48403746 Drept Procesual Civil

623
DREPT PROCESUAL CIVIL Curs universitar pentru studenţii de la forma de învăţîmânt I.D. PARTEA I-A Instituţii procesuale la instanţa de fond REZUMAT: Dreptul procesual este una din cele mai importante ramuri de drept, întrucât fără cunoaşterea temeinică a instituţiilor pe care le reglementează nu este posibilă valorificarea, pe calea constrângerii statale, a drepturilor subiective recunoscute de ordinea juridică. Aşadar, procedura judiciară – dreptul procesual - este una din componentele esenţiale ale oricărui sistem juridic, destinată să servească toate celelalte ramuri de drept. Normele cuprinse în Codul de procedură civilă constituie dreptul comun în materie procedurală. Partea generală a cursului de drept procesual civil cuprinde o analiză asupra instituţiilor şi principiilor generale ce sunt aplicabile în faţa instanţei de fond. Ele îşi găsesc aplicaţiune şi în faza căilor legale de atac, în măsura în care în aceste materii nu avem dispoziţii contrare. În continuare vor fi analizate aceste instituţii generale, începând cu competenţa instanţelor judecătoreşti, continuând cu problemele privitoare la participanţii la procesul civil, cu sancţiunile procedurale, dezbaterea cauzei în şedinţă publică şi încheind cu problemele consacrate hotărârii judecătoreşti. Lucrări de control:

Transcript of 48403746 Drept Procesual Civil

Page 1: 48403746 Drept Procesual Civil

DREPT PROCESUAL CIVIL

Curs universitar pentru studenţii de la forma de învăţîmânt I.D.

PARTEA I-AInstituţii procesuale la instanţa de fond

REZUMAT:

Dreptul procesual este una din cele mai importante ramuri de drept, întrucât fără cunoaşterea temeinică a instituţiilor pe care le reglementează nu este posibilă valorificarea, pe calea constrângerii statale, a drepturilor subiective recunoscute de ordinea juridică. Aşadar, procedura judiciară – dreptul procesual - este una din componentele esenţiale ale oricărui sistem juridic, destinată să servească toate celelalte ramuri de drept. Normele cuprinse în Codul de procedură civilă constituie dreptul comun în materie procedurală.

Partea generală a cursului de drept procesual civil cuprinde o analiză asupra instituţiilor şi principiilor generale ce sunt aplicabile în faţa instanţei de fond. Ele îşi găsesc aplicaţiune şi în faza căilor legale de atac, în măsura în care în aceste materii nu avem dispoziţii contrare.

În continuare vor fi analizate aceste instituţii generale, începând cu competenţa instanţelor judecătoreşti, continuând cu problemele privitoare la participanţii la procesul civil, cu sancţiunile procedurale, dezbaterea cauzei în şedinţă publică şi încheind cu problemele consacrate hotărârii judecătoreşti.

Lucrări de control: 1.Efectele nulităţii şi ale decăderii în procesul civil.2.Soluţiile epronunţate de instanţa de apel.

Tema I. Competenţa instanţelor judecătoreşti

Timp minim pentru însuşirea temei: cca. 10 ore

Întrebări de control:1.Determinaţi cazurile de necompetenţă absolută.2.Determinaţi cazurile de competenţă teritorială excepţională.3.Care sunt instanţele competente să soluţioneze litigiile de contencios

administrativ ?4.Cine are plenitudine de competenţă în materie civilă ?5.Cine are plenitudine de competenţă în litigiile comerciale ?

1. Conceptul de competenţă

Page 2: 48403746 Drept Procesual Civil

Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale articole, la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a determina instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă, problema determinării competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe, astfel că, în această materie, doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost de orice greşeală. Codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cu adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Proiectul viitorului nostru cod de procedură civilă va trebui

să urmeze aceeaşi tendinţă .Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a

unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.

Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti.

2. Formele competenţeiO problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ

de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de atribuţiune şi competenţa teritorială.

În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită în competenţă absolută şi competenţă relativă. Această clasificare, bogată în semnificaţii procedurale, este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive. Analiza concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti ne obligă la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor judecătoreşti. Dispoziţiile legale privitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul de procedură civilă.

Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

Page 3: 48403746 Drept Procesual Civil

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pe care-l comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de jurisdicţie menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege în competenţa altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o competenţă de fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A doua categorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege „autorităţilor administraţiei publice” sau altor „organe”. Categoria de excepţii la care ne referim nu este prevăzută în mod expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text care atribuie judecătoriilor competenţa de a soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate...”. Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o competenţă de fond, care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. În paginile anterioare au fost indicate, cu titlu exemplificativ, organele care realizează jurisdicţii speciale şi cărora legea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale.

Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi „plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii procedurale impun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare a textului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obştească ce se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm că legea se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legale cuprinse în art. 1 pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de judecătorii cu privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte, termenul de „plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include în conţinutul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte realizarea unui control judecătoresc,

exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că în legislaţia noastră diferite dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid calea controlului judecătoresc şi prin mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea, termenul de hotărâre, folosit în acelaşi text, trebuie interpretat şi el într-un sens generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de denumirea sa (decizie, dispoziţie etc.).

Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocăm câteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.: contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listele electorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.31-32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000].

Page 4: 48403746 Drept Procesual Civil

Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar în temeiul unor dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că atare dispoziţiuni se regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unele reglementări speciale. Doar cu titlu de exemplu indicăm unele situaţii expres consacrate în Codul de procedură civilă şi care atrag competenţa judecătoriilor în temeiul textului menţionat: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc. civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281 C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art. 319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri [art. 323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit legii, aceasta este instanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în cazurile în care judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.].

Menţionăm, cu titlu exemplificativ, şi unele dispoziţii din legi speciale şi care conferă judecătoriilor competenţa de a soluţiona următoarele cereri sau litigii: soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale (art. 11 din Legea nr. 36/1995); soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor judecătoreşti (art. 11 din Legea nr. 188/2000); litigiile prevăzute în legea locuinţei (art. 61 din Legea nr. 114/1996, republicată); cererile privitoare la anularea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (art. 57 din Legea nr. 119/1996); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea asociaţiilor şi fundaţiilor; cererile de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru (art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003).

Competenţa tribunalelor.Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au o competenţă

de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă diversă.Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prisma tuturor

atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită în concret, regula enunţată comportă însă şi unele circumstanţieri şi precizări extrem de importante şi aceasta mai cu seamă după adoptarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa tribunalelor intră însă şi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.

Dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă şi unele soluţii diferite, ceea ce a determinat şi intervenţia instanţei supreme printr-o decizie pronunţată în interesul legii. Totuşi chiar şi în perioada imediat următoare modificării Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a decis că tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având competenţa de a soluţiona atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul procedurii necontencioase - cum sunt autorizarea funcţionării societăţilor comerciale - sau în procedura contencioasă

Page 5: 48403746 Drept Procesual Civil

- cum ar fi excluderea unor asociaţi, dizolvarea societăţii, declararea falimentului, - cât şi procesele patrimoniale având ca obiect o valoare de până la 10 milioane lei.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa tribunalelor şi în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 de lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această excepţie, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar. Drept urmare, în lumina actualei reglementări, toate cererile de împărţeală judiciară, cele în materie succesorală şi a fondului funciar, indiferent de plafonul lor valoric, sunt de competenţa în primă instanţă a judecătoriilor. Unele din aceste excepţii exced raţiunile pentru care, în considerarea criteriului valoric, se stabileşte, adeseori, de legiuitorul român, şi nu numai, o competenţă de fond în favoarea unei instanţe superioare. Cel puţin din acest punct de vedere excepţia ni se pare mai puţin justificată. Într-adevăr, împărţelile judiciare şi procesele succesorale sunt adeseori acelea în cadrul cărora se induc valori patrimoniale importante (îndeosebi atunci când masa partajabilă este formată din bunuri imobile) şi a căror valoare depăşeşte plafonul valoric de 100.000 de lei. Dacă ar fi totuşi să căutăm o legitimare a excepţiilor la care ne referim ea constă, după părerea noastră, în imperativul descongestionării instanţei supreme de recursurile ce s-ar putea promova în această materie.

Excepţiile menţionate mai sus sunt importante şi relativ extinse. Pe de altă parte, remarcăm că în competenţa judecătoriilor intră şi toate litigiile neevaluabile în bani. În aceste condiţii, constatarea ce se impune din nou este aceea că judecătoriile se înfăţişează în lumina actualei reglementări ca instanţe de drept comun în materie civilă.

Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă. Soluţia legii se întemeiază îndeosebi pe necesitatea formării de secţii specializate în cadrul tribunalelor, în scopul soluţionării acestei categorii de litigii. Este ceea ce rezultă fără putinţă de tăgadă, chiar din dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b 1), text introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face îndoială şi ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă, plenitudinea de jurisdicţie este atribuită judecătoriilor.

Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac a recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de principiu, la hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Prin urmare, sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este relativ restrânsă, astfel că şi competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una de excepţie.

Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de competenţa tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 282 1 C. proc. civ. Potrivit acestui text, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii. Există şi alte situaţii în care calea de atac a apelului este suprimată, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare, cu excepţia celor pronunţate în temeiul art. 4001 şi 401 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea,

Page 6: 48403746 Drept Procesual Civil

pot fi atacate numai pe calea recursului hotărârile prin care instanţa ia act de renunţarea la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], prin care se constată învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.), precum şi ordonanţele preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.].

O altă categorie importantă de „hotărâri” ce pot fi cenzurate pe calea recursului de competenţa tribunalului se referă la încheierile pronunţate de judecătorii în diferite materii, cum sunt cele privitoare la: asigurarea dovezilor [art. 238 alin. (1) C. proc. civ.], suspendarea judecăţii (art. 2441 C. proc. civ.) şi renunţarea la judecată [art. 246 alin. (2) C. proc. civ.].

În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C. proc. civ., şi o competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei sesizate. Menţionăm în acest sens competenţa tribunalelor de a soluţiona următoarele categorii de cauze: conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C. proc. civ.); cererile de recuzare atunci când din cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal pentru motive de rudenie sau de afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ]. Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii procedurale, competenţa de a soluţiona şi căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri: contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323 alin. (1) C. proc. civ.].

In finalul acestui comentariu trebuie să amintim că legea de organizare judiciară a preconizat şi infiinţarea unor tribunale specializate. Ele pot fiinţa doar în domeniile precizate de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii”.

La rândul său, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune că: „În domeniile prevăzute de art. 36 alin. 3) se pot înfiinţa tribunale specializate”. În legătură cu aceste dispoziţii legale se impun unele precizări.

Enumerarea făcută de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. nu are un caracter limitativ. Această împrejurare rezultă din faptul că însăşi partea finală a textului amintit se referă la posibilitatea înfiinţării de secţii specializate şi „pentru alte materii”. Pe de altă parte, este de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, şi secţiile administrativ-fiscale printre categoriile de secţii specializate. În realitate ele funcţionează, în prezent, la un număr important de tribunale, iar posibilitatea organizării unor tribunale specializate nu este exclusă în această materie.

Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conţine prevederi speciale privitoare la competenţa tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că: „Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează”.

Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art. 142 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).

Page 7: 48403746 Drept Procesual Civil

Prin urmare dispoziţiile procedurale privitoare la competenţă se vor aplica în mod corespunzător şi tribunalelor specializate.

Competenţa curţilor de apelCompetenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3 C.

proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă, curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de apel au o competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ.

Plenitudinea de competenţă în materia contenciosului administrativ revine tribunalelor, curţile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanţe cu o competenţă limitată. Într-adevăr, în prezent, curţile de apel au numai competenţa de a soluţiona litigiile de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a) din Legea nr. 554/2004 asimilează autorităţilor publice şi “persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005. Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza şi o diferenţiere de formulare şi de conţinut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.

Este însă de observat că plenitudinea de competenţă a curţilor de apel, în sensul precizat mai sus, vizează doar litigiile de contencios administrativ propriu-zise, nu şi pe cele cu caracter fiscal. În privinţa acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat o departajare de atribuţii ce nu ţine seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal parte în proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, actele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Sub plafonul valoric menţionat, competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii revine tribunalelor administrative şi fiscale. Menţionăm, însa că, potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.

Legea nr. 554/2004, prin art. 10, realizează o departajare de atribuţii între tribunalele administrativ-fiscale şi curţile de apel în materia contenciosului administrativ. Iar în acest scop, legiuitorul a recurs la criteriul valoric.

Page 8: 48403746 Drept Procesual Civil

Pe de altă partea, mai este de remarcat şi faptul că legea specială se referă, din nou, la competenţa de soluţionare a litigiilor privind „actele administrativ” ale autorităţilor „publice centrale” (formulare ce se regăsea şi în art. 3 C. proc. civ., în redactarea anterioară adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000).

Codul de procedură civilă le recunoaşte curţilor de apel şi o competenţă în materia controlului judiciar. Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel, curţile judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Din această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al competenţei curţilor de apel în materia la care ne referim, plenitudinea de competenţă revenind, aşa cum am remarcat deja, tribunalelor.

Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”. Din aceste dispoziţii procedurale se pot desprinde câteva concluzii importante privitoare la competenţa curţilor de apel în materie de recurs. Simpla lectură a acestui text impune, mai întâi, concluzia potrivit căreia, în această materie, curţile de apel se înfăţişează ca instanţe cu plenitudine de jurisdicţie. O atare concluzie se întemeiază şi pe faptul că tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie de apel.

În al doilea rând, curţile de apel judecă şi recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi care, potrivi legii, nu sunt susceptibile de apel. Numărul acestor hotărâri este relativ restrâns. Prin urmare, pentru determinarea în concret a competenţei de recurs a curţilor de apel va trebui să ţinem seama de toate acele situaţii în care, prin dispoziţiile Codului de procedură civilă sau a unor legi speciale, calea de atac a apelului a fost suprimată.

Curţile de apel au şi o competenţă diversă, respectiv, astfel cum precizează în mod expres art. 3 pct. 3 C. proc. civ. şi „în alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror rezolvare se urmăreşte o bună administraţie a justiţiei. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la:

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza aceleiaşi curţi de apel;

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o judecătorie şi un tribunal din raza aceleiaşi curţi de apel;

- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din raza aceleiaşi curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite;

- soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate;De asemenea, curţile de apel au şi competenţa de a soluţiona căile extraordinare de

atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestaţia în anulare şi revizuirea. Curţile de apel au competenţă şi în ceea ce priveşte contestaţiile la executare. În primul rând, curţile de apel au competenţa de a soluţiona contestaţiile la executare în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în acele cazuri în care ele au pronunţat hotărârea respectivă.

În fine, curţile de apel îşi extind competenţa şi asupra altor cauze expres date prin lege în competenţa lor. Aşa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva

Page 9: 48403746 Drept Procesual Civil

hotărârilor tribunalelor de acordare sau neacordare a personalităţii juridice a uniunilor de sindicate [art. 45 din Legea nr. 54/2003]; recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006 (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea birourilor notariale din raza teritorială a curţilor respective [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 36/1995]; sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunţate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în condiţiile art. 14 şi 16 din Legea nr. 187/1999; contestaţiile promovate de asistenţii judiciari împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de ministrul justiţiei (art. 113 alin. 3 din Legea nr. 304/2004); recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieCompetenţa instanţei supreme este determinată de funcţiile speciale ale unei

instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiţiei. Acest lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii.

Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, confereau instanţei supreme plenitudine de jurisdicţie în materie de recurs. Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a revenit asupra acestei soluţii. Din acest punct de vedere, art. 4 pct. 1 C. proc. civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea recursurilor şi „în alte cauze prevăzute de lege”. Anterior, art. 299 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, prevedea că „recursul se soluţionează de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În aceste condiţii, arătam în prima ediţie a acestor Comentarii că supraaglomerarea instanţei supreme va deveni inevitabilă şi aproape insurmontabilă. Dar consecinţele unei atare soluţii au fost reduse în mod semnificativ prin dispoziţiile Legii nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 şi a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Totuşi nu credem că problema supraaglomerării instanţei supreme a fost soluţionată în mod definitiv.

Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie coroborate, în mod corespunzător, şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are plenitudine de jurisdicţie şi în materia căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii. Instanţa supremă nu mai are însă

Page 10: 48403746 Drept Procesual Civil

competenţa de a soluţiona şi calea de atac a recursului în anulare, art. 4 pct. 3 C. proc. civ. fiind abrogat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.

Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin prevederile art. 4 pct. 4 C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, instanţa supremă are competenţa de a soluţiona unele cereri referitoare la realizarea unei bune administrări a justiţiei. În această categorie pot fi incluse următoarele categorii de cereri:

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două curţi de apel;

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza teritorială a unor curţi de apel diferite;

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre un tribunal şi o curte de apel, dintre o judecătorie şi o curte de apel;

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din circumscripţia teritorială a unor tribunale şi curţi de apel diferite;

- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o curte de apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională;

- cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă curte de apel, pentru motive de rudenie sau afinitate;

- cererile de strămutare a procesului civil întemeiate pe motive de bănuială legitimă şi de siguranţă publică;

- cererile pentru delegarea altei instanţe (art. 23 C. proc. civ.).Există şi alte dispoziţii procedurale care atribuie instanţei supreme competenţa de a

soluţiona unele cereri sau căi de atac. Cu titlu exemplificativ enumerăm următoarele cauze:

- cererile pentru îndreptarea propriilor hotărâri;- contestaţiile la titlu, adică cele în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea

dispozitivului hotărârii ce se execută;- soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi

revizuirea) exercitate împotriva propriilor lor hotărâri;-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti

cu privire la deciziile Consiliului Concurenţei (art. 29 din Legea nr. 143/1999);-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în temeiul art.

157 din Legea nr. 19/2000.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona unele

cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect:

„a) judecarea recursurilor în interesul legii;b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea

jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte

de promulgare”.

Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti

Pentru a cunoaşte instanţa căreia trebuie să ne adresăm pentru soluţionarea unei cauze civile concrete nu este suficientă determinarea competenţei de atribuţiune a

Page 11: 48403746 Drept Procesual Civil

instanţelor judecătoreşti. Este necesar să stabilim şi sub aspect teritorial care dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad are căderea de a soluţiona o cauză civilă.

În acest scop, trebuie să recurgem la normele de competenţă teritorială. Prin intermediul normelor de competenţă teritorială se realizează o delimitare de atribuţii pe linie orizontală între diferitele instanţe judecătoreşti de acelaşi grad. Iar, în raport de criteriile folosite, distingem următoarele forme de competenţă teritorială: competenţa teritorială generală, competenţa teritorială alternativă, competenţa teritorială excepţională şi competenţa teritorială convenţională.

Textul pe care-l comentăm reglementează competenţa teritorială generală. Prin competenţă teritorială generală se desemnează acea formă a competenţei care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul. Ea îşi are originea încă în dreptul roman, de unde a fost preluată ulterior şi de legislaţiile procesuale moderne, jurisconsulţii români exprimând-o prin maxima: actor sequitur forum rei. Această regulă se fundamentează, în primul rând, pe o idee de echitate, aceea că la iniţierea procesului nu se ştie cine are dreptate, fapt pentru care este firesc ca reclamantul să se deplaseze la instanţa de la domiciliul pârâtului. Pe de altă parte, pârâtul are de partea sa prezumţia că nu datorează nimic reclamantului. Această prezumţie este aplicabilă în acţiunile personale. Situaţia este similară şi în cazul acţiunilor reale (cu excepţia acţiunilor reale imobiliare pentru care art. 13 C. proc. civ. stabileşte o competenţă teritorială exclusivă), deţinătorul unui bun fiind prezumat că deţine acel bun cu titlu de proprietar.

Competenţa teritorială a instanţei de la domiciliul pârâtului este atrasă numai dacă pârâtul are domiciliul în ţară. În ipoteza în care domiciliul pârâtului se află în străinătate sau domiciliul său din ţară nu este cunoscut, competentă va fi instanţa de la reşedinţa din ţară a acestuia. Pentru ipoteza în care nici reşedinţa pârâtului din ţară nu este cunoscută art. 5 C. proc. civ. stabileşte competenţa instanţei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului. Norma juridică înscrisă în art. 5 C. proc. civ. are valoarea unei norme de drept comun în materia competenţei teritoriale. Toate celelalte forme ale competenţei teritoriale nu constituie decât derogări de la principiul enunţat.

Competenţa teritorială generală este determinată de domiciliul pârâtului la data intentării cererii de chemare în judecată. Schimbările ulterioare ale domiciliului sau reşedinţei nu pot avea nici un efect asupra competenţei determinate iniţial. Noţiunea de domiciliu, la care se referă art. 5 C. proc. civ., a primit în jurisprudenţă o interpretare largă, în sensul că ea semnifică „domiciliul” pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională.

Textul la care ne referim aici nu reprezintă altceva decât o aplicare, adaptată în mod corespunzător, a principiului consacrat de art. 5 C. proc. civ. la situaţia acţiunilor îndreptate împotriva persoanelor juridice. Potrivit primului alineat al acestui text cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal. Potrivit aceluiaşi text, cererea poate fi introdusă şi la instanţa locului unde persoana juridică de drept privat are reprezentanţă, dar numai „pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta”.

O reglementare sumară este consacrată în Codul de procedură civilă şi în privinţa acţiunilor îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public. Normele consacrate în art. 8 C. proc. civ. au o dublă semnificaţie: de a determina competenţa

Page 12: 48403746 Drept Procesual Civil

instanţelor judecătoreşti în cazul în care acţiunea este îndreptată împotriva statului sau a altor instituţii de interes public şi de a consacra în aceste împrejurări şi posibilitatea de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Altfel spus, în împrejurările analizate, ne aflăm şi în prezenţa unor veritabile norme de competenţă alternativă.

Textul comentat are un caracter general, în sensul că vizează toate acţiunile îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public, indiferent de natura litigiului. În privinţa litigiilor din domeniul contenciosului administrativ va trebui să ţinem seama însa de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Şi de data aceasta textul menţionat consacră o competenţă alternativă. El mai precizează că dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale. Acestui text nu i se poate atribui însă semnificaţia unei derogări de la dreptul comun în materie. Într-adevăr, o dată făcută alegerea de competenţă, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei.

Art. 9 C. proc. civ. reglementează situaţia în care acţiunea este exercitată împotriva mai multor pârâţi. În acest caz, legea instituie regula potrivit căreia acţiunea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre pârâţi. Soluţia legiuitorului nu reprezintă totuşi cea mai eficientă formulă, întrucât este adeseori posibil ca mai mulţi pârâţi să aibă domiciliul în raza teritorială a aceleiaşi instanţe; determinarea alegerii competenţei de la instanţa corespunzătoare domiciliului unuia singur dintre pârâţi nu ni se pare, într-o asemenea împrejurare, o soluţie echitabilă.

Este posibil însă, în cazul unei coparticipării procesuale pasive, ca printre pârâţi să fie atât obligaţi principali, cât şi obligaţi accesorii. Care va fi, în acest caz, instanţa competentă? Soluţia este prevăzută în mod expres în art. 9 C. proc. civ., iar, potrivit acestui text, competenţa revine, aşa cum este şi firesc, instanţei competente pentru oricare dintre debitorii principali.

Competenţa teritorială statornicită în art. 10 C. proc. civ. are justificări multiple. În principal, legiuitorul a urmărit să asigure şi prin stabilirea unor norme de competenţă alternativă condiţii pentru o mai bună administrare a justiţiei. Iar acest lucru se realizează adeseori prin faptul că în circumscripţia teritorială a anumitor instanţe se pot asigura condiţii mai bune pentru administrarea tuturor probatoriilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Cazurile de competenţă teritorială alternativă reglementate de art. 11 C. proc. civ. nu exclud competenţa teritorială generală determinată de domiciliul pârâtului.

Astfel, în materie de asigurare, reclamantul poate introduce acţiunea pentru plata despăgubirilor, ori după dreptul comun la instanţa de la domiciliul pârâtului, ori la una din instanţele expres indicate în art. 11 C. proc. civ. Justificarea competenţei teritoriale în cazurile prevăzute în art. 11 C. proc. civ. rezidă în necesitatea asigurării unei protecţii eficiente a persoanelor asigurate. Considerentele de natură probatorii sunt şi ele importante, căci administrarea dovezilor poate fi mai lesnicioasă la unele din instanţele precizate în art. 11 C. proc. civ. Dispoziţiile de competenţă stabilite în art. 11 C. proc. civ. sunt aplicabile însă numai în materie de asigurare terestră. De altfel, art. 11 alin. (3) C. proc. civ. statuează în mod expres că dispoziţiile sale nu se aplică în materie de asigurări maritime şi fluviale.

Page 13: 48403746 Drept Procesual Civil

Primul caz de competenţă teritorială excepţională vizează acţiunile imobiliare. Competenţa teritorială prevăzută în art. 13 C. proc. civ. îşi are justificarea în ideea că la locul unde este situat imobilul se pot administra cu mai multă uşurinţă probele necesare pentru soluţionarea justă a acestor categorii de cauze civile (în special dovezile legate de publicitatea imobiliară). Datorită acestui fapt, o atare regulă de competenţă este prevăzută şi în alte legislaţii.

Este posibil însă ca un imobil să fie situat în circumscripţia teritorială a mai multor instanţe judecătoreşti. Care este instanţa competentă într-o asemenea situaţie de excepţie? În acest sens, art. 13 alin. (2) C. proc. civ. statuează că, într-o asemenea împrejurare, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din aceste circumscripţii. În cazul în care imobilul este situat în raza teritorială a unor circumscripţii teritoriale diferite, cererea se va face la oricare din instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul. Legea nu reglementează şi situaţia în care acţiunea civilă are ca obiect o universalitate de bunuri imobile, situate unele dintre ele în circumscripţiile teritoriale ale unor instanţe deosebite. În lipsa unei dispoziţii procedurale exprese în acest sens şi ţinând seama şi de conţinutul art. 13 alin. (2) C. proc. civ. apreciem că, mutatis mutandis, acţiunea va putea fi introdusă de reclamant la oricare din instanţele în care sunt situate bunurile imobile. Totuşi, de lege ferenda, socotim că şi în legislaţia noastră s-ar impune o regulă mai raţională, cum ar fi aceea a determinării instanţei competente în funcţie de locul situării bunurilor celor mai importante sau a bunului care are cea mai ridicată valoare.

Raţiunea principală a competenţei teritoriale excepţionale, statornicite în art. 14 C. proc. civ., constă în faptul că toate operaţiile legate de procedura succesorală se îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului. În această circumscripţie este situat şi locul deschiderii succesiunii, cel mai adesea aici se află şi principalele bunuri ale defunctului, iar competenţa de realizare a procedurii succesorale notariale aparţine biroului notarial din circumscripţia teritorială corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului. Prin urmare şi în cazul apariţiei unui litigiu succesoral aici se vor putea administra cu mai multă uşurinţă probatoriile necesare.

Din modul de redactare a art. 14 C. proc. civ. se poate desprinde concluzia că acesta include în sfera sa de aplicare imensa majoritate a acţiunilor civile privitoare la o moştenire. Astfel, în primul rând, formează obiectul acţiunilor prevăzute de art. 14 C. proc. civ. toate acele acţiuni care se referă la valabilitatea dispoziţiilor testamentare, indiferent de motivele invocate, precum şi acelea privitoare la executarea unor asemenea dispoziţiuni. O a doua categorie de acţiuni, determinate de art. 14 C. proc. civ., vizează pretenţiile dintre moştenitori privitoare la succesiune, precum şi cele pe care unul dintre moştenitori le-ar avea împotriva altuia. Aşa este cazul soluţionării neînţelegerilor privitoare la acceptarea moştenirii, componenţa masei succesorale, reducţiunea liberalităţilor, sistarea stării de indiviziune etc. În fine, a treia categorie de acţiuni se referă la cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

Dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. au ridicat totuşi unele probleme de interpretare atât în doctrină, cât şi în practica noastră judiciară, împrejurare care ne obligă la unele precizări. În primul rând, observăm că legea se referă şi la cererile „creditorilor defunctului” împotriva vreunuia dintre moştenitori sau împotriva executorului testamentar. O interpretare strict literală ar conduce la concluzia că este vorba doar de

Page 14: 48403746 Drept Procesual Civil

posibilitatea valorificării acelor pretenţii pe care terţii le-au avut faţă de defunct, nu şi faţă de moştenire. Cu toate acestea, în mod firesc, a prevalat interpretarea, bazată pe identitate de raţiune, anume aceea că textul are în vedere şi pretenţiile pe care terţii le pot invoca faţă de moştenire, cum ar fi cele ocazionate de înmormântarea defunctului sau de conservarea bunurilor succesorale. Soluţia este diferită în ipoteza în care moştenitorii urmăresc valorificarea unor creanţe culese din moştenire împotriva unor terţi. Într-o asemenea împrejurare, se vor aplica regulile dreptului comun în materie de competenţă, iar nu cele statornicite în art. 14 C. proc. civ.

Legea nu cuprinde nici o limitare în timp cu privire la incidenţa normei de competenţă înscrise în art. 14 C. proc. civ., respectiv dacă aceasta durează numai până la lichidarea succesiunii sau poate viza şi acţiunile promovate ulterior. Problema s-a pus în doctrină întrucât în trecut exista o normă procedurală care consacra o atare limitare. Totuşi norma de competenţă prevăzută de art. 14 C. proc. civ. îşi are justificare doar atâta timp cât între moştenitori subzistă starea de indiviziune. Chiar formularea art. 14 C. proc. civ., care se referă la cererile „în materie de moştenire” îndreptăţesc o asemenea concluzie.

Prin urmare, după lichidarea moştenirii, adică după desăvârşirea împărţelii între moştenitori, nu mai subzistă motivele care să justifice o competenţă teritorială exclusivă. Orice pretenţii ulterioare desăvârşirii împărţelii trebuie să fie valorificate pe calea unei acţiuni civile de competenţa instanţei de drept comun. Totuşi în literatura de specialitate se admit şi unele excepţii de la rigoarea principiului enunţat. Aşa este cazul acţiunii în garanţie exercitate de unul dintre moştenitori, împotriva celorlalţi, în temeiul art. 787 C. civ. Potrivit acestui text, coerezii sunt datori garanţi unul către altul numai despre tulburările şi evicţiunile ce preced dintr-o cauză anterioară împărţelii. Soluţia se justifică şi după părerea noastră datorită faptului că o asemenea acţiune este strâns legată de moştenire şi repune practic în discuţie raporturile dintre moştenitori. Situaţia este similară şi în cazul acţiunii în anularea împărţelii, în ipoteza în care aceasta este întemeiată pe dol sau violenţă. Atât acţiunea în anularea împărţelii, cât şi noua acţiune de împărţeală vor fi de competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului.

Regulile de drept comun în materie de competenţă se vor aplica şi în cazul în care succesiunea revine unui singur moştenitor. Şi o atare soluţie rezultă după părerea noastră din chiar modul de redactare a art. 14 C. proc. civ., text care are în vedere existenţa unor litigii succesorale şi care implică, în principiu, existenţa a doi sau mai mulţi moştenitori. Pe de altă parte, în această situaţie nu se pune problema realizării unei împărţeli succesorale.

Soluţia este însă diferită în situaţia în care moştenitorul a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar. Într-o atare împrejurare nu mai are loc o confuziune de patrimonii, iar un eventual creditor al moştenirii va trebui să introducă acţiunea la instanţa corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului.

Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă se referă la acţiunile în materie de societate. Dispoziţiile cuprinse în art. 15 C. proc. civ. îşi au raţiunea în necesitatea soluţionării unitare a tuturor acţiunilor care izvorăsc din contractul de societate. La instanţa în circumscripţia căreia societatea îşi are principalul său sediu se pot soluţiona cu

mai multă uşurinţă toate problemele care vizează existenţa şi funcţionarea societăţii .Regula consacrată în art. 15 C. proc. civ. îşi găseşte aplicaţiune numai până la

lichidarea în fapt a societăţii. Faţă de redactarea clară a textului citat urmează că

Page 15: 48403746 Drept Procesual Civil

lichidarea în drept a societăţii, respectiv pronunţarea unei hotărâri irevocabile de lichidare, nu conduce la înlăturarea aplicării dispoziţiilor art. 15 C. proc. civ. Aceasta înseamnă că toate operaţiunile legate de lichidarea efectivă a societăţii sunt de competenţa instanţei prevăzute de art. 15 C. proc. civ.

Competenţa instanţei de la sediul principal al societăţii este incidentă în toate acţiunile care izvorăsc din contractul de societate. Pe de altă parte, s-a apreciat pe bună dreptate, faţă de formularea generică a dispoziţiilor art. 15 C. proc. civ., că acest text se aplică tuturor societăţilor, fie ele civile, fie comerciale.

Ultimul caz de competenţă teritorială exclusivă, reglementat în Codul de procedură civilă, se referă la cererile în materie de insolvenţă. Potrivit art. 16 C. proc. civ., cererile în materie de faliment1 sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia comerciantul îşi are principala aşezare comercială. În prezent, dispoziţiile din Codul comercial privitoare la faliment sunt abrogate.

În schimb, prin Legea nr. 85 din 5 aprilie 2006 privind procedura insolvenţei s-a instituit o procedură specială în această materie. Potrivit art. 6 din actul normativ menţionat: „toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8, sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerţului, respectiv în registrul societăţilor agricole sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, şi sunt exercitate de un judecător sindic”. Dispoziţiile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 85/2006, diferă de cele prevăzute de art. 16 C. proc. civ.

Legea nr. 85/2006 nu se mai referă in terminis la sediul principal al debitorului, astfel cum o făcea Legea nr. 64/1995, ci pur şi simplu la „sediul” acestuia. Constatăm însă că şi actualele dispoziţii ale art. 6 din Legea nr. 85/2006 sunt explicite, în sensul că ele condiţionează determinarea competenţei de înscrierea „debitorului” în registrul comerţului sau în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor şi de exercitarea procedurilor la care se referă textul de judecătorul sindic.

Conflictele de competenţă

Necompetenţa este o situaţie anormală în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt pentru care ea trebuie înlăturată din iniţiativa părţilor sau a instanţei de judecată, în anumite situaţii. Înlăturarea stării de necompetenţă nu se poate produce decât prin mijloacele procedurale expres organizate de lege în acest scop. Două sunt mijloacele procedurale instituite în Codul de procedură civilă pentru înlăturarea situaţiilor de necompetenţă: excepţia de necompetenţă şi regulatorul de competenţă. Textul pe care-l comentăm aici reglementează doar unul din aceste mijloace procedurale, anume regulatorul de competenţă.

Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră competente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă generează un conflict de competenţă. Conflicte de competenţă pot fi pozitive sau negative. Există conflict pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară concomitent sau succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză, refuzând să-şi decline competenţa în

1 Menţionăm că potrivit art. 153 din Legea nr. 85/2006, în toate actele normative în care figurează termenul de insolvabilitate, în contextul procedurilor de reorganizare şi de faliment, cu sau fără referire la Legea nr. 64/1995, se înlocuieşte cu termenul de insolvenţă.

Page 16: 48403746 Drept Procesual Civil

favoarea altei instanţe sau unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Conflictul negativ de competenţă apare, dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.

Conflictele de competenţă impietează asupra desfăşurării normale a procedurii de soluţionare a cauzelor civile. Ele dăunează atât interesului general, cât şi interesului părţilor litigante. Într-adevăr, în cazul conflictului pozitiv de competenţă sunt sesizate în mod nejustificat două organe de jurisdicţie, împrejurare care determină o suprasolicitare a magistraţilor, produce cheltuieli inutile pentru părţi, dar şi pentru societate şi poate determina pronunţarea unor soluţii contradictorii. De asemenea, conflictele negative de competenţă determină şi ele efecte negative: tergiversare în soluţionarea cauzelor civile, pierdere de timp şi de cheltuieli şi mai cu seamă o întrerupere nejustificată a cursului judecăţii, împrejurare care dăunează atât părţilor, cât şi prestigiului justiţiei.

Datorită inconvenientelor semnalate, legiuitorul a reglementat un mijloc - regulatorul de competenţă - şi o procedură destinată a soluţiona conflictele de competenţă.

Pentru a ne afla în prezenţa unui conflict de competenţă sunt necesare a fi întrunite în mod cumulativ următoarele cerinţe:

- două sau mai multe instanţe să fie sesizate simultan sau succesiv cu aceeaşi pricină; în privinţa litigiului trebuie să existe o identitate de părţi, obiect şi cauză;

- cauza să fie pendinte în faţa instanţelor sesizate, în sensul ca părţile să nu se fi desesizat de la judecată în faţa vreuneia din aceste instanţe;

- părţile să fi invocat în faţa instanţelor sesizate, fie excepţia de litispendenţă, fie excepţia de necompetenţă;

- rezolvând aceste excepţii instanţele să se fi declarat competente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze acea cauză civilă;

- pentru existenţa conflictului negativ de competenţă mai este necesar ca hotărârea de declinare a competenţei să fi rămas definitivă; aceasta deoarece atâta timp cât hotărârea de declinare nu a rămas definitivă cursul justiţiei este neîntrerupt.

Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este una destinată a rezolva cu rapiditate o situaţie dăunătoare unei opere de administrare optimă a justiţiei. De aceea, textul pe care-l analizăm impune instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul obligaţia de a dispune din oficiu suspendarea oricărei proceduri. În acelaşi timp, instanţa este îndatorată să înainteze dosarul instanţei îndreptăţite a statua asupra conflictului.

Competenţa de soluţionare a conflictului este statornicită pe baza principiului potrivit căruia ea aparţine instanţei ierarhic superioare şi comune instanţelor aflate în conflict. Legea noastră procesuală nu enunţă în mod expres un atare principiu, dar face o aplicaţiune concretă a acestuia în art. 22 alin. (1)-(3) C. proc. civ.

Astfel, potrivit textului enunţat, conflictul dintre două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal; dacă cele două judecătorii nu sunt situate în raza teritorială a acelui tribunal sau în cazul în care conflictul s-a ivit între o judecătorie şi un tribunal sau între două tribunale, competenţa de soluţionare a conflictelor aparţine curţii de apel respective; dacă cele două instanţe nu se află în raza teritorială a aceleiaşi curţi de apel sau atunci când conflictul apare între două curţi de apel, el se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Observăm că dispoziţiile la care ne-am referit nu acoperă toate conflictele ce pot să apară în practică. Dar potrivit aceluiaşi principiu, pe care l-am menţionat anterior, se vor soluţiona şi conflictele de competenţă dintre un

Page 17: 48403746 Drept Procesual Civil

tribunal şi o curte de apel sau dintre o judecătorie şi o curte de apel. Un atare conflict se va soluţiona de instanţa ierarhic superioară şi comună instanţelor în conflict, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conflictul dintre o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională, indiferent de ierarhia acestuia din urmă, se soluţionează întotdeauna de către instanţa ierarhic superioară instanţei în conflict. Regula este statornicită în mod imperativ prin dispoziţiile art. 22 alin. (4) teza finală C. proc. civ. În acest fel se dă prioritate instanţelor judecătoreşti în soluţionarea conflictelor de competenţă dintre ele şi alte organe cu atribuţii jurisdicţionale, prioritate firească, de vreme ce în activitatea de administrare a actului de justiţie instanţele sunt organe specializate şi cu plenitudine de jurisdicţie.

Procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă este comună tuturor categoriilor de conflicte şi ea este reglementată în art. 21-22 C. proc. civ. Pentru pronunţarea unui regulator de competenţă legea a organizat o procedură suplă şi urgentă. În acest sens, art. 22 alin. (5) C. proc. civ. precizează că instanţa competentă a soluţiona conflictul va hotărî în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Soluţionarea de urgenţă a conflictului este necesară şi posibilă, întrucât instanţa nu statuează asupra fondului cauzei; ea realizează doar un simplu act de administrare a justiţiei. Sesizarea instanţei competente a statua asupra conflictului de competenţă constituie un atribut exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul; părţile nu sunt îndreptăţite să sesizeze direct instanţa competentă a statua asupra conflictului.

Hotărârea prin care se decide asupra conflictului de competenţă poartă denumirea de regulator de competenţă. Legea deschide calea de atac a recursului împotriva regulatorului de competenţă. Particularitatea consacrată expres de lege constă în faptul că termenul de recurs derogă de la dreptul comun în materie, în sensul că durata acestuia este de 5 zile. Rezolvarea prevăzută expres de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. se explică prin necesitatea restabilirii grabnice a cursului firesc al justiţiei şi soluţionarea cauzei în fond. În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de recurs trebuie să precizăm că instanţa constituţională a decis că art. 22 alin. (5) C. proc. civ. este neconstituţional (Decizia nr. 11/1999). În concordanţă cu această soluţie, art. 22 alin. (5) C. proc. civ, în forma consacrată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prevede că termenul curge de la comunicare.

Dosarul va fi trimis instanţei competente spre soluţionare numai după rămânerea irevocabilă a regulatorului de competenţă. Această opţiune procedurală nu face îndoială, căci trimiterea cauzei la instanţa desemnată a o soluţiona în fond înainte ca regulatorul de competenţă să fi rămas irevocabil ar putea crea dificultăţi nejustificate în cazul casării hotărârii care a statuat asupra conflictului.

Recursul împotriva regulatorului de competenţă urmează să se soluţioneze potrivit principiilor de drept comun, întrucât sub acest aspect legea nu a instituit norme derogatorii. Prin urmare, recursul se va soluţiona cu citarea părţilor şi cu respectarea tuturor celorlalte condiţii privitoare la depunerea şi comunicarea recursului faţă de partea potrivnică. Fiind vorba de un act de administrare a justiţiei instanţa va putea acorda o anumită prioritate în soluţionarea cu celeritate a cauzei, deşi legea nu prevede că recursul se soluţionează de urgenţă.

Hotărârea irevocabilă prin care se statuează asupra conflictului de competenţă este obligatorie pentru instanţa desemnată. Aceasta nu mai are posibilitatea de a-şi verifica

Page 18: 48403746 Drept Procesual Civil

propria competenţă, căci ne aflăm în prezenţa unei hotărâri judecătoreşti care a statuat, cu putere de lucru judecat, asupra competenţei.

O problemă delicată care s-a ridicat în doctrină este aceea de a cunoaşte dacă poate exista conflict negativ de competenţă între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă judecătorească. Jurisprudenţa noastră mai veche şi mai recentă a înclinat înspre soluţia inadmisibilităţii unui conflict de competenţă, motivat de împrejurarea că soluţionarea unui asemenea conflict este oferită chiar prin decizia instanţei supreme. O parte a doctrinei a achiesat şi ea la această soluţie jurisprudenţială, subliniindu-se deopotrivă că în împrejurarea analizată hotărârea instanţei supreme are o dublă funcţie: hotărâre declinatorie de competenţă (în cazul conflictului negativ de competenţă) şi regulator de competenţă.

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor

Titlul V din prima Carte a Codului de procedură civilă reglementează trei incidente procedurale privitoare la compunerea completului de judecată.

Activitatea de înfăptuire a justiţiei într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului şi respectarea legii în toate cauzele supuse judecăţii. Înfăptuirea unor asemenea obiective implică şi cerinţa ca, în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii să fie imparţiali, spre a se exclude astfel orice influenţă sau ingerinţă asupra actului de justiţie. De aceea, se poate afirma, fără teama celei mai mici exagerări, că prima şi cea mai importantă calitate a judecătorilor este imparţialitatea.

Majoritatea codurilor de procedură civilă instituie mijloace juridice destinate a asigura imparţialitatea magistraţilor. O asemenea preocupare este întru totul legitimă. Într-adevăr, în justiţie sunt deduse adeseori interese materiale şi morale cu totul deosebite, iar dorinţa părţilor de a „triumfa” în duelul judiciar le îndeamnă adesea la presiuni de tot felul, care implică uneori chiar şi factori politici importanţi. Or, ce poate fi mai grav într-un stat de drept decât actele de presiune asupra magistraţilor sau chiar tentativele de corupere a acestora.

Existe însă şi alţi factori, subiectivi sau obiectivi, care pot dăuna asupra calităţii actului de justiţie. Datorită împrejurărilor relevate mai sus legiuitorul a determinat condiţiile în care un judecător poate fi recuzat sau trebuie să se abţină de la soluţionarea unei cauze civile, precum şi acele situaţii în care judecătorului îi este interzis să participe la judecată. Alteori, situaţiile care pot periclita calitatea actului de justiţie sunt mai grave. În aceste împrejurări, legiuitorul a determinat condiţiile şi cazurile în care o cauză poate fi transferată spre soluţionare la o altă instanţă de judecată decât cea principial competentă. Aceste din urmă împrejurări sunt reglementate însă în Titlul VI, denumit „Strămutarea pricinilor”.

Primul incident reglementat în textul pe care-l analizăm este incompatibilitatea. Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres determinate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ.

Pentru a ne afla în prezenţa incompatibilităţii este necesar, în primele două situaţii - când judecătorul a luat parte la judecarea aceleiaşi cereri în apel sau recurs şi respectiv în caz de rejudecare după casare - ca judecătorul să fi pronunţat o hotărâre de fond în cauza

Page 19: 48403746 Drept Procesual Civil

respectivă. Judecătorul care a pronunţat numai unele încheieri pregătitoare nu devine incompatibil să judece aceeaşi cauză în apel sau recurs ori în caz de rejudecare după casare. Dacă judecătorul a rezolvat însă, printr-o încheiere, unele aspecte litigioase ale cauzei, care prejudecă fondul, cum este cazul încheierii de admitere a acţiunii de partaj, el devine incompatibil să mai judece acea cauză în apel, recurs sau în caz de rejudecare după casare.

În toate aceste situaţii, se presupune că judecătorul care şi-a exprimat părerea asupra cauzei, printr-o hotărâre judecătorească, va fi tentat să-şi menţină aceeaşi opinie şi în cazul în care este chemat să se pronunţe într-o instanţă superioară - apel sau recurs ori în caz de rejudecare după casare. Aceeaşi presupunere de lipsă de obiectivitate a judecătorului subzistă şi în acele împrejurări în care el a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi cauză. Prin urmare, toate cazurile de incompatibilitate se întemeiază pe o prezumţie juris et de jure de parţialitate a judecătorului.

Prin edictarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate sunt vizate nu doar ocrotirea intereselor părţilor litigante, ci şi realizarea unei optime administrări a justiţiei, prin pronunţarea unor hotărâri bazate pe adevăr şi pe o deplină imparţialitate a judecătorilor. Datorită acestui fapt normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de natură imperativă. O atare împrejurare are importante consecinţe sub aspectul condiţiilor de invocare a excepţiei de incompatibilitate. Astfel, excepţia de incompatibilitate poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului civil; ea poate constitui şi temeiul exercitării căii de atac a apelului şi recursului.

În considerarea naturii imperative a normelor procedurale care o reglementează, se consideră că incompatibilitatea este strict limitată la cazurile determinate de lege. Aşa fiind, judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze în recurs nu devine incompatibil să judece aceeaşi cauză în fond în caz de casare cu reţinere. De asemenea, judecătorul care a judecat cauza în recurs nu devine incompatibil de a judeca un al doilea recurs, în aceeaşi cauză, îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.

Situaţia este similară şi în acele cazuri în care judecătorul care a pronunţat o hotărâre este chemat să judece aceeaşi pricină în caz de revizuire sau contestaţie în anulare. Într-adevăr, în asemenea împrejurări incompatibilitatea nu funcţionează nu numai pentru faptul că nu este prevăzută de lege, ci şi pentru că judecătorul este chemat să se pronunţe asupra unor acte şi fapte noi pe care nu le-a cunoscut, de regulă, cu prilejul primei judecăţi; în atare condiţii, judecătorul nu este pus în situaţia de a-şi critica propria hotărâre, având posibilitatea efectivă de a judeca cu toată imparţialitatea necesară înfăptuirii în bune condiţii a actului de justiţie. De asemenea, judecătorul delegat la Biroul de Carte funciară nu devine incompatibil pentru a rezolva o cerere de înscriere în cartea funciară, atunci când tot el a pronunţat hotărârea judecătorească prin care s-a dispus intabularea. Aceasta deoarece, în faza înscrierii dreptului în cartea funciară, judecătorul nu se mai află în postura de a soluţiona o cauză, ci de a executa o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Cazurile de incompatibilitate reglementate în art. 24 C. proc. civ. sunt diferite de cele reglementate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Incompatibilităţile reglementate în Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară vizează calitatea de judecător, iar nu aptitudinea sa de a soluţiona o cauză civilă concretă.

Page 20: 48403746 Drept Procesual Civil

Or, incompatibilităţile prevăzute de art. 24 C. proc. civ. nu au un caracter de generalitate şi nu afectează calitatea de magistrat, ci doar aptitudinea de a soluţiona o cauză civilă concretă. Pe de altă parte, trebuie să subliniem totuşi că incompatibilităţile şi interdicţiile reglementate în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt destinate să contribuie şi ele la realizarea cu maximă principialitate a actului de justiţie.

La cazurile de incompatibilitate reglementate în textul comentat trebuie să le adăugăm şi pe cele prevăzute în Legea nr. 161/2003. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, magistraţilor le este interzis să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror: dacă sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei; dacă ei, soţii sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, dispoziţiile anterior reproduse se aplică „şi magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv a magistratului a participat ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze”.

Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a solicita, în cazurile expres determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei cauze civile. Abţinerea se înfăţişează, astfel cum am arătat, ca o îndatorire a judecătorului. Aşadar, deosebirea dintre cele două instituţii constă în faptul că în timp ce recuzarea emană de la părţile din proces, fiind un drept al acestora, abţinerea constituie o îndatorire a judecătorului.

Recuzarea şi abţinerea funcţionează doar în cazul în care judecătorul se află în una din situaţiile expres determinate în art. 27 C. proc. civ.

În literatura de specialitate s-a încercat gruparea motivelor prevăzute în art. 27 C. proc. civ. din raţiuni mai mult didactice decât ştiinţifice. Toate motivele de recuzare se întemeiază pe o prezumţie de parţialitate a judecătorului în soluţionarea unei cauze civile concrete. Dacă este să încercăm totuşi o atare sistematizare, constatăm că marea majoritate a motivelor de recuzare se întemeiază pe relaţiile de rudenie sau afinitate care există între judecător, pe de o parte, şi una din persoanele indicate în art. 27 C. proc. civ., pe de altă parte.

O a doua grupă de motive se referă la interesul pe care-l poate avea judecătorul, soţul, ascendenţii sau descendenţii acestuia în soluţionarea cauzei. Legea nu cuprinde elemente suficiente privitoare la sfera conceptului de interes. Este evident că interesul judecătorului sau al persoanelor la care se referă textul menţionat poate fi atât de natură materială, cât şi morală. Adeseori, interesul judecătorului poate fi concretizat în anumite raporturi juridice ce s-au stabilit anterior între el sau una din părţi, cum ar fi existenţa unor raporturi de creanţă.

O a treia grupă de motive se referă la existenţa unor raporturi de duşmănie între judecător şi una din părţi sau persoanele desemnate în art. 27 C. proc. civ. Legiuitorul a reţinut, sub acest aspect, astfel cum se poate constata din simpla lectură a art. 27 C. proc. civ. atât existenţa unei judecăţi penale în ultimii cinci ani înaintea recuzării, cât şi relaţiile de „vrăjmăşie” ce pot fi determinate de cele mai diverse împrejurări (injurii, neînţelegeri provocate de conflicte de ordin economic, ameninţări, agresiuni fizice, formularea unei plângeri penale etc.). În privinţa acestor relaţii de duşmănie legea nu impune condiţii privitoare la gravitatea actelor care au determinat deteriorarea raporturilor dintre judecător şi persoanele menţionate în art. 27 pct. 9 C. proc. civ., astfel că instanţa care judecă cererea de recuzare va avea o mare putere de apreciere. Criteriul principal rămâne

Page 21: 48403746 Drept Procesual Civil

însă acelaşi: existenţa sau inexistenţa unei situaţii care poate prezuma lipsa de imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzei.

Ultima categorie de motive se referă la orgoliul profesional al judecătorului, situaţie care se concretizează în faptul că şi-a spus „părerea cu privire la pricina ce se judecă”. Din chiar modul de formulare a textului incident - art. 27 pct. 7 C. proc. civ. - rezultă fără echivoc că legiuitorul a avut în vedere exprimarea unei opinii de către judecător în legătură cu litigiul care formează obiectul judecăţii. Iar din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă opinia judecătorului a fost exprimată de acesta înainte sau în cursul judecăţii. Acest motiv de recuzare nu poate funcţiona în cazul în care judecătorul a exprimat o părere de principiu, în legătură cu modul de interpretare a unei dispoziţii legale, în cadrul unei lucrări cu caracter ştiinţific. În acest caz, recuzarea nu funcţionează chiar dacă judecătorul, în cadrul demersului său ştiinţific, ar fi prezentat fapte similare cu cele care formează obiectul judecăţii. Recuzarea este incidentă ori de câte ori ea se referă la obiectul concret al cauzei deduse judecăţii, iar din acest punct de vedere credem că sunt relevante chiar şi acele sfaturi care au fost date uneia dintre părţile litigante în legătură cu avantajele sau riscurile pe care le comportă exercitarea acţiunii civile în cazul concret supus judecăţii. O asemenea atitudine a judecătorului se raportează nemijlocit la raporturile litigioase deduse judecăţii şi angajează orgoliul său profesional, ceea ce face să se prezume o certă lipsă de imparţialitate.

Cererea de recuzare trebuie să cuprindă elementele oricărei cereri care se adresează unei instanţe judecătoreşti şi, în mod deosebit, trebuie să indice motivele de recuzare, precum şi mijloacele de dovadă. Propunerea de recuzare se poate face şi verbal în faţa instanţei. Recuzarea trebuie solicitată pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri. Dacă motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute [art. 29 alin. (2) C. proc. civ.]. Neinvocarea excepţiei de recuzare în condiţiile menţionate atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca. Judecătorul împotriva căruia a fost formulată o cerere de recuzare poate declara că se abţine.

Prin urmare, dispoziţiile legale privitoare la recuzare au pentru părţile din proces un caracter dispozitiv; ele pot aprecia dacă este sau nu cazul să solicite îndepărtarea unuia sau mai multor judecători din completul de judecată. Dacă părţile au încredere în obiectivitatea şi imparţialitatea unui judecător, faţă de care există motive de recuzare, pot renunţa la invocarea recuzării.

Dispoziţiile art. 30 C. proc. civ. determină competenţa de soluţionare a cererilor de recuzare. Legea porneşte de la constatarea că recuzarea şi abţinerea sunt incidente care intervin în desfăşurarea normală a procesului civil. De aceea, în mod firesc recuzarea şi abţinerea se soluţionează de instanţa sesizată cu acţiunea principală. Principiul este consacrat în mod expres în chiar primul alineat al art. 30 C. proc. civ.

În ipoteza când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (de pildă, unii judecători sunt în concediu sau sunt incompatibili) cererea de recuzare se va soluţiona de instanţa ierarhic superioară .

Actul de dispoziţie al instanţei în cazul soluţionării cererilor de abţinere şi recuzare este încheierea. Iar această soluţie este valabilă, în opinia noastră, şi în cazul în care asupra recuzării decide instanţa superioară. Încheierea se pronunţă, ca o cerinţă elementară a respectării principiului publicităţii, în şedinţă publică. Încheierea prin care s-a admis recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează

Page 22: 48403746 Drept Procesual Civil

să fie păstrate. Această dispoziţie procedurală nu este în deplină concordanţă cu prevederile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., text care statuează, printr-o redactare imperativă, că în timpul soluţionării cererii de recuzare „nu se face nici un act de procedură”. Nerespectarea acestei cerinţe imperative ar trebui să atragă după sine nulitatea absolută a actelor îndeplinite.

Din modul de redactare a textului asupra căruia insistăm aici mai rezultă că legiuitorul are în vedere actele îndeplinite după formularea cererii de recuzare. Prin urmare doar în acest caz se impune soluţia unei nulităţi iremediabile. Recuzarea poate interveni însă, în condiţiile arătate mai sus, şi în cursul judecăţii, respectiv în cazul în care motivele ce le fundamentează s-au ivit în cursul dezbaterilor publice şi uneori chiar după administrarea de probatorii. Prin urmare, se pune întrebarea care este soarta actelor şi probelor îndeplinite, respectiv administrate, înainte de formularea cererii de recuzare. Socotim că art. 32 alin. (3) C. proc. civ. are în vedere cu deosebire această din urmă situaţie. În această împrejurare, judecătorul va avea dreptul să aprecieze în ce măsură actele de procedură au fost viciate prin faptul îndeplinirii lor în faţa unui judecător ce s-a aflat în una din situaţiile prevăzute de art. 27 C. proc. civ.

Acelaşi drept de apreciere trebuie recunoscut instanţei care soluţionează cererea de recuzare şi în privinţa probelor administrate. În acest caz trebuie respectat şi principiul potrivit căruia probele sunt câştigate cauzei. Acest lucru presupune însă unele circumstanţieri: este posibil ca o expertiză, un act cu valenţe tehnice şi ştiinţifice, să fie realizată cu toate cerinţele legii, iar concluziile sale să nu fie viciate prin participarea la judecată a judecătorului recuzat; uneori situaţia poate fi diferită în cazul administrării probei prin declaraţiile martorilor, căci relatările acestora pot fi influenţate prin chiar modul de administrare a dovezilor de către judecătorul recuzat. Iată de ce trebuie recunoscut instanţei competente a judeca cererea de recuzare un drept larg de apreciere asupra posibilităţilor de readministrare a probelor.

De asemenea, în mod firesc, legea precizează că în cazul admiterii cererii de recuzare judecătorul în cauză se retrage şi nu poate participa la deliberare.

Încheierea de admitere sau respingere a cererii de abţinere, precum şi cea de admitere a recuzării nu poate fi atacată prin nici o cale de atac. Soluţiile promovate de art. 34 alin. (1) C. proc. civ. au format şi obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Excepţia invocată a fost respinsă, cu argumente convingătoare, căci, fără îndoială, derogarea de la exerciţiul căilor de atac este deplin justificată, fiind vorba de un act de pură administraţie judiciară.

Regimul juridic al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este însă diferit. De data aceasta încheierea poate fi atacată, dar numai o dată cu fondul cauzei. O justificare deosebită a unor soluţii evident judicioase nu se impune. De aceea, ne limităm să arătăm că doar în ipoteza respingerii cererii de recuzare partea căreia i s-a respins o atare cerere are interes să exercite o cale de atac; în cazul admiterii cererii de recuzare un atare interes nu poate fi justificat. De asemenea, judecătorul recuzat nu poate justifica un interes în cauză, iar, pe de altă parte, el nu este parte în proces, ci un magistrat care face parte din structura unui organ judiciar.

În urma controlului judiciar, instanţa superioară poate constata că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă. Care va fi soarta actelor de procedură şi a probelor administrate într-o asemenea împrejurare? Răspunsul la această întrebare ne este oferit, în

Page 23: 48403746 Drept Procesual Civil

termeni imperativi, de art. 34 alin. (3) C. proc. civ. Observăm că, de data aceasta, legea consacră un caz obligatoriu de refacere a actelor de procedură şi a dovezilor administrate.

Strămutarea procesului

Titlul V din prima Carte a Codului de procedură civilă este consacrat strămutării procesului civil. Strămutarea procesului civil este o instituţie necesară pentru a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei instanţe de judecată. Prin strămutare se desemnează trecerea unei cauze, în situaţiile strict determinate de lege, de la o instanţă competentă la o altă instanţă de acelaşi grad.

Motivele care stau la baza strămutării sunt, în principiu, diferite de cele prevăzute de lege pentru recuzare şi abţinere, chiar dacă unele dintre ele sunt asemănătoare. Motivele de strămutare au un caracter mult mai grav întrucât se repercutează asupra unei întregi instanţe, iar nu doar asupra unuia sau mai multor judecători. Codul de procedură civilă consacră în articolul pe care-l comentăm trei motive de strămutare a procesului civil. Potrivit acestui text, strămutarea procesului civil poate fi solicitată:

a) pentru motive de rudenie sau afinitate;b) pentru motive de bănuială legitimă;c) pentru motive de siguranţă publică.Primul motiv de strămutare se aseamănă cu recuzarea judecătorului pentru motive

de rudenie sau afinitate. Cu toate acestea, între cele două instituţii există deosebiri esenţiale. În cazul recuzării, partea interesată poate cere îndepărtarea de la judecată a unuia sau a mai multor judecători, în timp ce, în cazul strămutării, instanţa, deşi competentă, nu va mai soluţiona acea cauză civilă, dacă evident motivele invocate au fost găsite întemeiate. Prin urmare, nu este vorba doar de o deosebire de ordin cantitativ privitoare la numărul judecătorilor aflaţi în una din situaţiile prevăzute de lege, ci şi de ordin calitativ şi care se referă la efectele admiterii cererilor - îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea cauzei sau transferarea cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad. În legătură cu aspectul cantitativ menţionat anterior observăm că art. 37 alin. (1) C. proc. civ. se referă la situaţia în care una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul patru printre magistraţii acelei instanţe. Textul trebuie interpretat în concordanţă cu finalitatea instituţiei sub următoarele aspecte: deşi legea se referă la situaţia când partea are două rude sau afini printre magistraţii acelei instanţe, este evident că aceeaşi raţiune există, cu atât mai mult, în cazul în care partea are mai multe rude sau afini printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai acelei instanţe.

Noua redactare a art. 37 alin. 1 C. proc. civ. nu este, în opinia noastră, de natură a înlătura întrutotul controversa privitoare la posibilitatea strămutării procesului civil şi în ipoteza în care motivele invocate îi vizează pe procurori. Cu toate acestea, formula folosită de legiuitor „magistraţii” instanţei ar putea conduce la acreditarea acestei teze. Şi înainte de ultima modificare a Codului de procedură civilă, respectiv a textului la care ne referim, s-a susţinut că faţă de formularea legii - „magistraţii sau asesorii populari ai instanţei” - primul motiv de strămutare i-ar viza şi pe procurori. Motivele invocate de un reputat autor păreau seducătoare, căci într-adevăr din corpul magistraţilor făceau parte şi procurorii, iar, pe de altă parte, astfel cum se invoca cu persuasiune, primul motiv de strămutare constituia şi un temei de recuzare a judecătorilor; or, recuzarea se aplica, potrivit art. 36 C. proc. civ., şi procurorilor.

Page 24: 48403746 Drept Procesual Civil

În pofida acestei riguroase argumentări, exprimam rezerve faţă de soluţia promovată de autorul la care ne-am referit. În prima ediţie a Comentariilor am arătat că procurorii, deşi incontestabil fac parte din corpul magistraţilor, ei nu sunt integraţi în structura organizatorică a instanţei de judecată. Prin urmare, în opinia noastră, referirea legii la „magistraţii instanţei” avea tocmai scopul de a circumstanţia primul motiv de strămutare numai la judecători. În al doilea rând, am evocat şi faptul că dispoziţiile legale privitoare la incidentele procedurale analizate în acest context, inclusiv cele privitoare la incompatibilitate, abţinere şi recuzare, apar ca abateri de la regulile normale de desfăşurare a procesului civil, fapt pentru care ele nu pot fi interpretate în sensul conferirii unei vocaţii de a se aplica prin analogie şi la alte situaţii. De aceea, apreciam că argumentul invocat în sensul că dispoziţiile privitoare la incompatibilitate, recuzare şi abţinere se aplică şi procurorilor nu este pertinent, căci, astfel cum rezultă din prevederile art. 36 C. proc. civ., acest text vizează doar instituţiile procesuale reglementate în Titlul al V-lea din Cartea I. Or, dispoziţiile privitoare la strămutarea procesului civil sunt situate într-un titlu distinct (Titlul VI). Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să extindă dispoziţiile legale la care ne referim şi asupra procurorilor ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, astfel cum a procedat şi în legătură cu dispoziţiile consacrate în art. 36 C. proc. civ.

Situaţia nu este esenţial diferită nici în prezent, căci şi de data aceasta legea se referă la „magistraţii” instanţei. Scopul legii credem că nu a fost acela de a soluţiona o controversă doctrinară ci de a include în formula folosită de art. 37 alin. 1 C. proc. civ. şi pe asistenţii judiciari ai instanţei. Din acest punct de vedere, „decizia” legiuitorului este interesantă şi reprezintă un prim pas înspre apropierea statutului asistentului judiciar faţă de acela al judecătorului.

Al doilea motiv de strămutare vizează cazurile de bănuială legitimă. Potrivit art. 37 alin. (2) C. proc. civ., bănuiala se consideră legitimă „ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale”. Circumstanţele la care se referă textul citat au un caracter general. Totuşi din chiar formularea legii se poate deduce cu uşurinţă că legiuitorul are în vedere împrejurări de o gravitate accentuată şi care periclitează obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor. Aceste circumstanţe deşi au un caracter general, astfel cum se subliniază şi în literatura de specialitate, trebuie să se raporteze întotdeauna fie la împrejurările pricinii, calitatea părţilor, fie la vrăjmăşiile locale. Prin urmare, judecătorul competent a soluţiona cererea de strămutare va trebui să examineze în concret dacă circumstanţele invocate de reclamant sunt de natură să afecteze obiectivitatea judecătorilor şi dacă au gradul de gravitate avut în vedere de dispoziţiile art. 37 alin. (2) C. proc. civ.

Ultimul motiv de strămutare - siguranţa publică - nu a fost definit de lege, până la modificarea şi completarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, ci doar menţionat în art. 37 alin. (2) C. proc. civ. Actuala reglementare face precizările necesare în această privinţă. Într-adevăr, potrivit art. 37 alin. 2 C. proc. civ. constituie motive de siguranţă publică „acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice”.

Prin urmare, este vorba de împrejurări care depăşesc simplele suspiciuni privitoare la imparţialitatea judecătorilor în a căror competenţă intră soluţionarea cauzei civile respective. Împrejurările trebuie să fi excepţionale şi să afecteze nu numai obiectivitatea şi imparţialitatea judecătorilor, ci însuşi climatul de linişte şi ordine care trebuie să

Page 25: 48403746 Drept Procesual Civil

domnească într-o localitate, adică în termenii legii să determine „tulburarea ordinii publice”.

În considerarea necesităţii garantării unei judecăţi imparţiale, legea a reglementat în mod detaliat şi riguros procedura strămutării procesului civil. Această procedură are, în principiu, un caracter unitar cu diferenţieri fireşti, determinate tocmai de gradul de gravitate diferit al cauzelor ce pot determina strămutarea procesului civil. Astfel, în considerarea gravităţii motivelor de strămutare, art. 38 C. proc. civ. determină, expres sau implicit, sfera persoanelor îndreptăţite să solicite strămutarea, precum şi momentul până la care aceasta poate fi cerută. Strămutarea pentru motive de rudenie sau afinitate trebuie cerută mai înainte de începerea oricăror dezbateri, iar cea bazată pe bănuială legitimă şi siguranţă publică se poate invoca în orice stare a procesului civil. Pe de altă parte, în principiu, cererea de strămutare se poate solicita de oricare dintre părţi, cu excepţia strămutării pentru motive de siguranţă publică. Pentru acest din urmă motiv cererea de strămutare poate fi formulată numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art. 39 C. proc. civ. statorniceşte principiul potrivit căruia cererea de strămutare întemeiată pe motive de rudenie sau afinitate „se depune la instanţa imediat superioară”, iar cea bazată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică „se depune la Curtea Supremă de Justiţie”. În legătură cu modul de redactare a acestui text facem următoarele precizări necesare.

Observăm mai întâi că pentru motive de rudenie sau afinitate cererea de strămutare se judecă în toate cazurile de către instanţa imediat superioară, iar pentru celelalte două motive - bănuială legitimă şi siguranţă publică - competenţa aparţine întotdeauna Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, semnificaţia expresiei „cererea de strămutare ... se depune” este neîndoielnic aceea de a determina o regulă specială de competenţă. În al doilea rând, observăm că legiuitorul a instituit şi o altă regulă particulară anume aceea că cererea de strămutare se depune direct la instanţa competentă a o judeca, iar nu la instanţa de la care urmează să se dispună strămutarea. Regula enunţată este destinată să evite acele situaţii în care datorită unor împrejurări locale instanţa ar întârzia trimiterea cererii de strămutare la instanţa competentă a o soluţiona.

Cererea de strămutare - indiferent de motivele invocate - se soluţionează în camera de consiliu. În lipsa unei dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, cererea de strămutare se va soluţiona cu citarea părţilor. Înainte de judecarea cererii de strămutare, instanţa competentă va putea lua unele măsuri pregătitoare. Astfel, potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ., preşedintele instanţei va putea solicita dosarul cauzei şi va putea ordona, chiar fără citarea părţilor, suspendarea pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei sesizate cu acţiunea principală. Suspendarea dispusă este obligatorie pentru instanţa sesizată cu cererea principală. Drept urmare, în faţa acestei instanţe nu se va mai putea îndeplini nici un act de procedură; nerespectarea măsurii dispuse atrage după sine nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite în cauză pe toată durata suspendării.

Instanţa competentă a soluţiona cererea va verifica, pe baza unor elemente probatorii corespunzătoare, dacă subzistă vreunul din motivele care pot determina sau chiar reclamă strămutarea procesului la o altă instanţă.

Asupra cererii de strămutare instanţa competentă se va pronunţa printr-o hotărâre, care se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac. Aceste din urmă trăsături sunt prevăzute în mod expres de art. 40 alin. (4) C. proc. civ. Totuşi în literatura de

Page 26: 48403746 Drept Procesual Civil

specialitate s-a discutat asupra naturii actului prin care instanţa de judecată dispune strămutarea procesului civil. În opinia noastră nu există nici o îndoială că actul de dispoziţie al instanţei este o hotărâre, respectiv o sentinţă. Desigur că formularea generală a legii - hotărâre - este de natură să sugereze anumite consideraţii privitoare la natura actului de dispoziţie al instanţei - încheiere, sentinţă sau decizie. Fără a stărui în mod deosebit asupra acestei probleme arătăm că legea se referă în mod expres la termenul de hotărâre, iar o atare precizare nu este făcută spre a evoca necesitatea pronunţării unei încheieri. Dimpotrivă, atunci când legiuitorul a dorit ca actul de dispoziţie al instanţei să fie o încheiere a precizat acest lucru în mod expres, astfel cum a făcut-o în privinţa recuzării şi abţinerii. Comparând dispoziţiile art. 34 C. proc. civ. - text care se referă in terminis la încheiere - şi cele ale art. 40 alin. (4) C. proc. civ. - ce impun pronunţarea unei hotărâri - rezultă în mod indubitabil o deosebire esenţială de reglementare. Pe de altă parte, pronunţarea unor acte diferite în două situaţii distincte este cu totul naturală. Într-adevăr, în cazul abţinerii şi recuzării ne aflăm în prezenţa unui incident procedural care se soluţionează, în principiu, chiar de către instanţa sesizată cu cererea principală (excepţia vizează doar situaţia analizată deja şi când din cauza recuzării completul de judecată nu se poate forma); or, în cazul strămutării situaţia creată formează obiectul unei judecăţi distincte, iar instanţa, soluţionând cauza, se desesizează în mod definitiv. Iată de ce în cazul strămutării instanţa trebuie să pronunţe o hotărâre, respectiv o sentinţă judecătorească.

Dispoziţiile cuprinse în art. 40 alin. (4) C. proc. civ. conferă sentinţei pronunţate asupra cererii de strămutare două particularităţi care se cuvin a fi subliniate în mod deosebit, căci ele se justifică prin însuşi faptul că soluţia pronunţată în materia analizată este rezultatul unui act de simplă administrare a justiţiei, iar nu de soluţionare în fond a unei cauze civile.

Prima particularitate rezidă în faptul că hotărârea pronunţată asupra strămutării se dă fără motivare. În acest fel, sentinţa pronunţată asupra strămutării este una din puţinele hotărâri judecătoreşti care nu trebuie motivate.

O a doua particularitate constă în faptul că hotărârea pronunţată „nu este supusă nici unei căi de atac”. Ultima particularitate a atras, în ultima perioadă de timp, atenţia deosebită a doctrinei procesuale. În acest sens, unii autori au apreciat că dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. au în vedere doar imposibilitatea exercitării căilor ordinare de atac şi că împotriva sentinţei pronunţate s-ar putea exercita calea de atac a contestaţiei în anulare şi a revizuirii - pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce ne priveşte, apreciem că de lege ferenda o atare reglementare ar putea fi promovată, însă de lege lata ea nu are o motivare deplină. În pofida argumentelor invocate în doctrină, nu se poate ignora redactarea categorică a art. 40 C. proc. civ. şi care conduce la o interpretare univocă: hotărârea pronunţată asupra cererii de strămutare nu este supusă nici unei căi de atac. Or, faţă de această redactare a textului amintit, argumentul potrivit căruia necitarea părţilor la judecarea cererii de strămutare ar rămâne fără sancţiune dacă nu s-ar admite calea contestaţiei în anulare are valoarea unei simple aserţiuni doctrinare.

De altfel, remarcăm şi o deosebire substanţială între redactarea la care ne referim şi alte texte procedurale care limitează exerciţiul căilor legale de atac. Astfel, de pildă, potrivit art. 247 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea pronunţată asupra renunţării la drept se dă fără drept de apel. De asemenea, o soluţie identică este prevăzută de art. 273 C. proc. civ. şi în privinţa hotărârilor care consfinţesc învoiala părţilor. Or, în cazul nostru

Page 27: 48403746 Drept Procesual Civil

legiuitorul precizează, aşa cum am arătat, că hotărârea pronunţată nu poate fi supusă nici unei căi de atac. Remarcăm că, după o anumită ezitare, şi instanţa supremă s-a pronunţat în sensul inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.

Asupra cererii de strămutare, instanţa competentă poate pronunţa două soluţii: de admitere sau de respingere a acesteia.

În cazul admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluţionare unei alte instanţe de acelaşi grad. Trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţă de acelaşi grad reprezintă o cerinţă elementară şi indispensabilă a respectării principiului celor două grade de jurisdicţie. Dacă hotărârea a fost casată cu trimitere de către o curte sau un tribunal, cauza se va soluţiona de una din instanţele din raza teritorială a acelui tribunal sau a acelei curţi, dar nu de instanţa care a pronunţat hotărârea casată. Numai în acest fel se asigură finalitatea hotărârii de strămutare; altminteri s-ar ajunge ca pricina să fie trimisă tot la instanţa de la care pricina a fost strămutată, ceea ce nu poate fi admis. Instanţa la care se trimite cauza spre soluţionare, ca urmare a strămutării, nu este însă îndreptăţită să facă verificări cu privire la actualitatea motivelor ce au justificat adoptarea deciziei de strămutare. Instanţa care a dispus strămutarea va arăta şi măsura în care actele îndeplinite înainte de strămutare urmează să fie păstrate. Aceasta înseamnă că strămutarea procesului civil nu atrage după sine în mod necondiţionat anularea tuturor actelor de procedură, instanţa care a dispus strămutarea având dreptul de a aprecia în ce măsură actele de procedură urmează să fie păstrate sau dimpotrivă trebuie refăcute. Aşadar, soluţia este diferită de aceea creată în urma îndeplinirii unor acte de procedură după ce s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 40 alin. (2) C. proc. civ.

Suspendarea judecăţii în temeiul art. 40 alin. (2) C. proc. civ. nu este, aşa cum am arătat deja, obligatorie. În practică se poate întâmpla uneori ca instanţa sesizată cu acţiunea principală să continue judecata şi să pronunţe o hotărâre înainte de a se fi dispus suspendarea judecăţii. De aceea în literatura de specialitate s-a ridicat problema de a cunoaşte ce se întâmplă cu hotărârea pronunţată în asemenea condiţii de instanţa sesizată cu acţiunea principală şi care sunt efectele hotărârii de strămutare. Într-o elementară logică juridică este dificil a se acredita ideea ineficienţei hotărârii pronunţate asupra strămutării, motivat de pronunţarea unei soluţii asupra fondului cauzei. Legislaţia în vigoare nu cuprinde o dispoziţie procedurală care să consacre o soluţie expresă în acest sens. De aceea, s-a apreciat de unii autori că instanţa la care s-a dispus trimiterea cauzei, ca urmare a strămutării, va trebui să considere hotărârea pronunţată asupra fondului ca neavenită şi să procedeze în continuare la soluţionarea cauzei.

Recenta modificare a art. 40 alin. (5) C. proc. civ. a soluţionat în mod convingător problema deja enunţată. Într-adevăr, potrivit acestui text (modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000) instanţa sesizată cu cererea principală „va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. În cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare”. Textul declară, aşadar, desfiinţate de drept toate actele de procedură - inclusiv hotărârea dată între timp - aduse la îndeplinire după pronunţarea hotărârii de strămutare. În acest fel, s-a adoptat şi în materie civilă o soluţie similară celei prevăzute în art. 60 alin. (4) C. proc. pen.

A doua soluţie ce poate fi pronunţată de instanţa sesizată cu strămutarea cauzei este, aşa cum am remarcat, respingerea cererii. Această soluţie nu ridică probleme

Page 28: 48403746 Drept Procesual Civil

deosebite. În acest caz, instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii principale va continua judecata potrivit regulilor obişnuite; în cazul în care cauza a fost suspendată, aceasta va fi repusă pe rol.

TEMA A II-A PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Timp minim pentru aprofundarea temei: 8 ore.Intrebări de control:1.În ce constă intervenţia principală ?2.Determinaţi formele de participare a procurorului în procesul civil.3.Precizaţi care sunt efectele particulare ale arătării titularului dreptului.4.Până în ce fază procesuală se poate exercita intervenţia ?

Primul Titlu al celei de-a doua Cărţi a Codului de procedură civilă este consacrat părţilor. Soluţionarea litigiilor civile implică, cu necesitate, participarea la activitatea judiciară a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care participă la activitatea de judecată se numesc participanţi sau subiecţi procesuali.

În activitatea judiciară un rol central îl ocupă instanţa de judecată. Ea acţionează în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuire a justiţiei.

Soluţionarea procesului civil nu poate fi concepută fără participarea părţilor între care s-a ivit litigiul: reclamantul şi pârâtul. În cadrul şi în cursul procedurii pot interveni de asemenea alte persoane. Aşa este, în primul rând, cazul terţilor, care pot participa la activitatea judiciară, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor principale. Odată introduse în proces, terţele persoane devin părţi.

Procesul civil parcurge adeseori şi ultima sa fază - executarea silită. În asemenea situaţii participante la activitatea judiciară devin şi organele de executare.

Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi procesuali principali, întrucât prin activitatea lor influenţează desfăşurarea şi soarta procesului civil. Dintre aceşti participanţi instanţa, reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fără „prezenţa” lor nu este posibilă activitatea judiciară.

În procesul civil pot participa şi alte persoane, cum ar fi: martorii, experţii, interpreţii etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari; rolul lor este subsidiar şi vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei.

O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului Public. Acesta participă la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.

2. Instanţa de judecată

O înţelegere deplină a problematicii privitoare la părţile implicate într-un proces civil nu poate face abstracţie de cadrul de desfăşurare al procedurii judiciare şi nici de organizarea autorităţii chemate a realiza actul de justiţie. Iată de ce o sumară prezentare a instanţei de judecată şi a principiilor sale de organizare ne apare ca fiind indispensabilă.

În orice stat de drept instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem propriu. Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat alcătuiesc autoritatea judecătorească. Noua Constituţie a României consacră un capitol distinct (Capitolul VI) autorităţii judecătoreşti (Capitolul VI este integrat în Titlul III consacrat Autorităţilor publice).

Page 29: 48403746 Drept Procesual Civil

Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară activitatea pe baza unor principii democratice menite a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale. Principiile privitoare la organizarea instanţelor sunt studiate la o disciplină special consacrată acestei materii. Pentru studiul dreptului procesual civil sunt totuşi de o importanţă aparte şi acele reguli care se referă la autonomia justiţiei faţă de alte autorităţi publice, precum şi acelea privitoare la compunerea instanţei. De aceea vom aborda succint problemele enunţate.

Autonomia autorităţii judecătoreşti decurge din însăşi autonomia funcţiei jurisdicţionale. Legea nu foloseşte expressis verbis conceptul de autonomie a instanţelor judecătoreşti. Legea nr. 92/1992 statua doar, în art. 1 alin. (2), că „puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului... ”. De asemenea, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată în 2004, declară că instanţa constituţională – Curtea Constituţională - este „independentă faţă de orice altă autoritate publică...”. Actuala lege de organizare judiciară nu mai reiterează prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992. Lipsa unei asemenea precizări, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu poate conduce la concluzia existenţei vreunui raport de dependenţă funcţională între puterea judecătorească, executiv şi legislativ. Independenţa sau autonomia justiţiei decurge din caracterul unic şi imparţial al acesteia, din faptul că ea se înfăptuieşte în numele legii [art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţie], precum şi din celelalte dispoziţii ale legii fundamentale.

Autonomia instanţelor judecătoreşti este garantată prin independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, dar şi printr-o riguroasă delimitare a atribuţiilor ce revin legislativului şi executivului. Toate aceste garanţii şi delimitări de atribuţii fac posibilă realizarea funcţiei jurisdicţionale fără ingerinţe din partea altor persoane sau autorităţi publice.

Pentru ca autonomia autorităţii judecătoreşti să fie reală şi efectivă ea trebuie să beneficieze de structuri organizatorice funcţionale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum şi de un buget distinct. Autoritatea judecătorească beneficiază, aşa cum vom arăta în continuare, de structuri administrative adecvate, precum şi de o conducere proprie.

Paşi importanţi s-au făcut, în ultimul timp, şi în direcţia garantării autonomiei bugetare a organelor de justiţie. Într-un sistem judiciar eficient, autonomia financiară reprezintă o cerinţă esenţială a imparţialităţii justiţiei. Într-adevăr, bugetul justiţiei nu trebuie să fie la discreţia executivului sau a legislativului, pentru că altminteri s-ar produce, astfel cum remarca un jurist latino-american, o profundă distorsiune în

echilibrul ramurilor puterii de stat . O soluţie optimă ar putea-o constitui formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul naţional.

Problema autonomiei financiare a făcut şi obiectul unor abordări speciale la anumite reuniuni internaţionale. Astfel, la Reuniunea Demnitarilor Curţilor Supreme de Justiţie din ţările Iberoamericane, din Caraibe, Spania şi Portugalia, care a avut loc la Caracas în anul 1993, s-a preconizat ca ţările respective să aloce un „procent din bugetele naţionale” justiţiei.

Aşadar, autonomia financiară este şi trebuie să fie considerată ca o puternică garanţie a unei justiţii democratice. Numai cu o autonomie financiară efectivă se poate promova forţa dreptului şi înlătura tendinţele de ignorare a statului de drept. De aceea ni se par deosebit de semnificative consideraţiile formulate în această privinţă de un fost preşedinte sud-american. Iată mesajul fostului preşedinte sud-american: „O justiţie bună

Page 30: 48403746 Drept Procesual Civil

este costisitoare pentru o Republică săracă cum este a noastră, dar îi dă acesteia mai multă strălucire, mai multă grandoare, mai multă importanţă, mai mult prestigiu, o corectă administrare a dreptăţii; îi conferă mai multă ordine, mai multă cultură şi mai multă demnitate vieţii umane de cât orice altă acţiune de civilizaţie materială. Am putea să nu avem nici o cale ferată, nici o autostradă, nici un palat, dar dacă am avea o organizare judiciară model nimeni nu ar îndrăzni să spună: Iată un popor barbar”.

În prezent, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a conferit instanţelor judecătoreşti atribuţii semnificative în legătură cu stabilirea bugetului necesar justiţiei. Astfel, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este abilitat să propună proiectul de buget al acestei instanţe. Aprobarea bugetului instanţei supreme este dată în competenţa Adunării generale a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Bugetul se aprobă însă cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice [art. 132 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].

