivit prevederilor art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra

cambiei şi biletului la ordin, cambia are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii, stabilite

conform art. 53, 54 şi 57 din lege. d. Actele privind sancţiunile aplicate în materie contravenţională. Potrivit dispoziţiilor

Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, cu modificările ulterioare „Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate” (art. 37).

3.7.2.5. Titlurile executorii europene Crearea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie în Uniunea Europeană,

impune şi armonizarea legislaţiei interne la cea a Comunităţii Europene, sens în care, trebuie să fie adoptate, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă şi comercială care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne. Inclusiv în materia executării silite a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.

Prin Legea nr. 191/2007 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeană, au fost stabilite reglementări privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate. Prevederile acestui Regulament sunt obligatorii şi

pentru România, dispoziţiile pe care le conţine având un caracter obligatoriu în integralitatea lor aplicându-se cu prioritate faţă de legislaţia naţională.

Hotărârea judecătorească care a fost certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a fi necesară încuviinţarea executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale, eliminându-se astfel procedura exequatur-ului, procedură care uneori era destul de greoaie.

Prevederile Regulamentului se aplică în materie civilă şi comercială, respectiv: - hotărârilor judecătoreşti. În sensul Regulamentului, „hotărâre judecătorească” înseamnă orice

hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească dintr-un stat membru, oricare ar fi denumirea care i se dă, precum „decizie”, „sentinţă”, „ordonanţă” sau „hotărâre de executare”;

- tranzacţiilor judiciare; - actelor autentice privind creanţele necontestate, - hotărârilor pronunţate ca urmare a acţiunilor introduse împotriva hotărârilor judecătoreşti,

tranzacţiilor judiciare şi actelor autentice certificate ca fiind titluri executorii europene. Regulamentul nu este aplicabil în domeniile: - fiscal, vamal sau administrativ, nici cu privire la răspunderea statului pentru acte sau omisiuni

comise în exercitarea autorităţii publice („acta jure imperii”); – starea sau capacitatea persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamentelor şi

succesiunilor; – falimentului, concordatelor sau altor proceduri similare; – securităţii sociale; – arbitrajului (art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 805/2004).

Obiectul executării silite Obiectul executării silite coincide cu obiectul obligaţiei rezultând din titlul executoriu şi are înţelesuri

diferite după cum se are în vedere executarea silită directă sau cea indirectă. În cazul executării directe obligaţia debitorului este aceea de a face (predarea unui bun mobil sau

imobil, determinat, către creditor) iar această obligaţie nu se poate îndeplini decât în natură; obiectul executării silite în acest caz coincide cu obiectul obligaţiei stabilite prin titlul executoriu.

Dacă prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost

stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de executorul judecătoresc, potrivit legii. Atunci când

prin titlul executoriu nu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte asemenea sume care să poată fi

stabilite potrivit reglementării de mai sus, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate

actualiza valoarea obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei. În cazul în care titlul

executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la cererea

creditorului, la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea

judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a

devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri.

Încheierea executorului judecătoresc prin care sunt stabilite sumele menţionate mai sus este titlu

executoriu.

În cazul executării silite indirecte, titlul de creanţă se referă la o creanţă bănească şi, ca urmare,

satisfacerea acesteia se va realiza prin vânzarea la licitaţie a unor bunuri (mobile sau imobile) ale

debitorului, prin poprire, decontare bancară şi alte modalităţi de executare care constau în

indisponibilizarea şi apoi valorificarea lor în condiţiile legii, pentru ca din sumele astfel obţinute, să

fie îndestulată creanţa pusă în executare.

Veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi

numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor [art. 629 alin. (1) C. proc. civ.]. Dacă

bunurile sunt supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor

prevăzute de lege.

3.8.2. Bunurile supuse executării Ca regulă, executarea silită are ca obiect veniturile şi toate bunurile mişcătoare sau nemişcătoare

ale debitorului, cu excepţia celor excluse de lege de la urmărire, care să contribuie la acoperirea creanţei creditorului şi a despăgubirilor cuvenite acestuia, stabilite prin titlul executoriu.

Bunurile urmăribile sunt acelea care aparţin patrimoniului debitorului, nu şi acelea pe care debitorul le are ca simplu detentor.

Pot fi urmărite numai bunurile debitorului urmărit, în caz contrar, urmărirea silită a bunurilor care nu aparţin debitorului ci unor terţi este nulă.

În astfel de cazuri, nulitatea poate fi invocată de terţul prejudiciat prin executare fie pe calea contestaţiei la executare, fie, după încheierea executării, pe calea acţiunii în revendicare, prin afirmarea dreptului de proprietate, cazuri în care dacă acţiunea este întemeiată, autoritatea judecătorească va desfiinţa executarea silită.

De la regula potrivit căreia sunt urmăribile toate bunurile existente în patrimoniul debitorului există excepţii în cazurile de separaţie între bunurile debitorului, în cadrul aceluiaşi patrimoniu.

Astfel, în cazul proprietăţii comune a soţilor, creditorii personali ai unui soţ, nu pot urmări bunurile comune decât după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor.

Pentru a putea fi urmărite bunurilor comune, ei trebuie mai întâi să ceară împărţirea acestor bunuri, în măsura necesară acoperirii creanţei.

De asemenea, în cazul în care moştenitorul a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, bunurile intrate din succesiune, formând gajul general al creditorului succesoral, pot fi urmărite de acesta, fără a avea dreptul să exercite urmărirea silită a celorlalte bunuri.

Bunurile aparţinând debitorilor persoane fizice a. Nu pot fi supuse executării silite:

a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi

obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

b) obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor;

c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se

ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii

mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

d) combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;

e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea;

f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii,

ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces,

bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie

specială, stabilite potrivit legii.

b. Bunuri care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului: pot fi urmărite numai în lipsa

altor bunuri urmăribile, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate

exerciţiului unei profesii autorizate, care pot fi urmărite numai de către creditorii ale căror creanţe s-

au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui

patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului

persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai

pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor [art. 727 alin. (1) C. proc.

civ.].

De asemenea, dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară

continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru

aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri

există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei. c. Salariul şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale,

precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:

a) până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de

întreţinere sau alocaţie pentru copii;

b) până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii [art. 728 alin. (1) C. proc.

civ.].

În situaţia în care sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi

jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care

legea prevede altfel.

Legiuitorul a stabilit o limită a urmăririi veniturile din muncă sau a oricăror alte sume ce se

plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în funcţie

de cuantumul salariului minim net pe economie, sens în care dacă aceste venituri sunt mai mici, pot

fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum al salariului minim net pe

economie.

Ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz

de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele

cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât pentru sume datorate cu titlu de obligaţie

de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări

corporale, dacă legea nu dispune altfel şi numai în limita a jumătate din cuantumul acestora.

Art. 729 C. proc. civ. stabileşte că, renunţarea la beneficiul dispoziţiilor prevăzute în

articolele din prezenta secţiune, precum şi urmărirea ori cesiunea făcută cu încălcarea acestor

dispoziţii sunt nule de drept.

Executarea silită directă Executarea silită directă constă în executarea în natură a obligaţiei debitorului înscrisă în titlul

executoriu, spre deosebire de executarea silită indirectă care presupune o executare prin echivalent, atunci când executarea în natură nu mai este posibilă.

Codul de procedură civilă stabileşte la art. 887 alin. (1) că, în cazul în care obligaţia debitorului

prevăzută în titlul executoriu constă în lăsarea posesiei unui bun, în predarea unui bun sau a

folosinţei acestuia ori în evacuarea debitorului dintr-o locuinţă sau dintr-o altă incintă, în desfiinţarea

unei construcţii, plantaţii sau a altei lucrări ori în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru

realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul

prevăzut în somaţie, creditorul va solicita executarea silită, putând, în raport cu împrejurările cauzei

şi natura obligaţiei ce se execută, să sesizeze instanţa de executare, în vederea aplicării unei

penalităţi.

Executarea silită directă mobiliară Executarea silită directă mobiliară este reglementată în art. 892 şi urm. C. proc. civ., sub de-

numirea de predarea silită a bunurilor mobile (exemple: un automobil, un aparat electronic, o bijuterie, o operă de artă etc.).