Curţile de apel elaborează proiectele de buget pentru instanţele din circumscripţia lor teritorială, care se transmit apoi Ministerului Justiţiei. Proiectele de buget astfel elaborate se supun avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii [art. 132 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].

În dreptul comparat se cunosc soluţii diverse cu privire la compunerea instanţelor judecătoreşti. Acestea au evoluat în istoria dreptului de la judecătorul unic la o instanţă colectivă. Chiar şi în dreptul nostru au fost repetate încercările de introducere a sistemului judecătorului unic. Fiecare din cele două sisteme - judecător unic şi pluralitate de judecători - oferă avantaje, dar prezintă şi inconveniente, uneori semnificative. Prezentăm în continuare doar succint argumentele şi inconvenientele care se pot invoca faţă de cele două sisteme.

Sistemul judecătorului unic oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente a personalului judecătoresc. Aceasta deoarece la un număr mai redus de judecători statul poate oferi salarii substanţiale şi impune, pe cale de consecinţă, standarde profesionale ridicate. În favoarea acestui sistem se mai poate invoca şi faptul că oferă supleţe în adoptarea hotărârilor şi determină în acelaşi timp creşterea sentimentului de responsabilitate al judecătorului. S-a reproşat acestui sistem că nu poate garanta o calitate optimă a actului de justiţie. De asemenea s-a argumentat că un singur magistrat este supus mult mai uşor unor influenţe străine.

În favoarea sistemului colegial, predominant în dreptul modern, pledează următoarele argumente: calitatea superioară a lucrărilor realizate de doi sau mai mulţi judecători; o mai bună formare a judecătorilor tineri; o mai redusă posibilitate de influenţare din exterior a judecătorilor. Desigur că şi acest sistem a fost supus unor analize critice. Printre argumentele potrivnice colegialităţii menţionăm: o mai slabă calitate a actului de justiţie, căci judecătorii se pot ascunde în spatele anonimatului; justiţie mai costisitoare datorită numărului mare de judecători, dificultăţi în recrutarea şi formarea unor buni judecători.

Generalizarea unuia din sistemele enunţate nu reprezintă, în opinia noastră, soluţie optimă în legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor judecătoreşti. Sistemul mixt, care combină soluţiile prezentate anterior, reprezintă în mod incontestabil o rezolvare modernă şi eficientă. Problema esenţială rămâne însă aceea de a determina cauzele ce se soluţionează de un singur judecător şi cele care intră în atribuţiile unui

Page 31: 48403746 Drept Procesual Civil

complet de judecători. Natura şi complexitatea cauzelor supuse judecăţii ar trebui să rămână unul din criteriile diriguitoare în această privinţă.

Legiuitorul român a promovat în mod constant în ultimele decenii sistemul mixt. Fosta lege de organizare judecătorească a suferit modificări importante privitoare la compunerea completului de judecată. Prin modificările adoptate ulterior s-a renunţat, în mare măsură, la aplicarea principiului colegialităţii.

Actuala reglementare, cuprinsă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost recent modificată prin legea nr. 71/2005, stabileşte în art. 54 următoarele reguli privitoare la compunerea instanţelor judecătoreşti:

- cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel;

- apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Precizăm totuşi că, potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, conflictele de muncă şi asigurări sociale se judecă în primă instanţă de către un complet format din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa să-şi judece cauzele în complet format din trei judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 31 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară atribuie anumite cauze şi judecăţii în Secţii Unite. Într-o atare împrejurare, la judecată trebuie să participe cel puţin două treimi din numărul judecătorilor în funcţie (art. 34 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

Normele procedurale privitoare la compunerea instanţelor judecătoreşti sunt de ordine publică; nerespectarea acestor norme determină casarea hotărârilor pronunţate.

3. Structura instanţelor judecătoreştiPotrivit actualei legi privitoare la organizarea judiciară (art. 2), justiţia se realizează

prin următoarele instanţe judecătoreşti:a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;b) curţi de apel;c) tribunale;d) tribunale specializate;e)tribunale militaref) judecătorii.Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică şi funcţionează în fiecare

judeţ şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Localităţile care fac parte din circumscripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti. Ele îşi au sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ. În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale,

Page 32: 48403746 Drept Procesual Civil

precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, sediile lor, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile respective sunt prevăzute într-o anexă la Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În prezent, în ţara noastră funcţionează 15 curţi de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează în conformitate cu dispoziţiile Legii privind organizarea judiciară. Ea este organizată în patru secţii: civilă şi de proprietate industrială; penală; comercială; de contencios administrativ şi fiscal. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi judecători. Actuala lege privind organizarea judiciară nu mai determină numărul judecătorilor care alcătuiesc instanţa supremă.

Complexitatea şi diversitatea raporturilor juridice din societatea românească, bazată pe o economie de piaţă în continuă dezvoltare, a determinat şi instituirea unui cadru juridic adecvat pentru organizarea unor instanţe specializate. Reforma constituţională din anul 2003 a anunţat deja o „revoluţie” în această materie. Într-adevăr, potrivit art. 126 alin. (5) din legea fundamentală, „prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii”. Noua lege privind organizarea judiciară a concretizat aceste dispoziţii procedurale, astfel cum am precizat mai sus. Prin urmare, legiuitorul nostru se îndreaptă pe un drum nou, acela al specializării instanţelor judecătoreşti.

Orientarea forului legislativ şi a autorităţilor guvernamentale a ţinut seama de reglementările existente în cele mai multe ţări europene, fără să putem vorbi însă de o exigenţă majoră şi de o soluţie uniformă în spaţiul judiciar al Uniunii Europene. O reglementare interesantă, şi în mare măsură diferită, este şi cea din dreptul suedez, în care instanţele specializate nu ocupă un loc privilegiat, iar tendinţa ce se manifestă în ultimul timp merge înspre stăvilirea procesului de dezvoltare a unor asemenea jurisdicţii, spre reducerea competenţei lor şi chiar spre trecerea unora din atribuţii în competenţa instanţelor ordinare.

Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei [art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară]. Instanţele specializate pot contribui la o sporire considerabilă a calităţii actului de justiţie. Ele vor determina însă şi o creştere simţitoare a cheltuielilor ocazionate de procesul general de înfăptuire a justiţiei, efort financiar care trebuie onorat prin creşterea responsabilităţii judecătorilor de la toate categoriile de instanţe.

PĂRŢILE

Codul de procedură civilă foloseşte adeseori noţiunile de „parte”, „reclamant” şi „pârât”, fără a le preciza conţinutul. În concepţia legiuitorului stabilirea conţinutului noţiunii de parte revine literaturii de specialitate şi jurisprudenţei. O atare concepţie s-a

Page 33: 48403746 Drept Procesual Civil

regăsit atât în legislaţiile procesuale adoptate în secolul trecut, cât şi în unele legislaţii recente. Lipsa unei definiţii legale a constituit şi sursa unor controverse teoretice privitoare la condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii civile.

Determinarea conţinutului noţiunii de parte prezintă un interes teoretic şi practic evident. Cunoaşterea acestui concept prezintă interes pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor procesuali. Aceasta deoarece, în mod firesc, unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege numai pentru părţi. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească va produce efecte numai faţă de persoanele care au participat la activitatea judiciară în calitate de părţi.

Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de procedură, cum sunt: excepţia lipsei de calitate, excepţia de litispendenţă, excepţia puterii lucrului judecat. Or, soluţionarea unor atare excepţii implică cunoaşterea exactă a conţinutului noţiunii de parte.

Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte definirea conceptului de parte în procesul civil. Iar o atare controversă stăruie şi în prezent. Astfel, în determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere uneori „interesele contrare” ale persoanelor între care s-a ivit litigiul. În această concepţie devin părţi în procesul civil persoanele care exprimă interese contrare, în sensul că cel puţin una dintre ele „...pretinde că are de realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept”.

Într-o opinie diferită s-a remarcat că „interesele contrare” nu se pot afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual. Aceasta înseamnă că pentru determinarea conceptului de parte trebuie să avem în vedere şi existenţa raportului juridic de drept material dedus în judecată. Prin urmare, într-o atare concepţie calitatea de reclamant sau de pârât revine doar subiecţilor raportului juridic de drept material. Această teză a fost reafirmată recent şi de prof. univ. dr. V.M. Ciobanu.

Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni diferite. Ea trebuie cercetată în perspectiva a două accepţiuni: una materială şi alta de natură procesuală. Prima are conotaţii evidente care ţin de resortul dreptului substanţial. Într-adevăr, în procesul civil părţile litigante sunt în mod firesc şi subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, numai într-o atare accepţiune se poate afirma că au calitatea de părţi în procesul civil titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept substanţial. În această accepţiune conceptul de parte este folosit frecvent şi în dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc.

Viaţa ne demonstrează că adeseori în procesul civil figurează şi persoane care nu au calitatea de părţi ale raportului juridic de drept substanţial. Pentru a participa la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntare cu o altă persoană fizică sau juridică. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pârât.

Aceasta din urmă accepţiune este singura importantă în domeniul supus atenţiei noastre. Într-adevăr, aşa cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr. Graţian Porumb: „Pentru a determina cine este reclamant şi cine este pârât, nu trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual”. Şi, adaugă acelaşi reputat procedurist transilvănean, „problema dacă între părţi există într-adevăr un raport juridic civil litigios

Page 34: 48403746 Drept Procesual Civil

sau dacă a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al reclamantului de către pârât, urmează a se stabili de instanţă, prin hotărâre judecătorească. Chiar dacă prin hotărâre judecătorească se constată lipsa dreptului afirmat, persoanele participante în procesul civil, în rolurile amintite, îşi păstrează calitatea de părţi ale acelui proces, care în realitate a existat.

Opinia pe care o împărtăşim este promovată în mod constant şi în literatura de specialitate din alte ţări. Astfel, în literatura franceză de specialitate unii autori afirmă categoric că noţiunea de parte este o „noţiune procedurală”. Caracterizarea pe care Gérard Cornu şi Jean Foyer o dau conceptului de parte este deosebit de semnificativă şi ea este întru totul valabilă şi în dreptul nostru: „părţi trebuie să fie considerate numai persoanele între care s-a legat procesul, părţile în proces, tot astfel cum alte persoane sunt părţi într-un contract”.

Această concepţie este majoritară în prezent şi în doctrina italiană. Astfel, de pildă, cunoscutul procedurist italian Piero Calamandrei remarca distincţia netă dintre raportul de drept substanţial, care este considerat de către judecător ca „obiect al judecăţii” şi dreptul procesual, acesta din urmă fiind o „normă de conduită pentru toţi subiecţii procesului”. În acest fel, în final, autorul delimitează condiţiile raportului substanţial de cele ale raportului procesual, ultimele denumite presupuestos procesales. Iar sub aspectul care ne interesează aici autorul este şi mai categoric: „los presupuestos procesales sunt condiţii ce trebuie să existe pentru obţinerea unei hotărâri oarecare, favorabile sau nefavorabile, asupra cererii ... în timp ce condiţiile acţiunii se raportează la relaţia procesuală care preexistă procesului; los presupuestos procesales sunt cerinţe referitoare la constituirea şi dezvoltarea relaţiei procesuale, independente de fundamentul substanţial al cererii”.

Opinia enunţată mai sus este afirmată azi de tot mai mulţi autori, printre care menţionăm pe Chiovenda, Goldschmidt, Redenti, Rosenberg, Eduardo Carlos, Couture. Chiar şi în îndepărtata Americă Latină un reputat procedurist columbian remarca într-o recentă lucrare că „atributul de parte se dobândeşte prin simplul fapt al intervenţiei în proces, fără considerare la faptul că persoana care o face este sau nu titular a relaţiei materiale”.

Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili şi realiza independent de existenţa vreunui raport de drept substanţial. Codul de procedură civilă utilizează conceptul de parte, în art. 41, tocmai în această accepţiune strict procesuală. Or, acest text fundamental în cercetarea noţiunii de parte nu impune cerinţa existenţei unui raport de drept substanţial. A decide altfel ar însemna să adăugăm la lege, ceea ce desigur este inadmisibil.

Teza pe care o împărtăşim are de partea sa şi alte argumente. Astfel noţiunea de parte este utilizată în acelaşi sens strict procesual, deci cu un conţinut neîndoielnic identic, şi în art. 274 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, în cazul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, o atare soluţie se datorează, în mod firesc, tocmai inexistenţei dreptului subiectiv afirmat în justiţie. Totuşi reclamantul a avut calitatea de parte în procesul civil, iar această calitate nu poate fi contestată.

Aceleaşi argumente se regăsesc şi în cazul promovării unor acţiuni prin care se solicită tocmai constatarea inexistenţei unui raport juridic de drept substanţial. Iar exemplele noastre ar putea continua. Nu am insistat în lucrarea noastră consacrată părţilor

Page 35: 48403746 Drept Procesual Civil

în procesul civil doar asupra unor exemple la care ne-au obligat atât raţiuni didactice, cât şi ştiinţifice. Dar controversa pare a fi întreţinută în continuare cu aceeaşi fervoare, dar şi cu un asiduu conservatorism. De aceea, noi credem că exemplele oferite nu sunt singulare, fapt pentru care nu pot reprezenta nişte simple excepţii care confirmă regula. Nu trebuie să uităm că multe procese sfârşesc printr-un eşec al reclamantului, iar uneori acest fapt se produce după îndelungate dezbateri, purtate uneori chiar în faţa unor diferite grade de jurisdicţii. Se poate decide că a avut loc totuşi o „judecată”, dar „fără părţi”? Ne îndoim evident de acurateţea ştiinţifică a unei asemenea alegaţii. Dar ce se întâmplă în cazul renunţării la judecată, al perimării procesului civil şi chiar al renunţării la dreptul subiectiv? Iar exemplele ar putea continua în mod persuasiv. Distincţiile pe care le-am evocat sunt simple şi decurg dintr-o elementară autonomie a raporturilor juridice de drept substanţial faţă de cele de drept procesual.

Jurisprudenţa noastră a promovat şi ea punctul de vedere pe care-l apreciem întemeiat. Astfel, fostul Tribunal Suprem a statuat că: „Prin parte se înţelege persoana care a acţionat în justiţie şi cea împotriva căreia s-a acţionat, precum şi succesorii lor în drepturi”. Această aserţiune a instanţei supreme este deosebit de pertinentă şi conformă cu realitatea care nu poate fi transpusă în alte tipare doar din raţiuni de „tradiţie”, de „rutină” sau dintr-un spirit „conservator”.

Cu toate acestea trebuie să recunoaştem complexitatea determinării conceptului de parte în procesul civil, problemă a cărei corectă semnificaţie poate fi pătrunsă doar în conexiunea sa cu instituţia acţiunii civile. Relaţia de interdependenţă dintre cele două instituţii este de altfel în sens invers, anume în sensul că structura dreptului la acţiune influenţează şi conţinutul altor instituţii procesuale, inclusiv a cerinţelor pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. De aceea, vom reveni cu unele explicaţii complementare cu prilejul cercetării acţiunii civile.

În forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune participarea a cel puţin trei părţi: instanţa, o persoană care formulează pretenţii şi una care se apără. Rolul părţilor în cadrul procedurii judiciare este deosebit de important întrucât în jurul lor gravitează întreaga activitate de soluţionare a unui litigiu. Am consacrat în paginile anterioare un spaţiu distinct, dar deosebit de restrâns, instanţei de judecată, acesta fiind unul din subiecţii indispensabili ai activităţii judiciare. Aceeaşi constatare se poate face şi în legătură cu părţile principale: reclamantul şi pârâtul. Această realitate poate fi exprimată foarte sugestiv în adagiul potrivit căruia „dacă procesul este necesar părţilor, părţile sunt deopotrivă necesare procesului”.

Structura procesului civil şi principiile ce stau la temelia realizării actului de justiţie determină însăşi poziţia părţilor în procesul civil. Între aceste principii contradictorialitatea şi dreptul la apărare sunt elemente esenţiale ale activităţii judiciare. O atare realitate determină şi poziţia esenţialmente contradictorie a părţilor în procesul civil. Totuşi observăm că, în materie civilă, părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică; ele sunt tratate tot timpul de instanţă ca părţi aflate pe un picior de egalitate. Situaţia este distinctă de aceea a părţilor în procesul penal. Aici, în materie civilă, spre deosebire de procesul penal, pârâtul (acuzatul) nu se află, aşa cum s-a arătat, în faţa unui acuzator.

Poziţia părţilor principale - reclamantul şi pârâtul - prezintă cu toate acestea multiple particularităţi în procesul civil. Ele vor rezulta desigur din toate dezvoltările

Page 36: 48403746 Drept Procesual Civil

ulterioare. Este suficient pentru început să amintim doar câteva atribuţii şi prerogative procesuale ale părţilor principale.

În primul rând, constatăm rolul deosebit al reclamantului, în sensul că el determină, în principiu, calitatea părţilor în proces. Într-adevăr, reclamantul este singurul care poate aprecia împotriva cui se declanşează acţiunea. Aşadar, el este în poziţia unui „războinic” care îşi alege nu numai adversarul, ci şi momentul considerat oportun pentru declanşarea „ostilităţilor”. Şi tot reclamantul este cel care determină „terenul de luptă” (obiectul procesului) şi „arsenalul” (mijloacele de apărare) de care înţelege să se folosească.

Situaţia pârâtului este însă cu totul diferită sub unele aspecte. În primul rând, el nu-şi poate alege calitatea, aceasta-i este impusă de reclamant sau rezultă dintr-o circumstanţă a legii. În al doilea rând, pârâtul nu este obligat la o poziţie absolut pasivă. El poate părăsi o poziţie pur pasivă determinând un „atac” chiar eficient împotriva reclamantului, sens în care poate formula o acţiune reconvenţională.

Desigur cadrul procesual iniţial poate fi amplificat, astfel cum vom vedea în continuare, şi prin atragerea în proces a unor terţe persoane.

Primul alineat al art. 41 C. proc. civ. instituie, aşadar, un principiu general cu privire la capacitatea procesuală de folosinţă. Cel de-al doilea alineat al aceluiaşi text se referă la o situaţie particulară, anume aceea a asociaţiilor şi societăţilor fără personalitate juridică. Legea le conferă acestora legitimare procesuală pasivă, dar numai dacă au organe proprii de conducere.

În literatura de specialitate din ţara noastră nu există un consens cu privire la condiţiile necesare pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. Unii autori consideră că o persoană poate deveni parte în procesul civil doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, afirmarea unui drept şi justificarea unui interes. Într-o altă opinie sunt enunţate doar condiţiile privitoare la capacitate, calitate şi interes. O altă soluţie restrânge aceste cerinţe doar la capacitate şi interes. Această diversitate de soluţii se datorează îndeosebi faptului că legislaţia noastră procesuală se referă în mod expres la o singură condiţie, aceea a capacităţii procesuale de folosinţă.

Soluţiile promovate în dreptul comparat sunt în mare măsură diferite de cele promovate în ţara noastră. Soluţia pe care o considerăm justă se întemeiază pe situaţia legislativă actuală, dar şi pe o realitate procesuală în continuă mişcare şi care nu mai poate fi raportată la concepţiile procesuale ale deceniilor prerevoluţionare. În această perspectivă, noi considerăm că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în procesul civil dacă îndeplineşte unele condiţii privitoare la: capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală şi la justificarea unui interes. Afirmarea unui drept constituie, aşa cum vom sublinia deja în continuare, doar o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile. Vom cerceta în continuare aceste condiţii.

În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosinţă. La această condiţie se referă chiar textul pe care-l comentăm aici. Din acest text legal rezultă, fără un echivoc oarecare, că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin urmare, pentru a fi parte în

procesul civil legea nu pretinde şi condiţia capacităţii procesuale de exerciţiu . Capacitatea procesuală de folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile, un

Page 37: 48403746 Drept Procesual Civil

reflex pe plan procesual al capacităţii de folosinţă. Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2), defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane: „...de a avea drepturi şi obligaţii”. Iar o atare capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte o dată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În privinţa persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea pentru care au fost autorizate să fiinţeze. Capacitatea procesuală de folosinţă este însă în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane.

Şi în finalul acestor scurte consideraţii se cuvine să subliniem distincţia netă dintre capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu. Aceasta din urmă constituie numai o cerinţă necesară pentru exercitarea acţiunii civile. În dreptul comparat se face adeseori o distincţie netă între capacitatea de a fi parte în procesul civil (în franceză capacité de jouissance, în italiană capacita di stare in giudicio, în portugheză capacidade para ser parte şi în spaniolă capacidad para ser parte) şi capacitatea de a sta în judecată (în limba franceză capacité d’exercise, în italiană capacita di exercizio). Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă. Precizăm doar că art. 43 C. proc. civ. se referă la lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de a fi parte în procesul civil nu poate fi decât respingerea acţiunii, întrucât persoana în cauză nu are folosinţa unui drept. Această soluţie este promovată atât în literatura de specialitate din ţara noastră, cât şi în literatura de specialitate occidentală, care consideră lipsa capacităţii ca o iregularitate de fond.

A doua condiţie pentru a fi parte în procesul civil este aceea a calităţii procesuale. Problema esenţială privitoare la calitatea procesuală este aceea a determinării conţinutului şi semnificaţiei acestui concept. Ea constituie şi în prezent una din instituţiile procesuale cele mai disputate. Este şi firesc întrucât condiţiile de participare la proces sunt influenţate în mod considerabil de concepţia pe care o afirmăm cu privire la natura juridică a acţiunii civile.

Mai întâi se impun câteva precizări cu privire la accepţiunile conceptului de calitate. În vorbirea curentă prin calitate se desemnează ansamblul însuşirilor în virtutea cărora un lucru se particularizează faţă de celelalte. Noţiunea de calitate este frecvent utilizată şi în limbajul juridic. Astfel, într-o accepţiune materială prin calitate se determină poziţia părţilor într-un raport juridic; în acest sens, vorbim de calitatea de proprietar, uzufructuar, creditor, comodatar etc.

Dar care sunt accepţiunile procesuale ale conceptului de calitate? Într-o primă accepţiune prin calitate desemnăm modul de participare a părţilor în proces. Astfel, o persoană poate participa la activitatea judiciară în nume propriu, atunci când acţiunea este promovată de pretinsul titular al dreptului sau în calitate de reprezentant al altei persoane. Calitatea astfel definită se află în legătură cu problema modului de reprezentare a părţilor în faţa organelor judiciare.

Într-o altă accepţiune, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară. Tocmai acesta este sensul care interesează aici. Determinarea calităţii procesuale este denumită în ştiinţa dreptului procesual civil legitimare procesuală (legitimatio ad causam).

Page 38: 48403746 Drept Procesual Civil

Legitimarea procesuală implică determinarea persoanelor fizice sau juridice care au îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Cu privire la o atare determinare în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar.

După o parte a doctrinei calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial2. Într-o atare concepţie, pe care nu o putem împărtăşi, deşi are de partea sa autori de prestigiu, îndreptăţirea de a fi parte în proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material.

Concepţia enunţată a avut ecou uneori şi în jurisprudenţa română. Astfel, într-o decizie de speţă, fosta instanţă supremă a decis că: „În orice acţiune în justiţie, instanţa este obligată să verifice calitatea părţilor, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului care rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii”. În mod asemănător a statuat instanţa supremă şi într-o acţiune în constatare. Şi precizările la care ne referim statuează că într-o acţiune în constatare, la fel ca în orice altă acţiune, instanţa trebuie să verifice calitatea părţilor deoarece „raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii”.

Considerente teoretice şi practice ne determină să reafirmăm poziţia noastră categorică în sensul că opiniile exprimate mai sus nu sunt în concordanţă cu realităţile procesuale. A admite o atare concepţie înseamnă a pune semnul egalităţii între cerinţa calităţii procesuale şi aceea a existenţei unui drept care se valorifică prin acţiune şi, respectiv, a unei obligaţii corelative.

În opinia noastră, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa - ca parte - în procesul civil. În acest sens, sugestiv remarca şi cunoscutul procedurist D. Radu că: prin noţiunea de calitate juridică procesuală urmează să înţelegem „atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama în justiţie, cât şi obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa”. Dintr-o asemenea definiţie, conformă realităţilor procesuale, rezultă că legitimarea procesuală poate fi activă şi pasivă. Or, aceasta implică tocmai determinarea concretă a persoanei care poate participa la activitatea judiciară ca reclamant şi pârât. Întrebările esenţiale care decurg de aici sunt: cine trebuie să justifice calitatea procesuală şi în ce constă o atare justificare ?

Sarcina justificării calităţii procesuale, active şi pasive, aparţine neîndoielnic persoanei care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului. În această privinţă literatura de specialitate nu exprimă rezerve. În schimb, nu există un punct de vedere unitar cu privire la conţinutul conceptului de legitimare procesuală. După opinia noastră conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane dreptul de a participa la activitatea judiciară.

Justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv sau altfel spus a unui raport juridic de drept material. În mod similar, justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui raport de drept material. O atare concepţie nu înseamnă o fetişizare a dreptului procesual în raport cu dreptul material şi nici transformarea acestuia din urmă

2

Page 39: 48403746 Drept Procesual Civil

într-o formă lipsită de conţinut. Dimpotrivă, nu facem altceva decât să promovăm o concepţie conformă cu realităţile procesuale şi concordantă cu normele dreptului contemporan.

Condiţia calităţii procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu toate acestea, ea constituie un principiu curent acceptat în doctrină, jurisprudenta şi chiar în unele legislaţii occidentale. O atare condiţie este elementară şi se află în strânsă legătură cu scopul procesului civil, acela de soluţionare a conflictelor sociale. În acest mod este evidentă conexiunea calităţii procesuale cu accesul liber la justiţie.

Legitimarea procesuală reprezintă o condiţie ce trebuie să fie îndeplinită în orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia. Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să justificăm existenţa unui drept. De altfel, există şi acţiuni civile în cadrul cărora nici nu se urmăreşte în finalul activităţii judiciare stabilirea concretă a unui drept subiectiv: acţiuni în constatare negativă, cereri de ordonanţă preşedinţială, acţiuni posesorii etc.

În consecinţă, putem afirma că legitimarea procesuală nu se raportează, cu necesitate, la raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei.

Legislaţiile moderne nu mai condiţionează primirea cererii de chemare în judecată de existenţa dreptului subiectiv. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii.

Concepţia expusă mai sus este frecvent promovată şi în dreptul comparat. Câteva referinţe în această privinţă ni se par deosebit de semnificative. Astfel, într-o manieră extrem de sugestivă profesorii francezi Gérard Cornu şi Jean Foyer remarcă: „În privinţa calităţii subiectelor active sau pasive ale acţiunii, calitatea de parte reclamantă sau pârâtă în proces, apare deci ca o noţiune procedurală. Părţile trebuie să fie considerate numai persoanele între care se creează raportul procesual, părţi în proces, cum altele sunt părţi într-un contract”. Şi tot în Franţa profesorii francezi Jean Vincent şi Serge Guinchard opinează că: „Pentru a acţiona în justiţie, nu este suficient să te prevalezi de un interes pozitiv şi concret, legitim, născut şi actual. Mai trebuie să ai calitate, adică dreptul de a solicita judecătorului examinarea propriei tale pretenţii”. Strânsa şi inerenta legătură dintre interes şi calitate i-a determinat pe aceşti autori să aprecieze că, de fapt, „calitatea nu este decât un aspect particular al interesului”. Dar şi în literatura italiană de drept procesual civil autori de o autoritate renumită îmbrăţişează, în termeni similari, opinia exprimată mai sus. Astfel, de pildă, ilustrul procedurist Piero Calamandrei notează că pentru a înţelege conţinutul conceptului de parte trebuie pornit de la „o premiză elementară: calitatea de parte se dobândeşte făcând abstracţie de orice referinţă la dreptul substanţial, prin simplul fapt, că ne aflăm în prezenţa unei situaţii exclusiv procesuale, aceea a promovării unei cereri în faţa judecătorului: persoana care propune cererea, şi persoana împotriva căreia se promovează, dobândeşte fără altă condiţie, prin acest singur fapt, calitatea de parte a procesului care se iniţiază astfel”. Acelaşi procedurist italian mai remarcă că termenul de parte este folosit „întotdeauna, în sens exclusiv procesual; şi este bine pentru a nu crea confuzii să-l folosim întotdeauna în acest sens precis, evitând utilizarea sa pentru a indica concepte de natură, teoretică şi practică, în întregime distincte”.

Page 40: 48403746 Drept Procesual Civil

Desigur exemplele, în sensul opiniei noastre, ar putea continua. Credem că ele sunt elocvente în a demonstra fără echivoc existenţa unor concepte distincte, respectiv în a evidenţia caracterul strict procesual al conceptului de calitate procesuală.

Legitimarea procesuală nu trebuie confundată nici cu o altă condiţie, anume aceea a capacităţii procesuale, deoarece, în timp ce prima se determină in concreto, în funcţie de justificarea puterii de a fi parte în proces, cea de a doua capacitatea procesuală se determină, în general, potrivit dreptului comun.

În concret, legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Din acest punct de vedere trebuie să facem distincţie între legitimarea procesuală ordinară şi cea extraordinară. Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt obişnuite pe care reclamantul le expune în cererea de chemare în judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes poartă denumirea de legitimare procesuală ordinară. Într-o asemenea împrejurare, reclamantul va arăta împrejurările de fapt din care rezultă pretinsa încălcare a dreptului subiectiv, precum şi împrejurările din care rezultă îndreptăţirea de a promova o acţiune împotriva pârâtului. Faptele indicate de reclamant, în aceste condiţii, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii ale reclamantului, suficiente însă pentru a declanşa procedura judiciară.

Legitimarea procesuală este recunoscută în dreptul modern şi unor autorităţi publice, instituţii sau chiar persoane fizice care nu pretind în justiţie proteguirea unui drept propriu. Calitatea procesuală se numeşte în acest caz şi legitimare procesuală extraordinară. O atare legitimare decurge adeseori din unele dispoziţii exprese ale legii. Cazurile de legitimare procesuală activă şi pasivă sunt cunoscute de la alte discipline juridice, iar altele vor rezulta din considerentele următoare ale lucrării de faţă. De aceea, ne limităm în continuare doar la unele situaţii cu caracter exemplificativ. În primul rând, observăm că legea acordă legitimare procesuală activă unor autorităţi publice. Aşa este cazul procurorului care potrivit art. 45 C. proc. civ. poate promova o acţiune civilă în vederea apărării unor valori sociale. Asupra acestei problematici vom reveni, desigur, şi în paginile care urmează. De asemenea art. 17 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004) conferă legitimare procesuală activă şi minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cazuri de legitimare procesuală sunt stabilite şi în Legea nr. 554/2004. Acest act normativ recunoaşte legitimarea procesuală activă şi procurorului, Avocatului Poporului, prefectului şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor publici. În al doilea rând, remarcăm şi stabilirea în legislaţia noastră a unor cazuri de legitimare procesuală extraordinară pasivă. Aşa este, de pildă, cazul răspunderii pentru altul reglementată în art. 1000 alin. (2)-(4) C. civ.; prin aceste dispoziţii legale se derogă practic de la principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; textul instituie răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, a institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele ilicite ale elevilor respectiv ucenicilor aflaţi sub paza lor, precum şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor.

Legitimarea procesuală extraordinară, atât activă, cât şi pasivă, reprezintă o situaţie procesuală de excepţie, în sensul că ea este acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii unor interese sociale deosebite.

În literatura de specialitate se face referire adeseori şi la posibilitatea transmiterii calităţii procesuale în cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din facultatea părţilor de a dispune de drepturile lor. Într-adevăr, părţile pot

Page 41: 48403746 Drept Procesual Civil

dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii. În asemenea împrejurări, persoana care dobândeşte drepturi sau care şi-a asumat obligaţii în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil. Ea va avea o poziţie procesuală corespunzătoare situaţiei nou create, respectiv va dobândi, după caz, legitimare procesuală activă sau pasivă. Transmisiunea calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza acordului de voinţă al părţilor.

Transmisiunea legală a calităţii procesuale, active sau pasive, poate avea loc în cazul succesiunii şi al reorganizării persoanelor juridice. Astfel, moştenitorii care acceptă moştenirea preiau toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului lor, inclusiv calitatea de reclamant sau pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare procesuală activă sau pasivă. Acest lucru se produce, cel mai adesea, în acţiunile cu caracter patrimonial. Calitatea procesuală nu poate fi transmisă, în principiu, în acţiunile cu caracter strict personal. Prin excepţie de la această regulă unele acţiuni pot fi continuate de moştenitori, dacă acestea au fost promovate de autorul lor în timpul vieţii. Aşa este cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cele în stabilirea filiaţiei, precum şi al acţiunilor privind revocarea donaţiilor pentru ingratitudine. Posibilitatea transmiterii calităţii procesuale este prevăzută de lege şi în cazul reorganizării persoanelor juridice. În asemenea împrejurări drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate se preiau de persoana juridică care dobândeşte bunurile. Această transmitere se realizează şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor procesuale. O atare transmitere nu poate avea loc, în principiu, în cazul falimentului persoanei juridice.

Transmiterea convenţională a calităţii procesuale poate interveni în următoarele cazuri:

- cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului calitate procesuală activă, faţă de debitorul cedat;

- preluarea datoriilor, care atribuie celui către care s-au transmis calitate procesuală pasivă;

- vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz, legitimare procesuală activă sau pasivă.

Din punct de vedere al dreptului substanţial, transmiterea drepturilor sau obligaţiilor poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular. Aceste considerente prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul respectiv. Precizăm că, în unele legislaţii procesuale, transmiterea calităţii procesuale pe cale convenţională este condiţionată de acordul părţii adverse. Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a transmiterii acesteia, în condiţiile arătate mai sus, va prelua procedura în starea în care aceasta s-a aflat în momentul introducerii sale în proces. Prin urmare, activitatea procesuală urmează să se continue în contradictoriu cu noul titular al drepturilor sau obligaţiilor. Actele procedurale îndeplinite anterior vor fi opozabile părţii introduse în proces ca urmare a transmiterii calităţii procesuale.

Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi invocată în tot cursul procesului civil. Acţiunea va fi respinsă ca fiind făcută de către o persoană lipsită de calitate. Din punct de vedere procesual această situaţie se poate ivi, cel mai

Page 42: 48403746 Drept Procesual Civil

adesea, în cazul legitimării procesuale extraordinare. În cazul legitimării procesuale ordinare îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară rezultă din împrejurările de fapt sau de drept indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, iar acestea sunt, aşa cum am arătat deja, doar ipotetice.

Excepţia lipsei de calitate procesuală nu este reglementată în actualul Cod de procedură civilă. Acesta reglementează, în art. 161, doar excepţia lipsei calităţii de

reprezentant al uneia dintre părţi. Cu toate acestea majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei apreciază că admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare respingerea acţiunii. Respingerea acţiunii nu împiedică însă promovarea unei noi cereri introductive de instanţă de persoana fizică sau juridică care posedă legitimare procesuală activă. Această aserţiune se referă la lipsa legitimării procesuale active. Situaţia este similară şi în cazul lipsei calităţii procesuale pasive. De data aceasta acţiunea va trebui îndreptată însă împotriva persoanei care are îndreptăţirea de a sta în proces în calitate de pârât.

În perspectiva unei viitoare reglementări procesuale apreciem că soluţia promovată în prezent trebuie să fie reconsiderată. Observăm că în stadiul legislaţiei actuale lipsa calităţii procesuale active sau pasive nu poate fi evitată prin înlocuirea persoanei lipsite de calitate procesuală. Astfel cum am precizat şi cu un alt prilej o atare soluţie are un caracter excesiv formal; ea poate ocaziona părţilor cheltuieli suplimentare şi poate determina întârziere în soluţionarea procesului civil.

În aceste condiţii, apreciem că în viitorul Cod de procedură civilă s-ar impune o soluţie mai raţională care să permită, în principiu, substituirea persoanei lipsite de calitate procesuală cu persoana care are o atare calitate. Legislaţia procesuală actuală doar în mod excepţional permite înlocuirea uneia din părţi cu o altă persoană. Această substituire procesuală se poate realiza în cazul arătării titularului dreptului în cadrul unor acţiuni reale (art. 66 C. proc. civ.).

Soluţia pe care o preconizăm de lege ferenda ar trebui să-şi găsească aplicare nu doar în acţiunile reale, ci în cadrul oricărui proces civil. Legea va trebui să determine şi condiţiile concrete ale substituirii procesuale.

Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes din partea persoanei care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri. Codul de procedură civilă nu prevede, în mod expres, interesul ca o condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil. Condiţia interesului este prevăzută de lege doar în unele situaţii particulare: în cazul intervenţiei (art. 49 C. proc. civ.) şi al acţiunii în constatare (art. 111 C. proc. civ.).

Astfel, de exemplu, potrivit art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept”. Totuşi această cerinţă nu poate fi cantonată exclusiv la acţiunile în constatare sau la cererile de intervenţie. Interesul se prezintă incontestabil ca o condiţie generală, sugestiv exprimată şi în adagiile: „L’intérêt est la mesure des actions” sau „point d’intérêt, point d’action”.

Literatura de specialitate şi practica judiciară sunt unanime în a recunoaşte că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi în momentul întocmirii altor acte procedurale.

Interesul reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana celui care acţionează în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El nu reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel care

Page 43: 48403746 Drept Procesual Civil

promovează acţiunea. Semnificaţia interesului este aceeaşi şi în cazul oricărui alt act procedural îndeplinit în cursul procedurii judiciare. Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu-i poate procura părţii un interes practic, cererea sa va fi respinsă pentru lipsa acestei cerinţe. Astfel, de pildă, cel care a obţinut câştig de cauză în faţa instanţei de fond nu va putea justifica un interes în promovarea apelului.

În ce priveşte conţinutul conceptului analizat în literatura de specialitate au fost

totuşi autori care au identificat condiţia interesului cu aceea a calităţii procesuale , iar alţi autori nu fac distincţie netă între interesul de a acţiona şi dreptul subiectiv dedus

judecăţii . Mai mult, unii teoreticieni de prestigiu susţin că interesul este o noţiune multiformă, generatoare de grave impreciziuni, neprezentând nici o importanţă practică. După autorul italian F. Carnelutti interesul de a acţiona ar fi un concept mort, născut mort sau în orice caz muribund.

Aceste teze nu au o bază ştiinţifică. Interesul de a acţiona în justiţie, calitatea procesuală şi dreptul subiectiv sunt entităţi juridice distincte. Astfel cum remarca Eugen Herovanu: „ceea ce caracterizează, din punct de vedere procedural, interesul de a uza de acţiunea în justiţie, e principiul necesităţii practice a acţiunii, şi a autonomiei dreptului de acţiune, adică ideea că dacă cel interesat n-ar recurge la oficiul organelor jurisdicţionale, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil”.

Prin finalitatea sa, interesul de a acţiona se află într-o evidentă conexiune cu dreptul subiectiv, fără a se confunda însă cu acesta”. Interesul de a acţiona presupune legitimare procesuală activă, fără ca acesta din urmă să implice şi interesul de a promova o acţiune civilă.

Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului şi vizează, în principal, momentul iniţial al procesului, în concret acela al promovării acţiunii. Interesul trebuie justificat ulterior şi de către pârât, în legătură cu actele procedurale îndeplinite de către acesta.

Dacă justificarea unui interes în cadrul procedurii judiciare este imperios necesară, atunci în mod firesc acesta trebuie supus la anumite cerinţe, astfel că justificarea unui interes oarecare devine insuficientă. Într-adevăr, interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.

Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu regulile de convieţuire socială. Interesul este, aşadar, legitim doar atunci când este în concordanţă cu dreptul obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Se evidenţiază în acest context, legătura indisolubilă dintre interesul judiciar şi dreptul afirmat în justiţie. Subliniem din nou că ne referim doar la afirmarea unui drept şi nu la existenţa acestuia. De asemenea, trebuie reţinut că interesul judiciar trebuie afirmat şi în cadrul acţiunilor în constatare negative, acţiunilor posesorii, cererilor de ordonanţă preşedinţială şi al cererilor pentru asigurarea dovezilor.

Interesul afirmat în justiţie trebuie să fie personal, adică să fie propriu celui ce promovează acţiunea sau celui care se apără în procesul civil. Această cerinţă nu poate fi însă concepută în mod rigid în dreptul modern. În sistemul nostru juridic, ca şi acela al altor state, acţiunea civilă poate fi promovată şi de alte persoane sau organe decât acelea ce se pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acţiuni pentru promovarea cărora legea admite o legitimare procesuală extraordinară.

Page 44: 48403746 Drept Procesual Civil

Activitatea procesuală poate fi declanşată şi întreţinută numai pe baza unui interes născut şi actual. În principiu, interesul judiciar se consideră că există şi a devenit actual din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv. Totuşi se poate întâmpla uneori ca interesul să fie actual, fără ca dreptul să aibă acest caracter. Este ceea ce se întâmplă în situaţiile prevăzute de art. 110 C. proc. civ.

Activitatea judiciară nu poate fi întreţinută de persoane care nu se bucură de capacitate de exerciţiu. De aceea art. 42 C. proc. civ. dispune că „persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. La rândul său, art. 5 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind „capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

Capacitatea de exerciţiu se întemeiază pe capacitatea de folosinţă, fiind recunoscută tuturor persoanelor fizice care posedă o anumită maturitate, spre a-şi da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor pe care le încheie participând la viaţa juridică. Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă numai o formă de manifestare a capacităţii civile, respectiv într-un domeniu specific, acela al procesului civil.

În literatura juridică capacitatea procesuală de exerciţiu a fost definită ca fiind „aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a şi-l putea apăra în proces, personal sau prin mandatari aleşi”. Astfel cum am mai arătat, în prezent, în sistemul nostru procesual înfăţişarea părţilor în procesul civil nu este obligatorie, ele putând fi reprezentat în tot cursul litigiului.

Persoanele care nu se bucură de capacitate deplină de exerciţiu pot participa la activitatea judiciară numai pe calea reprezentării, asistării sau a autorizării. Majoritatea acestor probleme au fost analizate la disciplina Drept civil. Astfel fiind ne vom opri succint doar asupra acelor aspecte cu accentuate conotaţii procesuale. Vom observa, aşadar, care sunt persoanele reprezentate, asistate şi cele autorizate în procesul civil.

Pe calea reprezentării participă la activitatea judiciară persoanele lipsite total de capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie. În cazul minorilor funcţionează reprezentarea legală în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei. Astfel, potrivit art. 105 alin. (1) C. fam., minorii sunt reprezentaţi prin părinţii lor, iar în lipsa acestora, astfel cum precizează art. 113 din acelaşi Cod, prin tutore. Persoana pusă sub interdicţie va fi reprezentată de tutorele desemnat de autoritatea competentă. Până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie, conform procedurii prevăzute de lege, autoritatea tutelară poate numi un curator pentru reprezentarea persoanei incapabile.

În privinţa persoanelor juridice, art. 35 din Decretul nr. 31/1954 dispune că „persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile, prin organele sale”, iar „actele juridice făcute de organele persoanei juridice, sunt actele persoanei juridice însăşi”. Modul de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice este prevăzut de lege. Astfel, de pildă, societăţile comerciale dobândesc personalitate juridică de la data înmatriculării lor în Registrul comerţului [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997]. Personalitatea juridică este o condiţie indispensabilă pentru ca o societate economică, fundaţie sau regie autonomă să poată sta în judecată. De aceea, în practica instanţei supreme s-a decis recent, pe bună dreptate, că „sucursala fiind o unitate fără personalitate juridică, nu poate

Page 45: 48403746 Drept Procesual Civil

fi subiect distinct şi, în consecinţă, nu se poate adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea unui litigiu cu o altă sucursală aparţinând aceleiaşi regii autonome”. Capacitatea procesuală de exerciţiu este limitată în funcţie de principiul specialităţii persoanelor juridice. În mod obişnuit persoanele juridice sunt reprezentate în faţa organelor jurisdicţionale prin jurisconsulţi.

În dreptul nostru minorul care a împlinit vârsta de 14 ani se bucură de capacitate de exerciţiu restrânsă. Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 „minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitate de exerciţiu restrânsă”, iar „actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui”.

Dispoziţiile de drept substanţial consacrate în textul citat sunt incidente şi în materie procesuală. Aceasta înseamnă că minorul având capacitate de exerciţiu restrânsă poate dobândi calitatea de parte şi poate îndeplini acte specifice activităţii judiciare. Activitatea procesuală are însă un caracter complex, întrucât presupune realizarea unor acte succesive, începând de la promovarea acţiunii civile şi până la desăvârşirea executării silite. Tocmai de aceea în literatura juridică s-a ridicat problema de a cunoaşte dacă în cazul minorului având capacitate de exerciţiu restrânsă este suficientă doar încuviinţarea dată la intentarea acţiunii ori dacă mai este necesară şi asistarea minorului de ocrotitorii săi legali.

Într-o primă opinie s-a considerat că minorul având capacitate de exerciţiu restrânsă va trebui ca, pe lângă încuviinţarea prealabilă, dată pentru introducerea acţiunii, să fie asistat în tot cursul procesului de către ocrotitorii săi legali. Instanţa supremă, în urmă cu peste patru decenii, a statuat în acelaşi sens. În această opinie s-a remarcat că, spre deosebire de încheierea actelor juridice obişnuite, care se realizează printr-o singură operaţiune juridică, activitatea procesuală are un caracter complex şi reclamă realizarea unor acte succesive. Majoritatea doctrinei a împărtăşit acelaşi punct de vedere. Astfel, s-a susţinut că „în interesul minorului, încuviinţarea trebuie să se dea pentru fiecare act procesual în parte, fiecare din aceste acte urmând a fi considerat un act juridic aparte, în sensul art. 9 din Decretul nr. 31/1954”3. În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a mai argumentat că „dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 31/1954 se întregesc cu dispoziţiile art. 42 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru persoanele care nu au capacitate de exerciţiu deplină, funcţionează instituţia asistării. În acest caz, partea care se găseşte în această situaţie îndeplineşte actele de procedură şi este citată personal în proces, însă acele acte vor fi semnate şi de persoana care, potrivit legii, îi întregeşte capacitatea”. Instanţa supremă mai precizează, în aceeaşi decizie de îndrumare, că „art. 42 C. proc. civ. nu poate fi considerat abrogat în partea referitoare la asistare, prin art. 9 al Decretului nr. 31/1954, deoarece acest din urmă text se ocupă numai de încheierea de către minor a actelor juridice, deci a unor acte singulare, în privinţa cărora părinţii sau tutorul pot determina cu anticipaţie natura şi întinderea obligaţiilor pe care şi le va asuma minorul, apreciind astfel, de la caz la caz, utilitatea actului juridic şi fixându-i, eventual, limitele”. Prin urmare, în această opinie, art. 9 din Decretul nr. 31/1954 nu ar putea fi extins şi la actele procesuale pe care le îndeplinesc părţile în procesul civil, deoarece activitatea judiciară implică o succesiune de acte, unele previzibile, iar altele imprevizibile. Aceasta înseamnă că, în procesul civil, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie asistat

3

Page 46: 48403746 Drept Procesual Civil

de către ocrotitorii săi legali, care vor fi citaţi alături de minor şi vor semna alături de el toate actele adresate instanţei.

Opinia înfăţişată mai sus are de partea sa puternice argumente ce sunt deduse cu deosebire din necesitatea realizării unei ocrotiri eficiente a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani. În literatura noastră de specialitate s-a exprimat însă şi un alt punct de vedere, iar argumentele teoretice invocate ni se par deosebit de semnificative. Potrivit acestei opinii, modul în care se determină capacitatea persoanelor fizice sau juridice este reglementat prin normele dreptului material, respectiv prin dispoziţiile art. 9 din Decretul nr. 31/1954 şi ale art. 105 C. fam. Prin urmare, în această concepţie dispoziţiile art. 42 C. proc. civ. se întregesc cu prevederile de drept material anterior menţionate, iar nu invers, cum greşit apreciază instanţa noastră supremă. Or, în privinţa minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, normele dreptului substanţial stabilesc că acesta îşi exercită singur drepturile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorilor săi legali.

În ce ne priveşte ne alăturăm primei opinii, apreciind că într-adevăr minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face parte din categoria persoanelor asistate, iar nu a celor autorizate. Trebuie să recunoaştem însă că opinia contrară are, aşa cum am arătat deja, de partea sa argumente solide deduse dintr-o riguroasă interpretare a dispoziţiilor legale incidente în materie. Socotim totuşi că sunt hotărâtoare argumentele deduse din necesitatea realizării unei ocrotirii eficiente a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Soluţia contrară ar avea totuşi semnificaţia unui formalism nejustificat, căci o autorizare prealabilă ar echivala, în ultimă instanţă, cu o „încuviinţare în alb”, improprie pentru asigurarea unei apărări eficiente a minorului. Pe de altă parte, aşa cum remarca I. Stoenescu şi S. Zilberstein, în procesul în care minorul are poziţia de pârât, instituţia autorizării nici n-ar avea aplicare, deoarece părintele sau tutorele nu pot împiedica judecarea cauzei prin refuzul încuviinţării prealabile.

Există totuşi în sistemul legislaţiei actuale şi unele situaţii în care asistarea minorului nu este necesară. Aşa este, în primul rând, cazul minorului care la împlinirea vârstei de 16 ani încheie un contract de muncă. În acest caz minorul îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte singur obligaţiile ce decurg din contractul de muncă. Aceasta înseamnă că pe plan procesual minorul va avea posibilitatea de a promova o acţiune şi de a sta personal în proces, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă sau de asistarea sa de către alte persoane, în litigiile ce izvorăsc din raporturile juridice de muncă. Situaţia este similară în cazul minorului care se căsătoreşte după împlinirea vârstei de 16 ani. De data aceasta, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu cu toate consecinţele juridice care decurg de aici.

Autorizarea vizează acele împrejurări în care reprezentantul sau ocrotitorul legal al unei persoane are nevoie, pentru îndeplinirea anumitor acte, de o autorizare specială dată de organul competent. O atare autorizare este necesară adeseori pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie, cum ar fi renunţarea la drept, tranzacţia, achiesarea la pretenţii etc. Cel mai adesea autorizarea este necesară pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie de reprezentanţii persoanelor juridice.

Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este reglementată în mod expres în art. 43 C. proc. civ. Acest text precizează că actele procedurale ale persoanei lipsite de capacitate pot fi ratificate de reprezentantul persoanei respective.

Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu poate fi invocată în orice stare a procesului. Totuşi legiuitorul conferă instanţei dreptul de a acorda un termen în

Page 47: 48403746 Drept Procesual Civil

vederea ratificării de către ocrotitorul legal a actelor procedurale anulabile (art. 161 C. proc. civ.).

Participarea procurorului în procesul civilMinisterul Public constituie o instituţie destinată a apăra interesele generale ale

societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Datorită acestui fapt el este organizat, în forme diferite, în imensa majoritate a statelor democratice. O excepţie notabilă este aceea a sistemului englez care ignoră pur şi simplu instituţia Ministerului Public, apărarea intereselor generale ale statului fiind încredinţată avocaţilor, pe care statul îi retribuie în mod corespunzător, respectiv ca orice alt client.

Constituţia din anul 1991 a realizat un progres remarcabil în privinţa revenirii Ministerului Public la atribuţiile sale tradiţionale şi universal recunoscute. Potrivit art. 130 alin. (2) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Organizarea Ministerului Public este stabilită prin dispoziţiile Legii privind organizarea judiciară. În redactarea sa iniţială, Legea de organizare judecătorească a menţinut o structură organizatorică asemănătoare cu cea anterioară revoluţiei din decembrie 1989, respectiv Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. În pofida dispoziţiilor clare ale legii fundamentale Ministerul Public, prin organele sale de conducere, a acreditat tot mai mult ideea unei independenţe a instituţiei şi mai cu seamă a procurorului general faţă de ministrul justiţiei. Această împrejurare a determinat necesitatea soluţionării oricăror divergenţe şi plasarea instituţiei, aşa cum este firesc şi cum a dispus şi Constituţia din anul 1991, sub autoritatea ministrului justiţiei.

În acest fel s-a revenit la sistemul consacrat în legislaţia noastră antebelică, dar şi la soluţiile consacrate în alte ţări democratice. Este cunoscut că în organizarea sistemului judiciar legiuitorul român s-a inspirat şi din legislaţia franceză, dar fără a trage toate consecinţele fireşti şi pe plan organizatoric. Actuala reglementare a realizat o structură organizatorică conformă cu tradiţionalele principii în materie. Există şi alte opţiuni în ceea ce priveşte organizarea acestei importante magistraturi. Esenţială este însă activitatea pe care o desfăşoară autorităţile publice. Totuşi în noile democraţii apărute în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul acestui mileniu nu era admisibilă menţinerea unor structuri, într-un domeniu atât de important, moştenite de la vechiul regim dictatorial.

Tendinţele conservatoare manifestate în perioada postrevoluţionară au marcat din păcate, într-o anumită măsură, şi modul de organizare a instanţelor judecătoreşti. Modificarea recentă a legii de organizare judecătorească a suplinit unele din lacunele iniţiale ale reglementării în materie. În forma actuală, Ministerul Public este plasat în sfera autorităţii judecătoreşti. Dispoziţiile iniţiale ale Legii de organizare judecătorească, unele dintre ele lipsite de consecvenţă juridică, au prilejuit formularea unor opinii diverse cu privire la natura juridică a Ministerului Public. Una dintre aceste tendinţe a inclus Ministerul Public în sfera puterii judecătoreşti, teză pe care nu am împărtăşit-o, întrucât magistraţii parchetului nu au dreptul de a pronunţa hotărâri cu valoarea caracteristică puterii lucrului judecat.

Page 48: 48403746 Drept Procesual Civil

Modificările aduse Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 nu au spulberat posibilele controverse asupra naturii juridice a Ministerului Public. Această împrejurare se recunoaşte de altfel în mod expres chiar şi în considerentele deciziei nr. 339 din 18 iulie 1997 a Curţii Constituţionale, prin care s-au soluţionat cererile privitoare la constituţionalitatea Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Totuşi ultimele modificări ale Legii nr. 92/1992 nu au mai generat îndoieli asupra nonapartenenţei Ministerului Public la puterea judecătorească. Legiuitorul a integrat Ministerul Public în autoritatea judecătorească. O atare disociere între autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească ni se parte totuşi discutabilă. Ea nu a soluţionat însă problema naturii juridice a Ministerului Public, confirmând mai degrabă existenţa unui organ cu o structură particulară şi care desfăşoară o activitate specifică şi conexă cu activitatea judiciară4 şi administrativă.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În legătură cu acest important text din legea fundamentală observăm mai întâi că el se referă doar la activitatea Ministerului Public în cadrul activităţii judiciare. Ministerul Public are însă, în mod incontestabil, şi atribuţii având un caracter extrajudiciar, împrejurare care rezultă şi din dispoziţiile Legii de organizare judecătorească.

Pe de altă parte, atribuţiile Ministerului Public diferă în materie civilă de cele determinate de lege în materie penală. În raportul dintre aceste atribuţii ponderea covârşitoare revine celor conferite de lege procurorului în materie penală. De aceea, se recunoaşte unanim că, în materie civilă, „jurisdicţia” Ministerului Public este una de excepţie. Apărarea intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept se realizează îndeosebi prin rolul pe care procurorul îl exercită în procesul penal. Într-adevăr, în marea majoritate a cazurilor procurorul este titularul acţiunii penale şi în această calitate apare ca un reprezentant general al societăţii.

Situaţia este fundamental diferită în materie civilă, domeniu în care atribuţiile procurorului sunt, cum afirmă un reputat procedurist italian, „mult mai limitate şi reprezintă, în toate manifestările sale, o figură excepţională”. Iar această caracterizare nu este proprie unei anumite legislaţii. Este şi trebuie să fie o trăsătură a activităţii Ministerului Public în cadrul procesului civil, unde în mod firesc se confruntă, în principal, interese private divergente. Această observaţie trebuie avută în vedere, în opinia noastră, şi în privinţa determinării rolului procurorului în procesul civil, dar şi în interpretarea diferitelor dispoziţii legale care reglementează materia.

În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este determinat în art. 45 C. proc. civ. Acest text stabileşte atribuţiile procurorului în materie civilă şi constituie în acelaşi timp temeiul determinării calităţii în care participă Ministerul Public la activitatea judiciară.

Dispoziţiile cuprinse în art. 45 C. proc. civ. nu conţin precizări privitoare la calitatea procesuală a procurorului. Datorită acestui fapt în literatura de specialitate din ţara noastră, dar şi în dreptul comparat, s-au formulat opinii diferite cu privire la calitatea procesuală a procurorului în procesul civil.

Într-o primă opinie, s-a susţinut că procurorul nu este altceva decât un reprezentant sui generis al părţilor principale. Împotriva acestei opinii s-au formulat

4

I. Leş, Organizarea sistemului judiciar..., op. cit., p. 135..

Page 49: 48403746 Drept Procesual Civil

obiecţiuni, pe deplin justificate, deduse din împrejurarea că procurorul nu apără interesele uneia dintre părţi, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică. Pe de altă parte, s-a remarcat că este de neconceput reprezentarea unor părţi cu interes contrare. Chiar dacă, uneori, prin poziţia sa în proces, procurorul contribuie la apărarea intereselor uneia dintre

părţi, calitatea sa nu poate fi identificată în nici un caz cu aceea a unui reprezentant .Alţi autori au considerat că procurorul participă în procesul civil în calitate de

reprezentant al societăţii. Aşa fiind, se consideră că procurorul nu dobândeşte calitatea de parte, deşi îi sunt recunoscute de lege unele drepturi similare celor acordate părţilor. Dacă în materie penală o atare poziţie ar avea o justificare temeinică, soluţia ni se pare că trebuie să fie cu totul diferită în privinţa participării procurorului la o activitate judiciară în care se confruntă prin excelenţă interese private. Aceasta este şi explicaţia pentru care opinia dominantă este aceea care recunoaşte procurorului calitatea de parte în procesul civil. Iar această calitate trebuie să-i fie recunoscută procurorului, indiferent de formele de participare a acestuia la procesul civil.

În condiţiile actualei reglementări, calitatea de parte a procurorului ni se pare neîndoielnică, iar această împrejurare rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii. Astfel, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ.: „Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent”.

Distincţia dintre calitatea de parte principală şi alăturată a procurorului în procesul civil a fost făcută şi în legislaţia noastră antebelică. Calitatea de parte a procurorului este recunoscută şi în legislaţia procesuală din alte ţări democratice. Edificatoare în acest sens sunt dispoziţiile cuprinse în cel de-al XIII-lea Titlu al Codului francez de procedură civilă, consacrate Ministerului Public. Potrivit art. 421 din acest Cod: „Ministerul Public poate acţiona ca parte principală sau interveni ca parte alăturată”. Iar în continuare acelaşi Cod reglementează, în secţiuni distincte, participarea Ministerului Public la activitatea judiciară în calitate de parte principală şi de parte alăturată.

Doctrina occidentală este constantă şi ea în a recunoaşte calitatea de parte a procurorului în procesul civil. Soluţia este firească în orice stat democratic, căci Ministerul Public nu poate fi considerat ca o supraputere statală, supraordonată părţilor din proces. Actuala legislaţie a reuşit să înlăture orice controversă în această materie, renunţând la vechiul sistem de organizare a instituţiei care a îndreptăţit chiar considerarea Ministerului Public ca „o mică dictatură”. În problema analizată sunt semnificative şi consideraţiile formulate de preşedintele Senatului în legătură cu critica de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 142/1997, anume în sensul că „în procesele la care participă, procurorii nu sunt decât parte în proces, iar, potrivit codurilor de procedură, toate părţile din proces se află pe picior de egalitate, cei care urmează să hotărască fiind numai judecătorii, constituiţi în complete de judecată”.

În literatura noastră de specialitate s-a făcut totuşi distincţie între calitatea de parte în sens procesual şi în sens material spre a se sublinia că procurorul este parte în procesul civil doar în prima accepţiune. Astfel cum am arătat deja noţiunea de parte în procesul civil are un caracter unitar, ea având exclusiv conotaţii procesuale. Totuşi atunci când se afirmă că procurorul este parte în proces doar în sens procesual, acest lucru se face din dorinţa de a sublinia că el nu este subiect al raportului de drept substanţial dedus judecăţii. Dar calitatea de parte în procesul civil reprezintă în mod firesc o entitate juridică distinctă de aceea de subiect (parte) într-un raport de drept substanţial.

Page 50: 48403746 Drept Procesual Civil

Considerarea procurorului ca parte în procesul civil nu poate conduce la concluzia identificării poziţiei sale procesuale cu aceea a părţilor principale. Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii. Interesul public este prezent chiar şi atunci când procurorul intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Această împrejurare determină şi statutul său special de parte în procesul civil. Iar un atare statut este configurat şi de întinderea prerogativelor procesuale care-i sunt recunoscute procurorului în calitatea sa de parte în proces. Astfel, de pildă, efectele hotărârii judecătoreşti nu se resfrâng în mod direct asupra procurorului; el participă la activitatea judiciară în condiţiile şi cazurile determinate de art. 45 C. proc. civ.; procurorul poate exercita căile ordinare de atac chiar dacă nu a fost parte în proces în faţa instanţei de judecată etc.

În prezent, cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este statornicit în art. 131 alin. (1) din Constituţie, în art. 45 C. proc. civ. şi în art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept precum şi drepturile şi libertăţilor cetăţenilor”. Textul constituţional citat este de o importanţă cardinală, căci el a constituit şi temeiul obiecţiilor de neconstituţionalitate privitoare la conţinutul art. 45 C. proc. civ.

În analiza pe care o facem, de o importanţă particulară sunt şi prevederile art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Acest din urmă text determină atribuţiile generale ale Ministerului Public. Textul are şi semnificaţia de a determina atribuţiile şi modalităţile practice de participare ale procurorului în procesului civil. Unele din atribuţiile prevăzute de art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt comune procesului penal şi procesului civil.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate, atribuţiile Ministerului Public în procesul civil se concretizează în următoarele modalităţi practice de acţiune ale procurorului :

- exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;- participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;- exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile

prevăzute de lege; - apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub

interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii. Modalităţile practice de acţiune ale procurorului constituie şi forme de participare a

acestuia în procesul civil. Ele pot fi definite ca forme de participare la activitatea judiciară, întrucât aceste modalităţi ţin seama de faza procesuală în care intervine acţiunea procurorului, dar şi de activitatea desfăşurată în concret de Ministerul Public în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii. Modalităţile enunţate sunt sintetizate adeseori în literatura de specialitate şi aşa cum am văzut chiar de către legiuitor în participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală şi ca parte alăturată. Desigur că acestei distincţii îi pot fi aduse unele critici, mai ales de ordin terminologic, dar trebuie să adăugăm că în dreptul nostru anterior epocii comuniste, precum şi în dreptul comparat contemporan aceste forme au fost deja consacrate. Participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală se concretizează în promovarea acţiunii civile, iar calitatea de parte alăturată evocă intervenţia sa într-un proces declanşat deja între părţile principale.

Page 51: 48403746 Drept Procesual Civil

Din raţiuni didactice, vom analiza în continuare formele de participare a procurorului în procesul civil în concordanţă cu modalităţile practice de acţiune prevăzute în art. 63 din Legea privind organizarea judiciară.

Primul alineat al art. 45 C. proc. civ. acordă legitimare activă procurorului. Dreptul la acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea de a face tranzacţii sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative fiind recunoscute de lege numai părţilor principale. Din dispoziţiile cuprinse în art. 45 C. proc. civ. se poate desprinde concluzia că dreptul de a promova acţiunea civilă este limitat doar la situaţiile în care se impune „apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.

O atare soluţie este în concordanţă cu rolul pe care legiuitorul trebuie să-l confere judecătorului într-o societate democratică şi într-un proces civil în care se confruntă, prin excelenţă, interese private. De notat doar că, recent, aceste dispoziţii procedurale au format obiectul unui control de constituţionalitate. Instanţa constituţională nu a reţinut însă, pe bună dreptate, argumentele aduse în favoarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a statuat că prevederile art. 131 alin. (1) din Constituţie se referă în mod generic la rolul procurorului „în activitatea judiciară”, text ce „nu impune condiţii sau modalităţi exprese ale participării procurorului în procesul civil”5.

Noua redactare a art. 45 C. proc. civ. este, într-o anumită măsură, diferită de cea anterioară, şi aceasta cu deosebire în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile de procuror. Iar deosebirile pot fi sesizate sub mai multe aspecte.

În primul rând, este de observat că legiuitorul nu mai exceptează acţiunile având un caracter strict personal de la posibilitatea exercitării lor de către procuror. Limitarea consacrată în fostul art. 45 C. proc. civ. se întemeia pe faptul că acţiunile „strict personale” sunt intim legate de persoana titularului unui drept subiectiv. Datorită acestui fapt asemenea acţiuni pot fi exercitate, în principiu, doar de titularul dreptului care solicită protecţie judiciară.

Noua soluţie legislativă, consacrată în chiar primul alineat al art. 45 C. proc. civ., are o justificare deplină, întrucât, de data aceasta, exerciţiul dreptului la acţiune al procurorului este în mod evident limitat la situaţiile expres determinate de acest text. Într-adevăr, art. 45 alin. (1) C. proc. civ. limitează exerciţiul acţiunii civile de către procuror la trei situaţii anume determinate, respectiv când promovarea ei este necesară pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. Textul legitimează exerciţiul acţiunii civile de procuror şi în anumite situaţii expres determinate de lege. De data aceasta, pentru promovarea acţiunii civile de procuror este necesar un text expres care să legitimeze exerciţiul unei atare acţiuni. În afara acestor situaţii, procurorul nu poate aprecia asupra necesităţii sau oportunităţii exercitării acţiunii civile.

Dreptul la acţiune al procurorului poate fi exercitat şi pe cale incidentă. Este adevărat că, din formularea art. 45 C. proc. civ., s-ar putea trage concluzia că procurorul poate acţiona numai pe cale principală. Totuşi un atare drept trebuie să-i fie recunoscut procurorului, după părerea noastră, şi în privinţa existenţei unui proces pendent între alte părţi. Într-o asemenea împrejurare, procurorul ar putea acţiona pe calea intervenţiei principale. Nici un motiv nu îndreptăţeşte interpretarea dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ.

5

C.C., dec. nr. 71/5.03.2002, în C.J. nr. 6/2002, p. 55.

Page 52: 48403746 Drept Procesual Civil

într-un alt sens, intervenţia principală fiind şi ea o modalitate de exercitare a dreptului la acţiune. Aceleaşi considerente justifică şi dreptul de acţiune al procurorului prin intermediul altor cereri incidente care întrunesc condiţiile unor veritabile acţiuni civile, cum sunt chemarea în garanţie şi chemarea în judecată a altor persoane.

În toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă este obligatorie introducerea în cauză şi a titularului dreptului dedus judecăţii. Această cerinţă este prevăzută de lege ca o garanţie esenţială a respectării principiului disponibilităţii şi al relativităţii lucrului judecat. Promovarea acţiunii civile de către procuror nu restrânge prerogativele procesuale inerente calităţii de parte principală. Tocmai de aceea art. 45 alin. (2) C. proc. civ. dispune că titularul dreptului se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute de art. 246, 247 şi urm. din acest Cod. Procurorul s-ar putea opune, în condiţiile actualei reglementări, doar în mod excepţional la actele de dispoziţie ale părţilor. O atare opunere s-ar justifica doar în cazul nesocotirii de către părţi, prin actele lor de dispoziţie, a unor prevederi legale de ordine publică.

O altă formă de participare a Ministerului Public în procesul civil vizează punerea de concluzii. Această formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este desemnată în literatura de specialitate şi prin termenul de „intervenţie”. Folosirea acestei formule nu ne poate conduce însă la identificarea intervenţiei procurorului în procesul civil cu intervenţia reglementată în art. 49 C. proc. civ. Dimpotrivă, de data aceasta conceptul de intervenţie are un caracter convenţional fiind folosit de doctrină pentru a exprima o formă concretă de participare a procurorului la activitatea judiciară.

Intervenţia procurorului în procesul civil este limitată în opinia noastră la condiţiile impuse de art. 45 alin. (3) C. proc. civ. Dispoziţiile procedurale care formează obiectul acestei forme de participare a procurorului în procesul civil au format şi obiectul unui control de constituţionalitate, în perioada anterioară modificării sale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Astfel, prin decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995 Curtea Constituţională a statuat că art. 45 C. proc. civ. „restrânge posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevăzute de lege”, iar o atare limitare „este neconstituţională, deoarece art. 130 alin. (1) din legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege”. În motivarea acestei soluţii instanţa constituţională reţine că „art. 45 alin. (1), introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu era constrâns de o dispoziţie constituţională similară celei înscrise în textul actual al art. 130 alin. (1)”. De asemenea, se reţine că legiuitorul constituţional a urmărit să-i confere procurorului „un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii”, fără ca prin aceasta să fie afectată independenţa justiţiei şi principiul disponibilităţii procesuale.

Pentru motivele expuse sumar în consideraţiile precedente instanţa constituţională conchide că „art. 45 alin. (1) C. proc. civ. este neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare fază a acestuia, şi, ca atare, în privinţa acestei atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie”. Iar, în încheiere, aceeaşi instanţă constituţională conchide că „în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice fază a acestuia, dacă

Page 53: 48403746 Drept Procesual Civil

apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

Soluţia pronunţată de Curtea Constituţională viza în mod concret doar o formă a participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenţia sa într-un proces pendent între alte persoane. De altfel, instanţa constituţională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1/1995 că excepţiile invocate în faţa sa nu vizează şi ipoteza promovării acţiunii civile de procuror, astfel încât Curtea nu este îndreptăţită să se pronunţe şi asupra acestui aspect. Totuşi interpretarea dată de instanţa constituţională se putea aplica, mutatis mutandis, şi în ipoteza promovării acţiunii civile de către procuror. De altfel, aşa cum s-a remarcat, o atare interpretare a fost promovată deja de jurisprudenţă.

În trecut am criticat opinia instanţei noastre constituţionale în pofida subtilităţii argumentelor invocate. Aceasta deoarece, în primul rând, legea fundamentală este un cadru juridic general, iar în privinţa reglementării instituţiei Ministerului Public legiuitorul nu a urmărit în nici un caz detalierea unor principii. Observăm, de altfel, că art. 131 (fost art. 130) alin. (1) din Constituţie nu conţine decât o normă de maximă generalitate privitoare la rolul instituţiei Ministerului Public „în activitatea judiciară”, fără a distinge între procesul civil şi penal. Susţinerea potrivit căreia art. 131 alin. (1) din Constituţie este incident în privinţa modalităţilor şi a condiţiilor de participare a procurorului în procesul civil nu credem că poate fi reţinută. Dimpotrivă, sediul materiei îl constituie art. 45 C. proc. civ., iar acest text a fost modificat ulterior intrării în vigoare a Constituţiei şi în opinia noastră nu era în contradicţie cu prevederile legii fundamentale.

Asemenea considerente au fost avute în vedere de instanţa constituţională şi recent, în privinţa respingerii excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ. Redactarea actuală a dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. este în concordanţă cu orientările promovate de instanţa constituţională în anul 1995, în legătură doar cu această formă de participare a procurorului în procesul civil. O elementară incursiune în dreptul comparat evidenţiază însă caracterul restrictiv al participării procurorului în procesul civil contemporan din ţările europene cu tradiţii democratice, dar chiar şi din ţări de pe alte continente. Cu titlu de exemplu, menţionăm că, potrivit art. 69 C. proc. civ. italian: „Ministerul Public exercită acţiunea civilă în cazurile determinate de lege”, iar art. 70 precizează situaţiile în care el poate interveni în proces. Pentru considerentele expuse succint în cele ce au precedat, apreciem că soluţia instanţei constituţionale apărea, înainte de actuala redactare a textului, cel puţin discutabilă.

Distincţia dintre intervenţia facultativă şi obligatorie a procurorului la activitatea judiciară este în continuare actuală. O atare distincţie este neîndoios determinată chiar de art. 45 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. Cazurile de participare obligatorie a procurorului în procesul civil sunt relativ reduse. Cu titlu de exemplu menţionăm: participarea în cauzele privind încuviinţarea adopţiilor [art. 63 alin. (1) din Legea nr. 273/2004]; participarea la punerea sau ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954); participarea la judecarea cererilor privind declararea dispariţiei sau a morţii (art. 38 şi 40 din Decretul nr. 32/1954); participarea la soluţionarea cererilor de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994]; participarea la soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor adoptate de Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (art. 16 din Legea nr. 187/1999) etc.

Page 54: 48403746 Drept Procesual Civil

În toate situaţiile în care procurorul participă la activitatea judiciară acesta dobândeşte, aşa cum am arătat deja, calitatea de parte. El poate formula cereri, invoca excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi, în finalul judecăţii, poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii. Procurorul trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea adevărului în procesul civil.

Procurorul urmează să pună concluzii după părţile principale. Concluziile procurorului se prezintă în mod obişnuit în formă orală. Dar, ca oricare dintre părţi, procurorul poate uza şi de dreptul de a formula concluzii scrise. În acest context, se impune şi precizarea că el nu poate uza de unele drepturi recunoscute numai părţilor principale, cum ar fi modificarea cererii de chemare în judecată, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv. Desigur că, în această privinţă, avem în vedere intervenţia procurorului în procesul civil, iar nu exercitarea acţiunii civile de către acesta; în acest din urmă caz procurorul ar putea să modifice cererea de chemare în judecată sau să renunţe la judecată.

În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de instanţă.

Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în art. 45 alin. (5) C. proc. civ., dar şi în art. 60 lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Din analiza acestor dispoziţii legale nu rezultă nici o limitare în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac. Formulările din cele două texte fac doar referire la exercitarea acestui drept „în condiţiile legii”, respectiv „în condiţiile prevăzute de lege”. Or, aceste sintagme nu pot avea altă semnificaţie decât aceea că şi procurorul este supus condiţiilor şi termenelor prevăzute de Codul de procedură civilă pentru exercitarea căilor de atac. Prin urmare, legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca părţile principale, căile de atac puse la dispoziţia lor.

Uneori însă legea noastră procesuală instituie condiţii speciale pentru exercitarea căilor de atac pentru procuror. Aşa este cazul termenului de apel, care spre deosebire de dreptul comun, pentru procuror curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care a participat la soluţionarea cauzei, când termenul curge de la comunicare [art. 284 alin. (4) C. proc. civ.]. Procurorul poate exercita de asemenea şi căile extraordinare de atac de retractare: revizuirea şi contestaţia în anulare.

Exercitarea căilor de atac de către procuror nu este condiţionată de exercitarea acţiunii sau de intervenţia sa în proces. Apreciem, în acord şi cu alţi autori, că această soluţie este conformă cu litera legii. De lege ferenda, apreciem însă că ar putea fi preconizată o anumită restrângere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac. Totuşi dorim să subliniem că actuala reglementare privind exercitarea căilor legale de către procuror are o justificare temeinică. Ea constă în necesitatea salvgardării ordinii publice şi în consolidarea prestigiului justiţiei. O hotărâre judecătorească prin rezonanţele sale sociale, umane şi etice nu constituie „o afacere” exclusivă a părţilor. Întreaga societate este interesată în apărarea ordinii şi disciplinei sociale, iar exercitarea căilor de atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale societăţii. Totuşi aceste considerente doctrinare nu pot fi absolutizate. O reglementare care recunoaşte un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către

Page 55: 48403746 Drept Procesual Civil

procuror ar putea conduce şi la un exerciţiu abuziv al dreptului. Aşa fiind, ne întrebăm dacă într-o acţiune în stabilirea masei succesorale, într-o acţiune în pretenţii sau într-o acţiune posesorie se justifică exercitarea căilor legale de atac de către procuror. De aceea, apreciem că exerciţiul căilor de atac de către procuror ar trebui să fie restrânsă la acele împrejurări în care se constată nesocotirea unor norme de ordine publică.

În finalul acestor consideraţii, precizăm că procurorului general îi este recunoscută legitimare procesuală şi în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

Dreptul procurorului de a participa la executarea silită este statornicit tot în art. 45 alin. (5) C. proc. civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum s-a observat deja, la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a cere, în condiţiile legii, punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia că procurorul poate solicita doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale specifice executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din nici o dispoziţie a legii.

În prima ediţie a Comentariilor, observam că art. 27 lit. g) din Legea nr. 92/1992 conţinea o formulare mai largă care justifica o altă concluzie. Potrivit acestui text, Ministerul Public avea sarcina de a supraveghea respectarea legii „în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii”. Actualul art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu reiterează aceste prevederi legale. Cu toate acestea, noi considerăm că procurorul poate exercita şi contestaţia la executare pentru a solicita instanţei competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea execuţională. De asemenea, procurorul va putea pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare declanşate prin formularea unor contestaţii la executare de părţile principale.

Participarea terţelor persoane în procesul civil

Conceptul de terţe persoane este folosit frecvent în doctrină şi jurisprudenţă. În mod evident semnificaţia acestui concept este diferită în dreptul procesual civil faţă de dreptul substanţial. Codul de procedură civilă se referă la instituţia care formează obiectul investigaţiei noastre în Cartea a II-a, Capitolul III din Titlul I „Alte persoane care pot lua parte la judecată”.

În mod obişnuit, conceptul de terţe persoane are în vedere situaţia unor persoane străine de un anumit raport juridic. De altfel, într-o primă accepţiune conceptul de terţe persoane desemnează chiar poziţia unor subiecţi de drept până în momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, în sens restrâns, prin terţe persoane determinăm acei subiecţi de drept care sunt străini de procesul civil dintre reclamant şi pârât. Într-o altă accepţiune, prin terţe persoane se desemnează însăşi participarea la activitatea judiciară a acelor persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a actului de sesizare. Precizăm însă că, din momentul introducerii terţilor în proces, aceştia dobândesc calitatea de părţi.

Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil prezintă o importanţă tot mai accentuată în societatea contemporană, ea având aplicaţiune în cele mai diverse materii. Într-adevăr, hotărârea judecătorească dobândeşte autoritate de lucru judecat numai între părţile care au participat la soluţionarea litigiului. Faţă de alte persoane decât

Page 56: 48403746 Drept Procesual Civil

cele care au participat la activitatea judiciară hotărârea este un res inter alios acta. Pentru ca hotărârea să devină opozabilă şi altor persoane, este necesar ca acestea să fie introduse în procesul civil. Această necesitate decurge din împrejurarea că, în absenţa terţilor, drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect, periclitate în substanţa sau întinderea lor. Alteori, s-ar putea ca interesul uneia dintre părţi să reclame introducerea unui terţ în proces.

În plan procesual, drepturile şi interesele legale ale terţilor sunt ocrotite nu doar prin aplicarea principiului relativităţii lucrului judecat, ci şi printr-un mijloc procedural cu caracter preventiv. Un atare mijloc procedural este reprezentat tocmai de instituţia participării terţelor persoane în procesul civil.

Participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie în mod considerabil şi la o mai bună administrare a justiţiei. Un atare deziderat se concretizează practic în posibilitatea soluţionării, într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe. În alţi termeni, pe lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile principale, se pot soluţiona şi raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte, şi terţele persoane, pe de altă parte. Soluţionarea unor raporturi litigioase într-un asemenea cadru procesual prezintă şi alte avantaje: se evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii; se realizează o economie de cheltuieli şi de timp.

Dreptul de a participa într-un proces civil pendent între alte părţi nu poate fi acordat în mod necondiţionat, ci în mod firesc trebuie să fie supus unor cerinţe de fond şi de formă. În primul rând, şi în cazul participării terţelor persoane în procesul civil trebuie să fie întrunite condiţiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare: capacitate procesuală, calitate procesuală şi afirmarea unui interes. Aceste cerinţe au fost analizate în paginile anterioare.

Caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil impune şi respectarea unor condiţii specifice. Aceste condiţii specifice se referă la: existenţa unui proces civil pendent şi existenţa unei legături de conexitate între cererea principală şi cea de participare a terţului la activitatea judiciară. De asemenea, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare îmbracă unele aspecte specifice. De aceea, în continuare vom examina aceste din urmă condiţii.

Condiţia existenţei unui proces civil în curs de judecată între alte persoane este determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil. În cazul intervenţiei, condiţia enunţată poate fi desprinsă din chiar partea finală a art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Aşa fiind, numai în cadrul unui proces civil în curs de desfăşurare terţul poate promova o cerere de intervenţie. Aceasta presupune cerinţa ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamant sau de pârât în procesul civil respectiv. Cu alte cuvinte, intervenientul trebuie să fie străin de proces până în momentul formulării cererii de intervenţie. De aceea, în practica judiciară s-a statuat că persoana care a participat ca reclamant într-un proces nu poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în acel litigiu. Condiţia enunţată trebuie întrunită însă şi în cazul celorlalte forme de participare a terţelor persoane în procesul civil. Aceasta deoarece celelalte forme de participare a terţilor în proces reprezintă mijloace procedurale puse la dispoziţia părţilor principale în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime în raport cu persoanele iniţial străine de litigiul respectiv.

Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, de aşa natură încât proteguirea unui interes al

Page 57: 48403746 Drept Procesual Civil

terţului sau al uneia din părţile principale nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a cererilor respective. Existenţa condiţiei analizate a fost menţionată sumar şi în literatura de specialitate, deşi nici o dispoziţie procedurală nu o prevede în mod expres.

Condiţia legăturii de conexitate dintre cererea principală şi cererea de intervenţie a terţului nu trebuie confundată cu excepţia de conexitate reglementată de art. 164 C. proc. civ. În primul rând, instituţia reglementată de textul menţionat anterior implică întrunirea a două sau mai multe acţiuni civile distincte, în curs de soluţionare, la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, acţiuni cu care instanţele au fost sesizate separat. Prin urmare, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa a două procese civile distincte, care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impun să fie reunite. Dimpotrivă, în cazul participării terţilor în proces intervenţia lor vizează un litigiu deja declanşat între părţile principale. Aşadar, într-o asemenea împrejurare nu se pune problema reunirii mai multor procese în curs de soluţionare. În al doilea rând, în materia conexităţii mai este necesar ca între cele două sau mai multe pricini civile să existe o strânsă legătură de obiect şi cauză. Nici din acest punct de vedere nu există identitate între cele două instituţii. Astfel, în cazul participării terţilor în proces, este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la acelaşi obiect la care se referă şi acţiunea principală. Se întâmplă astfel, de pildă, în ipoteza în care terţul pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Alteori însă obiectul cererii de intervenţie poate fi diferit de obiectul acţiunii principale.

Aşa fiind se poate concluziona că în materia participării terţelor persoane în procesul civil condiţia legăturii de conexitate nu implică în mod necesar o identitate de cauză sau o strânsă legătură între acţiunea principală şi cererea de intervenţie a terţului.

Interesul pe care trebuie să-l justifice cel care formulează o cerere de participare a terţilor în proces poate fi determinat şi prin sintagma interesul de a interveni. Acest interes reprezintă în concepţia noastră o noţiune convenţională pe care o folosim pentru toate formele de participare a terţelor persoane în procesul civil. În sens restrâns, interesul de a interveni vizează doar interesul pe care trebuie să-l justifice cel care formulează o cerere de intervenţie în temeiul art. 49 C. proc. civ. Totuşi interesul de a interveni reprezintă o condiţie ce se impune să fie respectată şi în acele împrejurări în care terţele persoane sunt introduse în proces ca urmare a iniţiativei părţilor principale. În această ipoteză interesul trebuie justificat de partea care a iniţiat introducerea terţului în proces.