Potrivit prevederilor art. 892 C. proc. civ., dacă partea obligată să predea un bun mobil,

determinat prin calitate şi cantitate, nu îşi îndeplineşte obligaţia în termen de 24 de ore de la

comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, predarea lui se va face prin executare silită. Somaţia are menirea de a-l atenţiona pe debitor şi de a-i da posibilitatea să predea bunul ce

formează obiectul executării. În cazul executării silite directe, somaţia a fost apreciată ca un act de executare, întrucât este

unicul act care precede deposedarea de bun a debitorului urmărit şi, ca urmare, poate fi atacată cu contestaţie la executare.

Dacă după expirarea termenului de 24 de ore, bunul nu a fost predat, executorul se prezintă la domiciliul debitorului sau la locul unde se află bunul, face o nouă somaţie verbală, după care, la nevoie, folosind forţa publică, va ridica bunul de la debitor şi-l va preda creditorului, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul.

Procesul-verbal va fi comunicat părţilor, iar un exemplar va fi păstrat la dosarul de executare.

Procesul-verbal constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare, stabilite în

sarcina debitorului.

Procese-verbale cuprinde următoarele menţiuni:

a) denumirea şi sediul organului de executare;

b) numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;

c) data întocmirii procesului-verbal şi numărul dosarului de executare;

d) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;

e) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi creditorului;

f) locul, data şi ora efectuării actului de executare;

g) măsurile luate de executor sau constatările acestuia;

h) consemnarea explicaţiilor, opoziţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;

i) alte menţiuni cerute de lege sau considerate de executor ca fiind necesare;

j) menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori a refuzului sau a

împiedicării de a semna procesul-verbal;

k) menţionarea numărului de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal, precum şi a

persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;

l) semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor persoane interesate în executare

sau care asistă la efectuarea actului de executare;

m) ştampila executorului judecătoresc.

Menţiunile de la lit. a)-g), l) şi m) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Cheltuielile privind executarea vor fi suportate de debitor fiind considerat în culpă procesuală,

întrucât după somaţie nu şi-a executat de bunăvoie obligaţia şi s-a impus trecerea la faza executării silite. Procesul-verbal constituie titlu executoriu.

Pentru actele sau activităţile dispuse din oficiu cheltuielile se avansează de către creditor.

Executarea silită directă imobiliară Constă în predarea silită a bunurilor imobile care se realizează, ca şi în cazul bunurilor mobile, după

aceeaşi procedură, indiferent de calitatea părţilor (debitor sau creditor), având în vedere şi prevederile Legii nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.

Potrivit prevederilor art. 895 alin. (1) C. proc. civ., nicio evacuare din imobilele cu destinaţie de

locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor,

decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au

la dispoziţie o locuinţă corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă

corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată. Reglementare menţionată nu se aplică în cazul

evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care

au fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea

publică [art. 895 alin. (2) C. proc. civ.].

Procedura privind executarea va începe printr-o somaţie după care se lasă debitorului un termen

de 8 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării pentru a evacu imobilul, în caz

contrar, debitorul va fi îndepărtat prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit. Termenul este necesar pentru adăpostirea debitorului şi a familiei sale într-un alt imobil şi pentru

evacuarea bunurilor mobile. Prin această procedură execuţională poate fi adusă la îndeplinire o hotărâre pronunţată într-o

acţiune reală imobiliară, cum ar fi acţiunea în revendicare sau o acţiune posesorie, ori o hotărâre prin care se desfiinţează un contract translativ al dreptului de proprietate, care obligă la retrocedarea imobilului, sau o hotărâre prin care se ordonă evacuarea locatarului sau a persoanei care ocupă ilegal o suprafaţă de locuit.

La împlinirea termenului, dacă debitorul nu parăseşte imobilul, executorul judecătoresc va soma din nou verbal pe debitor să părăsească imobilul şi, în caz de refuz, cu ajutorul forţei publice va proceda la evacuarea debitorului punând pe creditor în drepturile sale.

Executorul judecătoresc va încredinţa bunurile aflate în imobilul urmărit, dar care nu fac obiectul executării unui custode, urmând ca plata acestuia să se facă de proprietarul bunurilor evacuate.

Activităţile prilejuite de evacuare vor fi consemnate într-un proces-verbal care va fi semnat de organul de executare şi de părţi. Dacă părţile nu vor ori nu pot să semneze, se va face menţiune despre aceasta în procesul-verbal.

Această procedură se va putea folosi atât în raporturile dintre persoanele fizice, cât şi în cele dintre o persoană fizică şi una juridică sau între persoane juridice. De asemenea, predarea silită a unui bun imobil poate fi întâlnită şi în cazul unor măsuri dispuse prin

hotărâri arbitrale. Atribuirea prin hotărâre judecătorească a unui imobil sau obligaţia de a-l preda, a-l lăsa în

posesie ori în folosinţă, după caz, cuprinde şi obligaţia de evacuare a imobilului, dacă legea nu

prevede în mod expres altfel [art. 887 alin. (2) C. proc. civ.].

Executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face Executarea unor astfel de obligaţii se face în mod diferit, după cum implică sau nu faptul

personal al debitorului.

Executarea silită a obligaţiei de a face sau de a nu face, ce nu implică faptul personal al debitorului

Dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu,

potrivit prevederilor art. 902 alin. (1) C. proc. civ., prin titlul executoriu creditorul poate fi autorizat

ca, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia de a face sau,

după caz, să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face nu

mai este necesară obţinerea unui nou titlu executoriu prin care să se stabilească despăgubirile

datorate de debitor sau, după caz, contravaloarea lucrărilor necesare restabilirii situaţiei anterioare

încălcării obligaţiei de a nu face. În aceste din urmă cazuri, sumele respective se determină pe bază

de expertiză sau de alte documente justificative de către executorul judecătoresc. Astfel de obligaţii se pot referi la: refacerea unui gard distrus de debitor, demolarea unui gard sau

construcţii ridicate pe proprietatea vecină, ridicarea unor materiale depozitate pe un teren, astuparea unor şanţuri, mutarea unui gard, demontarea unor elemente de calorifer, astuparea unor gropi etc.

Potrivit prevederilor art. 1.529 C. civ., în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.

În acelaşi sens, art. 904 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte că, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a

nu face „Creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere executorie,

dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului,

lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face”. Executarea directă fiind o executare în natură, trebuie folosite toate mijloacele pentru a obţine

întocmai o asemenea executare şi, numai în măsura în care nu mai este posibilă executarea în natură se va trece la executarea prin echivalent (executarea indirectă).

Executarea silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face ce implică faptul personal al debitorului

În astfel de situaţii, hotărârea ce se cere a fi pusă în executare obligă pe debitor să realizeze o anumită prestaţie (obligaţie de a face), pe care nu ar putea să o execute decât el (exemple: obligaţia asumată de debitor având în vedere calităţile sale de a realiza o pictură, sculptură, un scenariu pentru un film etc.), sau să se abţină de la o anumită acţiune (obligaţia de a nu face).

În asemenea cazuri, constrângerea neputându-se exercita direct asupra persoanei debitorului, se exercită indirect, prin măsuri asupra bunurilor din patrimoniul acestuia, fiind astfel determinat indirect să facă sau să nu facă ceva ce implică faptul personal.

Potrivit prevederilor art. 905 alin. (1) C. proc. civ., dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.

Dacă obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor,

prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la

100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul

executoriu.

Dacă obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită

de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.

Constrângerea debitorului prin penalităţile menţionate, nu poate dura mai mult de 3 luni.

Executarea silită cu privire la imobilul reocupat.

Dacă obiectul executării silite l-a constituit predarea bunului imobil, ca urmare a executării silite

directe şi după evacuarea imobilului cel evacuat sau o altă persoană ocupă abuziv imobilul, modalitatea

de executare rezultată din formularea art. 901 alin. (1) C. proc. civ., care stabileştecă că în situaţia în

care, după încheierea procesului-verbal de predare silită debitorul se reinstalează în imobil, executorul

judecătoresc va putea face “o nouă executare silită în baza aceluiaşi titlu executoriu, fără somaţie şi fără

nicio altă formalitate prealabilă”.

Aceeaşi soluţie a prevăzut legiuitorul şi pentru situaţia în care imobilul evacuat este ocupat de o

altă persoană, în lipsa consimţământului expres prealabil al titularului dreptului de proprietate ori a unei

hotărâri judecătoreşti.

Împotriva debitorului, pe baza procesului-verbal pus la dispoziţia organului de urmărire penală, în

copie certificată de executorul judecătoresc, va fi declanşată urmărirea penală (art. 901 alin. 3).

La momentul finalizării executării silite, potrivit prevederilor art. 702 alin. (2), executorul

judecătoresc va întocmi o încheiere, motivată în fapt şi în drept, cu menţionarea cauzei de încetare a

executării, încheiere ce va fi comunicată creditorului şi debitorului şi va remite creditorului sau

reprezentantului său titlul executoriu. Această procedură, presupune scoaterea dosarului respective din

evidenţa birului de executare silită.

Considerăm că în baza prevederilor art. 901 C. proc. civ. la cererea creditorului ori a altei persoane

interesate, se va putea face o nouă executare silită în baza aceluiaşi titlu executoriu, fără somaţie şi fără

nicio altă formalitate prealabilă, însă rămân de clarificat aspectele menţionate anterior, inclusiv situaţia

bunurilor ce nu au fost ridicare în urma executării anterioare, ori aduse prin noua reocupare sau ocupare

a imobilului.

Executarea hotărârilor prin care s-a dispus reintegrarea în muncă a salariatului, ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă

Potrivit principiului constituţional al accesului liber la justiţie, cel care se consideră neîndreptăţit ca urmare a concedierii abuzive, se poate adresa instanţei competente pentru anularea deciziei şi reinte-grarea la vechiul loc de muncă. Conform dispoziţiilor art. 80 alin. (1) C. muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

Aliniatul 2 al aceluiaşi articol stabileşte că, la solicitarea salariatului instanţa care a dispus

anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Dacă

salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, contractul

individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Hotărârea de anulare a concedierii abuzive are ca efect, implicit, şi obligarea unităţii la plata de

despăgubiri pentru eventuala neexecutare a reintegrării, fără angajarea unui nou litigiu, fără o determi-nare anticipată a sumei datorate.

Executarea silită indirectă

Urmărirea bunurilor mobile

Pentru realizarea creanţelor sale, creditorul va putea urmări bunurile mobile ale debitorului,

aflate la acesta sau la alte persoane. În vederea identificării şi în prima etapă, a sechestrării, creditorul

poate indica bunurile mobile asupra cărora doreşte să se facă executarea, putân fi urmărite şi alte

bunuri.

Dacă în termen de o zi de la comunicarea somaţiei însoţite de încheierea de încuviinţare a

executării debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc va proceda la sechestrarea

bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă acestea sunt

deţinute de un terţ, dacă acesta nu recunoaşte că bunurile aparţin debitorului urmărit. Dacă terţul

recunoaşte că bunurile aparţin debitorului, este obligat să declare dacă le deţine în temeiul vreunui

titlu şi să înmâneze executorului o copie certificată a acestuia, dacă este cazul.

Întrucât elementul determinant este proprietatea şi nu posesia, terţul va lua la cunoştinţă despre

urmărire prin aplicarea sechestrului asigurător ce precede operaţiunea vânzării.

În cazul în care terţul deţinător care are un drept de folosinţă asupra bunului sechestrat poate să

ceară instanţei de executare să fie autorizat să folosească în continuare bunul, dacă pentru acesta

există o asigurare facultativă contra daunelor ori urmează să fie contractată, în termenul fixat de

instanţă, după caz. În toate cazurile, acordul creditorului urmăritor în acest sens suplineşte autorizaţia

instanţei de executare. Dacă există pericolul evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului

instanţei de executare, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile odată cu comunicarea somaţiei către debitor. În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării.

Dacă asupra bunurilor a fost aplicat un sechestrate asigurător în cursul judecăţii, nu este necesară

o nouă sechestrare, executorul judecătoresc fiind însă obligat să verifice dacă bunurile respective se

găsesc la locul aplicării sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să

sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente

pentru realizarea creanţei.

Pentru autovehicule, sechestrul va fi înfiinţat prin aplicarea de sigilii sau dat în depozitul unei

persoane alese cu precădere de către creditor. Un exemplar al procesului-verbal de urmărire al acelui

autovehicul se comunicaă organelor de poliţie rutieră, cât şi organelor fiscale în raza cărora a fost

înmatriculat acel bun, pentru a nota această măsură în evidenţele proprii.

În cazul în care autovehiculul nu a putut fi indisponibilizat un exemplar al procesul-verbal va fi

comunicat serviciului de poliţie rutieră, care va putea opri în trafic autovehiculul urmărit, indiferent

de locul în care acesta se află. La identificarea în trafic a automobilului, organul de poliţie rutieră îl

va opri, va proceda la ridicarea certificatului de înmatriculare, a cărţii de identitate şi va întocmi un

proces-verbal, în care se va face şi o descriere sumară a autovehiculului sechestrat, o copie a acestuia

fiind remisă conducătorului autovehiculului. Documentele şi o copie a procesului-verbal se trimit

executorului judecătoresc care a aplicat măsura sechestrului asupra acelui autovehicul.

Dacă asupra bunului sechestrat există un drept real de garanţie constituit în favoarea unei terţe

persoane executorul judecătoresc, luând cunoştinţă despre acest drept, va înştiinţa acea persoană

despre aplicarea sechestrului şi o va cita la toate termenele fixate pentru vânzarea bunului respectiv

[art. 740 alin. (1) C. proc. civ.].

Despre aplicarea sechestrului se face menţiune în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare

sau în alte registre de publicitate, după caz.

Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se va preda debitorului sau, după caz,

terţului deţinător şi administratorului-sechestru, acesta din urmă semnând cu menţiunea de primire a

bunurilor în păstrare. Dacă aceste persoane nu sunt prezente ori refuză să primească un exemplar al

procesului-verbal, se va proceda potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea şi înmânarea

citaţiilor. Până la momentul vânzării, debitorul trebuie să se îngrijească de lucru ca un bun proprietar. După cum rezultă din cele prezentate, sunt posibile: sechestrul simplu, sechestrul cu aplicarea de

sigilii şi sechestrul cu ridicata. Procedura obişnuită este cea a sechestrului simplu care, după cum am mai arătat, dă debitorului posibilitatea să nu fie deposedat de lucrul respectiv.

Dacă există pericolul ca debitorul sau terţul deţinător, cărora le-au fost lăsate bunurile în păstrare să înstrăineze, să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea lor.

Bunurile pot fi lăsate în păstrare unui administrator-sechestru, numit cu precădere dintre persoanele desemnate de creditor. Administratorul-sechestru trebuie să fie major şi îndeobşte cunoscut ca fiind solvabil. Soţul, rudele sau afinii debitorului, până la al patrulea grad inclusiv, ori persoanele aflate în serviciul lui nu vor putea fi desemnaţi administratori-sechestru decât cu acordul creditorului.

Debitorul poate împiedica aplicarea sechestrului sau, după caz, va putea obţine ridicarea lui

numai dacă

1. plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau

reprezentantului său având procură specială;

2. face depunerea cu afectaţiunea specială şi predă executorului recipisa de consemnare [art.

750 alin. (1) C. proc. civ.].

La aceste situaţii se adaugă şi cazurile generale de încheiere a executării silite prevăzute la art.

702 C. proc. civ.:

1. s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de

executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii;

2. nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile sau a

imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri;

3. creditorul a renunţat la executare;

4. a fost desfiinţat titlul executoriu;

5. a fost anulată executarea.

Vânzarea la licitaţie a bunurilor urmărite Etapa următoare a urmăririi silite mobiliare o constituie vânzarea bunurilor sechestrate, pentru ca

din suma obţinută să poată fi îndestulată creanţa creditorului şi acoperite cheltuielile de executare.

Dacă valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul

judecătoresc, în termen de 15 zile de la aplicarea sechestrului va proceda la valorificarea bunurilor

sechestrate prin vânzare la licitaţie publică, vânzare directă sau prin alte modalităţi admise de lege.