Interesul de a interveni în procesul civil reprezintă un interes special în raport cu interesul de a acţiona în justiţie. El presupune nu numai justificarea unui folos material sau moral de pe urma activităţii judiciare. Mai este necesară justificarea interesului de a participa la procesul declanşat între alte persoane. În ipoteza în care participarea unui terţ în proces este solicitată de una dintre părţi, aceasta din urmă va trebui să justifice interesul de a atrage şi alte persoane la activitatea judiciară. În consecinţă, şi în raport cu cele precizate anterior putem afirma că interesul de a interveni este mai complex decât interesul de a acţiona.

Legea nu poate protegui orice interes. De aceea este firesc ca şi interesul de a interveni să fie supus unor cerinţe elementare. În primul rând, interesul afirmat trebuie să fie un interes personal. În cazul intervenţiei principale, caracterul personal al interesului rezultă chiar din dispoziţiile legale în materie. Potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ. „...intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”. Interesul propriu al terţului trebuie să fie prezent însă şi în cazul intervenţiei

Page 58: 48403746 Drept Procesual Civil

accesorii. În acest caz, interesul intervenientului poate fi determinat de faptul că neimplicarea lui directă în proces ar putea provoca o acţiune ulterioară împotriva sa.

În literatura de specialitate antebelică s-a discutat şi asupra caracterului născut şi

actual al interesului. Opiniile exprimate în trecut s-au întemeiat şi pe un text lipsit de echivoc, respectiv art. 247 C. proc. civ. care dispunea că poate interveni „...acela care are un interes legitim, născut şi actual”. În urma modificării Codului de procedură civilă, în anul 1948, legiuitorul nu a mai reiterat condiţia interesului născut şi actual în materia intervenţiei. De notat că şi anterior s-au ridicat voci împotriva condiţiilor enunţate de art. 247 C. proc. civ.

Renunţarea legiuitorului la cerinţele menţionate nu este totuşi întâmplătoare. Aceasta deoarece instituţia pe care o cercetăm a fost pusă la dispoziţia părţilor principale şi a terţilor în scopul de a preveni producerea unei pagube ulterioare. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei instituţii cu un profund caracter preventiv. Or, tocmai pentru realizarea acestui scop cerinţa interesului născut şi actual este inutilă. În practică, cel mai adesea, participarea terţilor în proces se realizează tocmai atunci când există doar un pericol de încălcare în viitor a unui drept subiectiv.

Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil sunt reglementate amănunţit în art. 49-66 C. proc. civ. Aceste dispoziţii legale consacră următoarele forme de participare a terţilor la activitatea judiciară:

- intervenţia (art. 49-56 C. proc. civ.);- chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C. proc. civ.);- chemarea în garanţie (art. 60-63 C. proc. civ.) - arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C. proc. civ.). Dispoziţiile procedurale în vigoare nu fac o distincţie categorică între intervenţia

voluntară şi intervenţia forţată. Totuşi literatura de specialitate face o atare distincţie, iar criteriul care stă la baza ei îl constituie iniţiativa persoanei care solicită lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi. Astfel, când iniţiativa participării la proces aparţine chiar terţului, intervenţia are un caracter voluntar; intervenţia voluntară mai este denumită uneori şi intervenţie activă, directă sau propriu-zisă. Dacă participarea terţului în proces este determinată de iniţiativa uneia dintre părţile principale intervenţia are un caracter forţat. Intervenţia forţată cuprinde următoarele forme de participare a terţilor la proces: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.

1.IntervenţiaLegea consacră două forme ale intervenţiei voluntare. Intervenţia poate fi definită ca acea instituţie procesuală care conferă terţului

posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului.

Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi intervenţie principală sau agresivă, iar intervenţia în interesul uneia dintre părţi mai poartă şi denumirea de intervenţie accesorie, auxiliară, alăturată sau conservatoare.

Distincţia între cele două forme ale intervenţiei are în vedere, în principal, scopul diferit urmărit de către intervenient. În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una dintre ele. Spre a ajunge la o atare finalitate terţul exercită practic o acţiune civilă

Page 59: 48403746 Drept Procesual Civil

distinctă. Situaţia este cu totul diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data aceasta terţul acţionează doar pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile principale.

Cel de-al doilea alineat al art. 49 C. proc. civ. defineşte intervenţia principală. Deşi definiţia dată de legiuitor este de o maximă generalitate, totuşi ne apare destul de sugestivă în determinarea naturii juridice a intervenţiei principale. Intervenţia principală constituie, în primul rând, un incident procedural de natură a amplifica cadrul iniţial cu privire la părţile din proces. Un asemenea incident este determinat de iniţiativa unei terţe persoane. Din acest punct de vedere un atare incident se deosebeşte de celelalte incidente ce pot aduce modificări în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi care sunt determinate de părţile principale. Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia principală constituie o veritabilă acţiune civilă, întrucât prin intermediul ei se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv. Acest caracter al intervenţiei principale este incontestabil. Într-adevăr, prin intermediul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu. De aceea pentru exercitarea intervenţiei principale sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea civilă. În al doilea rând, considerarea intervenţiei principale ca o acţiune este justificată şi din punct de vedere formal. O atare concluzie poate fi desprinsă din art. 50 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, intervenţia principală nu poate fi identificată întru totul cu o acţiune civilă propriu-zisă. Între cele două instituţii există deosebiri importante care sunt determinate şi de cerinţele specifice de exercitare ale intervenţiei. Caracterul incident al intervenţiei impune asemenea particularităţi. De aceea, în literatura de specialitate s-a observat că intervenţia principală se înfăţişează şi ca o cerere conexă care se grefează pe acţiunea reclamantului. Aşa fiind, se poate afirma că intervenţia principală constituie o acţiune civilă specială. În considerarea trăsăturilor prezentate intervenţia principală poate fi definită ca o acţiune prin care terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă dar conexă cu cererea principală, într-un proces pendent între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile.

Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces a cărei aplicabilitate în practică este frecventă. Cel mai adesea intervenţia principală este exercitată în cadrul unor acţiuni imobiliare, în litigiile locative, precum şi în litigiile succesorale.

În afara condiţiilor prezentate deja, intervenţia principală trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează afirmarea unui drept care se valorifică prin intervenţia principală şi forma cererii. Condiţia afirmării unui drept subiectiv se desprinde neîndoielnic din chiar dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Într-adevăr, intervenientul principal urmăreşte valorificarea unui drept propriu în faţa organelor de judecată. De aceea, terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv sau o situaţie juridică ocrotită de lege. Nu este necesar însă ca dreptul să existe în realitate, fiind suficientă doar afirmarea lui. Existenţa dreptului subiectiv este doar una din condiţiile admiterii în fond a intervenţiei principale.

Intervenţia principală este admisibilă chiar şi în acele cazuri în care dreptul subiectiv nu a devenit încă actual. Aceasta deoarece intervenţia principală trebuie să fie considerată esenţialmente ca un act de conservare a patrimoniului. Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât şi acţiunea civilă este şi trebuie să fie considerată, în principiu, ca un act de conservare a patrimoniului. Se poate chiar afirma că intervenţia principală este

Page 60: 48403746 Drept Procesual Civil

un act nu numai reparator, ci şi conservator sau, cum se exprimă un autor, un mijloc de apărare preventiv.

În procesul civil intervenţia principală produce efecte importante. Unele dintre aceste efecte sunt determinate de caracterul incident al acesteia, iar altele tocmai de caracterul său principal. Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte mai importante:

a) lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi;b) extinderea cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, în sensul

învestirii instanţei cu o pretenţie proprie a terţului intervenient;c) prorogarea legală a competenţei; prorogarea de competenţă nu poate opera

însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Caracterul intervenţiei principale de a constitui o veritabilă acţiune determină

efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată. Cele mai importante efecte determinate de caracterul menţionat se referă la:

a) intervenientul principal devine parte în procesul civil; în aceste condiţii, autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge şi asupra intervenientului principal, indiferent dacă hotărârea pronunţată îi este sau nu favorabilă;

b) exercitarea intervenţiei principale face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu erau producătoare de dobânzi;

c) promovarea intervenţiei principale face să înceteze buna-credinţă a posesorului, acesta fiind obligat să restituie fructele;

d) promovarea intervenţiei principale determină întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune.

O problemă particulară este aceea de a cunoaşte limitele în care intervenientul poate fi obligat, în calitate de parte, la suportarea cheltuielilor de judecată. Doctrina occidentală a susţinut punctul de vedere potrivit căruia intervenientul în interesul uneia dintre părţi are obligaţia de a suporta întotdeauna propriile sale cheltuieli. Soluţia s-a motivat pornind de la caracterul accesoriu al intervenţiei spre a se conchide apoi că terţul nu poate determina, prin activitatea sa procesuală, augmentarea cheltuielilor de judecată. Totuşi în opinia noastră această teză nu poate fi absolutizată. În principiu însă terţul nu poate determina sporirea cheltuielilor de judecată, de vreme ce activitatea sa procesuală este subordonată în mare măsură activităţii desfăşurate de partea în favoarea căreia a intervenit. Practica judiciară demonstrează că pot exista situaţii în care terţul să determine prin activitatea sa o sporire a cheltuielilor de judecată. Apreciem că terţul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată chiar faţă de partea în folosul căreia a intervenit. O atare posibilitate este certă, de pildă, în cazul în care terţul a promovat calea ordinară de atac a apelului sau a recursului, în pofida neexercitării unei asemenea căi de atac de partea principală în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie.

În doctrină6 şi jurisprudenţă se consideră că intervenţia principală poate fi folosită în orice materie, întrucât nici o dispoziţie expresă a legii nu o limitează. Această constatare este exactă, cu precizarea că ne aflăm doar în prezenţa unui principiu în materie.

6

A se vedea: G. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 81; N. Georgean, Studii juridice, Bucureşti, 1926, p. 266; D. Bărbieru, notă

la dec. civ. nr. 3850/1957 a Trib. reg. Cluj, în L.P. nr. 9/1958, p. 102.

Page 61: 48403746 Drept Procesual Civil

Rigoarea unor principii de drept substanţial sau procesual demonstrează şi necesitatea recunoaşterii unor excepţii de la principiul deja menţionat. În primul rând, se impune constatarea că intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicare în materia raporturilor privind starea şi capacitatea persoanelor. Soluţia este pe deplin explicabilă, deoarece în acest domeniu acţiunile au un caracter strict personal şi ca atare pot fi exercitate numai de titularul dreptului subiectiv. Astfel, de pildă, intervenţia este inadmisibilă în acţiunile având ca obiect anularea sau desfacerea căsătoriei, în acţiunile privind punerea sub interdicţie, precum şi în acţiunile privitoare la anularea adopţiei. În al doilea rând, doctrina mai veche a considerat că intervenţia principală este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale. O atare opinie se întemeia pe fostul art. 247 C. proc. civ., text potrivit căruia singura condiţie impusă pentru admiterea intervenţiei principale este afirmarea unui interes legitim, născut şi actual. Doctrina mai recentă a socotit, de asemenea, că intervenţia principală este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale dacă prin aceasta nu se impietează asupra soluţionării cu celeritate a cauzei. Totuşi se impune să precizăm că specificul procedurii ordonanţei preşedinţiale determină o limitare a intervenţiei principale în această materie. Astfel, în opinia noastră, prin intermediul intervenţiei principale nu se poate valorifica, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, un drept propriu al terţului. Soluţia contrară ar conduce nu numai la întârzierea procedurii, ci şi la soluţionarea definitivă a raporturilor juridice dintre părţi. Or, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale nu se soluţionează în mod definitiv probleme litigioase; într-un asemenea cadru procesual se adoptă doar măsuri vremelnice în cazuri urgente. În schimb, dacă prin intervenţia principală se urmăreşte doar luarea unor măsuri vremelnice o atare cerere este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale.

Intervenţia accesorie este o cerere incidentă prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale.

În literatura de specialitate intervenţia accesorie este denumită şi intervenţie conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în a exprima principiul potrivit căruia terţul nu reclamă un drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se converteşte într-un simplu apărător al părţii în favoarea căruia a intervenit. Într-adevăr terţul are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât prin intervenţia sa poate evita o acţiune ulterioară împotrivă. Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezidă tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale terţului. O mărturie a utilităţii instituţiei o constituie şi frecventa sa folosire în practica judiciară, în cele mai varii materii.

Doctrina şi jurisprudenţa consideră în mod constant că intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres. De asemenea, se apreciază că intervenţia accesorie este admisibilă, în principiu, chiar şi în unele litigii care se soluţionează potrivit unor norme procedurale speciale, cum este cazul litigiilor de muncă. Cel mai adesea intervenţia accesorie este folosită în practică în cadrul acţiunilor reale imobiliare, în litigiile locative, în litigiile succesorale şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale. În schimb, această instituţie procesuală nu poate fi utilizată, în principiu, în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei.

Page 62: 48403746 Drept Procesual Civil

Intervenţia accesorie produce efecte procesuale mai puţin energice decât intervenţia principală. În primul rând, menţionăm că terţul dobândeşte calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui opozabilă. Prin urmare, terţul nu se va mai afla la adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat. Intervenţia accesorie nu produce unele din efectele pe care le determină intervenţia principală, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune sau punerea în întârziere a debitorului. Legea determină şi condiţiile intervenţiei. În privinţa formei, legea se referă doar la intervenţia în interes propriu. Primul alineat al art. 50 C. proc. civ. conduce la asimilarea intervenţiei cu cererea de sesizare iniţială a instanţei. Drept urmare, intervenţia va trebui să întrunească toate condiţiile de formă prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

Totuşi se poate aprecia că intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca o acţiune de sine stătătoare. De aceea intervenţia accesorie trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 82 C. proc. civ. Cererea terţului va trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la justificarea interesului de a interveni şi să indice partea în favoarea căreia s-a acţionat.

Potrivit art. 50 alin. (2) C. proc. civ., intervenţia principală „... se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”. Dispoziţia citată este menită să asigure principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de jurisdicţie. Această dispoziţie are, de asemenea, valoarea unui principiu general, în sensul că un atare termen se aplică în orice materie.

Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs. Soluţia legii se întemeiază tocmai pe caracterul accesoriu al intervenţiei în interesul uneia dintre părţi. De asemenea, se consideră, în mod întemeiat după părerea noastră, că intervenţia accesorie poate fi formulată chiar şi în cadrul recursului în anulare.

Din punct de vedere procesual, intervenţia voluntară se soluţionează în două faze: admiterea în principiu şi soluţionarea cererii.

Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată numai după „...ascultarea părţilor şi a celui care intervine...”. Dezbaterile asupra admiterii în principiu sunt circumstanţiate la admisibilitatea intervenţiei sub aspectul condiţiilor de formă, a interesului de a interveni şi a legăturii de conexitate cu cererea principală. Cu acest prilej, instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de intervenţie. Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată decât o dată cu fondul. Încheierea de admitere în principiu a intervenţiei are un caracter interlocutoriu, instanţa fiind legată de o asemenea încheiere, având prin urmare obligaţia de a proceda la soluţionarea în continuare a cererii. Părţile împotriva cărora se îndreaptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare. Întâmpinarea va trebui să cuprindă şi în acest caz toate elementele prevăzute de art. 115 C. proc. civ. Întâmpinarea poate fi formulată şi în cazul promovării unei intervenţii accesorii. Apreciem că întâmpinarea poate fi depusă chiar de partea în favoarea căreia s-a promovat cererea de intervenţie. Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că o atare cale procedurală este potrivnică intereselor sale. Art. 53 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia intervenientul trebuie să ia procedura în starea în care aceasta se află. Dispoziţia procedurală menţionată trebuie înţeleasă în sensul că actele de procedură îndeplinite

Page 63: 48403746 Drept Procesual Civil

anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de intervenient . Aceasta înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite anterior admiterii în principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot cursul procedurii orice excepţii de ordine publică. Intervenientul are şi posibilitatea de a propune administrarea unor dovezi corespunzătoare pentru a-şi proba pretenţiile afirmate în justiţie. Acestui drept al intervenientului nu i s-ar putea opune în mod justificat, după părerea noastră, dispoziţiile art. 53 C. proc. civ. Soluţia contrară este greu de admis. Într-adevăr, atâta timp cât legea îi recunoaşte terţului dreptul de a interveni în tot cursul primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor, trebuie să admitem că acesta are dreptul de a solicita probatorii adecvate, în vederea demonstrării pretenţiilor afirmate. Pe de altă parte, este de observat că dovezile nu se încadrează în categoria actelor de procedură la care se referă art. 53 C. proc. civ.

Din momentul admiterii în principiu a intervenţiei principale, terţul devine parte în procesul civil. În această calitate, terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale. Terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie independentă faţă de celelalte părţi, fapt pentru care este considerat ca un

veritabil reclamant în procesul civil . Această independenţă procesuală se reflectă şi în raport de unele acte de dispoziţie ale părţilor principale. Totuşi în practica judiciară s-a decis uneori că, în ipoteza renunţării reclamantului la judecată sau la dreptul pretins, o atare împrejurare se răsfrânge şi asupra intervenţiei principale, chiar dacă aceasta a fost admisă în principiu. În rezolvarea unor asemenea incidente, esenţial este doar momentul în care intervin actele de dispoziţie. Astfel, dacă aceste acte intervin anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu desistarea reclamantului principal determină şi inadmisibilitatea soluţionării în continuare a intervenţiei. Soluţia este pe deplin justificată, căci intervenţia principală reprezintă o veritabilă acţiune civilă.

În cadrul procedurii de soluţionare a intervenţiei accesorii terţul are o poziţie procesuală limitată. O atare limitare este impusă în mod expres de art. 54 C. proc. civ. Textul menţionat consacră, aşadar, principiul dependenţei procesuale a terţului faţă de partea în folosul căreia a intervenit.

Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare legate de conţinutul conceptului de act potrivnic. În literatura de specialitate s-a acreditat opinia, pe care o împărtăşim, potrivit căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fie apreciată în mod obiectiv. În acest sens, s-a subliniat că „...interesul la care face referire textul este acela de a respinge pretenţiile adversarului şi de a câştiga procesul”. Într-adevăr, intervenientul poate să formuleze orice cerere sau apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a formulat intervenţia; el va putea invoca orice excepţii care sunt de natură să sprijine apărarea părţii în favoarea căreia a intervenit.

Aşadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului nu trebuie înţeles într-o manieră absolută. Terţul intervenient nu este un simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în favoarea căreia a intervenit. În nici un moment nu trebuie ignorat faptul că şi intervenţia accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor interese ale terţilor, interese ce se pot afirma şi realiza deopotrivă prin sprijinirea poziţiei procesuale a părţilor principale.

2.Chemarea în judecată a altor persoane.

Page 64: 48403746 Drept Procesual Civil

Art. 57-59 C. proc. civ. reglementează instituţia chemării în judecată a altor persoane. În considerarea acestor prevederi procedurale putem defini chemarea în judecată a altor persoane ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la soluţionarea unor raporturi juridice conexe în unul şi acelaşi cadru procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a justiţiei. Acesta constituie practic şi interesul părţii de a formula o cerere de chemare în judecată a altei persoane. Astfel, de pildă, pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii săi poate solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori, pentru ca, în ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă prin acţiunea principală, să-şi execute obligaţia faţă de toţi creditorii. Aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul unor acţiuni reale imobiliare, precum şi în cazul acţiunilor pentru sistarea stării de indiviziune.

Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor condiţiilor generale, necesare pentru participarea terţelor persoane la activitatea judiciară. Legea impune însă şi o condiţie particulară deosebit de importantă, anume aceea ca terţul introdus în proces să poată pretinde „...aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. O atare cerinţă este importantă prin aceea că circumscrie şi domeniul de aplicabilitate al instituţiei.

Uneori, jurisprudenţa noastră a dat o interpretare extensivă art. 57 C. proc. civ., apreciind că, pe baza acestor dispoziţii legale, pot fi introduse în proces terţe persoane nu numai în calitate de reclamante, ci şi de pârâte. Alte instanţe au promovat chiar şi punctul de vedere potrivit căruia art. 57 C. proc. civ. ar justifica introducerea unui terţ în proces din oficiu.

O parte a doctrinei a achiesat la opinia potrivit căreia art. 57 C. proc. civ. permite introducerea unui terţ în proces în calitate de pârât. Această opinie a fost criticată în literatura noastră de specialitate, întrucât instituţia cercetată nu poate fi utilizată de către părţile principale decât atunci când terţul introdus în proces ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Astfel cum remarca reputatul profesor Ilie Stoenescu, instituţia analizată nu poate fi utilizată „... în acele cazuri în care, în cursul judecăţii, se consideră, fie că reclamantul a ales greşit persoana pârâtului, pentru că în realitate trebuia să-şi valorifice pretenţia faţă de un alt pârât - cu care are raportul juridic - fie că, alături de pârâtul iniţial, ar putea să-şi îndrepte pretenţia faţă de un altul”. Prin urmare, deşi art. 57 C. proc. civ. sugerează posibilitatea introducerii unui terţ în proces ca pârât, în realitatea legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant. Această opinie a fost urmată şi în practica instanţei noastre supreme.

Calitatea procesuală de reclamant a terţului introdus în litigiu rezultă şi din dispoziţiile art. 58 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calităţii de reclamant.

Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane „...va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice” [art. 57 alin. (4) C. proc. civ.]. Dispoziţiile legale menţionate nu trebuie interpretate într-un context izolat, ci în

Page 65: 48403746 Drept Procesual Civil

concordanţă cu toate normele care reglementează această instituţie. Într-adevăr, prin intermediul chemării în judecată a altor persoane una din părţile principale urmăreşte soluţionarea definitivă a unor raporturi juridice pe baza cărora terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Pe de altă parte, terţul dobândeşte, aşa cum am arătat, poziţia procesuală de reclamant, ceea ce îi conferă posibilitatea de a-şi valorifica pretenţii proprii în faţa instanţei. De aceea, apreciem că cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de jurisdicţie. Reclamantul poate formula cererea de introducere a terţului în proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C. proc. civ.).

După înregistrarea cererii, instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii potrivnice. O dată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală. Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât şi cu privire la acţiunea principală. Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune disjungerea ei de acţiunea principală.

Introducerea unui terţ în proces, în temeiul art. 57 C. proc. civ., determină efecte procesuale importante. Un prim efect este acela al dobândirii de terţ a calităţii de intervenient în interes propriu. Prin urmare şi terţul va avea, în cazul analizat, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi intervenientul principal.

Literatura de specialitate a fost confruntată şi cu problema determinării eficienţei actelor de dispoziţie ale terţului intervenient. S-a opinat, în acest sens, că terţul poate uza de toate drepturile procesuale, inclusiv de dreptul de a renunţa la judecată, la dreptul subiectiv şi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie. În principiu, din momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte independenţă procesuală, poziţie care-i conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul pretins. Precizăm însă că renunţarea părţii principale la cererea de introducere a terţului în proces devine ineficientă tocmai datorită poziţiei independente dobândite de către acesta din urmă. Această soluţie se întemeiază şi pe caracterul preventiv al instituţiei cercetate. Pe de altă parte, valorificarea din partea terţului a unui drept propriu nu poate depinde exclusiv de voinţa părţii care a solicitat introducerea în cauză.

Art. 58 C. proc. civ. determină calitatea procesuală a terţului introdus în cauză în temeiul dispoziţiilor procedurale anterior comentate. Din momentul introducerii terţului în proces, acesta va trebui să ia procedura în starea în care ea se afla în momentul intervenţiei. Acest efect nu este consacrat în mod expres de lege pentru instituţia cercetată. Soluţia se degajă totuşi din coroborarea art. 58 C. proc. civ. cu dispoziţiile art. 53 C. proc. civ., la care face indirect trimitere şi art. 58 C. proc. civ.

Page 66: 48403746 Drept Procesual Civil

3.Chemarea în garanţieChemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ. Ea poate fi

definită ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros. În actele cu titlu gratuit obligaţia de garanţie există doar în mod excepţional.

Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces distinct, fie pe cale incidentă. Această din urmă soluţie este preferabilă datorită avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanţie pe cale incidentă constituie o simplă facultate a părţilor, iar nu o obligaţie. Totuşi promovarea cererii de chemare în garanţie pe cale incidentă prezintă avantaje de natură a demonstra eficienţa acestei căi procedurale: oferă garantului posibilitatea de a contribui alături de partea garantată la respingerea pretenţiilor părţii adverse; contribuie la o mai bună administrare a justiţiei, întrucât determină soluţionarea în acelaşi cadru procedural a două acţiuni conexe, realizând în acelaşi timp şi o economie de timp şi de cheltuieli.

Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată. Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum se recunoaşte unanim în literatura de specialitate o veritabilă acţiune civilă.

Pentru promovarea chemării în garanţie, partea interesată trebuie să afirme existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de despăgubire. Această cerinţă rezultă implicit din dispoziţiile art. 60 C. proc. civ. Mai precizăm că textul menţionat cuprinde o formulare largă care permite promovarea chemării în garanţie în toate împrejurările în care există o obligaţie de garanţie sau când partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva terţului.

Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie doar la anumite materii. Dimpotrivă, apreciem că art. 60 C. proc. civ. oferă temeiul recunoaşterii principiului potrivit căruia această instituţie procesuală poate fi utilizată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau despăgubire.

Cel mai adesea, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de vânzare-cumpărare. Potrivit art. 1336 C. civ., vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător de „liniştita posesiune a lucrului” şi de viciile aceluiaşi lucru”. La rândul său, art. 1338 C. civ. statuează că vânzătorul „este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”. Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul tuturor contractelor cu titlu oneros. Prin urmare, în asemenea contracte, transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în

Page 67: 48403746 Drept Procesual Civil

justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării intereselor dobânditorului şi pentru a evita în acest mod un proces ulterior între garant şi garantat.

În practica judiciară, chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul acţiunilor în revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative şi chiar şi în litigiile având ca obiect realizarea unei obligaţii de despăgubire. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori partea are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ, ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu, pe calea procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în pretenţii. În societatea modernă, amploarea raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi constituie adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanţie.

Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C. proc. civ., cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja în literatura de specialitate, semnificaţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce ar putea conduce la tergiversarea nejustificată a judecăţilor. Prin urmare, cel de-al doilea chemat în judecată îşi va putea valorifica dreptul său la garanţie sau despăgubire numai prin intermediul unei acţiuni principale separate.

Dispoziţiile legale menţionate nu pot fi interpretate însă în sensul limitării persoanelor chemate în garanţie prin una şi aceeaşi cerere. În consecinţă, oricare dintre părţi poate formula o cerere de chemare în garanţie prin care să solicite introducerea în proces, prin aceeaşi cerere, a unuia sau a mai multor garanţi. Soluţia este identică şi în privinţa chemării în garanţie exercitate de garant în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ. Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte energice, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în întârziere a debitorului.

Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea competenţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie. Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti.

Din punct de vedere al formei, cererea de chemare în garanţie este asimilată unei acţiuni civile. Aşa fiind, o atare cerere trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. O atare poziţie procesuală este o consecinţă firească a considerării cererii de chemare în garanţie ca o veritabilă acţiune civilă. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate se consideră că terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale. În aceste condiţii, terţul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de pretenţiile principale. Chemarea în garanţie are şi scopul evident de a realiza o apărare comună cu cel garantat împotriva pretenţiilor invocate de partea adversă. De aceea, trebuie să-i recunoaştem celui garantat dreptul de a se folosi de toate mijloacele procedurale pe care le are la dispoziţie şi partea garantată. Mai mult, considerăm, alături de alţi autori, că terţul se poate substitui în toate drepturile procedurale ale părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie. Astfel, terţul va putea opune pretenţiilor

Page 68: 48403746 Drept Procesual Civil

principale orice apărări sau excepţii, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de cel garantat sau chiar şi în ipoteza în care acesta s-ar opune. În schimb, garantul nu va putea invoca acele excepţii care au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât şi el este obligat să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenţiei sale. Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază pe nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa absolută, prescripţia dreptului la acţiune, puterea lucrului judecat etc.

Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte energice, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în întârziere a debitorului.

Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea competenţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie. Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.

Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe”, iar de către pârât o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar permite formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar, părţile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdicţie. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie conduce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, cu excepţia cazului în care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C. proc. civ.).

Cererea de chemare în garanţie se soluţionează o dată cu cererea principală . Atunci când chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri, spre a fi soluţionate în mod separat.

În principiu, instanţa se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii principale, cât şi asupra cererii incidente. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de chemare în garanţie şi îndruma partea interesată să introducă o acţiune separată împotriva garantului. Precizăm însă că, în prezent, legislaţia noastră procesuală nu prevede necesitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie în două faze: admiterea cererii şi soluţionarea acesteia.

Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală. Astfel, jurisprudenţa noastră a decis că o cerere de chemare în garanţie promovată pe cale incidentă rămâne fără obiect şi urmează să fie respinsă atunci când acţiunea principală a fost şi ea respinsă.

4.Arătarea titularului dreptuluiArătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64-66 C. proc. civ.

Definiţia dată de legiuitor instituţiei este cuprinzătoare. Ea are şi semnificaţia de a circumscrie domeniul de aplicabilitate al acestei forme a intervenţiei forţate.

Page 69: 48403746 Drept Procesual Civil

Importanţa instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul unei acţiuni reale, şi în mod deosebit în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare, procesul va continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al dreptului.

În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor la activitatea judiciară, cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească şi unele cerinţe specifice. Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi se referă la:

1) formularea cererii de pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra lucrului respectiv;

2) acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra lucrului.

Prima condiţie are în vedere două ipoteze distincte: a) pârâtul deţine un lucru ce aparţine altei persoane şi b) pârâtul exercită un drept asupra acelui lucru. În aceste condiţii, observăm că cererea privind arătarea titularului dreptului poate fi formulată şi de chiriaş, depozitar, posesor etc. În ceea ce priveşte ultima condiţie, necesitatea acesteia rezultă chiar din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ., partea finală, care se referă în mod expres la situaţia chemării în judecată a pârâtului de „...o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”. Asemenea precizări legale au şi semnificaţia de a limita aplicabilitatea instituţiei numai la acţiunile reale. Drept urmare, instituţia arătării titularului dreptului nu poate fi folosită în acţiunile cu caracter strict personal, în litigiile de muncă sau în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei. În mod întemeiat jurisprudenţa noastră a statuat că arătarea titularului dreptului nu poate fi formulată nici în materia răspunderii civile delictuale, adică într-o acţiune în despăgubiri.

Cererea privind arătarea titularului dreptului se depune de pârât o dată cu întâmpinarea, iar dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii; ea se referă doar la simpla formalitate a motivării cererii. Cu toate acestea, apreciem că cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească cerinţele generale prevăzute de art. 82 C. proc. civ. De asemenea, din înscrisul depus de pârât trebuie să rezulte date privitoare la calitatea în temeiul căreia acesta deţine lucrul sau exercită vreun drept asupra lui, precum şi date privitoare la adevăratul titular al dreptului.

După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicarea ei terţului arătat ca titular al dreptului. La citaţie se va alătura şi o copie după cererea de chemare în judecată şi după înscrisurile de la dosar. În opinia noastră, deşi legea nu o prevede în mod expres, cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie comunicată şi reclamantului. O soluţie contrară ar conduce la nesocotirea drepturilor procesuale ale reclamantului. Pe de altă parte, unele efecte ale instituţiei se produc, aşa cum vom vedea, numai cu acordul reclamantului.

Terţul arătat ca titular al dreptului are şi posibilitatea de a formula întâmpinare împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare, terţul ar avea chiar posibilitatea de a se apăra, în sensul că nu este titularul dreptului dedus în judecată. Formularea întâmpinării ar fi utilă după părerea noastră şi în cazul substituirii procesuale a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare, terţul va dobândi calitatea de pârât, iar în această calitate îşi va formula apărarea faţă de reclamant.

Page 70: 48403746 Drept Procesual Civil

După introducerea terţului în proces se va proceda la soluţionarea cererii formulate de către pârât. Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna împreună cu cererea principală. Avem în vedere tocmai ipoteza scoaterii din cauză a pârâtului, când se va soluţiona în continuare doar cererea privind arătarea titularului dreptului. Totuşi, în ipoteza în care terţul neagă arătările pârâtului sau reclamantul nu este de acord cu substituirea procesuală a acestuia din urmă, litigiul se va soluţiona în continuare cu privire la ambele cereri. Instanţa va pronunţa soluţii cu privire atât la cererea principală, cât şi cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului.

Cererea privind arătarea titularului dreptului produce efecte procedurale importante. Unele efecte sunt comune oricărei forme de participare a terţilor în proces, cum sunt prorogarea de competenţă sau obligativitatea luării procedurii în starea în care aceasta se află, iar altele sunt specifice instituţiei procedurale cercetate.

Art. 66 C. proc. civ, determină efectele specifice ale instituţiei. Acest text vizează două situaţii procesuale distincte, care sunt determinate, în esenţă, de atitudinea terţului.

În prima ipoteză, art. 66 C. proc. civ. precizează că dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată. Prin urmare, în condiţiile determinate de textul comentat, introducerea terţului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul reclamantului este necesar pentru a se respecta principiul disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, pârâtul nu poate fi obligat să se judece cu o altă persoană decât aceea pe care el o consideră că i-ar fi încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv. După scoaterea din cauză a pârâtului, procesul se va soluţiona în continuare numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Acesta din urmă va avea în continuare calitatea procesuală de pârât.

În cea de a doua ipoteză, respectiv dacă cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau, înfăţişându-se, tăgăduieşte arătările pârâtului, art. 66 C. proc. civ. se limitează la precizarea că „...se vor aplica dispoziţiile art. 58”. La rândul său, acest din urmă text, referindu-se la situaţia celui introdus în proces în temeiul art. 57 C. proc. civ., dispune că cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu. Pe baza acestor dispoziţii procedurale, s-a susţinut că terţul introdus în cauză, în temeiul art. 66 alin. (2) C. proc. civ., dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu.

După părerea noastră, terţul arătat ca titular al dreptului nu poate dobândi, în împrejurarea determinată de art. 66 alin. (2) C. proc. civ., calitatea de intervenient principal pentru simplul motiv al neexercitării de către acesta a unei cereri prin care să urmărească valorificarea unui drept propriu în justiţie. Dimpotrivă, terţul neagă tocmai calitatea de titular al dreptului subiectiv. Soluţia contrară ar ignora principiul disponibilităţii procesuale.

Prin trimiterea făcută de lege la art. 58 C. proc. civ. nu s-a urmărit considerarea terţului ca un intervenient în interes propriu. Dacă legiuitorul ar fi urmărit acest lucru, ar fi trimis direct la dispoziţiile art. 49 C. proc. civ., text care reglementează materia intervenţiei voluntare, iar nu la art. 58 C. proc. civ. Prin referirea legii la art. 58 C. proc. civ. s-a urmărit doar să se precizeze că terţul arătat ca titular al dreptului va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cel introdus în cauză în temeiul art. 57 C. proc. civ. Aşa fiind, apreciem că, în situaţia analizată, terţul va dobândi calitatea de intervenient forţat.

Există însă şi o altă ipoteză care se poate produce în practică, anume aceea privind poziţia procesuală a terţului care recunoaşte arătările pârâtului, fără ca reclamantul să fie

Page 71: 48403746 Drept Procesual Civil

de acord cu substituirea acestuia din urmă. Considerăm că în această situaţie trebuie să îi recunoaştem terţului aceeaşi poziţie procesuală ca şi celui introdus în cauză şi care nu se înfăţişează sau înfăţişându-se neagă arătările pârâtului.

Tema III. Nulitatea actelor de procedură

Timp necesar pentru aprofundarea temei cca. 6 ore.Întrebări de control:

1.Determinaţi efectele nulităţii.2.Determinaţi condiţiile de incidenţă ale nulităţii.3.În ce constă nulitatea derivată ?

Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui capitol pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost promovată de legiuitor şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai în capitolul privitor la termenele de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în reglementare, s-ar impune, după părerea noastră, pentru viitorul Cod de procedură civilă.

Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentăm aici, reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate; stabileşte concepţia generală a legiuitorului despre nulitate, determinându-i şi condiţiile de existenţă şi enunţă una din semnificaţiile nulităţii exprese. În continuare ne vom referi la toate aceste aspecte, de o importanţă procedurală deosebită, nu însă înainte de a formula câteva consideraţii generale asupra sancţiunii nulităţii.

Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au fost exprimate însă definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicaţia este simplă: împrumutarea unor definiţii din dreptul civil şi ignorarea, în unele cazuri, a specificului sistemului procesual.

Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor şi ale altor participanţi procesuali, acte între care există o strânsă interdependenţă. O atare realitate se reflectă adeseori şi pe planul efectelor pe care le determină nulitatea. Concluzia firească a unei atari constatări rezidă în faptul că nulitatea nu reprezintă o simplă consecinţă a ignorării unor condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare.

Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii de nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări rezultă implicit din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se referă la

Page 72: 48403746 Drept Procesual Civil

nulităţile exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate celelalte categorii de nulităţi.

Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În toate cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie să se întemeieze pe criterii certe şi funcţionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor mai importante categorii de nulităţi.

Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative. Este cea mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii practice sunt deosebite, căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza acestei distincţii vizează însă natura normelor procedurale încălcate.

În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic al celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, deşi legiuitorul se referă în mod expres doar la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C. proc. civ. referindu-se la celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative.

În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce stă la baza distincţiei dintre nulităţile absolute şi cele relative îl reprezintă natura normelor încălcate. Acest criteriu este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept procesual civil.

Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între cele două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este determinat tocmai de natura normelor procedurale încălcate. Cu alte cuvinte, un atare „criteriu” nu reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme procedurale imperative sau, după caz, dispozitive.

O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale. Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege. Ele îşi au originea în vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu există nulităţi fără text (Pas de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se referă şi teza finală din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de texte care consacră în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru acele încălcări ale normelor procedurale care au un caracter esenţial (art. 89 C. proc. civ., art. 258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument suplimentar care infirmă substanţa tezei „actelor procedurale inexistente”.

Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil. Nulitatea este incidentă, în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esenţiale privitoare la desfăşurarea procesului civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în cazul nesocotirii unor reguli de o importanţă mai redusă. Aceasta îndreptăţeşte concluzia că nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor reguli prin care se urmăreşte numai apărarea intereselor uneia dintre părţi. Prin urmare, nulitatea absolută şi nulitatea relativă se poate exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o nulitate virtuală. Marea majoritate a nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese reprezentând excepţia.

Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă

Page 73: 48403746 Drept Procesual Civil

juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de dependenţă funcţională. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile proprii şi cele derivate se poate regăsi chiar în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ

Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actului de procedură. Dimpotrivă, nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură, cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea recursului direct la instanţa superioară etc.

Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale şi a celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale se întemeiază pe întinderea efectelor distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îşi are justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost nesocotite.

În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat.

Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii cererii de revizuire instanţa „... va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. În dreptul procesual civil nulitatea are adeseori un caracter total, în sensul că ea se răsfrânge asupra întregului act de procedură. Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea finală C. proc. civ. Exemplele prezentate justifică interesul distincţiei şi în materie procesuală între nulităţile totale şi nulităţile parţiale.

În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi a fost tradiţională în secolul trecut, însă în ultimul timp valoarea unei atari clasificări s-a atenuat. Referirea la această distincţie ne este totuşi prilejuită de faptul că în Codul de procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele dispoziţii privitoare la nulităţile de drept. Un exemplu este edificator în această privinţă. Potrivit fostului art. 511 C. proc. civ.: „Va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului”. Textul avea totuşi în vedere un act de drept substanţial -

Page 74: 48403746 Drept Procesual Civil

înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem că semnificaţia dispoziţiei legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacra o nulitate absolută. În termeni apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la desfiinţarea de drept a actelor de procedură şi a hotărârii pronunţate.

Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, ele trebuie să fie constatate pe cale judecătorească. Aceasta deoarece până în momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute sau relative - este de natură să producă toate efectele sale.

Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi condiţiile generale ale nulităţii, anume:

- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;- producerea unei vătămări;- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate.Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două ipoteze vizate de textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că prima ipoteză constituie genul, iar cea de-a doua specia.

Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” s-a urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual civil. De aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, că: „Prin forme de procedură trebuie înţelese toate dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea justiţiei, tot ce legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce poate avea legătură directă cu funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”.

Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să înţelegem numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil.

Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. Într-o viitoare reglementare apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din urmă caz de nulitate; o precizare generală privitoare la neobservarea condiţiilor privitoare la actele de procedură ar reprezenta o condiţie suficientă.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari la care se referă, respectiv dacă legea are în vedere numai funcţionarii încadraţi la instanţă sau şi alţi funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, că legea are în vedere funcţionarii care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori judecătoreşti etc.). Referirea generică a legii îndreptăţeşte totuşi concluzia că legiuitorul a avut în vedere şi situaţiile în care actul de procedură este întocmit de o persoană care funcţionează pe lângă un alt organ de stat. Într-adevăr, ar fi greu de admis că legiuitorul a urmărit să lase fără sancţiune actele de procedură îndeplinite de alţi funcţionari decât cei încadraţi la instanţă.

Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra ineficienţei

Page 75: 48403746 Drept Procesual Civil

actelor de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin înlăturarea oricărui formalism inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii juridice. Expresie a unei asemenea concepţii, nulitatea actului juridic, în general, operează doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienţă a operaţiei încheiate nu constituie şi nu trebuie să constituie un scop în sine.

Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai întâi semnificaţiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la cauzarea unei vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la producerea unei daune materiale. Uneori în doctrină cei doi termeni - vătămarea şi paguba materială - sunt consideraţi sinonimi. Cu toate acestea, este neîndoielnic, în opinia noastră, că legiuitorul are în vedere o vătămare de natură procesuală. Totuşi trebuie să recunoaştem că referirea generică a legii la producerea unei vătămări ar putea fi interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează doar o atingere adusă drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe chiar dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că nulitatea este incidentă doar dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”.

Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în considerarea ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În primul caz, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este prevăzută totuşi în art. 160 C. proc. civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”. Prin urmare, acest text consacră practic o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu privire la toate actele de procedură.

Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel, nulitatea absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura într-un alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile derivate ce sunt determinate de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori evitate. Astfel, de pildă, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale pot fi evitate prin ratificarea lor de partea interesată. De asemenea, situaţia de litispendenţă poate fi evitată prin invocarea pe cale de excepţie a acesteia şi prin conexarea cauzelor.

Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză anularea actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate de a înlătura efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de câte ori există posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea actului, se va recurge la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un ultim remediu decurg consecinţe importante atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa de judecată. Astfel, părţile sunt datoare să stăruie, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru înlăturarea nulităţii prin alte mijloace.

TEMA IV PROCEDURA ÎNAINTEA PRIMEI INSTANŢE

Timp necesar pentru aprofundarea temei: cca. 10 oreÎntrebări de control:

Page 76: 48403746 Drept Procesual Civil

1.Care sunt elementele cererii de chemare în judecată ?2.Care este sancţiunea nedepunerii întâmpinării ?3.Prfecizaţi care sunt condiţiile de administrare a probelor de către avocaţi.4.Care sunt condiţiile litispendenţei ?5.Care sunt condiţiile puterii lucrului judecat ?

Titlul III din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă este consacrat procedurii în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond. Este partea din legislaţia noastră procesuală care cuprinde cele mai importante principii şi instituţii ce se aplică în faţa instanţei de fond. Iar aceste principii şi instituţii trebuie să fie observate, în mare măsură, şi în cazul judecăţii în cadrul controlului judiciar, precum şi în cazul unor proceduri judiciare speciale. De aceea, Codul de procedură civilă îi consacră acestei materii şi un număr relative mare de articole, respectiv art. 109-281. Procesul civil parcurge două faze importante: judecata şi executarea silită. La rândul său judecata se poate realiza în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţelor de control judiciar.

Judecata în faţa instanţei de fond se realizează potrivit unor reguli riguros şi expres determinate de lege. Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar. Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres această realitate. Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316 C. proc. civ. cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs.

De aceea, judecata în faţa primei instanţe prezintă o importanţă cu totul particulară, fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi aprofundării instituţiilor din această fază a procesului civil.

Judecata în faţa instanţei de fond se subdivide, la rândul său, în unele etape procedurale importante: etapa scrisă pregătitoare, etapa dezbaterii cauzei în şedinţă publică, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Etapele menţionate reflectă modul general de realizare a procedurii în faţa instanţelor de fond. Iar în principiu, toate aceste etape sunt obligatorii pentru a obţine o hotărâre care să statueze asupra fondului pretenţiilor deduse în justiţie. Spunem în principiu întrucât uneori activitatea în faţa primei instanţe se poate finaliza şi ca urmare a survenirii unor incidente procedurale.

Pe de altă parte, este necesar să subliniem că etapele de desfăşurare a procedurii în faţa instanţelor de fond cuprind, fiecare, unele momente procedurale caracteristice şi deosebit de importante pentru justa soluţionare a cauzelor. În acest context remarcăm, în prima etapă a procedurii în faţa primei instanţe, redactarea şi depunerea de către părţi a cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării; în cea de-a doua etapă menţionăm momentele procesuale privitoare la prima zi de înfăţişare şi la administrarea dovezilor, iar în ultima etapă evocăm momentul procesual al deliberării.

Procesul civil parcurge un drum îndelungat, respectiv de la sesizarea instanţei competente şi până la pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile. Spre a ajunge la soluţia finală este indispensabilă o premisă esenţială: o pretenţie civilă. Ea presupune o expunere a faptelor ce determină pretenţia, o analiză a acestora, iar în mod natural şi o apărare a adversarului. În acest mod, într-un proces inevitabil dialectic se ajunge de la expunerea tezei (pretenţie), la antiteză (apărarea formulată de pârât) şi în final la sinteză, adică la adevărul determinat judecătoreşte.

Page 77: 48403746 Drept Procesual Civil

În majoritatea legislaţiilor procesual civile activitatea judiciară nu se declanşează din oficiu, ci la cererea persoanei interesate în salvgardarea unui drept subiectiv, potrivit principiului unanim recunoscut: ne procedet judex ex officio, nemo judex sine actore. Astfel că se poate afirma cu toată rigoarea că în materie civilă fără iniţiativa părţii nu există cerere şi pe cale de consecinţă nici proces7. Din acest punct de vedere, al sesizării instanţei, se poate spune în concordanţă cu tradiţia seculară că procesul rămâne „treaba părţilor”8.

Odată declanşată activitatea judiciară aceasta se va realiza în continuare sub controlul instanţei de judecată. Rolul părţilor şi a judecătorului trebuie să fie activ în tot cursul procedurii. Iată de ce şi în doctrină se evidenţiază rolul esenţial al părţilor în declanşarea activităţii judiciare şi al judecătorului în realizarea instrucţiei. Referindu-se la rolul activ al părţilor şi judecătorului reputaţii procedurişti francezi Gerard Cornu şi Jean Foyer apreciază, pe bună dreptate, că prin îndatoririle şi puterile lor părţile apar „plutot comme moteur, et le juge comme regulateur”9.

Realitatea învederată mai sus este evidenţiată şi în dreptul nostru procesual prin chiar dispoziţiile art. 109 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”. Textul subliniază nu numai incidenţa şi actualitatea marelui principiu al disponibilităţii procesuale, ci şi rolul determinant al reclamantului în declanşarea procedurii judiciare.

Importanţa cererii de chemare în judecată în atare condiţii este evidentă. Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În aceleaşi limite va trebui şi judecătorul să statueze în final asupra pretenţiilor deduse în justiţie. Judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de părţi: ne eat judex ultra petita partium.

Cererea de chemare în judecată prezintă unele note distinctive care trebuie să fie menţionate în mod deosebit. În primul rând, cererea de chemare în judecată se înfăţişează ca un act de învestire a instanţei competente. Ea constituie primul act al procedurii judiciare în materie civilă şi prin obiectul său unul din cele mai importante acte de procedură. De asemenea, cererea de chemare în judecată are ca obiect o pretenţie civilă concretă; obiectul constituie însăşi raţiunea de existenţă a cererii de chemare în judecată10. În fine, cererea de chemare în judecată este un act declarativ (de exteriorizare a voinţei reclamantului cu privire la o pretenţie) care poate fi îndeplinit, în principiu, numai de către persoanele ce pot dobândi calitatea de parte în procesul civil11.

Principala semnificaţie a art. 112 C. proc. civ. este aceea de a determina elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată. Asemenea elemente, cu anumite circumstanţieri, se regăsesc în marea majoritate a Codurilor de procedură civilă.

7

A se vedea, în acest sens, şi E.J. Couture, op. cit., p. 187.

8 A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 438.9 Ibidem, p. 439.10 Cererea de chemare în judecată este considerată adeseori ca „un acto de postulation”, adică prin

care se solicită tutela statului pentru rezolvarea unei cereri care are ca obiect o pretenţie. A se vedea A. Camacho, op. cit., p. 298.

11

J. Guasp, Derecho procesal civil, tomo I, 3-ed, Institutuo de Estudios Politicos, Madrid, 1968, p.

284.

Page 78: 48403746 Drept Procesual Civil

În continuare vom analiza elementele pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată în ordinea lor firească, ordine care este de fapt şi cea consacrată de art. 112 C. proc. civ.

a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilorMenţiunile enunţate de art. 112 pct. 1 C. proc. civ. sunt de o importanţă

incontestabilă, întrucât ele sunt de natură să identifice părţile între care urmează să se desfăşoare întreaga activitate judiciară. Fără enunţarea şi identificarea părţilor însăşi exercitarea acţiunii civile este de neconceput. De altfel, aşa cum am arătat deja, părţile sunt elemente indispensabile ale acţiunii civile. Pe de altă parte, fără corecta identificare a părţilor nu este posibilă nici constituirea raporturilor procesuale, respectiv legarea procesului, de vreme ce lipsesc elementele necesare pentru citarea părţilor.

Dispoziţiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. vizează identificarea tuturor părţilor din proces, respectiv atât a reclamantului cât şi a pârâtului. Adeseori procesul civil poate fi constituit, chiar de la iniţierea sa, dintr-o pluralitate de părţi. Este cazul coparticipării procesuale active, pasive sau mixte. Obligativitatea menţiunilor prevăzute de textul arătat anterior vizează toate părţile din proces.

Elementele indicate în art. 112 pct. 1 C. proc. civ. au impus în doctrină şi jurisprudenţă unele observaţii particulare, asupra cărora ne vom opri şi noi în continuare. În primul rând, este de observat că legea se referă doar la indicarea părţilor prin nume, nu şi prin prenume. Legiuitorul a apreciat că o atare identificare a părţilor este întru totul posibilă şi în acelaşi timp suficientă. Cu toate acestea, trebuie să subliniem că reglementarea anterioară modificării Codului de procedură civilă în anul 1948 consacra şi obligativitatea indicării prenumelui în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Renunţarea legiuitorului la menţiunea arătată nu a fost prea fericită, deoarece adeseori este posibil ca o identificare numai prin nume a uneia dintre părţi să nu fie suficientă (de pildă, în cazul mai multor persoane care locuiesc împreună şi au acelaşi nume de familie). De aceea, doctrina a subliniat adeseori că indicarea prenumelui părţilor în cererea de chemare în judecată este recomandabilă12. Alteori, cu o exigenţă sporită, unii autori au apreciat că, legislaţia fiind lacunară în această materie, reclamantul va trebui să indice în privinţa persoanelor fizice şi menţiuni privitoare la prenume, naţionalitate şi data naşterii13. Utilitatea unor asemenea menţiuni nu poate fi pusă la îndoială, iar obligativitatea inserării lor ca elemente necesare ale cererii de chemare în judecată nu poate fi ignorată de lege ferenda. De lege lata însă credem că unele din menţiunile la care se referă distinsul autor - data naşterii şi naţionalitatea părţilor - nu pot fi incluse între elementele necesare ale cererii de chemare în judecată.

Indicarea domiciliului părţilor reprezintă de asemenea un element necesar pentru corecta individualizare a părţilor, precum şi pentru citarea lor în faţa instanţei de judecată. De asemenea, menţionarea domiciliului sau a reşedinţei părţilor este importantă şi pentru

12

A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 456; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol.

II, p. 25; O. Ungureanu, Actele de procedură … op. cit., p. 66.

13 În doctrina occidentală s-a statuat uneori că, în anumite circumstanţe, una din părţi poate fi identificată chiar şi prin iniţialele numelui şi prenumelui. Astfel, jurisprudenţa canadiană justifică o atare soluţie, în cazul acţiunii în despăgubiri promovate de victima unei agresiuni sexuale, pe necesitatea recunoaşterii dreptului reclamantei la securitatea şi integritatea persoanei, la salvarea demnităţii şi reputaţiei unei persoane. A se vedea cauza Archambault c. Tellier, J.E. 86-793, citată după D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 173.

Page 79: 48403746 Drept Procesual Civil

determinarea competenţei teritoriale generale a instanţelor judecătoreşti (art. 5-6 C. proc. civ.).

Din punct de vedere procedural observăm că legea pune pe acelaşi plan domiciliul - locuinţă principală şi statornică a unei persoane - cu reşedinţa. Soluţia pare firească, la o primă analiză, căci raţiunea procedurală este una şi aceeaşi: încunoştinţarea părţilor despre existenţa, data şi locul judecăţii. Iar această finalitate poate fi realizată uneori mai uşor chiar la reşedinţa părţilor. Cu toate acestea, se poate observa că între dispoziţiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. şi cele cuprinse în art. 5 C. proc. civ. nu există o deplină corelaţie. Cele două texte sunt totuşi într-o anumită măsură complimentare. În acest sens reamintim că, potrivit art. 5 C. proc. civ., criteriul principal în determinarea competenţei teritoriale generale îl constituie domiciliul; determinarea competenţei în funcţie de reşedinţa pârâtului are un caracter subsidiar, iar competenţa alternativă operează numai în cazurile limitativ determinate de lege. De aceea, o mai bună corelare a dispoziţiilor procedurale evocate, în perspectiva viitoarei legislaţii procedurale, ar fi binevenită14.

În urma modificării art. 112 pct. 1 C. proc. civ., prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, legea face distincţie între domiciliul real şi domiciliul ales. Acest ultim concept este folosit numai cu referire la situaţia reclamantului care locuieşte în străinătate şi care este obligat să arate în cerere domiciliul ales în România. Prin urmare, potrivit legii, la domiciliul ales în România i se vor transmite reclamantului „toate comunicările privind procesul”. Formula folosită în partea finală a art. 112 pct. 1 C. proc. civ. este foarte cuprinzătoare, întrucât ea nu vizează numai citarea reclamantului la domiciliul ales, ci comunicarea tuturor actelor de procedură sau a oricăror date privind procesul (preschimbarea unui termen etc.). În fine, legea foloseşte tot o formulă largă şi în privinţa reclamantului care se află în străinătate, anume în sensul că este vizată persoana care „locuieşte” acolo. Socotim că soluţia nu este întâmplătoare. Desigur că legea are în vedere, în primul rând, situaţia persoanelor care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate. Formula la care ne referim este însă mai cuprinzătoare, în sensul că textul vizează şi situaţia persoanelor care locuiesc în străinătate fără a avea domiciliu efectiv sau reşedinţa anume acordată de autorităţile locale competente.

Dispoziţiile art. 112 pct. 1 C. proc. civ. se aplică prin asemănare şi persoanelor juridice. Drept urmare, acestea vor trebui identificate prin denumire şi prin sediul lor. În această privinţă legislaţia actuală este cu evidenţă laconică şi lacunară.

b) Calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu stau în numele lor propriu

Codul de procedură civilă foloseşte, în art. 112 pct. 2 C. proc. civ., conceptul de calitate într-o accepţiune foarte precisă, împrejurare care rezultă neîndoielnic chiar din formularea acestui text. Într-adevăr, conceptul de calitate este folosit în dreptul procesual civil în două accepţiuni importante, respectiv spre a desemna o condiţie de exercitare a acţiunii civile şi spre a determina modul în care părţile participă în procesul civil. Dar din acest din urmă punct de vedere, aşa cum am remarcat deja în prima parte a prezentei lucrări, o parte poate participa în procesul civil fie în nume propriu, fie în calitate de reprezentant al uneia dintre părţi. Aceasta din urmă este şi accepţiunea la care se referă art. 112 lit. b) C. proc. civ. Prin urmare, indicarea calităţii în cuprinsul cererii de chemare

14 Dar chiar şi în doctrina noastră mai veche s-a arătat că deşi legea foloseşte conjuncţia sau “în primul rând este pus domiciliul şi apoi vine reşedinţa”. A se vedea P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III, p. 158.

Page 80: 48403746 Drept Procesual Civil

în judecată este necesară numai atunci când persoana în cauză nu participă în nume propriu la activitatea judiciară.

Cerinţa enunţată de art. 112 pct. 2 C. proc. civ. este necesară, aşadar, ori de câte ori acţiunea este introdusă de o altă persoană decât cea care pretinde un drept subiectiv. Într-o atare împrejurare în mod necesar se vor indica toate menţiunile prevăzute de art. 112 pct. 1 C. proc. civ. cu privire la persoana reclamantului, căci hotărârea judecătorească va fi opozabilă acestuia, cât şi cu privire la persoana reprezentantului, indiferent de natura reprezentării: legale, convenţionale sau judiciare.

Neindicarea calităţii de reprezentant face să se prezume că reclamantul lucrează în nume propriu. Consecinţa unei asemenea situaţii este respingerea acţiunii, întrucât aceasta a fost exercitată de o persoană fără calitate.

În practică este posibil uneori ca o persoană să acţioneze în justiţie într-o dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în numele altei persoane. Situaţia este adeseori posibilă, căci varii împrejurării pot justifica o atare atitudine15. Este însă esenţial ca în toate aceste împrejurări cel în cauză să facă precizările de rigoare privitoare la participarea sa într-o dublă calitate.

Astfel, cum am arătat deja în toate cazurile de reprezentare, se va alătura la cererea de chemare în judecată şi procura, decizia, actul sau delegaţia avocaţială care justifică reprezentarea părţii în justiţie.

c) Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă

Obiectul cererii de chemare în judecată este un element esenţial de individualizare al acţiunii. Datorită acestui fapt un atare element nu poate lipsi dintr-o cerere de chemare în judecată, căci activitatea judiciară ar fi lipsită de obiectul unei protecţii care să impună intervenţia justiţiei.

Prin obiect al cererii, în sensul dispoziţiilor art. 112 pct. 3 C. proc. civ., se înţelege tocmai ceea ce se solicită de reclamant prin actul de învestire al instanţei, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui bun mobil sau imobil recunoaşterea unei stări de fapt, constatarea inexistenţei unui drept, anularea căsătoriei sau desfiinţarea altui act juridic etc.

Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată prezintă un interes teoretic şi practic sub multiple aspecte: în acest fel pârâtul este pus chiar de la început în situaţia de a cunoaşte pretenţiile adversarului şi de a se putea apăra; obiectul este un element necesar al dispozitivului hotărârii, iar instanţa este chemată să statueze numai în limitele determinate prin cererea de chemare în judecată; cunoaşterea obiectului cererii de chemare în judecată este necesară şi pentru corecta soluţionare a unor excepţii de procedură, cum sunt excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de conexitate şi excepţia de litispendenţă; în cazul acţiunilor reale imobiliare determinarea obiectului este necesară şi pentru determinarea competenţei instanţei.

Obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să fie identificat în mod corespunzător, în funcţie de natura lui, respectiv după cum este vorba de un bun mobil sau imobil, un drept de creanţă etc. În cazul bunurilor imobile vor trebui indicate toate acele elemente care pot conduce la o identificare completă, respectiv prin arătarea

15 Aşa este cazul introducerii acţiunii de către părinţi în numele lor şi al fiului lor minor lipsit de capacitate de exerciţiu pentru revendicarea unui imobil proprietate indiviză. Reamintim că în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă funcţionează instituţia asistării, iar nu a reprezentării.

Page 81: 48403746 Drept Procesual Civil

localităţii în care se află, a străzii, numărului, dacă este cazul şi a vecinătăţilor, numărului de carte funciară, şi numerele topografice.

În doctrina noastră procesuală se mai remarcă că obiectul cererii de chemare în judecată trebuie să îndeplinească şi următoarele condiţii: să fie licit, adică să nu contravină legii; să fie posibil, adică să se refere la o prestaţie ce se poate realiza în mod efectiv; să fie determinat sau determinabil16. Observăm însă că aceste cerinţe care ţin şi de corecta individualizare a obiectului cererii nu sunt impuse în mod expres de lege, ele fiind doar o creaţie a doctrinei. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că elementele menţionate ne apar ca cerinţe indispensabile ale admiterii acţiunii civile. Cu toate acestea, rigoarea unei identificării exacte a obiectului cererii implică cu necesitate cel puţin unul din aceste elemente: ca obiectul să fie determinat. O determinare expresă a tuturor acestor condiţii ar fi oportună într-o viitoare legislaţie procesuală.

În fine, art. 112 pct. 3 C. proc. civ. impune şi o evaluare a obiectului cererii ori de câte ori acest lucru este posibil. Legiuitorul are în vedere, în mod firesc, acţiunile patrimoniale şi orice alte cereri care ar putea fi evaluate pecuniar. În sistemul legislaţiei în vigoare preţuirea obiectului cererii este importantă cel puţin sub un dublu aspect: al determinării taxelor judiciare de timbru şi al determinării competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti.

Legea se referă însă in terminis la determinarea valorii obiectului cererii după preţuirea reclamantului. Aceasta înseamnă, în primul rând, că indicarea valorii este o obligaţie care revine reclamantului şi ea trebuie concretizată în cuprinsul cererii iniţiale de chemare în judecată. Pârâtul, la rândul său, poate contesta evaluarea făcută de către reclamant. Într-o atare situaţie valoarea obiectului cererii va fi determinată de către instanţă pe baza probelor administrate. În acest sens, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru consacră principiul potrivit căruia ori de câte ori valoarea la care se calculează taxa de timbru este contestată sau apreciată derizorie de către instanţă evaluarea se va face pe bază de expertiză dispusă din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi17.

Obiectul şi valoarea acestuia pot fi modificate în cursul judecăţii în condiţiile expres determinate de lege. Condiţiile de modificare a cererii de chemare în judecată privitoare la obiectul acesteia sunt mai restrictive, astfel cum vom vedea, tocmai datorită importanţei lor.

În mod obişnuit reclamantul solicită, prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtului la o singură prestaţie. Aceasta înseamnă că cel mai adesea şi petitul acţiunii este unul singur, adică se concretizează într-un obiect unic. Cu toate acestea, este întru totul posibil ca reclamantul să invoce, prin una şi aceeaşi cerere, mai multe pretenţii. Un atare cumul este întotdeauna posibil şi el are loc mai ales atunci când pretenţiile derivă din acelaşi raport juridic sau se află într-un raport natural de conexitate.

d) Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere

16 A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 28-29; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 172.

17

A se vedea în acest sens art. 5 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.

146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Textul menţionat se referă la situaţiile în care valoarea din

cerere este contestată sau „vădit derizorie” (Legea 146/1997 se referă doar la valoarea derizorie).

Page 82: 48403746 Drept Procesual Civil

Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de chemare în judecată contribuie la determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului. Determinarea elementelor menţionate este importantă pentru ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea de a cunoaşte toate împrejurările relevante pe care se sprijină pretenţiile deduse în justiţie. Asemenea menţiuni sunt deosebit de importante şi pentru pârât, întrucât în acest mod el este în măsură să-şi pregătească apărarea.

Indicarea motivelor de fapt constă într-o prezentare sintetică, clară şi precisă a acelor împrejurări faptice care constituie izvorul material al pretenţiilor deduse în justiţie. Dispoziţiile procedurale privitoare la indicarea faptelor cauzei sunt destul de lapidare.

Motivarea trebuie să fie în acelaşi timp suficientă pentru ca instanţa să cunoască toate împrejurările de fapt pe care se întemeiază pretenţiile reclamantului. Motivele de drept trebuie să se concretizeze în temeiul juridic pe care se sprijină cererea reclamantului. Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul este ţinut să indice în cuprinsul cererii sale textul de lege în care se încadrează faptele ce au generat conflictul dintre părţi18, întrucât încadrarea în drept a faptelor este şi trebuie să fie opera magistratului. Totuşi reclamantul trebuie să indice acele elemente din care să se poată desprinde care este fundamentul juridic al pretenţiilor deduse în justiţie. În acest sens şi în jurisprudenţa noastră s-a decis că este suficientă o simplă enunţare a acelor împrejurări de natură a permite instanţei să dea calificarea juridică corespunzătoare. Pe de altă parte, în cazul unor îndoieli cu privire la temeiul juridic al acţiunii, instanţa are posibilitatea de a pune această problemă în discuţia contradictorie a părţilor.

e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerereIndicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată urmăreşte un

dublu scop: să confere instanţei posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fără a se tărăgăna judecarea procesului şi să pună părţile într-o poziţie de egalitate juridică. Într-adevăr, nu este suficient ca pârâtul să cunoască pretenţiile şi motivele ce fundamentează cererea reclamantului, ci este imperios necesar ca acesta să cunoască şi mijloacele de apărare ale adversarului. Iar în interesul unei bune administrări a justiţiei probele de care înţelege să se folosească reclamantul trebuie cunoscute din chiar faza iniţială a procesului.

Probele propuse prin cererea de chemare în judecată trebuie să se refere la faptele alegate de reclamant, iar nu şi la normele juridice aplicabile în cauză. Judecătorul este prezumat a cunoaşte legea şi drept urmare problema unei probaţiunii a dreptului este exclusă. O atare exigenţă nu este impusă judecătorului atunci când acesta este sesizat cu soluţionarea unui litigiu având un element de extraneitate. Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 105/1992, conţinutul legii străine se determină de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau într-un alt mod adecvat. De aceea, acelaşi text în alineatul următor, precizează că partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei.

Legiuitorul impune, în art. 112 alin. (2)-(6) C. proc. civ., pentru reclamant şi unele exigenţe în materie de probaţiune. Astfel, când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cererea de chemare în judecată atâtea copii câţi pârâţi sunt, plus câte o copie

18 A se vedea de asemenea I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 230; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 31; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 159.

Page 83: 48403746 Drept Procesual Civil

după fiecare înscris, pentru instanţă; copiile vor fi certificate de reclamant pentru conformitate cu originalul. Partea este îndreptăţită să depună chiar şi numai o parte după un înscris; instanţa poate dispune, în toate cazurile, înfăţişarea înscrisului în întregime.

Dacă înscrisurile sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor depune traduceri sau copii cu litere latine; şi acestea vor putea fi certificate de parte.

În ipoteza în care reclamantul înţelege să se servească de interogatoriu el va trebui să solicite înfăţişarea în persoană a pârâtului. Când se invocă probe testimoniale, reclamantul trebuie să indice numele şi adresa martorilor, spre a putea fi citaţi în faţa instanţei.

f) SemnăturaSemnătura este o formalitate esenţială, întrucât ea atestă în mod neechivoc nu

numai voinţa părţii de a se judeca, ci şi exactitatea conţinutului cererii de chemare în judecată. De aceea, pe bună dreptate, unii autori afirmă tranşant că fără semnătură cererea de chemare în judecată este ca şi inexistentă19.

Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamant, cu excepţia cazului când acesta a dat mandat de reprezentare unei alte persoane. În această din urmă împrejurare, din cerere va trebui să reiasă calitatea de mandatar a persoanei care a semnat petiţia de sesizare a instanţei.

Semnătura trebuie situată la sfârşitul redactării, iar nu în cuprinsul textului cererii de chemare în judecată, căci numai în atare condiţii ea poate constitui o atestare integrală a conţinutului ei.

Dispoziţiile cuprinse în art. 112 C. proc. civ. enunţă în mod limitativ elementele pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de chemare în judecată. Aceste dispoziţii procedurale constituie însă numai dreptul comun în materie procedurală. De la aceste principii de drept comun există şi unele excepţii determinate adeseori de caracterul complex sau particular al unor cererii de chemare în judecată.

În unele cazuri, legea prevede anumite menţiuni suplimentare pentru cererea de

sesizare a instanţei de judecată, cum este cazul cererii de divorţ (art. 6131 C. proc. civ.),

cererii de partaj (art. 6732 C. proc. civ.) etc. Dimpotrivă, în alte situaţii numărul elementelor pe care trebuie să le cuprindă cererea este mai redus, cum este cazul sesizării în cadrul procedurii necontencioase (art. 331 C. proc. civ.).

Cererea de chemare în judecată produce efecte importante, unele dintre ele de natură strict procedurală, iar altele cu implicaţii şi asupra raportului de drept substanţial. Vom analiza în continuare, în mod succint, cele mai importante efecte ale cererii de chemare în judecată.

a) Cererea de chemare în judecată „creează instanţa”20, în sensul că învesteşte organul de jurisdicţie cu soluţionarea unei pretenţii civile concrete. Din momentul înregistrării cererii de chemare în judecată ia naştere un nou raport juridic între părţi - un raport procesual - care generează drepturi şi obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă. În alţi termeni, cererea de chemare în judecată reprezintă actul care dă naştere procesului civil şi care are ca scop finalizarea litigiului prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.

19 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 460.20 A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., p. 164; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., Ed. Europa

Nova, vol. I, p. 238.

Page 84: 48403746 Drept Procesual Civil

În baza raportului procesual creat prin promovarea cererii de chemare în judecată părţile îşi vor realiza, în limitele impuse de disciplina judiciară, drepturile inerente calităţii de parte: formularea apărărilor, excepţiilor de procedură, cererilor de probaţiune, cererilor de exercitare a căilor legale de atac. Pe de altă parte, instanţa în mod corelativ are obligaţia legală de a proceda la soluţionarea cauzei, sens în care va trebui să-şi exercite rolul activ în vederea lămuririi tuturor aspectelor de fapt şi de drept ale litigiului.

De la data promovării cererii de chemare în judecată se vor produce şi efectele hotărârii judecătoreşti, întrucât acţiunea civilă are, în principiu, un caracter constatator. Într-adevăr, în cazul acţiunilor declarative efectele hotărârii judecătoreşti se produc pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

b) Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesului civil cu privire la părţi şi cu privire la obiectul litigiului. În aceste limite, determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se pronunţe şi instanţa de judecată. După prima zi de înfăţişare schimbarea elementelor esenţiale ale cererii de chemare în judecată nu se pot produce decât în anumite condiţii strict determinate de lege.

După fixarea cadrului procesual cu privire la părţi, sfera persoanelor implicate în realizarea procedurii judiciare poate fi lărgită doar prin introducerea unor terţe persoane în condiţiile precizate în art. 49-66 C. proc. civ. De asemenea, în mod excepţional, este posibilă şi substituirea unei părţi cu o altă persoană [art. 66 alin. (1) C. proc. civ şi art. 243 pct. 1 C. proc. civ.].

Situaţia este similară şi în privinţa cadrului procesual cu privire la obiectul procesului civil. Instanţa este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra pretenţiilor deduse prin cererea de chemare în judecată; ea nu se poate pronunţa asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi nu poate acorda mai mult decât s-a cerut; în caz contrar hotărârea pronunţată poate fi cenzurată pe calea recursului (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau reformată prin intermediul revizuirii (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.). Acest cadru procesual poate fi lărgit totuşi şi din iniţiativa pârâtului prin formularea unei acţiuni reconvenţionale.

c) Cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă. Prin promovarea cererii de chemare în judecată se fixează, în principiu, în mod definitiv şi competenţa instanţei de judecată. Dacă se exercită o nouă cerere de chemare în judecată, în faţa aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe diferite, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi întemeiată pe o cauză identică, se creează starea de litispendenţă (art. 163 C. proc. civ.). Litispendenţa are ca efect desesizarea instanţei mai în urmă sesizată cu aceeaşi cauză.

d) Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia. Este unul din efectele cele mai importante şi mai energice ale cererii de chemare în judecată. Un atare efect este recunoscut în mod expres atât de art. 1865 pct. 1 C. civ., cât şi de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Întreruperea reprezintă acea modificare a cursului prescripţiei ce are ca efect ştergerea termenului început înainte de apariţia împrejurărilor prevăzute de lege şi începerea unei noi prescripţii. În cazul analizat, efectul întreruptiv al prescripţiei se fundamentează pe faptul că prin orice cerere de chemare în judecată se manifestă dorinţa neîndoielnică a reclamantului de a părăsi starea de pasivitate şi de a-şi valorifica drepturile sale.

Efectul întreruptiv al prescripţiei se produce pe data introducerii cererii de chemare în judecată la instanţă; dacă cererea a fost expediată instanţei prin poştă, efectul

Page 85: 48403746 Drept Procesual Civil

întreruptiv se produce la data depunerii ei (recomandat) la oficiul poştal. Întreruperea termenului de prescripţie are un caracter provizoriu, dar ea se consolidează o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii de chemare în judecată.

Legea recunoaşte însă efect întreruptiv de prescripţie şi unor cereri incidente. În acest sens, art. 1865 pct. 1 C. civ. precizează că prescripţia se întrerupe „printr-o cerere făcută în judecată, fie introductivă de instanţă sau numai incidentă într-o instanţă deja începută”. În pofida referirii generice a legiuitorului la cererile incidente noi apreciem că efectul întreruptiv nu poate fi recunoscut decât numai acelor cereri echivalente cererii de chemare în judecată şi prin care se urmăreşte valorificarea unor pretenţii proprii, cum sunt intervenţia principală şi cererea de chemare în garanţie21. Cererile incidente menţionate determină ele însele întreruperea prescripţiei; prin urmare, ne aflăm în prezenţa unui termen diferit de prescripţie, autonom faţă de acela care vizează cererea principală.

Prescripţia nu se consideră întreruptă în acele cazuri în care cererea a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea [art. 16 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958]. Soluţia este una expres prevăzută de lege şi se întemeiază pe ideea că demersul reclamantului nu a fost real sau suficient de diligent pentru a produce efectul întreruptiv de prescripţie. Prin urmare, efectul întreruptiv de prescripţie este condiţionat de admiterea acţiunii.

O situaţie particulară întâlnim în cazul cererii nule pentru neregularităţi de ordin formal. La această situaţie se referă în mod expres art. 1870 C. civ. care dispune că cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia „... chiar dacă este nulă pentru lipsă de forme”. Şi de data aceasta opţiunea legiuitorului se întemeiază pe aceeaşi raţiune: cererea de chemare în judecată vădeşte dorinţa reclamantului de a-şi valorifica pretenţiile sale în justiţie22. Faţă de reglementarea specială consacrată prin Decretul nr. 167/1958 s-a opinat însă că soluţia enunţată nu-şi găseşte aplicare în materiile în care prescripţia este reglementată prin acest act normativ23. Nu mai puţin însă de lege ferenda s-ar impune o soluţie identică în toate cazurile.

e) Promovarea cererii de chemare în judecată face să înceteze buna-credinţă a posesorului. Drept urmare, posesorul va trebui să restituie fructele bunului. În acest sens, art. 485 C. civ. dispune că: „Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică”.

f) Cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu erau producătoare de dobânzi. Cererea introductivă de instanţă are valoarea unei puneri în întârziere. La un atare efect se referă şi art. 1088 C. civ., text potrivit căruia nu există debite „decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.

Faţă de dispoziţiile art. 1088 C. civ. se consideră că dobânzile se datorează din ziua chemării în judecată, chiar dacă acestea nu au fost solicitate prin cererea iniţială. Prin

21 A se vedea I. Leş, Sancţiunile …, op. cit., p. 305.

22

A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 165-166; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 262;

O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., ed. revăzută şi adăugită, p. 75.

23

G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 262.

Page 86: 48403746 Drept Procesual Civil

urmare, reclamantul va putea solicita obligarea debitorului la plata dobânzilor legale şi ulterior primei zile de înfăţişare sau chiar cu prilejul dezbaterii cauzei în fond24.

g) Cererea de chemare în judecată produce efectul transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict personal asupra moştenitorilor. Acţiunile cu caracter strict personal se particularizează de alte acţiuni civile prin faptul că ele nu pot fi transmise asupra moştenitorilor. Cu toate acestea, există unele acţiuni care deşi sunt legate intim de persoana titularului pot fi continuate de către moştenitori dacă ele au fost introduse în timpul vieţii autorului. Au acest caracter acţiunea privind stabilirea filiaţiei faţă de mamă [art. 52 alin. (2) C. fam.], acţiunea pentru tăgada paternităţii [art. 59 alin. (2) C. fam.], acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei [art. 54 alin. (2) C. fam.] şi acţiunea privind revocarea unei donaţii pentru ingratitudine (art. 833 C. civ.).

2.ÎntâmpinareaÎntâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la

pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale. Ea face parte, alături de cererea de chemare în judecată şi acţiunea reconvenţională, din categoria actelor procedurale ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil.

În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate practică incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situaţia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel instanţa este pusă în situaţia de a lua cunoştinţă, chiar din faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor, de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor.

Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului. Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepţiile de fond, cum sunt prescripţia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat.

În mod firesc în faza iniţială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare. Neregularităţile ivite ulterior primei zile de înfăţişare se pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei.

b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată. Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea ca răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.

c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele

24 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 167; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p. 100.

Page 87: 48403746 Drept Procesual Civil

probatorii de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său. Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin urmare, dacă se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate elementele de identificare a acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor alătura în copie la întâmpinare.

d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

Întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt plus un exemplar pentru instanţă. Dacă mai mulţi reclamanţi au un reprezentant comun întâmpinarea poate fi depusă pentru aceştia într-un singur exemplar.

De asemenea, la întâmpinare se alătură şi copii certificate după înscrisurile de care pârâtul înţelege să se folosească în apărare.

Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată25.

Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot fi invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel, pârâtul nu va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în afara unor situaţii de excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea, pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale care au un caracter relativ. Excepţiile de procedură care au un caracter absolut vor putea fi invocate însă în orice fază a procesului civil.

O subliniere aparte trebuie totuşi făcută în cazul în care pârâtul nu depune întâmpinare deşi a fost asistat sau reprezentat de către avocat. Într-o asemenea împrejurare sancţiunea decăderii operează cu mare rigoare, respectiv prin simpla nedepunere a întâmpinării în termenul prevăzut de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., adică cu „cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată”. Socotim că sancţiunea, în această ipoteză, este prea severă şi produce consecinţe iremediabile. Pe de altă parte, este de observat că ne aflăm în prezenţa unei ipoteze puţin îndepărtate de ceea ce se întâmplă în practică. Avem în vedere faptul că reprezentarea pârâtului de avocat se realizează cel mai adesea de-abia de la prima zi de înfăţişare. Iar acest lucru este valabil, cu deosebire, în privinţa asistării pârâtului de către avocat. Această realitate va produce dificultăţi, în practică, tocmai în legătură cu aplicarea sancţiunii decăderii.

3.Cererea reconvenţională

25 A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 175.

Page 88: 48403746 Drept Procesual Civil

Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat: „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională”.

În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată.

Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigură soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre părţi; constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive.

Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul că poate conduce la întârzierea judecăţii şi la soluţionarea ei de către o instanţă care nu ar fi competentă din punct de vedere teritorial.

Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acţiune civilă, cât şi de condiţiile particulare de exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu apărarea pe care pârâtul şi-o face prin întâmpinare sau oral în faţa instanţei de judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este mai mult decât o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un „contraatac” sau o „contra-ofensivă”26, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu faţă de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept propriu - cererea reconvenţională trebuie considerată ca o veritabilă acţiune civilă27. Caracterul de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din condiţiile prevăzute de lege pentru cererea reconvenţională.

Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate cerinţele unei acţiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost deja cercetate, astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de vedere al formei cererea reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în judecată.

În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea reclamantului”. În baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost promovată în mod

26

A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 201; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 185. A se

vedea pentru asemenea calificări în doctrina franceză G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 375; J. Larguier, op.

cit., p. 57; R. Japiot, Traité elementaire de procédure civile et commerciale, Troisieme édition, Librairie

Arthur Rousseau, Paris, 1935, p. 536.

27 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 468; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 274. A se vedea pentru o analiză detaliată D. Radu, Este cererea reconvenţională o cerere accesorie?, în R.R.D.nr. 4/1973, p. 71-75.

Page 89: 48403746 Drept Procesual Civil

frecvent în jurisprudenţă în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori cererea reconvenţională este utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în acţiunile reale imobiliare şi chiar în litigiile comerciale. Legea admite folosirea cererii reconvenţionale şi în cadrul acţiunii de divorţ, dar numai pentru fapte, şi numai în condiţiile expres precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pildă, al acţiunii pentru executarea unui contract, ipoteză în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii reconvenţionale, anularea sau rezoluţiunea convenţiei. Alteori pârâtul urmăreşte să obţină, prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între pretenţiile invocate de reclamant şi propriile sale pretenţii. Pe calea cererii reconvenţionale nu poate fi opusă însă compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi obţinută pe cale de simplă apărare în proces28. Într-adevăr, compensaţia este un mod de stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel că ea operează în virtutea legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea, jurisprudenţa a statuat că atunci când creanţa invocată de pârât este mai mare decât cea pretinsă de către reclamant singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre cele două creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia se întemeiază pe faptul că, potrivit legii, compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi ale pârâtului29. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale instanţa nici nu poate statua asupra diferenţei dintre cele două creanţe în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a statuat constant şi de jurisprudenţa noastră, instanţa de judecată nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei cereri reconvenţionale.

Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119 alin. (1) C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiţie decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale. Existenţa unei asemenea legături urmează să fie dedusă de către instanţa de judecată din chiar scopul urmărit de pârât prin cererea reconvenţională.

Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să derive din acelaşi raport juridic30; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze diferite - ex dispari causa.

Cererea reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea principală. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima parte a acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă31.

Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la termenul ce se va acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat mai sus atrage după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea principală. Cu toate acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare împreună cu acţiunea

28

A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p.273; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op.

cit., vol. I, p. 469; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 181.

29 A se vedea de asemenea P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 181.30 P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 181.

31

A se vedea pentru amănunte I. Leş, Principii..., op. cit., vol. I, p. 334-336.

Page 90: 48403746 Drept Procesual Civil

principală dacă reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. fiind întru totul aplicabile. O situaţie specială întâlnim în materia divorţului. Într-adevăr, potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie, astfel cum am arătat mai sus, până la prima zi de înfăţişare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute ulterior acestei date pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.

Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului. Din acest punct de vedere, observăm că dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter derogatoriu de la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care se poate depune acţiunea reconvenţională. Mai precizăm că în materie de divorţ, reconvenţionala trebuie să vizeze însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte cuvinte, în această materie nu se pot formula cereri reconvenţionale având o altă natură32.

Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat, procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării, situaţie în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie să rezulte cu claritate elementele esenţiale ale acţiunii reconvenţionale.

Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are un caracter de principiu.

Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu, de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare convergentă a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit şi un corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă „numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”.

Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală. Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia legii are raţiuni depline, iar norma înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una imperativă. Într-adevăr, în cazul despărţeniei atât cererea principală, cât şi acţiunea reconvenţională sunt de competenţa uneia şi aceleiaşi instanţe: instanţa de la ultimul domiciliu comun al soţilor. Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema transgresării unor norme de competenţă. Pe de altă parte, o bună administraţie a justiţiei impune soluţionarea în acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect identic, în special a acelora prin care se urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat desfacerea căsătoriei).

Măsura disjungerii trebuie să fie luată însă cu multă precauţiune spre a nu se impieta asupra operei de administrare a justiţiei prin dispoziţii ce ar putea determina pronunţarea inevitabilă a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. De aceea, în doctrina noastră s-a decis că o bună administrare a justiţiei impune să nu se ajungă la disjungere

32 Noi avem în vedere obiectul principal al judecăţii, adică însăşi cererea de divorţ. A se vedea în acest sens O. Ungureanu, loc. cit., p. 145. Dacă pârâtul urmăreşte valorificarea unor drepturi în legătură cu acţiunea de partaj, promovată în cadrul procesului de divorţ, acţiunea reconvenţională este desigur admisibilă.