Dacă bunurile sechestrate sunt supuse pieirii, degradării, alterării sau deprecierii ori dacă

păstrarea lor ar prilejui cheltuieli disproporţionat de mari în raport cu valoarea lor, vânzarea se va

putea face de îndată.

Cu acordul creditorului, executorul judecătoresc poate să îi încuviinţeze debitorului să

procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. În acest caz, debitorul fiind obligat să îl

informeze în scris pe executor despre ofertele primite.

Dacă până la împlinirea termenului de 15 zile terţul cumpărător nu consemnează la dispoziţia

executorului judecătoresc preţul oferit, se va fixa termen pentru vânzarea la licitaţie publică.

O altă modalitate de realizare a vânzării, până la vânzarea la licitaţie, este cea a vânzării directe. În

acest sens, potrivit prevederilor art. 754 alin. (1) C. proc. civ., executorul judecătoresc poate

proceda, cu acordul ambelor părţi, la valorificarea bunurilor urmărite prin modalitatea menţionată,

către cumpărătorului care oferă cel puţin preţul stabilit în funcţie de valoarea de circulaţie, raportată

la preţurile medii de piaţă din localitatea respectivă.

Dacă la data stabilită are loc vânzarea, executorul judecătoresc va întocmi procesul-verbal, iar

dacă una dintre părţi lipseşte la efectuarea vânzării, executorul îi va comunica o copie certificată de

pe procesul-verbal privind vânzarea.

Publicitatea vânzării În cazul în care valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică,

executorul judecătoresc, în termen de cel mult o zi de la expirarea termenelor date de executorul judecătoresc prin somaţie, va fixa, prin încheiere definitivă, ziua, ora şi locul licitaţiei

Termenul pentru licitaţie nu va putea fi mai mic de 2 săptămâni şi nici mai mare de 4 săptămâni de la data expirării termenelor menţionat. Termenul va putea fi mai scurt sau poate fi prelungit, dacă părţile o cer.

În vederea realizării vânzării, cu ocazia aplicării sechestrului, executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, la valoarea lor de circulaţie, raportată la preţurile medii de piaţă din localitatea respectivă. În afara cestei evaluări, când este cu putinţă, se va determina şi valoarea drepturilor reale de folosinţă.

Dacă va considera necesar sau la solicitarea părţii interesate, executorul judecatoresc va numi un expert care să evaluieze şi să stabilească preţul pentru vânzarea bunurilor sechestrate, printr-un raport scris, care va fi predat cu cel puţin 5 zile înainte de ziua fixată pentru vânzare.

Termenul în care poate fi făcută cererea pentru expertiză este de 5 zile de la data comunicării procesului-verbal de sechestru, sub sancţiunea decăderii.

Executorul se va pronunţa de urgenţă, fără citarea părţilor, asupra cererii de expertiză, prin încheiere executorie, care va cuprinde stabilirea onorariului provizoriu ce se cuvine expertului şi termenul în care trebuie depus raportul. Deşi legea nu prevede în mod expres, încheierea trebuie să stabilească şi obiectivul expertizei, întrebările adresate expertului.

De regulă, vânzarea la licitaţie se va face la locul unde se află bunurile sechestrate sau, dacă

există motive temeinice, în alt loc [art. 759 alin. (1) C. proc. civ.].

Anunţurile de vânzare, întocmite de executorul judecătoresc, vor fi afişate cu cel puţin 5 zile

înainte de data licitaţiei la locul unde se va desfăşura aceasta, la sediul executorului judecătoresc, al

primăriei de la locul vânzării bunurilor şi al instanţei de executare, precum şi în alte locuri publice.

Executorul judecătoresc va întocmi şi publicaţii de vânzare pe care le va aduce la cunoştinţa

publicului prin unul dintre ziarele locale sau, în lipsă, dintre cele de circulaţie naţională, prin ziare,

reviste sau alte publicaţii existente ce sunt destinate comercializării unor bunuri de natura celor

scoase la vânzare, precum şi pe pagini de internet deschise în acelaşi scop [art. 761 alin. (1) C. proc.

civ.]. Îndeplinirea acestor formalităţi se va constata prin procese-verbale încheiate de executorul

judecătoresc.

Cheltuielile de afişare şi publicare vor fi avansate de către creditorul urmăritor, care le va prelua

din preţul bunurilor urmărite.

Dacă sunt urmărite bunurile mobile ale unui minor sau ale unei persoane puse sub interdicţie

judecătorească, o copie de pe publicaţia de vânzare a imobilului se comunică şi la parchetul de pe

lângă instanţa de executare.

Vânzarea se va face cu înştiinţarea părţilor şi a altor persoane interesate (terţul deţinător al

bunurilor sechestrate, persoane care au un drept în legătură cu bunurile), cu privire la ziua, ora şi

locul vânzării la licitaţie, potrivit dispoziţiilor privitoare la comunicarea şi înmânarea citaţiilor, cu cel

puţin 48 de ore înainte de termenul fixat pentru vânzare [art. 760 alin. (1) C. proc. civ.].

Urmărirea silită imobiliară

Urmărirea imobiliară intervine în cazul în care creditorul înţelege să-şi îndestuleze creanţa prin

valorificarea bunurilor imobile ale debitorului. Este reglementată de art. 812 şi urm. C. proc. civ.,

dispoziţiile din Codul de procedură civilă se completează cu cele din Legea nr. 36/1995 privind

notarii publici şi activitatea notarială, precum şi cu unele texte din Codul civil. În sistemul de carte

funciară, executarea silită asupra bunurilor imobile sau uzufructului imobilelor, precum şi măsurile de

asigurare asupra acestora, se va face potrivit Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996. Sunt supuse urmăririi silite imobiliare :

- bunurile imobile.

- dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum şi dreptul de superficie ;

- dreptul de servitute poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită.

Nu sunt supuse urmăririi silite imobiliare:

- imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege ;

- bunurilor imobile ale debitorului care obligaţi la plată prin titluri executorii privitoare la

creanţe a căror valoare nu depăşeşte 10.000 lei, cu excepţia situaţiei în care debitorul nu are alte

bunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar nu pot fi valorificate.

Situaţii speciale privind urmărirea imobiliară.

1. urmărirea imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie judecătorească nu

poate fi urmărit silit înaintea urmăririi bunurilor sale mobile [art. 815 alin. (1) C. proc. civ.]. Dacă

bunul imobil al minorului se afă în proprietatea comună a minorului sau a persoanei puse sub

interdicţie judecătorească şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia

prevăzută în titlul executoriu este comună, poate fi urmărit.

2. urmărirea imobilele ipotecate. Pot fi urmărite în orice mâini ar trece şi se poate cere vânzarea

lor pentru îndestularea creditorilor din preţul rezultat.

Dobânditorul unui bun ipotecat vândut la licitaţie, care nu este personal obligat pentru creanţa

ipotecară, poate să se opună vânzării imobilului ipotecat, dacă au rămas alte imobile ipotecate în

posesia debitorului principal, şi să ceară instanţei de executare urmărirea prealabilă a acestora din

urmă, după regulile prevăzute de Codul civil în materie de fidejusiune [art. 816 alin. (1) C. proc.

civ.].

Creditorul ipotecar poate să solicite scoaterea la vânzare silită a bunurilor neipotecate ale

debitorului său în cazul în care urmărirea silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la

îndestularea creditorului ipotecar în limita sumelor totale datorate.

3. urmărirea imobilelor proprietate comună. Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau

codevălmaş nu vor putea urmări partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, decât

după ce au cerut mai întâi partajul acestora. La cererea creditorului, acţiunea în împărţeală poate fi

notată în cartea funciară [art. 817 alin. (1) C. proc. civ.].

Urmărirea imobilului este de drept suspendată până la soluţionarea partajului, prin hotărâre

rămasă definitivă. Dacă nu s-a făcut decât cerere de partaj, până la soluţionarea acesteia, prin

hotărâre rămasă definitivă, se suspendă prescripţia dreptului la acţiune contra debitorului

coproprietar sau devălmaş.

Cu toate acestea, creditorii personali pot urmări cota-parte determinată a debitorului lor din

dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să ceară partajul, dacă ea este

neîndoielnic stabilită şi lămurită şi este înscrisă, prin arătarea unei fracţiuni, în cartea funciară. În

acest caz, coproprietarii vor putea cere punerea în vânzare a întregului imobil aflat în coproprietate,

în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a urmăririi ori, în lipsă, de la data

comunicării încheierii de notare a acesteia în cartea funciară.