Page 91: 48403746 Drept Procesual Civil

atunci când rezolvarea cererii reconvenţionale este intim legată de soluţia ce ar urma să se pronunţe în acţiunea principală; soluţia se întemeiază pe necesitatea evitării unor soluţii contradictorii33. Această soluţie a fost promovată şi de jurisprudenţa noastră.

În principiu, considerăm judicioasă opinia exprimată mai sus, dar trebuie să precizăm în termeni neechivoci că în toate cazurile aprecierea aparţine instanţei. Altminteri, criteriul existenţei unei conexiuni intime sau „deosebit de intime” între cererea reconvenţională şi acţiunea principală este de o deosebită relativitate şi de natură a adăuga chiar la lege34.

Prin urmare, principiul trebuie să rămână acelaşi judecarea împreună a cererii reconvenţionale şi a acţiunii principale. Numai în acest mod se poate realiza în mod efectiv însăşi scopul reconvenţionalei, soluţionarea împreună a unor cereri conexe. De aceea, ori de câte ori dispune disjungerea celor două cereri instanţa trebuie să-şi motiveze temeinic soluţia.

4.Prima zi de înfăţişareÎn faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment esenţial al

dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare. La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele

elemente de bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi poate modifica acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi în legătură cu schimbarea obiectului sau a cauzei.

Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum rezultă, în mod implicit din textul comentat, noul termen se acordă de către instanţă la cererea reclamantului. Termenul se acordă în scopul întregirii sau modificării cererii. Prin urmare, legea distinge între două categorii de cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale35.

Distincţia dintre cele două categorii de cereri este evidentă şi uşor de făcut. Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia36.

Norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu are însă un caracter imperativ, căci prevederile pe care le conţine sunt statornicite în interesul pârâtului. Drept

33

A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 471; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I,

p. 189; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 59; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p.

150; Al. Velescu, notă la dec. civ. nr. 257/1974 a Trib. jud. Timiş, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 41-42.

34Menţionăm că în doctrină se consideră uneori că raportul de conexitate se întemeiază pe o „legătură strânsă”, o „relaţie vizibilă”, o „afinitate directă”, un „raport intim” sau pe un „raport de dependenţă sau de similitudine”. A se vedea în acest sens D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 225-226.

35

A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 310.

36 Idem.

Page 92: 48403746 Drept Procesual Civil

urmare, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la o modificare ulterioară primei zile de înfăţişare.

Cu toate acestea, art. 132 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în situaţiile vizate de acest text, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă.

Soluţia enunţată se întemeiază pe faptul că în cele patru situaţii determinate de lege substanţa apărării rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară acordarea unui nou termen. De aceea, cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pot fi formulate în tot cursul judecăţii până la închiderea dezbaterilor asupra fondului fără ca pentru aceasta să fie nevoie de consimţământul pârâtului.

În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor cuprinse în art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al aceluiaşi text. Şi într-adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere adeseori situaţii imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât. Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin precizările făcute de reclamant în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de aceea s-a mai statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu mai multe decenii, că dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va dispune amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă în care s-au trecut precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul apărării pârâtului impune aceasta.

Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu. Astfel, la prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în raport cu cererea modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea solicita un termen pentru a propune dovezile în apărare.

Art. 134 C. proc. civ. defineşte prima zi de înfăţişare ca aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii. Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată. Primul termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt întrunite cumulativ cele două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată pune concluzii.

Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, la prima zi de înfăţişare se conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se afirmă în limbajul practicienilor, „se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui să manifeste chiar din acest moment un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

5.Excepţiile de procedurăCodul de procedură nu defineşte excepţiile de procedură şi nici nu se ocupă de o

consacrare a principiilor generale ale instituţiei. De altfel, în secţiunea a II-a din Capitolul III (din Titlul III al Cărţii a II-a) este determinat doar regimul juridic al unora din cele mai importante excepţii de procedură. Pe de altă parte, procedura de soluţionare a excepţiilor de procedură este determinată într-o altă dispoziţie normativă, respectiv în art. 137. De aceea, în continuare vom formula unele consideraţii teoretice privitoare la excepţiile de procedură.

Page 93: 48403746 Drept Procesual Civil

Conceptul de excepţie37 evocă, în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulă generală şi provine din substantivul latin exceptio, care înseamnă „a lua din”, „a împuţina”, „a anihila”. Cu această din urmă semnificaţie termenul de excepţie s-a folosit şi în dreptul roman spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite condamnarea sa ori numai să obţină o întârziere a judecăţii. Dar, despre excepţie nu se poate vorbi făcându-se abstracţie de noţiunea de apărare. Iar aceasta deoarece într-un sens larg prin apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine respingerea cererii reclamantului sau numai întârzierea judecăţii.

Într-adevăr, pârâtul este îndreptăţit să întrebuinţeze cele mai diverse procedee spre a obţine apărarea intereselor sale. În acest scop, pârâtul poate nega faptele alegate de pârât, poate nega însăşi existenţa dreptului afirmat de reclamant, poate invoca stingerea dreptului şi a obligaţiei sale corelative, dar poate invoca şi împrejurări formale de natură a conduce la amânarea judecăţii, la constatarea inadmisibilităţii acţiunii etc.

Prin urmare, în acest înţeles larg conceptul de apărare cuprinde şi acele obiecţiuni care se referă la fondul dreptului cât, şi acelea care vizează partea formală a judecăţii. În înţeles restrâns, apărarea pârâtului desemnează obiecţiunile prin care se urmăreşte combaterea directă a pretenţiei ca nedreaptă sau inexistentă ori stinsă printr-o clauză ulterioară. În acest sens opunerea pârâtului la cererea reclamantului poartă denumirea de apărare de fond38. Prin apărarea de fond pârâtul acceptă ca lupta judiciară să aibă loc pe „terenul” organizat de reclamant prin actul de sesizare39; iar, în final, pârâtul urmăreşte pe calea acestei apărări să obţină respingerea acţiunii ca nefondate40.

Conceptul strict procedural de excepţie este legat însă de partea formală a judecăţii. Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă41. Există o mare diversitate de excepţii de procedură: unele dintre ele sunt expres reglementate de lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale şi chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Toate au însă o caracteristică comună: de a supune judecătorului o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei42. În acest fel, prin intermediul excepţiei „terenul” luptei judiciare se transferă în sfera procedurală.

În doctrină nu există întotdeauna o concepţie unitară cu privire la definirea excepţiei de procedură. Uneori excepţia de procedură este definită ca mijlocul procedural prin care pârâtul tinde la respingerea acţiunii. Astfel, de pildă, autorul italian Enrico Tulio

37

A se vedea pentru o cercetare aprofundată a excepţiilor de procedură M. Tăbârcă , Excepţiile

procesuale în procesul civil, Ed. Rosetti, 2001. A se vedea de asemenea Al. Bacaci, Excepţiile de

procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983.

38 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 259.

39

A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 368.

40 A se vedea pentru amănunte I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 263-264; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 25; Al. Bacaci, loc. cit., p. 10; I. Leş, Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 60.

41

A se vedea în acest sens I. Leş, Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 60

42 G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 369. Menţionăm însă că în dreptul francez se face distincţie încă între excepţiile de procedură propriu zise şi finele de neprimire (reglementate în art.126 C. proc. civ. francez); acestea din urmă vizează neregularităţi privitoare la exerciţiul legal al dreptului la acţiune şi conduc la respingerea acţiunii ca inadmisibilă. A se vedea în acest sens: G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 370.

Page 94: 48403746 Drept Procesual Civil

Liebman defineşte excepţia ca „afirmarea de către pârât a unui fapt extinctiv sau prohibitiv, destinat a conduce la respingerea acţiunii”43. Afirmaţia corespunde doar în parte unei evidente realităţi: aceea că cel mai adesea excepţia reprezintă un mijloc procedural folosit de către pârât, deoarece el se află în situaţia de a se apăra faţă de pretenţiile formulate de reclamant.

Totuşi trebuie să remarcăm, aşa cum au făcut-o şi alţi autori44, că excepţia poate fi folosită şi de către reclamant, precum şi de alţi participanţi, ca procuror, intervenient, chemat în garanţie ori chiar de instanţă din oficiu. În cazul excepţiilor absolute aserţiunea noastră nici nu ar putea fi contestată. Dar, chiar şi unele excepţii relative pot fi invocate de reclamant, de intervenient sau de cel chemat în garanţie, cum ar fi cazul unor excepţii privitoare la admisibilitatea unor dovezi sau chiar la regularitatea unor acte de procedură. O definiţie legală, aşa cum regăsim în alte legislaţii, ar fi binevenită în perspectiva viitorului Cod de procedură civilă.

Deosebirile dintre apărările de fond şi excepţiile de procedură prezintă o importanţă teoretică şi practică deosebită. Cunoaşterea acestor distincţii se impune şi din raţiuni didactice şi de rigoare ştiinţifică. De aceea, evidenţiem în continuare cele mai semnificative note distinctive:

a) O primă notă distinctivă vizează scopul urmărit de autorul apărării sau al excepţiei. Într-adevăr, printr-o apărare de fond se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată sau după caz a unei intervenţii principale, a unei cereri de chemare în garanţie ca nefondată etc. Prin excepţie, partea care o invocă urmăreşte doar temporizarea sau suspendarea judecăţii; admiterea excepţiei constituie doar o piedică formală pentru instanţă de a intra în cercetarea cauzei.

b) O altă notă distinctivă vizează tratamentul juridic al apărărilor de fond şi al excepţiilor. Primele vizând temeinicia unei pretenţii pot fi puse în discuţia instanţei în tot cursul judecăţii, în sensul că partea se poate apăra discutând în fapt şi în drept toate pretenţiile părţii adverse. Există însă o disciplină procesuală în ceea ce priveşte folosirea dovezilor sau a altor mijloace de apărare în cursul judecăţii.

În schimb, excepţiile pot fi invocate numai în anumite condiţii, iar unele dintre ele doar in limine litis.

c) O ultimă notă distinctivă se referă la efectele soluţiei pronunţate de către instanţă. Astfel, hotărârea pronunţată în urma unei apărări de fond dobândeşte autoritate de lucru judecat, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. De la această regulă există şi unele excepţii importante, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra cererilor de pensie de întreţinere, a cererilor de punere sub interdicţie, a ordonanţelor preşedinţiale etc. Hotărârea - cel mai adesea o încheiere - pronunţată asupra unei excepţii de procedură nu are autoritate de lucru judecat. Şi de la această regulă există derogări importante în cazul excepţiilor de fond, acestea din urmă având adeseori un caracter peremtoriu asupra judecăţii.

Excepţiile de procedură nu trebuie confundate cu excepţiile de drept material. Prin intermediul acestora din urmă debitorul urmăreşte, de regulă, să se libereze de datorie. Aşa este cazul excepţiei de plată, compensaţiei, excepţiei de nulitate a contractului etc.

43 E.T. Liebman, op. cit., p. 125. A se vedea în acelaşi sens E.J. Couture, op. cit., p. 89-90.44 A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, nota 110, p. 264; Al. Bacaci,

Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 12.

Page 95: 48403746 Drept Procesual Civil

În practica judiciară excepţiile de procedură joacă un rol deosebit de important în soluţionarea corectă şi promptă a litigiilor civile. Ele se alătură celorlalte mijloace de apărare prin care una din părţi le poate utiliza în sprijinul poziţiei sale în proces. Nu arareori un proces civil se finalizează pe cale de excepţie. Consecinţele admiterii unor excepţii sunt grave pentru una din părţi, întrucât ele pot avea un efect dilatoriu sau chiar peremptoriu asupra judecăţii şi implicit asupra posibilităţilor de restabilire grabnică a raporturilor juridice contestate.

Dar, în mod incontestabil, excepţia este un mijloc procedural a cărei importanţă se vădeşte mai cu seamă în privinţa poziţiei procesuale a pârâtului. Într-adevăr, în procesul civil pârâtul este cel „atacat” prin cererea formulată de reclamant. „Atacului” declanşat de reclamant îi corespunde, cel mai adesea, o apărare „organizată” de pârât şi care se poate face şi pe cale de excepţie. Nu întâmplător renumitul procedurist uruguayan E. J. Couture considera că pentru reclamant se poate vorbi de o adevărată „necessitas defensionis”45.

Apărarea pe cale de excepţie este corelativă dreptului la acţiune. Sunt semnificative în această privinţă reflecţiile aceluiaşi procedurist uruguayan: „Dreptul la apărare în justiţie ne apare aşadar ca un drept paralel cu acţiunea în justiţie. Dacă dorim, putem spune că el se înfăţişează ca însăşi acţiunea pârâtului. Reclamantul solicită dreptate reclamând ceva împotriva pârâtului iar acesta cere justiţie solicitând respingerea acţiunii”46. Care este natura juridică a excepţiei?

Problema esenţială a naturii juridice a excepţiei este aceea de a cunoaşte dacă excepţia este un atribut al dreptului subiectiv sau ea este o putere autonomă de a acţiona în justiţie. Excepţia constituie un mijloc procedural de apărare a intereselor legale ale pârâtului, iar în această perspectivă ea se află într-o legătură strânsă cu însăşi dreptul subiectiv. Datorită acestui fapt majoritatea autorilor care consideră acţiunea civilă ca un drept concret de a acţiona configurează şi excepţia ca un veritabil „contradrept”47. Această concepţie se reflectă şi în adagiile adesea folosite în doctrină: „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei” sau „cât dăinuie acţiunea, atâta durează şi excepţia”.

În concepţia potrivit căreia acţiunea civilă constituie un drept abstract de a acţiona excepţia este prezentată şi ea ca un drept abstract. Pârâtul nu urmăreşte, în această opinie, recunoaşterea unui drept propriu, ci excluderea unui drept al altuia; pretenţia sa constituie, cum afirmă un autor latino american48, „afirmarea libertăţii sale juridice”. Într-adevăr, dacă admitem că acţiunea este un drept autonom, independent de dreptul subiectiv, trebuie să recunoaştem şi celui chemat în judecată dreptul de a se apăra pe cale de excepţie, independent de orice condiţionare privitoare la existenţa unui drept subiectiv în persoana acestuia. Pentru a se putea opune la acţiune nu este necesar ca pârâtul să fie titularul unui drept, să aibă dreptate; trebuie să recunoaştem într-o societate democratică că acest drept aparţine tuturor celor chemaţi în justiţie pentru a răspunde la pretinsa încălcare sau contestare a unui drept subiectiv. Pârâtul, în majoritatea cazurilor, se apără susţinând netemeinicia acţiunii şi nimeni nu-l poate priva de acest drept fundamental.

45

E.J. Couture, op. cit., p. 91.

46 Idem.

47

A se vedea în acest sens G. Chiovenda, Sulla eccezione, în Rivista di Diritto procesuale, I, 1927, p.

137.

48 E. J. Couture, op. cit., p. 94.

Page 96: 48403746 Drept Procesual Civil

Drept urmare, excepţia prin ea însăşi, nu este dreptul substanţial, ci o componentă esenţială a dreptului procesual la apărare49. Ea este în această concepţie, pe care o susţinem fără rezerve, puterea juridică recunoscută pârâtului de a se opune pretenţiei formulate de reclamant în faţa organelor de jurisdicţei50. Iar această concepţie nu reprezintă în ultimă instanţă decât o reflecţie a unui principiu elementar şi inerent justiţiei: audiatur et altera pars.

Excepţiile sunt susceptibile de a fi clasificate după mai multe criterii. La unele din aceste clasificări se referă chiar şi Codul de procedură civilă.

a) Excepţii de procedură propriu-zise şi excepţii de fondAceasta este una din cele mai importante clasificări a excepţiilor şi ea are o

consacrare legală în art. 137 C. proc. civ. Criteriul distinctiv al acestei clasificări îl constituie obiectul asupra cărora poartă excepţiile.

Potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Textul citat nu cuprinde însă nici un criteriu pentru delimitarea excepţiilor de procedură de excepţiile de fond. O asemenea delimitare nici nu era necesară, căci legea consacră excepţiilor menţionate acelaşi regim juridic sub aspectul necesităţii invocării lor înainte de „cercetarea în fond a pricinii”. Interesul teoretic şi practic al acestei delimitări este însă incontestabil. Doctrina este însă împărţită în ceea ce priveşte includerea unor excepţii de procedură într-o categorie sau alta51.

Caracteristica esenţială şi comună a celor două categorii de excepţii este aceea că ele nu pun în discuţie fondul dreptului52. Din acest punct de vedere - şi numai din acesta - distincţia dintre cele două categorii de excepţii este aproape inutilă. Totuşi constatăm că efectele celor două categorii de excepţii este diferit, împrejurare care justifică o atare clasificare.

Excepţiile de procedură propriu-zise sunt acelea care se referă la condiţiile formale ale judecăţii. În această categorie se încadrează cea mai mare parte a excepţiilor, cum sunt: excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare, excepţia privind nulitatea actelor de procedură, excepţia de necompetenţă, excepţia de litispendenţă, excepţia de conexitate, excepţia de perimare, excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale. Unele din excepţiile menţionate sunt reglementate ca atare de lege. Aşa este cazul excepţiilor de necompetenţă, de conexitate şi de litispendenţă. Dar, orice alt incident procedural poate fi invocat, astfel cum am subliniat deja, prin mijlocul procedural al excepţiei.

Dacă o determinare a excepţiilor de procedură propriu-zise nu întâmpină dificultăţi deosebite, nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa excepţiilor de fond. Astfel, cum s-a remarcat în mod judicios53, în această materie s-au manifestat două tendinţe: una

49 Ibidem, p. 96.50 A se vedea în acelaşi sens E. J. Couture, op. cit., p. 96-97. Menţionăm că autonomia excepţiei de

drept substanţial a fost evidenţiată pentru prima dată în dreptul modern de autorii germani Bulow şi Wach. În acest sens Bulow a publicat în anul 1868 o celebră carte despre conţinutul excepţiei: Prozesseinreden und Prozessvoraussetzungen.

51

A se vedea pentru discuţii în această privinţă: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil,

p. 16-18; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 116-118; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p.

225; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 265.

52 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 118.

53

G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 225.

Page 97: 48403746 Drept Procesual Civil

restrictivă, iar alta extensivă. Prima tendinţă este aceea de a reduce excepţiile de fond la excepţia lipsei de calitate, prescripţie şi la excepţia puterii lucrului judecat54. În această concepţie unele instituţii juridice ca tranzacţia, compensaţia legală, plata, nulitatea titlului etc. „nu sunt excepţii de procedură, ci apărări de fond, legislaţia noastră civilă numindu-le doar astfel întrucât sunt invocate incidental într-un proces început, în mod asemănător cu excepţiile de procedură55”.

În cea de-a doua tendinţă se constată includerea în categoria excepţiilor de fond şi a plăţii, compensaţiei, tranzacţiei etc. care sunt, în fapt, apărări de fond56. Opinia este reluată şi de alţi autori, care apreciază că „aceste mijloace de apărare trebuie considerate excepţii, deoarece prin ele nu se contestă fundamentul cererii”57.

Strânsa legătură dintre apărările de fond şi excepţiile de fond a determinat doctrina să oscileze în privinţa determinării concrete a excepţiilor de fond, pe de o parte şi a apărărilor de fond, pe de altă parte. De altfel, şi în doctrina noastră mai veche s-a recunoscut că unele mijloace juridice deşi sunt apărări de fond, ele sunt calificate impropriu ca excepţii de fond, recunoscându-se totuşi în final că „o clasificare însă exactă nu se poate face”.

În opinia noastră excepţiile de fond se referă, în genere, la lipsuri privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune58; ele vizează însă şi alte neregularităţi determinate de neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării, cum este cazul lipsei prealabile a reclamaţiei administrative sau inadmisibilitatea acţiunii în constatare atâta timp cât partea poate cerere realizarea dreptului59.

Problema examinată nu poate ignora accepţiunile pe care legea le acordă conceptului de excepţie de fond. Din acest punct de vedere apreciem că art. 137 C. proc. civ. vizează o accepţiune restrânsă a conceptului de excepţie de fond. Este vorba de acele excepţii care sunt prealabile examenului în fond a pretenţiei formulate de reclamant60; ele sunt însă strâns legate de exerciţiul dreptului la acţiune. Numai într-un sens larg în grupa excepţiilor de fond pot fi incluse şi unele mijloace de apărare care vizează fondul pretenţiei ca plata, compensaţia, tranzacţia etc.

În dreptul comparat categoria excepţiilor de fond este necunoscută. Ea este substituită, de pildă, în dreptul francez cu categoria finelor „de non-recevoir” şi „de non valoire”. Acestea nu sunt considerate nici excepţii şi nici apărări de fond, ci două categorii „noi şi distincte”61. Şi în literatura noastră de specialitate unii autori au promovat ideea necesităţii recunoaşterii categoriei juridice a inadmisibilităţilor62. Uneori şi în limbajul practicienilor se recurge la sintagme care amintesc de categoria

54 A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 16.

55

Idem.

56

A se vedea în acest sens: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol. I, p. 223.

57 G. Porumb, Codul …, op. cit., vol. I, p. 344.

58

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 265; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 116.

59 A se vedea în acest sens G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 225.60 A se vedea pentru această accepţiune restrânsă: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 261; R. Japiot, op.

cit., p. 114; G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 369.61 R. Japiot, op. cit., p. 119. A se vedea pentru amănunte G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 370.

62

A se vedea în acest sens: D. Radu, G. Popescu, Aspecte teoretice şi practice ale excepţiei de

inadmisibilitate în procesul civil, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 44-52.

Page 98: 48403746 Drept Procesual Civil

inadmisibilităţilor. Cu toate acestea, categoria juridică la care ne referim nu are un suport în dispoziţiile actualului Cod de procedură civilă63. De altfel, referindu-se la categoria inadmisibilităţilor din dreptul francez celebrul procedurist ieşean E. Herovanu remarca: „Lucrul n-ar fi meritat poate de cât o simplă menţiune, dacă practica noastră n-ar întrebuinţa adesea şi ea expresiunile adoptate, de „fine de neprimire” şi „fine de ne-valoare” pentru a designa uneori excepţiunile privitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Străini de tradiţiile şi de spiritul dreptului nostru de procedură, străini de limba noastră, care ori cât de plină de neologisme ar fi, nu i-a putut încă încorpora, termenii aceştia n-au nici o valoare practică şi nici o raţiune de a fi conservaţi”64.

b) Excepţii dilatorii, peremptorii şi declinatoriiCriteriul distinctiv al acestei clasificări este efectul procedural pe care excepţiile îl

produc. Excepţiile dilatorii sunt acelea care determină doar o amânare a soluţionării cauzei. Unele dintre aceste excepţii determină şi alte efecte, cum ar fi refacerea actelor de procedură. Aşa este cazul excepţiei de nulitate a actelor de procedură.

Excepţiile peremptorii sau dirimante tind la înlăturarea pretenţiei reclamantului. Majoritatea excepţiunilor peremptorii, ca prescripţia, puterea lucrului judecat, excepţia lipsei de calitate procesuală, sunt excepţii de fond. Asemenea excepţii produc adeseori, în faza iniţială a invocării lor, şi un efect dilatoriu, adică determină amânarea judecăţii. Practic efectul peremptoriu se produce numai în cazul admiterii acestor excepţii. Datorită acestui fapt E. Herovanu remarca că, în general, toate excepţiile, pot determina două efecte: „de a întârzia soluţia cerută de reclamant şi a amâna procesul sau de a înlătura cu totul pretenţia iniţială, punând capăt procesului”.

O parte a doctrinei noastre recunoaşte şi existenţa categoriei excepţiilor declinatorii65. Excepţiile declinatorii sunt acelea care determină trimiterea cauzei la o altă instanţă judecătorească competentă a statua asupra pretenţiei deduse judecăţii. Declinarea competenţei este principalul scop al acestor categorii de excepţii, împrejurare care impune considerarea lor ca o specie distinctă a excepţiilor de procedură; amânarea judecăţii se înfăţişează, astfel cum judicios s-a remarcat şi de alţi autori66, ca un efect secundar.

c) Excepţiile absolute şi excepţiile relativeCriteriul distinctiv al acestei diviziuni este reprezentat de natura normelor

procesuale încălcate. Excepţiile absolute sunt determinate de încălcarea unor norme imperative, în timp ce excepţiile relative sunt o consecinţă a transgresării unor norme procedurale cu caracter dispozitiv.

Clasificarea excepţiilor de procedură în excepţii absolute şi relative este una din cele mai importante, datorită regimului juridic al acestora. Astfel, excepţiile absolute pot fi invocate de către oricare dintre părţi, de procuror şi de către instanţă din oficiu. De asemenea, ele pot fi invocate în orice fază a procesului civil, inclusiv în faţa instanţelor de control judiciar (apel sau recurs). În categoria excepţiilor absolute, amintim doar cu

63 A se vedea pe larg în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 121-124; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepţiile procesuale, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-154.

64 E. Herovanu, Principiile …, op. cit., p. 223.

65

A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 345; I. Deleanu, Tratat..., op. cit.,

vol. I, p. 177; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 19; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p.

261.

66 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 19-20.

Page 99: 48403746 Drept Procesual Civil

titlu de exemplu excepţia puterii lucrului judecat, prescripţia, necompetenţa absolută generală a instanţelor judecătoreşti etc.

Excepţiile relative pot fi invocate numai de partea interesată şi doar in limine litis, respectiv cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau la primul termen următor celui la care s-a ivit iregularitatea procedurală.

Codul de procedură civilă conţine dispoziţii deosebit de sumare privitoare la procedura de soluţionare a excepţiilor de procedură. Dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. conţin totuşi o regulă fundamentală în această materie. Textul este de o mare utilitate practică, căci norma pe care o consacră e destinată să realizeze o celeritate adecvată în soluţionarea cauzei. Într-adevăr, printr-o atare soluţie legislativă se evită adeseori continuarea unei judecăţi inutile şi pe cale de consecinţă efectuarea unor activităţi procesuale care ulterior ar putea fi declarate ineficiente. De asemenea, se evită în acest mod sporirea nejustificată a cheltuielilor de judecată.

Observăm însă că legiuitorul a pus pe acelaşi plan excepţiile de procedură cu excepţiile de fond. Condiţia esenţială pentru rezolvarea lor prealabilă este aceea de a face de prisos cercetarea în fond a cauzei. Din acest punct de vedere textul este foarte clar şi nu necesită alte explicaţii.

De la regula enunţată mai sus legea formulează o importantă excepţie. Potrivit art. 137 alin. (2) C. proc. civ. excepţiunile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Prima parte a textului este, în mod firesc, o continuare a regulii enunţate anterior. Într-adevăr, în principiu, pentru soluţionarea unei excepţii care face de prisos cercetarea în fond a cauzei nu este necesară administrarea de dovezi deosebite. Aşa este cazul invocării excepţiei de nulitate a cererii de chemare în judecată, a excepţiei de netimbrare a cererii de chemare în judecată, a excepţiei de necompetenţă etc.

Totuşi există situaţii în care excepţia nu poate fi soluţionată pe baza actelor de la dosar, fiind necesară şi administrarea altor dovezi. Pentru asemenea situaţii legea permite unirea excepţiilor cu fondul cauzei. La o asemenea soluţie se poate ajunge însă doar atunci când dovezile sunt comune rezolvării excepţiilor şi soluţionării cauzei în fond. Prin urmare, astfel cum s-a subliniat şi în literatura noastră de specialitate67, unirea excepţiei cu fondul cauzei are un caracter excepţional, fapt pentru care instanţele de judecată trebuie să manifeste deosebită precauţie în adoptarea acestei soluţii, căci altminteri se ajunge cu uşurinţă la tergiversări inutile ale judecăţii.

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii privitoare la ordinea de invocare a excepţiilor de către părţi sau de procuror. În mod firesc, excepţiile trebuie să fie invocate de părţi înainte de cercetarea fondului şi ţinând seama de natura normelor procedurale încălcate.

În practică se poate întâmpla ca excepţiile invocate concomitent de părţi să fie de aceeaşi natură. Tocmai într-o asemenea împrejurare se ridică problema determinării ordinii de soluţionare a excepţiilor de către instanţa de judecată. În acest scop, judecătorul trebuie să ţină seama nu numai de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., ci şi de existenţa unei succesiuni logice în rezolvarea excepţiilor de procedură68. Astfel cum am subliniat şi cu

67

V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 124-125. A se vedea de asemenea Al. Bacaci,

Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 44.

68 A se vedea în acest sens D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, p. 323-324; I. Leş, notă la dec. civ. nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 45.

Page 100: 48403746 Drept Procesual Civil

un alt prilej69 ordinea de soluţionare a excepţiilor de procedură trebuie dedusă din caracterul şi efectele pe care le determină diferitele excepţii70. În opinia noastră, în rezolvarea excepţiilor, fie ele de fond, fie de procedură, prioritatea trebuie acordată celor legate de învestirea instanţei. Astfel, ne apare firesc a acorda mai întâi prioritate excepţiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât dacă instanţa a fost învestită printr-o cerere care nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor judiciare de timbru sau căreia îi lipsesc elementele esenţiale - părţi, obiect şi cauză - ea nu are căderea de a soluţiona alte incidente procedurale71. În ordine firească, urmează excepţia de necompetenţă, excepţia puterii lucrului judecat, prescripţia dreptului la acţiune.

În urma deliberării instanţa se pronunţă asupra excepţiilor, după caz, printr-o încheiere sau sentinţă ori decizie. Încheierea se pronunţă în cazul în care instanţa constată că excepţia invocată este neîntemeiată. Drept urmare, instanţa va proceda în continuare la soluţionarea cauzei. În cazul admiterii excepţiei, instanţa se pronunţă printr-o sentinţă sau decizie, act prin care ia o măsură corespunzătoare naturii excepţiei invocate. Astfel, în cazul unor excepţii peremptorii, ca prescripţia, puterea lucrului judecat, lipsa de calitate procesuală etc., instanţa va dispune respingerea acţiunii. În cazul admiterii excepţiei de necompetenţă instanţa dispune, astfel cum am arătat deja, declinarea competenţei şi trimiterea dosarului la instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. De asemenea, în cazul unor excepţii dilatorii instanţa va amâna cauza şi va lua măsuri corespunzătoare, atunci când este cazul, pentru regularizarea actelor de procedură.

Codul de procedură civilă reglementează în mod expres unele excepţii de procedură. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea excepţiei. În această secţiune Codul de procedură civilă reglementează câteva din cele mai importante excepţii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat excepţiei de necompetenţă.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Cel mai adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din oficiu.

Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura normelor de competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenţă absolută atrage după sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea normelor dispozitive privitoare la competenţă generează numai o necompetenţă relativă.

Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”.

69 I. Leş, notă la dec. civ. nr. 1098/1978 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 45.70 O reglementare detaliată a ordinii de soluţionare a excepţiilor de procedură este aproape

imposibilă şi aceasta tocmai marii lor diversităţi şi a nenumăratelor ipoteze practice ce se pot ivi în jurisprudenţă. A se vedea pentru exemplificări practice semnificative M. Tăbârcă, Ordinea de soluţionare a unor excepţii procesuale invocate concomitent înaintea instanţei în procesul civil, în Dreptul nr. 11/2003, p. 107-123.

71 Idem. A se vedea pentru amănunte în legătură cu ordinea de rezolvare a execepţiilor M. Tăbârcă, în Excepţiile procesuale în procesul civil, p. 43-50.

Page 101: 48403746 Drept Procesual Civil

Instanţa trebuie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de procedură. Problema ordinii în care trebuie să fie soluţionate excepţiile de procedură a fost examinată deja pe larg într-o altă parte a lucrării. Totuşi se cuvine să arătăm, în acest context, că instanţa este obligată să pună în discuţia prealabilă a părţilor excepţia de necompetenţă. Numai în acest fel se pot ocroti şi garanta drepturile procedurale recunoscute părţilor. În caz contrar, hotărârea pronunţată poate fi cenzurată prin intermediul căilor de atac şi poate conduce la casarea soluţiei adoptate în aceste condiţii.

Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă, respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pronunţarea unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a apelului şi recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată numai odată cu fondul cauzei. Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. în scopul de a evita tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a căii ordinare de atac. Dar, o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond partea interesată va putea invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură cu modul de rezolvare a excepţiei de necompetenţă.

În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de declinare a competenţei72. Hotărârea de declinare a competenţei are drept efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. De la această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ. trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a obţinut declararea necompetenţei. O excepţie a căror justificări nici nu mai trebuie demonstrate în mod deosebit. Ea este întemeiată pe necesitatea continuării cursului judecăţii în acele situaţii în care calea de atac a fost exercitată tocmai de partea căreia i s-a admis excepţia de necompetenţă şi care prin această atitudine dovedeşte o evidentă rea-credinţă.

Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dar din acest punct de vedere - al exercitării căilor de atac - legislaţia noastră procesuală nu conţine derogări deosebite de la dreptul comun în materie.

Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a instanţei sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ cu atribuţii jurisdicţionale. Efectul de dezînvestire are un caracter general, în sensul că el se produce în toate cazurile în care instanţa admite excepţia de necompetenţă. Învestirea unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul este de competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Această soluţie

72 În practică se pronunţă, uneori, şi încheieri de declinare, procedeu nelegal, întrucât, pe de o parte, legea se referă în mod expres la hotărâre [art. 158 alin. (3) C. proc. civ.], iar pe de altă parte, acesta este actul prin care instanţa se poate dezînvesti de o cauză civilă. A se vedea pentru amănunte A. Ruffu, Actul procesual al declinării de competenţă şi conţinutul dispoziţiei acestuia, în R.R.D. nr. 2/1968, p. 96-98.

Page 102: 48403746 Drept Procesual Civil

rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile cuprinse în art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care impune instanţei sesizate „să stabilească instanţa competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, instanţa care se declară necompetentă trebuie să trimită dosarul „instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent ...”. Prin urmare, dacă litigiul este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale instanţa nu poate dispune declinarea competenţei. Într-o asemenea situaţie soluţia care se impune, aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, este respingerea acţiunii ca greşit îndreptată73.

O situaţie particulară se poate ivi şi în acele cazuri în care se constată că litigiul este de competenţa unei jurisdicţii străine. Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată. Considerente de data aceasta mult mai puternice impun soluţia respingeri cererii, iar nu aceea a declinării de competenţă. Într-adevăr, o jurisdicţie străină nu poate dispune trimiterea unei cauze spre soluţionare la o instanţă ce nu aparţine de sistemul său judiciar, căci principiul suveranităţii statelor obligă la abţinere de la orice ingerinţă în privinţa atribuţiilor autorităţilor publice dintr-un alt stat. În prezent, soluţia respingerii cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române este prevăzută în mod expres în art. 157 din Legea nr. 105 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat74.

Hotărârea de declinare a competenţei produce efecte diferite în legătură cu dezînvestirea instanţei sesizate şi cu învestirea altei instanţe sau organ cu atribuţii jurisdicţionale. Dacă în cazul dezînvestirii putem vorbi de efectele puterii lucrului judecat a hotărârii pronunţate nu acelaşi lucru se poate afirma în privinţa efectului de învestire al altei instanţe sau a altui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Într-adevăr, nici o dispoziţie a legii nu-i impune organului în favoarea căruia s-a trimis dosarul obligaţia de a proceda la soluţionarea cauzei respective înainte de a-şi verifica propria competenţă. De altminteri, verificarea propriei competenţe reprezintă una din primele obligaţii a oricărui organ de jurisdicţie. Prin urmare, hotărârea de declinare nu se impune, cu autoritatea specifică lucrului judecat, şi în faţa instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale la care s-a trimis cauza spre soluţionare75. De altfel, soluţia ar fi greu de admis, mai ales în cazul trimiterii dosarului la o instanţă de acelaşi grad sau la o instanţă de grad superior. Prin urmare, instanţa la care s-a trimis cauza spre soluţionare, în temeiul art. 158 C. proc. civ., are posibilitatea de a se declara competentă sau dimpotrivă necompetentă să soluţioneze litigiul. Tocmai situaţia în care instanţa de trimitere se consideră necompetentă generează un conflict negativ de competenţă. Or, pentru rezolvarea acestei situaţii legea a reglementat mijlocul procedural al regulatorului de competenţă.

73

A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 205-206; I. Deleanu, Tratat…, op.

cit., vol. I, p. 455; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., p. 443. A se vedea în acelaşi sens şi Trib. Suprem, col.

civ., dec. nr. 30/1966, în C.D. pe anul 1966, p. 268.

74 Sub imperiul legislaţiei anterioare adoptării Legii nr. 105/1992 în doctrină a fost pronunţată şi soluţia închiderii dosarului. A se vedea pentru o discuţie în acest sens I. Leş, Observaţii privind soluţiile ce se pronunţă de către instanţele judecătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, în R.R.D.nr. 6/1981, p. 45-46.

75 A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S Zilberstein, op. cit., p. 204; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 457; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., p. 444; I. Apostu, op. cit., p. 133.

Page 103: 48403746 Drept Procesual Civil

Excepţia de litispendenţăLitispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de

fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă76. Ea reprezintă o împrejurare anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului firesc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.

Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa anticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că litispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat77.

Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public: protecţia securităţii şi stabilităţii raporturilor sociale78. Cu toate acestea, cele două instituţii nu pot fi confundate. Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei de către două sau mai multe instanţe (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deosebirile dintre cele două instituţii vor fi puse în evidenţă şi pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare.

Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele două

acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni nu poate determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile, obiectul şi cauza sunt elementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă. Ele au fost studiate deja. Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări suplimentare.

Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în cadrul altei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele două acţiuni. Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială, admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche, cât şi de doctrină79.

b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă competente. Litispendenţa se poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele sesizate

76

Termenul de litispendenţă desemnează existenţa unui proces în curs. Datorită acestui fapt

termenul de litispendenţă nu evocă în mod exact situaţia procesuală la care ne referim, dar el s-a păstrat,

prin tradiţie, într-un număr mare de legislaţii. A se vedea în acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 56.

77 A se vedea în acest sens D. Ferland, B. Emery, op. cit., vol. I, p. 207.78 Idem.

79

A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 284; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol.

I, p. 461; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 196; T. Mrejeru, op. cit., p. 74; E.D.

Moniz de Aragao, op. cit., p. 233.

Page 104: 48403746 Drept Procesual Civil

este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă; într-o asemenea împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă care primează faţă de aceea de litispendenţă. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate ivi numai în cazul competenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute.

Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe cereri să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în situaţia în care una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine80. Soluţia se întemeiază, în opinia noastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele trebuie să respingă acţiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de o altă jurisdicţie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor.

Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe rolul instanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat la cerere sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă nu mai funcţionează.

În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 163 C. proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor instanţe diferite. Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale aceleiaşi instanţe nu funcţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această situaţie nu este firească şi ea trebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de litispendenţă ci prin „reunirea” cauzelor la secţia competentă potrivit legii81.

c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond. Această cerinţă nu este prevăzută în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totuşi ea a fost desprinsă de doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se află în faţa instanţei de fond, iar alta în faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii lucrului judecat.

În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza judecăţii în fond, iar cealaltă în apel82. Soluţia este firească întrucât apelul este o cale de atac devolutivă.

Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie la o mai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră trebuie considerate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a considerat de către unii autori că litispendenţa este o instituţie de interes privat83. În prezent, în raport de dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei, aceasta nu poate fi

80 A se vedea în acest sens I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 462. A se vedea pentru amănunte în legătură cu soluţiile pronunţate în dreptul elveţian W. J. Habscheid, op. cit., p. 270-271.

81 Soluţia joncţiunii cauzelor, la care se referă şi alţi autori (P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 283-284; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, pct. 5, p. 461), nu este prevăzută în mod expres în legislaţia noastră. În opinia unor autori joncţiunea cauzelor trebuie să se realizeze la completul mai întâi învestit cu soluţionarea cauzei (P. Vasilescu, op. cit., p. 283-284). Această soluţie credem că este incidentă numai în cazul în care au fost sesizate două complete ale aceleeaşi secţii, iar nu şi în cazul în care au fost sesizate secţii diferite ale uneia şi aceleeaşi instanţe.

82

A se vedea în acest sens: V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 436; T. Mrejeru, op. cit., p. 75.

83 A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 286-287; R. Japiot, op. cit., p. 465.

Page 105: 48403746 Drept Procesual Civil

caracterizată decât ca o instituţie de ordine publică84. Natura litispendenţei va rezulta cu evidenţă şi din consideraţiile procedurale privitoare la modul de invocare şi la efectele litispendenţei.

Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ., litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”. Observăm că deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi invocată numai în faţa instanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile importante ale excepţiei de litispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute.

Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa instanţelor de fond, dar numai in limine litis85. În ceea ce ne priveşte considerăm nefondată o atare susţinere86. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de fond”, soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie neprevăzută de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o susţinem este conformă şi cu finalitatea instituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.

Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei. În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în situaţia de litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori în practică. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie prioritatea trebuie acordată instanţei „mai înaintată în actele de procedură”87. Opinăm şi noi că soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta.

În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad.

Hotărârea privitoare la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită are efecte asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi subliniat în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este declinatoriu88. Soluţia se întemeiază pe constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei determină dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă. Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa litispendenţei trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai înaltă în grad, este obligatorie. Litispendenţa presupune însă ca ambele instanţe să fie deopotrivă

84

A se vedea în acest sens: D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 207.

85

A se vedea în acest sens I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 464.

86 A se vedea în acelaşi sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 361; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 196; T. Mrejeru, op. cit., p. 75; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 287.

87

. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 285-286.

88 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 197.

Page 106: 48403746 Drept Procesual Civil

competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate excepţia de necompetenţă. Prin urmare, noi apreciem că un examen sumar al competenţei instanţelor se impune din partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de litispendenţă. De aceea, în cazul când se constată că instanţa mai întâi învestită nu este competentă în mod absolut excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă. Hotărârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este şi nici nu poate fi obligatorie pentru instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece fiecare instanţă este suverană în a statua asupra propriei sale competenţe89.

Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.

În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.

Excepţia de conexitateArt. 164 C. proc. civ. reglementează o altă excepţie importantă, anume aceea de

conexitate. Ea reprezintă o instituţie destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Cu toate asemănările şi finalităţile comune a celor două instituţii deosebirile sunt şi ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea implică existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi nota distinctivă a conexităţii în raport cu situaţia de litispendenţă.

Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb, în cazul litispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o dublă judecată în una şi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şi condiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la:

a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În legătură cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi aspectul subiectiv al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie comună în cele două sau mai multe acţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti. Cerinţa enunţată este statornicită printr-o exprimare neechivocă a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi”. Prin urmare, dacă într-o cauză civilă nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt proces conexitatea este inoperantă.

b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni nu este cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul litispendenţei sau al autorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin conexare acţiunile îşi păstrează întreaga lor individualitate şi nu se realizează o contopire a acestora într-un singur proces. Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte, doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă.

89 A se vedea pentru unele discuţii în acest sens: Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 198-199; T. Mrejeru, op. cit., p. 76.

Page 107: 48403746 Drept Procesual Civil

Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic sau numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză90.

Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni pentru executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de victimele unui accident de circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj succesoral şi acţiunea promovată de unii dintre moştenitori pentru reducţiunea donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două sau mai multe cauze trebuie să existe o asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impună spre a se asigura o mai bună judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de cheltuieli.

Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicat excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să aprecieze dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare a justiţiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat91. O primă limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă nu poate opera împotriva regulilor imperative privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti şi nici între organe de jurisdicţie care fac parte din sisteme diferite92. În al doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri în care între obiectul şi cauza celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem şi instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni.

Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu se înfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce considerăm că dreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a pricinilor, respectiv a acelor cauze între care nu există strânsa legătură de obiect şi cauză la care se referă art. 164 alin. (1) C. proc. civ.93

Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii de procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să precizăm că normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această concluzie este dedusă de doctrină94 şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă judecătorului un drept de apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că excepţia de conexitate are unele trăsături care o apropie de excepţiile absolute. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că instituţia conexităţii a fost

90

A se vedea în acest sens V. Cădere, Tratat de procedură civilă, Ed. Naţională, Bucureşti, 1928, p.

316; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 289.

91 A se vedea în acest sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 363.92 A se vedea pentru amănunte cu privire la condiţiile în care poate opera prorogarea de competenţă

I. Leş, Principii..., op. cit., vol. I, p. 332-338.93 A se vedea în acelaşi sens, P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 290-291; Al. Bacaci, Excepţiile de

procedură în procesul civil, op. cit., p. 200.

94

A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 269; G. Porumb, Codul…,

op. cit., vol. I, p. 364; T. Mrejeru, op. cit., p. 79.

Page 108: 48403746 Drept Procesual Civil

reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin aceste trăsături, conexitatea ocupă în sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-se mai degrabă pe terenul intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative.

O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al excepţiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însă nu se ridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l oferă chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi de instanţă din oficiu.

Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de această situaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă în mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocată cu succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de fond, iar alta formează obiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa noastră, este posibilă conexarea a două apeluri sau recursuri.

O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până la care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-o părere exprimată în doctrina antebelică s-a susţinut că excepţia de conexitate poate fi invocată numai în faza preliminară a procesului95. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de conexitate nu îndreptăţesc însă o atare concluzie. Într-adevăr, o atare interpretare restrictivă nu poate fi desprinsă din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, excepţia de litispendenţă poate fi invocată în tot cursul dezbaterilor în faţa primei instanţe96.

Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează practic o prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre conexare nu este ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia asupra oportunităţii joncţiunii cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competenţă.

De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite la instanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc. civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu este totuşi posibilă, astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când „una din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura”. Pentru o asemenea ipoteză joncţiunea cauzelor se va face la instanţa competentă în mod absolut. Aceste dispoziţii procedurale confirmă şi ele teza inadmisibilităţii de prorogare de competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingerii excepţiei de conexitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a cauzei.

95 A se vedea în acest sens: V. Cădere, op. cit., p. 317.96 A se vedea în acest sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 363-364; Al. Bacaci, Excepţiile de

procedură în procesul civil, op. cit., p. 200; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 391-392.

Page 109: 48403746 Drept Procesual Civil

Conexitatea este o excepţie destinată, astfel cum am remarcat deja, a contribui la o mai bună administrare a justiţiei. Dacă excepţia reglementată de art. 164 C. proc. civ. nu poate sluji scopului pentru care a fost instituită prin lege un remediu procesual este indispensabil. Iar la acest remediu se referă tocmai art. 165 C. proc. civ.

Remediul la care ne referim este disjungerea cauzelor conexe, pentru a fi judecate separat. Condiţia fundamentală a acestei soluţii o constituie faptul că numai una din cauzele reunite, în baza art.164 C. proc. civ., se află în stare de judecată.

Excepţia puterii lucrului judecatSintagma lucru judecat provine din latinescul res judicata, care semnifică ceea ce

s-a judecat sau soluţionat. Din punct de vedere procesual această expresie se raportează la efectele hotărârii judecătoreşti. Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleaşi chestiuni litigioase.

Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante excepţii de procedură. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc. civ. Dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text este situat în Capitolul IX intitulat „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii” (secţiunea a III-a intitulată „Despre prezumţii”) din Titlul III al celei de-a III-a Cărţii a Codului civil.

Observăm că în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumţie legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - res judicata pro veritate habetur. La rândul său, Codul de procedură civilă reglementează puterea lucrului judecat ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o consecinţă a concepţiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului civil, concepţie preluată şi de legislaţia noastră97.

Distincţia prezentată şi care îşi găseşte izvorul în modul de reglementare în legislaţia noastră a problemei cercetate ne determină să conchidem că o atare abordare se impune şi în plan doctrinar. Totuşi nu putem să nu remarcăm că în doctrina noastră mai recentă s-a căutat să se facă distincţie şi între autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat98. Distincţia este subtilă şi ea are neîndoielnic un suport logico - juridic. În acest sens, s-a remarcat că autoritatea lucrului judecat reprezintă o „calitate ataşată hotărârii de la momentul adoptării ei şi până la expirarea termenului de exercitare a căilor de atac de reformare sau de retractare ori, după caz, până la respingerea acestora”, iar puterea lucrului judecată o „calitate ataşată hotărârii care nu mai poate fi reformată sau retractată”99. Aceeaşi idee a fost exprimată în doctrina noastră şi de alţi autori, dar într-o terminologie diferită, anume aceea care face distincţie între puterea lucrului judecat

97

A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, Precis de la preuve, 4-edition, Wilson & Lafleur

Ltee, Montreal, 1993, p. 180-198.

98

A se vedea pentru amănunte în această privinţă I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în

drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 145-149: I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească,

Ed. Servo Sat, Arad, 1998, p. 71-72.

99 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 72.

Page 110: 48403746 Drept Procesual Civil

provizorie şi cea definitivă. În acest sens prof. I. Stoenescu şi prof. S. Zilberstein, remarcau că: „Este inexact să spunem că numai hotărârile definitive au putere de lucru judecat. Orice hotărâre are această putere şi îşi produce efectele până la sfărâmarea ei, însă, la hotărârile instanţelor de fond, care pot fi atacate cu recurs, puterea lucrului judecat este provizorie şi se consolidează, fie prin expirarea termenului de recurs, fie prin respingerea recursului”100.

Într-adevăr, hotărârea este eficientă prin ea însăşi din momentul pronunţării. După rămânerea irevocabilă, hotărârea dobândeşte valenţe noi, care o deosebeşte de toate celelalte acte de procedură; ea se situează în sfera actelor de autoritate publică învestită fiind cu o eficienţă specifică de către ordinea juridică101. Semnificativă este totuşi şi o altă opinie, anume aceea care relevă o legătură indisolubilă între autoritatea şi puterea lucrului judecat. În acest sens s-a remarcat că: „Autoritatea lucrului judecat, ca prezumţie de adevăr, se converteşte pe planul efectelor juridice ale hotărârii ce-l încorporează în puterea lucrului judecat. Autoritatea lucrului judecat, cât şi puterea lucrului judecat exprimă aceeaşi idee, dar pe planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire şi consacrare a adevărului; puterea lucrului judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr în câmpul relaţiilor juridice. Şi una şi cealaltă este o prezumţie - prezumţie absolută; prima priveşte adevărul stabilit, a doua - implicaţiile stabilirii adevărului de către un organ jurisdicţional, în formele şi condiţiile prescrise de lege”102.

În ceea ce ne priveşte credem că discuţia nu trebuie deplasată într-un mod absolut pe terenul fragil al abstracţiunilor filozofice, ci pe acela al realităţilor juridice rezultate din reglementările în vigoare. Iar din acest punct de vedere nu putem ignora cadrul reglementării juridice actuale şi care priveşte lucrul judecat atât ca o prezumţie absolută de adevăr, cât şi ca o excepţie peremptorie destinată a preîntâmpina o judecată civilă dublă. Este în acelaşi timp adevărat că legiuitorul francez a părăsit recent concepţia înfăţişată mai sus. Iar o atare concluzie poate fi desprinsă chiar din dispoziţiile Codului de procedură civilă în vigoare. Este semnificativă în această privinţă chiar şi referirea succintă la unele dispoziţii procedurale în vigoare în dreptul francez. Astfel, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ. francez: „Hotărârea care tranşează în dispozitivul său în întregime sau în parte pretenţia principală, sau cel care statuează asupra unei excepţii de procedură, asupra unui fine de neprimire ori asupra oricărui incident are, din momentul pronunţării sale autoritate de lucru judecat în privinţa litigiului pe care-l soluţionează”. La rândul său, art. 500 alin. (1) din acelaşi cod precizează că: „Are forţa lucrului judecat hotărârea care nu este susceptibilă de nici-un recurs suspensiv de executare”. Iar alineatul următor al aceluiaşi text dispune că: „Hotărârea susceptibilă de un asemenea recurs dobândeşte aceeaşi forţă la expirarea termenului de recurs dacă acesta din urmă n-a fost exercitat în termen”. Iată deci că, în termeni categorici, legiuitorul francez face distincţie între autoritatea lucrului judecat şi puterea lucrului judecat. O distincţie care, credem noi, ar putea fi avută în vedere în viitor şi de legiuitorul român.

În literatura juridică de la începutul acestui secol s-au formulat opinii diferite cu privire la natura lucrului judecat. Dezbaterea a fost iniţiată în doctrina germană. Două au fost opiniile în jurul cărora s-a declanşat o „luptă” de idei arareori întâlnită 103. O primă

100 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 524.101 A se vedea E.T. Liebman, op. cit., p. 591.

102 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 147-148.

103

A se vedea în acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 593-596; W.J. Habscheid, op. cit., p. 308-309.

Page 111: 48403746 Drept Procesual Civil

opinie porneşte de la constatarea că lucrul judecat are un izvor autonom faţă de raportul juridic dedus judecăţii104. În această concepţie hotărârea trecută în puterea lucrului judecat va avea efectul de a constitui, modifica sau stinge raportul juridic litigios conform constatărilor făcute de instanţă. „Duplicitatea” raporturilor juridice este evidentă, susţin aceşti autori, îndeosebi în cazul pronunţării unei sentinţe injuste. Prin urmare potrivit acestei concepţii - denumită şi teoria substanţială - sentinţa poate genera un drept inexistent sau înlătura un drept preexistent. Teza enunţată a fost ilustrată şi prin adagiul sentencia jus facit inter partes. Ea a fost susţinută în special în doctrina germană de Wach, Kohler şi Pangenstecher. Împotriva tezei substanţiale s-a declanşat o „furtună” de obiecţiuni, dintre care cea mai importantă se întemeiază pe constatarea că sentinţa se bazează pe fapte constitutive, modificatoare sau extinctive petrecute în trecut. Este şi motivul pentru care această teorie a pierdut mulţi susţinători. Astfel s-a ajuns la cea de-a doua concepţie sau teoria procesuală. În această concepţie se afirmă că sentinţa produce doar efecte de ordin procedural şi nu afectează raportul de drept substanţial; ea leagă judecătorii numai în raport cu procesele viitoare. Susţinătorii acestei concepţii afirmă că sentinţa nu produce efecte de fond; ea nu are influenţă, cu alte cuvinte, asupra raportului juridic de fond. Desigur că şi această concepţie pare a sugera existenţa a două raporturi juridice: un raport juridic adevărat şi un raport juridic distinct determinat prin sentinţă. Totuşi această teză, majoritară azi în dreptul comparat105, înfăţişează o realitate juridică incontestabilă şi care decurge din necesitatea stabilităţii raporturilor sociale, finalitate ce se realizează tocmai prin mecanismul puterii lucrului judecat şi al excepţiei destinat a-l apăra. Printre promotorii acestei concepţii îi menţionăm pe Helwig, Stein, Goldschmidt şi Rosenberg.

În acest context, nu se poate contesta funcţia declarativă a hotărârii judecătoreşti asupra raporturilor juridice. Iar această funcţie este atât de semnificativă şi de puternică încât nu se poate susţine decât că dreptul este acela pe care-l declară judecătorul prin sentinţă106. Prin urmare, despre o dualitate a adevărului şi a dreptului nu se poate vorbi în prezenţa unei sentinţe care a soluţionat în mod irevocabil conflictul dintre părţi. Or, tocmai această imposibilitate de stabilire a unui nou adevăr este determinată de excepţia puterii lucrului judecat. Funcţia excepţiei puterii lucrului judecat este tocmai aceea de a exclude orice alte interpretări cu privire la adevărul stabilit de instanţă în mod irevocabil. Tocmai de aceea unii autori vorbesc despre existenţa unui veritabil „drept al lucrului judecat” şi care se înfăţişează ca „dreptul realizat prin intermediul procesului” 107. De aceea, cum se exprimă acelaşi autor, experienţa juridică demonstrează uneori că datorită anumitor vicisitudini „poate naufragia chiar şi dreptul cel mai evident şi triumfa dreptul în mod aparent cel mai slab”108. În acest fel, noi credem că puterea lucrului judecat se înfăţişează în toată splendoarea sa, aceea de a constitui „legea continuităţii dreptului”109.

104 Teza a fost susţinută în doctrina italiană de celebrii procedurişti Redenti şi Carnelutti.

105

A se vedea în acest sens W.J. Habscheid, op. cit., p. 308.

106 E.T. Liebman, op. cit., p. 595. Menţionăm în acest context că marele jurist german Savigny considera că hotărârea înzestrată cu putere de lucru judecat conţine un adevăr, dar nu cu titlu de prezumţie, ci ca o simplă ficţiune.

107 E.J. Couture, op. cit., p. 412.108 Ibidem, p. 412-413.109 Ibidem, p. 413.

Page 112: 48403746 Drept Procesual Civil

Actuala reglementare legală privitoare la autoritatea lucrului judecat este, astfel cum am arătat deja, tributară vechii concepţii încorporate în Codul de procedură civilă francez, ca o continuitate a celebrei teorii a lui Pothier, şi care vede în puterea lucrului judecat în primul rând o prezumţie irefragabilă de adevăr. Socotim că într-o viitoare legislaţie ar trebui să se renunţe la sistemul actual şi să se procedeze la reglementarea puterii lucrului judecat exclusiv în Codul de procedură civilă, întrucât problema în discuţie constituie esenţialmente una legată de efectele hotărârii judecătoreşti110.

Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la tripla identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa). Semnificaţia elementelor de identificare ale acţiunii civile, elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscută. De aceea, în continuare nu vom reveni asupra semnificaţiei noţionale a termenilor cu care operăm şi în acest context 111. Vom evoca doar unele aspecte doctrinare şi jurisprudenţiale privitoare la condiţiile puterii lucrului judecat.

Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune. În acest sens reputatul procedurist ieşean P. Vasilescu remarca, pe bună dreptate, că „făcând paralela între dispozitivul hotărârii din primul proces şi pretenţia din a doua cerere pentru a stabili identitatea de obiect, contradicţia trebuie să reiasă nu numai în chip formal, dar şi virtual”112. Într-adevăr, dacă în petiţia ulterioară se formulează mai multe capete de cerere există autoritate de lucru judecat cu privire la acel capăt de cerere care a format deja obiectul unei judecăţi; altminteri s-ar putea ajunge la situaţia ca una din părţi să formuleze o cerere de chemare în judecată ulterioară în mod formal, adică cu mai multe capete de cerere, spre a evita astfel consecinţele puterii lucrului judecat113. De asemenea, jurisprudenţa noastră a decis, în mod judicios, că pentru a exista autoritate de lucru judecat nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiunii în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic; chiar dacă cu prilejul primei judecăţi dreptul pretins de una dintre părţi s-a discutat numai pe cale incidentă hotărârea pronunţată are putere de lucru judecat faţă de o altă acţiune în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea unuia şi aceluiaşi drept.

Exemplele doctrinare şi jurisprudenţiale privitoare la semnificaţia condiţiei analizate sunt numeroase114. Ne mărginim aici doar la câteva exemplificări: nu există identitate de obiect când în cadrul primei acţiuni se cerere anularea sau constatarea nulităţii unei vânzări, iar în acţiunea subsecventă se solicită revendicarea aceluiaşi imobil; nu există identitate de obiect între cererea legatarului pentru predarea legatului şi acţiunea subsecventă a moştenitorului care tinde la anularea testamentului; nu există identitate de obiect (şi nici de cauză) când prima acţiune are ca obiect posesia unui imobil, iar cererea

110 A se vedea în acest sens şi P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 713.111 A se vedea pentru amănunte I. Leş, Principii..., op. cit., vol. I, p. 242-247.

112

P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 723.

113 Idem.114 A se vedea pentru amănunte: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 722-726; I. Deleanu, V. Deleanu,

op. cit., p. 86-90. A se vedea pentru ample exemplificări jurisprudenţiale G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 248-254.

Page 113: 48403746 Drept Procesual Civil

subsecventă are ca obiect revendicarea acestuia; nu există identitate de obiect când în prima acţiune s-a solicitat recunoaşterea unei servituţi de trecere, iar în a doua cerere s-a urmărit recunoaşterea altei servituţi, cum ar fi o servitute de vedere sau când cea din urmă cerere are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru acea servitute; nu există autoritate de lucru judecat când în prima acţiune una din părţi a fost condamnată la plata capitalului, iar în cea de-a doua cerere s-a solicitat dobânzi; nu există putere de lucru judecat atunci când prin hotărâre se constată nulitatea actului de înstrăinare pentru nerespectarea unei condiţii legale imperative, iar acţiunea ulterioară se referă la rezoluţiunea promisiunii de vânzare sinalagmatică, rezultând din acelaşi act, pe motiv că vânzarea nu s-a perfectat din culpa celeilalte părţi. De asemenea, în cazul în care în cursul primei judecăţi reclamantul a renunţat la un capăt de cerere, iar instanţa a luat act de o atare desistare, acel capăt de cerere poate fi reiterat în cadrul unei acţiuni ulterioare fără a se putea opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat.

Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de cauză. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic, astfel cum susţin şi alţi autori115 în „situaţia de fapt calificată juridic”.

Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Astfel cum a arătat şi P. Vasilescu „această raţiune constă dintr-un fapt juridic, care formează baza dreptului cerut. Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară”116. În doctrină s-a mai subliniat şi necesitatea deosebirii dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia. Acelaşi autor ieşean remarca în această privinţă că în timp ce „cauza este temeiul de drept al pretenţiei”, „mijloacele de susţinere sunt pricina cauzei cu înfăţişările ei deosebite, care lămureşte cauza, o dovedeşte”117. Astfel, de pildă într-un litigiu privitor la anularea unui testament, obiectul acţiunii l-ar constitui tocmai această anulare, iar cauza ar putea fi reprezentată de un viciu de consimţământ, în timp ce eroarea, dolul sau violenţa ar reprezenta mijloacele de susţinere ale cauzei. Prin urmare, „cauza ar fi raţiunea primă, sau raţiunea imediată a cererii, iar mijloacele de susţinere, raţiunea cauzei, sau raţiunea mediată, secundară a cererii. Identitatea cauzei produce autoritatea lucrului judecat, nu însă şi identitatea mijloacelor de susţinere”118.

Dar distincţia invocată de autor a comportat şi în trecut vii controverse mai cu seamă în litigiile privitoare la anularea convenţiilor. Într-un sistem se consideră că toţi factorii care determină nulitatea actului juridic - lipsa formei prevăzute de lege, lipsa capacităţii de folosinţă, lipsa obiectului etc. - reprezintă tot atâtea cauze. Prin urmare, desfiinţarea convenţiei s-ar putea obţine pentru oricare din aceste cauze fără a se putea opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat. Într-un alt sistem se consideră că obiectul acţiunii este nulitatea actului, iar viciile care determină nulitatea sunt mijloace de susţinere, adică cauze secundare; acestea din urmă sunt irelevante sub aspectul existenţei puterii lucrului judecat. În fine, o parte a doctrinei apreciază că nulitatea convenţiei reprezintă obiectul acţiunii, consimţământul viciat care determină nulitatea constituie

115

A se vedea în acest sens G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 232; P. Vasilescu, op. cit., vol.

III, p. 726.

116

P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 726.

117

Ibidem, p. 727.

118 Idem. A se vedea cu privire la această distincţie şi I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 92.

Page 114: 48403746 Drept Procesual Civil

cauza acţiunii, iar eroarea, dolul şi violenţa care arată în ce constă viciul de consimţământ nu sunt altceva decât mijloace de susţinere a nulităţii; toate aceste mijloace de susţinere trebuie să fie înfăţişate deodată119.

Problema examinată este una dintre cele mai delicate. Tocmai de aceea unii autori au ezitat să se pronunţe tranşat asupra tezelor examinate ori s-au limitat să evoce succint semnificaţia conceptului analizat. Totuşi, în legătură cu această interesantă problemă de procedură, unii autori au făcut mai recent unele precizări demne de luat în considerare. Astfel, Al. Bacaci, consideră „mai judicioasă opinia după care viciul de consimţământ, ca eroarea, dolul, violenţa, constituie o cauză aparte, care stând la baza unei acţiuni, nu va putea produce autoritate de lucru judecat, cu condiţia să nu fi fost luată în discuţie în cadrul primului proces. Tot astfel, trebuie considerate cauze distincte forma neregulată a actului sau lipsa de capacitate”120. Acest punct de vedere nu poate fi însă, după părerea noastră, ignorat. El ţine seama de realităţile vieţii juridice a cărei complexitate faptică şi juridică ne obligă la atari reflecţii.

În forme mai mult sau mai puţin evidente un atare punct de vedere este promovat şi în doctrina occidentală. Astfel cum am arătat deja, conceptul de cauză trebuie raportat nu doar la temeiul juridic al cauzei, ci în ultimă instanţă şi la starea de fapt calificată juridic. Or, faptele la care ne-am referit nu exced unei corecte calificări juridice a fundamentului acţiunii. Aceste elemente de fapt ţin de fondul litigiului; ele nu reprezintă simple elemente probatorii ale acţiunii. De aceea, nu întâmplător uneori în doctrina occidentală cauza este denumită ca fiind cauza factuală. Opinia a fost exprimată în doctrina franceză recentă de profesorii Gerard Cornu şi Jean Foyer121. Aceşti autori mai precizează că atunci „când este vorba de a şti, a priori, pe ce fundament trebuie să se edifice hotărârea, această bază este constituită, în starea brută, pe faptele pe care părţile le introduc în dezbateri”, iar aceste fapte sunt pentru judecător „un dat intangibil”122. Opinia este exprimată şi mai tranşant de prof. elveţian W. J. Habscheid care remarcă: „Autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă unei cereri dacă faptele pe care se fondează şi cele pe baza căreia hotărârea precedentă a fost pronunţată sunt diferite”123. În opinia noastră, în determinarea conceptului de cauză sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii. Or, împrejurările menţionate mai sus de Al. Bacaci sunt şi după părerea noastră semnificative în conturarea cât mai exactă a conceptului de cauză.

Pe de altă parte, în determinarea conceptului de cauză trebuie să avem în vedere şi acele împrejurări noi ce nu au fost luate în considerare cu prilejul primei judecăţi. Dar, deopotrivă de esenţială este şi constatarea că împrejurările de fapt nu pot constitui prin ele însele cauza unei acţiuni. Calificarea juridică a faptelor este cea care le converteşte în surse de obligaţii; faptele nu au relevanţă juridică, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa

119 A se vedea pentru o expunere detaliată a acestor teze: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 728; E. Florian, Puterea lucrului judecat în materie civilă, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 161-165.

120

Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 154.

121 G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 526.122 Idem.

123

W. J. Habscheid, op. cit., p. 316. A se vedea pentru unele exemplificări în acelaşi sens în materie

de divorţ I. Leş, M. Enache, Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat în cauzele de divorţ, în

Dreptul nr. 2-3/1990, p. 28-31.

Page 115: 48403746 Drept Procesual Civil

occidentală, decât în lumina unei reguli de drept124. Prin urmare, regula generală este aceea că identitatea de cauză implică existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte125.

Relevant este şi faptul că în ultimul timp îşi face loc tot mai mult o tendinţă de mlădiere sau chiar de „renunţare” la elementele tradiţionale ale puterii lucrului judecat. Sau mai corect spus se vorbeşte tot mai mult în literatura occidentală de identificarea puterii lucrului judecat printr-un element obiectiv - materia litigioasă - şi unul subiectiv - identitatea de părţi126. În acelaşi timp menţionăm şi existenţa unor legislaţii procesuale care nu circumstanţiază autoritatea lucrului judecat prin elementele clasice ale triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi.

Jurisprudenţa noastră a avut şi ea un rol important în conturarea conceptului de cauză. Unele exemple în această privinţă sunt edificatoare. Înainte de a purcede la prezentarea succintă şi selectivă a acestei contribuţii jurisprudenţiale este necesar să mai precizăm că în determinarea lucrului judecat este foarte important să se ţină seama de finalitatea instituţiei puterii lucrului judecat şi a excepţiei destinate a o valorifica. În acest sens în practica instanţei supreme s-a decis că: principiul puterii lucrului judecat împiedică, nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, dată într-un alt proces. Teza enunţată de instanţa noastră supremă evocă în termeni sugestivi finalitatea puterii lucrului judecat şi chiar a prezumţiei de adevăr instituită de art. 1201 C. civ. În considerarea acestei finalităţii şi a elementelor lucrului judecat se poate stabili în concret dacă într-o cauză civilă există sau nu autoritate de lucru judecat.

Totuşi jurisprudenţa noastră este relativ bogată în determinarea conceptului de cauză. Câteva exemple pot ilustra aserţiunea de mai sus. Astfel s-a decis că nu există identitate de cauză între acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie. De asemenea, nu este identitate de obiect şi cauză în ipoteza în care hotărârea definitivă constată nulitatea actului de înstrăinare pentru că nu întruneşte o anumită cerinţă imperativă a legii, iar în acţiunea ulterioară se solicită rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare, rezultând din acelaşi act şi motivat de faptul că înstrăinarea nu s-a realizat din pricina celeilalte părţi. În acelaşi timp trebuie reţinut că nu există autoritate de lucru judecat ori de câte ori temeiul juridic al celor două acţiuni este diferit. Astfel, dacă o primă acţiune în revendicare bazată pe uzucapiune a fost respinsă, o a doua acţiune poate fi exercitată cu succes dacă ea se întemeiază pe o altă cauză, cum ar fi un act translativ de proprietate (donaţie, vânzare-cumpărare etc.). Tot astfel, respingerea unei acţiuni în anularea unui testament neregulat întocmit (sau chiar pentru un viciu de consimţământ) nu poate fi opusă în cadrul celei de-a doua cereri prin care se solicită să se constate că acelaşi testament a fost revocat printr-un act juridic ulterior127.

124 A se vedea în acest sens decizia din 1990 în cauza Recois Construction c Quebec c Ready Mix Inc. apud L. Ducharme, op. cit., p. 196.

125 A se vedea în acest sens şi J. C. Royer, La preuve civile, Cowansville, éditions Yvon Blais, 1987, nota 739, p. 29.

126

A. Camacho, op. cit., p. 292-293; W. J. Habscheid, op. cit., p. 316-317. A se vedea şi I. Deleanu,

V. Deleanu, op. cit., p. 86.

Page 116: 48403746 Drept Procesual Civil

Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi părţi, făcute de ele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic şi moral128. Este vorba aici de aplicaţiunea principiului relativităţii lucrului judecat. Acest principiu reprezintă o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil şi în conformitate cu care convenţiile n-au efect decât între părţile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel şi în materie procesuală este logic şi echitabil ca hotărârea judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora. Cu toate acestea, în anumite condiţii hotărârea judecătorească este, astfel cum vom sublinia în continuare, opozabilă şi altor persoane decât cele care au participat în mod direct şi nemijlocit la judecată.

Mai întâi este necesar să precizăm că legea civilă are în vedere participarea unei persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însă prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru aceasta este însă necesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă efectiv posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre pronunţată în lipsă are din punct de vedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea pronunţată în contradictoriu, cu condiţia evidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absentează de la judecată este prezentă din punct de vedere juridic, dacă a fost legal citată sau se înfăţişează printr-un reprezentant; dar acesta din urmă deşi este prezent fizic în instanţă, totuşi nu devine parte în proces, exceptând situaţia când participă la activitatea judiciară într-o dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar.

De asemenea, din punctul de vedere al puterii lucrului judecat este irelevant faptul că poziţia procesuală activă sau pasivă a părţilor s-a schimbat în cadrul celei de-a doua acţiuni. De aceea s-a statuat că puterea lucrului judecat există indiferent de împrejurarea că în procesul subsecvent părţile se găsesc cu rolurile schimbate, fostul reclamant devenind pârât. Puterea lucrului judecat poate fi opusă însă şi de către pârâtul dintr-o a doua cerere de chemare în judecată, altul decât cel din primul proces, dar numai dacă are aceeaşi situaţie juridică cu pârâtul din prima acţiune. Soluţia la care ne referim a fost motivată de către jurisprudenţa noastră pe ideea că reclamantul nu este prejudiciat în nici un mod, căci el a avut la dispoziţie toate garanţiile procedurale129.

Hotărârea judecătorească este totuşi opozabilă şi altor persoane. În această categorie intră moştenitorii universali, cei cu titlu universal, creditorii chirografari şi dobânditorii cu titlu particular. Menţionăm că în privinţa moştenitorilor universali şi cu titlu universal soluţia se întemeiază pe faptul că aceştia preiau patrimoniul defunctului sau o fracţiune din acesta, astfel cum el exista în momentul deschiderii succesiunii, respectiv cu toate drepturile şi obligaţiile; drept urmare, aceşti moştenitori nu mai pot repune în discuţie, printr-o altă acţiune, un drept care a fost recunoscut persoanei pe care aceştia o moştenesc sau un drept care nu a mai existat în patrimoniul antecesorului lor, ei fiind obligaţi să respecte o atare hotărâre. Situaţia este asemănătoare şi în cazul

127 A se vedea şi pentru alte exemplificări jurisprudenţiale P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 729-730; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 91-93.

128 A se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 93.129 A se vedea de asemenea G. Kovacs şi B. Diamant, notă la dec. civ. nr. 1028/1973 a Trib. jud.

Sibiu, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 42-44.

Page 117: 48403746 Drept Procesual Civil

dobânditorilor cu titlu particular şi a creditorilor chirografari. Hotărârea este opozabilă însă dobânditorului cu titlu particular doar dacă acesta a dobândit bunul ulterior sau după îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară. Puterea lucrului judecat poate fi opusă şi creditorilor chirografari, deşi aceştia au un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului; ei se pot plânge împotriva actelor făcute de debitor fie pe calea acţiunii oblice, fie pe calea acţiunii pauliene. Situaţia este diferită însă în cazul creditorilor privilegiaţi şi ipotecari, întrucât acestora nu li se poate opune puterea lucrului judecat dacă privilegiul sau ipoteca a luat naştere în mod legal înainte de pronunţarea primei hotărâri130.

Există şi hotărâri judecătoreşti a căror opozabilitate se impune, pentru considerente adeseori diferite, erga omnes. Aşa este cazul acţiunilor în contenciosul constituţional131, administrativ, precum şi în cazul acţiunilor privind starea şi capacitatea persoanelor132.

Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se ataşează hotărârii judecătoreşti. Doctrina şi jurisprudenţa au precizat însă categoriile de hotărâri judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. În general, se consideră că pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv:

a) să fie pronunţată de o instanţă română;b) să fie pronunţată în materie contencioasă; c) să dezlege fondul cauzei. Prima condiţie a fost afirmată constant şi în doctrina noastră mai veche133, dar a fost

reiterată şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1992, privind raporturile de drept internaţional privat134. Într-adevăr, hotărârile judecătoreşti străine nu dobândesc în mod automat putere de lucru judecat. În acest sens, în doctrina mai veche s-a arătat că „autoritatea lucrului judecat are ca temei ordinul suveranului, în virtutea dreptului său de imperium ..... suveranul poate da acest ordin în limitele ţării sale, nu însă în altă ţară” 135. Unele din raţiunile acestei soluţii îşi păstrează desigur actualitatea, principiul este însă mult atenuat şi circumstanţiat în dreptul modern caracterizat printr-o interdependenţă fără precedent, determinată ea însăşi de schimbările din economia mondială şi implicaţiile proceselor de integrare regională sau continentală.

În sistemul nostru de drept hotărârile judecătoreşti pot dobândi putere de lucru judecat doar dacă sunt recunoscute în condiţiile expres determinate de Legea nr. 105/1992. Dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. sunt clare în această privinţă. Potrivit acestui text, hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate „pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat” dacă sunt întrunite condiţiile enunţate de acest articol. Drept urmare, puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătoreşti străine este condiţionată de recunoaşterea hotărârii în condiţiile determinate

130

A se vedea pentru amănunte cu privire la aceste situaţii P. Vasilescu, op. cit., p. 732-735; I.

Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 94-96.

131 A se vedea în acest sens şi cu exemplificări din practica Curţii Constituţionale I. Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 278-280.

132 A se vedea pentru amănunte cu privire la justificarea opozabilităţii erga omnes a hotărârilor judecătoreşti I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 100-105; V. Cădere, op. cit., p. 309.

133 A se vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 717.134 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 121.135 J. P. Niboyet, Manuel de droit international privé, p. 942, apud P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p.

717.

Page 118: 48403746 Drept Procesual Civil

de art. 167 din Legea nr. 105/1992; ea nu se dobândeşte automat prin simpla rămânere definitivă sau irevocabilă a hotărârii136. De la această regulă există şi o excepţie. Ea este consacrată în mod expres de art. 166 din Legea nr. 105/1992 şi vizează hotărârile judecătoreşti străine privitoare la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau, fiind pronunţate într-un stat terţ, dacă au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi. Aceste categorii de hotărâri sunt recunoscute de plin drept în România, astfel cum dispune în mod expres textul menţionat. A doua condiţie se referă la caracterul procedurii realizate în faţa instanţei de judecată. Se recunoaşte în prezent că puterea lucrului judecat constituie o calitate care se ataşează numai hotărârilor pronunţate în cadrul unor proceduri contencioase137. Încheierile pronunţate în cadrul procedurii necontencioase nu au putere de lucru judecat, principiu enunţat în termeni categorici de art. 337 C. proc. civ. Soluţia este logică întrucât instanţa nu este chemată să soluţioneze un litigiu, ci doar să rezolve o cerere prin care nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Ultima condiţie, deosebit de importantă, este aceea ca prin hotărâre instanţa să fi soluţionat cauza în fond. Numai în aceste condiţii partea care a câştigat procesul se poate prevala în cadrul unei acţiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Dacă litigiul nu a fost soluţionat în fond, instanţa nestatuând asupra drepturilor părţilor, hotărârea pronunţată nu are putere de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât şi cele de respingere ale acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi cu privire la cererile incidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în garanţie, cereri reconvenţionale etc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi hotărârilor parţiale, precum şi hotărârilor provizorii. Acestea din urmă reprezintă o categorii aparte de hotărâri judecătoreşti, în sensul că ele îşi păstrează întreaga eficienţă juridică atâta timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea măsurilor respective (regulă materializată şi în adagiul rebus sic stantibus)138. Aşa este cazul hotărârilor privitoare la plata pensiilor de întreţinere, încredinţarea copiilor sau la plata unor despăgubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vătămarea corporală a victimei. O dată însă ce faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au suferit modificări hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod corespunzător139.

136

A se vedea în acest sens: S. Zilberstein, Procesul civil internaţional, p. 110-112; I. Deleanu, V.

Deleanu, op. cit., p. 127.

137

A se vedea în acest sens P.Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 713; V. Cădere, op. cit., p. 309; I. Deleanu, V.

Deleanu, op. cit., p. 121; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 233; Al. Bacaci, Excepţiile de

procedură în procesul civil, p. 136; E. Florian, op. cit., p. 34; L. Ducharme, op. cit., p. 186; G. Cornu, J.

Foyer, op. cit., p. 588-589; W. J. Habscheid, op. cit., p. 306-307; J. Larguier, op. cit., p. 82; A. Weill, F.

Terre, Droit civil. Introduction generale, Dalloz, Paris, 1979, p. 468; R. Japiot, op. cit., p. 438.

138 A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 124; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 233; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 139. A se vedea în sensul că aceste hotărâri nu au autoritate de lucru judecat: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 715-716; V. Cădere, op. cit., p. 360-361.

139 A se vedea cu privire la posibilitatea majorării, diminuării sau sistării despăgubirilor acordate pentru prejudicii izvorâte din fapte ilicite şi L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 332-333.

Page 119: 48403746 Drept Procesual Civil

Doctrina consideră, în mod întemeiat, că au putere de lucru judecat şi hotărârile arbitrale140. Opţiunea doctrinei este neîndoielnic judicioasă, căci ea are un sprijin în chiar dispoziţiile procedurale în materie. Astfel, potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. civ.: „Hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive”.

Un loc aparte în cadrul procedurii judiciare îl ocupă şi încheierile premergătoare fondului. Acestea au un scop limitat, anume acela de a pregăti soluţia finală. De aceea, se ridică problema de a cunoaşte dacă toate aceste încheieri se bucură de puterea lucrului judecat. Astfel, cum am arătat deja, puterea lucrului judecat este un atribut al hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei. Datorită acestui fapt trebuie decis că încheierile preparatorii nu au putere de lucru judecat, scopul lor fiind limitat astfel cum am arătat. O atare regulă nu are însă un caracter absolut. Astfel, încheierile interlocutorii, adică acelea prin care se rezolvă unele chestiuni importante ale judecăţii şi care prejudecă fondul cauzei se bucură de putere de lucru judecat, în sensul că instanţa nu mai poate reveni asupra lor141. Aşa este cazul încheierii de admitere în principiu a unei acţiuni de partaj.

O situaţie specială o reprezintă şi aceea a încheierilor prin care s-au respins unele excepţii peremptorii sau dirimante, cum sunt prescripţia dreptului la acţiune, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de necompetenţă, de litispendenţă etc.142

Una din problemele mult discutate în doctrină este şi aceea de a cunoaşte care este partea din hotărâre ce se bucură de puterea lucrului judecat. În această privinţă s-au conturat, în decursul timpului, două concepţii: prima este aceea care recunoaşte putere de lucru judecat numai dispozitivului, a doua care conferă un asemenea atribut şi considerentelor sau motivelor ce au stat la baza hotărârii. Dezbaterea a fost declanşată în secolul trecut în Germania.

Prima concepţie a avut ca principal promotor pe reputatul jurist german Savigny. Pentru acesta hotărârea constituia un tot unitar şi inseparabil; între considerente şi dispozitiv guvernează o relaţie atât de strânsă, încât acestea nu pot fi separate, dacă nu se doreşte o „denaturalizare a unităţii logice şi juridice a deciziei”143. Ideea exprimată de marele jurist german, şi pentru care motivele nu sunt decât animus et quasi nervus sententiae, a fost dominantă în secolul trecut. În Germania, după adoptarea Codului de procedură civilă, a rămas de necontestat faptul că motivele nu participă la autoritatea de lucru judecat. Această concepţie a avut ecou în multe ţări de cultură juridică latină 144. În dreptul contemporan este însă dominantă concepţia potrivit căreia, în anumite condiţii, şi considerentele hotărârii pot dobândi putere de lucru judecat145. Această concepţie este

140

A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 714; V. Cădere, op. cit., p. 363; I.

Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 122.

141 A se vedea în acest sens: V. Cădere, op. cit., p. 360; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 125; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 139.

142 A se vedea în acest sens: I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 125-126; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 139; L. Ducharme, op. cit., p. 187-188.

143 A se vedea pentru amănunte cu privire la această concepţie E.J. Couture, op. cit., p. 427.144 A se vedea E.J. Couture, op. cit., p. 427.

145

A se vedea în acest sens: A.Weill, F. Terre, op. cit., p. 468; W. J. Habscheid, op. cit., p. 312-314;

L. Ducharme, op. cit., p. 190-191; A. Camacho, op. cit., p. 296; J. Larguier, op. cit., p. 82.

Page 120: 48403746 Drept Procesual Civil

promovată în prezent şi în doctrina noastră juridică146. Jurisprudenţa a promovat şi a nuanţat, în termeni semnificativi, concepţia menţionată. Astfel, instanţa supremă a decis că puterea lucrului judecat este restrânsă la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunţată. Considerentele hotărârii nu participă la autoritatea de lucru judecat, decât în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi cuprinse în dispozitiv. Interesantă şi mai semnificativă este şi o altă soluţie a instanţei supreme şi care cuprinde următoarea statuare: Calea de atac a recursului se îndreaptă în principiu împotriva dispozitivului hotărârii care este susceptibil de a dobândi puterea lucrului judecat. Motivarea soluţiei, prin care se explică şi, eventual, se completează înţelesul dispozitivului, nu poate fi atacată, separat, cu recurs, afară de cazul când în cuprinsul motivării s-a rezolvat o problemă care, prin natura ei, excede limitele unui considerent şi poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat.