Cu privire la bunurile imobile aflate în raza de competenţă a altei instanţe de executare, întrucât

norma de la art. 819 este una specială, este necesară o nouă încuviinţare.

Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea

lor.

În mod separat, se pot urmări construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile

privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri

pe care legea le declară imobile. Având în vedere protecţia deosebită ce trebuie acordată minorilor şi proprietăţii lor, bunurile

imobile ale acestora sau ale unei persoane puse sub interdicţie, nu pot fi urmărite înaintea urmăririi mobilelor sale.

Se poate însă urmări imobilul aflat în proprietatea comună a unui minor sau a persoanei puse sub interdicţie şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună.

Nu este exclus de la urmărire imobilul neipotecat al debitorului său. Dacă se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acelui bun, care nu este personal

obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesiunea debitorului principal.

Formalităţile premergătoare vânzării la licitaţie Cererea prin care se solicită executarea şi copia de pe încheierea prin care a fost admisă de către

judecătoria competentă, urmând ca acesta să facă debitorului sau deţinătorului imobilului înştiinţarea că urmează să se treacă la executare, dacă în timpul lăsat la dispoziţie nu-şi execută obligaţia ce rezultă din titlul executoriu.

Potrivit prevederilor art. 820 alin. (1) C. proc. civ., încheierea de încuviinţare a executării se va

comunica, în copie certificată de către executorul judecătoresc, debitorului şi terţului dobânditor,

dacă este cazul, însoţită de titlul executoriu şi de somaţie, punându-li-se în vedere ca în termen de 15

zile de la primirea acesteia să plătească întreaga datorie, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de

executare.

La data comunicării încheierii de încuviinţare a executării, debitorul sau, după caz, terţul

dobânditor este decăzut din dreptul de a efectua acte de administrare asupra imobilului urmărit. [art.

830 alin. (1) C. proc. civ.].

Pentru realizarea actelor de administrare, încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare

şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun, executorul judecătoresc va numi un administrator-

sechestru. Dacă obiect al executării îl formează mai multe bunuri imobile distincte ale debitorului,

procedura de vânzare la licitaţie publică se va îndeplini pentru fiecare bun în parte.

Procesul-verbal de situaţie

Pentru a se constata adevărata stare a imobilului şi pentru a putea fi evaluat, după comunicarea

încheierii de încuviinţare a executării şi notarea în cartea funciară a urmăririi, executorul

judecătoresc va încheia un proces-verbal de situaţie, care va cuprinde o serie de menţiuni şi elemente

privind descrierea imobilului urmărit. Dacă este cazul, vor fi menţionate şi obligaţiile fiscale cu

privire la imobil şi sumele datorate cu titlu de cotă de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de

proprietari.

Pentru realizarea acestor activităţi, art. 828 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte că „.. executorul

judecătoresc are dreptul să se deplaseze la locul situării imobilului”. Considerăm ca aceasta

posibilitate conferită de legiuitor, in realitate, trebuie să fie o obligaţie a executorului judecătoresc

care, în virtutea rolului sau activ, pentru obiectivitatea evaluării, trebuie să constate, prin propriile

simţuri, starea imobilului, imbunătăţirile aduse dacă sunt, starea generală a imobilului în care se află

spaţiul scos la licitaţiei (apartamentul, spaţiul comercial etc.) şi alte elemente care contribuie la

evaluarea ce va constitui, în lipsa raportului de expertiză, suma de la care se porneşte în procedura de

vânzare la licitaţie. Asemenea elemente nu pot fi stabilite numai din documentele prezentate de

debitor sau autorităţile-financiar fiscale.

În vederea stabilirii eventualelor sarcini ale imobilului, executorul judecătoresc va cere biroului

de cadastru şi publicitate imobiliară să îi comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează

imobilul urmărit, precum şi eventualele drepturi de preferinţă înscrise în folosul altor persoane,

urmând ca titularii acestor drepturi să fie înştiinţaţi despre executare şi vor fi citaţi la termenele fixate

pentru vânzarea imobilului.

Dacă executorul judecătoresc nu poate stabili el însuşi la valoarea imobilului sau la cererea

părţilor interesate, terţului dobânditor, creditorilor intervenienţi ori coproprietarilor, va numi un

expert, prin încheiere executorie, care să stabilească valoarea de circulaţie a imobilului.

Somaţia După întocmirea procesului-verbal de situaţie, executorul va soma pe debitor să facă plata

datorată, în caz contrar se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în procesul-verbal. Somaţia este şi un act începător de executare şi nu numai o simplă înştiinţare a debitorului

Debitorul, poate evita vânzarea la licitaţie dacă, după primirea încheierii de încuviinţare a

urmăririi, solicită instanţei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să îi încuviinţeze ca

plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete

ale imobilelor sale, chiar neurmărite, sau din alte venituri ale sale, pe timp de 6 luni [art. 823 alin. (1)

C. proc. civ.]. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor.

Dacă cererea debitorului va fi admisă, instanţa va suspenda executarea imobiliară. Pentru motive

temeinice, creditorul poate solicita instanţei reluarea urmăririi înainte de expirarea termenului de 6

luni. Dovada acestor venituri se va face prin orice mijloc de probă, spre exemplu contractele de închiriere

sau arendare deja încheiate. În cazul în care urmărirea se face împotriva unui minor sau interzis, în afară de copia de pe somaţie,

care se lasă ocrotitorului legal, va fi încunoştinţat, sub sancţiunea nulităţii, şi procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa de executare. Somaţia produce şi alte efecte cum ar fi: întreruperea prescripţiei dreptului de a obţine executarea

silită şi punerea în întârziere a debitorului, care, din momentul comunicării somaţiei, va datora daune.

Stabilirea termenului pentru vânzare şi publicitatea vânzării

Potrivit prevederilor art. 837 alin. (1) C. proc. civ., în termen de 5 zile de la stabilirea preţului

imobilului, executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea imobilului, ce va fi adus

la cunoştinţa publică prin publicaţii de vânzare. Termenul astfel stabilit nu poate fi mai scurt de 20 de zile

şi nici mai lung de 40 de zile de la afişarea publicaţiei de vânzare la locul unde va avea loc licitaţia.

Publicaţiile de vânzare se afişază la sediul organului de executare şi al instanţei de executare, la locul

unde se află imobilul urmărit, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială este situat imobilul, precum şi la

locul unde se desfăşoară licitaţia.

Costul acestor publicaţii şi anunţuri se va avansa de creditor în contul bunurilor urmărite.

Vânzarea la licitaţie a bunului imobil După îndeplinirea formalităţilor premergătoare, dacă în termenul stabilit de executorul

judecătoresc prin somaţie debitorul nu plăteşte datoria şi dacă nu au intervenit incidente sau dacă acestea au fost soluţionate, ori dacă nu există motive de amânare, executorul judecătoresc va proceda la vânzarea la licitaţie a bunului imobil.

Orice persoană care are capacitate deplină de exerciţiu, precum şi capacitatea să dobândească

bunul ce se vinde, poate participa la licitaţie, în calitate de licitator, dacă depune la dispoziţia

executorului judecătoresc, până la termenul stabilit pentru vânzare, o garanţie reprezentând 10% din

preţul de începere a licitaţiei pentru termenul respectiv.

Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la o

valoare mai mică de 75% din preţul de pornire a primei licitaţii. Aceştia nu au obligaţia de a depune

garanţia.

Debitorul nu poate licita nici personal, nici prin persoane interpuse [art. 842 alin. (2) C. proc.

civ.]. Potrivit prevederilor art. 845 alin. (1) C. proc. civ., vânzarea la licitaţie se face în mod

public, separat pentru fiecare imobil.

Vânzarea se poate face în acelaşi timp pentru mai multe imobile sau separat pentru fiecare

parcelă în parte, ori separat pentru o parte determinată din imobil, după efectuarea operaţiunii

de dezmembrare a imobilului în cartea funciară, dacă această parte nu este suficient

individualizată.

Vanzarea la licitatie începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a

ofertelor primite până la acea dată.