Astfel cum se poate uşor remarca problema pe care o examinăm se află în strânsă legătură şi cu partea din hotărâre ce poate fi atacată cu apel sau recurs. În această privinţă unii autori au considerat că pot forma obiect al unei căi de atac ordinare şi considerentele hotărârii147. De notat şi propunerea formulată de unii autori, anume în sensul reglementării în viitorul Cod de procedură civilă a dreptului de exercitare a recursului şi împotriva considerentelor hotărârii148. O opinie particulară a fost exprimată în doctrina noastră şi de reputaţii procedurişti I. Stoenescu şi S. Zilberstein. Aceştia remarcau că în practică s-au întâlnit şi cazuri în care s-a considerat admisibil recursul împotriva considerentelor, dar că „această admisibilitate se datorează, după părerea noastră, faptului că în realitate ceea ce este socotit, adesea, ca un considerent apare a fi o soluţie dată unei probleme de fapt sau de drept. Cu alte cuvinte, nu interesează aşezarea topografică a „considerentului” ce se atacă, ci natura lui juridică potrivit cu conţinutul său”149. Soluţia preconizată de autori reprezintă, astfel cum s-a remarcat de altfel, o construcţie juridică interesantă. Dar autorii citaţi recunosc în continuare, într-un mod tranşant, că în „orice hotărâre esenţial este dispozitivul, iar considerentele îl explică numai şi eventual îl completează”150.

În ceea ce ne priveşte apreciem că jurisprudenţa noastră a făcut o aplicaţiune corectă a dispoziţiilor procedurale în vigoare. Doctrina nu s-a abătut, principial, de la soluţiile jurisprudenţiale menţionate. Totuşi câteva precizări şi clarificări se impun. Este de necontestat că puterea lucrului judecat trebuie recunoscută numai dispozitivului hotărârii, întrucât doar acesta este susceptibil de a fi adus la îndeplinire pe calea executării silite. „Aşezarea topografică” a unei măsuri luate de instanţă în partea privitoare la motivare nu poate fi de natură, în opinia noastră, a conferi putere de lucru

146 A se vedea în acest sens: V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 370.

147

A se vedea în acest sens G. Porumb, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol. II, p. 20;

V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 302.

148 A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 370; P. G. Pavelescu, C. G. Ciocoiu, Cu privire la admisibilitatea recursului împotriva considerentelor hotărârii în materie civilă, în J.N. nr. 4/1964, p. 80-81. A se vedea de asemenea Gh. Comăniţă, B. Diamant, În legătură cu partea dintr-o hotărâre care intră în puterea lucrului judecat şi în legătură cu aplicaţiunea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în R.D.C. nr. 1/2004, p. 118-120.

149 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. II, p. 27.150 Idem.

Page 121: 48403746 Drept Procesual Civil

judecat unui „considerent”. Măsurile luate de instanţă trebuie încorporate în partea dispozitivă a hotărârii judecătoreşti. Orice altă „măsură” adoptată de instanţă în partea expozitivă a hotărârii nu poate fi considerată pe cale de interpretare, oricât de ingenioasă ar fi aceasta, ca o dispoziţie. Prin urmare, în opinia noastră, motivele nu intră sub incidenţa puterii lucrului judecat şi nici nu pot forma obiect al apelului sau al recursului. Pe de altă parte, măsurile luate de instanţă se consemnează mai întâi în minuta întocmită de judecători după deliberare. Dispozitivul trebuie să fie în concordanţă cu minuta întocmită în condiţiile arătate; altminteri s-ar crea posibilitatea judecătorului, astfel cum subliniau şi doi cunoscuţi procedurişti români G. Boroi şi D. Rădescu, de a reveni asupra soluţiei, ceea ce desigur este inadmisibil. La aceste argumente se mai poate adăuga faptul că în unele cazuri legea stabileşte că termenul de apel sau recurs curge de la pronunţare, prin excepţie de la regula generală. Or, în asemenea situaţii s-ar putea ajunge la redactarea unor considerente prin care să se soluţioneze un capăt de cerere „omis” din dispozitiv. Partea lezată în acest mod nici nu ar mai avea la dispoziţie o cale de atac ordinară împotriva soluţiei statornicite în considerente, mai cu seamă atunci când faţă de cuprinsul minutei nu a înţeles să exercite o cale ordinară de atac. Nu este însă mai puţin adevărat că motivele pot contribui la explicarea şi interpretarea corectă a dispozitivului; în cuprinsul lor se pot găsi elementele indispensabile ale cauzei şi obiectului litigiului151.

Prin urmare, apreciem şi noi alături de alţi autori că motivele hotărârii pot fi utilizate „ca elemente de interpretare a pasajelor mai puţin clare ale dispozitivului”152. Într-adevăr, astfel cum arată acelaşi autor latino-american motivele reprezintă „un antecedent logic al deciziei”, iar între considerente şi dispozitiv trebuie să domnească o necesară corespondenţă şi armonie; obscuritatea uneia dintre aceste părţi ale hotărârii se ilustrează cu claritatea celeilalte153. Valoarea interpretativă a motivelor a fost susţinută în doctrina occidentală de marea majoritate a autorilor care atribuie putere de lucru judecat numai dispozitivului154. Necesitatea de a recurge uneori la considerentele hotărârii are un caracter absolut în anumite circumstanţe. Aşa este cazul hotărârilor prin care se respinge pur şi simplu o acţiune în justiţie. Într-o asemenea împrejurare este dificil sau chiar imposibil de determinat întinderea exactă a lucrului judecat; spre a determina întinderea puterii lucrului judecat va trebui să se recurgă la elementele de identificare ale acţiunii prin obiect şi cauză155.

De asemenea, trebuie considerate ca având putere de lucru judecat şi acele chestiuni care au format obiect al dezbaterilor judiciare într-un proces anterior şi care fără să constituie motive explicite ale hotărârii au fost soluţionate implicit ca antecedente logice ale deciziei156. Este vorba aici de o chestiune prejudicială rezolvată de către prima instanţă. Prin urmare, în concepţia noastră doar dispozitivul se bucură de putere de lucru judecat, iar considerentele au o valoare interpretativă importantă; ele pot intra în puterea lucrului judecat doar în mod excepţional, astfel cum am arătat anterior. Apreciem însă că

151

A se vedea în acest sens E.T. Liebman, op. cit., p. 598. A se vedea de asemenea W.J. Habscheid, op.

cit., p. 314; R. Japiot, op. cit., p. 437-438.

152

E.J. Couture, op. cit., p. 428.

153 Ibidem, p. 429.154 A se vedea pentru unele amănunte L. Cadiac, op. cit., p. 620.155 Idem. În opinia acestui autor motivele subsidiare de respingere a unei acţiuni, deşi sunt meţionate ca

atare, nu intră în puterea lucrului judecat.156 A se vedea în acest sens G. Chiovenda, Institutioni, tome I, p. 350, apud E.J. Couture, op. cit., p. 431.

Page 122: 48403746 Drept Procesual Civil

viitorul Cod de procedură civilă ar trebui, după modelul altor legislaţii procedurale, să tranşeze orice controversă asupra uneia dintre cele mai importante probleme de drept procesual civil, căci în cazul analizat nu poate fi vorba de o simplă dispută doctrinară. Menţionăm că o controversă similară celei din doctrina noastră a existat şi în Franţa până la adoptarea actualului Cod de procedură civilă. Soluţia legiuitorului francez a făcut să se estompeze asemenea „lupte doctrinare”. Astfel cum remarcau Gerard Cornu şi Jean Foyer actualul art. 480 C. proc. civ. francez nu mai permite să se „pescuiască” soluţiile instanţei în cuprinsul considerentelor157. Într-adevăr, potrivit art. 480 alin. (1) C. proc. civ.: „Hotărârea care soluţionează în dispozitivul său principalul, sau cea care statuează asupra unei excepţii de procedură, asupra unui fine de neprimire sau asupra oricărui alt incident are, din momentul pronunţării sale, autoritate de lucru judecat privitor la contestaţia pe care o rezolvă”. Soluţia legiuitorului francez are justificări temeinice şi care trebuie să constituie un motiv de reflecţie şi pentru legiuitorul român. O altă soluţie nu poate fi decât dăunătoare atât pentru părţi, cât şi pentru ordinea de drept. În adevăr, dacă s-ar conferi puteri depline considerentelor partea câştigătoare ar putea fi pusă uneori în situaţia de a exercita o cale ordinară de atac, pentru simplul fapt că un motiv al deciziei este greşit; altminteri partea ar putea fi expusă la o acţiune ulterioară pe motiv că unul din considerentele deciziei este favorabil adversarului, deşi soluţia pronunţată este diferită.

Astfel cum am arătat deja, actualul Cod de procedură civilă consacră un singur articol excepţiei puterii lucrului judecat. Totuşi acest text are semnificaţii procedurale deosebite, întrucât din cuprinsul său se poate desprinde şi regimul juridic al acestei importante excepţii. În trecut, excepţia puterii lucrului judecat era considerată ca una de interes privat158. Problema enunţată a primit soluţii diferite şi în dreptul comparat. Astfel, în Franţa o parte a doctrinei consideră că autoritatea lucrului judecat îşi are fundamentul în necesitatea unei bune administrări a justiţiei, fapt pentru care şi regulile ce o consacră ar trebui considerate de ordine publică159. Această teză nu a fost admisă totuşi de jurisprudenţa franceză care consideră că excepţia lucrului judecat reprezintă un „beneficiu personal la care se poate renunţa”160.

În doctrina franceză de drept procesual civil se apreciază că exceptio rei judicate este de ordine publică când ea trebuie invocată din oficiu şi atunci când prin decizia anterioară s-a statuat asupra unor drepturi asupra cărora părţile nu pot dispune161. În Canada, doctrina este împărţită în ceea ce priveşte posibilitatea invocării puterii lucrului judecat din oficiu. Astfel, după unii autori puterea lucrului judecat trebuie să fie invocată

157

G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 596. A se vedea de asemenea F. Kernaleguen, Institutions judiciaires,

Deuxième édition, Litec, Paris, 1999, p. 16-17. A se vedea pentru o soluţie asemănătoare şi pentru

prezentarea jurisprudenţei franceze în materie Droit et pratique de la procedure civile, sous la direction de

S. Guinchard, p.922-927.

158 A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 745. Susţinerea reputatului autor nu este consecventă întrucât acesta se referă şi la unele “rezultate de folos obştesc”, fapt pentru care conchide că “autoritatea de lucru judecat are caracter de ordine publică” (op. cit., vol. III, p. 710).

159 A se vedea în acest sens: Al. Weill, F. Terre, op. cit., p. 467-468. Şi în literatura juridică mai veche s-a susţinut că autoritatea lucrului judecat nu este de ordine publică. A se vedea în acest sens: R. Japiot, op. cit., p. 437.

160 A se vedea Al. Weill, F. Terre, op. cit., p. 468.

161

A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 596-597.

Page 123: 48403746 Drept Procesual Civil

în mod special de părţi, ea neputând fi ridicată de instanţă din oficiu162. În schimb, Curtea de apel din Quebec a decis că ea are căderea de a invoca din oficiu excepţia puterii lucrului judecat163.

Situaţia este diferită însă în dreptul procesual civil italian. Chiar şi în lipsa unui text legal expres în acest sens, doctrina procesuală susţine că excepţia puterii lucrului judecat este de ordine publică. Ea este considerată ca „o formă particulară stabilă a imperativităţii actelor statale”, fapt pentru care puterea lucrului judecat „este de ordine publică”164.

Excepţia puterii lucrului judecat este destinată să asigure stabilitatea raporturilor juridice şi să dea eficienţă întregii activităţi judiciare. De aceea, în dreptul nostru excepţia puterii lucrului judecat trebuie considerată ca o excepţie peremtorie, iar normele care o consacră au un caracter imperativ165. De altfel, aşa cum am arătat, o atare concluzie poate fi desprinsă şi din prevederile art. 166 C. proc. civ., text care permite invocarea excepţiei puterii lucrului judecat chiar şi din oficiu, inclusiv în faţa instanţelor de recurs.

Legat de natura juridică a excepţiei puterii lucrului judecat este şi problema de a cunoaşte dacă partea interesată în invocarea ei poate renunţa la un asemenea beneficiu. În trecut s-a decis în mod constant că la puterea lucrului judecat, care nu este de ordine publică, se poate renunţa de către partea interesată. Această concepţie se reflectă şi în unele soluţii jurisprudenţiale relativ recente. În acest sens instanţa supremă a decis că la puterea lucrului judecat care este în favoarea părţii, se poate renunţa, fie prin neatacarea hotărârii, fie prin neexecutarea hotărârii în termenul de prescripţie. De asemenea, în termeni şi mai semnificativi, instanţa supremă statuase şi printr-o decizie anterioară că la puterea lucrului judecat, care este însă oricum în favoarea părţilor, se poate renunţa. Soluţiile jurisprudenţiale citate nu sunt însă în concordanţă cu caracterul de ordine publică al regulilor privitoare la puterea lucrului judecat şi cu însăşi finalitatea instituţiei analizate. Foarte judicios remarcau în această privinţă profesorii I. Stoenescu şi S. Zilberstein că aplicarea consecventă a principiului puterii lucrului judecat conferă judecătorului posibilitatea de a „invoca şi din oficiu existenţa lucrului judecat într-o cauză ce-i vine spre soluţionare, chiar dacă partea angajată în noul proces nu ridică sau nu vrea să se prevaleze de hotărârea anterioară. Nu se poate face analogie cu situaţia în care partea care a obţinut câştig de cauză renunţă la executarea, înăuntrul termenului de prescripţie, a hotărârii pe care o obţinuse, această renunţare fiind o remitere de datorie”166. Prin urmare, se poate concluziona că excepţia puterii lucrului judecat are un regim juridic similar cu al celorlalte excepţii absolute. Având însă în vedere caracterul peremtoriu al excepţiei puterii lucrului judecat este recomandabil, desigur, ca şi această excepţie să fie

162 A se vedea A. Nadeau, L. Ducharme, op. cit., p. 447; L. Ducharme, op. cit., p. 191.163 A se vedea în acest sens decizia pronunţată în cauza Liberty Mutual Insurance Co. contra

Commission de normes du travail du Quebec, apud D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 209. A se vedea în sensul obligativităţii invocării din oficiu a autorităţii lucrului judecat: A. Camacho, op. cit., p. 295.

164 E. T. Liebman, op. cit., p. 610. Acelaşi autor susţine, în mod întemeiat după părerea noastră, că judecătorii sunt obligaţi să respecte puterea lucrului judecat, indiferent care este comportamentul urmat de părţi (op. cit., p. 610).

165 A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 522; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 81; M. Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, p. 242; M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, op. cit., p. 230; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 165; E. Florian, op. cit., p. 187.

166

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 526. A se vedea în sensul aceleeaşi soluţii I. Deleanu, V.

Deleanu, op. cit., p. 82.

Page 124: 48403746 Drept Procesual Civil

cât mai curând invocată de părţi sau instanţă din oficiu, respectiv chiar in limine litis. În acest fel se evită încărcarea nejustificată a activităţii judiciare şi realizarea unor probatorii inutile asupra fondului cauzei. Rolul activ al judecătorului trebuie să se impună ca o coordonată esenţială în soluţionarea corectă a unei excepţii atât de importante cum este excepţia puterii lucrului judecat. În doctrina noastră s-a remarcat şi faptul că această excepţie nu va fi unită cu fondul cauzei, tocmai datorită faptului că ea împiedică cercetarea temeiniciei acţiunii167. Totuşi trebuie să precizăm că examinarea excepţiei puterii lucrului judecat presupune uneori şi administrarea de probatorii spre a se verifica existenţa condiţiilor impuse de art. 1201 C. civ. Asemenea probatorii vizează însă doar examinarea triplei identităţi din cea de-a doua acţiune în raport cu elementele cuprinse în hotărârea invocată cu putere de lucru judecat.

Instanţa de judecată, după examinarea temeiniciei excepţiei invocate, se va pronunţa după caz printr-o hotărâre sau încheiere. Judecătorul va pronunţa o hotărâre ori de câte ori găseşte excepţia ca fiind întemeiată. Prin hotărâre instanţa va dispune respingerea acţiunii. Dimpotrivă, în cazul în care instanţa găseşte excepţia neîntemeiată, va pronunţa o încheiere interlocutorie şi va proceda la soluţionarea în continuare a cauzei. Încheierea pronunţată în aceste condiţii poate fi atacată numai o dată cu fondul cauzei.

La iniţiativa părţii vătămate în procesul penal se poate exercita şi acţiunea civilă. În acest mod, partea interesată are posibilitatea de a-şi valorifica toate pretenţiile sale, inclusiv cele patrimoniale, într-un singur cadru procesual, respectiv în cadrul acţiunii civile alăturate acţiunii penale. În principiu, partea nu este obligată să procedeze în acest fel, ea având posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sale civile şi în cadrul unei acţiuni ulterioare în faţa instanţei civile.

Codul de procedură penală cuprinde câteva dispoziţii importante cu privire la raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă. Astfel, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen.: „Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune”. Într-o asemenea împrejurare, astfel cum dispune în mod expres art. 19 alin. (2) C. proc. pen., judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Principiul enunţat este consacrat şi în vechiul adagiu, potrivit căruia „le criminel tient le civil en etat”. Este posibil însă ca procesul penal să fi fost declanşat iar partea vătămată să se fi constituit parte civilă, dar acesta să se suspende ulterior. Şi pentru această ipoteză legea prevede o soluţie expresă în art. 19 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit acestui text persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal poate să pornească acţiune civilă în faţa instanţei civile, dacă procesul penal a fost suspendat. Dar acelaşi text statuează că în caz de reluare a judecăţii în penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă. Soluţiile enunţate vizează nu numai raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, ci ele sunt determinate de finalitatea procesului penal şi de o anumită preemţiune a unor probleme soluţionate de instanţa penală. Această finalitate şi raportul dintre cele două acţiuni este pus în evidenţă în mod deosebit de semnificativ prin însăşi instituţia puterii lucrului judecat.

Codul de procedură penală consacră un articol special acestei probleme, sub denumirea marginală de „Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile în penal”. Potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. pen. „Hotărârea definitivă a instanţei penale are

167 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, op. cit., p. 166.

Page 125: 48403746 Drept Procesual Civil

autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Prin urmare, autoritatea lucrului judecat a deciziei penale este reţinută de legiuitor cu privire la trei elemente definitorii ale acţiunii: existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia autorului. Remarcăm însă că în doctrina mai recentă s-a subliniat că elementele autorităţii lucrului judecat la care se referă art. 22 alin. (1) C. proc. pen. sunt diferite de cele statornicite în art. 1201 C. civ.168 Afirmaţia este riguroasă îndeosebi în ceea ce priveşte cauza celor două acţiuni. Obiectul este şi el diferit dar îşi are sursa în săvârşirea acelui fapt ilicit, cu semnificaţii atât penale cât şi civile.

Soluţia legislativă actuală este raţională şi pe deplin justificată, căci nu este posibil ca acelaşi fapt ilicit să fie considerat existent din punct de vedere penal şi inexistent sub aspect civil. Codul de procedură penală a limitat însă puterea lucrului judecat la elementele definitorii indicate mai sus. În acest fel legislaţia noastră se înscrie pe linia unei soluţii intermediare privind puterea lucrului judecat în penal; ea nu a înţeles să lipsească hotărârea penală de orice eficacitate faţă de acţiunea civilă, astfel cum se procedează uneori în dreptul comparat, dar nici să-i confere o autoritate absolută.

Pentru ca hotărârea instanţei penale să aibă putere de lucru judecat asupra unei acţiuni civile ulterioare este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) Hotărârea pronunţată să aparţină unei instanţe penale. Această cerinţă poate fi dedusă în mod neîndoielnic din chiar dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ. Precizarea a fost necesară spre a distinge hotărârea finală a instanţei de rezoluţiile organelor de urmărire penală, acestea din urmă neputându-se opune cu forţa lucrului judecată într-o acţiune civilă ulterioară. Într-adevăr, astfel cum s-a decis şi în jurisprudenţa noastră, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are caracterul unei hotărâri definitive. Soluţia este identică şi în cazul pronunţării unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale.

b) Hotărârea instanţei penale să fi rămas definitivă. Condiţia este enunţată în mod expres de art. 22 alin. (1) C. proc. pen. şi ea este întru totul firească căci numai în atare condiţii se poate impune autoritatea soluţiei pronunţate în faţa instanţei penale.

c) Hotărârea să fi soluţionat cauza în fond, iar nu doar o chestiune incidentală. Aceasta înseamnă în esenţă că instanţa s-a pronunţat, pe baza unor discuţii contradictorii, asupra unor elemente esenţiale ale procesului civil, cum sunt tocmai cele referitoare la elementele indicate de art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

d) Hotărârea penală să fie anterioară celei civile. Condiţia este subînţeleasă în chiar dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.169

Puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa penală se impune în privinţa ilicitului penal cu semnificaţii şi asupra faptei civile, asupra identităţii autorului şi asupra culpabilităţii acestuia. Trebuie să precizăm că decizia privind existenţa sau inexistenţa faptei nu mai poate fi discutată în faţa instanţei civile. Consecinţele prejudiciabile ale faptei, sub aspect civil, impun totuşi câteva precizări: dacă instanţa penală a determinat întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, instanţa civilă nu poate ajunge la o altă constatare întrucât puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în penal se impune; dacă în instanţa penală nu s-au discutat unele elemente în legătură cu întinderea prejudiciului, acestea pot fi analizate în faţa instanţei civile.

168 A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 116.

169

A se vedea cu privire la condiţiile enunţate şi I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 118.

Page 126: 48403746 Drept Procesual Civil

Hotărârea penală are însă efecte erga omnes. Este una din particularităţile hotărârilor penale în raport cu cele pronunţate în materie civilă, unde doar prin excepţie de la regula relativităţii lucrului judecat hotărârea judecătorului are o atare opozabilitate. Este un aspect important care nu poate fi ignorat nici în cadrul demersului de faţă. Astfel, persoanei neconstituite parte civilă în procesul penal şi care a fost prejudiciată prin infracţiune nu i se poate opune autoritatea lucrului judecat cu privire la întinderea prejudiciului170.

Dar care sunt efectele hotărârii civile cu privire la o acţiune penală ulterioară? Răspunsul la această întrebare ne este oferit foarte tranşant de art. 22 alin. (2) C. proc. pen., text care dispune că: „Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Textul citat nu face altceva decât să consacre, astfel cum judicios s-a arătat, „preeminenţa autorităţii lucrului judecat a hotărârii penale faţă de judecata în instanţa civilă”171.

În legătură cu textul citat observăm, mai întâi, că acesta se referă expressis verbis la hotărârea definitivă a instanţei civile, ceea ce sugerează ideea că este vorba doar de eficienţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie civilă. Aceeaşi raţiune se impune însă şi în privinţa hotărârilor pronunţate de instanţele civile în alte materii, cum sunt litigiile comerciale sau în litigiile de contencios administrativ. Prin urmare, astfel cum s-a remarcat sintagma de hotărâre definitivă a instanţei civile nu trebuie interpretată într-un mod restrictiv172.

De asemenea, se cuvine să menţionăm că dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. pen. vizează inopozabilitatea hotărârii penale numai cu privire la cele trei elemente definitorii: existenţa faptei, a autorului ei şi a vinovăţiei acestuia. Aceasta înseamnă că hotărârea instanţei civile ar putea avea autoritate de lucru judecat în privinţa altor chestiuni litigioase decât cele menţionate expres de art. 22 alin. (2) C. proc. pen. În doctrină, s-a observat în mod pertinent că textul este aplicabil cu interpretările menţionate şi în privinţa hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ sau comercial173.

De la regula ineficienţei hotărârii civile asupra acţiunii penale literatura de specialitate admite unele excepţii, cum sunt îndeosebi acele probleme litigioase care sunt de atributul exclusiv al instanţei civile sau care reprezintă o chestiune prejudicială (cum ar fi cea privitoare la validitatea căsătoriei etc.)174.

Administrarea probelorAdministrarea probelor reprezintă o operaţie complexă şi deosebit de importantă în

desfăşurarea procesului civil. Doar arareori procesul civil se poate soluţiona fără să fie necesară administrarea unor probatorii adecvate. Acest lucru se realizează, mai cu seamă, în cazul soluţionării procesului civil pe baza unor incidente (ca urmare a invocării unor excepţii dirimante) sau pe baza unor acte de dispoziţie ale părţilor. Verificarea

170 A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 534-535.171 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 119.172 A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 119.

173

Idem.

174 Ibidem, p. 120.

Page 127: 48403746 Drept Procesual Civil

temeiniciei acţiunii şi a pretenţiilor invocate în faţa judecătorului implică însă cu necesitate administrarea de probe.

În această parte a lucrării ne propunem să analizăm principalele aspecte privitoare la administrarea probelor. Acest lucru se va realiza însă, astfel cum este firesc, în strânsă corelaţie şi cu cerinţele privitoare la admisibilitatea diferitelor mijloace de probă. Admisibilitatea probelor este o problemă ce se studiază şi la disciplina drept civil. Dar o privire generală asupra întregului sistem probatoriu175 se impune pentru o mai bună cunoaştere a acestuia, iar, pe de altă parte, trebuie să subliniem că probele sunt elemente indispensabile ale activităţii judiciare.

Noţiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe accepţiuni. Într-un sens larg, prin probă se desemnează fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, fie chiar rezultatul probaţiunii. În sens restrâns, conceptul de probă evocă însăşi mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Este accepţiunea cea mai frecvent folosită în doctrină şi jurisprudenţă . Noţiunea de probă este folosită în acest sens şi în art. 167-225 şi 235-241 C. proc. civ., texte care au ca obiect administrarea dovezilor.

Conceptului de probă i se conferă şi un alt înţeles. Astfel, tot într-o accepţiune restrânsă conceptul de probă evocă şi faptul probator, adică faptul material, care, odată dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant pentru soluţionarea cauzei. Din acest punct de vedere trebuie să distingem între două categorii de fapte:

a) faptele principale (facta probanta sau res probantae), care reprezintă tocmai obiectul probei, adică ceea ce trebuie demonstrat, dovedit, în faţa judecătorului; b) faptele probatorii (facta probantia sau res probantes), adică faptele ce sunt utilizate spre a stabili existenţa sau inexistenţa raportului litigios.

Probele nu reprezintă o categorie exclusiv juridică. Ele se întâlnesc şi în alte domenii ale vieţii sociale sau în domeniul cercetării ştiinţifice. Între probele folosite de cercetător şi cele utilizate în activitatea judiciară există anumite similitudini, dar şi esenţiale deosebiri care pot fi evidenţiate sub multiple aspecte176. Reţinem doar câteva dintre acestea. În primul rând, ca o latură comună evidenţiem faptul că atât judecătorul cât şi omul de ştiinţă (istoric, matematician, fizician etc.) au ca scop comun determinarea adevărului. Pe de altă parte, investigaţia ştiinţifică, ca şi cercetarea judecătorului se raportează la fapte sau evenimente petrecute într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Deosebirile dintre probe în general şi probele judiciare sunt însă esenţiale astfel cum am anticipat. Probele în general se realizează într-o deplină libertate de investigare a cercetătorului, iar o atare libertate priveşte atât autorii investigaţiei, obiectul, cât şi mijloacele de investigaţie. În schimb, probele judiciare se realizează potrivit unor reguli prestabilite de lege şi care se impun atât judecătorului, cât şi părţilor. De asemenea, cercetătorul poate reveni asupra propriei sale cercetări, fie pentru a fundamenta o altă concluzie, fie pentru a descoperi alte fapte şi argumente în sprijinul aceleiaşi soluţii. Cercetătorul, în general, nu este ţinut să finalizeze investigaţia sa într-un timp limitat. Asemenea atribute nu-i sunt recunoscute judecătorului, iar faptele sale se materializează

175 Pentru cercetări monografice cu privire la probe a se vedea: A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Stiinţifică, Bucureşti, 1969; E. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970; R. Dumitru, D.C. Tudurache, Probele în procesul civil, Ed. Ankarom, Iaşi, 1996. Pentru dezvoltări monografice în dreptul comparat a se vedea îndeosebi L. Ducharme, Precis de la preuve, 4-e édition, Wilson & Lafleur Ltee, Montreal, 1993.

176

A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 20-22.

Page 128: 48403746 Drept Procesual Civil

în final într-o hotărâre judecătorească ce va fi înzestrată cu forţa caracteristică lucrului judecat177.

În ordinea consideraţiilor de mai sus se mai poate arăta că proba poate fi privită atât din punct de vedere al instanţei, cât şi al părţilor litigante. Din punctul de vedere al instanţei probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea funcţiei jurisdicţionale: stabilirea adevărului în cauzele supuse judecăţii. Aceasta deoarece, aşa cum sublinia un reputat procedurist italian, „nu poate exista justiţie dacă aceasta nu este fondată pe adevărul faptelor la care se referă”178.

Din punct de vedere al părţilor, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge judecătorul asupra existenţei sau inexistenţei unor fapte relevante în procesul civil. De aceea s-a afirmat că proba este, din punct de vedere al părţilor, „o modalitate destinată a forma convingerea magistratului”179. Iar convingerea magistratului depinde, în mare măsură, de activitatea probatorie a părţilor litigante. Tocmai această împrejurare l-a determinat pe cunoscutul procedurist uruguayan Eduardo J. Couture să afirme că proba civilă este „mai mult decât o metodă ştiinţifică de cercetare” ea se aseamănă cu proba matematică, „fiind o operaţie de verificare a exactităţii sau falsităţii altei operaţiuni anterioare”180.

Importanţa probelor în procesul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul latin „Idem est non esse aut non probari” (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului). Această maximă, care şi-a păstrat actualitatea, demonstrează importanţa covârşitoare a probelor în orice sistem judiciar. Adagiul roman amintit şochează la prima vedere pentru că semnifică că cel care nu-şi demonstrează dreptul să află în aceeaşi situaţie cu cel ce nu este titularul unui drept. De aceea s-a remarcat că adagiul enunţat exprimă numai „o jumătate de adevăr”, întrucât un drept se poate concepe şi independent de mijloacele susceptibile de a-i stabili existenţa, iar unele drepturi se realizează în mod voluntar, chiar dacă probaţiunea lor s-ar dovedi imposibilă181.

Păstrând semnificaţia reală a adagiului roman menţionat se poate afirma totuşi că probele au un rol covârşitor în viaţa juridică. De ele depinde nu numai stabilirea faptelor, ci şi calitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate. Fără existenţa probelor activitatea judiciară nici nu poate fi, adeseori, concepută. Probele concură la stabilirea adevărului, la formarea convingerii intime a judecătorului şi la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale. Ele conferă instanţelor superioare posibilitatea de a exercita un control eficient asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate.

În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru. Dispoziţii privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă. Astfel, în Codul civil întâlnim dispoziţii privitoare la probe în Capitolul IX intitulat: „Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii”, situat în Titlul III al Cărţii a III-

177 Ibidem, p. 20-21.178 E.T. Liebman, op. cit., p. 274.179 E.J. Couture, op. cit., p. 218.

180

Ibidem, p. 201. O critică a adagiului latin menţionat a fost adusă şi de Arthur Schopenhauer, în

cunoscuta sa lucrare „Le monde comme volonté et comme representation”. Marele filozof german remarca:

„Cette vieille erreur, qu’il n’y a de parfaitement vrai que ce qui est prouve, et que toute verité repose sur

une preuve, quand, au contraire, tout preuve s’appuie sur une verité indemontée”.

181 L. Ducharme, op. cit., p. 1.

Page 129: 48403746 Drept Procesual Civil

a. Dispoziţiile din această parte a Codului civil se referă, în esenţă la sarcina probei, la condiţiile şi forţa probantă a principalelor mijloace de probă (înscrisuri, mărturia, prezumţiile şi mărturisirea).

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii privitoare, îndeosebi, la administrarea probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secţiunea a III-a, intitulată „Administrarea dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a). Codul de procedură civilă reglementează însă şi unele mijloace de probă neprevăzute de Codul civil, respectiv expertiza şi cercetarea la faţa locului.

Observăm însă că nu numai obligaţiile urmează să fie probate în caz de contestare a raporturilor juridice născute în circuitul civil, ci orice fapt ce prezintă relevanţă pentru soluţionarea litigiului. Pe de altă parte, unele probe prezintă şi anumite particularităţi. Avem în vedere obligaţiile comerciale a căror probaţiune este supusă şi unor reguli deosebite statornicite în Codul comercial. În acest sens facem precizarea că art. 46-57 C. com., din Titlul V, intitulat „Despre obligaţiunile comerciale în general”, conţine precizări privitoare la regimul probelor în materie comercială. Semnificative în această privinţă sunt dispoziţiile art. 46 C. com., text potrivit căruia obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor şi cu martori.

Prin urmare, se poate observa că art. 46 C. com. se referă şi la alte mijloace de probă decât cele reglementate în legislaţia civilă şi procesual civilă, cum sunt facturile acceptate, telegramele şi registrele părţilor.

Reglementarea probelor, în principal, în Codul civil şi în Codul de procedură civilă, reprezintă o consecinţă a preluării modului de abordare a sistemului probatoriu de legislaţia civilă franceză. O atare reglementare duală a fost preluată de alte legislaţii de inspiraţie franceză. În concepţia legiuitorului francez de la începutul secolului trecut trebuie să se facă distincţie între regulile de fond privitoare la probe şi cele privitoare la administrarea probelor. Regulile de fond sunt acelea care guvernează obiectul probei, sarcina acesteia, natura, condiţiile de admisibilitate şi forţa probantă a probelor. Regulile privitoare la administrarea probelor sunt acelea care se referă la punerea în valoare a acestora în cadrul procesului civil182. Această distincţie a fost păstrată în unele legislaţii, ca şi în legislaţia română, până în zilele noastre183.

O atare reglementare duală a fost criticată atât în doctrina occidentală184 cât şi în doctrina română185. În prezent, tot mai mulţi autori înclină înspre soluţia apartenenţei

182

Ibidem, p. 3.

183 Un exemplu în acest sens ni-l oferă şi recenta legislaţie din provincia canadiană Quebec. În această provincie noul cod civil adoptat în anul 1991 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994) se ocupă numai de regulile de fond privitoare la probe. Regulile privitoare la administrarea probelor sunt reglementate de noul cod de procedură civilă. De notat faptul că noul cod civil din Quebec a părăsit sistemul reglementării regulilor de fond în capitolul consacrat probei obligaţiilor, şi le-a grupat într-o Carte distinctă, intitulată „De la preuve” (art. 2803-2874). A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, op. cit., p. 5-10. Sistemul probatoriu astfel reglementat prin codul civil menţionat se aplică numai litigiilor de resortul jurisdicţiilor provinciale. În cazul legislaţiei federale se aplică o legislaţie specială consacrată la nivel federal. A se vedea pentru o situaţie similară în dreptul italian E. T. Liebman, op. cit., p. 277-280.

184 A se vedea în acest sens: A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 369; Ch. Beudant, Cours de droit civil français, A. Rousseau, Paris, 1906, p. 570-580; M. Planiol, Traité elementaire de droit civil, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1905, tome premier, p. 2; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 612-613; E. T. Liebman, op. cit., p. 276-277; E. J. Couture, op. cit., p. 258-260.

185 A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 16-18; E. Mihuleac, op. cit., p. 100-101.

Page 130: 48403746 Drept Procesual Civil

probelor la dreptul procesual civil. Aceasta deoarece, astfel cum afirmă şi reputaţii civilişti francezi Alex Weill şi Francois Terre, reglementarea probelor în codul civil francez, în legătură cu obligaţiile, s-a vădit o metodă defectuoasă, „căci problema probei nu interesează numai obligaţiile, ci toate drepturile - cum sunt drepturile reale, drepturile de familie, şi într-o manieră generală toate situaţiile juridice oricare ar fi ele” 186. În mod judicios observa şi proceduristul italian Enrico Tullio Liebman că legiuitorului i-a lipsit o viziune unitară asupra probelor, căci normele care disciplinează materia, sub toate aspectele sale „constituie - prin rigoarea unităţii obiectului - un tot organic indivizibil, constitutiv al unei instituţii juridice unitare, a cărei părţi diverse trebuie să se coordoneze în mod logic între ele”187.

Observaţiile autorilor menţionaţi sunt pertinente, iar o parte din argumentele menţionate au fost reiterate de doctrină, inclusiv de literatura noastră de specialitate. În acelaşi timp se cuvine să arătăm că vechile reglementări potrivit cărora probele aparţin dreptului civil corespunde unei concepţii privatiste asupra procesului. Această concepţie priveşte probele în mod exclusiv din punct de vedere al părţilor, ignorând rolul esenţial al judecătorului în probaţiune şi mai ales semnificaţia dovezilor în realizarea justiţiei. Şi nu în ultimul rând, credem că nu se poate face abstracţie de faptul că probele judiciare sunt inseparabile de dreptul la acţiune. Ele reprezintă mijloace organizate de lege pentru dovedirea pretenţiilor afirmate prin acţiune sau pentru combaterea acestora. Tocmai de aceea în literatura modernă se vorbeşte şi despre existenţa unui veritabil „drept la probe”. Menţionăm în acest context că în dreptul anglo saxon probele sunt reglementate, tocmai datorită importanţei lor, într-un veritabil cod. Astfel, în S.U.A. probele sunt reglementate într-o lege specială: Law of evidence. Soluţia fiind promovată şi în alte ţări ca India, Canada etc.188

Precizările de mai sus ne conduc la concluzia, afirmată deja şi în doctrina noastră în legătură cu necesitatea reglementării unitare în viitor a probelor, respectiv în Codul de procedură civilă189. De altfel, cum arăta şi regretatul profesor clujean Aurelian Ionaşcu, o atare opţiune este firească, căci şi în materie penală probele sunt reglementate în Codul de procedură penală190.

186 A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 369.187 E. T. Liebman, op. cit., p. 277.

188

În India, după modelul legislaţiei engleze a fost adoptată în anul 1872 o legislaţie distinctă cu

privre la probe: Evidence Act. În Canada există de asemenea o Lege asupra probelor, care se aplică atât în

materie civilă, cât şi în materie penală. Prima versiune a acestei legi a fost adoptată în scopul realizării unui

sistem probatoriu unitar, aplicabil litigiilor în care sunt incidente legile federale. Actuala lege asupra

probelor a fost adoptată în anul 1970 şi a fost modificată substanţial în anul 1985. La nivelul provinciilor

există reguli particulare de procedură. În provincia Quebec probele sunt reglementate, după sistemul

francez, atât în Codul civil (art. 2803-2874), cât şi în Codul de procedură civilă (art. 274-447).

Reglementările provinciale se aplică însă numai litigiilor în cadrul cărora este aplicabilă legislaţia

provinciilor respective. În materie civilă legile procedurale pot fi aplicate, în anumite condiţii, şi litigiilor

de domeniul legislaţiei federale. A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, op. cit., p. 10-14.

189

A se vedea pentru o propunere de lege ferenda în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 18.

Page 131: 48403746 Drept Procesual Civil

Accesul la justiţie, pentru valorificarea drepturilor subiective, este recunoscut de ordinea de drept democratică. Drepturile afirmate în justiţie se întemeiază însă pe fapte sau acte juridice a căror dovadă în justiţie se impune în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dar cine are sarcina probei în procesul civil? În mod firesc, reclamantul este cel care invocă în sprijinul pretenţiilor sale o anumită stare de fapt. Pârâtul, cel puţin la iniţierea procesului, nu solicită schimbarea stării de fapt existente.

De aceea, încă din dreptul roman a fost consacrat principiul potrivit căruia cel ce afirmă o pretenţie în justiţie trebuie să o dovedească. Această regulă tradiţională este exprimată prin adagiul latin ei incumbit probatio qui dicit non qui negat191. Principiul enunţat este consacrat, după modelul legislaţiei franceze, şi în Codul nostru civil. Potrivit art. 1169 C. civ. „Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”. Principiul enunţat îşi găseşte consacrare în marea majoritate a legislaţiilor civile şi procesual civile.

Instituirea principiului enunţat, în cuprinsul codurilor civile adoptate în secolul trecut, este în mare măsură o consecinţă a poziţiei acordate judecătorului în materie civilă. Este îndeobşte cunoscută evoluţia legislativă, de-a dreptul spectaculoasă, de la poziţia de neutralitate a judecătorului şi până la promovarea principiului rolului activ al judecătorului. O atare realitate a prilejuit şi promovarea opiniei potrivit căreia în aceste condiţii nu se mai poate vorbi în mod propriu de sarcina probei. Un autor latino-american afirma în această privinţă necesitatea de a urma concluziile doctrinei de drept procesual penal, care a preferat să „radieze vocabulele sarcina probei” din lexicul ştiinţific192. Opinia enunţată ilustrează, în opinia noastră, doar evoluţia spectaculoasă la care ne-am referit mai sus.

Sarcina probei constituie însă o realitate în dreptul modern şi o necesitate a unei bune funcţionări a justiţiei democratice. Sarcinile impuse însă părţilor trebuie să fie îmbinate în mod armonios şi dialectic cu rolul conferit judecătorului în instrucţia judiciară în general, şi mai ales în domeniul probaţiunii. De aceea, cercetarea probelor nu se poate face fără o incursiune fie ea chiar succintă în problematica privind sarcina probei. Iar sarcina probei se raportează la conduita impusă de lege unei părţi sau chiar ambelor părţi pentru a demonstra adevărul faptelor pe care le afirmă.

Or, din acest punct de vedere, soluţia enunţată de art. 1169 C. civ. este una naturală şi de o implacabilă logică juridică. Cum însă reclamantul afirmă mai întâi o pretenţie în justiţie constatarea care se impune este acea că sarcina probei revine în primul rând acestuia. Romanii au concretizat acest principiu în adagiul actor incumbit probatio. Sarcina probei nu implică un drept al adversarului, ci un imperativ al interesului personal al părţii care invocă o pretenţie în justiţie. În mod firesc, neprobarea faptelor afirmate comportă un risc extrem pentru reclamant: pierderea procesului.

Dar sarcina probei nu poate fi redusă numai la dovedirea faptelor alegate de reclamant. Există situaţii în care sarcina probei revine mai întâi pârâtului. Este cazul excepţiilor invocate de către pârât pentru a paraliza pretenţiile reclamantului (cum sunt excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de prescripţie etc.). Într-o asemenea

190

Idem.

191 A se vedea cu privire la adagiul menţionat în text V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 36.

192

A se vedea în acest sens E. J. Couture, op. cit., p. 241.

Page 132: 48403746 Drept Procesual Civil

împrejurare sarcina probei va reveni mai întâi pârâtului, respectiv cum se exprimau romanii: reus in excipiendo fit actor.

O situaţie particulară este aceea a prezumţiilor, care deplasează sarcina probei de la persoana în favoarea căreia acestea au fost create la partea adversă193. Este vorba însă numai de prezumţiile relative, întrucât în privinţa prezumţiilor absolute nu se admite proba contrară (art. 1202 C. civ.).

Prin urmare, se poate afirma că în dreptul modern sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât. În legătură cu determinarea concretă a sarcinilor reclamantului şi pârâtului în doctrină şi jurisprudenţă s-au formulat câteva reguli, care reprezintă rezultatul unui efort de sinteză jurisprudenţială şi doctrinară. Astfel, s-a apreciat că reclamantul este îndatorat să facă dovada existenţei raportului juridic invocat, în timp ce pârâtul va trebui să probeze, dacă este cazul, faptele obstacol care au împiedicat formarea raportului juridic invocat de reclamant, precum şi faptele ulterioare ce au fost de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv194.

Regulile enunţate pot fi uneori insuficiente, astfel cum s-a remarcat195, fapt pentru care judecătorul trebuie să joace un rol activ în cadrul probaţiunii judiciare. Într-adevăr, viaţa juridică este mult mai complexă, căci adeseori părţile aleagă fapte complexe, unele pozitive, iar altele negative; alteori dreptul afirmat se bazează pe existenţa unor varii acte juridice. În unele legislaţii moderne au fost consacrate unele din principiile prezentate deja. Asemenea clarificări, la nivelul unor principii generale, s-ar impune să fie făcute şi prin viitorul Cod de procedură civilă.

Obiectul probei196 îl reprezintă tocmai actele şi faptele ce au semnificaţie juridică în sensul că ele creează, modifică sau sting raporturi de drept. Cu alte cuvinte, obiect al probei sunt actele şi faptele generatoare de drepturi şi obligaţii şi cu privire la care s-a declanşat conflictul dintre părţi. Aceasta înseamnă că, în principiu, orice act sau fapt cu semnificaţie juridică pentru litigiul în curs de soluţionare poate constitui obiect al probaţiunii judiciare. Faptele afirmate în sprijinul pretenţiilor deduse în justiţie trebuie să îndeplinească, aşa cum vom avea prilejul să remarcăm în continuare, anumite cerinţe pentru a putea fi invocate ca atare în justiţie.

Faptele care trebuie dovedite în procesul civil pot fi fapte materiale sau fapte psihologice. Primele se exteriorizează în concret, pe când cele din urmă se materializează numai prin consecinţele pe care le determină. Şi unele şi altele pot forma obiect al probaţiunii judiciare.

Unele fapte impun precizări particulare. Este în primul rând cazul faptelor

negative. Şi aceste fapte pot forma obiect al probaţiunii197 deşi legea nu o spune în mod expres cu titlu de principiu general. Într-o atare împrejurare dovada faptului negativ se face printr-un fapt pozitiv contrar sau printr-un fapt vecin şi conex. Menţionăm că uneori necesitatea probării unor fapte negative este prevăzută în mod expres de lege. Astfel, de pildă, pentru declararea dispariţiei sau a morţii unei persoane se impune stabilirea

193 A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 50-52.

194

Ibidem, p. 49. A se vedea de asemenea A. Colin, A. Capitant, Cours elementaire de droit civil

francais, tome premier, neuvième édition, Librairie Dalloz, Paris, 1939, p. 94-95.

195 A. Ionaşcu, op. cit., p. 49.196 A se vedea pentru amănunte cu privire la obiectul probei A. Ionaşcu, op. cit., p. 33-44; E.

Mihuleac, op. cit., p. 102-113.197 A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 34-36; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 375-376.

Page 133: 48403746 Drept Procesual Civil

faptului că într-un anumit interval de timp nu s-au obţinut date despre cel dispărut. În schimb, faptele negative indefinite, cum ar fi faptul că o persoană n-a fost niciodată într-o anumită localitate, sunt uneori greu sau chiar imposibil de probat, datorită nedeterminării lor în timp.

A doua categorie de fapte este aceea a faptelor constante. Sunt constante acele fapte pe care legea le consideră existente şi cu privire la care judecătorul nu poate admite ori ordona dovezi. Asemenea fapte sunt prezumate de legiuitor pe baza generalizării unor raporturi frecvente. În această categorie se includ prezumţiile legale care se impun fără posibilitate de tăgadă sau numai până la proba contrară198.

Un loc aparte şi cu privire la care se impun anumite explicaţii îl ocupă faptele notorii. În dreptul antic era promovat adagiul notoria non egent probatione. Prin fapte notorii trebuie să înţelegem acele fapte care sunt cunoscute în general de toată lumea, pretutindeni, într-o anumită ţară sau numai într-o anumită zonă geografică199. Pentru a fi notoriu faptul trebuie să fie cunoscut de aşa manieră încât să nu provoace nici o îndoială asupra existenţei sale sau asupra modului său de a fi200. De asemenea, notorietatea se înfăţişează ca un concept deosebit de complex şi cu un anumit grad de relativitate. El trebuie interpretat ţinând seama de gradul de cunoaştere a faptului de un număr nedeterminat de persoane. Nu poate fi vorba însă de o cunoaştere a faptului de toată lumea, căci un fapt poate fi notoriu chiar dacă nu este cunoscut de toată populaţia dintr-o ţară sau dintr-o anumită regiune. În acelaşi timp faptele notorii se raportează la împrejurări cunoscute în mod real, iar nu efectiv de un număr nedeterminat de persoane. Legislaţia noastră nu face referire expresă la faptele notorii. Cu toate acestea, se consideră că asemenea fapte nu trebuie dovedite de către părţi. Această aserţiune se referă doar la faptul în sine, adică la faptul invocat ca fiind notoriu. Probaţiunea va purta însă asupra caracterului notoriu a acelui fapt201.

Există şi unele fapte care sunt cunoscute personal de judecător, respectiv care provin dintr-o altă sursă, iar nu din piesele de la dosar. Sunt susceptibile asemenea fapte de probaţiune? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ, căci judecătorul nu-şi poate întemeia soluţia pe alte fapte decât acelea care sunt administrate cu respectarea principiului nemijlocirii. Deşi soluţia nu este prevăzută în mod expres de lege, ea este unanim admisă în doctrina noastră202.

Cu privire la obiectul probaţiunii se impune şi precizarea că ea nu poartă asupra normelor juridice203. Legile, indiferent de forma lor de exprimare, sunt prezumate în mod absolut că sunt cunoscute de toţi cetăţenii. Prin urmare, judecătorul nu poate solicita părţilor să propună probe cu privire la dovada normelor juridice. Această regulă era ilustrată în dreptul francez şi prin adagiul devenit celebru: „Avocat, passez au fait: La Cour sait le droit”. Cunoaşterea legii de către judecător atrage (jura novit curia) obligativitatea pentru acesta de a o aplica.

198 În doctrină se consideră că prezumţiile legale se analizează nu într-o dispensă de dovadă, ci într-o deplasare a sarcinei probei. A se vedea în acest sens A.Weill, F. Terre, op. cit., p. 378-379.

199

A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 37.

200 A se vedea E. T. Liebman, op. cit., p. 285.201 Idem; W. J. Habscheid, op. cit., p. 420; E. T. Liebman, op. cit., p. 285.

202

A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 36-37.

203 A se vedea pentru unele amănunte I. Doltu, Obiectul probaţiunii, în Dreptul nr. 5/1999, p. 78-90.

Page 134: 48403746 Drept Procesual Civil

Principiul jura novit curia se explică nu numai prin notorietatea legilor adoptate într-un stat, ci şi prin esenţa funcţiei jurisdicţionale, aceea de a aplica legea la cazurile concrete. Iar în procesul de aplicare a legii judecătorul beneficiază de o absolută independenţă. Părţile au posibilitatea de a-şi susţine tezele favorabile şi de a solicita aplicarea unei norme sau alta, precum şi o anumită interpretare a acesteia, dar în final judecătorul este cel care „spune dreptul”, potrivit principiului tradiţional narra mihi factum dabo tibi jus.

Regula enunţată nu are o valoare absolută. Chiar şi în dreptul intern se cunosc unele excepţii de la această regulă. Avem în vedere acele împrejurări, relativ rare, când obiceiul este considerat izvor de drept. În asemenea situaţii partea care invocă obiceiul respectiv poate fi obligată să producă dovezi în acest sens.

O a doua excepţie importantă vizează raporturile de drept internaţional privat. Potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care a edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat. Acelaşi text precizează, în alineatul al doilea, că partea care invocă legea străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei. Dacă totuşi nu se poate stabili conţinutul legii străine se va aplica legea română. Aceste soluţii sunt fireşti, căci regula jura novit curia nu se poate aplica şi în privinţa dreptului străin. Nu există nici o regulă de drept care să impună judecătorului cunoaşterea dreptului străin, lucru care nici nu ar fi posibil în mod real204.

În literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii spre a determina diferite categorii de probe205. Dintre acestea le vom evoca pe cele mai semnificative, mai ales din punct de vedere procedural.

O primă clasificare se face în funcţie de locul în care se efectuează dovezile. Pe baza acestui criteriu, se consideră că probele care se administrează în faţa instanţei de judecată sunt probe judiciare. În schimb, toate dovezile care se produc în afara instanţei de judecată poartă denumirea de probe extrajudiciare. Probele administrate într-un alt proces pot fi utilizate şi într-un alt litigiu, dar în acest caz ele nu au un caracter judiciar, întrucât un atare procedeu constituie o excepţie de la principiul nemijlocirii. Prin urmare, caracterul judiciar sau extrajudiciar al unei probe se analizează în raport cu instanţa care judecă litigiul, iar nu în raport cu locul în care se desfăşoară cercetarea judecătorească. Astfel, de pildă, administrarea probei cu martori cu prilejul unei cercetări realizate de instanţă la faţa locului păstrează toate atributele unei probe judiciare.

În funcţie de izvorul lor original sau derivat probele pot fi primare şi secundare. Probele primare sunt acelea care provin dintr-o primă sursă, adică cele care implică un raport direct, nemijlocit, între probă şi fapt. Astfel, înscrisurile semnate de părţi, depoziţiile martorilor care au asistat personal la producerea unor fapte etc. sunt probe primare. Copiile de pe înscrisuri şi depoziţiile martorilor ce relatează fapte pe care nu le-au perceput personal sunt probe secundare. În legătură cu aceste categorii de probe se cuvine să arătăm că instanţele judecătoreşti trebuie să recurgă pe cât posibil la probe

204

Există însă şi unele excepţii de la această regulă. Astfel, de pildă, potrivit art. 1 şi 2 din Protocolul

Adiţional la Tratatul de Drept Procesual Internaţional din Montevideo (1889) dreptul ţărilor semnatare nu

constituie obiect al probaţiunii.

205 A se vedea pentru amănunte cu privire la clasificarea probelor A. Ionaşcu, op. cit., p. 62-67; E. Mihuleac, op. cit., p. 125-138.

Page 135: 48403746 Drept Procesual Civil

primare. Desigur, recurgerea la unele probe secundare nu este exclusă, iar uneori ele pot constitui singurele elemente ce pot conduce la soluţionarea litigiului. Instanţa va trebui însă să privească aceste probe cu multă circumspecţie şi să le coroboreze ori de câte ori este posibil şi cu alte mijloace de dovadă.

După natura probelor se face distincţie între probele personale şi cele materiale. Primele cuprind relatări ale omului făcute în forme prescrise de lege (rapoarte de expertiză, mărturisirea obţinută prin intermediul interogatoriului etc.) în timp ce secundele vizează fapte ce se percep prin intermediul unui obiect material.

În funcţie de legătura dintre faptul generator de drepturi şi probă se face distincţie între probele directe şi probele indirecte. Probele directe sunt acelea care se află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios. Au acest caracter probele materiale, înscrisurile care constată actul juridic încheiat de părţi, mărturisirea unei părţi etc. Probele indirecte se caracterizează prin aceea că între faptul generator de drepturi şi dovadă se interpune un al fapt intermediar. Printr-un asemenea fapt, vecin şi conex, se poate ajunge la stabilirea raportului juridic litigios. Prezumţiile fac parte din această categorie, întrucât existenţa faptului generator este indusă, de lege sau de judecător, dintr-un alt fapt vecin şi conex.

În contextul acestor comentarii generale nu putem face abstracţie şi de o categorie aparte de probe şi la care ne-am referit chiar în rândurile precedente. Ne referim desigur la prezumţii, care-şi găsesc reglementare numai în Codul civil.

Prezumţiile sunt reglementate în Codul civil, care în art. 1199 le defineşte ca fiind „consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.” Codul de procedură civilă în vigoare, ca şi alte legislaţii procesuale, nu conţine referiri privitoare la administrarea probei prin prezumţii. Asemenea dispoziţii procedurale nici nu sunt necesare206, căci astfel cum rezultă din textul citat anterior, prezumţiile nu sunt altceva decât consecinţe pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sau mai puţin cunoscut.

Aşa fiind, prezumţiile nu se bazează pe declaraţiile părţilor sau a unor terţe persoane ci pe unele procedee logice, cum sunt inducţia şi deducţia. Într-adevăr, pentru a ajunge la anumite concluzii legea sau judecătorul trebuie să ţină seama de existenţa unei conexităţi între faptul cunoscut şi cel care urmează să fie dovedit. De aceea, astfel cum preciza P. Vasilescu, instrumentul de cercetare în cazul prezumţiilor este inteligenţa magistratului, iar metoda ce trebuie folosită este inducţia şi deducţia207.

O atare realitate i-a determinat pe unii autori să susţină că prezumţiile nici nu sunt mijloace de dovadă în adevăratul sens al cuvântului208. În acest sens prof. I. Stoenescu şi S. Zilberstein remarcau că prezumţia este mai degrabă un „indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie s-o examineze cu toată perspicacitatea, în raport de celelalte probe”209.

Raţiunea prezumţiilor rezidă în mod incontestabil în necesitatea de a descoperi adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziţie probe directe. Raţionamentul pe care judecătorul trebuie să-l facă se bazează pe o doză de probabilitate,

206

Precizăm că şi în doctrina franceză se vorbeşte despre proba prin indicii sau prezumţii. A se

vedea în acest sens: J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 616.

207 P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 706.208 A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zillberstein, op. cit., p. 397; L. Mihai, Natura juridică a

prezumţiilor, în S.C.J. nr. 1/1979, p. 49-53.209 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 397.

Page 136: 48403746 Drept Procesual Civil

dar şi de îndoială, căci aşa cum s-a spus, „rareori un fapt poate primi o interpretare univocă”210.

Codul civil tratează prezumţiile ca mijloace de dovadă. Pe de altă parte, trebuie să arătăm că raţionamentul nu este specific prezumţiilor; el operează şi trebuie să opereze şi în cazul celorlalte mijloace de probă, cu excepţia probelor materiale; pornind de la anumite probe, ca înscrisuri, declaraţii de martori etc. pe care judecătorul le percepe nemijlocit, el va putea induce prin raţionament şi existenţa faptului generator de drepturi211.

În cazul prezumţiilor raţionamentul folosit are un caracter complex, în raport cu raţionamentul folosit de judecător în cazul celorlalte mijloace de probă. Foarte semnificativ în acest sens regretatul prof. A. Ionaşcu remarca că: „Între cele două raţionamente există însă o deosebire. Primul, comun tuturor probelor, se întemeiază pe un fapt care se află într-o legătură de funcţie probatorie cu faptul generator de drepturi, uneori fiind săvârşit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca probă), ceea ce face ca - o dată ce mijlocul de probă a fost verificat ca fiind sincer - raţionamentul judecătorului să fie simplu şi convingător. Cel de-al doilea, specific prezumţiilor, se întemeiază pe un fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, care există independent de funcţia sa probatorie, din care cauze este nevoie, de multe ori, de o deosebită atenţie pentru a stabili dacă legătura dintre faptul vecin şi conex şi faptul generator de drepturi este suficient de strânsă pentru a se putea trage concluzia existenţei celui de-al doilea din cunoaşterea existenţei celui dintâi”212. Dar, astfel cum remarcă acelaşi autor, caracterul complex al raţionamentului în cazul prezumţiilor nu poate înlătura statutul de probă al acestora213.

Din simpla lectură a art. 1199 C. civ. putem observa că legea face distincţie între două categorii de prezumţii: prezumţiile legale şi prezumţiile simple. Prezumţiile legale sunt acelea determinate de lege. O atare definiţie ne este oferită chiar de art. 1200 C. civ. Aceasta înseamnă că numărul prezumţiilor legale este limitat.

În mod exemplificativ art. 1200 C. civ. ne indică următoarele prezumţii legale:a) prezumţia de nulitate a actelor făcute în frauda dispoziţiilor legale214;b) prezumţia de dobândire a proprietăţii şi de liberare a debitorului în împrejurări

determinate, cum ar fi de pildă cazul remiterii voluntare a titlului original de la creditor la debitor (art. 1138 C. civ.);

c) prezumţia puterii lucrului judecat;La rândul lor, prezumţiile legale se împart în prezumţii legale absolute sau juris et

de jure (de drept şi asupra dreptului) şi prezumţii legale relative sau juris tantum (numai de drept). Această diviziune se întemeiază pe valoarea probantă a prezumţiilor legale.

În acest sens art. 1202 alin. (2) C. civ. precizează că: „Nici o dovadă nu este primită împotriva prezumţiei legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumţii anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când

210 Idem.

211

A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 285.

212

Ibidem, p. 286.

213 Ibidem, p. 287.214 Astfel, de pildă, art. 812 C. civ. declară nule liberalităţile făcute în favoarea unui incapabil, fie ele

deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse.

Page 137: 48403746 Drept Procesual Civil

legea a permis dovada contrarie şi afară de aceea ce se va zice în privinţa jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată”215.

Din textul citat rezultă că, în principiu, împotriva prezumţiilor legale este permisă proba contrară. Marea majoritate a prezumţiilor fac parte din această categorie a prezumţiilor relative.

Împotriva prezumţiilor legale absolute nu este permisă proba contrară decât prin mărturisire, iar uneori nici prin acest mijloc de dovadă. Există şi o categorie intermediară sau mixtă de prezumţii legale, care se caracterizează prin aceea că pot fi combătute prin proba contrară, dar numai prin anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii sau numai de către anumite persoane216.

Toate prezumţiile legale au ca notă comună faptul că existenţa lor este condiţionată de un text legal care să le consacre ca atare. Prin urmare, se poate afirma că nu există prezumţii legale fără un text expres217.

Prezumţiile simple sau ale omului, denumite uneori şi prezumţii de fapt218 , sunt consecinţele pe care magistratul, întemeindu-se pe propria sa putere de judecată şi experienţă, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În acest sens art. 1203 C. civ. statuează în termeni categorici că: „Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului”. Această categorie de prezumţii se întemeiază pe raţionamentele logice pe care le foloseşte instanţa spre a determina existenţa sau inexistenţa unui fapt. Deducţia pe care o face judecătorul trebuie să fie logică şi convingătoare. De aceea, art. 1203 C. civ. impune cerinţa ca prezumţia stabilită de judecător să aibă „o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”. Sintagma folosită de legiuitor este în opinia noastră deosebit de sugestivă în stabilirea întregii sale semnificaţii juridice. Aceasta înseamnă că nu orice fapt poate constitui o premisă a unei prezumţii.

Într-adevăr, mecanismul tehnic al prezumţiilor simple este, la fel ca şi al prezumţiilor legale, relativ complex. Procesul de formare al prezumţiilor simple poate fi descompus în trei etape distincte219. Prima etapă este aceea a stabilirii faptelor cunoscute; a doua etapă este aceea a stabilirii unui principiu de cauzalitate între faptul cunoscut şi cel necunoscut, principiu a cărui valoare poate fi dedusă din datele tehnico-ştiinţifice existente în societate; a treia etapă este aceea a stabilirii unei certitudini intelectuale cu privire la faptul aparent (de dovedit).

Legea limitează însă folosirea prezumţiilor simple spre a nu se dovedi indirect, adică prin mijlocirea unui fapt vecin şi conex, ceea ce este interzis a se proba în mod direct. Potrivit art. 1203 C. civ. prezumţiile nu sunt îngăduite judecătorului „decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă”. Dacă prezumţiile simple ar fi îngăduite nelimitat s-ar putea eluda cu uşurinţă dispoziţiile restrictive cuprinse în art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ., prin dovedirea unor fapte vecine şi conexe. De aici judecătorii, pe bază de raţionament, ar trage concluzii cu privire la faptul generator de drepturi, dar cu privire la

215

Jurământul a fost înlăturat din legislaţia noastră, ca mijloc de probă, prin Decretul nr. 205/1950.

216 A se vedea în acest sens A. Ionaşcu, op. cit., p. 296.217 Ibidem, p. 291.218 A se vedea pentru calificarea prezumţiilor simple ca prezumţii de fapt L. Ducharme, op. cit., p.

173.219 A se vedea pentru amănunte L. Ducharme, op. cit., p. 198-200

Page 138: 48403746 Drept Procesual Civil

care legea opreşte proba cu martori. Iată de ce, prezumţiile simple nu pot fi folosite în acele situaţii în care legea interzice proba prin declaraţiile martorilor.

În schimb, în toate situaţiile în care proba cu martori poate fi folosită (de exemplu, în cazul unui început de dovadă scrisă, în caz de imposibilitate materială sau morală de preconstituire a înscrisului etc.) judecătorii au dreptul de a recurge la prezumţii simple. De altfel, la o atare situaţie de excepţie se referă şi art. 1203 C. civ., text ce vizează probarea actului făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

Dovada cu înscrisuri

Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în practica judiciară pentru dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi. Ele pot fi definite ca declaraţii ale părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau fapte juridice. În mod obişnuit prin înscrisuri se desemnează doar acele consemnări care se materializează pe hârtie. Într-o accepţiune mai largă, care este şi aceea de mijloc de probaţiune, prin înscris înţelegem orice scriptură, indiferent de obiectul în care se încorporează (hârtie, cărămidă, o bucată de lemn sau de metal etc.).

Marea majoritate a legislaţiilor civile sau procesual civile reglementează acest mijloc de probă tocmai datorită avantajelor pe care le prezintă. Înscrisurile se întocmesc înainte de ivirea litigiului şi sunt folosite ulterior pentru dovedirea raporturilor juridice dintre părţi. De aceea, ele se impun chiar de la început ca mijloace de probă care conservă cu obiectivitate acte şi fapte petrecute în trecut. Ele prezintă şi alte avantaje importante: se bucură de o mare credibilitate întrucât sunt întocmite înainte de ivirea oricărui litigiu; declaraţiile cuprinse în înscrisuri nu sunt supuse unor alterări sau deformări datorate unor factori subiectivi (memorie, posibilitate de corupere etc.), astfel cum s-ar putea întâmpla în cazul probei testimoniale; valoarea probatorie a înscrisurilor nu se poate altera cu trecerea timpului220.

În doctrină înscrisurile sunt clasificate după mai multe criterii. Astfel, după scopul urmărit de părţi înainte de întocmirea lor înscrisurile se împart în înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. Din prima categorie fac parte înscrisurile autentice, înscrisurile sub semnătură privată, răbojurile şi orice bilete sau tichete eliberate pentru a dovedi o anumită situaţie. Sunt înscrisuri nepreconstituite registrele comerciale, registrele casnice şi scrisorile obişnuite prin care nu se urmăreşte îndeobşte un scop probator.

De asemenea doctrina221 distinge între înscrisurile semnate şi înscrisurile nesemnate. În prima categorie amintim înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, iar în cea din urmă registrele comerciale, precum şi registrele sau înscrisurile casnice.

La rândul lor, înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în înscrisuri originare sau primordiale, înscrisuri recognitive şi în înscrisuri confirmative. Criteriul distinctiv al unei atari subdiviziuni îl constituie obiectul înscrisurilor222. Înscrisurile originare sau primordiale sunt acele înscrisuri care sunt întocmite spre a

220

A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 97; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 383.

221

A. Ionaşcu, op. cit., p. 98; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 383.

222 E. Mihuleac, op. cit., p. 161.

Page 139: 48403746 Drept Procesual Civil

constata existenţa unui anumit raport juridic. Înscrisurile recognitive sunt întocmite cu scopul de a înlocui un înscris originar dispărut. În fine, înscrisurile confirmative sunt acele înscrisuri care au menirea, astfel cum o sugerează şi denumirea lor, de a ratifica un act anulabil.

Legislaţia noastră face referire la toate aceste categorii de înscrisuri preconstituite. Astfel, de pildă, art. 1188 C. civ. referindu-se la forţa copiilor după titlurile autentice, face distincţie între situaţia în care originalul există şi situaţia când acesta este inexistent. În acest sens ne limităm să precizăm doar că potrivit art. 1188 alin. (1) C. civ. când originalul există, copia legalizată nu poate face credinţă decât despre ceea ce cuprinde originalul, iar înfăţişarea acestuia se poate cere întotdeauna. De asemenea, unele texte ale Codului de procedură civilă se referă la obligaţia părţilor de a depune copii de pe înscrisurile de care acestea înţeleg să se servească în procesul civil [art. 112 alin. (3) C. proc. civ, art. 116 alin. (1) C. proc. civ., art. 356 C. proc. civ.].

În ceea ce priveşte actul recognitiv art. 1189 alin. (1) C. civ. dispune că acesta face probă despre datorie şi nu dispensă pe creditor de a prezenta titlul originar decât în următoarele două cazuri: când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial; când actul recognitiv, având o dată de 30 de ani este ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu acesta. Totuşi, în cele două cazuri, actul recognitiv nu poate avea nici un efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu [art. 1189 alin. (2) C. civ.].

Codul civil se referă în mod expres, în art. 1190, şi la situaţia juridică a actului confirmativ. Potrivit acestui text actul de confirmare sau de ratificare a unei obligaţii nu este valabil decât atunci când cuprinde „obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune”. Aşadar, distincţia dintre actele originare, recognitive şi cele confirmative are un temei în dispoziţiile legale menţionate anterior.

După subiectul de la care emană înscrisurile în literatura de specialitate223 se mai face deosebire între înscrisurile oficiale şi înscrisurile neoficiale. Primele emană de la instituţii sau autorităţi publice, iar cele din urmă sunt opera cetăţenilor. Distincţia aceasta prezintă o anumită semnificaţie probatorie, respectiv în sensul că înscrisurile oficiale se bucură de un grad mare de veridicitate.

Cele mai importante înscrisuri sunt cele autentice. Definiţia înscrisului autentic ne este oferită chiar de art. 1171 C. civ. Potrivit acestui text: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”. Textul citat constituie o reproducere aproape fidelă a dispoziţiilor cuprinse în art. 1317 C. civ. francez. Potrivit acestui din urmă text: „Actul autentic este acela care a fost primit de un ofiţer public având dreptul de a instrumenta în locul unde actul a fost redactat şi cu solemnităţile cerute”224.

Din dispoziţiile art. 1171 C. civ. pot fi desprinse cu uşurinţă şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un înscris pentru a se bucura de calitatea de înscris autentic. Aceste cerinţe se referă la:

223

E. Mihuleac, op. cit., p. 162-163.

224 O dispoziţie asemănătoare este prevăzută şi în Codul civil din Quebec. Potrivit art. 2813 din acest cod: „Actul autentic este acela care a fost primit sau atestat de un ofiţer public competent după legile din Quebec sau din Canada, cu formalităţile cerute de lege”

Page 140: 48403746 Drept Procesual Civil

- întocmirea actului de către un funcţionar public;- funcţionarul public trebuie să aibă competenţa materială şi teritorială de a

instrumenta acel înscris;- întocmirea înscrisului cu respectarea formalităţilor impuse de lege.În legătură cu prima condiţie precizăm că marea majoritate a înscrisurilor autentice

sunt întocmite de birourile notariale. Cu toate acestea nu trebuie să se pună semnul egalităţii între înscrisul autentic şi înscrisul notarial. Într-adevăr, au caracter autentic toate actele întocmite de funcţionarii publici în limitele atribuţiilor lor de serviciu. Astfel în categoria actelor autentice se încadrează hotărârile judecătoreşti, actele de stare civilă, alte acte emise de organele administraţiei de stat etc. Pe de altă parte, observăm că în lumina legislaţiei actuale notarul nu este considerat ca un funcţionar public. Prin urmare, actul notarial nu îndeplineşte condiţia de a fi întocmit de către un funcţionar public. Dar el are caracter autentic în baza dispoziţiilor Legii nr. 36/1995. Astfel, potrivit art. 8 lit. b) din actul normativ menţionat notarul public are şi competenţa de a autentifica înscrisurile redactate de el, de parte personal sau de avocat. De asemenea, menţionăm că actul îndeplinit de notarul public, ce poartă sigilul şi semnătura acestuia „este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege”.

A doua condiţie a actului autentic vizează competenţa funcţionarului sau notarului public de a instrumenta acel act. Din acest punct de vedere interesează atât competenţa materială, cât şi competenţa teritorială a funcţionarului sau notarului public. În ceea ce priveşte competenţa materială a notarilor publici aceasta are un caracter general, cu excepţia situaţiilor prevăzute limitativ de art. 10 din Legea nr. 36/1995.

În privinţa formei, aceasta diferă de la o autoritate publică la alta. Astfel, Codul de procedură civilă prevede formele în care trebuie redactată hotărârea judecătorească, iar Legea nr. 36/1995 consacră un Capitol distinct, al V-lea, procedurii actelor notariale, iar în cadrul acestuia secţiunea a II-a cuprinde reguli privitoare la „Autentificarea actelor”.

Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le prezintă. Printre aceste avantaje menţionăm: înscrisul autentic este însoţit de o puternică prezumţie de veridicitate, care îl dispensează pe cel care-l invocă de orice dovadă; data înscrisului autentic face dovadă până la înscrierea în fals; înscrisurile autentice care constată obligaţii au puterea unui titlu executoriu şi pot fi aduse la îndeplinire fără să fie necesară obţinerea unei hotărâri judecătoreşti.

Alteori forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a operaţiei juridice respective. Aşa este cazul donaţiilor (art. 813 C. civ.), ipotecilor convenţionale (art. 1772 C. civ.) şi al înstrăinărilor de terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991).

În toate cazurile înscrisul autentic se bucură de o forţă probantă deosebită, întrucât el îşi trage puterea din însuşi faptul că a fost primit şi autentificat sau chiar întocmit şi autentificat de un funcţionar de stat sau de un notar public. De îndată ce a fost întocmit înscrisul are prin forma şi aparenţa sa exterioară înfăţişarea unui act autentic regulat întocmit225. De aici rezultă şi prezumţia de autenticitate de care se bucură orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiilor sale. Efectul prezumţiei de autenticitate constă, aşa cum bine s-a arătat, într-o inversare a sarcinii probei226. Prin urmare, cel care invocă un înscris autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine

225

A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 108.

226 Idem.

Page 141: 48403746 Drept Procesual Civil

persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului. Pentru a se bucura de prezumţia de autenticitate înscrisul trebuie să aibă o minimă aparenţă de legalitate227.

Puterea doveditoare a înscrisului autentic comportă însă unele circumstanţieri în funcţie de conţinutul său. În această privinţă se impune să facem distincţie între menţiunile referitoare la constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile propriu-zise ale părţilor228. Menţiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în faţa organului instrumentator şi constatate prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), în cadrul şi în limitele atribuţiilor sale, fac dovadă până la înscrierea în fals. Astfel, de pildă, fac dovada până la înscrierea în fals: semnăturile părţilor, semnătura agentului instrumentator, menţiunile privind prezentarea şi identificarea părţilor, locul de încheiere a actului şi data încheierii înscrisului.

În schimb, declaraţiile părţilor nu pot fi verificate, sub aspectul realităţii lor, de către agentul instrumentator. De aceea enunţurile făcute de părţi şi trecute într-un înscris autentic nu fac dovadă decât până la proba contrară. Întreaga valoare a unor asemenea declaraţii decurge din semnătura părţilor. Prin urmare este firesc ca atare declaraţii să aibă aceeaşi putere probatorie indiferent dacă înscrisul este autentic sau numai sub semnătură privată.

Autentificarea unui înscris nu constituie însă un impediment în exercitarea unei acţiuni în anulare bazată pe existenţa viciilor de consimţământ, a lipsei de capacitate sau a fraudei la lege229. De asemenea, persoana interesată poate promova şi o acţiune pentru constatarea caracterului simulat al actului autentic230.

Dar care este forţa juridică a înscrisului autentic faţă de terţele persoane? În acest sens art. 1173 C. civ. precizează că: „Actul autentic are deplină credinţă în privinţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”. Din aceste dispoziţii se poate trage concluzia că legea consacră opozabilitatea erga omnes a înscrisului autentic. Această opozabilitate se referă, aşa cum rezultă în mod clar din art. 1173 alin. (1) C. civ., la „dispoziţiile şi convenţiile” pe care le constată înscrisul. Dispoziţiile pe care înscrisul le constată îşi trag tăria din recunoaşterea raportului juridic de către părţi. O atare recunoaştere, pe care legea o prezumă reală până la dovada contrară, este una şi aceeaşi faţă de toţi, adică atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţele persoane.

În literatura noastră de specialitate s-a susţinut231 că art. 1173 C. civ. este în contradicţie cu principiul enunţat de art. 1174 alin. (1) C. civ. Potrivit acestui din urmă text: „Actul cel autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părţi despre

227 În unele legislaţii prezumţia de autenticitate este prevăzută de lege. Astfel, de pildă, potrivit art. 2813 alin. (2) C. civ. din Quebec; „Actul a cărei aparenţă materială respectă exigenţele sale este prezumat autentic”. În legătură cu acesta doctrina canadiană a subliniat că pentru a avea aparenţa unui înscris autentic actul trebuie să fie semnat de un ofiţer public şi să fie însoţit, cel puţin aparent, de formalităţile cerute de lege. A se vedea în acest sens L. Ducharme, op. cit., p. 63-64.

228 A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 109-114; E. Mihuleac, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 45-47; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 302; L. Ducharme, op. cit., p. 64-65.

229

A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p.

272; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 47.

230 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 272.231 A se vedea pentru amăunte cu privire la această controversă F. Măgureanu, Înscrisurile mijloace

de probă în procesul civil, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 85-92.

Page 142: 48403746 Drept Procesual Civil

drepturile şi obligaţiile ce constată, precum şi despre aceea ce este menţionat în act, peste obiectul principal al convenţiei, când menţionarea are un raport oarecare cu acest obiect”.

Textele citate trebuie înţelese în sensul că efectele actului autentic se produc numai între părţi, iar drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor nu pot fi ignorate de terţi. Cu alte cuvinte primul text, se referă la opozabilitatea faţă de terţi a înscrisului autentic, iar cel de-al doilea la efectele actului între părţi. Aceasta nu înseamnă, astfel cum judicios s-a remarcat, că actul încheiat între părţi poate crea îndatoriri faţă de o a treia persoană, căci aceasta din urmă se poate obliga numai prin propria sa voinţă, „dar că opozabilitatea actului faţă de terţi este privitoare numai la drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, considerate ca fapte a căror existenţă nu poate fi ignorată de terţi”232. În consecinţă, astfel cum remarcă aceiaşi autori a căror opinie o împărtăşim, cele două texte nu sunt contradictorii, ci complementare233.

Care este situaţia juridică a actului autentic în cazul nesocotirii cerinţelor sale de validitate? Soluţia este statornicită în mod expres de art. 1172 C. civ. Potrivit acestui text: „Actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a necapacităţii funcţionarului, sau din lipsă de forme, este valabil ca scriptură sub semnătură privată, dacă s-a iscălit de părţile contractante”. Prin urmare, pentru a fi valabil ca înscris sub semnătură privată legea nu impune alte condiţii, decât semnarea înscrisului de către părţile care l-au încheiat. Soluţia se desprinde cu claritate din însăşi prevederile textului citat, care nu fac trimitere şi la cerinţele cerute de art. 1179 şi 1180 C. civ. pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată. Legea se mulţumeşte cu singura condiţie a semnării înscrisului de către părţi tocmai datorită existenţei, ab initio, a unei aparenţe de autenticitate. O atare aparenţă decurge din însuşi faptul întocmirii înscrisului de către un agent public. Dacă forma autentică reprezintă o condiţie de validitate a operaţiei juridice, actul este afectat de nulitate absolută şi drept urmare nu se mai ridică nici problema probaţiunii actului234.

O altă categorie de înscrisuri, şi la care trebuie să ne referim în continuare, frecvent folosite în practică, este aceea a înscrisurilor sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată este înscrisul întocmit de una din părţi, de un terţ sau de un mandatar, fără intervenţia vreunei autorităţi publice, care este semnat de părţi235 şi care constată o operaţie juridică. Marea majoritate a actelor juridice se constată prin înscrisuri sub semnătură privată; doar în mod excepţional, astfel cum am arătat deja, legea impune forma autentică ca o condiţie ad validitatem a operaţiei juridice.

Legea nu impune condiţii deosebite cu privire la modul de materializare a înscrisului sub semnătură privată. Aşa fiind, înscrisul poate fi dactilografiat, imprimat, scris de mână etc. Cerinţa esenţială a oricărui înscris sub semnătură privată este semnarea acestuia de partea care se obligă. Încheierea actului sub semnătură privată nu este supusă aşadar unor formalităţi deosebite; absenţa unui formalism în această privinţă poate fi

232

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 353.

233 Idem.234 A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 352; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op.

cit., vol. II, p. 166-167; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 272; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 48;

235 A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 353; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 167; A. Ionaşcu, op. cit., p. 117; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 272; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 48; A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 384; L. Ducharme, op. cit., p. 116.

Page 143: 48403746 Drept Procesual Civil

desprinsă din principiile instituite de Codul civil în această materie236. De la această regulă există, aşa cum vom sublinia în continuare, şi unele excepţii importante.

Semnătura nu trebuie să cuprindă toate elementele numelui; este suficient ca ea să fie dată în forma în care partea semnează în mod obişnuit. De asemenea, legea nu cuprinde menţiuni privitoare la locul unde trebuie aşezată semnătura; ea poate fi situată la sfârşitul înscrisului, astfel cum se şi obişnuieşte în practică, sau marginal dacă textul a ocupat întreaga pagină. Semnătura este o cerinţă esenţială căci ea exprimă consimţământul părţi la încheierea actului juridic. De aceea, în practică se acordă o importanţă deosebită acestui element al actului sub semnătură privată.

Codul civil nu prevede data ca o condiţie de validitate a înscrisului sub semnătură privată. Părţile obişnuiesc însă se insereze în înscris şi data încheierii sale, ceea ce este util adeseori pentru stabilirea ulterioară a momentului în care s-a format raportul juridic. Pentru unele situaţii legea impune însă precizarea datei înscrisului sub semnătură privată. Astfel, o atare menţiune este necesară pentru testamentul olograf, cambii, bilete la ordin şi cecuri. De data aceasta precizarea datei este necesară pentru însăşi valabilitatea actului.

De la regula generală potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată este valabil dacă îndeplineşte o singură condiţie, aceea a semnăturii lui de partea care se obligă, există şi unele excepţii, în sensul că sunt necesare şi întrunirea altor cerinţe. Vom analiza pe scurt aceste excepţii.

O primă excepţie vizează înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice şi pentru care legea impune cerinţa multiplului exemplar sau cum este denumită în dreptul francez formalitatea „dublului sau originalului multiplu”237. În adevăr, potrivit art. 1170 C. civ.: „Actele sub semnătură privată, care cuprind convenţii sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s-au făcut în atâtea exemplare originale câte sunt părţi cu interese contrare. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelaşi interes. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut”.

Cerinţa multiplului exemplar se justifică datorită necesităţii de a garanta părţilor posibilităţi egale de dovadă a operaţiei ce au încheiat-o. În lipsa acestei cerinţe una din părţi s-ar vedea expusă pericolului de a se afla în imposibilitate de a dovedi raportul juridic respectiv.

Formalitatea multiplului exemplar este impusă de lege numai în cazul convenţiilor sinalagmatice perfecte, căci numai în aceste convenţii există părţi cu interese contrare238.

Dispoziţiile legale privitoare la formalitatea multiplului exemplar au primit în doctrină o interpretare raţională şi în concordanţă cu scopul urmărit prin edictarea lor. Astfel, s-a considerat că formalitatea multiplului exemplar nu este necesară nici pentru următoarele convenţii sinalagmatice239:

- în cazul înscrisului nul ca înscris autentic şi care potrivit art. 1171 C. civ. este valabil ca înscris sub semnătură privată;

- în cazul convenţiilor sinalagmatice comerciale;- în cazul hotărârilor judecătoreşti care constată încheierea unui contract;

236 În unele legislaţii această lipsă de formalism este prevăzută în mod expres de lege. Astfel, potrivit art. 2826 C. civ. din Quebec actul sub semnătură privată „nu este supus la nici o formalitate”.

237

A se vedea în acest sens A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 387.

238 A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 119-120.239 A se vedea pentru amănunte: A. Ionaşcu, op. cit., p. 121-123; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.,

p. 355.