Imobilul va fi oferit prin 3 strigări succesive, la intervale de timp care să permită opţiuni şi

supralicitări, pornind de la preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea,

iar în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ.

Dacă imobilul este grevat de un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute intabulate

ulterior înscrierii unei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la preţul cel

mai mare oferit sau, în lipsă, de la cel fixat în publicaţie, scăzut cu valoarea acestor drepturi

[art. 845 alin. (6) C. proc. civ.]. Dacă nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt

termen, de cel mult 30 de zile, pentru care se va face o nouă publicaţie de vânzare, termen la care, licitaţia va începe de la preţul de 75% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei şi există cel puţin 2 licitatori, la acelaşi termen, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit, dar nu mai puţin de 30% din preţul de pornire al primei licitaţii. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al doilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al doilea termen.

Aliniatul (9) al art. 845 C. proc. civ., stabileşte că, în situaţia în care nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile, vânzarea urmând a începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine nici acest preţ şi există cel puţin 2 licitatori, bunul va fi vândut, la acest termen, la cel mai mare preţ oferit, chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare întocmite pentru cel de-al treilea termen vor fi inserate, sub sancţiunea nulităţii, toate aceste menţiuni privind modul de stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen.

Pentru transparenţa modului în care s-a organizat şi desfăşurat licitaţia, executorul judecătoresc va ţine o listă în care va trece numele persoanelor care au luat parte la licitaţie şi sumele pe care le-au oferit.

Va fi declarat adjudecatar persoana care, la termenul de licitaţie, a oferit preţul de vânzare cel mai mare ori, după caz, cel menţionat mai sus dacă licitaţia a fost organizată potrivit prevederilor art. 845 alin. (6)-(8) C. proc. civ.

La preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de preempţiune asupra bunului urmărit, dacă sunt asemenea drepturi.

Cu cele rezultate în urma vânzării, executorul judecătoresc va întocmi un proces-verbal. Adjudecatarul este obligat să depună preţul la dispoziţia executorului judecătoresc, în termen de

cel mult 30 de zile de la data vânzării, ţinându-se seama de garanţia depusă în contul preţului [art.

848 alin. (1) C. proc. civ.].

Dacă adjudecatarul nu depune preţul în termenul de cel mult 30 de zile de la data vânzării la

termenul de licitaţie, imobilul se va scoate din nou la vânzare în contul adjudecatarului, la preţul de

începere a licitaţiei la care bunul a fost adjudecat. Cheltuielile ocazionate de noua licitaţie şi eventuala

diferenţă de preţ vor fi suportate de adjudecatarul iniţial, care poate să achite şi cu ocazia acestei noi

licitaţii preţul oferit iniţial şi cheltuielile cauzate de noua licitaţie [art. 849 alin. (1) C. proc. civ.].

Prin proces-verbal, ce constituie titlu executoriu, executorul judecătoresc va dispune restituirea

garanţiilor depuse de ceilalţi participanţi la executarea silită.

Actul de adjudecare Acest act procedural, prin care se consfinţeşte vânzarea silită a bunului imobil, se emite de executorul

judecătoresc după adjudecarea definitivă a imobilului şi depunerea preţului. Efectul principal al adjudecării îl constituie transmiterea proprietăţii imobilului, de la data

adjudecării, adjudecatarul devine proprietar şi are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile

până la plata integrală a preţului şi suportă toate sarcinile imobilului.

Prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispune de imobilul cumpărat, potrivit

regulilor de carte funciară.

De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea

drepturilor de creanţă, creditorii putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Dacă

preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate [art. 856 alin. (3) C.

proc. civ.

De asemenea, ipotecile şi celelalte sarcini reale, precum şi drepturile reale intabulate după

notarea urmăririi în cartea funciară se vor radia din oficiu, cu excepţia celor pentru care adjudecatarul

ar conveni să fie menţinute.

Distribuirea sumelor obţinute prin vânzarea imobilului Indiferent de forma concretă de executare silită indirectă, eliberarea sau, după caz, distribuirea

sumei de bani obţinuntă prin executare silită este reglementată unitar de art. 864 şi urm. C. proc. civ.

Dacă există un singur creditor urmăritor, după reţinerea cheltuielilor de executare, când

este cazul, suma de bani realizată prin urmărirea silită se eliberează acestuia până la acoperirea

integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului [art. 863 alin. (1)

C. proc. civ.].

Dacă urmărirea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea sau

distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, se va aplica

următoarea ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel. Dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi

de preferinţă conservate, în condiţiile prevăzute de lege, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea

bunului, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 864 alin. (1) lit. c) şi care se

referă la creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite

şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru

incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii,

ajutoarele de deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia

de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;.

Creditorii care au înfiinţat măsuri asigurătorii asupra bunurilor urmărite, pentru a participa la

distribuire, vor depune copii certificate de pe acţiune şi de pe actul constatator al înfiinţării măsurii

asigurătorii. Titlurile creanţelor plătite integral vor fi eliberate creditorilor, cu menţiunea stingerii totale a

datoriei, iar cele plătite parţial vor fi eliberate creditorilor cu menţiunea părţii plătite.

Prin încheiere dată fără citarea părţilor, după predarea titlurilor, executorul judecătoresc va

constata încetarea urmăririi silite şi va dispune închiderea dosarului.

Creditorii care nu au fost îndestulaţi pot solicita reluarea urmăririi silite şi efectuarea unei noi

urmăriri asupra altor bunuri ale debitorului.

Poprirea executorie

Printre mijloacele procesuale prin care se poate solicita şi realiza urmărirea silită indirectă se află

şi poprirea executorie, indiderent dacă a fost sau nu instituită anterior o poprire asigurătorie.

Procedura popririi permite creditorului să-şi realizeze creanţa direct de la o persoană care este

datornic al debitorului (terţul poprit), este mult mai sigură în efectul ei şi mai lesnicioasă în formele

sale, decât dacă creditorul ar fi fost obligat să aştepte mai întâi ca terţul să plătească debitorului său şi

abia apoi să-l urmărească pe acesta pentru plată.

Poprirea se poate înfiinţa fie ca o măsură de asigurare, denumită poprire asiguratorie (analizată la măsurile asigurătorii), fie efectuată ca o formă de executare silită, adică ca poprire definitivă, denumită poprire executorie.

Poprirea este forma de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale, pe care o terţă persoană le datorează datornicului din proces (debitorului urmărit) şi constă în indisponibilizarea acelor sume sau efecte în mâinile terţului, debitor al debitorului urmărit, şi în obligarea lui să le plătească direct creditorului urmăritor

Poprirea executorie se înfiinţează pe bază de titlu executoriu, la cererea creditorului, de executorul judecătoresc şi se deosebeşte de poprirea asiguratorie prin faptul că aceasta din urmă se înfiinţează pe bază de acţiune, adică înainte de obţinerea titlului executoriu.

Poprirea începe prin operaţiunea de blocare a sumei cuvenite datornicului în mâinile debitorului acestuia, care, din momentul înştiinţării despre poprire, devine terţ poprit, poprirea putând fi folosită şi ca o simplă dar foarte eficientă măsură de asigurare, pentru a indisponibiliza suma de bani datorată, până în momentul în care creditorul va obţine împotriva debitorului său un titlu executoriu, în temeiul căruia va putea pretinde de la terţul poprit să-i plătească direct suma blocată.

Subiectele popririi a. creditorul popritor – este titular al titlului executoriu, al prestaţiei înscrisă în titlu, care are

dreptul de a solicita instanţei de executare să oblige pe debitorul poprit la realizarea obligaţiei înscrisă în titlu. El trebuie să justifice calitatea procesuală activă a sa, calitatea debitorului poprit precum şi a terţului poprit. Dacă creditorul popritor nu poate face dovada acestor calităţi, cererea privind poprirea va fi respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

b. debitorul poprit – este persoana obligată să realizeze prestaţia înscrisă în titlul executoriu, să

dea suma de bani sau efectele ce constituie obiect al popririi.