Page 144: 48403746 Drept Procesual Civil

- în cazul în care înscrisul s-a redactat într-un singur exemplar care s-a predat spre păstrare unei terţe persoane;

- în cazul în care una dintre părţi şi-a îndeplinit obligaţia o dată cu semnarea înscrisului sau mai înainte;

- în cazul în care înscrisul este recunoscut de părţi;- în cazul contractelor încheiate prin corespondenţă;- în cazul când una din părţi nu se opune la folosirea înscrisului întocmit într-un

singur exemplar şi prezentat de cealaltă parte în instanţă.Nerespectarea condiţiilor legale privitoare la formalitatea multiplului exemplar

atrage nulitatea înscrisului ca mijloc de probă, iar nu şi nulitatea convenţiei. Raportul juridic dintre părţi va putea fi dovedit prin alte mijloace de probă, în condiţiile dreptului comun; chiar şi înscrisul neregulat întocmit constituie un început de dovadă scrisă.

Cerinţa multiplului exemplar este stabilită de lege în interesul părţilor. Drept urmare, terţii nu se pot prevala de nerespectarea regulii multiplului exemplar.

O excepţie importantă de la principiul libertăţii formelor este făcută şi de art. 1180 alin. (1) C. civ. Textul menţionat precizează că: „Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”. Formula „bun şi aprobat” nu este o formulă sacramentală; ea poate fi înlocuită prin expresii echivalente240, din care să rezulte însă fără echivoc intenţia debitorului de a se obliga în cadrul raportului juridic respectiv.

Scopul dispoziţiei legale reproduse mai sus este acela de a ocroti pe debitori împotriva abuzurilor pe care le-ar putea genera semnăturile în alb. Formalitatea prescrisă de art. 1180 alin. (1) C. civ. vizează însă numai înscrisurile sub semnătură privată care constată obligaţii unilaterale având ca obiect plata unei sume de bani ori predarea unor lucruri fungibile.

Codul civil indică şi soluţia ce urmează să fie adoptată în caz de neconcordanţă între suma indicată în act şi cea consemnată în formula „bun şi aprobat”. Într-o asemenea împrejurare se prezumă că partea s-a obligat pentru suma cea mai mică. Soluţia nu reprezintă decât o aplicare a principiului potrivit căruia în caz de îndoială obligaţia se interpretează în favoarea celui care se obligă (art. 983 C. civ.).

Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la formalitatea „bun şi aprobat” atrage nulitatea înscrisului ca mijloc de probă, dar nu şi nulitatea convenţiei.

În toate cazurile înscrisul sub semnătură privată îşi trage puterea doveditoare din însăşi semnătura părţilor. El nu se bucură însă de prezumţia de autenticitate. Cu toate acestea, art. 1176 C. civ. precizează că înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de partea căreia i se opune sau verificat de instanţă, are între părţile care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile aceeaşi putere ca şi înscrisul autentic. Această regulă vizează enunţurile privitoare la actul juridic ce se constată prin înscris şi ele fac dovadă până la proba contrară.

Aceeaşi valoare probatorie are şi data înscrisului, dar numai între părţi. Faţă de terţi data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât din ziua când a devenit certă241. O atare soluţie este statornicită de lege spre a-i ocroti pe terţi împotriva pericolului de a se trece în înscris o dată nereală (antedatare sau postdatare).

240 A se vedea A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 389; A. Ionaşcu, op. cit., p. 129.

Page 145: 48403746 Drept Procesual Civil

Potrivit art. 1182 C. civ. înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă prin unul din următoarele mijloace:

- înfăţişarea înscrisului la o instituţie publică;- înregistrarea înscrisului într-un registru public;- relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi în prescurtare, în actele întocmite de

funcţionari;- moartea uneia din persoanele care au semnat înscrisul.La situaţiile menţionate mai sus trebuie să adăugăm şi posibilitatea de acordare a

datei certe de către notarii publici (art. 90 din Legea nr. 36/1995) şi de către avocaţi (art. 3 din Legea nr. 51/1995).

În afara înscrisurilor autentice şi sub semnătură privată mai există şi alte înscrisuri cu valoare probatorie. Chiar Codul civil se referă la unele din aceste înscrisuri. Codul civil reglementează astfel registrele comercianţilor (art. 1183-1184), registrele, cărţile sau hârtiile domestice (art. 1185), adnotaţiile făcute de creditor pe titlul de creanţă (art. 1186) şi răboajele (art. 1187). Vom prezenta pe scurt aceste înscrisuri şi valoarea lor probatorie.

Registrele comercianţilor242 sunt acele documente care consemnează operaţiunile cu caracter patrimonial efectuate de comercianţi243. Potrivit dispoziţiilor art. 22 C. com. comercianţii sunt obligaţi să ţină următoarele registre: registrul jurnal, registrul inventar şi registrul copier. Legea contabilităţii nr. 82/1991 impune şi ea ţinerea registrului jurnal, registrului inventar şi registrului cartea mare. De asemenea Legea nr. 31/1990 stabileşte şi ea obligativitatea ţinerii unor registre de diferite societăţi comerciale.

Legea permite şi folosirea altor registre de către comercianţi şi pe care aceştia le pot stabili în funcţie de volumul şi natura activităţii desfăşurate.

La forţa probantă a acestor înscrisuri se referă atât Codul civil, cât şi Codul comercial. Potrivit art. 1183 C. civ. registrele comercianţilor nu fac credinţă despre vânzările ce cuprind în contra persoanelor necomerciante. De asemenea, art. 1184 C. civ. statuează că registrele comercianţilor „se cred în contra lor, dar cel care voieşte a profita de ele nu poate despărţi cuprinderea lor, lăsând aceea ce poate a-i fi contrar”.

Cele două texte la care ne-am referit vizează raporturile dintre comerciant, pe de o parte, şi necomerciant, pe de altă parte. În această privinţă legea instituie un principiu general, anume acela potrivit căruia registrele comerciale nu pot face dovadă împotriva „persoanelor necomerciante”. O a doua regulă care a fost deja enunţată este aceea potrivit căreia registrele comercianţilor fac dovadă împotriva comercianţilor. Ca o măsură de protecţie însă în favoarea comercianţilor legea statuează că dispoziţiile cuprinse în registrul comerciantului nu sunt divizibile Această idee este reluată şi de art. 52 C. com. Mai precizăm că potrivit aceluiaşi text registrele comerciale fac dovadă împotriva comercianţilor chiar dacă sunt „neţinute în regulă”.

În ceea ce priveşte forţa probatorie a registrelor comerciale între comercianţi problema este reglementată în mod expres în art. 50 alin. (1) C. com. Potrivit acestui text: „Registrele comercianţilor, ţinute în regulă, pot face probă în justiţie între comercianţi,

241

A se vedea pentru amănunte I. Deleanu, Data certă - mijloc de publicitate şi condiţie a

opozabilităţii, în P.R. nr. 1/2002, p. 204-212.

242 A se vedea pentru amănunte cu privire la diferitele categorii de registre şi cu privire la conţinutul lor V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 178-180.

243 A se vedea D. Radu, D.C. Tudurache, op. cit., p. 54.

Page 146: 48403746 Drept Procesual Civil

pentru fapte şi chestiuni de comerţ”. Forţa probantă enunţată de textul citat este recunoscută de către lege numai dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele cerinţe: ţinerea registrelor să fie obligatorie, registrele să fie regulat ţinute, litigiul în care sunt invocate registrele să aibă ca obiect „fapte şi chestiuni de comerţ”.

Codul comercial se referă şi la valoarea probatorie a registrelor obligatorii care nu sunt ţinute în regulă şi care nu sunt învestite cu formele prevăzute de lege. În privinţa acestor registre art. 51 alin. (1) C. com. precizează că „nu sunt primite a face probă în justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut”.

Instanţa are însă o mare putere de apreciere asupra valorii probatorii a registrelor comerciale. În acest sens art. 54 C. com. cuprinde o normă cu totul particulară. Potrivit acestui text: „Judecata este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la această probă în cazul când registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau a atribui o credinţă mai mare registrelor uneia din părţi”. Dispoziţia citată este logică şi firească, căci ea vizează aceleaşi raporturi dintre comercianţi. Or, în asemenea împrejurări instanţa poate realiza o verificare şi comparare a conţinutului registrelor ţinute de comercianţii în litigiu, având posibilitatea de a renunţa la acest mijloc de probă.

Registrele, cărţile sau hârtiile domestice cuprind menţiuni pe care o persoană le face în mod curent cu privire la anumite fapte sau acte juridice cum sunt efectuarea de plăţi, vânzări, cumpărări etc.

În privinţa puterii doveditoare a registrelor, cărţilor sau hârtiilor domestice art. 1185 C. civ. statuează că acestea „nu fac credinţă în favoarea acelui care le-a scris, dar au putere în contra lui”. Soluţia este raţională întrucât nimeni nu-şi poate preconstitui dovezi în mod unilateral în favoarea sa şi împotriva unei alte persoane. În schimb, aceste documente casnice au putere împotriva celui care le-a scris în următoarele două situaţii expres determinate de art. 1185 C. civ., respectiv: „când cuprind curat primirea unei plăţi”, şi „când cuprind menţiunea expresă că nota sau scrierea din ele s-a făcut ca să ţină loc de titlu în favoarea creditorului”.

Adnotaţiile făcute de creditor pe titlurile de creanţă au valoare probatorie în condiţiile determinate de art. 1186 C. civ. Potrivit art. 1186 alin. (1) C. civ. orice adnotaţie făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanţă, este crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, dacă tinde a proba liberaţiunea debitorului. Din această prevedere legală rezultă că asemenea menţiuni fac dovadă numai împotriva creditorului şi doar dacă din cuprinsul lor rezultă liberaţiunea totală sau parţială a debitorului.

Aceeaşi putere doveditoare are, potrivit art. 1186 alin. (2) C. civ., orice scriptură făcută de creditor pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanţă, dar numai cu condiţia ca duplicatul sau chitanţa să se afle în mâinile debitorului.

Răboajele sunt, potrivit art. 1187 C. civ., crestăturile pe care părţile le fac pe două bucăţi egale de lemn pentru a marca efectuarea unor prestaţii244. Dacă crestăturile făcute pe cele două bucăţi de lemn sunt egale şi corelative ele fac dovadă între persoanele care obişnuiesc să folosească un asemenea mijloc de probă. În prezent aceste mijloace sunt folosite cu totul izolat.

244

A se vedea V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 174.

Page 147: 48403746 Drept Procesual Civil

Precizăm că art. 47 C. com. se referă şi la alte mijloace de probă care pot fi folosite în activitatea comercială. Printre aceste mijloace textul amintit menţionează facturile acceptate, corespondenţa şi telegramele.

Telegrama face probă când originalul este subscris de însăşi persoana arătată în ea ca transmiţător. Potrivit art. 47 alin. (1) C. com. telegrama face dovadă ca înscris sub semnătură privată. Telegrama are aceeaşi forţă probantă şi atunci când este subscrisă de o altă persoană, dacă se dovedeşte că originalul a fost predat la oficiul telegrafic sau trimis spre a i se preda de însăşi acea persoană.

Data de pe telegrame face dovadă, până la proba contrară, despre „ziua şi ora în care ele au fost în adevăr expediate de oficiile telegrafice” [art. 47 alin. (3) C. com.].

Facturile reprezintă un mijloc prin intermediul căruia comercianţii realizează unele operaţii importante, în special vânzarea cumpărarea unor produse. Ea poate fi folosită şi la încheierea unui contract de depozit. Codul comercial se referă în mod expres numai la facturile acceptate. De asemenea, Codul comercial nu face nici o distincţie după cum proba urmează a se face împotriva emitentului sau împotriva celuilalt comerciant. În ceea ce priveşte facturile neacceptate apreciem245 că ele pot face dovadă numai împotriva emitentului, iar nu şi împotriva celuilalt comerciant (destinatar).

Corespondenţa constituie şi ea un mijloc de probă frecvent folosit între comercianţi. La acest mijloc de probă se referă în mod expres art. 46 alin. (1) C. com., text care nu conţine referiri la forţa sa probantă. În mod tradiţional însă corespondenţa a fost folosită foarte frecvent în trecut pentru stabilirea unor contacte comerciale şi pentru perfectarea unor contracte în acest domeniu de activitate. În lumea informaticii locul corespondenţei este luat cel mai adesea de mijloacele moderne de comunicare. Acestea nu înlătură şi folosirea în unele situaţii a corespondenţei între comercianţi.

De altfel, actualul Cod comercial conţine şi unele referiri la obligaţia comercianţilor de a păstra corespondenţa. Astfel, potrivit art. 30 alin. (1) C. com., scrisorile şi telegramele primite trebuie păstrate de comercianţi timp de 10 ani. Dispoziţia menţionată este semnificativă şi pe plan probatoriu. Iar această semnificaţie rezidă în instituirea unei norme de natură a face posibilă verificarea în caz de litigiu a conţinutului corespondenţei. Pe de altă parte, chiar art. 46 C. com., text la care ne-am referit deja, consideră corespondenţa ca un mijloc de probaţiune a obligaţiilor comerciale. Dar care este în concret forţa probantă a corespondenţei dintre comercianţi? În primul rând, se impune precizarea că prin intermediul corespondenţei comercianţii nu-şi pot constitui un titlu sau un drept faţă de terţi.

În al doilea rând, între comercianţi corespondenţa nu poate îndeplini alt rol decât acela al unui înscris sub semnătură privată. Ea va putea fi folosită astfel de destinatar pentru a proba consimţământul expeditorului şi celelalte elemente contractuale (obiectul convenţiei, preţul de vânzare-cumpărare etc.). În mod obişnuit convenţiile comerciale se stabilesc în urma unei corespondenţe repetate, astfel că şi expeditorul va avea adeseori posibilitatea de a proba anumite acte de comerţ prin corespondenţa primită de la cealaltă parte contractantă. Şi ca orice alt mijloc de probaţiune corespondenţa comercială poate fi completată cu alte elemente probatorii spre a se stabili adevăratele raporturi juridice dintre părţi.

Mijloacele moderne de comunicaţie pot prezenta şi ele importanţă pentru stabilirea raporturilor juridice dintre părţi. În privinţa acestor mijloace de probaţiune, cum

245 A se vedea în acelaşi sens V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 175.

Page 148: 48403746 Drept Procesual Civil

sunt faxul, telefaxul, înregistrările magnetice, inscripţiile informatizate etc. nu găsim referiri nici în Codul de procedură civilă şi nici în Codul comercial, împrejurare firească întrucât ele constituie o cucerire ştiinţifică relativ recentă. De aceea, folosirea lor ca mijloc de probaţiune ridică reale dificultăţi. Şi aceasta atât din punct de vedere juridic, cât şi din punct de vedere strict ştiinţific.

Într-adevăr, nefiind reglementate în mod expres, se pot folosi argumente pertinente privitoare la inadmisibilitatea altor mijloace de probaţiune decât acelea strict determinate de lege. Datorită acestui fapt s-a susţinut în doctrina occidentală că aceste mijloace tehnice nu pot fi folosite decât în măsura în care ele se încadrează în „sistemul probelor recunoscute, în special în categoria prezumţiilor”246.

Din punct de vedere ştiinţific obiecţiunile care se pot aduce vizează mai cu seamă posibilităţile de alterare a elementelor pe care le cuprind. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că în lumea fără frontiere a informaticii se poate recurge la asemenea „inscripţii” spre a exprima un consimţământ sau spre a determina conţinutul unui contract comercial. De aceea, în unele legislaţii moderne este reglementată în mod expres posibilitatea folosirii inscripţiilor informatizate pe plan probatoriu, iar aceasta nu numai în materie comercială, ci şi în dreptul comun247.

Codul de procedură civilă reglementează, în art. 172-176, şi situaţia în care înscrisul invocat ca mijloc de probă de către una dintre părţi nu se află în posesia acestuia. Legiuitorul reglementează situaţiile în care înscrisul se află în posesia părţii adverse, în posesia unui terţ şi ipoteza în care înscrisul se află în păstrarea unei autorităţi.

Prima ipoteză, reglementată de textul pe care îl comentăm, este aceea a deţinerii înscrisului de către partea adversă. Într-o asemenea împrejurare instanţa are facultatea de a ordona înfăţişarea înscrisului. Partea care invocă înscrisul este obligată să facă dovada deţinerii acestuia de către partea adversă. Potrivit art. 172 alin. (2) C. proc. civ., instanţa este obligată să dispună înfăţişarea înscrisului în următoarele situaţii:

- când înscrisul este comun ambelor părţi;- când însăşi partea adversă s-a referit în cursul procesului la acel înscris;Înscrisurile sub semnătură privată îşi trag puterea din scrierea şi semnătura lor de

către părţi. De aceea, problema esenţială care se pune este aceea a recunoaşterii scrierii şi semnăturii de pe înscrisurile sub semnătură privată. În mod obişnuit părţile recunosc scrierea şi semnătura de pe înscrisurile înfăţişate. O atare recunoaştere poate fi chiar tacită şi ea are loc atunci când partea căreia i se opune înscrisul nu formulează obiecţiuni în legătură cu folosirea lui ca mijloc de probă. Dacă însă partea căreia i se opune înscrisul tăgăduieşte scrierea sau semnătura instanţa este obligată să procedeze la stabilirea veracităţii acestuia.

Părţile sunt obligate să adopte o poziţie clară cu privire la înscrisul invocat ca mijloc de probă, respectiv să recunoască scrierea sau semnătura ori dimpotrivă să le tăgăduiască. O asemenea atitudine nu le este impusă însă de lege moştenitorilor; aceştia pot declara că nu cunosc pur şi simplu scrierea sau semnătura de pe înscrisul invocat. În

246

A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 382.

247 Astfel, potrivit art. 2837 alin. (1) C. civ. din Quebec documentul ce reproduce elementele unui act juridic înscris pe un suport informatic face probă despre conţinutul actului „dacă este inteligibil şi dacă prezintă garanţii suficient de serioase pentru a se putea încrede în el”. Acelaşi text precizează, în alineatul următor, că pentru a aprecia calitatea documentului tribunalul trebuie să ţină seama de circumstanţele în care datele au fost înscrise şi documentul reprodus. A se vedea pentru amănunte cu privire la aceste condiţii în legislaţia canadiană L. Ducharme, op. cit., p. 156-163.

Page 149: 48403746 Drept Procesual Civil

toate situaţiile de contestare a scrierii sau semnăturii, veracitatea înscrisului se determină în cadrul procedurii denumite verificarea de scripte.

Situaţia este însă diferită în cazul înscrisurilor autentice. Datorită prezumţiei de autenticitate de care se bucură înscrisurile autentice acestea nu pot fi pur şi simplu tăgăduite. Ele nu pot fi atacate, în privinţa constatărilor făcute de agentul instrumentator, decât în cadrul unei proceduri complexe de înscriere în fals. Până la constatarea falsului înscrisul autentic îşi menţine întreaga putere doveditoare. Dar în ce constă verificarea de scripte şi înscrierea în fals? La ultima întrebare vom răspunde în comentariile următoare.

Verificarea de scripte este procedura la care se recurge atunci când partea nu recunoaşte scrierea sau semnătura de pe un înscris. Aceeaşi procedură se foloseşte şi atunci când moştenitorii declară că nu cunosc scrierea sau semnătura autorului lor. Procedura verificării de scripte este reglementată în art. 177-179 C. proc. civ., texte care vizează doar înscrisurile sub semnătură privată. Cu toate acestea s-a apreciat, cu suficient temei, că procedura verificării de scripte se poate aplica şi în privinţa înscrisurilor ce emană de la terţe persoane, căci pentru descoperirea adevărului şi atare înscrisuri trebuie verificate248.

Verificarea de scripte se poate realiza şi direct de către instanţă. Pentru verificarea veracităţii înscrisului direct de către instanţă se poate recurge la două procedee simple:

a) obligarea părţii căreia i se opune înscrisul să scrie, la dictarea preşedintelui instanţei, părţi din acel act sau, în cazul contestării semnăturii, să-şi semneze numele în faţa instanţei;

b) confruntarea scrierii sau a semnăturii de pe înscrisul nerecunoscut cu scrierea ori semnătura de pe alte înscrisuri ale aceleiaşi persoane, dar care sunt autentice ori care emană neîndoielnic de la acea persoană.

În urma unor asemenea verificări instanţa îşi poate forma convingerea asupra veracităţii înscrisurilor. Refuzul de a scrie poate fi reputat de către instanţă ca o recunoaştere a scrisului.

Dacă totuşi instanţa nu se poate edifica asupra veracităţii înscrisului, în urma verificărilor directe, ea va ordona efectuarea unei expertize. În acest scop instanţa va obliga părţile să depună alte înscrisuri, ce emană de la acea persoană, ca piese de comparaţie.

Potrivit art. 179 alin. (2) C. proc. civ. se primesc ca piese de comparaţie: înscrisurile autentice, înscrisurile private netăgăduite de părţi, partea din înscris netăgăduită, scrisul sau semnătura făcută înaintea instanţei. Toate înscrisurile depuse pentru verificare vor fi semnate de preşedintele instanţei, de grefier şi de către părţi. În funcţie de rezultatul expertizei instanţa va decide asupra înlăturării înscrisului sau menţinerii acestuia ca mijloc de probă.

Dovada cu martori

Proba testimonială sau proba prin declaraţiile martorilor reprezintă unul din mijloacele de dovadă cel mai frecvent folosit în procesul civil. Importanţa acestui mod de probă a diferit de la o epocă la alta249. În antichitate proba testimonială a fost larg

248 A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 167; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 361.249 A se vedea pentru amănunte E. Moniz de Aragao, Exegese do codigo de processo civil, Aide

Editora e Comercio de Livros Ltda. Rio de Janeiro, 1984, vol. IV-2, p. 5-10.

Page 150: 48403746 Drept Procesual Civil

răspândită şi aceasta tocmai datorită dificultăţilor de preconstituire a unor documente scrise. De aceea se şi afirma în Digeste că testimoniorum usus frecquens ac necessarius est. În perioada procedurii formulare proba testimonială a devenit cea mai uzuală. Ulterior, în perioada procedurii extraordinare, proba testimonială a pierdut din importanţa sa practică, fiind privită tot mai mult cu neîncredere datorită fragilităţii sale.

Timp de multe secole a predominat principiul inadmisibilităţii probei printr-o singură declaraţie testimonială: testis unus testis nullus. Alături de această exigenţă în antichitate sclavii, minorii şi adeseori femeile nu puteau depune mărturie. Uneori capacitatea de a fi martor era condiţionată de existenţa unui anumit patrimoniu.

Doar prin Ordonanţa lui Henric al III-lea din anul 1566 (Ordonance de Moulins) s-a instituit principiul potrivit căruia înscrisurile trec înaintea martorilor (lettres passent temoins). Acest principiu este rezultatul descoperirii tiparului în secolul al XV-lea şi al avantajelor probei scrise faţă de declaraţiile fragile ale martorilor.

În dreptul modern aceste restricţii au fost înlăturate, iar proba testimonială este lăsată, întocmai ca şi celelalte mijloace de probă, la libera apreciere a judecătorului.

Martorii sunt persoane străine de proces care relatează, în faţa instanţei de judecată, fapte sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal. Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor în faţa instanţei de judecată.

Împrejurările relatate de martor trebuie să fie cunoscute personal de acesta, în sensul că el a participat la încheierea actului sau a asistat la săvârşirea faptei. Declaraţiile „din auzite” nu reprezintă constatări personale ale martorului, ci relatări despre fapte necontrolabile şi cu o semnificaţie îndoielnică. De aceea, asemenea declaraţii nu pot avea valoare probatorie.

Situaţia este însă diferită în cazul aşa-numitei mărturii indirecte. În această din urmă situaţie faptele relatate de martor sunt cunoscute de el prin intermediul unei persoane determinate, care, la rândul său, a perceput în mod nemijlocit anumite împrejurări. Datorită acestui fapt asemenea declaraţii pot fi reţinute de instanţă ca mijloc de probă, întrucât ele permit o discuţie şi un control asupra veridicităţii faptelor250.

Declaraţiile martorilor se caracterizează şi prin aceea că ele trebuie făcute oral în faţa instanţei de judecată. Prin urmare, declaraţiile consemnate grafic şi chiar cele făcute în formă autentică, nu pot fi utilizate cu titlu de probe testimoniale.

Datorită fragilităţii probei testimoniale şi din cauza înmulţirii proceselor legiuitorul francez de la 1804 a restrâns admisibilitatea probei testimoniale. Restricţii similare se întâlnesc în prezent în legislaţia multor state.

În dreptul nostru asemenea restricţii sunt prevăzute în art. 1191 C. civ. Acest text instituie două reguli restrictive privitoare la administrarea probei cu martori. Precizăm însă chiar de la început că dispoziţiile înscrise în art. 1191 alin. (3) C. civ. nu au un caracter imperativ, ci dispozitiv. Prin urmare, astfel cum prevede în mod expres art. 1191 alin. (3) C. civ., părţile de comun acord se pot abate, fie expres, fie tacit, de la prevederile primelor două alineate consacrate în textul menţionat.

Prima regulă restrictivă vizează dovada actelor juridice care depăşesc o anumită valoare. Potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.

250 A. Weill, F. Terre, op. cit., p. 401-402.

Page 151: 48403746 Drept Procesual Civil

Regula enunţată urmăreşte ocrotirea părţilor şi determinarea lor să-şi preconstituie înscrisuri pentru operaţiile juridice pe care le încheie. Această regulă nu se aplică în privinţa terţilor, ei având posibilitatea să facă dovada actului juridic prin orice mijloc de probă.

Dispoziţiile restrictive cuprinse în art. 1191 alin. (1) C. civ. se aplică tuturor actelor juridice al căror obiect depăşeşte valoarea de 250 de lei. Valoarea în funcţie de care se stabileşte inadmisibilitatea probei testimoniale este aceea din momentul încheierii actului juridic251. Valoarea dobânzilor nu se ia însă în considerare pentru determinarea valorii obiectului actului juridic, în sensul dispoziţiilor înscrise în art. 1191 C. civ. În acest sens prin art. 1192 C. civ. se dispune că „Articolul precedent nu se aplică în cazul când cererea depăşeşte 250 lei numai prin unirea capitalului cu dobânzile”.

Legea prevede şi alte norme de natură a împiedica eludarea dispoziţiilor art. 1191 C. civ. Astfel, în scopul arătat, art. 1193 C. civ. dispune că: „Cel care a format o cerere în judecată, pentru o sumă mai mare de 250 lei, chiar de va voi a-şi restrânge cererea la 250 lei, nu va fi primit a înfăţişa dovada prin martori”. Din punct de vedere strict procedural, în concordanţă cu principiul disponibilităţii, partea are posibilitatea de a-şi restrânge pretenţiile. Dar exercitarea acestui drept procedural nu are semnificaţii pe plan probatoriu, dispoziţiile textului citat fiind de natură să evite eludarea restricţiilor înscrise în art. 1191 C. civ. Prin urmare, chiar în cazul restrângerii pretenţiilor sub plafonul valoric de 250 lei partea va fi ţinută să facă dovada actului juridic invocat prin înscris autentic sau sub semnătură privată.

În acelaşi spirit este irelevantă, sub aspect strict probatoriu, şi fracţionarea creanţelor. O atare normă este înscrisă în art. 1194 C. civ., text potrivit căruia: „Dovada prin martori nu se poate admite nici în cazul când cererea în judecată este pentru o sumă mai mică de 250 lei, dar care este un rest din o creanţă mai mare, neconstatată prin înscris”.

A doua regulă restrictivă vizează inadmisibilitatea probei testimoniale împotriva şi peste cuprinsul unui înscris. Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. „nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”.

Prin consacrarea regulii înscrise în art. 1191 alin. (2) C. civ. s-a urmărit să se acorde preferinţă probei scrise faţă de proba testimonială. Soluţia este neîndoielnic judicioasă, căci de vreme ce părţile au decis să redacteze un înscris pentru operaţia juridică pe care tocmai au perfectat-o este de presupus că acesta exprimă fidel voinţa lor.

În literatura de specialitate252 şi în jurisprudenţa noastră s-au făcut importante precizări cu privire la limitele în care se aplică regula înscrisă în art. 1191 alin. (2) C. civ. Astfel, s-a statuat că restricţia enunţată se aplică numai între părţile contractante; terţii pot folosi proba cu martori spre a combate conţinutul înscrisului. De asemenea, restricţia enunţată în art. 1191 alin. (2) C. civ. se aplică numai înscrisurilor preconstituite.

251

A se vedea în acest sens: A. Ionaşcu, op. cit., p. 178; E. Mihuleac, op. cit., p. 233; V.M. Ciobanu,

Tratat…, op. cit., vol. II, p. 188; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 68; E. Moniz de Aragao, op. cit., p.

25-26.

252 A se vedea pentru amănunte: A. Ionaşcu, op. cit., p. 182-184; E. Mihuleac, op. cit., p. 236-237; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 70-71; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. I, p. 189-190.

Page 152: 48403746 Drept Procesual Civil

Proba cu martori este însă admisibilă când se urmăreşte a se dovedi dolul, cauza ilicită a convenţiei, frauda la lege sau existenţa unui viciu de consimţământ la data încheierii actului. Dovada cu martori este deopotrivă admisibilă şi atunci când se urmăreşte stabilirea unui fapt ulterior încheierii convenţiei, cum este stingerea sau rezilierea obligaţiei.

În fine, se impune precizarea că proba cu martori este admisibilă şi atunci când clauzele convenţiei sunt obscure, echivoce şi este necesară interpretarea lor, pentru a se stabili voinţa reală a părţilor. Această soluţie este promovată constant de doctrină253 şi jurisprudenţă motivat de faptul că a interpreta dispoziţiile unei convenţii nu este acelaşi lucru cu proba în contra sau peste cuprinsul înscrisului.

De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale art. 1197 şi 1198 C. civ. consacră unele excepţii importante. Prima excepţie este prevăzută de art. 1197 C. civ., text care precizează că regulile restrictive privitoare la proba cu martori „nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”. Acelaşi text defineşte începutul de dovadă scrisă ca „orice scriptură a aceluia ce el reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut faptul pretins”.

Pentru a ne afla în prezenţa unui început de dovadă scrisă sunt necesare a fi întrunite următoarele cerinţe:

a) existenţa unei scripturi. Prin folosirea sintagmei „orice scriptură” legiuitorul a urmărit să atribuie caracterul unui început de dovadă oricărui fel de scriere, indiferent de forma şi scopul pentru care a fost făcută. Drept urmare are un asemenea caracter nu numai un înscris autentic ce nu îndeplineşte anumite condiţii, ci orice fel de scriere, dacă provenienţa ei nu poate fi pusă la îndoială254.

b) scriptura să emane de la partea căreia i se opune255. Fără existenţa acestui element nu se poate vorbi de un început de dovadă scrisă. Aceasta deoarece excepţia la care ne referim se întemeiază pe un început de recunoaştere a părţii căreia i se opune înscrisul. Aşa fiind, scrierea ce emană de la persoane străine de proces nu reprezintă un început de dovadă. Dacă însă scrierea emană de la ambele părţi, ea poate fi primită ca un început de dovadă.

c) scrierea să facă verosimil faptul pretins. Aceasta nu înseamnă însă că scrierea trebuie să vizeze în mod nemijlocit faptul pretins. Scrierea se poate referi şi la un fapt conex din care se pot trage concluzii privitoare la existenţa faptului pretins.

Legea asimilează cu începutul de dovadă scrisă şi atitudinea părţii chemate la interogatoriu, atunci când aceasta refuză să răspundă sau nu se înfăţişează la chemarea instanţei. Menţionăm însă că într-o atare împrejurare lipseşte elementul scris, iar începutul de dovadă se întemeiază doar pe atitudinea negativă a părţii.

A doua excepţie este prevăzută de art. 1198 C. civ. şi ea se referă la imposibilitatea de a preconstitui sau păstra o probă scrisă256. Potrivit textului menţionat, regulile din art. 1191 C. civ. „nu se aplică însă totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce pretinde sau a conserva dovada luată”.

253 A se vedea pentru această soluţie: A. Ionaşcu, op. cit., p. 183; E. Mihuleac, op. cit., p. 237; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 71; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 190-191; E. Moniz de Aragao, op. cit., p. 20.

254

A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 187.

255 Ibidem, p. 189-193.256 A se vedea pentru amănunte cu privire la această excepţie A. Ionaşcu, op. cit., p. 197-203; E.

Mihuleac, op. cit., p. 240-243.

Page 153: 48403746 Drept Procesual Civil

Textul citat indică în continuare, cu titlu exemplificativ, următoarele situaţii ce pot constitui tot atâtea cazuri de imposibilitate de preconstituire sau conservare a unei dovezi:

a) în cazul obligaţiilor care se nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte;b) în cazul depozitului necesar, în caz de incendiu, ruină, tumult sau naufragiu şi la

depozitele ce fac călătorii în ospătăria unde trag; în toate aceste cazuri judecătorul va avea în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele faptului;

c) în cazul obligaţiilor contractate în caz de accidente neprevăzute, când nu le era cu putinţă părţilor să facă înscrisuri;

d) în cazul când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadă scrisă, dintr-o cauză de forţă majoră neprevăzută.

Jurisprudenţa noastră a dat o interpretare raţională dispoziţiilor art. 1198 C. civ., extinzând aplicarea acestui text şi la acele situaţii care pot constitui o imposibilitate morală de preconstituire a unei dovezi. În viziunea jurisprudenţei noastre, urmată în mod constant şi de doctrină, imposibilitatea morală de preconstituire a unei probe se bazează pe acele relaţii de afecţiune şi consideraţie care există în genere între soţi şi rudele apropiate; atunci când asemenea relaţii sunt normale este greu să se pretindă părţilor să-şi preconstituie un înscris cu privire la operaţiile juridice ce le încheie.

Imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris nu poate avea decât un rol relativ. Drept urmare, instanţele de judecată trebuie să aprecieze in concreto asupra circumstanţelor care au făcut imposibilă preconstituirea unei probe scrise. Cu alte cuvinte, simplele relaţii de rudenie sau de afinitate nu justifică de plano ideea că ne-am afla în prezenţa unei imposibilităţi de preconstituire a dovezii scrise. Într-adevăr, uneori, din diferite motive, chiar şi relaţiile dintre rudele apropiate pot fi alterate. Pe de altă parte, există şi alte situaţii în care relaţiile dintre unele persoane pot conduce la concluzia că uneia dintre părţi i-a fost imposibil să-şi preconstituie o probă scrisă. Aşa este cazul relaţiilor de deferenţă dintre superiori şi subordonaţi, dintre colegii de serviciu sau dintre prieteni. De aceea s-a decis de jurisprudenţa noastră că şi asemenea relaţii pot constitui izvorul unei imposibilităţi morale de preconstituire a unui act scris.

Cu toate acestea, relaţiile invocate în sprijinul admisibilităţii probei testimoniale trebuie să fie analizate de instanţă cu multă circumspecţie spre a se conferi dispoziţiilor art. 1198 C. civ. reala lor semnificaţie. În acest spirit, în practica instanţei supreme, s-a statuat că indiferent în ce fel de relaţii rezidă izvorul imposibilităţii morale, ceea ce este esenţial nu este izvorul acestei situaţii, ci constatarea existenţei ei în realitate, care trebuie să fie apreciată în raport de calitatea persoanelor şi circumstanţele faptelor.

Legea vizează nu numai imposibilitatea de preconstituire a unui înscris, ci şi situaţia în care înscrisul a fost întocmit, dar partea s-a aflat în imposibilitate de a-l conserva. Admiterea probei testimoniale într-o atare împrejurare se justifică pe deplin, de vreme ce înscrisul a fost întocmit, iar dispariţia lui se datorează unui motiv neimputabil părţii. Pentru admiterea probei cu martori va fi necesar să se dovedească că: s-a întocmit un înscris doveditor în condiţiile legii; acel înscris s-a pierdut sau a fost distrus şi faptul că dispariţia înscrisului se datorează unui caz de forţă majoră257.

Aprecierea declaraţiilor martorilor reprezintă una dintre cele mai delicate probleme cu care este confruntată instanţa în materie de probaţiune. În trecut, mărturia a fost considerată, şi într-o anumită măsură justificat, ca una dintre cele mai fragile probe. Puterea doveditoare a mărturiei era, în sistemul probelor legale, evaluată şi impusă

257 A se vedea pentru amănunte A. Ionaşcu, op. cit., p. 203-204.

Page 154: 48403746 Drept Procesual Civil

judecătorului de lege. Criteriul cantitativ al mărturiei prevala asupra celui calitativ, potrivit adagiului testis unus, testis nullus.

În sistemele procesuale moderne probele testimoniale nu au o valoare prestabilită de lege, ci sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului. Desigur, aşa cum am subliniat atunci când am analizat principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, libera apreciere a judecătorului nu poate reprezenta o simplă abstracţiune. Judecătorul trebuie să evalueze toate dovezile pe baza intimei sale convingeri, dar în toate cazurile în concordanţă cu realitatea faptelor şi cu respectarea legii.

Pentru justa evaluare a declaraţiilor testimoniale judecătorul trebuie să verifice buna- credinţă a martorului şi veridicitatea mărturiei. Prima problemă urmează să fie rezolvată în concret de instanţă ţinând seama de diferite împrejurări de fapt, ca: interesul martorului în cauză, raporturile de rudenie dintre martor şi una din părţi, resentimentele faţă de una dintre părţi sau dimpotrivă raporturile de prietenie cu una din părţi etc.

Veridicitatea mărturiei trebuie cercetată şi ea cu multă atenţie de către judecător. În acest sens judecătorul va trebui să ţină seama de elementele ştiinţifice pe care i le pune la dispoziţie psihologia. Judecătorul va trebui să analizeze în mod succesiv etapele prin care trece martorul în privinţa faptelor despre care este audiat. Aceste faze sunt: perceperea faptului, memorizarea faptului perceput şi relatarea acestuia.

Perceperea unui fapt depinde de o multitudine de împrejurări, dintre care unele obiective, iar altele subiective; toate acestea pot avea un rol important în procesul de percepţie al faptelor. De aceea, instanţa trebuie să stabilească, mai întâi, cu precizie anumite împrejurări obiective, cum sunt locul şi timpul în care s-a produs un anumit fapt, distanţa dintre martor şi obiectul perceput etc. Împrejurările subiective nu sunt nici ele mai puţin importante, căci percepţia depinde de intensitatea cu care un fapt a trecut în conştiinţa martorului. Este îndeobşte cunoscut că nu orice martor acordă aceeaşi importanţă faptelor petrecute în lumea exterioară; unele persoane le acordă o semnificaţie deosebită, altele o semnificaţie cu totul redusă. De asemenea nu trebuie ignoraţi şi excluşi din ecuaţia la care ne referim nici alţi factori subiectivi, cum sunt starea psihologică a martorului, vârsta, ocupaţia, profesia sau gradul său de cultură.

Memorizarea faptului perceput reprezintă o altă etapă importantă, fiind, la rândul său influenţată de un ansamblu de factori, dintre care unii obiectivi, iar alţi subiectivi. Factorul timp joacă de data aceasta o importanţă cu totul particulară. Trecerea unui timp considerabil de la data producerii faptului face ca ceea ce s-a perceput, chiar în mod exact, să se estompeze. Dacă însă faptul perceput este legat de un eveniment important din viaţa martorului (căsătoria, absolvirea unei instituţii de învăţământ superior etc.) relatarea sa apare, cel mai adesea, plauzibilă. Trebuie să se ţină seama şi de data aceasta de unii factori, cum sunt vârsta, profesia şi gradul de cultură al martorului.

Relatarea faptului reprezintă şi ea un moment căreia judecătorul trebuie să-i acorde cuvenita atenţie. Se poate întâmpla ca faptele ce formează obiectul mărturiei să fie percepute exact şi păstrate nealterat în memoria martorului, dar ele să nu fie redate în mod fidel. La o asemenea soluţie se poate ajunge chiar şi atunci când martorul este de bună-credinţă. De aceea, judecătorul trebuie să acorde o mare importanţă modului de audiere a martorului şi să procedeze în considerarea acelor elemente obiective şi subiective258 ce pot contura personalitatea martorului.

258 În jurisprudenţa canadiană s-a considerat ca un factor defavorabil credibilităţii unui martor faptul că acesta era predispus să se sustragă obligaţiilor sale fiscale. A se vedea în acest sens L. Ducharme, op.

Page 155: 48403746 Drept Procesual Civil

Experienţa demonstrează că adeseori martorii sunt intimidaţi de solemnitatea caracteristică dezbaterilor judiciare, ceea ce poate influenţa în mod negativ depoziţia acestora. Întreruperile şi întrebările puse de judecător pot, de asemenea, să conducă la denaturarea adevărului. Asemenea rezultate negative pot fi evitate de instanţă prin audierea martorilor cu mult tact. Este preferabil, aşa cum am mai arătat, ca martorul să relateze spontan tot ceea ce ştie în legătură cu faptele cauzei, iar întrebările să-i fie adresate la urmă. Adevărul se poate stabili numai prin justa apreciere a depoziţiilor martorilor, proces complex în cadrul căruia nu poate fi ignorată nici una din fazele anterior prezentate.

În mod obişnuit, martorii se propun de părţi in limine litis, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nepropunerea dovezilor în aceste condiţii atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai propune probe în tot cursul judecăţii, în afară de excepţiile anume prevăzute de art. 138 C. proc. civ. Mai trebuie să adăugăm că, în interesul adevărului, instanţa poate dispune probe chiar dacă părţile se împotrivesc.

Martorii trebuie să fie indicaţi prin arătarea numelui şi a domiciliului spre a putea fi citaţi. Înlocuirea martorilor nu poate fi încuviinţată „decât în caz de deces, dispariţie sau motive bine întemeiate”. În caz de încuviinţare a înlocuirii martorilor lista cu numele şi domiciliul acestora se va depune, sub sancţiunea decăderii, în termen de 5 zile.

Legea se referă din nou la sancţiunea decăderii în legătură cu nerespectarea obligaţiilor impuse de art. 170 C. proc. civ. Art. 186 alin. (4) C. proc. civ. înlătură sancţiunea decăderii în ipoteza înfăţişării martorilor la termenul stabilit pentru audierea lor.

Codul de procedură civilă consacră şi unele reguli importante privitoare la modul de audiere a martorilor.

Ordinea în care urmează să se facă audierea martorilor se stabileşte de instanţă. Fiecare martor trebuie să fie audiat separat; cei neascultaţi nu pot fi de faţă la audierea unui martor. După audiere martorul trebuie să rămână în sala de şedinţă până la sfârşitul dezbaterilor, cu excepţia cazului în care instanţa dispune altfel. Măsura este stabilită de lege pentru ca martorul audiat să nu aibă posibilitatea de a influenţa în vreun mod martorii neaudiaţi.

Menţionăm că, potrivit art. 196 alin. (3) C. proc. civ., martorul nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; el se poate folosi însă de însemnări cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.

Legea noastră procesual civilă nu conţine o prevedere expresă cu privire la obligaţia instanţei de a-l lăsa pe martor să spună tot ce ştie în legătură cu pricina ce formează obiectul judecăţii şi numai după aceea să-i pună întrebări. O asemenea dispoziţie există însă în Codul de procedură penală şi ea este de natură să garanteze relatarea veridică a faptelor percepute de martor [art. 86 alin. (2) C. proc. pen.]. De aceea este recomandabil să se procedeze în mod similar şi în procesul civil259.

După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia întrebări; mai întâi, întrebările vor fi formulate de partea care a propus audierea martorului, iar apoi de către partea adversă. Această procedură de audiere este consacrată în majoritatea legislaţiilor care se întemeiază pe sistemul de drept romano-germanic.

cit., p. 168.259 A se vedea A. Ionaşcu, op. cit., p. 221; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 375.

Page 156: 48403746 Drept Procesual Civil

Soluţia este însă cu totul diferită în sistemul de drept anglo-saxon, în cadrul căruia, în general, martorul este audiat în mod direct de către părţi în cadrul procedurii judiciare260.

Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea preşedintelui, şi va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor. În prealabil, martorul va lua cunoştinţă de cuprinsul declaraţiei. Dacă martorul nu voieşte sau nu poate să semneze se va face menţiune despre această împrejurare. Orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul declaraţiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi de martor sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă.

Sunt elemente deosebit de importante care trebuie atestate, în mod corespunzător, spre a face deplină credinţă asupra celor petrecute în faţa instanţei.

Expertiza

Legea procedurală consacră posibilitatea folosirii expertizei261 pentru lămurirea unor probleme de specialitate. Într-adevăr, în epoca contemporană volumul cunoştinţelor din diferite domenii ale vieţii social-economice se multiplică într-un ritm fără precedent. În atare condiţii judecătorul nu se poate erija într-un homo universalis. De aceea, atunci când este necesară lămurirea unor împrejurări care implică cunoştinţe de specialitate judecătorul poate dispune efectuarea unei expertize.

Prin urmare, se poate afirma că expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa sau părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.

În dreptul nostru procesual expertiza este reglementată ca un mijloc de probă, iar constatările experţilor sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului. În doctrina occidentală s-a susţinut, de către unii autori, că expertiza nu este decât un mijloc auxiliar de informare a organului judiciar262. Cu toate acestea, remarcăm că în majoritatea legislaţiilor procesuale expertiza este reglementată totuşi ca un mijloc de probă263.

260 În sistemul anglo-saxon întrebările se adresează direct de către părţi martorului. Acest sistem a influenţat şi unele legislaţii de inspiraţie franceză. Este cazul legislaţiei procesuale din Quebec. Potrivit art. 306 C. proc. civ. al provinciei Quebec: „Martorul este interogat de partea care l-a propus sau de mandatarul său”; după această audiere martorul poate fi interogat în continuare de partea adversă (art. 314 C. proc. civ.).

261

A se vedea pentru amănunte cu privire la acest mijloc de probă: A. Ionaşcu, op. cit., p. 237-254; E.

Mihuleac, op. cit., p. 283-308; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 90-107; E. Mihuleac, Expertiza

judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.

262 A se vedea în acest sens E. Tullio Liebman, op. cit., p. 301. A se vedea de asemenea Celso Agricola Barbi, op. cit., vol. I, tom. II, p. 599. Acest din urmă autor apreciază că în prezent este depăşită vechea concepţie potrivit căreia expertiza constituie un mijloc de probă. Este adevărat că această susţinere doctrinară este motivată în dreptul brazilian şi pe împrejurarea că expertiza (exame pericial) este reglementată în Codul de procedură civilă într-un capitol distinct consacrat auxiliarilor justiţiei. Un alt reputat doctrinar latino-american remarca că expertiza, la fel ca şi prezumţiile, nu constituie un mijloc de probă, ci doar unul din multiplele elemente care integrează un ansamblu de operaţiuni intelectuale ce sunt necesare a fi realizate în scopul pronunţării unei sentinţe. A se vedea E. J. Couture, op. cit., p. 266.

263 A se vedea pentru amănunte asupra acestei controverse E. Moniz de Aragao, op. cit., p. 131-134. A se vedea pentru unele discuţii şi E. Mihuleac, op. cit., p. 287.

Page 157: 48403746 Drept Procesual Civil

Trecând însă peste orice dispută doctrinară este necesar să remarcăm că expertiza este un mijloc de probă deosebit de util pentru judecător, dar şi pentru părţi. Acest mijloc de probă, în pofida unor asemănări cu alte dovezi, se înfăţişează ca un instrument probatoriu particular, iar particularitatea sa rezidă esenţialmente în caracterul tehnic al constatărilor făcute de expert. Tocmai de aceea se şi consideră că expertiza este un instrument moralmente neutru264. Acest caracter nu trebuie însă exagerat, căci el se referă doar la constatările tehnico-ştiinţifice ale raportului de expertiză şi doar dacă acestea sunt susţinute de buna-credinţă a specialistului.

Buna-credinţă a specialistului este un element esenţial în corecta apreciere de către judecător a constatărilor făcute în cadrul raportului de expertiză. Tocmai de aceea un reputat autor brazilian avertizează asupra necesităţii ca judecătorul să manifeste o atenţie deosebită cu privire la constatările expertizei şi la credibilitatea experţilor. Acelaşi autor afirmă, cu suficient temei, că nu se poate acorda expertizei o valoare absolută; experienţa demonstrează, susţine acelaşi autor, că adeseori constatările tehnice deşi sunt fundamentale sunt distorsionate integral „de către profesionişti corupţi”265. Un avertisment deosebit de sever, dar semnificativ şi demn de luat în considerare şi de către magistraţii noştri.

Expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a judecătorului. Constatările tehnico-ştiinţifice ale specialistului poartă numai asupra elementelor de fapt supuse judecăţii. Activitatea lui încetează acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei. Constatările tehnico-ştiinţifice ale expertului nu se pot substitui aprecierilor făcute de judecător.

Expertul desfăşoară în cadrul procesului civil o activitate asemănătoare cu aceea a martorului. Cu toate acestea, situaţia expertului este distinctă de cea a martorului, cele două calităţi neputând fi confundate în nici un mod. Astfel, martorul relatează în faţa instanţei fapte astfel cum ele s-au petrecut şi cum au fost reţinute de el în memorie, fără a trage concluzii cu privire la valoarea acestora. Dimpotrivă, expertul nu certifică fapte petrecute în prezenţa sa, ci explică situaţii sau împrejurări de fapt care-i sunt cunoscute din materialul probatoriu de la dosar. Dacă expertul cunoaşte personal anumite fapte el va putea fi ascultat ca martor, căci această din urmă calitate primează faţă de aceea de expert. Într-o formulă de sinteză se poate spune că în timp ce martorul narează anumite fapte, expertul opinează cu privire la semnificaţia acestora.

Expertiza are ca obiect, astfel cum se degajă cu claritate din chiar art. 201 C. proc. civ., numai împrejurările de fapt care presupun cunoştinţe de specialitate. Din acest punct de vedere se impune precizarea că orice împrejurare de fapt care necesită o evaluare de specialitate poate forma obiect al expertizei. Expertiza poate fi efectuată în cele mai varii domenii: contabil, psihiatric, medical, tehnic, artistic, chimic, veterinar etc.266

Normele juridice nu pot forma obiect al probaţiunii judiciare. Principiul enunţat este aplicabil şi în privinţa expertizei.

264

Afirmaţia aparţine reputatului civilist francez Rene Savatier (citat în text după E. Moniz de

Aragao, op. cit., p. 130).

265 E. Moniz de Aragao, op. cit., p. 130. Un avertisment similar a fost formulat şi de autorul francez menţionat anterior (Rene Savatier). Acesta remarca: „nu trebuie să credem că expertiza va fi folosită numai în favoarea adevărului; în aceeaşi măsură tehnicile pot fi folosite şi în beneficiul erorii şi al minciunii” (apud E. Moniz de Aragao, op. cit., p.130).

266 A se vedea cu privire la diferitele categorii de expertize E. Mihuleac, op. cit., p. 290-294.

Page 158: 48403746 Drept Procesual Civil

Dispoziţiile procedurale comentate sunt importante şi prin faptul că ele determină posibilitatea numirii unuia sau a trei experţi. Această opţiune a legiuitorului este firească şi ea dă expresie necesităţii de a se crea posibilitatea formării unei majorităţii în adoptarea concluziilor finale.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a adus şi unele completări semnificative art. 201 C. proc. civ. În această privinţă, remarcăm mai întâi posibilitatea instanţei de a solicita ca efectuarea expertizei să se efectueze de un laborator sau de către un institut de specialitate. De asemenea, în domenii strict specializate, judecătorul poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti din domeniul respectiv [art. 201 alin. (3) C. proc. civ.]. Recursul la unele personalităţi sau specialişti este posibil numai dacă în domeniile de specialitate în care aceştia urmează să fie consultaţi nu există experţi autorizaţi.

Pentru a se garanta dreptul la apărare al părţilor art. 201 C. proc. civ. instituie principiul potrivit căruia punctul de vedere al personalităţilor sau specialiştilor respectivi va fi prezentat în camera de consiliu sau în şedinţă publică, părţilor fiindu-le recunoscut dreptul de a pune întrebări.

Dispoziţiile privitoare la expertiză sunt aplicabile şi în cazurile prevăzute de art. 201 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., cu excepţia acelora privitoare la aducerea cu mandat, sancţionarea cu amendă şi obligarea la despăgubiri. Regula enunţată are un caracter general, astfel că ea este aplicabilă şi în privinţa condiţiilor de desemnare a specialiştilor. Prin urmare, socotim că nu se poate recurge la serviciile unei personalităţi sau a unui

Expertiza se dispune de instanţă, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei, în sensul că aceasta are posibilitatea de a dispune asupra necesităţii lămuririi unor împrejurări de fapt. Există însă şi situaţii în care efectuarea expertizei este obligatorie. Astfel, de pildă, expertiza trebuie ordonată din oficiu în cazul punerii unei persoane sub interdicţie. De asemenea, pentru înregistrarea tardivă a naşterii este necesară o expertiză medico-legală prin care urmează să se stabilească vârsta copilului. Efectuarea unei expertize este obligatorie şi pentru stabilirea valorii aportului în natură în cazul societăţilor cu răspundere limitată constituite de un singur asociat.

Procedura expertizei nu este reglementată în mod exclusiv în Codul de procedură civilă. Astfel, expertiza tehnică este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 21 ianuarie 2000. Prin acest act normativ a fost abrogată vechea reglementare care era cuprinsă în Decretul nr. 79/1971. Dispoziţiile acestui act normativ se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă sau de procedură penală (art. 40 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000).

Potrivit reglementării cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 expertizele tehnice pot fi efectuate numai prin intermediul birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile care funcţionează în cadrul tribunalelor. Menţionăm şi existenţa, în cadrul Ministerului Justiţiei, a unui Birou central pentru expertize tehnice judiciare.

Experţii se numesc de instanţă, prin încheiere, la recomandarea biroului local de expertize, dintre persoanele aflate pe tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari cu datele de identificare, întocmit pe specialităţi şi judeţe şi care se publică anual în Monitorul Oficial.

Noua reglementare privitoare la organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară determină şi condiţiile necesare pentru ca o persoană să poată

Page 159: 48403746 Drept Procesual Civil

dobândi calitatea de expert. Potrivit art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, calitatea de expert tehnic poate fi dobândită numai de persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

a) este cetăţean român şi cunoaşte limba română;b) are capacitate de exerciţiu deplină;c) a absolvit studii superioare în specialitatea pentru care se prezintă la examenul de

expert, dovedite cu diplomă;d) are un stagiu de cel puţin 5 ani în specialitatea în care a obţinut diploma;e) este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii de expert;f) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie profesională şi socială;g) a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop.

O inovaţie importantă, adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, este cea statornicită de lege în legătură cu tragerea la sorţi a experţilor, de pe lista întocmită de biroul local de expertiză. La această soluţie se recurge doar „dacă părţile nu se învoiesc asupra numirii experţilor” [art. 202 alin. (1) C. proc. civ.]. Dacă o atare condiţie este întrunită tragerea la sorţi este obligatorie şi ea se face în şedinţă publică. În acest fel este garantată imparţialitatea instanţei în numirea experţilor. Precizăm că noua reglementare statuează, în această privinţă, spre a evita orice altă interpretare, că pot fi desemnaţi, prin tragere la sorţi, doar acei experţi care sunt prevăzuţi în lista „întocmită şi comunicată de către biroul local de expertiză” şi care cuprinde evidenţa persoanelor „autorizate, potrivit legii, să efectueze expertize judiciare”.

În încheierea de numire a expertului se va arăta obiectul expertizei, întrebările la care expertul trebuie să răspundă, data de depunere a raportului, onorariul provizoriu şi avansul pentru eventualele cheltuieli de deplasare. Numele expertului desemnat se comunică biroului local.

Efectuarea expertizei implică adeseori unele verificări sau lucrări pregătitoare ori chiar deplasarea specialistului la faţa locului. În această situaţie, adică atunci când „este nevoie de o lucrare la faţa locului” expertiza nu poate fi efectuată decât după citarea părţilor prin scrisoare recomandată, arătându-se zilele şi orele când începe şi continuă lucrarea.

Părţile sunt obligate să-i dea expertului toate lămuririle ce-i sunt necesare pentru efectuarea lucrărilor. Potrivit art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 partea interesată are dreptul să solicite ca pe lângă persoana numită în calitate de expert să mai participe la efectuarea expertizei, pe cheltuiala sa, şi un expert sau un specialist, nominalizat de ea, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de acest act normativ.

Concluziile expertului sau experţilor se consemnează într-un raport de expertiză, care se depune la biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile şi după verificarea lui este înaintat instanţei de judecată.

Constatările făcute de experţi, în calitate de delegaţi ai instanţei, şi care se referă la data raportului, cercetările făcute în prezenţa părţilor şi susţinerile făcute de participanţi fac dovadă până la înscrierea în fals. În schimb, concluziile formulate de experţi cu privire la împrejurările de fapt ce au format obiectul investigaţiei lor nu sunt obligatorii pentru instanţă. Acestea reprezintă doar elemente de convingere lăsate la libera apreciere a instanţei. Evident, în cazul în care instanţa înlătură concluziile raportului de expertiză, ea va trebui să-şi motiveze o atare soluţie.

Page 160: 48403746 Drept Procesual Civil

Potrivit art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 raportul de expertiză trebuie să cuprindă:

a) partea introductivă, în care se menţionează organul care a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului sau ale specialistului, specialitatea acestuia, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul sau specialistul urmează să răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;

b) descrierea operaţiunilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii pe baza celor constatate de expert sau de specialist;

c) concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului sau a specialistului asupra obiectului expertizei.

Raportul de expertiză se depune în termenul indicat de textul pe care-l comentăm,

sub sancţiunea aplicării unei amenzi art. 1081 pct. 2, lit. c) C. proc. civ.]. Sancţiunea se aplică printr-o încheiere executorie. Precizăm că experţilor vinovaţi de abateri comise în exercitarea activităţii lor li se pot aplica, de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, şi una din sancţiunile expres determinate de art. 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, respectiv: avertisment scris, suspendarea dreptului de a efectua expertize tehnice pe o perioadă cuprinsă între 3 luni şi un an, precum şi retragerea calităţii de expert tehnic judiciar.

Dacă nu este lămurită prin lucrarea efectuată instanţa poate dispune întregirea expertizei sau efectuarea unei noi expertize (contraexpertiză). Întregirea expertizei se face întotdeauna de expertul sau experţii care au întocmit raportul de expertiză.

Contraexpertiza se înfăţişează ca o lucrare care trebuie efectuată de aceiaşi experţi sau de alte persoane, dacă instanţa apreciază că cei dintâi au manifestat nepricepere ori lipsă de obiectivitate. Suplimentul de expertiză, ca şi contraexpertiza, se ordonă de instanţă din oficiu sau la cererea părţii nemulţumite de primul raport de expertiză. Întregirea expertizei sau contraexpertiza trebuie solicitată până la primul termen ce urmează după depunerea raportului de expertiză.

Cercetarea la faţa loculuiCercetarea la faţa locului, denumită şi cercetare locală, descindere la faţa locului sau anchetă judecătorească, reprezintă mijlocul prin care instanţa ia cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea litigiului.

Descinderea locală este de o importanţă de necontestat, mai cu seamă în acele procese în care instanţa poate constata personal anumite împrejurări, fără să fie necesar să solicite concursul unor specialişti. Dar cercetarea locală poate fi dispusă şi pentru completarea altor probatorii, cum ar fi probele testimoniale.

Cercetarea la faţa locului îşi găseşte aplicaţiune în practica judiciară în special în cazul unor acţiuni reale imobiliare, în acţiunile locative, în cererile de ordonanţă preşedinţială, precum şi în alte acţiuni privitoare la bunuri.

Page 161: 48403746 Drept Procesual Civil

În toate cazurile, cercetarea la faţa locului, întocmai ca şi expertiza, are ca obiect împrejurări de fapt. Această similitudine de obiect dintre expertiză şi cercetarea locală nu poate conduce totuşi la identificarea celor două instituţii procesuale. Într-adevăr, prin expertiză se cercetează anumite lucruri pentru a se trage concluzii fundamentate ştiinţific cu privire la împrejurări de fapt ce prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei. În cazul cercetării la faţa locului judecătorul face simple constatări privitoare la anumite împrejurări de fapt, fără să facă aprecieri de valoare cu privire la faptele constatate. Dacă ar proceda altfel, judecătorul ar putea fi recuzat.

Cercetarea la faţa locului este reglementată în art. 215-217 C. proc. civ. Deşi este reglementată în partea privitoare la administrarea probelor unii autori îi contestă caracterul de mijloc de dovadă. Soluţia se întemeiază pe faptul că ceea ce constituie dovada propriu-zisă este tocmai lucrul cercetat, iar nu constatările instanţei267. Aşa fiind, se consideră că cercetarea la faţa locului nu este altceva decât un act procesual prin care instanţa cercetează unele probe materiale.

În ceea ce ne priveşte socotim şi noi că cercetarea la faţa locului face parte din categoria mijloacelor de dovadă, fiind în mod incontestabil reglementată ca atare şi în Codul de procedură civilă. Practic ceea ce constituie mijlocul de dovadă este procesul-verbal în cadrul cărora sunt consemnate constatările făcute de instanţă, tot astfel cum şi în cazul expertizei proba propriu-zisă este reprezentată de raportul întocmit de expert.

Cercetarea la faţa locului se realizează cu respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, fapt pentru care legea impune şi exigenţa citării părţilor.

Prin încheierea de admitere a cererii se iau şi măsuri privitoare la citarea părţilor, pentru termenul la care instanţa se va deplasa la faţa locului, iar dacă este cazul se va ordona şi chemarea martorilor sau experţilor.

La termenul fixat, instanţa se deplasează la faţa locului, unde întreaga activitate de cercetare se desfăşoară cu respectarea regulilor obişnuite de judecată. Constatările făcute de instanţă la faţa locului urmează să fie consemnate într-un proces-verbal. În cuprinsul procesului- verbal se vor arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului, constatările instanţei şi susţinerile părţilor. Instanţa va trebui să manifeste grijă pentru a nu face aprecieri privitoare la puterea doveditoare a probei materiale cercetate, căci o atare evaluare nu se poate face decât în urma dezbaterilor contradictorii, prin hotărâre judecătorească.

Dacă procurorul participă la activitatea procesuală în cauza supusă judecăţii, în mod necesar va fi încunoştinţat şi el despre data şi locul unde urmează să se facă cercetarea.

Necitarea părţilor şi a procurorului, în cauzele în care participarea acestuia este obligatorie, afectează valabilitatea cercetării locale, iar partea interesată poate obţine desfiinţarea hotărârii pronunţate în atare condiţii.

Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi

267 A. Ionaşcu, op. cit., p. 233. A se vedea în sensul aceleiaşi opinii I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 216. A se vedea în sensul că cercetarea la faţa locului constituie un mijloc de dovadă: E. Mihuleac, op. cit., p. 313; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 451; D. Radu, D. C. Tudurache, op. cit., p. 108; A. Sitaru, Cercetarea la faţa locului în dreptul procesual civil, în L.P. nr. 1/1958, p. 48.

Page 162: 48403746 Drept Procesual Civil

Legea instituie principiul potrivit căruia administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată.

De asemenea, legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de către avocaţi se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura judiciară. De aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un caracter facultativ268. Acest principiu este raţional, ţinând seama de faptul că părţile au dreptul să fie judecate de către judecătorii lor fireşti, astfel că orice abatere de la o asemenea regulă trebuie consimţită de ele. Pe de altă parte, administrarea probelor de către avocaţi corespunde şi unui interes general, legat de celeritatea dezbaterilor, astfel că ne apare raţional ca părţile să nu poată reveni asupra consimţământului dat.

Legea determină şi modul de acordare a consimţământului [alin. (2)]. Din acest punct de vedere este de remarcat considerarea consimţământului dat, în condiţiile acestui text, ca un act de dispoziţie şi care, drept urmare, nu poate fi dat decât de către părţi personal sau prin mandatar cu procură specială. Consimţământul se poate da direct în faţa instanţei, ipoteză în care se va lua act de acesta prin încheiere, sau prin înscris întocmit în faţa avocatului, care este obligat să certifice consimţământul şi semnătura părţii pe care o asistă sau o reprezintă. Consimţământul trebuie dat de fiecare parte în mod separat.

O dispoziţie procedurală deosebit de importantă este aceea potrivit căreia consimţământul dat, pentru administrarea probelor de către avocaţi, nu mai poate fi revocat de către una dintre părţi. Soluţia legii este binevenită, căci ea este destinată să evite un abuz procesual, atunci când partea ar fi tentată să renunţe la această procedură pentru faptul că probele deja administrate nu-i sunt favorabile.

Codul de procedură civilă nu instituie nici o condiţie privitoare la experienţa sau la pregătirea profesională a avocaţilor, deşi în opinia noastră asemenea exigenţe ar fi fost utile. Aceasta deoarece administrarea probelor de persoane lipsite de experienţă profesională pot compromite o instituţie care principial şi-ar putea dovedi eficienţa269. Iar afirmaţia noastră este valabilă atât în privinţa avocaţilor cât şi a consilierilor juridici

De asemenea, pentru realizarea acestei proceduri mai este obligatorie şi alegerea de domiciliu la avocatul care reprezintă partea. Legea instituie astfel un alt caz în care alegerea de domiciliu la avocatul părţii este obligatorie.

Legea permite ca, în cadrul acestei proceduri, şedinţele de judecată să se desfăşoare în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a avocaţilor. De asemenea, textul comentat permite şi participarea părţilor, iar, când este cazul, a mandatarilor lor.

Legea mai enunţă şi regula potrivit căreia instanţa „va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării şi a explicaţiilor avocaţilor”. Redactarea textului poate crea anumite semne de întrebare. De aceea este necesar să precizăm că este vorba de o «examinare» preliminară, pe care judecătorul o

268 A se vedea pentru amănunte: V. M. Ciobanu, F. Baias, Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 28.48 ; F. Măgureanu, Consideraţii privind administrarea probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 46-50; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, I, p. 603; M. Fodor, Cercetarea procesului în cazul administrarii probelor de către avocaţi, în C. J. nr. 9/2005, p. 122-130.

269 In dreptul provinciei canadiene Quebec procesul poate debuta cu o “conferinţă preparatorie asupra instrucţiei”, în cadrul căreia se stabilesc “mijloacele proprii a simplifica procesul şi a scurta ancheta”. Această şedinţă poate fi prezidată de o persoană numită de judecătorul şef şi care poate fi un judecător în pensie sau un avocat cu o activitate practică de cel puţin 10 ani.

Page 163: 48403746 Drept Procesual Civil

face în mod obişnuit la prima zi de înfăţişare pentru a determina cadrul judecăţii cu privire la pretenţiile şi apărările părţilor. Prin urmare, nu trebuie avută în vedere o examinare pe fond a pretenţiilor şi o statuare corespunzătoare, întrucât aceasta se poate face numai după administrarea dovezilor.

Instanţa mai are obligaţia de a stabili care dintre pretenţii sunt recunoscute şi care sunt contestate. Aceasta nu înseamnă însă că una din părţi n-ar putea recunoaşte pretenţiile părţii adverse şi ulterior. Afirmaţia este valabilă, deopotrivă, şi în privinţa actelor de renunţare, achiesare şi a tranzacţiei.

La acelaşi termen instanţa poate dispune şi luarea unor măsuri asigurătorii, a unor măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei stări de fapt . Deosebit de importante sunt şi prevederile legale care impun instanţei să se pronunţe asupra probelor solicitate de părţi şi să dispună şi cu privire la cele pe care din oficiu le consideră necesare pentru judecarea procesului. Doar în aceste condiţii se pot trasa limitele în care vor trebui să acţioneze avocaţii în cadrul procedurii de administrare a dovezilor. De remarcat faptul că partea care lipseşte nejustificat la termenul de încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi administra orice dovadă, cu excepţia celei cu înscrisuri. Ea va putea doar participa la administrarea dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi. Totuşi, este de observat că partea ar putea solicita dovezi doar în condiţiile prevăzute de art. 138 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. (când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea, precum şi atunci când administrarea ei nu determină amânarea judecăţii).

Remarcăm şi existenţa unei dispoziţii procedurale extrem de importante şi care ar putea genera interpretări diferite în viitor. Este vorba de prevederile cuprinse în alin. (2) al textului comentat. Potrivit acestui text, când, potrivit legii, cererile arătate la alin. (1) pot fi formulate şi ulterior primei zile de înfăţişare, instanţa poate acorda în acest scop un termen scurt dat în cunoştinţa părţilor reprezentate prin avocat. Nu rezultă cu claritate dacă acest termen – scurt – poate fi acordat numai în ziua în care s-a luat act de consimţământul părţilor sau şi ulterior. Dispoziţiile art. 2427 înclină însă înspre soluţia potrivit căreia o atare măsură poate fi dispusă şi ulterior, în condiţiile acestui text.

În fine, mai remarcăm că în această fază procesuală sunt aplicabile şi prevederile art. 131 C. proc. civ., privitoare la încercarea de conciliere a părţilor.

Legea determină posibilitatea instanţei de judecată de a stabili un termen de maxim 6 luni în cadrul căruia trebuie realizată procedura de administrare a probelor de către avocaţi. În acest scop, legea instituie un termen cu o durată maximă de 6 luni, instanţa urmând să aprecieze în concret asupra duratei acestuia, în funcţie de „volumul şi complexitatea” probelor. Termenul statornicit de instanţă poate fi prelungit numai în cazurile expres determinate de alin. (2) din textul comentat. Prin urmare, în orice alte situaţii prelungirea termenului nu poate fi obţinută.

Legea determină şi durata prelungirii termenului stabilit de textul menţionat. Astfel, în cazul în care se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe, termenul se prelungeşte cu timpul necesar soluţionării excepţiei sau incidentului. În cazul încetării contractului de asistenţă a uneia dintre părţi cu avocatul său, termenul se prelungeşte cu cel mult o lună pentru angajarea unui avocat. În cazul decesului uneia dintre părţi, termenul se prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 sau cu termenul acordat părţii

Page 164: 48403746 Drept Procesual Civil

interesate pentru introducerea în proces a moştenitorilor. De asemenea, în cazul celorlalte cazuri de suspendare a procesului, termenul se prelungeşte cu perioada suspendării.

Codul de procedură civilă impune obligativitatea întocmirii unui program de administrare a probelor şi determină locul de realizare a procedurii de administrare a dovezilor. Potrivit primului alineat al textului ce-l comentăm, avocaţii părţilor au obligaţia de a prezenta instanţei programul de administrare a probelor în cel mult 15 zile de la data încuviinţării lor. Programul trebuie să cuprindă precizări cu privire la locul şi data administrării fiecărei probe. El trebuie semnat de avocaţi. Remarcăm şi precizarea legislativă potrivit căreia programul se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu şi este obligatoriu pentru părţi şi avocaţii lor. În cazul în care procurorul pune concluzii în procesul civil, programul încuviinţat va fi comunicat de îndată procurorului, în condiţiile art. 24117.

Nerespectarea nejustificată a progrmului prevăzut la alin. (1) atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra proba respectivă. Este ceea ce dispune, în mod expres şi neechivoc, ultimul alineat al textului comentat. De notat totuşi că numai nerespectarea nejustificată a programului de administrare a probelor poate conduce la o asemenea sancţiune procedurală. Imposibilitatea administrării unei probe, din motive de forţă majoră sau din alte cauze obiective, poate conduce la administrarea ulterioară a acesteia.

Probele se administrează în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc convenit, dacă natura probei impune aceasta. Mai menţionăm şi obligaţia părţilor de a-şi comunica, prin avocaţi, înscrisurile şi orice alte acte, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură.

Art. 24110-24112 indică modul în care urmează să se realizeze administrarea probei cu martori de către avocaţi. Textul pe care-l analizăm, în acest context, consacră doar unele reguli privitoare la locul unde şi modul în care se administrează acest mijloc de dovadă.

În primul rând, textul enunţă regula potrivit căreia martorii vor fi ascultaţi la locul şi data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă. Audierea se face de către avocaţii părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 192 şi art. 196 C. proc. civ. Legea consacră şi regula, firească pentru această procedură lipsită de imperium, potrivit căreia martorii se ascultă fără prestare de jurământ. Martorilor li se va pune totuşi în vedere că, în cazul în care nu vor spune adevărul, săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă.

De notat şi o ultimă regulă, anume aceea potrivit căreia martorii prevăzuţi la art. 195 C. proc. civ. – minorii sub 14 ani şi cei care din pricina debilităţii mintale sau în mod vremelnic sunt lipsiţi de discernământ – pot fi ascultaţi numai de către instanţa de judecată.

După administrarea tuturor probelor urmează pregătirea judecăţii în faţa instanţei de judecată. Legea determină obligaţiile pe care le au părţile în această etapă procesuală. Textul comentat se referă doar la câteva din aceste obligaţii.

În primul rând, legea îi impune reclamantului obligaţia de a redacta concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct, sub luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public.

O a doua obligaţie la care se referă textul vizează redactarea concluziilor celorlalte părţi. Acestea se redactează de parte, prin avocat, şi se trimit reclamantului şi

Page 165: 48403746 Drept Procesual Civil

celorlalte părţi sau Ministerului Public, atunci când este cazul, în condiţiile determinate de alin. (1) din textul comentat.

O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte unui dosar pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină.

La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 24118 C. proc. civ. Drept urmare, instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă acesta este prezentat de avocaţii implicaţi în procedura de administrare a probelor. După primirea dosarului, instanţa va fixa termenul de judecată pe care-l va da în cunoştinţă părţilor. Legea dispune că acest termen nu va fi mai lung de o lună de la data primirii dosarului. Nerespectarea termenului de către instanţă nu poate afecta situaţia juridică a părţilor. Din acest punct de vedere socotim că ne aflăm în prezenţa unui termen de recomandare. Nerespectarea lui poate atrage însă sancţiuni disciplinare pentru judecătorul vinovat.

La termenul astfel stabilit, instanţa poate proceda la judecarea în fond a procesului, acordând părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat. În ceea ce ne priveşte, având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin această procedură, principiul trebuie să fie cel enunţat, adică soluţionarea în fond a cauzei la termenul menţionat. Excepţiile de la această regulă sunt de altfel enunţate în textul pe care-l vom comenta în continuare.

Dispoziţiile enunţate sunt de o maximă importanţă, întrucât ele conturează întreaga semnificaţie a instituţiei administrării probelor prin avocaţi: administrarea tuturor probelor de către avocaţi şi numai soluţionarea fondului cauzei de către instanţă. Scopul instituţiei este deopotrivă foarte evident: soluţionarea cu celeritate a procesului civil. Această ultimă concluzie poate fi desprinsă şi din prevederile art. 24120 alin. 1 C. proc. civ., text ce permite readministrarea nemijlocită a probelor administrate de avocaţi.

Iată deci, în esenţă, care este inovaţia substanţială a legii în materia la care ne referim: administrarea probelor de către avocaţi şi soluţionarea fondului de către instanţă. Este pentru prima dată, în sistemul legislaţiei româneşti, cînd atribuţii ce ţin de funcţia jurisdicţională sunt încredinţate avocaţilor. Iar avocaţii, în acest sistem, realizează practic atribuţii care în alte sisteme judiciare, cum este de pildă cel italian, sunt încredinţate judecătorului de instrucţie. Pe această linie de gândire este de observat că judecătorul de instrucţie administrează probele într-o fază preliminară a procesului, spre a le aduce apoi în faţa tribunalului colegial.

Pe de altă parte, într-o viitoare reglementare ar trebui reflectat dacă cadrul procedural actual privitor la soluţionarea litigiilor pe cale arbitrală, astfel cum se

Page 166: 48403746 Drept Procesual Civil

procedează în alte ţări270, nu poate fi o cale mai eficientă de descongestionare a instanţelor judecătoreşti.

Suspendarea judecăţii

Suspendarea constă în oprirea temporară a cursului judecăţii din motive voite de părţi sau independente de voinţa lor271. Ea constituie un obstacol temporar în normala desfăşurare a activităţii judiciare. Suspendarea intervine numai în condiţiile determinate de lege.

Cazurile de suspendare a judecăţii sunt statornicite în art. 242-245 C. proc. civ. În funcţie de cazurile care o determină suspendarea poate fi: voluntară şi legală. Aceasta din urmă poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească. Noţiunile de suspendare facultativă şi legală nu sunt, astfel cum s-a remarcat riguros corecte, căci toate cazurile de suspendare sunt prevăzute de lege272. Aceste concepte sunt însă consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.

270 Astfel, de pildă, în provincia canadiană Quebec este prevăzută posibilitatea soluţionării cauzelor civile prin intermediul arbitrajului dispus de instanţă, la cererea părţilor. Potrivit art. 382 alin. 1 C. proc. civ. din Quebec tribunalul poate numi unul sau mai mulţi arbitri, la alegerea părţilor, dintre avocaţii în exerciţiu sau dintre judecătorii în pensie. Aceştia urmează să pronunţe o sentinţă, care este supusă, la cererea uneia dintre părţi, omologării de către instanţa competentă; sentinţa arbitrală omologată este supusă apelului, la fel ca orice hotărâre a Curţii Superioare.

INCIDENTE ÎN DESFĂŞURAREA PROCESULUI CIVIL

271

V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 257; I. Leş, în Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 442; I.

Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 483; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 327; V.M.

Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 217.

272 G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 327

Page 167: 48403746 Drept Procesual Civil

Suspendarea voluntară este aceea care determină sistarea temporară a activităţii judiciare datorită unor împrejurări voite de părţi. Cazurile de suspendare voluntară a judecăţii sunt precizate tocmai în art. 242 C. proc. civ.

Suspendarea judecăţii în cele două cazuri constituie un atribut constitutiv al principiului disponibilităţii procesuale. Ea se întemeiază pe voinţa expresă sau prezumată a părţilor de a nu mai continua judecata.

In condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ. se poate dispune suspendarea judecăţii şi în vederea realizării procedurii de mediere, astfel cum dispune, în mod expres, art. 62 alin. 1 din Legea nr. 192/2006. Suspendarea se poate dispune şi în acest caz numai la cererea ambelor părţi273.

Odată îndeplinite condiţiile stabilite de art. 242 C. proc. civ. instanţa de judecată este obligată să dispună suspendarea judecăţii. Din acest punct de vedere nu există o deosebire esenţială între suspendarea voluntară şi suspendarea legală. Tocmai de aceea uneori practica judiciară a apreciat, în mod judicios, că dispoziţiile art. 242 C. proc. civ. au un caracter imperativ274. În considerarea aceluiaşi caracter jurisprudenţa a dat prioritate dispoziţiilor legale privitoare la suspendarea procesului civil faţă de cele privitoare la timbrarea acţiunii. S-a decis în acest sens că instanţa este obligată să dispună suspendarea judecăţii, în temeiul art. 242 C. proc. civ, dacă cerinţele legii sunt întrunite chiar dacă acţiunea sau calea de atac nu a fost timbrată în mod corespunzător275.

Suspendarea judecăţii poate fi evitată totuşi, astfel cum prevede în mod expres art. 242 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care una dintre părţi a cerut judecarea în lipsă. Cererea de soluţionare a procesului în lipsă poate fi formulată o dată cu cererea de chemare în judecată, iar de pârât prin întâmpinare. Cererea poate fi formulată însă şi ulterior de către una din părţi. Dispoziţiile legale menţionate au în vedere o cerere formulată în scris de către una din părţi. Doctrina a dat însă o interpretare raţională textului invocat şi a apreciat că şi o cerere verbală făcută în instanţă produce aceleaşi efecte procedurale. Instanţa este obligată însă să ia act de această cerere şi să o consemneze în mod corespunzător în procesul-verbal de şedinţă.

În cazul casării şi al rejudecării unei cauze este necesar să se formuleze o nouă cerere pentru soluţionarea cauzei în lipsă; în caz contrar, instanţa trebuie să dispună suspendarea judecăţii276. Această soluţie trebuie promovată şi în ceea ce priveşte judecata în faza instanţelor de control judiciar. În opinia noastră este de presupus că partea a solicitat judecata în lipsă numai în ceea ce priveşte primul ciclu procesual, respectiv acela al dezbaterii cauzei în faţa instanţei de fond, nu şi în fazele procesuale următoare.

273 În literatura recentă se determină, totuşi, unele situaţii în care instanţa ar fi îndreptăţită se refuze suspendarea judecăţii pe motivul enunţat: conflictul nu este susceptibil de mediere; contractul nu cuprinde elementele prevăzute, sub sancţiunea nulităţii absolute, de art. 45 din Legea nr. 192/2006; contractul cuprinde clauze ce contravin legii sau ordinii publice şi dacă mediatorul nu poate avea vocaţia de mediator. A se vedea în acest sens I. Deleanu, Medierea în procesul civil, p. 82.

274

A se vedea pentru amănunte cu privire la suspendarea judecăţii în litigiile de muncă I. Leş, D.

Radu, Soluţionarea litigiilor de muncă de către comisiile de judecată, Ed. Dacia, 1985, p. 125-129.

275 A se vedea în acest sens: G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 476; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 327-328.

276 A se vedea nota critică a lui Gh. Părăuşanu la încheierea din 10 ianuarie 1966 pronunţată în dosarul nr. 5193/1965 al Trib. reg. Ploieşti, col. civ., în R.R.D. nr. 7/1967, p. 47-148.

Page 168: 48403746 Drept Procesual Civil

Menţionăm că suspendarea poate fi dispusă, în condiţiile art. 242 alin. 1 pct. 1 C. proc. civ., şi în cazul în care ea a fost cerută în vederea realizării procedurii de mediere (art. 62 alin. 1 din Legea nr. 191/2006).

Suspendarea de drept operează în cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ. Dispoziţiile legale cuprinse în art. 243 C. proc. civ. sunt destinate a garanta dreptul de apărare al părţilor în procesul civil şi a asigura principiul contradictorialităţii. Observăm că în toate aceste situaţii devine dificilă sau chiar imposibilă realizarea principiilor

enunţate277 .Apariţia oricăreia din împrejurările prevăzute de art. 243 C. proc. civ. determină

sistarea de drept a judecăţii, cauza urmând să fie scoasă de pe rolul instanţei. Pentru ca efectul suspensiv să opereze este necesar totuşi ca instanţa să verifice întrunirea condiţiilor impuse de textul menţionat. Aceasta deoarece în unele împrejurări efectul suspensiv poate fi evitat de către partea interesată. Este cazul suspendării judecăţii prin moartea uneia dintre părţi. Suspendarea operează şi de data aceasta în mod iremediabil, dar numai dacă partea interesată nu a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor. De asemenea, moartea mandatarului uneia din părţi conduce la suspendarea judecăţii numai dacă aceasta a intervenit cu mai puţin de 15 zile înainte de ziua înfăţişării.

În toate cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ. suspendarea se dispune pentru a i se acorda părţii interesate sau moştenitorilor posibilitatea de a lua măsurile ce se impun pentru continuarea judecăţii. Suspendarea intervine însă numai dacă împrejurările prevăzute de lege s-au ivit înainte de închiderea dezbaterilor. Dacă ele s-au ivit după închiderea dezbaterilor instanţa poate proceda la pronunţarea hotărârii. Această soluţie este statornicită în mod expres în art. 243 alin. (2) C. proc. civ.

Ţinând seama de raţiunile care determină suspendarea judecăţii doctrina a considerat, pe bună dreptate, că instanţa poate acorda în toate cazurile un termen pentru îndeplinirea exigenţelor impuse de lege: introducerea moştenitorilor, numirea tutorului sau curatorului, numirea judecătorului sindic etc.278

Suspendarea legală facultativă este acea formă a suspendării care permite judecătorului ca, în anumite împrejurări determinate de lege, să aprecieze asupra oportunităţii sistării temporare a judecăţii. Cazurile de suspendare legală facultativă sau judecătorească sunt determinate de art. 244 C. proc. civ

Cazurile de suspendare facultativă a judecăţii prevăzute de art. 244 C. proc. civ. au caracter limitativ şi drept urmare ele nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii similare. Instituţia suspendării legale facultative este deosebit de utilă pentru realizarea unei optime administrări a justiţiei. Suspendarea cauzei în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ. este de natură să preîntâmpine şi pronunţarea unor hotărâri greşite, în raport cu alte constatări făcute pe cale judecătorească, sau a unor hotărâri contradictorii. În

277

A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 259.

278 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I p. 478; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 260; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 485; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 328; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 220.

Page 169: 48403746 Drept Procesual Civil

acelaşi timp, instanţa trebuie să manifeste precauţia necesară pentru ca suspendarea să nu

constituie un simplu pretext pentru tergiversarea judecăţii279 .Primul caz de suspendare vizează o chestiune prejudicială, de a cărei soluţionare

ar putea depinde şi decizia ce urmează să fie pronunţată în cauza susceptibilă de aplicarea art. 244 pct. 1 C. proc. civ. Aşa este cazul unei acţiuni în revendicare şi în care decizia finală depinde de soluţia ce urmează să se pronunţe într-o altă acţiune privitoare la anularea sau nulitatea titlului de proprietate, al unei acţiuni în realizarea convenţiei în raport cu o acţiune în anularea contractului pentru vicii de consimţământ, al unei acţiuni privind obligarea la plata pensiei de întreţinere în raport cu o acţiune în stabilirea filiaţiei etc. În toate aceste situaţii instanţa este în măsură să aprecieze asupra necesităţii suspendării procesului civil.

Al doilea caz de suspendare se întemeiază pe declanşarea urmăririi penale pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunţe. Actuala redactare a textului care consacră acest motiv de suspendare - art. 244 pct. 2 C. proc. civ. - a fost dată prin modificările aduse Codului prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001. În redactarea sa anterioară textul menţionat avea în vedere doar existenţa unor ‘indicii” în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni. Totuşi în jurisprudenţă s-a decis că indiciile la care se referă legea trebuie să fie precise şi să contureze elemente suficiente pentru a se presupune săvârşirea unei infracţiuni; simplele ipoteze sau afirmaţii ale părţii interesate nu pot justifica suspendarea procesului280.

Renunţarea la vechea formulă este firească, căci ea era totuşi de natură să provoace, adeseori, suspendări nejustificate ale procesului civil, fiind frecvente cazurile în care sesizarea organelor de urmărire se făcea de una din părţi doar pentru a invoca şi obţine o sistare a cursului judecăţii. Noua reglementare instituie condiţia începerii urmăririi penale pentru o infracţiune. Aceasta constituie o cerinţă esenţială a suspendării procesului civil în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ.

În acelaşi timp se poate dispune suspendarea judecăţii, în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ., doar dacă partea interesată prezintă elemente suficiente din care să rezulte că existenţa infracţiunii ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să se pronunţe în cauza supusă suspendării. De aceea şi în jurisprudenţa mai recentă s-a decis că simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu justifică, eo ipso, suspendarea judecăţii.

O aplicare particulară a suspendării legale facultative prevăzute de art. 244 pct. 2 C. proc. civ. este consacrată în art. 183 C. proc. civ. Această din urmă dispoziţie procedurală se referă la ipoteza defăimării unui înscris ca fals de către una din părţi; suspendarea poate fi dispusă de instanţă în condiţiile acestui text doar în situaţia în care partea interesată indică şi autorul sau complicele falsului.

Legea nu conţine prevederi detaliate cu privire la condiţiile de invocare şi de soluţionare a cererilor de suspendare. De aceea, ne apare indispensabil să formulăm aici câteva consideraţii.

279 În doctrină s-a opinat în mod judicios că este discutabilă suspendarea judecăţii în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ. în cazul unei cereri de împărţire a bunurilor comune pentru motive temeinice, în timpul căsătoriei, fundamentată pe împrejurarea că ulterior s-a solicitat desfacerea căsătoriei prin divorţ. A se vedea în acest sens I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 486.

280 A se vedea A. Kiss, notă la încheierea din 13 ianuarie 1968, pronunţată în dosarul nr. 1679/1968 a Judecătoriei Oradea, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 147-149.

Page 170: 48403746 Drept Procesual Civil

Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de oricare dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri scrise sau verbale formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu respectarea cerinţelor legale, şi de către instanţă din oficiu. În acest mod se poate proceda în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ., cu condiţia însă ca măsura să fie pusă în discuţia prealabilă a părţilor. De asemenea, instanţa poate dispune în mod direct suspendarea judecăţii în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., când nici una din părţi nu se prezintă la strigarea pricinii.

Textul aici comentat dispune că, în toate cazurile, instanţa se pronunţă asupra suspendării printr-o încheiere. Această încheiere poate fi atacată separat cu recurs, soluţie prevăzută în urma introducerii, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în Codul de procedură civilă a art. 2441. De notat şi faptul că potrivit acestui text, recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului. Soluţia anterior menţionată este incidentă în toate situaţiile prevăzute de art. 244 C. proc. civ. indiferent de instanţa în faţa căreia s-a dispus suspendarea.

În cazul suspendării recursului în faţa unei curţi de apel singura cale procedurală pentru desfiinţarea unei încheieri nelegale este aceea a recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie281. Un atare recurs are temei în dispoziţiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Acest text deschide calea procedurală a recursului împotriva „hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale” dacă „cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”. Observăm că legea nu se referă în mod expres şi la ipoteza suspendării judecăţii, ci la aceea a întreruperii. Or, în opinia noastră, această instituţie deşi este acceptată de unii autori282 nu-şi găseşte o reglementare în legislaţia noastră actuală. De aceea noi considerăm că termenului de „întrerupere”, folosit în art. 23 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară trebuie să i se dea o interpretare largă, anume în sensul de a cuprinde în conţinutul său toate împrejurările ce pot determina o sistare temporară a judecăţii.

Prin natura sa, suspendarea nu poate dăinui la infinit, ea are limite temporale impuse uneori şi prin potenţialitatea aplicării perimării. De aceea, legea procesuală determină modalităţile prin care se poate realiza redeschiderea cauzei suspendate. În schimb, legea nu conţine prevederi detaliate cu privire la condiţiile de invocare şi de soluţionare a cererilor de suspendare. De aceea, ne apare indispensabil să formulăm aici câteva consideraţii.

Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de oricare dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri

281

În doctrina recentă s-a susţinut şi posibilitatea promovării unui recurs împotriva încheierii de

suspendare pronunţate de o instanţă de recurs. A se vedea în acest sens C. N. Popa, D. P. Popa,

Admisibilitatea recursului în interiorul recursului civil, în Dreptul nr. 7/2003, p. 154-156.

282 A se vedea în acest sens I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 180-181. A se vedea pentru amănunte în dreptul francez G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 598-599; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 692-694.

Page 171: 48403746 Drept Procesual Civil

scrise sau verbale formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu respectarea cerinţelor legale, şi de către instanţă din oficiu. În acest mod se poate proceda în cazurile prevăzute de art. 244 C. proc. civ., cu condiţia însă ca măsura să fie pusă în discuţia prealabilă a părţilor. De asemenea, instanţa poate dispune în mod direct suspendarea judecăţii în baza art. 242 pct. 2 C. proc. civ., când nici una din părţi nu se prezintă la strigarea pricinii.

Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres şi detaliat nici efectele suspendării procesului civil. În această privinţă art. 245 C. proc. civ. determină doar mijloacele procedurale de reluare a judecăţii. Dar din ansamblul reglementării procesuale în vigoare rezultă în mod neîndoios că suspendarea determină o sistare temporară a judecăţii. Aceasta înseamnă că pe tot timpul suspendării nu se mai pot îndeplini în mod legal acte de procedură. Orice act îndeplinit pe durata suspendării va fi afectat de nulitate. Sancţiunea nulităţii va interveni numai la cererea părţii interesate, cum este cazul moştenitorilor care nu au fost introduşi în cauză în temeiul art. 243 C. proc. civ.

Suspendarea procesului civil se dispune prin încheiere, ceea ce înseamnă că sistarea temporară a judecăţii va începe numai din momentul în care instanţa a dispus o atare măsură, iar nu din momentul survenirii cauzei de suspendare. În alte legislaţii este consacrată această din urmă soluţie, care ne apare mai eficientă, întrucât este destinată să apere drepturile părţilor afectate prin intervenţia împrejurărilor ce constituie cauze de suspendare.

Efectele suspendării se răsfrâng asupra tuturor părţilor din proces, fără nici o considerare faţă de calitatea lor procesuală. Într-adevăr, procesul civil nu poate fi menţinut activ faţă de unele dintre părţi şi suspendat faţă de altele; procesul civil reprezintă un tot unitar, iar suspendarea, datorită acestui fapt are un caracter indivizibil283. Aceeaşi soluţie se impune, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa cererilor incidente şi accesorii. O situaţie particulară o reprezintă în opinia noastră cazul acţiunilor conexe. În acest caz, măsura suspendării poate fi evitată prin disjungerea acţiunilor conexe în condiţiile art. 165 C. proc. civ.284 Dar disjungerea poate fi dispusă doar în cazul în care numai una din acţiuni este în stare de a fi judecată.

Încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă redeschiderea acestuia. În cazul suspendării voluntare judecata reîncepe doar dacă una din părţi solicită repunerea cauzei pe rol (art. 245 pct. 1 C. proc. civ.). Instanţa nu poate dispune, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, înainte de împlinirea termenului de perimare285. În cazul suspendării legale de plin drept judecata reîncepe, aşa cum precizează în mod expres art. 245 pct. 2 C. proc. civ., prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar, respectiv a administratului judiciar sau a lichidatorului judiciar. Precizăm că în cazul în care suspendarea s-a dispus pentru moartea uneia din părţi cererea de redeschidere poate fi făcută de oricare dintre moştenitori.

Redeschiderea cauzei în ipoteza suspendării legale facultative sau judiciare este reglementată de art. 244 alin. (2) C. proc. civ. Măsura suspendării se dispune datorită

283

A se vedea G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 479; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 262; I.

Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 488; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 223.

284 A se vedea în sens contrar G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 479.285 A se vedea N.Gh. Moţa, notă critică la sent. civ. nr. 879/1979 a Jud. Caransebeş, în R.R.D.nr.

5/1980, p. 39-41.

Page 172: 48403746 Drept Procesual Civil

relaţiei de interdependenţă care există între cele două procese. De aceea este firesc ca sistarea judecăţii să dăinuie până la soluţionarea cauzei de care depinde decizia din procesul supus suspendării.

Observăm însă că legislaţia noastră nu conţine, astfel cum remarcasem deja, nici o dispoziţie procedurală care să limiteze durata suspendării. Rămânerea cauzei în nelucrare timp îndelungat poate conduce, în condiţiile art. 248 C. proc. civ., la perimarea judecăţii. În cazul suspendării legale de drept şi a celei facultative cursul termenului de perimare se suspendă în condiţiile art. 250 C. proc. civ. Cu toate acestea, apreciem că ar fi recomandabilă instituirea şi în legislaţia noastră a unor termene limită în care părţile să fie obligate să depună diligenţele necesare pentru continuarea judecăţii.

Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept

Principiul disponibilităţii procesuale conferă părţilor dreptul de a se desista de la judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar pârâtului posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată împotriva sa. De asemenea, părţile pot pune capăt procesului civil printr-o tranzacţie. În sistemul nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme: renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii. La rândul său, achiesarea poate privi pretenţiile formulate prin acţiune sau chiar hotărârea pronunţată.

Toate incidentele menţionate se înfăţişează ca acte de dispoziţie ale părţilor. De aceea ele trebuie făcute personal de partea în cauză sau prin mandatar cu procură specială.

Art. 246 alin. (1) C. proc. civ. reglementează doar renunţarea la judecată. În mod obişnuit reclamantul uzează de acest drept atunci când constată că împrejurările cauzei nu-i sunt prielnice, fie datorită faptului că nu a propus probe convingătoare, fie că dreptul nu a devenit încă actual. Reclamantul va putea astfel introduce o nouă acţiune, după caz, la împlinirea termenului sau atunci când va deţine probe suficiente pentru justificarea pretenţiilor afirmate.

Renunţarea reclamantului se poate produce în orice moment procesual şi în orice proces civil. Cu toate acestea, dacă renunţarea la judecată intervine după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli de judecată. Soluţia legii este logică, căci înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată pârâtul nefiind încunoştinţat despre existenţa procesului nu s-a aflat nici în situaţia de a efectua cheltuieli de judecată. Dacă cererea de chemare în judecată a fost comunicată ulterior pârâtului, reclamantul va putea fi obligat la plata cheltuielilor invocate şi justificate de partea adversă.

O condiţie restrictivă a renunţării la judecată este impusă de art. 246 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit acestui text, dacă părţile au intrat în cercetarea fondului renunţarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părţi. Şi această soluţie este raţională, ea fiind destinată să evite promovarea unor acţiuni intempestive şi cu caracter şicanatoriu. Soluţia enunţată se aplică şi în cazul în care renunţarea intervine în faţa instanţei de apel sau de recurs, întrucât ne aflăm în prezenţa aceleiaşi restricţii impuse de art. 246 alin. (4) C. proc. civ.286

286

A se vedea în acelaşi sens I. Deleanu, Tratat…, op. cit., Ed. Europa Nova, vol. I, p. 194.

Page 173: 48403746 Drept Procesual Civil

Renunţarea reclamantului se înfăţişează nu numai ca un act unilateral, în principiu necondiţionat de voinţa altui participant procesual, ci şi ca un important act de dispoziţie287. De aceea, pentru a fi valabilă, reclamantul trebuie să aibă în momentul renunţării capacitatea de a dispune, respectiv să posede capacitate de exerciţiu. Prin urmare, persoanele care posedă numai capacitate procesuală de folosinţă nu vor putea face, în mod valabil, acte de renunţare în cursul procesului civil. Jurisprudenţa noastră este constantă în sensul că renunţarea minorilor sau a persoanelor incapabile se poate face numai de către reprezentanţii legali ai acestora şi doar dacă un asemenea act a fost încuviinţat de autoritatea tutelară288. De asemenea, consilierii juridici pot face acte de dispoziţie numai în baza unei procuri speciale, respectiv în care să se menţioneze expres actul de dispoziţie pentru care au fost împuterniciţi.

În doctrina mai veche s-a considerat că renunţarea la judecată se poate face fără să fie necesară capacitatea de a dispune289. Soluţia se întemeia pe faptul că desistarea la judecată sau desistarea de instanţă, cum o denumea doctrina veche, se înfăţişează ca „o stare procedurală, chestie de administraţie a procesului, folositoare chiar când acţiunea ar fi pornită neregulat”290. În opinia enunţată s-a considerat totuşi că tutorele ar avea nevoie de o autorizare, dar numai în privinţa acţiunilor reale imobiliare; de asemenea se apreciază că desistarea la judecată presupune capacitatea de a dispune în acele cazuri în care prin renunţare dreptul de fond se prescrie291.

Opinăm că soluţia promovată de doctrina mai veche nu mai poate fi susţinută, în mod întemeiat, în condiţiile actualei legislaţii procesuale. Din întreaga reglementare rezultă că desistarea, sub ambele sale forme, a fost considerată de legiuitor ca un act unilateral şi de dispoziţie. Or, în dreptul nostru persoanele fără capacitate şi cele cu o capacitate restrânsă se bucură de o ocrotire eficientă din partea ordinii de drept. Este incontestabil că şi renunţarea la judecată poate produce adeseori consecinţe negative sau chiar grave pentru persoana lipsită de capacitate deplină de exerciţiu.

Renunţarea la judecată trebuie să fie necondiţionată292. Orice condiţie sau rezervă formulată de partea care renunţă la judecată va afecta valabilitatea desistării. De asemenea, renunţarea la judecată trebuie să fie expresă, clar formulată şi fără echivoc. Acesta este şi motivul pentru care art. 246 C. proc. civ. precizează că reclamantul poate renunţa la judecată fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. De aceea, nu credem că renunţarea la judecată poate fi şi implicită, astfel cum se susţine de o parte a doctrinei293.

Asupra renunţării la judecată instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Prin acest act procedural instanţa ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la judecată. Potrivit art. 246 alin. (2) C. proc. civ. încheierea se pronunţă fără drept de apel. Încheierea va putea fi atacată însă cu recurs conform art. 299 C. proc. civ.

287

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 498; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 270; V.M. Ciobanu, op.

cit., p. 236; I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 76.

288 Există însă situaţii în care renunţarea nu se poate face nici cu avizul autorităţii tutelare. Aşa este, de pildă, cazul unor acţiuni privitoare la stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.

289 P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 350.290 Ibidem, p. 350-351.291 Ibidem, p. 351.

292

A se vedea în acest sens E. T. Liebman, op. cit., p. 400.

293 I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p.193

Page 174: 48403746 Drept Procesual Civil

Renunţarea la judecată determină numai efecte de ordin procedural. Într-adevăr, o dată cu pronunţarea încheierii procesul civil se va considera stins. Datorită acestui fapt în doctrină294 şi jurisprudenţă s-a decis că prin încheiere instanţa trebuie să dispună închiderea dosarului. Stingerea procesului civil face ca părţile să se afle în poziţia anterioară promovării acţiunii. Ele se află practic, astfel cum se exprima un reputat doctrinar francez, în situaţia în care n-ar fi exercitat niciodată acţiunea în justiţie295. Recent şi în practica instanţei supreme s-a statuat că efectele renunţării la judecată sunt retroactive, în sensul că instanţa printr-o încheiere, luând act de renunţarea la judecată, finalizează legătura juridică realizată între părţi şi le repune în situaţia anterioară procesului (Î. C. C. J., dec. nr. 3566 din 10 iunie 2005, în B. C. nr. 2/2006, p. 67).

Partea interesată va putea promova o nouă cerere de chemare în judecată între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză, dar numai dacă între timp dreptul la acţiune nu s-a prescris296.

Stingerea procesului civil are efecte faţă de toate părţile din proces. Această constatare are în vedere însă numai ceea ce se întâmplă cel mai adesea (de eo quod plerumque fit). Renunţarea la judecată se poate face însă şi în cazul unei coparticipări procesuale. Astfel, în cazul coparticipării procesuale active renunţarea se poate face de către toţi reclamanţii, iar o atare desistare determină sistarea procesului în toată plenitudinea sa. Dacă numai unul dintre reclamanţi renunţă la judecată această desistare nu este opozabilă celorlalţi reclamanţi care doresc să continue judecata.

Situaţia este asemănătoare şi în cazul coparticipării procesuale pasive. Astfel, în cazul în care reclamantul renunţă la judecată numai faţă de unul dintre pârâţi, judecata va continua cu ceilalţi pârâţi.

Renunţarea la judecată nu afectează cererile incidente care au dobândit un caracter de sine stătător, cum este cazul intervenţiei principale sau al cererii reconvenţionale. În privinţa intervenţiei principale trebuie să facem distincţie după cum aceasta a fost sau nu admisă în principiu. Astfel, după admiterea în principiu a intervenţiei principale, renunţarea reclamantului nu influenţează soarta intervenţiei principale, aceasta urmând să fie soluţionată în continuare. Dacă renunţarea intervine înainte de admiterea în principiu această desistare se repercutează şi asupra intervenţiei principale, în sensul că ea nu mai poate fi admisă în principiu297. Renunţarea la judecată atrage după sine şi caducitatea cererii de intervenţie accesorie, întrucât aceasta are un caracter accesoriu faţă de acţiunea principală.

Desistarea reclamantului poate viza însă nu numai părţile între care s-a legat raportul procesual, ci şi obiectul judecăţii. Codul de procedură civilă are în vedere, în art. 246 C. proc. civ., cu deosebire renunţarea la judecată în integralitatea sa. Cu toate

294 V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 271; I. Leş, Consideraţii privind soluţiile ce se pronunţă de către instanţele judecătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, în R.R.D. nr. 6/1981, p.44; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 239.

295 R. Japiot, op. cit., p. 581. A se vedea în acelaşi sens D. Ferland, B. Emmery, op. cit., p. 313.296 V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 76; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol.II, p. 239; I. Deleanu,

Tratat..., op. cit., vol. I, p. 195; I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 76.

297

A se vedea I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 132; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 196; I.

Mihuţă, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem în materie procesual civilă, în R.R.D.nr.

1/1973, p. 126; I. Leş, notă la dec. civ. nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 6/1978, p. 48-51. A se

vedea pentru unele circumstanţieri şi P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 353.

Page 175: 48403746 Drept Procesual Civil

acestea, trebuie să recunoaştem, în consonanţă cu principiul disponibilităţii procesuale, că renunţarea poate fi şi parţială. De altfel, o parte a doctrinei referindu-se la formele renunţării precizează că aceasta poate fi totală sau parţială298. Renunţarea parţială este aceea care are ca obiect doar o parte din pretenţiile formulate de către reclamant, respectiv doar unele din capetele de cerere deduse în justiţie. În acest caz desistarea va produce efecte numai cu privire la capetele de cerere ce formează obiectul renunţării; pentru celelalte capete de cerere judecata va continua299. Prin urmare, se poate afirma că renunţarea parţială determină o limitare a obiectului judecăţii.

Renunţarea reclamantului poate viza însă şi unele acte de procedură. Codul nostru de procedură civilă nu reglementează în mod distinct o atare desistare, dar ea este întotdeauna posibilă în considerarea principiului disponibilităţii procesuale. Aşa fiind, instanţa va fi obligată să ia act de o atare desistare, cum ar fi renunţarea la o cerere adiţională, la o cerere privind invocarea unei excepţii sau renunţarea la orice alt act determinat. Şi în acest caz este vorba de o renunţare, dar ea are un caracter parţial şi nu conduce la stingerea în întregime a procesului civil300.

Legislaţia noastră procesuală îi conferă reclamantului şi posibilitatea de a renunţa la însuşi dreptul subiectiv dedus judecăţii. Renunţarea la drept se înfăţişează ca un act procedural unilateral prin care reclamantul renunţă la dreptul subiectiv dedus în justiţie. O atare desistare prezintă următoarele trăsături:

a) este un act unilateral de voinţă al reclamantului. Efectele acestui act nu sunt însă condiţionate de acceptarea părţii adverse. În acest sens art. 247 alin. (2) C. proc. civ. precizează că renunţarea „se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în primă instanţă cât şi în apel”. Prin urmare, indiferent de faza în care intervine renunţarea este eficientă independent de poziţia pârâtului. De altfel, pârâtul nici nu ar avea interesul să se opună la o atare renunţare ţinând seama de efectele energice pe care aceasta le produce.

b) este un act de dispoziţie cu efecte defavorabile pentru reclamant. De aceea, pentru a fi valabilă este necesar ca reclamantul să aibă capacitate de exerciţiu. Mandatarul reclamantului sau jurisconsultul unei instituţii sau societăţi comerciale nu poate renunţa la dreptul subiectiv dedus în justiţie decât în baza unei procuri exprese în acest sens.

c) renunţarea reclamantului trebuie să fie expresia liberă şi necondiţionată a consimţământului reclamantului. Consimţământul trebuie să fie exprimat într-o formă precisă şi neechivocă. În caz contrar, un asemenea act nu va putea produce efectele vizate de art. 247 C. proc. civ. De altfel, în cazul tuturor actelor de dispoziţie ale părţilor instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste preocuparea necesară spre a verifica dacă părţile au capacitatea de a tranzacţiona, dacă actul respectiv este expresia voinţei libere a acestora şi dacă prin realizarea lor nu se urmăreşte un scop ilicit, contrar ordinii publice.

Din punct de vedere al formei renunţarea la drept se poate face în şedinţă publică sau prin înscris autentic. Observăm în această privinţă redactarea diferită a textului menţionat anterior faţă de art. 246 alin. (1) C. proc. civ. Din acest punct de vedere

298

A se vedea în acest sens: A. Camacho, op. cit., p. 317-318.

299 În doctrină s-a apreciat că în litigiile de muncă renunţarea nu poate avea ca obiect decât cererea în totalitatea sa. A se vedea în acest sens Al. Atanasiu, Unele aspecte de fond şi de procedură în legătură cu stabilirea şi acordarea despăgubirilor, în cazul anulării desfacerii contractului de muncă, în R.R.D. nr. 10/1988, p. 27. A se vedea în sens contrar V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, nota 805, p. 238.

300 A se vedea în acest sens R. Japiot, op. cit., p. 577.

Page 176: 48403746 Drept Procesual Civil

remarcăm că date fiind consecinţele mai grave ale renunţării la drept legea este mult mai exigentă; ea impune renunţarea în şedinţă sau printr-un înscris autentic301.

În ceea ce priveşte termenul în care se poate face renunţarea art. 247 alin. (2) C. proc. civ. precizează că aceasta poate avea loc atât în primă instanţă cât şi în apel. Din aceste dispoziţii procedurale se desprinde concluzia că renunţarea la drept nu poate interveni în faţa instanţei de recurs. În pofida dispoziţiilor enunţate, se consideră că renunţarea la drept poate avea loc şi în faţa instanţei de recurs302. Socotim judicioasă această opinie care ţine seama de natura renunţării la drept. Ea reprezintă un act de dispoziţie şi este o expresie a principiului disponibilităţii procesuale. Pe de altă parte, renunţarea la drept este, astfel cum am arătat, în toate cazurile favorabilă pârâtului. De aceea, pârâtul nu are interes de a se opune unei asemenea renunţări. O atare renunţare nu dăunează nici procesului de administrare a justiţiei, întrucât ea determină stingerea definitivă a procesului civil.

Asupra renunţării la drept instanţa se pronunţă printr-o hotărâre. Prin hotărâre, instanţa dispune, astfel cum prevede în mod expres art. 247 C. proc. civ., respingerea în fond a acţiunii. În aceste condiţii, hotărârea prin care se ia act de renunţarea la drept are valoarea unei hotărâri de fond, deşi judecătorul nu a fost chemat practic să se pronunţe asupra temeiniciei acţiunii. De aceea, cu alt prilej303 am preconizat o altă soluţie, anume aceea a închiderii dosarului. Hotărârea pronunţată determină stingerea definitivă a procesului civil. Drept urmare, reclamantul nu mai poate promova cu succes o a doua acţiune între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză juridică.

Hotărârea asupra renunţării la drept se dă fără drept de apel. La cererea pârâtului reclamantul poate fi îndatorat şi la suportarea cheltuielilor de judecată pe care le-a ocazionat. Dacă renunţarea are loc în faţa instanţei de recurs hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac. Când renunţarea intervine în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte în măsura renunţării. Soluţia este similară şi în cazul în care renunţarea intervine în faţa instanţei de recurs, cu precizarea că în acest caz vor fi anulate ambele hotărâri pronunţate de instanţele de fond304.

Perimarea

Prin exercitarea acţiunii civile reclamantul urmăreşte soluţionarea procesului civil. Activitatea judiciară are şi ea ca finalitate soluţionarea cu promptitudine a raporturilor litigioase dintre părţi. Se poate afirma, aşadar, că atât interesul general cât şi interesul părţilor reclamă soluţionarea rapidă a raporturilor litigioase deduse judecăţii.

301 A se vedea cu privire la această exigenţă V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 272; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 501.

302

G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 338; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., p. 197; V.M.

Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 240; T. Mandrea, Renunţarea la judecată în instanţa de recurs, în

R.R.D. nr. 4/1970, p. 91; A. Nicolae, Particularităţi privind executarea actelor procesuale de dispoziţie în

faza recursului, în Dreptul nr. 5/2001, p.113.

303 I. Leş, Observaţii privind soluţiile ce se pronunţă de către instanţele judecătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, p. 44-45.

304 A se vedea G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 338; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 241; A. Nicolae, loc. cit., p. 114.

Page 177: 48403746 Drept Procesual Civil

Interesul unei optime administrări a justiţiei este însă neîndoielnic mai presus de interesul părţilor. Dacă procesele civile s-ar prelungi în mod nejustificat, ca urmare a rămânerii lor în nelucrare, activitatea organelor judiciare ar fi considerabil îngreunată. Perimarea corespunde tocmai necesităţii soluţionării prompte a litigiilor civile şi restabilirii ordinii de drept. Ea constituie o modalitate anormală de finalizare a activităţii judiciare. În mod obişnuit procesul civil se finalizează printr-o hotărâre judecătorească.

Perimarea se înfăţişează ca o sancţiune ce se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare şi care este determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului. Doctrina procesuală consideră că perimarea are un caracter mixt de sancţiune şi de prezumţie de desistare de la judecată305. Practic se poate considera că ne aflăm în prezenţa unei prezumţii tacite de desistare, care poate fi dedusă din lipsa de stăruinţă a părţilor în întreţinerea activităţii judiciare306. Această concepţie a fost promovată şi de jurisprudenţa noastră.

Totuşi perimarea nu intervine, aşa cum se susţine uneori307, ca o sancţiune a nerenunţării la judecată, ci ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor în întreţinerea activităţii judiciare. Nouă ni se pare că orice analogie cu renunţarea la judecată este discutabilă. Precizăm că în acest sens s-a remarcat în literatura de specialitate că „perimarea este o sancţiune determinată întotdeauna de neglijenţa în îndeplinirea obligaţiilor procesuale, care atunci când are la bază intenţia părţii de abandonare a procesului, sancţionează tocmai împrejurarea că aceasta nu a renunţat la judecată în formele şi cu respectarea condiţiilor prescrise de lege, lăsând ca starea de incertitudine să planeze asupra cauzei”308.

În opinia noastră un atare punct de vedere nu poate fi susţinut cu suficient temei. Aceasta deoarece renunţarea la judecată reprezintă exerciţiul liber al unei facultăţi procesuale. Prin urmare, neexercitarea unei asemenea facultăţi nu poate antrena sancţiuni procedurale. În acelaşi timp trebuie subliniat că renunţarea la judecată este întotdeauna expresă, în timp ce perimarea decurge dintr-o atitudine pasivă: lipsa de stăruinţă a părţilor în desfăşurarea activităţii judiciare. De asemenea, astfel cum arată chiar autorul a cărei opinie nu o împărtăşim, perimarea presupune întotdeauna culpa părţii, în timp ce

305 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 490; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 344; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 225; Gh.D. Păduraru, I. Stoenescu, G.V. Protopopescu, Accelerarea judecăţilor, „Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1943, p. 453.

306

V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 490; I. Leş, în Dicţionar

de drept procesual civil, p. 336.

307

Al. Bacaci, op. cit., p. 234. Opinia contrară este tranşant exprimată în doctrina din alte ţări. În acest

sens unii autori susţin că perimarea decurge din funcţia publică a procesului civil, aceea de soluţionare

rapidă a litigiilor. A se vedea în acest sens R. H. de la Roche, Comentarios al Nuevo Codigo de

Procedimiento Civil, Maracaibo, 1986, p. 298. Alţi autori localizează fundamentul perimării în existenţa

unei prezumţii tacite de desistare de la judecată. A se vedea în acest sens A. Camacho, op. cit., p. 334. În

fine alţi autori evidenţiază neglijenţa părţilor ca fundament al sancţiunii perimării. A se vedea în acest sens

E. D. Moniz de Aragao, op. cit,. p. 500.

308

Al. Bacaci, op. cit., p. 234.

Page 178: 48403746 Drept Procesual Civil

renunţarea la judecată nu are ca temei o anumită atitudine psihică a părţii faţă de actul respectiv309.

Prin urmare, în opinia noastră, perimarea se înfăţişează ca o sancţiune procedurală având o fizionomie proprie, fiind reglementată ca atare şi în legislaţie, şi al cărui fundament trebuie căutat în lipsa de stăruinţă a părţii în desfăşurarea activităţii judiciare. Într-adevăr, natura perimării şi trăsăturile esenţiale ale acesteia decurg chiar din prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

Din textul comentat rezultă că rămânerea cauzei în nelucrare şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale în definirea perimării. La acestea trebuie adăugat şi caracterul de sancţiune al perimării şi efectele pe care le produce asupra activităţii procesuale. Într-adevăr, perimarea are ca efect stingerea actelor de procedură făcute în acea instanţă. Ideea rezultă şi din art. 254 C. proc. civ., text care se referă la faptul că perimarea are drept efect ineficienţa actelor de procedură efectuate în cauză. De altfel, chiar denumirea de perimare provine din limba latină unde perimere, peremtum, înseamnă a distruge, a anula, a desfiinţa sau a stinge.

Prin urmare, perimarea apare ca o sancţiune care se raportează la întreaga activitate procesuală, iar nu doar la un act de procedură concret. O definiţie a perimării trebuie să ţină seama de aceste realităţi. În acest sens putem defini perimarea ca o sancţiune procedurală ce determină stingerea activităţii judiciare datorită rămânerii litigiului în nelucrare din vina părţii, timp de un an în materie civilă, 6 luni în materie comercială, precum şi atunci când intervine în cursul executării silite310.

Originea instituţiei trebuie căutată încă în antichitate. La antici scurgerea timpului producea importante efecte juridice, atât în domeniul dreptului civil material, cât şi în privinţa acţiunilor introduse în faţa judecătorului311. Pentru prima dată instituţia perimării apare într-o Constituţie a lui Iustinian - Lex Properandum-, care începea astfel: Properandum nobis visum est, ne litis fiant pene immortales et vitae bominum modum excedent. Această locaţiune cu un anumit caracter de ambiguitate explică totuşi raţiunile şi resorturile ce stau la baza perimării312. Scopul instituţiei a fost şi pe vremea lui Iustinian acelaşi: evitarea eternizării proceselor civile.

Ulterior, instituţia perimării a fost preluată, înainte de a fi incorporată în Codul de procedură civilă francez şi de unele ordonanţe franceze313, cu deosebire de cele adoptate

309 Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale instituţiei perimării, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 45.

310

A se vedea de asemenea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 263; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol.I, p.

490.

311 A se vedea cu privire la uzucapiune: V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 282-287. A se vedea cu privire la prescripţia acţiunilor: Gaius, Instituţiunile, traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de A. N. Popescu, Ed. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1982, p. 309.

312 A se vedea în acest sens Boitard, Leçons de procédure civile, publicată de Gustave de Limage, dixième édition, tome premier, Paris, Librairie du Conseil d’etat, 1868, p. 550

313 E. D. Moniz de Aragao, op. cit., p. 507.

Page 179: 48403746 Drept Procesual Civil

în anii 1539 şi 1563. În concepţia Codului de procedură civilă francez perimarea opera doar după împlinirea unui termen de 3 ani şi numai la cererea părţii interesate.

În prezent instituţia perimării este consacrată în marea majoritate a legislaţiilor procesual civile. Ea a fost preluată nu numai în ţările europene, ci şi în majoritatea ţărilor latino-americane.

Codul de procedură civilă de la 1865 a reglementat şi el instituţia perimării stabilind un termen de 2 ani pentru aplicarea ei. Reglementarea cuprinsă însă în art. 257 C. proc. civ. a prilejuit îndelungate controverse, observându-se în acest sens că ea a ocazionat mai multe amânări şi procese decât dacă n-ar fi existat314.

Normele procedurale privitoare la perimare au suferit mai multe modificări succesive. Asemenea modificări au fost aduse atât prin Legea nr. 493/1943 pentru accelerarea judecăţilor, cât şi cu ocazia reformei Codului de procedură civilă în anul 1948.

Condiţiile perimării se pot desprinde cu uşurinţă din chiar dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. O primă condiţie ce poate fi desprinsă din textul citat se referă la obiectul perimării. Acesta vizează doar o anumită categorie de acte procedurale, respectiv acelea care generează o activitate judiciară de fond sau o activitate de soluţionare a căilor legale de atac.

A doua condiţie ce poate fi desprinsă din acelaşi text se referă la rămânerea cauzei în nelucrare timp de un an.

În fine ultima condiţie, la fel de importantă ca primele două, constă în rămânerea cauzei în nelucrare din vina părţii. Este şi condiţia care subliniază în mod pregnant caracterul de sancţiune procedurală a perimării.

Necesitatea primei condiţii nu este subliniată în mod deosebit de întreaga noastră doctrină. Situaţia se explică şi prin faptul că cerinţa menţionată nu are o consacrare neechivocă. Totuşi unii autori subliniază şi în literatura noastră de specialitate necesitatea condiţiei pe care o analizăm315.

În opinia noastră cerinţa pe care o analizăm poate fi dedusă totuşi din chiar prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ

314 E. Dan, op. cit., p. 365.

315

A se vedea V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 264; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 67; I. Leş, Drept

procesual civil, p. 336.

Page 180: 48403746 Drept Procesual Civil

Acest text declară perimabilă „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare”. Prin urmare, este evident că legea are în vedere actul de sesizare al instanţei de fond, dar şi acele acte care determină continuarea judecăţii într-o nouă fază procesuală.

Condiţia este însă una cu caracter general. De la această regulă legea face o excepţie în privinţa formelor de executare silită. Într-adevăr, potrivit art. 389 alin. (1) C. proc. civ., executarea silită se perimă dacă creditorul a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de urmărire, fără să fi urmat alte acte de executare. Deşi executarea silită nu determină o activitate judiciară de fond propriu-zisă, căci ea intervine după pronunţarea unei hotărâri, sancţiunea perimării devine incidentă prin voinţa expresă a legii.

Dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. au un caracter general, în sensul că vizează orice acţiuni, fără a distinge între natura sau caracterul lor. De aceea, perimarea operează şi în cazul acţiunilor reale, a acţiunilor de stare civilă, precum şi cu privire la orice alte acţiuni, chiar dacă acestea ar fi declarate de lege imprescriptibile316.

Perimarea, ca sancţiune procedurală, îşi extinde domeniul său de acţiune şi asupra căilor de atac. În acest sens observăm că legea se referă în mod concret la apel, recurs şi revizuire. De asemenea, în termeni generali legea se referă şi la calea procedurală a contestaţiei, dar şi la orice altă cerere „de reformare sau de revocare”. Din referirea generică a legii la aceste căi de atac considerăm, aşa cum am subliniat cu un alt prilej, că legea are în vedere şi calea de atac a contestaţiei în anulare 317. Soluţia a fost justificată în doctrină şi prin împrejurarea că această cale de atac se judecă după aceleaşi reguli ca orice cerere de chemare în judecată318. Problema de a şti dacă perimarea este operantă şi în cazul recursului în interesul legii este mai delicată. Prin exercitarea recursului în interesul legii se urmăreşte să se asigure o interpretare şi aplicare unitară a legii pe întreg teritoriul ţării. Datorită acestui fapt hotărârea se pronunţă „numai în interesul legii” şi nu produce efecte cu privire „la situaţia părţilor din acele procese”. Pentru aceste considerente apreciem că perimarea nu operează în cazul recursului în interesul legii.

Sancţiunea perimării se întemeiază pe o prezumţie de abandonare a judecăţii. Iar o atare prezumţie este dedusă din simplul fapt al rămânerii litigiului în nelucrare un anumit interval de timp.

Ce se înţelege prin rămânerea cauzei în nelucrare? În opinia noastră o atare sintagmă presupune lipsa oricărei activităţi procesuale înăuntrul termenului stabilit de lege. Dimpotrivă, îndeplinirea oricărui act de procedură face ca judecata să fie reactivată, iar sancţiunea perimării nu mai poate fi pronunţată.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. cauza trebuie să rămână în nelucrare timp de un an în materie civilă şi de 6 luni în materie comercială. Legea nu determină în mod expres momentul de când începe să curgă termenul de perimare. Acest moment trebuie individualizat în mod natural în considerarea faptului că legea sancţionează tocmai lipsa de stăruinţă a părţilor în continuarea activităţii procesuale. În considerarea acestei idei s-a apreciat în doctrină că termenul de perimare începe să

316 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 490; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 70, I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 190; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 226; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 703.

317

I. Leş, în Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 191.

318

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. II, p. 81.

Page 181: 48403746 Drept Procesual Civil

curgă de la orice dispoziţie de ordin procedural luată de instanţă în cercetarea cauzei319.

În concret, trebuie să avem în vedere întotdeauna ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă320. Practica judiciară a determinat ca momente de la care începe să curgă termenul de perimare: data suspendării judecăţii pentru lipsa părţilor, rezoluţia instanţei prin care s-a dispus timbrarea acţiunii321 sau data la care cererea a ajuns la instanţa competentă.

Termenul de perimare se calculează potrivit regulilor de drept comun statornicite în art. 101 C. proc. civ. În consecinţă termenul de perimare de un an, respectiv de 6 luni, se va împlini în ziua corespunzătoare zilei de plecare. De aceea noi apreciem că termenul de perimare nu poate fi calculat, astfel cum greşit se procedează uneori322, pe zile libere.

Cea din urmă condiţie a perimării - culpa procesuală - exprimă tocmai caracterul de sancţiune al acestei instituţii de drept procesual civil. Cerinţa enunţată este prevăzută în mod expres de art. 248 alin. (2) C. proc. civ. Ea poate fi dedusă din simplul fapt al rămânerii cauzei în nelucrare în termenul prevăzut de art. 248 C. proc. civ. Datorită acestui fapt se poate vorbi chiar de existenţa unei prezumţii simple de culpă, pe care judecătorul o deduce din lipsa de stăruinţă în judecată.

Legislaţia noastră procesuală determină şi situaţiile în care partea nu se consideră în culpă. În primul rând, precizăm că potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”. Practica judiciară a făcut diferite aplicaţii concrete ale principiului enunţat de textul anterior citat. Astfel, s-a statuat că nefixarea termenului de judecată nu este imputabilă părţii, devreme ce aceasta a achitat taxa de timbru datorată sau în cazul în care cererea este scutită de o asemenea taxă. De asemenea s-a statuat, pe bună dreptate, că dacă procesul s-a suspendat din eroare, deoarece procedura nu era îndeplinită, perimarea este inoperantă chiar dacă a trecut un termen de un an de la suspendarea cauzei. În acest caz soluţia se întemeiază pe faptul că de data aceasta culpa aparţine instanţei, care nu a dispus amânarea cauzei şi repetarea procedurii de citare, iar nu părţii.

Perimarea nu operează nici faţă de acţiunea civilă exercitată în procesul penal. În această materie operează principiul oficialităţii, astfel că părţii nu i se poate imputa vreo culpă pentru rămânerea cauzei în nelucrare. În schimb, dacă un act de procedură nu a fost îndeplinit de instanţă din oficiu, datorită netimbrării cererii de chemare în judecată sau nesatisfacerii altor obligaţii legale ale părţii, perimarea operează, întrucât de data aceasta partea se află în culpă. Aşa este cazul în care cererii nu i s-a stabilit termen de judecată datorită netimbrării acesteia.

O altă situaţie în care partea nu poate fi considerată ca aflându-se în culpă este statuată în art. 248 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text „termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate soroci termen de judecată”. Textul citat este o confirmare a principiului consacrat în alineatul precedent, în sensul că nici de data aceasta nu i se poate imputa părţii vreo culpă.

Constatăm că textul pe care-l analizăm conţine practic două ipoteze distincte. Prima ipoteză vizează situaţia când, fără vina părţii, cauza n-a ajuns la instanţa

319 Ibidem, vol. I, p. 491.320 V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 226, G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 491.321 N. S. Mocanu, Pe marginea unei hotărâri cu privire la perimarea acţiunii şi prescripţia

acţiunii, în J.N. nr. 1/1961, p. 127.322 A se vedea Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 241.

Page 182: 48403746 Drept Procesual Civil

competentă. În practică se poate întâmpla ca actul de procedură să nu ajungă la instanţă, deşi actul trebuia îndeplinit din oficiu. Astfel, de pildă, în cazul declinării de competenţă instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul este îndatorată să înainteze dosarul la instanţa în drept să hotărască asupra conflictului (art. 21 C. proc. civ.). De asemenea cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub pedeapsa nulităţii, iar aceasta este obligată să înainteze dosarul la tribunalul competent a soluţiona apelul [art. 288 alin. (2) C. proc. civ.]. În toate aceste situaţii, dosarul se trimite din oficiu la instanţa competentă, astfel că, în principiu, în asemenea împrejurări nu i se poate imputa părţii vreo culpă.

A doua ipoteză este aceea când cererii nu i se poate statornici termen de judecată, fără ca partea să fie în culpă. Acest lucru se întâmplă cel mai adesea în cazul suspendării facultative a termenului de perimare. Partea nu se poate considera în culpă pe tot timpul cât durează cauza care a determinat suspendarea.

Termenul de perimare este însă susceptibil de întrerupere şi suspendare. Codul de procedură civilă reglementează un singur caz de întrerupere a termenului de perimare. Potrivit art. 249 C. proc. civ. perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea continuării judecăţii.

În considerarea caracterului general al textului comentat se consideră, pe bună dreptate, că au caracter întrerupător de perimare atât actele părţilor cât şi actele

instanţei de judecată323 . Dar, pentru ca actul de procedură să aibă caracter întrerupător mai este necesar ca acesta să fie făcut în vederea continuării judecăţii.

Textul comentat, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, instituie, în mod expres, şi cerinţa ca actul întrerupător de perimare să fie făcut de partea care justifică un interes. Odată întrunite aceste cerinţe termenul de perimare se va întrerupe şi va curge un nou termen de perimare.

Practica judiciară a fost confruntată şi cu problema de a cunoaşte dacă repunerea cauzei pe rol are semnificaţia de a întrerupe termenul de perimare324. În ceea ce ne priveşte socotim că termenul de perimare se întrerupe şi ca urmare a repunerii cauzei pe rol, dacă o atare măsură este dispusă, în condiţiile legii325. Ceea ce este esenţial însă este ca actul de procedură să fie realizat în scopul continuării judecăţii.

Instanţa noastră supremă a făcut diferite aplicaţii concrete ale principiul înscris în art. 249 C. proc. civ. Astfel, într-o practică mai veche s-a decis, pe bună dreptate, că perimarea nu operează atunci când procesul, indiferent din ce motiv, se află pe rolul instanţei şi prin urmare justiţia a fost activă. De asemenea s-a statuat că netimbrarea cererii de repunere a cauzei pe rol nu afectează caracterul întreruptiv al actului de procedură, întrucât pentru încălcarea legii timbrului se aplică numai sancţiuni fiscale.

323 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 492.

324

A se vedea în sens afirmativ D. Muntean, Gh. Ciulei, notă la dec. civ. nr. 915/1981, a

Judecătoriei Reşiţa, în R.R.D. nr. 6/1982, p. 77. A se vedea pentru amănunte în acest sens I. Leş, notă

la dec civ. nr. 915/1981 a Judecătoriei Reşiţa, în R.R.D. nr. 6/1982, p. 78-79. A se vedea în sens contrar

Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale instituţiei perimării, p. 48-49.

325 A se vedea de asemenea pentru amănunte I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 195-198.

Page 183: 48403746 Drept Procesual Civil

Termenul de perimare este susceptibil nu numai de întrerupere, ci şi de suspendare. Astfel, în primul rând, termenul de perimare este suspendat pe tot timpul cât dăinuie suspendarea facultativă a judecăţii, în condiţiile art. 244 C. proc. civ. Cazurile de suspendare ale procesului civil au fost deja examinate.

Suspendarea facultativă a judecăţii, astfel cum dispune în mod expres art. 244 C. proc. civ, dăinuie până când hotărârea pronunţată în cauza ce a determinat suspendarea a rămas irevocabilă. Cu alte cuvinte, o dată ce hotărârea a rămas irevocabilă suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul său firesc. De aceea, spre a evita împlinirea termenului de perimare părţile sunt obligate să stăruie în continuarea judecăţii326. Instanţa de judecată are însă posibilitatea, iar nu obligaţia327 de a dispune repunerea cauzei pe rol de îndată ce cunoaşte că hotărârea pronunţată, în cauza ce a determinat suspendarea, a rămas irevocabilă.

Termenul de perimare se suspendă şi în litigiile de muncă, iar în acest caz suspendarea dăinuie până la soluţionarea procesului penal intentat împotriva persoanei încadrate. În litigiile de muncă perimarea prezintă însă unele particularităţi328. Astfel, în ipoteza suspendării litigiilor de muncă având ca obiect contestarea deciziilor de imputare de către persoanele ce poartă o răspundere materială subsidiară sistarea judecăţii va dăinui până la finalizarea procedurii de recuperare a pagubei de la autorul direct. De data aceasta reluarea judecăţii nu este condiţionată de caracterul irevocabil al unei hotărâri judecătoreşti. De aceea s-a apreciat că termenul de perimare va începe să curgă, într-o asemenea împrejurare, din momentul terminării procedurii de recuperare împotriva autorului direct329.

Suspendarea facultativă a judecăţii are loc şi în unele situaţii speciale, care se încadrează în ultimă instanţă în dispoziţiile art. 244 C. proc. civ. În primul rând, amintim că potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ. preşedintele tribunalului sesizat cu cererea de strămutare poate dispune, fără citarea părţilor, suspendarea judecăţii, în acţiunea principală, comunicând de urgenţă această măsură instanţei respective. Pe tot timpul cât durează sistarea judecăţii este suspendat şi termenul de perimare. De asemenea, suspendarea judecăţii poate fi dispusă şi în cazul recurgerii la procedura înscrierii în fals. În acest sens art. 183 C. proc. civ. dispune că: „dacă partea care defaimă înscrisul ca fals arată pe autorul sau complicele falsului, instanţa poate suspenda judecarea pricinii, înaintând înscrisul procurorului împreună cu procesul-verbal ce se va încheia”. În mod firesc, termenul de perimare trebuie considerat suspendat şi în acest caz.

Termenul de perimare se suspendă şi în cazurile prevăzute de art. 243 C. proc. civ. Acest text reglementează cazurile de suspendare de drept ale judecăţii. În toate cazurile precizate de art. 243 C. proc. civ. judecata va reîncepe prin cererea de redeschidere făcută cu arătarea persoanelor ce urmează să fie introduse în cauză: moştenitori, tutore, administrator judiciar etc. Suspendarea judecăţii determină, în principiu, şi suspendarea termenului de perimare.

Între suspendarea judecăţii şi suspendarea perimării nu există o identitate totală sub aspectul duratei lor. În adevăr, motivele care impun suspendarea judecăţii conduc şi la oprirea termenului de perimare numai dacă sunt întrunite cerinţele statornicite în

326

S. Ghimpu, notă la dec. civ. nr. 1800/1959 a Trib. reg. Maramureş, în L.P. nr. 11/1961, p. 133-

134.

327

Idem.

328 A se vedea pentru amănunte I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 201-202.329 E. Eliescu, notă la dec. nr. 1549/1974 a Jud. sectorului 2 Bucureşti, în R.R.D. nr. 1/1976, p.

48-49.

Page 184: 48403746 Drept Procesual Civil

art. 250 C. proc. civ. Potrivit acestui text termenul de perimare este suspendat însă numai pe timp de trei luni de la data când s-au petrecut faptele ce au prilejuit suspendarea judecăţii. Pe de altă parte, legea mai instituie o restricţie, anume aceea ca faptele care au prilejuit suspendarea să fi intervenit în cele din urmă şase luni ale termenului de perimare330.

Un alt caz de suspendare a termenului de perimare este statornicit în art. 250 alin. (3) C. proc. civ. Textul menţionat se referă la situaţia când „partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa”. Redactarea textului citat în acest context este asemănătoare cu cea cuprinsă în art. 103 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că ambele dispoziţii procedurale se referă, in terminis, la o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Semnificaţia conceptului la care ne referim este, în opinia noastră aceeaşi, căci în ambele situaţii legea are în vedere veritabile cazuri de forţă majoră.

Efectele care se produc în cele două situaţii sunt însă fundamental diferite. În cazul prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. partea va fi repusă în termen, în timp ce în cazul statornicit în art. 250 alin. (3) C. proc. civ. forţa majoră are efect suspensiv asupra termenului de perimare.

În toate cazurile prevăzute de art. 250 C. proc. civ., după încetarea faptelor care au determinat suspendarea, termenul de perimare va continua să curgă de la punctul unde s-a oprit331. Prin urmare, se va lua în calcul şi timpul scurs înainte de suspendarea termenului de perimare.

Cursul termenului de perimare se suspendă şi pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de trei luni de la data semnării contractului de mediere (art. 62 alin. 2 din Legea nr. 192/2006.

Perimarea se răsfrânge nu doar asupra actelor de procedură, ci şi asupra părţilor. Din acest ultim punct de vedere perimarea se repercutează asupra tuturor părţilor din proces, indiferent de calitatea acestora, chiar şi împotriva părţilor lipsite de capacitate de exerciţiu. Sancţiunea se aplică nu numai persoanelor fizice, ci şi tuturor persoanelor juridice.

Iradierea perimării asupra tuturor actelor de procedură şi asupra tuturor părţilor este o consecinţă firească a principiului indivizibilităţii procesului civil. O aplicaţie particulară a principiului enunţat este făcută în concret tocmai de art. 251 C. proc. civ. Legea se referă, in terminis, numai la cererea de perimare şi la actele cu efect întrerupător. Cu toate acestea, neîndoielnic textul citat exprimă aceeaşi idee, a indivizibilităţii perimării332. Regula indivizibilităţii perimării se aplică în toate acţiunile, indiferent de caracterul obligaţiilor - indivizibile sau solidare - care formează obiectul judecăţii333.

Indivizibilitatea se concretizează în împrejurarea că sancţiunea perimării se răsfrânge asupra tuturor părţilor; actul întrerupător de perimare făcut de un coparticipant profită şi celorlalţi; invocarea excepţiei de perimare de către un pârât

330

A se vedea pentru amănunte în legătură cu alte cauze de suspendare obligatorie a judecăţii I.

Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 204-205.

331 A se vedea G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 496.332 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 497; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 79.

333

A se vedea în sensul că indivizibilitatea nu are un caracter absolut cu referire la o acţiune

pentru încredinţarea copilului: B. Diamant, notă critică la încheierea din 3 iunie 1975 pronunţată în

Dosar nr. 930/1972 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 12/1976, p. 48-50.

Page 185: 48403746 Drept Procesual Civil

profită de asemenea şi celorlalţi şi deopotrivă dacă perimarea nu poate fi solicitată faţă de un reclamant ea nu poate fi invocată nici faţă de ceilalţi reclamanţi.

Codul de procedură civilă reglementează procedura perimării în art. 252-253. Aceste texte vizează principalele reguli privitoare la constatarea şi pronunţarea perimării. Procedura perimării este determinată de natura normelor care o consacră şi a căror scop este evitarea eternizării proceselor. Datorită acestui fapt se recunoaşte în prezent caracterul de interes general al normelor privitoare la perimarea procesului civil334. Această idee este subliniată de legiuitor şi prin precizarea că perimarea operează de drept. Statuarea cuprinsă, în acest sens, în art. 248 alin. (1) C. proc. civ. nu poate avea altă semnificaţie decât aceea de a sublinia caracterul imperativ al normelor privitoare la perimare.

Într-adevăr, perimarea, la fel ca şi nulitatea, „se constată din oficiu sau la cererea părţii”. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ. doar aparent sunt contradictorii cu cele cuprinse în art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi care subliniază că perimarea operează de drept. Aceste dispoziţii procedurale trebuie interpretate în sensul precizat mai sus, iar art. 252 alin. (1) C. proc. civ. confirmă tocmai faptul că sancţiunea perimării trebuie să fie pronunţată de către instanţa competentă.

Dreptul de a invoca perimarea aparţine părţii interesate, aceasta fiind de regulă pârâtul, iar în faza apelului sau recursului, intimatul. Înainte de a fi constatată de către instanţa competentă perimarea trebuie să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor. Această obligaţie a instanţei rezultă chiar din dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., text care obligă preşedintele instanţei să citeze de urgenţă părţile şi să dispună ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.

Sancţiunea perimării se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţa competentă, a condiţiilor prevăzute de lege. Cu această ocazie instanţa desfăşoară o veritabilă activitate de judecată. Aşa se explică şi dispoziţia consacrată în art. 252 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căreia preşedintele instanţei este obligat să citeze părţile. Prevederea legală amintită vizează însă numai ipoteza repunerii cauzei pe rol din oficiu sau la cererea părţii interesate. De asemenea, doar într-o atare împrejurare este obligatorie şi repunerea cauzei pe rol.

Dacă perimarea este invocată ulterior primei zile de înfăţişare ce urmează repunerii pe rol părţile nu trebuie citate anume, fiind suficient ca ele să aibă termenul în cunoştinţă în conformitate cu dispoziţiile art. 153 C. proc. civ. Aşadar, ori de câte ori procedura este completă partea se poate aştepta ca la orice termen să se aplice din oficiu dispoziţiile imperative ale legii. Indiferent însă dacă perimarea este invocată din oficiu sau de către una dintre părţi, excepţia trebuie să facă obiectul dezbaterilor contradictorii.

O problemă discutată în doctrina mai recentă este aceea a determinării actului căruia trebuie să i se dea prioritate în ipoteza în care la acelaşi termen s-a formulat atât cererea de perimare, cât şi un act întrerupător. În concepţia vechii doctrine s-a remarcat că prioritatea trebuie acordată actului care s-a înregistrat mai întâi, iar în caz de dubiu actului întrerupător de perimare335. Soluţia, în condiţiile actualei legislaţii, ni se pare cel puţin discutabilă.

334 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 499; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 237.

335 A se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 334. Soluţia a fost promovată şi de alţi autori. A se vedea în acest sens Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 242.

Page 186: 48403746 Drept Procesual Civil

Într-adevăr, în prezent nu se poate nega interesul general pe care-l exprimă normele procedurale privitoare la perimare şi drept consecinţă natura lor imperativă. Prin urmare, odată împlinit termenul de perimare şi întrunite toate celelalte cerinţe legale instanţa este obligată să pronunţe perimarea. Soluţia contrară ar fi de natură să conducă la trangresarea dispoziţiilor imperative privitoare la perimare. Trebuie să subliniem că în practică cele două acte de procedură la care ne-am referit mai sus se îndeplinesc la termene deosebite. Cu alte cuvinte, este greu de conceput efectuarea legală a unui act începător, după împlinirea termenului de un an sau de 6 luni, dacă perimarea nu a fost constatată încă de către instanţa competentă.

Soluţia înfăţişată mai sus nu poate fi totuşi acceptată dacă perimarea şi actul întrerupător se realizează chiar în ultima zi a termenului prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. În acest caz, opinăm, că prioritatea trebuie acordată într-adevăr actului întrerupător de perimare, de vreme ce acesta este adus la îndeplinire înăuntrul termenului legal. După împlinirea termenului de perimare nici un act de procedură nu mai poate determina întreruperea acestuia.

Respectarea principiului contradictorialităţii este necesară însă în toate situaţiile, respectiv şi în cazul invocării perimării în condiţiile art. 253 C. proc. civ.

Excepţia perimării poate fi invocată nu numai de către pârât, intimat sau de instanţă din oficiu, ci şi de procuror sau de alte persoane care participă la activitatea judiciară. Astfel, intervenientul principal dobândind calitatea de parte are neîndoielnic şi dreptul de a invoca, pe cale de excepţie, perimarea procesului. În schimb, intervenientul în interesul uneia dintre părţi are o poziţie procedurală limitată la actele procedurale ale părţii în favoarea căreia a intervenit. Prin urmare, intervenientul în interesul pârâtului va putea justifica un interes în invocarea perimării, el recurgând, pe de altă parte, la un act favorabil părţii în favoarea căreia a acţionat. În schimb, intervenientul în interesul reclamantului nu va putea îndeplini un act nefavorabil acestuia.

Apreciem că şi intervenientul introdus în proces, în temeiul art. 57 C. proc. civ., poate justifica un interes pentru a invoca perimarea procesului civil336. În această privinţă trebuie să ţinem seama tocmai de poziţia independentă pe care o dobândeşte terţul introdus în procesul civil în temeiul art. 57 C. proc. civ.

În literatura de specialitate este discutată însă şi problema de a cunoaşte dacă reclamantul poate invoca perimarea. Într-o opinie s-a susţinut că reclamantul nu poate justifica un interes în invocarea perimării337. La aceasta se mai adaugă faptul că reclamantul poate evita sancţiunea perimării prin renunţarea sa la judecată; reclamantul ar putea totuşi invoca perimarea dacă pârâtul a formulat acţiune reconvenţională338.

Problema enunţată nu poate fi abordată, în opinia noastră, doar în considerarea naturii imperative a normelor care reglementează instituţia perimării. Cu alte cuvinte, în ultimă instanţă, problema înfăţişată nu diferă de aceea a invocării oricăror alte neregularităţi procedurale. Situaţia este similară, de pildă, cu aceea a invocării nulităţii sau necompetenţei absolute. Mai mult, uneori, s-ar putea învedera chiar şi un interes concret al reclamantului în invocarea sancţiunii perimării procesului. Aşa ar fi cazul într-o acţiune de partaj sau în acţiunile în care s-a realizat o lărgire ulterioară a cadrului procesual cu privire la părţi sau chiar cu privire la obiectul litigiului (intervenţii principale, chemarea în judecată a altor persoane etc.).

336

Al. Bacaci, Aspecte teoretice şi din practica judiciară ale instituţiei perimării, p. 45.

337 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 236.

338

Idem.

Page 187: 48403746 Drept Procesual Civil

Totuşi este adevărat că cel care se face vinovat de lăsarea cauzei în nelucrare este, adeseori, tocmai reclamantul. În pofida acestei situaţii, noi apreciem că perimarea poate fi invocată chiar şi de reclamant, instanţa având obligaţia de a da curs excepţiei invocate, întrucât ea vizează nerespectarea unor dispoziţii de ordine publică339.

În mod obişnuit, perimarea se invocă de instanţă din oficiu sau de partea interesată la prima zi de înfăţişare ce urmează după împlinirea termenului. Perimarea poate fi invocată însă şi ulterior primei zile de înfăţişare ce urmează după împlinirea termenului. Şi tocmai datorită faptului că perimarea are un caracter imperativ legea permite invocarea ei în tot cursul primei instanţe. Această soluţie rezultă din prevederile art. 252 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel. Prin urmare, perimarea se acoperă dacă nu a fost invocată în faţa instanţei de fond.

În toate cazurile perimarea trebuie să fie constatată de instanţa sesizată cu cererea principală sau învestită cu o cale de atac potrivit principiului că „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”. Astfel, de pildă, instanţa de recurs nu ar putea să constate, perimarea acţiunii cu care a fost sesizată o altă instanţă, chiar dacă una dintre părţi se întemeiază pe o situaţie ce rezultă dintr-un alt dosar. Pe de altă parte, perimarea trebuie să fie constatată de instanţa alcătuită în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea acţiunii principale ori a căii de atac respective340.

În cadrul acestui comentariu este necesar să formulăm şi unele precizări utile privitoare la soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţă. La aceste soluţii se referă destul de sumar legea noastră procesuală.

Două ipoteze se pot reţine: ipoteza constatării perimării şi ipoteza constatării faptului că perimarea nu a operat. Într-adevăr, potrivit art. 253 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea pronunţată asupra perimării este supusă recursului, iar termenul curge de la pronunţare. Acest text nu poate fi interpretat decât în conexiunea sa firească cu dispoziţia inserată în primul alineat şi care vizează tocmai ipoteza contrară, adică aceea a neîndeplinirii condiţiilor legale privitoare la aplicarea sancţiunii. Prin urmare, instanţa pronunţă o hotărâre ori de câte ori constată perimarea.

În cea de-a doua ipoteză, a constatării faptului că perimarea este inoperantă, instanţa se pronunţă printr-o încheiere, iar aceasta poate fi atacată cu recurs doar o dată cu fondul cauzei.

Dacă perimarea a format obiect de dezbateri contradictorii la prima instanţă, soluţia pronunţată va putea fi controlată pe calea recursului. În cazul respingerii greşite, respectiv ca neîntemeiatetă, a excepţiei organul de control judiciar va casa hotărârea atacată şi va constata perimarea procesului civil. Hotărârea pronunţată, în acest condiţii, de către instanţa de recurs este irevocabilă.

Perimarea poate interveni şi în faza recursului sau a celorlalte căi de atac, în condiţiile şi cu limitele precizate în paginile anterioare. Condiţiile de invocare şi de constatare ale perimării rămân aceleaşi, dispoziţiile art. 252-253 C. proc. civ. fiind aplicabile în mod corespunzător. O subliniere aparte se impune în privinţa dispoziţiilor cuprinse în art. 253 alin. (2) C. proc. civ. şi care consacră dreptul de recurs în materie de perimare. Aceste dispoziţii procedurale nu sunt aplicabile în cazul perimării recursului, întrucât în acest mod s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce, desigur, nu a fost în intenţia legiuitorului. Cu alte cuvinte, hotărârea prin care s-a constatat perimarea recursului este irevocabilă.

339 Invocăm în sprijinul soluţiei noastre din text şi dispoziţiile art. 387 alin. (1) C. proc. civ. francez, potrivit cărora „perimarea poate fi cerută de către oricare dintre părţi”.

340 I. C. Vurdea, notă la dec. nr. 921/1971 a Jud. Ineu, în R.R.D. nr. 4/1972, p. 141-143.

Page 188: 48403746 Drept Procesual Civil

Efectele perimării sunt determinate, în termeni deosebit de semnificativi, în art. 254 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispoziţii procedurale sunt de natură să evidenţieze adevărata semnificaţie a principiului enunţat de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Într-adevăr, acest din urmă text cuprinde o redactare generală şi parţial inexactă căci se referă la perimarea cererii de chemare în judecată, apelului, recursului şi a oricărei cereri de revocare sau de reformare. Or, ceea ce se perimă nu este actul de sesizare sau calea de atac, ci aşa cum precizează, fără nici un echivoc art. 254 alin. (1) C. proc. civ., toate actele de procedură efectuate în acea instanţă341.

În aceste condiţii, concluzia ce se impune cu evidenţă este aceea că perimarea are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate actele îndeplinite în cauză342. Soluţia stingerii procesului civil nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea a fost desprinsă în doctrină din chiar prevederile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., textul declarând ineficiente toate actele de procedură îndeplinite în acea instanţă. Or, de vreme ce actele îndeplinite în cursul instanţei sunt declarate de lege ineficiente, evident că nici procesul nu mai poate avea fiinţă juridică.

Perimarea ca sancţiune de drept procesual civil nu se răsfrânge în mod direct asupra dreptului subiectiv şi nici asupra dreptului la acţiune. Prin stingerea procesului civil părţile sunt repuse în situaţia anterioară introducerii cererii343. Reclamantul va avea practic posibilitatea de a introduce o nouă acţiune dacă între timp nu s-a prescris dreptul la acţiune.

Stingerea procesului civil determină şi stingerea efectului întreruptiv al cererii de chemare în judecată344. De asemenea, perimarea stinge şi celelalte efecte ale cererii de chemare în judecată. Astfel, de pildă, nu mai operează punerea în întârziere, făcută prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul este considerat de bună-credinţă345.

Posibilitatea promovării unei noi acţiuni civile, având acelaşi obiect, cauză juridică şi între aceleaşi părţi, este o soluţie pe deplin raţională, fapt pentru care ea este admisă, astfel cum am subliniat deja, în marea majoritate a legislaţiilor procesuale. O limitare a acestui exerciţiu, în timp, astfel cum se prevede în mod expres în alte legislaţii ar fi, în opinia noastră, recomandabilă într-o viitoare legislaţie procesuală.

Care este situaţia probelor administrate în cadrul procesului perimat? Răspunsul la această întrebare se găseşte într-o dispoziţie procedurală special consacrată acestei probleme. Potrivit art. 254 alin. (2) C. proc. civ. părţile pot folosi dovezile administrate doar dacă instanţa competentă apreciază că nu este necesară refacerea lor. Textul la care ne referim este de strictă interpretare, căci el are ca obiect doar dovezile administrate în instanţă, iar nu şi actele de procedură. Precizarea noastră face însă abstracţie de acele acte de procedură în cadrul cărora se concretizează

341 A se vedea pentru amănunte P. Vasilescu, op. cit., p. 326.

342

V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 233; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. I, p. 216; I.

Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 494; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 268; G. Porumb,

Codul…, op. cit., vol. I, p. 501; D. Radu, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 213; I. Dobrin, Gh.

Iliescu, op. cit., p. 79.

343 A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 233; I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 217.

344 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit. vol. I, p. 494; V. Negru, D. Radu, op. cit. p. 268; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 501-502; D. Radu, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 213; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 80; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 241-242; P. Vasilescu, op. cit., p. 341.

345 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 501-502; Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, p.242; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 80; P. Vasilescu, op. cit., p. 341-342.

Page 189: 48403746 Drept Procesual Civil

dovezile administrate, cum ar fi procesul-verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile în care sunt consemnate relatările martorilor etc.

Soluţia consacrată de art. 254 alin. (2) C. proc. civ. este raţională şi ea evită repetarea inutilă a probatoriilor administrate. Instanţa are totuşi o mare putere de apreciere, deşi din punctul de vedere al modului în care au fost administrate dovezile nu există motive de suspiciune asupra imparţialităţii judecătorilor, perimarea fiind o sancţiune care apare ca o consecinţă a lipsei de stăruinţă a părţilor. De aceea, apreciem că de lege ferenda ar putea fi avută în vedere şi soluţia menţinerii (fără rezerve) a dovezilor administrate.

Perimarea generează şi obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate. Va trebui ca acestea să fie suportate, la cerere, de partea care se face vinovată de rămânerea cauzei în nelucrare (reclamant, apelant, revizuient etc.).

Sancţiunea stingerii procesului civil produce efecte deosebit de energice în cazul rămânerii recursului în nelucrare înăuntrul termenului de perimare. În acest caz, sancţiunea se răsfrânge nu doar asupra complexului de acte procedurale îndeplinite în cauză, ci afectează însăşi exerciţiul căii de atac. Într-adevăr, perimarea recursului face ca hotărârea atacată să rămână irevocabilă şi să dobândească astfel autoritate de lucru judecat. Altfel spus: în acest caz nu se mai poate vorbi de o veritabilă repunere a părţilor într-o situaţie anterioară.

Perimarea are ca efect ineficienţa actelor de procedură îndeplinite până la data împlinirii termenului prevăzut de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., dar şi a actelor întocmite ulterior, respectiv până în momentul constatării şi aplicării sancţiunii. După pronunţarea perimării nu se mai poate îndeplini nici un act procedural, întrucât litigiul s-a stins deja prin perimare. În opinia care susţine că perimarea operează de drept soluţia firească ar fi lipsirea de efecte juridice doar a actelor de procedură aduse la îndeplinire până la data împlinirii termenului prevăzut de lege. Este şi motivul pentru care se afirmă de către unii autori că instanţa este virtual stinsă prin împlinirea termenului de perimare346.

Observaţia este inconsecventă întrucât aceiaşi autori admit că perimarea se răsfrânge şi asupra actelor ulterioare347. Or, dacă se admite că perimarea operează de drept atunci, în strictă logică juridică, trebuie decis că instanţa se consideră virtual stinsă din chiar momentul împlinirii termenului de perimare.

Prezentarea efectelor pe care le determină perimarea ne obligă şi la sublinierea caracterului particular al acesteia faţă de alte sancţiuni procedurale. O atare demarcaţie se impune şi datorită punctelor de interferenţă care există între diferitele sancţiuni procedurale.

În primul rând, remarcăm că perimarea are unele puncte de legătură cu nulitatea actelor de procedură, căci ambele sancţiuni determină ineficienţa unor acte de procedură. De asemenea, nici una din cele două sancţiuni nu afectează în mod direct dreptul la acţiune sau dreptul subiectiv dedus în justiţie. Interferenţe, între cele două sancţiuni, se regăsesc şi în privinţa unora din condiţiile de invocare şi de constatare a acestora.

Cu toate asemănările semnalate, perimarea şi nulitatea sunt două sancţiuni distincte. Cauzele care determină perimarea sunt diferite de cele care conduc la nulitatea actelor de procedură. Astfel, în timp ce perimarea este determinată de lipsa de stăruinţă a părţii în continuarea activităţii judiciare, nulitatea se înfăţişează ca o

346

V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II; I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 68.

347 Ibidem, p. 84. În termeni asemănători un autor arată că „instanţa nu poate constata automat perimarea prin simpla împlinire a termenului prevăzut de lege” (în Excepţiile de procedură în procesul civil, p. 240).

Page 190: 48403746 Drept Procesual Civil

consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De asemenea, condiţiile de existenţă ale celor două sancţiuni sunt diferite; nulitatea operează, în principiu, numai în măsura în care s-a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel; în schimb, în cazul perimării o atare cerinţă nu este impusă de lege.

Pe de altă parte, dacă nulităţile pot fi invocate, în anumite condiţii, şi în faza controlului judiciar, perimarea nu poate fi ridicată pentru prima dată în faţa instanţei de apel. În fine, sancţiunea nulităţii se răsfrânge doar asupra actului îndeplinit cu nesocotirea legii şi numai, uneori, iradiază asupra actelor următoare (art. 106 C. proc. civ.). Perimarea afectează însă, fără deosebire, toate actele de procedură întocmite în cauză. De aceea, cu uşurinţă se poate sesiza şi o deosebire de ordin cantitativ, dar şi calitativ căci, perimarea nu este o sancţiune a unui act de procedură concret (sau a unor acte de procedură), ci o sancţiune a procesului civil.

Sancţiunea perimării se interferează, în unele privinţe, şi cu decăderea, ambele fiind sancţiuni determinate de nerespectarea termenelor de procedură. Deopotrivă, nici una din aceste sancţiuni nu afectează, în mod direct, dreptul subiectiv sau dreptul la acţiune. Şi de data aceasta distincţiile sunt mai semnificative.

Într-adevăr, aşa cum am arătat deja, perimarea stinge procesul civil şi se răsfrânge asupra actelor întocmite anterior, dar şi după împlinirea termenului legal348. Pe de altă parte, în cazul decăderii nulitatea este derivată, pe când în ipoteza perimării ineficienţa actelor de procedură reprezintă o consecinţă directă a perimării349. În acelaşi timp, remarcăm că nulitatea intervine doar ca o sancţiune subsecventă decăderii. Şi nu în ultimul rând se poate remarca şi o diferenţă de regim juridic între decădere şi perimare, în sensul că aceasta din urmă este destinată în toate cazurile să ocrotească un interes general.

Note distinctive deosebit de pronunţate se pot constata şi la o analiză a perimării în raport cu prescripţia extinctivă. Mai întâi trebuie să observăm că ambele sancţiuni ocrotesc un interes general şi apar ca sancţiuni determinate de nesocotirea unor termene. Diferenţierile sunt însă, astfel cum am anticipat, notabile. Astfel, prescripţia stinge dreptul de a obţine constrângerea judiciară a debitorului, în timp ce perimarea stinge doar procesul civil. Din acest punct de vedere prescripţia este o sancţiune mult mai gravă decât perimarea. Într-adevăr, în cazul prescripţiei posibilităţile de a obţine protecţie judiciară sunt iremediabil pierdute, în timp ce în cazul perimării reclamantul poate sesiza instanţa cu o nouă cerere, evident, dacă între timp nu s-a stins dreptul la acţiune.

Hotărârile judecătoreştiHotărârea judecătorească350 - sententia - reprezintă actul final şi de dispoziţie

al instanţei prin care se soluţionează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părţi351. Întreaga activitate judiciară se realizează cu scopul de a soluţiona un conflict civil concret. Datorită acestui fapt hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare (quod judex sentit) reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei.

348

I. Dobrin, Gh. Iliescu, op. cit., p. 83-84.

349 Idem.

350

Pentru o cercetare monografică a instituţiei a se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea

judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998.

351 I. Leş, Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 105.

Page 191: 48403746 Drept Procesual Civil

Importanţa hotărârii judecătoreşti se relevă pregnant atât din punct de vedere al părţilor, cât şi al societăţii în general. Pentru părţi, hotărârea este destinată să pună capăt litigiului dintre ele şi să proteguiască drepturi civile concrete. Pentru societate hotărârea judecătorească, în general, reprezintă un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Hotărârea judecătorească are însă şi un pronunţat caracter educativ, prevenind încălcarea dreptului de către acei cetăţeni care în cazuri similare ar fi tentaţi să nesocotească drepturile subiective recunoscute de ordinea juridică.

În literatura juridică352 conceptul de hotărâre este folosit şi într-un sens mai larg, anume pentru a determina toate dispoziţiile luate de instanţă cu privire la desfăşurarea procesului civil, cu privire la administrarea probelor ori la rezolvarea unor incidente de procedură. Sensul care ne interesează aici este acela de act final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează conflictul dintre părţi. De altfel, aşa cum s-a remarcat353, acesta este şi sensul conceptului folosit în Codul de procedură civilă, atunci când el distinge, în art. 255 între hotărârile propriu-zise şi toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii şi care se numesc „încheieri”.

Problema naturii juridice a hotărârii judecătoreşti a ocazionat exprimarea unor opinii foarte diferite atât în literatura de drept procesual civil, cât şi în literatura de drept procesual penal. Ce este hotărârea judecătorească? Este ea un fapt sau un act juridic ori se reduce la un simplu silogism judiciar?

Asemenea întrebări se ridică căci judecătorul operează cu elemente de logică pe care le aplică la cazuri concrete. Opera de judecată presupune nu doar aplicarea legii, ci şi stabilirea faptelor petrecute în viaţa cotidiană. Soluţia finală a judecătorului nu poate face abstracţie de procesul mental de elaborare a acesteia. În acest proces silogismul judiciar joacă un rol important.

De aceea, în doctrină s-a susţinut că hotărârea nu este altceva decât un silogism în cadrul căruia premisa majoră este norma juridică, premisa minoră este faptul invocat ca temei al pretenţiei iar concluzia este rezultatul obţinut prin aplicarea legii la faptele respective354.

În realitate hotărârea nu poate fi redusă la o simplă „schemă mentală” la care recurge în mod incontestabil judecătorul. Acesta trebuie să aprecieze însă şi faptele petrecute în lumea exterioară şi chiar probele administrate în instanţă. Este de necontestat că logica joacă un rol preponderent în activitatea desfăşurată de judecător, dar funcţia acesteia nu este, aşa cum judicios s-a remarcat355, exclusivă. Judecătorul nu poate fi considerat ca o „maşină producătoare de sentinţe” şi nici sentinţa ca „un lanţ de silogisme”356.

Elaborarea hotărârii se realizează în cadrul unui proces deosebit de complex. În acest proces determinarea şi evaluarea faptelor are şi ea un rol deosebit de important. De aceea, nu arareori rolul judecătorului este asemuit cu acela al istoricului. Iată ce susţine în această privinţă unul dintre cei mai reputaţi procedurişti latino-americani: „În căutarea adevărului, judecătorul acţionează ca un istoric. Munca sa nu diferă fundamental de cea pe care o realizează cercetătorul faptelor istorice: adună documente, ascultă martori, caută părerea specialiştilor din diferite domenii ale

352 A se vedea: P. Vasilescu, op. cit., vol. IV, p. 4; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 503; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 9; O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., p. 147.

353 O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., p. 204.

354

Ibidem, p. 205-206.

355

E.J. Couture, op. cit., p. 288.

356

Idem.

Page 192: 48403746 Drept Procesual Civil

ştiinţelor înrudite, trage concluzii din faptele cunoscute construind prin conexiune fapte necunoscute. În acest sens, magistratul este istoricul faptelor care au determinat procesul. Metoda sa este similară (cu a istoricului n.a.) şi similare sunt şi rezultatele investigaţiei sale”357. Dar cum recunoaşte acelaşi autor asimilarea judecătorului cu istoricul nu poate fi niciodată totală sau „completă”.

Într-adevăr, judecătorul nu se poate opri numai la o relatare pur descriptivă a faptelor, el trebuie să pună un „diagnostic” concret acestora, pentru ca apoi să le califice din punct de vedere juridic. De aceea, hotărârea finală a judecătorului nu este nici rezultatul exclusiv al unui simplu silogism şi nici al unei investigaţii istorice. Cu alte cuvinte, hotărârea nu este un simplu fapt calificat juridic.

Hotărârea judecătorească este rezultatul operei de înfăptuire a justiţiei şi nu rezultatul unei opere de legalitate formală, iar această operă se realizează printr-o multitudine de acte voliţionale. Hotărârea finală este ea însăşi un important act juridic în elaborarea căruia logica joacă un rol foarte semnificativ, dar care se finalizează în mod necesar în acte de voinţă358.

În doctrină hotărârile judecătoreşti sunt clasificate după varii criterii. La unele clasificări se referă în mod expres sau implicit, chiar Codul de procedură civilă. Interesul abordării acestei probleme este nu doar de natură didactică, ci şi practică, astfel că în cele ce urmează ne vom referi la cele mai importante dintre ele.

a) Sentinţe, decizii şi încheieri Este o primă clasificare pe care o face chiar art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

Criteriul distinctiv al acestei diviziuni este obiectul hotărârii. b) Hotărâri propriu zise şi hotărâri provizoriiCriteriul acestei distincţii ne este oferit de durata acţiunii hotărârilor

judecătoreşti. Hotărârile propriu-zise se caracterizează prin aceea că prin ele se soluţionează fondul dreptului şi au, în principiu, o acţiune nelimitată în timp. Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti fac parte din această categorie.

Hotărârile provizorii, astfel cum le sugerează şi denumirea, au efecte limitate în timp. Ele au ca obiect, de regulă, luarea unor măsuri numai pe durata procesului. Prin urmare, soluţiile adoptate de judecător pot fi revocate sau modificate chiar în cursul judecăţii; la sfârşitul procesului instanţa le poate menţine, modifica sau desfiinţa în funcţie de împrejurări. Chiar legea se referă la posibilitatea luării unor asemenea măsuri. Astfel, de pildă, potrivit art. 6132 instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copiii şi la folosirea locuinţei.

c) Hotărâri definitive, hotărâri nedefinitive şi hotărâri irevocabileCriteriul distinctiv al acestei clasificări este puterea legală şi forţa executorie a

hotărârilor359. Pe baza acestui criteriu se poate stabili dacă o hotărâre judecătorească este susceptibilă de apel sau recurs.

Determinarea cazurilor în care o hotărâre este definitivă sau irevocabilă este făcută în mod expres de lege. Astfel, potrivit art. 377 alin. (1) C. proc. civ. următoarele categorii de hotărâri au un caracter definitiv:

- hotărârile date în primă instanţă, potrivit legii, fără drept de apel;

357 Idem. A se vedea în acelaşi sens P. Calamandrei, Il giudice e lo storico en Studi di storia e diritto in onore di Enrico Betti, Milano, 1939, p. 16.

358 E. J. Couture, op. cit., p. 289; E.T. Liebman, Decisao e coisa julgada, în Revista de Faculdade de Direito de Sao Paolo, 1945, p. 219.

359 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 506.; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p. 208.

Page 193: 48403746 Drept Procesual Civil

- hotărârile date în primă instanţă care nu au fost atacate cu apel sau, chiar atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori cererea de apel a fost respinsă sau anulată;

- hotărârile date în apel;- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.În art. 377 alin. (2) C. proc. civ. se precizează că sunt irevocabile următoarele

categorii de hotărâri:- hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;- hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;- hotărârile date în apel, nerecurate;- hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.Toate hotărârile care pot fi atacate cu apel fac parte din categoria hotărârilor

nedefinitive. Acestea se particularizează şi prin faptul că ele nu pot fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite, cu excepţia celor prevăzute de art. 278-279 C. proc. civ.

d) Hotărâri integrale şi hotărâri parţialeDe data aceasta criteriul distinctiv al diviziuni hotărârilor îl reprezintă

conţinutul lor. Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti au un caracter integral, întrucât instanţa este obligată să statueze asupra întregului litigiu, adică asupra tuturor cererilor care i-au fost supuse spre soluţionare. Dar, însăşi legea permite şi pronunţarea în anumite cazuri a unei hotărâri parţiale. O asemenea hotărâre se poate pronunţa, potrivit art. 270 C. proc. civ., pe baza recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor formulate de partea adversă. Hotărârea pronunţată în aceste condiţii este executorie, conform art. 278 pct. 7 C. proc. civ. Judecata va continua în acest caz cu privire la pretenţiile ce nu au format obiectul hotărârii parţiale.

e) Hotărâri cu condamnare unică şi hotărâri cu condamnare alternativăCriteriul distinctiv al acestei clasificări îl reprezintă modul de condamnare al

debitorului. Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti fac parte din prima categorie. Aceasta deoarece creditorul urmăreşte cel mai adesea să obţină executarea în natură a prestaţiei la care este obligat debitorul său. Pentru a evita însă consecinţele defavorabile ale dispariţiei în viitor a bunului creditorul poate solicita şi obţine o condamnare cu executare alternativă. Hotărârile din această categorie se caracterizează prin aceea că ele prevăd o obligaţie principală, cum este obligaţia de a preda un bun determinat şi o obligaţie secundară, cum este aceea de a plăti contravaloarea bunului respectiv; obligaţia secundară se va executa numai în măsura în care nu mai este posibilă executarea obligaţiei principale.

f) Hotărâri în constatare, hotărâri în realizarea dreptului şi hotărâri constitutive de drepturi

Această clasificare360 este o consecinţă a împărţirii tripartite a acţiunilor civile în acţiuni în constatare, în realizare şi constitutive de drepturi. Cu alte cuvinte, prin hotărârile care fac parte din categoriile enunţate se urmăreşte tocmai realizarea scopului propus de reclamant.