Dacă debitorul a decedat iar moştenitorii nu au acceptat încă succesiunea, creditorul defunctului

nu poate pretinde că a devenit creditorul moştenitorilor şi, ca urmare, cererea de validare a popririi

este prematură.

c. terţul poprit – este debitor al debitorului creditorului popritor, persoana care la rândul ei are

de achitat o creanţă faţă de debitorul poprit. Dacă se constată că terţul poprit indicat de creditor nu

este debitor al debitorului poprit, cererea de poprire va fi respinsă, desfiinţându-se şi măsura

indisponibilizării.

Terţul poate fi persoană fizică sau juridică, de drept public sau de drept privat.

Obiectul popririi

Potrivit prevederilor art. 780 alin. (1) C. proc. civ. sunt supuse urmăririi silite prin poprire

sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului

ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor,

în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condiţiile, pot fi poprite şi bunurile

mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său [art. 732 alin. (1) C. proc. civ.].

Poprirea se poate încuviinţa şi:

- asupra sumelor de bani din conturile bancare, atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi

încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute la art. 728 C. proc. civ.;

- asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului,

dacă ambele creanţe sunt certe şi lichide;

- creanţa cu termen ori sub condiţie, dacă creanţa a ajuns la termen, ori la data îndeplinirii

condiţiei.

Nu sunt supuse executării silite prin poprire:

a) sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora

debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie;

b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau

organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte;

c) sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data

înfiinţării popririi. Atunci când asupra aceluiaşi cont sunt înfiinţate mai multe popriri, termenul de 3

luni în care se pot efectua plăţi aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de

la momentul înfiinţării primei popriri [art. 780 alin. (5) C. proc. civ.]. În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că poprirea poartă asupra creanţelor şi celorlalte

mobile incorporale care fac parte din patrimoniul debitorului poprit, cu obiectivul de a îngădui atribuirea către creditorul popritor a ceea ce se află la terţul poprit.

Veniturile viitoare ale debitorului pot forma obiectul popririi, deoarece ele constituie gajul

general şi comun al creditorilor. Validarea unei asemenea popriri se va face la data când suma poprită

devine exigibilă.

Pentru sume datorate periodic de către terţul poprit (salariul, pensia), validarea se va face

deodată, atât pentru sumele exigibile în momentul popririi, cât şi pentru cele ce vor fi datorate (vor

deveni exigibile în viitor), astfel încât creditorul să nu fie nevoit să ceară validarea pentru fiecare rată

scadentă. Pentru aceste sume, efectele hotărârii de validare se vor produce nu în momentul

definitivării sale, ci în momentul exigibilităţii fiecărei sume datorate debitorului poprit

Nu pot fi poprite sumele consemnate cu afectaţiune specială, care, din punct de vedere al

celorlalţi creditori, sunt considerate ca şi cum ar fi ieşit din patrimoniul debitorului.

În aceeaşi categorie se încadrează şi sumele depuse cu titlul de garanţie, precum garanţiile depuse

de anumiţi salariaţi în legătură cu serviciul lor sau cauţiunile depuse în procese sau licitaţii.

Nu pot fi poprite sumele rezultate din vânzările silite, deoarece preţul obţinut şi depus la instanţă

trebuie să se distribuie între creditorii urmăritori, după menţiunile din tabloul de împărţeală. Însă, dacă

după plata tuturor creditorilor mai rămân sume de bani care aparţin debitorului, cu privire la acestea se

va putea dispune poprirea.

Procedura popririi

Procedura popririi cuprinde două faze:

A. Înfiinţarea popririi – constă în dispoziţia dată de executorul judecătoresc, terţului debitor al

datornicului, să nu plătească acestuia suma urmărită şi să o ţină la dispoziţia executorului sau a unui

alt organ care a înfiinţat-o.

Cererea se va adresa executorului judecătoresc în raza căreia se află domiciliul sau sediul

debitorului poprit sau al terţului poprit, competenţa fiind alternativă sau facultativă. Excepţia de

necompetenţă poate fi ridicată numai de debitorul poprit sau terţul poprit.

Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi

în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte,

vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra

altor venituri periodice cunoscute, realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de

fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.

Cererea de poprire trebuie să cuprindă elementele prevăzute pentru actele de procedură, şi

anume: executorul judecătoresc; numele şi prenumele părţilor şi domiciliul lor; obiectul cererii;

semnătura; indicarea cauzei (titlul pe baza căruia se solicită poprirea) şi a sumei creanţei (inclusiv

dobânda şi cheltuielile de judecată).

Înfiinţarea popririi se va face prin adresă, însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu.

Adresa de înfiinţare a popririi va cuprinde numele şi domiciliul debitorului persoană fizică ori,

pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi codul de identificare fiscală.

În cazul în care se solicită înfiinţarea popririi pentru toate conturile unei persoane juridice,

inclusiv pentru conturile subunităţilor fără personalitate juridică ale acesteia, se vor indica elementele

de identificare pentru fiecare titular de cont în parte, respectiv pentru fiecare subunitate a societăţii

debitoare.

Dacă adresa de înfiinţare a popririi se adresează unei unităţi operaţionale a unei bănci, poprirea

va fi înfiinţată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are deschise la acea unitate.

La data sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt

indisponibilizate, aşa cum am mai arătat, în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul

indisponibilizării şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe

perioada suspendării executării silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă

operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea nu prevede altfel.

Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit va reţine şi consemna suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc.

Adresa de poprire reprezintă dispoziţia dată de executor terţului poprit de a nu plăti creanţa creditorului său (debitorul poprit) şi de a reţine suma pe care o datorează şi bunurile mobile incorporale până la achitarea integrală a creanţei.

Principalul efect ce îl produce adresa de poprire este acela de indisponibilizare a sumei de bani sau bunurilor mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Efectul indisponibilizări poate fi înlăturat dacă debitorul consemnează întreaga valoare a creanţei creditorului popritor şi cheltuielile de executare. În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit.

Dacă poprirea este înfiinţată asupra salariului sau altor venituri asimilate lui, indisponibilizarea va opera numai în limita de 1/2 din salariul lunar net.

Terţul poprit va răspunde pentru orice plăţi făcute împotriva adresei de poprire. Dacă după înfiinţarea popririi face totuşi plăţi creditorului său, le va face pe propriul risc, plata neputând fi opusă creditorului popritor, deci terţul va putea fi obligat la o nouă plată.

În termen de 5 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

a) să consemneze suma de bani, dacă creanţa poprită este exigibilă, sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului judecătoresc;

b) să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii. La cererea creditorului, suma îi va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de trimitere fiind în sarcina debitorului.

B. Validarea popririi. Validarea se va face numai dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru

efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit.

Potrivit prevederilor art. 789 alin. (1) C. proc. civ., dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte

obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma

urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul urmăritor, debitorul sau executorul judecătoresc,

în termen de cel mult o lună de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma

urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Terţul poprit care, cu rea-credinţă, a refuzat să îşi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea

popririi va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre de validare, cu o sumă cuprinsă între 2.000 lei şi

10.000 lei [art. 789 alin. (9) C. proc. civ.].

În faţa executorului nu se poate ridica problema legalităţii şi temeiniciei hotărârii ce se execută

(cum ar fi de exemplu calitatea creanţei care fusese deja stabilită printr-o hotărâre definitivă), pentru că

această hotărâre se bucură de puterea de lucru judecat, iar instanţa de validare nu poate să o anuleze sau

să o modifice. De asemenea, instanţa nu va putea valida poprirea pentru o creanţă mai mare decât aceea

pentru care a dispus înfiinţarea popririi. După ce hotărârea de validare a popririi a rămas definitivă (intrată în puterea lucrului judecat), va

opera un transfer judiciar de creanţă, astfel încât terţul poprit devine debitor al creditorului popritor Hotărârea constituie titlu executoriu şi, ca urmare, dacă terţul poprit nu execută de bunăvoie

obligaţia de plată înscrisă în hotărârea de validare, ea poate servi creditorului popritor pentru procedura urmării silite, fără să mai fie nevoie de o altă acţiune în justiţie.

Terţul poprit trebuie să plătească sumele distribuite în modul şi la termenii prevăzuţi în titlul constitutiv al datoriei sale.

Dacă există mai mulţi creditori sau intervenienţi, după rămânerea definitivă a hotărârii de validare, suma poprită se împarte între creditori de către instanţa de executare, printr-o încheiere ce se va da în camera de consiliu cu citarea părţilor.

De asemenea, cu privire la sumele datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele

ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, în acest ultim caz validarea

producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente. Dacă vor fi poprite sumele de

bani din conturile bancare, pentru sumele viitoare, instanţa va dispune menţinerea popririi până la

realizarea integrală a creanţei [art. 789 alin. (6) C. proc. civ.].

Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate,

dacă creanţa poprită este exigibilă şi să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită

acestuia, în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii,

precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin

moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Hotărârea dată cu privire la validarea popririi este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de

la comunicare [art. 790 C. proc. civ.].

Contestaţia la executare

Prin contestaţia la executare înţelegem mijlocul procesual, specific fazei executării silite, prin

care persoana interesată sau procurorul solicită instanţei desfiinţarea actelor de executare nelegale sau

clarificarea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului, ori anihilarea efectului executoriu al

titlului pus în executare.

Contestaţia la executare poate fi:

a. contestaţia la titlu;

b. contestaţia la executarea propriu-zisă.

a. contestaţia la titlu are scopul de a clarifica interpretarea, explicarea dispozitivului hotărârii,

pentru a se obţine executarea întocmai a acestuia. Ea vizează numai măsurile luate de instanţă şi

cuprinse în dispozitivul hotărârii ce constituie titlu executoriu. Nu s-ar putea invoca pe această cale

faptul că dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice care nu pot fi aduse la îndeplinire

(mijlocul procesual pus la îndemâna părţii interesate, în acest caz, este revizuirea) sau că instanţa nu a

soluţionat unele capete de cerere formulate de părţi, ori că există contradicţie între dispozitivul

hotărârii şi considerentele acesteia, partea a avut la îndemână, după rămânerea definitivă a hotărârii,

calea de atac a recursului. Ca urmare, poate fi exercitată atunci când sunt necesare lămuriri cu privire

la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.

Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea

părţilor, încheiere care se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al

instanţei.

b. contestaţia la executarea propriu-zisă. Potrivit prevederilor art. 711 alin. 1 C. proc. civ.,

împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui

act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, ori în

cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act

de executare silită în condiţiile legii. Contestaţia la executare se poate introduce şi în cazul în care organul de executare refuză să

îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege. Indiferent de felul ei, pe calea contestaţiei la executare nu se poate modifica sau desfiinţa

hotărârea pusă în executare. Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, motivele invocate de contestator nu se pot referi la problemele de fond, care să repună în discuţie hotărârea ce se execută, deoarece partea interesată a avut posibilitatea să le valorifice în cadrul fazei judecăţii, fie prin cererile adresate primei instanţe, fie prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

După începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la

executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a

fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale [art. 711 alin. (3) C. proc. civ.]. De asemenea, împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate fi

hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare [art. 711 alin. (4) C. proc. civ.].

Instanţa care soluţionează contestaţia trebuie să se limiteze la a cerceta dacă actele de urmărire se realizează cu respectarea dispoziţiilor legale privind executarea silită sau, după caz, la stabilirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului.

Singurele apărări de fond care pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare sunt cele care

privesc cauze de stingere a obligaţiei înscrise în titlul executoriu, ce au intervenit după rămânerea

definitivă a hotărârii.

În cazul în care titlul nu provine de la un organ de jurisdicţie, un alt titlu executoriu decât o

hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept

privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu

acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui. (de exemplu, contestaţia

împotriva deciziei de imputare, cererea de anularea actului notarial etc.).

Procedura de soluţionare a contestaţiei la executare

Competenţa instanţei este diferită, după cum se invocă contestaţia la titlu sau contestaţia la

executarea propriu-zisă.

Contestaţiile privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului sunt de competenţa

instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută, singura în măsură să clarifice dispozitivul propriei

sale hotărâri. Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de

jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare. În acest caz, prin contestaţia la

executare se pot invoca, aşa cum am mai menţionat, toate apărările de fond referitoare la existenţa,

întinderea şi valabilitatea creanţei.

În cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în

circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate

introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul [art. 713

alin. (2) C. proc. civ.].

Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate face

oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită [art. 714 alin. (3)

C. proc. civ.]. Contestaţia la executare propriu-zisă este de competenţa instanţei de executare, a primei instanţe

de fond. Contestaţia la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când:

1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;

2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi.

Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor

începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării

sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a

primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie [art.

714 alin. (1) C. proc. civ.].

Contestaţia împotriva încheierilor executorului judecătoresc, în cazurile în care acestea nu sunt,

potrivit legii, definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare. Introducerea contestaţiei înainte de primul act de executare făcea ca acţiunea să fie respinsă ca

prematură. Primul act de executare diferă în funcţie de forma concretă de executare silită. La executarea

silită directă, primul act de executare îl constituie somaţia, întrucât ea este singurul act ce precede deposedarea debitorului. În cazul urmăririi silite mobiliare, primul act de executare îl poate constitui procesul-verbal de sechestru, ca de altfel şi în cazul urmăririi veniturilor unui bun imobil. Au, de asemenea, caracterul de prim act de executare adresa de poprire, precum şi somaţia făcută în urmă-rirea silită imobiliară.

Întâmpinarea este obligatorie [art. 715 alin. (3) C. proc. civ.].

Contestaţia la executare se judecă de urgenţă şi cu precădete, cu procedura prevăzută pentru

judecata în primă instanţă, cu citarea părţilor judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.

În vederea soluţionării cererii de contestaţie, instanţa solicită executorului judecătoresc să îi

transmită, în termenul fixat, copii certificate de pe actele dosarului de executare contestate şi îi pune

în vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de soluţionarea contestaţiei [art. 716 alin.

(1) C. proc. civ.].

Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia

hotărârilor pronunţate în cauzele privind împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în

devălmăşie şi a celor pronunţate în cauzele prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de

proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit, care pot fi atacate în condiţiile dreptului

comun [art. 717 alin. (1) C. proc. civ.].

Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului

executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută. Dacă prin contestaţie s-a

cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care nu constituie hotărâre a unui organ

de jurisdicţie, hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia va putea fi atacată numai cu apel, în

condiţiile menţionate mai sus. Dacă va fi admisa contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după

caz, va îndrepta ori anula actul de executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării

înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu [art. 719 alin. (1) C. proc. civ.].

Dacă prin contestaţia la executare s-a cerut de către partea interesată împărţirea bunurilor

proprietate comună, instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora, potrivit legii.

Dacă cererea privind contestaţia la executare va fi respinsă, contestatorul poate fi obligat, la

cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost

exercitată cu rea-credinţă, va fi obligat şi la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 lei la 7.000 lei.

Hotărârea instanţei, rămasă definitivă, va fi comunicată şi executorului judecătoresc, indiferent

dacă aceasta este de admitere sau de respingere, acesta fiind obligat să se conformeze măsurilor

luate sau dispuse de instanţă.

Întoarcerea executării

Potrivit prevederilor art. 722 alin. (1) C. proc. civ., în cazurile în care se desfiinţează titlul

executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul să solicite întoarcerea executării, prin

restabilirea situaţiei anterioare acesteia.

Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit, fără însă a se aduce

atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună-credinţă [art. 722 alin. (2) C. proc. civ.], iar

dacă executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face

prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei.

Dacă executarea silită s-a realizat prin vânzarea la licitaţie publică, nu este admisibilă nicio

cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul în

care a existat fraudă din partea acestuia. Asemenea cerere nu poate fi făcută decât pe cale de acţiune

principală. Dacă adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată dacă există temei de

nulitate, potrivit dreptului comun.

Cu privire la modalitatea de restituire, potrivit prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în

cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la

cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare

executării.

Dacă bunul supus executării silite este un bun imobil, instanţa va dispune asupra efectuării

operaţiunilor necesare la cartea funciară, fără însă a se aduce atingere drepturilor definitiv dobândite

de terţii de bună-credinţă.

În cazul în care titlul executoriu a fost emis de un alt organ decât o instanţă judecătorească

şi acesta a fost desfiinţat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului instanţelor

judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare executării nu este prevăzută de lege

ori, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură, ea se va putea obţine pe calea unei cereri

introduse la instanţa de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere, hotărârea

fiind supusă numai apelului.