Marea majoritate a hotărârilor judecătoreşti fac parte din categoria hotărârilor în realizarea dreptului. Ele sunt analizate întotdeauna în opoziţie cu hotărârile în constatare.

Hotărârile în constatare sunt acelea care au ca obiect simpla declarare a existenţei sau inexistenţei unui drept. Ele sunt pronunţate în urma unor acţiuni în

360

A se vedea pentru amănunte cu privire la această clasificare E. J. Couture, op. cit., p. 315-321

Page 194: 48403746 Drept Procesual Civil

constatare pozitivă sau negativă. Reamintim că în doctrina noastră s-a arătat că acţiunile în constatare se mai numesc şi acţiuni în recunoaştere sau în confirmare361. Unii autori362 denumesc hotărârile prin care se recunoaşte doar existenţa unui drept ca hotărâri declarative sau acţiuni pur declarative (sentencias declarativas sau de mera declaracion). În legătură cu această categorie de hotărâri s-a observat totuşi în doctrină că până la un punct toate hotărârile judecătoreşti „conţin o declaraţie asupra dreptului ca antecedent logic al deciziei principale”363. Într-adevăr, la rezultatul final urmărit prin acţiunile în realizare sau constitutive se poate ajunge doar după ce se declară existenţa circumstanţelor ce determină condamnarea sau constituirea unei

situaţii juridice noi364 .Reamintim că în trecut o bună parte a doctrinei nega categoria hotărârilor

declarative, cu motivarea că funcţia tribunalelor nu este aceea de a face simple declaraţii, ci de a rezolva conflicte reale şi efective365. Ulterior această teză a fost abandonată chiar de cei mai fervenţi susţinători366.

Hotărârile de condamnare sunt acelea care impun executarea unei prestaţii (de a da, a face sau de a nu face). Aceste hotărâri sunt rezultatul diferitelor circumstanţe care se produc în circuitul juridic civil: vătămarea unui drept al altuia, neplata unei creanţe, nerestituirea unei datorii, încălcarea unei obligaţii de a nu face etc. De aceea, ele ocupă o extensie deosebită în dreptul procesual civil, împrejurare care a prilejuit, în trecut, chiar susţinerea că pronunţarea hotărârilor de condamnare a constituit funcţia predilectă a tribunalelor367.

Ultima categorie de hotărâri care fac parte din clasificarea enunţată este aceea a hotărârilor constitutive de drepturi. Hotărârile constitutive sunt acelea care creează, modifică sau sting un anumit statut juridic. Ele nu se limitează la o simplă declarare a unui drept sau la obligarea unei persoane să efectueze o anumită prestaţie. Această categorie de hotărâri începe să fie recunoscută azi de tot mai mulţi procedurişti. Din această categorie fac parte acele hotărâri care creează un statut juridic nou, modificându-l pe cel existent sau substituindu-l cu un altul diferit de cel anterior. De asemenea fac parte din această categorie acele hotărâri care produc efecte juridice ce nu se pot realiza decât prin intermediul organelor judiciare, cum este cazul divorţului, punerii sub interdicţie a unei persoane etc. Este cazul, în special, al acelor acţiuni care se referă la statutul civil al persoanei. În toate aceste situaţii este indispensabil ca printr-o hotărâre judecătorească să se creeze o situaţie juridică nouă.

Hotărârea judecătorească produce efecte juridice importante. Arătăm mai întâi că prin efecte ale hotărârii judecătoreşti înţelegem consecinţele juridice ce decurg din soluţionarea litigiului dintre părţi368. Care sunt aceste efecte ale unei hotărâri judecătoreşti? Răspunsul nu este foarte simplu, întrucât legea nu determină în mod expres asemenea efecte, iar în doctrină se exprimă uneori puncte de vedere divergente. Astfel, în opinia unor autori autoritatea lucrului judecat nu este un efect, ci o calitate a hotărârii judecătoreşti; ea este, în această opinie, doar expresia

361 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 236.362 E.J. Couture, op. cit., p. 315. Această categorie de hotărâri este recunoscută şi de doctrina din

alte ţări. Astfel, în Franţa ele poartă denumirea de „jugements declaratoires”, în engleză „declarative judgments”, în italiană „sentenze de acertamento”, iar în germană „Festsellungsurteil”.

363 E.J. Couture, op. cit., p. 315.

364

Ibidem, p. 316.

365 A se vedea pentru amănunte: Borchard, Justiciability, în Teh Univerity of Chicago Law Review, vol. 4, 1936, nr. 1.

366 A se vedea Borchard, Declaratory judgments, ed. a II-a, Cleveland, 1941, p. 137.367 A se vedea în acest sens E. J. Couture, op. cit., p. 318.368 A se vedea I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 51.

Page 195: 48403746 Drept Procesual Civil

imutabilităţii verificării jurisdicţionale făcute de instanţe asupra unei probleme litigioase369. Independent de orice alte consideraţii noi socotim puterea lucrului judecat, astfel cum o face marea majoritate a doctrinei370, ca unul din cele mai importante şi semnificative efecte ale unei hotărâri judecătoreşti.

În continuare vom evoca cele mai importante efecte ale hotărârii judecătoreşti. Reamintim că puterea lucrului judecat a fost analizată în paginile precedente ale lucrării, respectiv cu prilejul cercetării excepţiilor de procedură.

Un prim efect al hotărârii judecătoreşti vizează dezînvestirea instanţei. Acest efect se produce din chiar momentul pronunţării hotărârii. Soluţia rezultă şi din dispoziţiile exprese ale art. 258 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia după pronunţarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale.

Prin urmare, odată pronunţată sentinţa judecătorii nu mai pot reveni asupra fondului cauzei - semel sententia dixit desini esse judex. Există unele situaţii particulare care sugerează şi existenţa unor excepţii de la efectul dezînvestirii. În realitate, astfel cum s-a observat, nu este vorba de veritabile excepţii, ci doar de unele situaţii particulare care numai aparent par a constitui veritabile excepţii371. Aceste „excepţii” vizează, în primul rând, îndreptarea erorilor materiale (art. 281 C. proc. civ.) şi interpretarea dispozitivului hotărârii ce se execută [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]. În ambele situaţii judecătorul nu se află în postura de a reveni asupra propriei sale hotărâri sau de a judeca din nou cauza. În categoria „excepţiilor” analizate trebuie situate, în al doilea rând, şi căile extraordinare de retractare: contestaţia în anulare şi revizuirea. De data aceasta judecătorul este chemat să pronunţe o nouă hotărâre, dar aceasta intervine ca o consecinţă a survenirii unor împrejurări noi, în general, necunoscute, la data primei judecăţi.

Al doilea efect important al hotărârii este acela de a constitui un înscris autentic. Este o consecinţă a elaborării unui act juridic cu „solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut” (art. 1171 C. civ.). Hotărârea judecătorească are astfel forţa probantă a unui act autentic. În doctrina mai veche s-a spus sugestiv că hotărârea îi oferă reclamantului, care n-a avut nici un titlu sau numai un titlu sub semnătură privată, un titlu autentic372.

Un efect important al hotărârilor judecătoreşti este cel executoriu. Potrivit art. 374 C. proc. civ. hotărârile judecătoreşti devin titluri executorii numai în măsura în care sunt învestite cu formulă executorie.

369 Ibidem, p. 53.

370

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 520; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 269-

270; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 367; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 288; O. Ungureanu,

Actele de procedură …, op. cit., p. 237; P. Vasilescu, op. cit., vol. IV, p. 95; W. J. Habscheid, op. cit.,

p. 305-306; R. Japiot, op. cit., p. 436-438. În legătură cu acest efect este deosebit de semnificativă

afirmaţia făcută de reputatul procedurist uruguayan E. J. Couture: „Sentinţa are ca efect fundamental

determinarea lucrului judecat. În această privinţă, el este cel mai important şi semnificativ dintre toate

efectele, fiind mai mult decât un efect al sentinţei, este un efect al procesului şi chiar al funcţiei

jurisdicţionale” (op. cit., p. 327).

371

A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 55. A se vedea de asemenea G.

Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 367.

372 R. Japiot, op. cit., p. 436. A se vedea de asemenea V. Cădere, op. cit., p. 357; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 52.

Page 196: 48403746 Drept Procesual Civil

Hotărârea judecătorească produce, de regulă, şi un efect declarativ. Prin urmare, hotărârea doar constată existenţa unui drept, acesta preexistând judecăţii. Regula aceasta nu are, astfel cum am arătat deja, un caracter absolut. Există şi hotărâri constitutive de drepturi sau de situaţii juridice noi. Efectul declarativ al hotărârii se produce însă de la data introducerii cererii de chemare în judecată. De aceea, se remarcă uneori că hotărârile judecătoreşti produc efecte retroactive373. Hotărârile constitutive produc, de regulă, efecte numai pentru viitor.

Un ultim efect al hotărârilor judecătoreşti vizează prescripţia extinctivă. Odată pronunţată hotărârea are ca efect şi schimbarea obiectului prescripţiei. Cu alte cuvinte, prescripţia dreptului la acţiune este înlocuită cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită. De aceea, se vorbeşte în doctrină despre o novaţie sau de o nouă acţiune - o actio judicati374. Ceea ce trebuie precizat cu multă claritate este faptul că „novaţia” la care ne referim nu vizează, de regulă, conţinutul dreptului dedus în justiţie375, ci eficienţa hotărârii pronunţate. Natura dreptului dedus în justiţie influenţează însă asupra duratei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, iar uneori determină chiar imprescriptibilitatea acestui drept.

Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti este una din cele mai importante, întrucât în cadrul acesteia se sintetizează toate operaţiile care determină elaborarea celui mai important act procedural. Pe de altă parte, dispoziţiile privitoare la deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti sunt aplicabile în mod corespunzător şi în faza controlului judiciar.

Deliberarea reprezintă operaţia în cadrul căreia judecătorii stabilesc soluţia ce urmează să fie pronunţată cu privire la litigiul dintre părţi376. Această etapă a procesului civil are loc după administrarea probelor şi soluţionarea excepţiilor de procedură, precum şi a oricăror alte incidente ivite în cursul judecăţii. În acest sens art. 150 C. proc. civ. dispune: „Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise”.

Totuşi legea reglementează şi posibilitatea redeschiderii dosarului prin repunerea cauzei pe rol. O atare măsură se poate dispune de instanţă doar dacă găseşte necesare noi lămuriri (art. 151 C. proc. civ.).

Deliberarea constituie o operaţiune complexă în cadrul căreia trebuie stabilite faptele pricinii şi normele legale aplicabile litigiului. Legea nu conţine referiri privitoare la ordinea în care trebuie stabilite aspectele esenţiale ale cauzei. De aceea se consideră că această ordine este lăsată la libera apreciere a judecătorilor. De altfel, Codul de procedură civilă nici nu ar putea prevedea vreo sancţiune pentru nerespectarea unei ordini stabilite, devreme ce deliberarea se realizează în secret. Totuşi, în mod natural mai întâi trebuie stabilită starea de fapt, întrucât numai după aceea se pune problema determinării legii aplicabile raportului juridic astfel statornicit377.

373

A se vedea în acest sens V. Cădere, op. cit., p. 357; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 269. A se vedea

pentru pertinente consideraţii asupra retroactivităţii hotărârii E. J. Couture, op. cit., p. 327-334. Teza

retroactivităţii hotărârilor judecătoreşti a fost criticată în doctrina noastră mai veche, motivat de faptul

că ele nu aduc atingere drepturilor sau efectelor petrecute în trecut, ci doar recunosc existenţa lor. A se

vedea în acest sens P. Vasilescu, op. cit., vol. IV, p. 95-96.

374 P. Vasilescu, op. cit., p. 96-97; V. Cădere, op. cit., p. 357. A se vedea în sensul producerii unei novaţii şi Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 296/1961, în C.D. 1961, p. 372.

375 E. J. Couture, op. cit., p. 335.376 I. Leş, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 188.

Page 197: 48403746 Drept Procesual Civil

Operaţiunile complexe arătate se realizează în secret, fie în şedinţă publică, fie în camera de consiliu. Secretul deliberării este destinat să asigure condiţii corespunzătoare pentru ca judecătorii să fie feriţi de orice ingerinţe exterioare.

Deliberarea se face de regulă în camera de consiliu. În cauzele mai simple, deliberarea se poate face chiar în cadrul şedinţei de judecată. Judecătorii trebuie să aibă grijă ca şi de data aceasta să fie asigurat secretul deliberării. Deliberarea în şedinţă priveşte cel mai adesea soluţionarea unor incidente de procedură sau a unor cereri privitoare la instrucţia propriu-zisă a procesului.

Procesul deliberării nu ridică probleme deosebite în cazul judecătorului unic, căci un atare proces se produce doar în conştiinţa acestuia, fără să fie necesară consultarea altor magistraţi. Legea prevede însă modul de realizare a deliberării în cazul în care instanţa este alcătuită din doi sau mai mulţi judecători. În primul rând, potrivit art. 256 alin. (2) C. proc. civ. după chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor, începând cu cel mai nou în funcţiune, el pronunţându-se cel din urmă. Din această dispoziţie legală se poate desprinde concluzia că sarcina conducerii procesului de deliberare revine preşedintelui instanţei.

De asemenea, după deliberare preşedintele procedează la adunarea părerilor exprimate de către judecători. În această privinţă observăm că legea îl obligă pe preşedinte să se pronunţe cel din urmă. Primul care trebuie să opineze asupra soluţiei este judecătorul mai nou în funcţie. Prin urmare, legiuitorul s-a oprit la soluţia cea mai raţională şi care este destinată să asigure imparţialitatea fiecărui judecător şi să înlăture orice influenţă pe care ar putea-o exercita preşedintele, fie numai prin autoritatea şi experienţa sa. Cu alte cuvinte, judecătorul mai nou în funcţie şi deci cu mai puţină experienţă nu va fi tentat să se ralieze pur şi simplu la opinia preşedintelui. Un motiv serios de reflecţie pentru tinerii judecători şi de îndemn la asumarea întregii responsabilităţi într-o activitate în care spiritul de dreptate şi de justiţie trebuie să fie dominant.

În cazul în care completul de judecată este format din doi judecători pot să apară şi dificultăţi în legătură cu adoptarea deciziei finale. Într-adevăr, este posibil uneori ca cei doi judecători să aibă opinii diferite în legătură cu soluţia ce urmează să se pronunţe. Astfel, de pildă, unul dintre judecători poate opta pentru admiterea acţiunii, iar altul pentru respingerea ei ori pentru admiterea cererii numai în parte. Rezolvarea unei asemenea situaţii ne este oferită de art. 257 C. proc. civ.

Potrivit primului alineat al textului comentat, dacă majoritatea legală nu se poate întruni, pricina se va judeca din nou în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau în cel mult 5 zile. Aceasta înseamnă că în cazul ivirii unei divergenţe, în condiţiile arătate, cauza se repune pe rol, spre a se proceda la o nouă judecată. Completul care va proceda la soluţionarea cauzei se va constitui prin cooptarea preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă [art. 54 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară]. Prin urmare, judecata poate fi reluată numai de completul de divergenţă constituit în condiţiile arătate anterior, iar nu de vechiul complet de judecată ori de un alt complet.

Înainte de judecarea divergenţei este obligatorie motivarea părerilor judecătorilor. Această obligaţie este impusă de lege în cazul în care divergenţa se iveşte în faţa unei instanţe de fond, dar numai dacă judecata nu se face chiar în ziua când s-a ivit divergenţa [art. 257 alin. (2) C. proc. civ.]. În prezent o atare situaţie se poate ivi doar în cazul soluţionării apelurilor, împrejurare în care instanţa de control

377 G. Porumb, Codul…, op. cit., p. 507; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 355; O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., p. 212.

Page 198: 48403746 Drept Procesual Civil

judiciar procedează ca o instanţă de fond sau în cazul, în care potrivit unor norme speciale, completul de judecată se constituie din doi judecători.

Dezbaterile se reiau, în complet format potrivit art. 54 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, numai asupra punctelor rămase în divergenţă. Dacă, după judecarea divergenţei, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult, sunt datori să se reunească într-o singură opinie [art. 257 alin. (3) C. proc. civ.]. Ne aflăm în prezenţa unei norme procedurale deosebit de utile, întrucât ea este destinată să evite apariţia unei noi divergenţe.

Menţionăm deopotrivă că legea permite ca judecătorii ale căror opinii au prilejuit divergenţa să revină asupra opiniilor lor [art. 257 alin. (4) C. proc. civ.]. De asemenea, remarcăm că după judecarea punctelor rămase în divergenţă completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua soluţionarea cauzei [art. 257 alin. (5) C. proc. civ.]. Această regulă este incidentă, în mod evident, în acele situaţii în care divergenţa s-a ivit cu prilejul soluţionării unui incident de procedură sau a altei chestiuni prealabile judecăţii în fond. Dacă divergenţa s-a ivit în legătură cu decizia în întregul ei cauza va fi soluţionată din nou de completul de divergenţă378.

În cazul completului format dintr-un număr impar de judecători hotărârea poate fi adoptată în unanimitate sau cu majoritate de voturi.

Părerea judecătorului rămas în minoritate se consemnează în dispozitivul hotărârii.

După încheierea deliberării se procedează la redactarea minutei. Observăm că legea se referă expressis verbis la redactarea dispozitivului, iar nu a minutei. Dispozitivul reprezintă un element esenţial al hotărârii, întrucât el încorporează soluţia adoptată de instanţă cu privire la litigiul ce i-a fost dedus spre soluţionare. În practică această parte din hotărâre poartă denumirea de minută. Tot în practică această minută se trece pe dosul cererii de chemare în judecată sau pe un alt act important de procedură ori chiar pe o coală distinctă, dar care se ataşează la dosar.

Dispozitivul trebuie să cuprindă, în termeni imperativi şi lipsiţi de orice echivoc soluţia adoptată, fie ea de admitere sau de respingere a acţiunii. De asemenea, judecătorii trebuie să se pronunţe prin dispozitiv asupra tuturor cererilor formulate de părţi (cerere principală, cerere de chemare în garanţie, acţiune reconvenţională, cerere de intervenţie etc.). Această cerinţă este o exigenţă esenţială impusă de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Minuta (dispozitivul) se semnează sub pedeapsa nulităţii, astfel cum prevede în mod expres art. 258 alin. (1) C. proc. civ., de judecători. Deşi textul menţionat nu o precizează în mod neechivoc se înţelege că dispozitivul se semnează de judecătorii care au participat la dezbaterea în fond a litigiului. În acest sens s-a remarcat, în termeni foarte sugestivi, că judecătorii deliberării sunt şi judecătorii dezbaterii379. Minuta redactată după deliberare nu este, astfel cum am arătat deja, altceva decât chiar dispozitivul hotărârii. Prin urmare, hotărârea trebuie să aibă dispozitivul identic cu cel întocmit după deliberare, căci acesta este unic şi nu poate fi modificat ulterior pronunţării. După redactarea minutei, preşedintele completului de judecată sau unul dintre judecători va trece, în condica de şedinţă, datele esenţiale ale acesteia, precum şi numele judecătorului care va redacta hotărârea.

378 A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 512-513.

379

P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de

Apel Suceava în materia dreptului procesual civil, a dreptului familiei şi a dreptului administrativ, în

Dreptul nr. 4/1996, p. 89.

Page 199: 48403746 Drept Procesual Civil

Potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ. dispozitivul „se pronunţă de preşedinte, în şedinţă, chiar în lipsa părţilor”. Pronunţarea dispozitivului este un act procedural deosebit de important, ea fiind destinată să asigure publicitatea dezbaterilor şi în această fază a procesului civil. Dacă deliberarea se face în secret este firesc ca pronunţarea soluţiei finale să se facă în şedinţă publică.

Deosebit de semnificativ este faptul că din momentul pronunţării hotărârea instanţei constituie un act de autoritate publică. Soluţia pronunţată de judecători reprezintă, din momentul pronunţării, pentru instanţă un act „irevocabil”. Şi în acest moment instanţa se desesizează de soluţionarea cauzei. Momentul pronunţării este important şi pentru faptul că el conferă dată certă hotărârii. Pronunţarea hotărârii în şedinţă publică reprezintă un moment solemn al judecăţii, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage după sine nulitatea ei380. În acest sens art. 258 alin. (3) C. proc. civ. dispune că după pronunţarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale.

Pronunţarea dispozitivului se face în numele legii. Menţionăm că potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ: „Hotărârea se dă în numele legii...”. Acest text este de o mare generalitate, căci el se referă la hotărârea finală în integralitatea sa. O dispoziţie generală întâlnim şi în legea fundamentală. Astfel, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Pronunţarea dispozitivului reprezintă doar o secvenţă importantă a activităţii judiciare, dar în mod firesc şi acest act trebuie să se pronunţe în numele legii.

În cazul când pronunţarea hotărârii nu se poate face în ziua când a avut loc dezbaterea în fond a cauzei, instanţa va putea amâna pronunţarea cu cel mult 7 zile. Amânarea pronunţării va fi anunţată de preşedintele instanţei (art. 260 C. proc. civ.). Termenul prevăzut de art. 260 C. proc. civ. are un caracter relativ, fapt pentru care nerespectarea lui nu poate produce consecinţe cu privire la valabilitatea hotărârii judecătoreşti.

Situaţia este însă diferită în cazul în care hotărârea s-a pronunţat înainte de împlinirea termenului stabilit în condiţiile art. 260 C. proc. civ. Într-o asemenea situaţie hotărârea este casabilă, căci părţile au fost private de dreptul de a-şi formula apărările pe cale de concluzii scrise.

Cel de-al doilea alineat al textului comentat vizează situaţia în care în momentul pronunţării unul dintre judecători nu mai face parte din alcătuirea instanţei. Textul se află în strânsă legătură cu situaţia la care se referă primul alineat. Prin urmare, trebuie să avem în vedere ipoteza în care pierderea acestei calităţi a avut loc după închiderea dezbaterilor şi înainte de pronunţarea hotărârii. Soluţia este firească de vreme ce la data judecăţii judecătorul în cauză a făcut parte din completul de judecată.

Totuşi, legea precizează că judecătorul nu se mai poate pronunţa în cazul în care ulterior a pierdut calitatea de magistrat sau a fost suspendat din funcţie. Într-o asemenea situaţie, se impune repunerea cauzei pe rol şi citarea părţilor, pentru ca acestea să pună concluzii în faţa instanţei legal constituite.

Hotărârea judecătorească are un conţinut foarte diferit, în funcţie de obiectul judecăţii. Cu toate acestea, pentru redactarea ei sunt necesare să fie întrunite unele condiţii expres determinate de lege. În acest sens art. 261 alin. (1) C. proc. civ. prevede elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească.

Elementele prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. alcătuiesc cele trei părţi esenţiale şi indispensabile ale oricărei hotărâri judecătoreşti: practicaua,

380 J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 733. În doctrina franceză se susţine de către unii autori că hotărârea nici nu există atâta timp cât judecătorii nu au pronunţat-o. A se vedea în acest sens G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 563.

Page 200: 48403746 Drept Procesual Civil

considerentele şi dispozitivul. În continuare vom analiza distinct elementele constitutive ale hotărârii judecătoreşti.

Practicaua sau partea introductivă cuprinde elementele precizate în art. 261 pct. 1-4 C. proc. civ. Astfel cum se poate observa din simpla lectură a art. 261 pct. 1-4 C. proc. civ. practicaua cuprinde unele elemente de identificare a instanţei şi a părţilor. Ea cuprinde deopotrivă şi o succintă prezentare a obiectului cererii. În această privinţă trebuie avut în vedere nu numai obiectul cererii principale, ci şi a altor cereri incidente care lărgesc cadrul procesului cu privire la pretenţiile deduse în justiţie (cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie, de chemare în garanţie etc.).

Elementele menţionate prezintă o semnificaţie particulară căci ele permit verificarea de către instanţa de control judiciar a modului de respectare a dispoziţiilor legale privitoare la competenţa instanţei de judecată, la compunerea instanţei, la participarea procurorului la activitatea judiciară etc. De asemenea, prin indicarea obiectului cererii se poate verifica dacă instanţa a statuat în limitele pretenţiilor deduse în judecată, respectiv dacă nu s-a pronunţat extra petita, ultra sau minus petita.

Practicaua cuprinde în mod obligatoriu şi susţinerile „în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor” şi „concluziile procurorului”. Aceste elemente sunt totuşi deosebit de importante pentru exercitarea unui control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti. Astfel cum am arătat deja, când am analizat încheierile de şedinţă, menţiunile la care ne referim pot fi consemnate fie într-o încheiere separată, fie în chiar practicaua hotărârii finale381.

Legislaţia noastră procesuală nu impune forme particulare pentru înserarea în hotărâre a elementelor prevăzute de art. 261 pct. 1-4 C. proc. civ. O descriere sumară a elementelor evocate este suficientă. De aceea, pe bună dreptate, s-a afirmat că din acest punct de vedere judecătorul nu este decât „un istoric obiectiv”382.

Considerentele sau motivele de fapt şi de drept reprezintă un element necesar al oricărei hotărâri judecătoreşti. În sistemul procesual tradiţional motivarea a avut şi are un rol deosebit de important. Ea este o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaşte conţinutul motivelor ce au determinat pronunţarea unei anumite hotărâri judecătoreşti.

Tocmai de aceea doctrina a considerat în mod constant că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, iar lipsa acesteia atrage casarea ei383. Şi în doctrina occidentală autori de prestigiu consideră că motivarea este „o regulă generală aplicabilă în toate materiile”, în afara excepţiilor prevăzute de lege şi „în faţa tuturor jurisdicţiilor”384. Motivarea reprezintă şi o condiţie impusă de majoritatea legislaţiilor de inspiraţie romano-germană.

În perioada anilor 1998-2000, în sistemul nostru procesual motivarea nu a mai constituit o condiţie indispensabilă a hotărârilor pronunţate de instanţele de fond. O atare soluţie a fost promovată prin Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 29 ianuarie 1998,

381 A se vedea supra Cap. III, 3.11.3.

382

G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 564.

383 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 515; P. Vasilescu, op. cit., vol. IV, p. 45; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 255. A se vedea, pentru o critică adusă fostelor reglementări instituite prin O.U.G. nr. 13/1998, C. Roşu, Un punct de vedere în legătură cu modificarea şi completarea codului de procedură civilă prin O.G. nr. 13 din 29.01.1998, în R.D.C. nr. 7-8/1998, p. 183-184.

384 G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 564-565. A se vedea în acelaşi sens J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 731. În acelaşi sens reputatul procedurist uruguayan Eduardo J. Couture remarca că „o sentinţă fără motivare privează părţile de cea mai elementară putere de supraveghere a proceselor reflexive ale magistratului” (op. cit., p. 286).

Page 201: 48403746 Drept Procesual Civil

a cărei istorie a fost însă scurtă. În acest fel, legiuitorul nostru a renunţat la o regulă tradiţională şi care este şi în prezent aplicabilă în majoritatea sistemelor de drept care se întemeiază pe dreptul romano-germanic. Legiuitorul român s-a inspirat probabil din sistemul de drept anglo-saxon, în care, în principiu, hotărârile judecătoreşti nu se motivează.

Soluţia promovată de Ordonanţa Guvernului nr. 13/1998 era oare adaptabilă sistemului nostru de drept şi mai ales actualei etape în care reforma democratică a justiţiei nu a fost încă realizată? Este pregătit judecătorul român să înfrunte această sfidare a tradiţiei procesuale europene? Sunt întrebări delicate şi care s-au pus deja şi de alţi teoreticieni, practicieni şi parlamentari. Ele au generat, în ultimă instanţă, şi „furtuna” care a condus la abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/1998.

Modificările aduse art. 261 C. proc. civ. erau totuşi de natură să descongestioneze activitatea judecătorului. Este unul din importantele efecte pozitive pe care le-a determinat amintita Ordonanţă şi care ar putea crea chiar şi regrete, în viziunea magistraţilor, pentru renunţarea la aplicarea ei.

În ceea ce ne priveşte apreciem binevenită abrogarea actului normativ anterior menţionat, motivat de faptul că acesta cuprindea dispoziţii mult prea avansate pentru o societate aflată într-o tranziţie atât de dificilă nu numai din punct de vedere economic, ci şi juridic şi instituţional. Justiţia românească nu este încă suficient pregătită pentru a înfrunta sfidările caracteristice unei societăţi democratice avansate. Pentru a dobândi prestigiul judecătorului englez magistratul român mai are de parcurs o lungă perioadă de timp. În aceeaşi ordine de idei nu se poate ignora faptul că în prezent litigiile civile se soluţionează în primă instanţă de un singur judecător. Or, tocmai aceste hotărâri nu trebuiau motivate. În aceste condiţii, arbitrariul judecătoresc nu era descurajat, ci dimpotrivă susţinut şi chiar promovat.

Codul de procedură civilă nu instituie condiţii particulare în legătură cu forma sau conţinutul considerentelor. În acest sens art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept „care au format convingerea instanţei”, precum şi a celor „pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”. În această privinţă se impune o concluzie importantă, anume aceea că instanţa trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acţiune şi asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi. Aceasta nu înseamnă, astfel cum s-a remarcat, că instanţa trebuie să răspundă şi la toate argumentele folosite de părţi pentru susţinerea pretenţiilor lor385.

Motivarea trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanţă cu măsurile luate de instanţă prin dispozitiv. Scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă. De asemenea, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ea trebuie să se refere la toate acestea.

Doctrina noastră a reţinut şi ea câteva condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o motivare corespunzătoare a hotărârii. Astfel s-a apreciat că motivarea trebuie să fie „pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă”386

sau că ea trebuie să fie clară şi simplă, precisă, concisă şi fermă, într-un cuvânt să aibă putere de convingere387. Motivarea trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea manieră

385

J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 731.

386 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 13.387 A se vedea pentru amănunte Al. Lesviodax, Unele aspecte ale motivării sentinţelor, în J.N.

nr. 9/1965, p. 40-49; A se vedea de asemenea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p.

Page 202: 48403746 Drept Procesual Civil

încât să corespundă imperativelor logicii388. Aceasta înseamnă că motivele invocate în sentinţă nu trebuie să fie contradictorii sau dubitative; ele trebuie să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Motivarea unei hotărâri poate cuprinde şi succinte referiri la opiniile doctrinei în materia supusă judecăţii, dar într-o manieră succintă şi clară, fără a reprezenta o veritabilă incursiune ştiinţifică în domeniu. În aceeaşi manieră concisă, judecătorul se poate referi şi la jurisprudenţa cea mai semnificativă în domeniu.

Dispozitivul este partea cea mai importantă a unei hotărâri judecătoreşti. Acest element al hotărârii este prevăzut în art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., text care se referă, in terminis, la dispozitiv. El nu este altceva decât o reproducere a minutei redactate după deliberare. Între minută şi dispozitiv trebuie să existe o perfectă concordanţă.

În sens restrâns dispozitivul cuprinde doar soluţia adoptată de judecător cu

privire la pretenţiile deduse judecăţii389 . Din dispozitiv face parte însă şi soluţia pronunţată de judecător asupra unor cereri accesorii, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată390.

Dispozitivul propriu-zis trebuie redactat de aşa manieră încât, pe baza lui, să se poată proceda la executarea silită. Dacă în dispozitiv nu se indică prestaţia concretă la care este obligat pârâtul, hotărârea este incompletă şi prin urmare susceptibilă de casare. În ipoteza în care dispozitivul nu este suficient de clar, situaţie de nedorit dar posibilă în practică, partea interesată va putea solicita explicarea lui de către instanţa care a pronunţat hotărârea. Soluţia a fost constant promovată în jurisprudenţă, fiind dedusă şi din dispoziţiile art. 400 C. proc. civ., text ce determină competenţa instanţei care a pronunţat titlul executoriu de a soluţiona contestaţiile privitoare la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului. Dar această soluţie este prevăzută, în prezent, în mod expres şi de dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ. text introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

În schimb, dispozitivul unei hotărârii nu poate fi completat cu elemente necuprinse în minută nici pe calea contestaţiei la executare şi nici a procedurii de îndreptare a erorilor materiale. De la această regulă, legea procedurală face o

importantă excepţie în art. 2812 C. proc. civ., text pe care o să-l analizăm în comentariile următoare.

Existenţa însă a unei identităţi între minută şi dispozitiv nu dispensează instanţa de obligaţia redactării acestuia din urmă în chiar cuprinsul hotărârii.

Dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă însă şi menţiunile prevăzute în art. 261 alin. (1) pct. 7-8 C. proc. civ. Astfel cum am arătat dispozitivul în sens restrâns cuprinde numai soluţia propriu-zisă, adică cea dată conflictului dintre părţi. Din acest punct de vedere fostul art. 123 C. proc. civ. pct. 7 avea o redactare diferită, dar explicită în sensul precizat mai sus391. Într-o accepţiune extensivă însă dispozitivul trebuie să cuprindă şi alte elemente prevăzute de lege.

O primă menţiune este prevăzută de art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi ea se referă la arătarea căii de atac şi a termenului în care aceasta se poate exercita. Dacă

255.388 A se vedea G. Cornu, J. Foyer, op. cit., p. 565.

389

A se vedea în acest sens I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 13.

390

A se vedea în acest sens V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 285

391 Potrivit acestui text, hotărârea cuprinde şi „Dispozitivul, adică aceea ce judecata hotărăşte în virtutea legilor”.

Page 203: 48403746 Drept Procesual Civil

hotărârea nu este susceptibilă de o cale de atac ordinară în practică se face precizarea că ea este definitivă. Această menţiune este de un real ajutor pentru părţi, în sensul că le oferă posibilitatea de a se informa operativ şi eficient asupra dreptului de a ataca hotărârea pronunţată de instanţă. Lipsa acestei menţiuni sau indicarea greşită a căii de atac ori a termenului de exercitare nu-i poate conferi părţii un drept pe care nu-l are, după cum nici nu-l poate suprima. Soluţia este promovată constant de doctrină şi jurisprudenţă căci calea de atac este un beneficiu al legii, iar nu un drept acordat de instanţă392.

Observăm că dispoziţia cuprinsă în art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se referă generic la indicarea căii de atac. Cu toate acestea, trebuie să considerăm că legea are în vedere în mod firesc posibilitatea exercitării căii ordinare de atac, iar nu şi a celor extraordinare; aceasta deoarece unele căi extraordinare de atac nu sunt puse la dispoziţia părţilor, iar altele sunt condiţionate de împrejurări necunoscute, în general, la data judecăţii393.

A doua menţiune care trebuie să fie consemnată în hotărâre este aceea că ea s-a pronunţat în şedinţă publică. Ne-am referit la această cerinţă când am cercetat dispozitivul hotărârii.

Ultima menţiune cuprinsă în hotărâre şi care este impusă de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la „semnăturile judecătorilor şi grefierului”. Textul enunţat este doar în parte în concordanţă cu dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia după ce se întruneşte majoritatea se întocmeşte de îndată „dispozitivul hotărârii care se semnează, sub sancţiunea nulităţii, de către judecători...”. În pofida acestei situaţii, trebuie să arătăm că dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au o sferă mai largă de aplicare. Acest text vizează întreaga hotărâre, întrucât numai în acest fel se poate atesta exactitatea tuturor menţiunilor pe care ea le cuprinde. Aşa se explică şi faptul că, de data aceasta, hotărârea se semnează şi de grefier.

Pe de altă parte, se impune constatarea că însăşi regimul juridic al sancţiunii nulităţii este diferit în cele două situaţii. Astfel, nesemnarea minutei de judecători reprezintă o nulitate ce nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii394. Într-adevăr, minuta se redactează „de îndată”, ceea ce exclude posibilitatea oricărei remedieri ulterioare. În schimb, nesemnarea hotărârii reprezintă o neregularitate procedurală susceptibilă de remediere. În acest sens art. 261 alin. (2) C. proc. civ. precizează că: „În cazul în care, după pronunţare, unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna hotărârea preşedintele instanţei o va semna în locul său, iar dacă cel în imposibilitate să semneze este grefierul, hotărârea va fi semnată de grefierul şef, făcându-se menţiune despre cauza care a împiedicat pe judecător sau pre grefier să semneze hotărârea”.

Soluţia enunţată de lege este promovată constant şi de jurisprudenţa noastră. Această soluţie nu poate fi extinsă însă prin analogie la situaţia în care hotărârea poartă numărul legal de semnături, dar nu ale judecătorilor care au pronunţat-o, ci şi a unui alt judecător sau când pentru toţi judecătorii a semnat preşedintele instanţei395.

392

P. Vasilescu, op. cit., vol. IV, p. 50; I. Stoenescu, S. Zilberstein, vol. I, op. cit., p. 51; I. Leş,

Sancţiunile procedurale în materie civilă, p. 110; O. Ungureanu, Actele de procedură …, op. cit., p.

229.

393 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., vol. I, p. 517.394 Ibidem, p. 518.395 A se vedea I. Leş, Reflecţii asupra nulităţii determinate de nesemnarea hotărârii de cel puţin

unul din membrii completului de judecată, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 29-3. Precizăm că în doctrina recentă a fost promovată şi opinia conform căreia nesemnarea hotărârii nu determină nulitatea acesteia,

Page 204: 48403746 Drept Procesual Civil

De remarcat însă faptul că art. 261 alin. 2 C. proc. civ. vizează imposibilitatea judecătorului sau grefierului de a semna, adică împrejurări cu caracter obiectiv, iar nu simpla omisiune de a semna hotărârea. Această împrejurare poate conduce la concluzia că simpla omisiune de a semna determină, în mod iremediabil, nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de judecată. O atare concluzie poate fi promovată dacă avem în vedere şi renunţarea, prin Legea nr. 219/2005, la teza II din art. 261 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., text ce permitea remedierea omisiunii la care ne referim “oricând în cursul procesului”. Iată de ce în practica instanţelor se va ridica din nou problema naturii nulităţii determinate de nesemnarea hotărârilor judecătoreşti. Problema fundamentală va fi aceea de a cunoaşte dacă există sau nu posibilităţi de remediere a omisiunii la care ne referim. Soluţia negativă va determina casări formale de natură a aduce grave prejudicii părţilor şi care n-au nici o vină în legătură cu omisiunea evocată. O atare “redescoperire legislativă” poate obstacula chiar şi dezideratul soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil. De aceea, ne altăturăm opiniei potrivit căreia reglementarea anterioară s-ar fi cuvenit să fie păstrată396.

Motivarea hotărârii se face într-un termen limită, de cel mult 30 de zile de la pronunţare. Actuala reglementare a fost statuată prin Legea nr. 219/2005. Anterior acestei reglementări motivarea trebuia făcută, în principiul, până la data pronunţării. Numai în ipoteza în care motivarea nu se putea realiza până la pronunţarea hotărârii legea permite ca aceasta să aibă loc ulterior.

În practică, însă, în cele mai multe cazuri, motivarea se realizează după pronunţarea dispozitivului în şedinţă publică. Aceasta deoarece motivarea reprezintă o operaţiune complexă care nu se poate realiza într-un timp foarte scurt.

Prin urmare, actuala reglementare conţine o singură schimbare semnificativă, anume aceea că menţine un singur termen pentru motivarea hotărârii, cel de 30 de zile, care începe să curgă de la data pronunţării.

Termenul de 30 de zile nu este sancţionat de lege cu nulitatea hotărârii, dar nerespectarea lui poate atrage sancţiuni disciplinare pentru judecătorul vinovat. De altfel, este de observat că potrivit art. 99 lit. i) din Legea nr. 303 din 29 iunie 2004 privind statutul magistraţilor397 constituie abatere disciplinară şi „efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile”. Or, nemotivarea în termen a hotărârilor se poate încadra în categoria acestei sancţiuni disciplinare.

În cazul judecătorului unic, motivarea se realizează de către acesta. Atunci când completul este alcătuit din mai mulţi judecători, preşedintele poate însărcina pe unul dintre ei cu redactarea.

Textul comentat mai stabileşte şi obligaţia motivării opiniei judecătorilor rămaşi în minoritate în acelaşi timp cu hotărârea.

Hotărârile judecătoreşti se redactează în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de hotărâri ale instanţei.

Este firesc ca hotărârea judecătorească să fie păstrată în fiecare dosar judecat, căci numai astfel se poate verifica legalitatea şi temeinicia ei în urma exercitării căilor legale de atac şi se pot rezolva unele incidente ivite în timpul executării silite în legătură cu interpretarea, întinderea sau înţelesul dispozitivului ce se execută. De asemenea, păstrarea pentru conservare a unui al doilea exemplar după hotărâre este

acest viciu putând fi remediat oricând. A se vedea Fl. Ioan Ciobanu, Nesemnarea hotărârii judecătoreşti nu constituie aspect de nelegalitate, în Dreptul nr. 4/1994, p. 66-67.

396 V. M. Ciobanu, M. Tăbârcă, T. C. Briciu, Comentariu.., p. 27.397 Legea privind statutul magistraţilor a fost publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004.

Page 205: 48403746 Drept Procesual Civil

deopotrivă de raţională, spre a se evita consecinţele negative în care singurul exemplar s-ar putea pierde, sustrage sau ar dispărea din diferite motive.

Dispoziţia cuprinsă în art. 266 alin. (2) C. proc. civ. instituie practic o derogare de la regula înscrisă în primul alineat. O atare derogare se poate face numai de preşedinte. În cazul adoptării unei asemenea măsuri, de către preşedinte, este obligatorie totuşi trecerea dispozitivului într-un registru care va fi semnat de judecător şi grefier. Considerăm că la această măsură trebuie să se recurgă cu multă prudenţă, întrucât consemnarea dispozitivului într-un registru nu satisface toate exigenţele obligaţiei impuse de primul alineat al textului comentat. Iar aceasta tocmai pentru faptul că, de data aceasta, ceea ce se consemnează este numai dispozitivul, iar nu şi motivarea.

În practică se poate întâmpla ca, din varii motive, hotărârea judecătorească să cuprindă unele greşeli, fie ele de judecată, fie unele de mai mică importanţă şi care nu au un atare caracter. Primele pot fi remediate, în mod firesc, numai prin intermediul căilor de atac instituite în acest scop de lege; cele din urmă pot fi îndreptate printr-o procedură suplă expres reglementată în art. 281 C. proc. civ.

Pentru remedierea greşelilor la care se referă art. 281 alin. (1) C. proc. civ. legea a reglementat o procedură specială. Prin intermediul acestei proceduri pot fi corijate numai greşelile la care se referă exemplificativ textul citat, precum şi „orice alte greşeli materiale”.

Instituţia îndreptării erorilor materiale şi-a găsit aplicare în practica judiciară în scopul remedierii acelor greşeli materiale care s-au strecurat în hotărâre cu prilejul redactării ei. Sintagma „eroare materială” este folosită de legiuitor spre a exprima acele erori ce s-au strecurat în hotărâre cu prilejul redactării şi care nu afectează legalitatea şi temeinicia acesteia398. Doctrina399 şi jurisprudenţa au considerat constant că pe calea procedurii reglementate de art. 281 C. proc. civ. nu pot fi remediate erorile de fond; acestea pot fi cenzurate şi remediate doar prin intermediul căilor legale de atac.

Textul comentat a primit o nouă redactare, îmbunătăţită, şi care consacră şi unele soluţii jurisprudenţiale, cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Şi în prezent însă dispoziţiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. trebuie să fie interpretate în mod restrictiv, căci astfel cum judicios s-a remarcat400 textul reglementează o procedură de excepţie. De aceea, pe bună dreptate s-a decis că pe calea instituţiei rectificării erorilor materiale nu se poate dispune întabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra construcţiilor edificate de el cu motivarea că este vorba de o omisiune a instanţei. De asemenea, pentru consideraţii similare s-a statuat că pe calea procedurii rectificării greşelilor materiale nu se poate modifica dispozitivul hotărârii în sensul ca acesta să se refere la o suprafaţă de teren mai mare decât cea solicitată prin acţiunea principală, în condiţiile în care pârâţii nu au introdus o cerere reconvenţională.

398 V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 291; I. Leş, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 240-241.

399

G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. I, p. 551; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 539; I.

Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p. 26; V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, nota 984, p. 281; V.

Negru, D. Radu, op. cit., p. 290-291; O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p. 168; D.

Lupaşcu, G. Oprea, Îndreptarea erorilor materiale în cauzele civile şi penale, în R.R.D. nr. 2/1997, p.

45

400. O. Ungureanu, Actele de procedură…, op. cit., p. 235.

Page 206: 48403746 Drept Procesual Civil

Pe aceeaşi linie de gândire, jurisprudenţa noastră a mai statuat că în temeiul art. 281 C. proc. civ. nu se putea proceda la completarea dispozitivului hotărârii sau la lămurirea înţelesului acestuia. Precizăm însă că în dreptul procesual penal român este consacrată şi o altă soluţie cu privire la posibilitatea completării dispozitivului hotărârii prin procedura rectificării erorilor materiale. În acest sens art. 196 C. proc. pen. dispune că dispoziţiile privitoare la îndreptarea erorilor materiale sunt aplicabile şi în acele cazuri în care organul de urmărire penală sau instanţa datorită unei „omisiuni vădite” nu s-a pronunţat asupra „sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, apărători”, precum şi cu privire la „restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii”. Remarcăm că dispoziţiile procedurale la care ne referim au un caracter de excepţie în raport cu cele cuprinse în art. 195 C. proc. pen., acestea referindu-se la îndreptarea erorilor materiale propriu-zise. Aceste dispoziţii sunt eficiente şi au ca scop înlăturarea unor „omisiuni vădite”.

În sistemul Codului de procedură civilă remedierea unor omisiuni vădite, cum sunt cele privitoare la nerezolvarea unor capete de cerere accesorii, nu putea fi realizată decât prin intermediul căilor de atac, iar nu a procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. După modificarea Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 situaţia s-a schimbat, legiuitorul instituind încă două instituţii, respectiv cele privitoare la interpretarea şi completarea hotărârii. În acest fel, s-a ţinut seama atât de rezolvarea dată unora din aceste probleme în sistemul Codului de procedură penală sau chiar în materie arbitrală (art. 362 C. proc. civ.). Deopotrivă, legiuitorul român a ţinut seama şi de soluţiile consacrate în alte legislaţii procesuale.

Erorile materiale strecurate în hotărâre pot fi rectificate la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu. În privinţa cererii de rectificare trebuie să precizăm că legea nu impune cerinţe deosebite. Totuşi cererea de îndreptare va trebui să indice elementele din care rezultă săvârşirea unei erori materiale şi dispoziţia din hotărâre care se impune a fi rectificată. Cererea de îndreptare a erorii materiale se soluţionează fără citarea părţilor. Dacă instanţa găseşte necesar, spre a obţine unele lămuriri, poate dispune şi citarea părţilor [art. 281 alin. (2) C. proc. civ.]. Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu.

Legea nu instituie un termen pentru exercitarea cererii de îndreptare a erorilor materiale strecurate în hotărâre. Această împrejurare a prilejuit şi exprimarea unor opinii divergente. Opinia majoritară este însă în sensul că greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot fi rectificate oricând401. În ceea ce ne priveşte am considerat cu un alt prilej că numai hotărârile nesusceptibile de executare silită pot fi remediate oricând prin mijlocul procedural prevăzut de art. 281 C. proc. civ.402 Hotărârile susceptibile de executare silită nu pot fi remediate pe această cale decât înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită. Soluţia pe care o susţinem se întemeiază pe faptul că o hotărâre judecătorească care nu s-a executat în termenul general de prescripţie pierde şi puterea lucrului judecat, iar îndreptarea unei atare hotărâri ar fi lipsită de orice eficienţă403.

Distincţia de mai sus are un caracter exclusiv teoretic. Este adevărat că legea nu face în mod expres o atare distincţie. Cu toate acestea, noi credem că în stadiul

401

A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, Tratat ..., op. cit., vol. II, p. 281-282; I. Deleanu, V.

Deleanu, op. cit., p. 27; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 369-370; D. Lupaşcu, G. Oprea,

Îndreptarea erorilor materiale în cauzele civile şi penale, în Dreptul nr. 2/1997, p. 47.

402 A se vedea pentru amănunte I. Leş, notă aprobativă la dec. civ. nr. 348/1986 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D.nr. 10/1987, p. 54-57.

403 Ibidem, p. 56.

Page 207: 48403746 Drept Procesual Civil

actualei legislaţii o atare distincţie se impune, căci o hotărâre judecătorească care pierde puterea lucrului judecat se converteşte în final într-un simplu act autentic. Puterea lucrului judecat este elementul esenţial şi caracteristic al unei hotărâri judecătoreşti. În lipsa acestui element şi al forţei executorii hotărârea este lipsită de funcţiile sale fundamentale. Or, în aceste condiţii folosirea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. este lipsită nu numai de un interes practic şi legitim, ci şi inadmisibilă, textul invocat având în vedere o hotărâre judecătorească susceptibilă de a produce efectele sale caracteristice. Ne exprimăm însă convingerea că în viitoarea noastră legislaţie procesuală s-ar impune reconsiderarea dispoziţiilor art. 281 C. proc. civ., anume în sensul instituirii unui termen în cadrul căreia să se poată dispune îndreptarea greşelilor materiale. Precizăm în acest sens că în majoritatea legislaţiilor procesuale sunt stabilite termene precise în cadrul cărora se poate obţine rectificarea erorilor materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească.

Cererea de îndreptare a erorilor materiale se judecă în compunerea în care s-a soluţionat şi cauza în fond. Asupra cererii de îndreptare instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Soluţia este firească întrucât prin acest act instanţa nu soluţionează fondul cauzei. În cazul admiterii cererii instanţa va dispune îndreptarea erorilor materiale cu menţiuni corespunzătoare pe ambele exemplare originale ale hotărârii [art. 281 alin. (3) C. proc. civ.].

Împotriva încheierii pronunţate se pot exercita aceleaşi căi de atac ca şi

împotriva hotărârii îndreptate (art. 2813 C. proc. civ.). Soluţia enunţată este o aplicare a principiului că accesoriul urmează soarta principalului. Prin urmare, împotriva încheierii de îndreptare nu sunt deschise alte căi de atac decât acelea prevăzute de lege şi pentru hotărârea rectificată404.

Procedura de îndreptare a erorilor materiale se aplică şi în privinţa încheierilor de şedinţă, astfel cum prevede în mod expres art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

O instituţie parţial inedită, şi care a fost introdusă în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, este aceea a interpretării

hotărârilor judecătoreşti. Potrivit art. 2811 C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

Textul comentat este, astfel cum am precizat deja, parţial inedit, întrucât posibilitatea interpretării era consacrată în legislaţia noastră procesuală ca o posibilitate juridică ce se putea realiza pe calea contestaţiei la executare. Din acest punct de vedere trebuie să arătăm că dispoziţiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ. consacră şi în prezent, într-o formulă asemănătoare cu cea anterioară, posibilitatea exercitării contestaţiei la executare pentru „lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu”.

Domeniul de incidenţă însă al instituţiilor analizate este diferit. Interpretarea

dispozitivului în temeiul art. 2811 C. proc. civ. poate interveni numai pe baza unei cereri formulate în termenul prevăzut de lege pentru declararea, după caz, a apelului sau recursului împotriva acelei hotărâri. În schimb, contestaţia la executare este condiţionată de declanşarea urmăririi silite, iar în cazul analizat, şi de neutilizarea

procedurii prevăzute de art. 2811 C. proc. civ. Prin urmare, cele două instituţii nu funcţionează în mod paralel, ci sunt complementare405.

Instituţia reglementată de art. 2811 C. proc. civ. vizează şi o altă situaţie decât aceea a interpretării dispozitivului, anume ipoteza înlăturării prevederilor potrivnice

404 A se vedea de asemenea I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 538.

Page 208: 48403746 Drept Procesual Civil

cuprinse în dispozitiv. Existenţa în dispozitivul hotărârii a unor prevederi (dispoziţii) potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire constituie, potrivit art. 322 pct. 1 C. proc.

civ. un motiv de revizuire. Art. 2811 C. proc. civ. nu condiţionează însă folosirea instituţiei de existenţa unor dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire. Cu toate acestea, noi am apreciat că şi această instituţie procedurală poate fi folosită numai dacă partea justifică un interes, care, însă, poate fi legat tocmai de ambiguitatea hotărârii şi de imposibilitatea valorificării ulterioare a dreptului recunoscut406.

Cererea de interpretare a hotărârii se soluţionează de urgenţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părţilor. Încheierea se va ataşa la hotărâre atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei [art. 2811 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.].

Şi de data aceasta încheierea pronunţată asupra cererii de interpretare are acelaşi regim juridic, sub aspectul exercitării căilor legale de atac, ca şi hotărârea interpretată

(art. 2813 C. proc. civ.).Textul reprodus mai sus este identic cu cel anterior adoptării Legii nr. 219/2005,

cu excepţia faptului că lipseşte teza finală din reglementarea precedentă. Într-adevăr, în reglementarea anterioară, textul mai făcea şi precizarea că cererea poate fi formulată în termenul prevăzut de lege pentru declararea, după caz, a apelului sau recursului împotriva acelei hotărâri.

Prin urmare, în condiţiile actualei reglementări, formularea cererii de interpretare sau de înlăturare a dispoziţiilor potrivnice nu mai este condiţionată de respectarea termenului menţionat în vechea reglementare. Totuşi, este de remarcat că, potrivit art. 401 alin. (11) C. proc. civ., contestaţia la executare care are o asemenea finalitate poate fi formulată numai înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Noua reglementare, adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a creat şi posibilitatea completării hotărârilor judecătoreşti. Potrivit art.

2812 alin. (1) C. proc. civ., dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casare cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.

Instituţia este deosebit de utilă căci este de natură să evite necesitatea exercitării unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere. Textul necesită totuşi câteva sublinieri deşi el beneficiază de o redactare corespunzătoare.

Mai întâi, precizarea care se impune vizează caracterul general al instituţiei, în sensul că aceasta îşi găseşte aplicaţiune în privinţa omisiunii de a soluţiona un capăt de cerere, indiferent de natura lui. De altfel, din acest punct de vedere, este de observat că legea se referă la capetele principale sau accesorii, la cererile conexe sau incidentale. Interpretarea corectă a legii este, după părerea noastră, aceea că art.

2812 alin. (1) C. proc. civ. are în vedere una sau mai multe cereri care se includ în cadrul celor la care se referă textul (cazul, de pildă, al omisiunii de a se pronunţa

405

A se vedea în sensul existenţei unui drept de opţiune între instituţia analizată şi contestaţia la

executare C. Turianu, notă la dec. civ. nr. 3780 din 30 octombrie 2002 a C.S.J., în Dreptul nr. 5/2004,

p. 255-257.

406 I. Leş, Consideraţii privitoare la modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, p. 334.

Page 209: 48403746 Drept Procesual Civil

asupra cererii reconvenţionale dar şi asupra cererii de chemare în garanţie). În al doilea rând, trebuie avute în vedere nu numai capetele de cerere formulate în faţa instanţelor de fond, ci şi cele promovate în faţa instanţelor de apel sau de recurs. Această interpretare, judicioasă după părerea noastră, poate fi dedusă şi din partea

finală a art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la termenul în care poate fi formulată cererea de completare în cazul hotărârilor pronunţate în fond după casare cu reţinere.

Completarea hotărârii constituie şi ea o instituţie complementară cu revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., text potrivit căruia această cale de atac poate fi exercitată şi în cazul în care instanţa „nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut”. Este şi aici vorba, în mod incontestabil, de omisiunea de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere. Termenul de exercitare al celor două cereri - cererea de

completare şi cererea de revizuire - este însă diferit, astfel cum rezultă din art. 281 2

alin. (1) C. proc. civ. şi din art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.Instituţia completării hotărârilor judecătoreşti nu poate fi folosită însă pentru

îndreptarea greşelilor de judecată, adică pentru rectificarea soluţiilor greşite cu privire la unele capete de cerere407.

Cererea de completare a hotărârii se soluţionează de urgenţă şi întotdeauna cu citarea părţilor. Instanţa se pronunţă asupra cererii de completare printr-o hotărâre

separată [art. 2812 alin. (2) C. proc. civ.].Legea reglementează şi un caz particular de aplicare a instituţiei completării

hotărârii. Într-adevăr, potrivit art. 2812 alin. (3) C. proc. civ. dispoziţiile primului alineat se aplică şi în cazul în care „instanţa a omis să se pronunţe asupra cererilor martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor”.

Hotărârea pronunţată asupra cererii de completare este supusă aceloraşi căi de

atac ca şi hotărârea completată [art. 2813 alin. (1) C. proc. civ.].

PARTEA A II-A

Tema I. Căile legale de atac

Timp necesar pentru aprofundarea instituţiei: cca. 12 ore

Întrebări de control:1.Clasificaţi căile de atac.2.Determinaţi obiectul apelului.3.Ce înţelegeţi prin caracterul devolutiv al apelului ?4.Care sunt motivele de recurs ?5.Comparaţi soluţiile pronunţate în apel cu cele date în recurs.6.Precizaţi care sunt efectele recursului în interesul legii.

407 A se vedea I. Leş, Consideraţii privitoare la modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, p. 333.

Page 210: 48403746 Drept Procesual Civil

Consideraţii generale asupra căilor legale de atac1.Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac.Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul

cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi în final remedierea erorilor săvârşite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greşeli de judecată sau de ordin strict procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanţa cuvenită reglementării detaliate a modului de exercitare a căilor legale de atac.

Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice. În momentele iniţiale ale evoluţiei dreptului, existenţa unor remedii procesuale pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută. Aşa s-a întâmplat în perioadele istorice în care justiţia avea un caracter accentuat religios. Aceasta deoarece în acele vremuri justiţia era considerată ca o expresie a divinităţii, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca fiind infailibile. Odată ce justiţia a devenit laică au fost create şi mijloacele procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greşite.

În procedura romană, la început, căile de atac se înfăţişau mai degrabă ca veritabile acţiuni în anulare, întrucât în acea epocă nu exista o ierarhizare a instanţelor judecătoreşti. Doar în epoca procedurii extraordinare se realizează o veritabilă ierarhizare a organelor de justiţie cu consecinţe favorabile şi asupra modului de reglementare a căilor de atac.

Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de organizare a căilor legale de atac. O atare diversitate se regăseşte şi în legislaţiile care se întemeiază pe acelaşi sistem de drept. Ca atare o priv ire comparativă este adeseori dificilă în domeniul căilor legale de atac. Această împrejurare l-a determinat pe proceduristul uruguayan Eduardo J. Couture să aprecieze că „recursurile sunt de o atât de mare vastitate şi varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice sistematizare”. Iar o atare aserţiune se potriveşte în mare măsură şi dreptului european.

O trăsătură comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, el neavând caracterul unui „recurs circular”.

Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. De asemenea, existenţa căilor legale de atac este de natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitatea lor.

2. Controlul judiciar şi controlul judecătorescÎn dreptul modern instanţele judecătoreşti sunt organizate, astfel cum am arătat

deja, într-un sistem piramidal, iar acţiunea civilă se exercită adeseori în faţa unor instanţe superioare. Cu alte cuvinte, procesul civil poate accede şi într-o fază a judecăţii în faţa instanţelor de control judiciar. La aceasta se ajunge ori de câte ori părţile sau procurorul consideră că o hotărâre judecătorească este nelegală sau

Page 211: 48403746 Drept Procesual Civil

netemeinică. Căile de atac reprezintă tocmai acele mijloace procedurale care fac posibilă exercitarea controlului judiciar.

Adeseori, în trecut, conceptul de control judiciar era folosit într-o accepţiune nejustificat extensivă, respectiv în sensul de a include în conţinutul său şi acel control ce poate fi exercitat de instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor sau actelor pronunţate de organele administrative. De aceea doctrina românească, în contextul reglementărilor din ultimele decenii, a căutat să distingă în mod clar controlul judiciar de controlul judecătoresc.

Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare şi lipsită de orice echivoc, de prof. I. Stoenescu şi S. Zilberstein ca fiind „dreptul şi obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice”. Într-o formulă de sinteză, conchid aceiaşi autori, controlul judiciar este „controlul exercitat de instanţele superioare asupra actelor de jurisdicţie ale instanţelor inferioare”.

Din această definiţie se poate desprinde o concluzie importantă, anume aceea că în cazul controlului judiciar acesta are ca obiect hotărâri pronunţate de organe care fac parte din acelaşi sistem de autorităţi publice. Ne aflăm cu alte cuvinte în prezenţa unui control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului judecătoresc. Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti.

Concluzia care se desprinde, din precizările făcute de doctrină, este aceea a necesităţii unei distincţii categorice între controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există şi o strânsă legătură. Ea rezidă în realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o procedură prestabilită de lege. O atare procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare. În acelaşi timp trebuie să subliniem că în toate cazurile se exercită un control asupra legalităţii hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori şi asupra temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai puternice şi ele au fost evidenţiate în doctrina noastră mai recentă în mod detaliat.

O primă deosebire esenţială a fost deja subliniată şi ea vizează caracterul omogen al controlului judiciar faţă de controlul judecătoresc, acesta din urmă având un caracter eterogen.

A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se declanşează controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Controlul judiciar se declanşează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute în Codul de procedură civilă: apelul şi recursul. În schimb, controlul judecătoresc se declanşează prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestaţia şi plângerea, iar în unele cazuri acţiunea. De asemenea, de notat faptul că mijlocul procedural al acţiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri determinate de lege. Cu titlu de exemplu menţionăm acţiunea în anularea actelor notariale [art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text care reglementează distinct, în alineatele următoare, şi calea procedurală a plângerii] şi acţiunea în anularea hotărârii arbitrale (art. 364 C. proc. civ.).

3. Clasificarea căilor legale de atac

3.1. Precizări prealabile

Page 212: 48403746 Drept Procesual Civil

Am arătat că există o mare diversitate de soluţii, în dreptul comparat, în legătură cu numărul şi natura căilor de atac. O atare aserţiune este valabilă şi în dreptul nostru. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în urma reformei întreprinse prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus în legislaţia noastră apelul. Această diversitate impune şi necesitatea unei sistematizări şi clasificări a căilor legale de atac.

Tendinţa modernă este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac. În acest sens unul dintre proceduriştii latino-americani, la care am mai avut prilejul să ne referim, preciza că: „Tendinţa timpurilor noastre este aceea de a spori puterile judecătorului, şi de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiţii prompte şi ferme asupra necesităţii de a avea o justiţie bună dar lentă”. Evident, un punct de reflexie şi pentru legiuitorul român. Reflecţie care trebuie să poarte asupra echilibrului dintre necesitatea unei justiţii prompte şi indispensabilitatea căilor legale de atac, căci în dreptul modern fără existenţa acestora ideea de justiţie nici nu poate fi concepută.

În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac. Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative.

3.2. Căi ordinare şi căi extraordinare de atacCriteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condiţiile de exercitare a căilor

legale de atac. Această distincţie este considerată de către unii autori ca fiind fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte clasificări. Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părţi şi pentru orice motiv. Drept urmare, ideea de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăţi depline de exercitare a acesteia, fără nici un fel de condiţii restrictive.

În această privinţă este de observat că Titlul IV al celei de a II-a Cărţi a Codului de procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul. Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a II-a căilor extraordinare de atac, categorie în care include recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condiţiile restrictive în care ele pot fi exercitate. În principiu, aceste condiţii se referă la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare de atac. Dar şi sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul în interesul legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ., doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Între căile extraordinare de atac menţionate există şi deosebiri deosebit de semnificative şi care vizează subiectele care le pot exercita şi instanţele competente a le soluţiona. Dar chiar şi sub aspectul condiţiilor de exercitare vom nota unele aspecte particulare cu prilejul cercetării căilor extraordinare de atac.

3.3. Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractareAceastă clasificare este importantă şi ea sub multiple aspecte. Doctrina foloseşte

ca principal criteriu de distincţie instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de atac. Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de o instanţă superioară spre a declanşa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul şi recursul. În schimb, căile de retractare sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Fac parte din această din urmă categorie contestaţia în anulare şi revizuirea.

3.4. Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive

Page 213: 48403746 Drept Procesual Civil

Această clasificare are ca criteriu distinctiv întinderea atribuţiilor instanţelor competente să se pronunţe asupra căilor de atac exercitate şi asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanţă, cât şi asupra dezlegării date problemelor de drept. În condiţiile art. 3041 C. proc. civ. şi recursul are un caracter devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această categorie se include îndeosebi recursul.

Celelalte căi de atac nu se subsumează clasificării de faţă, căci astfel cum judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziţie specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.

3.5. Căi de atac comune şi căi de atac specialeCriteriul acestei distincţii vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest

drept aparţine părţilor sau procurorului ne aflăm în prezenţa unei căi de atac comune. Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezenţa unei căi de atac speciale. Are acest caracter recursul în interesul legii. Menţionăm că recursul în interesul legii poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către colegiile de conducere ale curţilor de appel.

3.6. Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executareAceastă distincţie se face în funcţie de efectele pe care le produce declararea

căii de atac asupra posibilităţilor de declanşare imediată a executării silite. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o cale suspensivă de executare.

Recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare. Prin excepţie de la această regulă recursul se înfăţişează ca o cale de atac suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau lucrări având o aşezare fixă. În asemenea situaţii efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală în acest sens din partea recurentului [art. 300 alin. (1) C. proc. civ.]. Instanţa poate dispune motivat, cu acordarea unei cauţiuni, suspendarea executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea executării silite se poate dispune şi în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar numai sub condiţia luării unei cauţiuni (art. 325 C. proc. civ.).

4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac4.1. Precizări prealabileÎn doctrina românească s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale

privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac. Cunoaşterea acestora este importantă în perspectiva consideraţiilor de faţă. Aplicarea lor va fi detaliată şi cu prilejul examinării căilor legale de atac. Vom examina în continuare doar cele mai semnificative reguli comune privitoare la exercitarea căilor legale de atac.

4.2. Legalitatea căilor de atacLegalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important şi a cărei

aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se caracterizează prin reguli precise şi adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este

Page 214: 48403746 Drept Procesual Civil

o problemă de interes general şi ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti. Principiul enunţat decurge şi din prevederile înscrise în art. 128 din Constituţie. Acest text consacră dreptul părţilor şi al Ministerului Public de a folosi căile de atac, dar adaugă că ele se pot exercita „în condiţiile legii”.

Menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate fi exercitată împotriva unei hotărârii nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac.

Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunţării hotărârii. Modificarea dispoziţiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunţării hotărârii. De aceea, calea de atac a fost considerată de unii autori ca o calitate imanentă a hotărârii judecătoreşti.

4.3. Ierarhia căilor de atacPrincipiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a

instanţelor judecătoreşti într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu, nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziţie o cale ordinară de atac.

Ordinea la care ne referim rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii. Astfel, de pildă, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile [art. 317 alin. (1) C. proc. civ.]. De asemenea, revizuirea poate fi exercitată potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ. şi împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel.

Principiul ierarhiei căilor de atac funcţionează şi în raportul dintre apel şi recurs. În acest sens s-a decis în mod constant că recursul nu poate fi exercitat, în principiu omisso medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie calea ordinară de atac a apelului.

În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare sau invers.

4.4. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atacDreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează o dată

cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar, excepţia puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanţă din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunţată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.

Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul şi recursul, nu şi celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Astfel, de pildă, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Principial o a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert pentru o infracţiune în legătură cu pricina respectivă. Remarcăm că din acest punct de vedere dispoziţiile privitoare la revizuire nu cuprind restricţii exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi

Page 215: 48403746 Drept Procesual Civil

paralizată însă prin mecanismul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac. În schimb, contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii. În acest sens sunt dispoziţiile exprese ale art. 321 C. proc. civ.

4.5. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atacCodul de procedură civilă nu a consacrat, în mod expres, aşa cum a făcut-o

Codul de procedură penală [art. 372 alin. (1)], principiul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac - non reformatio in pejus. Cu toate acestea, doctrina şi practica judiciară au considerat în mod constant că acest principiu se aplică şi în materie civilă pentru identitate de raţiune. Iată cum justifica instanţa supremă aplicarea acestui principiu şi în materie civilă, prin una din deciziile sale: „deşi nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părţii nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuşi, în literatura juridică şi în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcţionează şi în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate şi umanism social”.

În urma modificării şi completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate. Astfel, principiul non reformatio in pejus a primit o consacrare legală în art. 296 C. proc. civ. Potrivit părţii finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.

Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Dar care este sfera de aplicare a acestui principiu în procesul civil? În primul rând, principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Într-o asemenea situaţie instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părţile, adeseori ar fi tentate să renunţe la exerciţiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situaţie mai grea în urma propriei lor „plângeri”.

Situaţia este însă diferită în cazul exercitării căii de atac şi de partea adversă sau de procuror. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că principiul non reformatio in pejus este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării recursului şi de partea adversă, de procuror sau de terţele persoane îndreptăţite să exercite o cale de atac, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii în raport cu situaţia stabilită de prima instanţă. Această situaţie este justificată de prof. I. Deleanu şi V. Deleanu cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa fiind învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclud beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.

Dar, practic în situaţiile menţionate nu asistăm la o veritabilă înrăutăţire a situaţiei părţii în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situaţii, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanţa de control judiciar admiţând calea de atac exercitată de partea adversă.

O situaţie specială este aceea a exercitării căii de atac de către Ministerul Public. Dacă acesta a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părţii situaţia ei nu va putea

Page 216: 48403746 Drept Procesual Civil

fi înrăutăţită, principiul non reformatio in pejus găsindu-şi aplicare plenară [în materie penală soluţia este prevăzută în mod expres de art. 372 alin. (2) C. proc. pen.]. În această privinţă s-a pronunţat şi fosta instanţă supremă printr-una din deciziile sale de îndrumare, soluţie care-şi găseşte deplină aplicaţiune, în opinia noastră, şi în prezent. Astfel s-a statuat că „În cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părţi, instanţa, admiţând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi”. Pentru determinarea sferei de aplicare a principiului non reformatio in pejus va trebui să se examineze, aşadar, conţinutul cererii de exercitare a căii de atac formulate de către procuror. Facem această precizare deoarece în practică se poate întâmpla ca apelul sau recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal şi expres declarată în favoarea sau defavoarea uneia dintre părţi. Pe de altă parte, adeseori Ministerul Public poate acţiona prin intermediul unei căi de atac şi pentru a solicita desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, (privitoare la compunerea instanţei, constituirea instanţei cu participarea Ministerului Public, la competenţă etc.).

Principiul non reformatio in pejus se poate însă răsfrânge şi asupra altor participanţi procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C. proc. civ., situaţie în care se aplică principiul dependenţei procesuale a coparticipanţilor. În considerarea acestui principiu s-a statuat că în cazul „obligaţiilor solidare, precum şi al obligaţiilor indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluţionat în fond”.

Principiul non reformatio in pejus îşi găseşte aplicaţiune în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părţi (apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire). Aceasta deoarece raţiunea ce justifică aplicarea principiului enunţat rămâne aceeaşi în cazul tuturor căilor de atac exercitate de părţi.

Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel sunt determinate în mod explicit de art. 282 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului comentat, hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Dispoziţiile textului citat au o dublă semnificaţie: determinarea obiectului apelului şi a instanţei competente a se pronunţa asupra căii de atac.

Textul citat enunţă principiul potrivit căruia hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. Dispoziţia introdusă în primul alineat al textului comentat respectă în mod riguros principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti. Soluţia actuală a legiuitorului este mai raţională nu numai pentru considerentul arătat mai sus, ce ţine de respectarea ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ci şi pentru faptul că dispoziţia procedurală anterioară impunea sarcini sporite justiţiabililor care erau nevoiţi să se deplaseze, chiar pentru cauze mărunte, la sediul curţilor de apel, aflate, de regulă, în localităţi mai îndepărtate de domiciliul lor.

În privinţa hotărârilor ce pot forma obiect al apelului se constată că legea nu distinge între hotărârile prin care se soluţionează fondul şi cele care nu au acest caracter. De asemenea este irelevant faptul dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în executare. În mod evident, avem în vedere acele hotărâri care sunt executorii de drept

Page 217: 48403746 Drept Procesual Civil

sau cele date cu execuţie vremelnică, căci altminteri apelul are efect suspensiv de executare. Legea nu se referă în mod expres la categoria hotărârilor pronunţate „în ultimă instanţă” sau „în primă şi ultimă instanţă”. Prin urmare, aceste din urmă hotărâri nu sunt susceptibile de apel.

Uneori legea declară, în mod expres, neapelabile anumite categorii de hotărâri. Astfel, de pildă, renunţarea la drept se constată printr-o hotărâre dată „fără drept de apel” [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.]. Tot astfel, se procedează şi în cazul hotărârilor care consfinţesc învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.) sau cele prin care se constată recunoaşterea pretenţiilor de către pârât. Alteori legea declară deschisă în mod expres calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate, ceea ce implică ideea de excludere a căii ordinare de atac a apelului. Cu titlu de exemplu doar indicăm hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C. proc. civ.) şi hotărârile pronunţate asupra perimării judecăţii [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.]. Există şi cazuri în care hotărârile judecătoreşti sunt sustrase oricărui control judiciar. În acest sens menţionăm hotărârile pronunţate asupra strămutării procesului civil [art. 40 alin. (4) C. proc. civ.].

Codul de procedură civilă se ocupă şi de posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare. Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Textul citat consacră, aşadar, regula inadmisibilităţii atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare. Din acest punct de vedere se impun totuşi câteva precizări.

În primul rând, este de subliniat referirea generală a legii la încheierile premergătoare, adică la acele încheieri de şedinţă care sunt anterioare fondului cauzei. În această categorie se includ atât încheierile preparatorii, cât şi încheierile interlocutorii. Raţiunea acestei reguli este una foarte simplă. Într-un sistem procesual eficient atacarea fiecărui act procedural sau a fiecărei încheieri în mod distinct de hotărârea finală este de neconceput. O atare soluţie ar constitui sursa unor complicaţii inutile şi ar conduce la o tergiversare nejustificată a procesului.

O subliniere particulară care se cuvine a fi făcută este aceea că regimul juridic al încheierilor, astfel cum acesta este determinat prin art. 282 C. proc. civ., vizează doar încheierile premergătoare pronunţate în cauzele susceptibile de apel. Cu alte cuvinte, dacă hotărârea finală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile premergătoare.

Cu toate acestea, art. 282 alin. (2) C. proc. civ. instituie şi o excepţie de la regula potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai o dată cu fondul cauzei. Este cazul încheierilor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii. În conformitate cu acest text împotriva unor asemenea încheieri apelul poate fi exercitat în mod separat de hotărârea finală.

Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., text introdus prin actul normativ anterior menţionat, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală şi care sunt expres determinate chiar în primul alineat. De asemenea, alineatul al doilea al textului comentat mai precizează că: „Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”.

Restrângerea exerciţiului dreptului la apel se justifică, în toate situaţiile prevăzute în art. 2821 C. proc. civ., prin interesul redus al litigiului sau prin caracterul

Page 218: 48403746 Drept Procesual Civil

provizoriu al unor măsuri ori chiar prin simplitatea unor procese. În fine, este de remarcat şi faptul că legiuitorul poate suprima calea de atac a apelului şi în alte cazuri. Am remarcat deja câteva din aceste situaţii.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 nu a adus modificări esenţiale dispoziţiilor legale privitoare la suprimarea apelului. Problema care se poate invoca este aceea de a cunoaşte dacă suprimarea căii de atac, în cazurile reglementate de textul comentat, mai este sau nu justificată.

Constatăm, cu uşurinţă, că în toate situaţiile prevăzute de art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. este vorba de cauze, în principiu, mai puţin complexe – pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, acţiuni posesorii etc. - cauze care, în prezent, pot fi soluţionate pe calea recursului, de instanţa superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Or, simplitatea unor asemenea cauze şi valoarea relativ redusă a obiectului litigiului trebuie să rămână, în continuare, criterii de bază ce pot conduce la suprimarea căii ordinare de atac a apelului.

Situaţia este similară şi în alte situaţii în care legiuitorul a suprimat, printr-o dispoziţie procedurală expresă sau implicită, calea ordinară a apelului, cum este cazul hotărârilor prin care se constată renunţarea reclamantului la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ], hotărârilor de expedient (art. 273 C. proc. civ.), hotărârilor pronunţate asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C. proc. civ.), hotărârilor pronunţate asupra perimării [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.], ordonanţelor preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.] etc.

Codul de procedură civilă conţine prevederi sumare cu privire la subiectele apelului. În mod firesc, socotim că legea s-a referit doar la unele aspecte particulare în această materie. Aşa fiind, în privinţa subiectelor apelului sunt întru totul aplicabile dispoziţiile şi regulile de drept comun privitoare la exercitarea acţiunii civile. Totuşi se cuvine să facem unele precizări indispensabile în legătură cu subiectele apelului.

Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor care au luat parte la judecată. Faţă de terţi hotărârea este un res inter alios judicata, ea nu poate dăuna acestora, căci nu le este opozabilă, dar nici nu-i poate prejudicia. Pornind de la această constatare se impune afirmarea principiului potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părţile din proces. Cu toate acestea, în anumite condiţii apelul poate fi exercitat şi de alte persoane care pot justifica un interes, precum şi de către procuror.

Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată. Pentru a declara apel este suficient ca partea să se declare nemulţumită de hotărârea pronunţată de către instanţa de fond. Oricare dintre părţi se poate afla într-o asemenea situaţie, respectiv atât reclamantul cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. În ipoteza în care apelul este declarat de ambele părţi acestea vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat.

Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei căi de atac. Astfel cum am arătat în prima parte a lucrării de faţă interesul reprezintă o condiţie generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural, deci şi pentru exercitarea apelului. Prin urmare, partea care a avut câştig de cauză în faţa instanţei de fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretenţiile nu îndeplineşte toate condiţiile pentru exercitarea apelului, fiind lipsită de interes. Soluţia trebuie să fie aceeaşi, pentru identitate de raţiune, astfel cum s-a decis şi în practica noastră mai veche, şi în acele situaţii în care partea a avut integral câştig de cauză, dar i s-au respins unele apărări sau excepţii. În schimb, dacă partea n-a avut câştig de cauză doar în privinţa

Page 219: 48403746 Drept Procesual Civil

unui capăt de cerere, indiferent de importanţa acestuia, ea justifică un interes pentru a se plânge pe calea apelului împotriva hotărârii pronunţate.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în proces din iniţiativa uneia dintre părţi, respectiv pe calea chemării în judecată a altei persoane, chemării în garanţie sau arătării titularului dreptului. Acelaşi drept este recunoscut şi terţilor care au intervenit în proces din proprie iniţiativă. În această privinţă o situaţie particulară o are intervenientul în interesul uneia dintre părţi. Apelul acestuia este condiţionat de exercitarea căii de atac şi de către partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie, astfel cum dispune în mod expres art. 56 C. proc. civ.

În cazul coparticipării procesuale apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul juridic al litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale. Situaţia este diferită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind şi asupra celorlalţi coparticipanţi.

Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi acelor persoane sau organe care pot exercita acţiunea civilă în baza unor dispoziţii exprese ale legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiţie (cazul legitimării procesuale extraordinare). Aşa este cazul autorităţii tutelare, organ care poate exercita calea apelului atunci când ea însăşi a introdus şi cererea de chemare în judecată.

Calea de atac a apelului nu poate fi însă exercitată în acele cazuri în care partea a renunţat în mod expres la această cale de atac. Observăm că legea acordă un asemenea efect numai renunţării exprese la calea de atac. Cu toate acestea, doctrina a atribuit acelaşi efect şi achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinţei părţii de a adera la hotărâre.

Dreptul procurorului de a folosi căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art. 45 alin. (5) C. proc. civ. Nu vom insista în contextul de faţă asupra acestui drept al Ministerului Public. Dreptul acestui organ de a exercita căile legale de atac este consacrat chiar în legea fundamentală (art. 129 din Constituţie).

Procurorul poate exercita calea apelului indiferent dacă a participat sau nu la judecata în primă instanţă şi chiar dacă acţiunea are un caracter strict personal. Această din urmă aserţiune nu trebuie să fie, după părerea noastră, absolutizată.

În mod firesc exerciţiul dreptului de apel trebuie să fie limitat în timp. Soluţia contrară ar introduce o nesiguranţă inadmisibilă în raporturile juridice civile. Iată de ce, în general, căile legale de atac sunt ţărmurite în timp prin statornicirea unor termene imperative.

Codul nostru de procedură se referă la termenul de apel în art. 284-286. Primul text, pe care-l şi comentăm în contextul de faţă, reglementează durata termenului de apel şi determină punctul de pornire al acestuia.

Termenul de 15 zile, prevăzut de textul comentat, constituie dreptul comun în materie de apel. De la această regulă există şi excepţii atât în ceea ce priveşte durata termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de pornire al termenului de apel. Astfel, de pildă, termenul de apel împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile [art. 619 alin. (1) C. proc. civ.].

În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de apel art. 284 alin. (1) C. proc. civ. nu face decât o aplicare a principiului înscris în art. 102 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, „Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”. Astfel cum am arătat şi de la această regulă există unele excepţii expres prevăzute de lege. Astfel, cu titlu de exemplu menţionăm că în materie necontencioasă termenul de apel curge de la

Page 220: 48403746 Drept Procesual Civil

pronunţare, pentru cei care au fost de faţă (şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit).

Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de apel, şi cu un act echivalent. Principiul echipolenţei este însă de strictă interpretare; el nu poate fi extins prin analogie la unele împrejurări asemănătoare.

Principiul echipolenţei se aplică numai în trei situaţii anume determinate de Codul de procedură civilă. O primă situaţie este prevăzută de art. 284 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută o dată cu somaţia de executare. Drept urmare, dacă hotărârea nu a fost comunicată înainte de pornirea executării silite comunicarea făcută o dată cu somaţia va constitui punctul de plecare al termenului de apel.

A doua situaţie vizează tocmai promovarea apelului înainte de comunicarea hotărârii. Într-o atare împrejurare hotărârea se consideră comunicată pe data depunerii cererii de apel. Soluţia se întemeiază pe faptul că dreptul de apel se naşte din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Datorită acestui fapt partea este îndreptăţită să exercite calea de atac şi înainte de comunicarea hotărârii. Legea a luat în considerare diligenţa părţii şi pentru ca ea să nu fie păgubită a precizat că termenul curge de la data depunerii cererii. În acest mod partea are la dispoziţie un termen util, tot de 15 zile, pentru a introduce un nou apel, în vederea îndreptării eventualelor neregularităţi cuprinse în prima cerere.

Ultimul caz de aplicare a echipolenţei este statornicit de dispoziţiile de principiu ale art. 102 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, deosebit de importante, „termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o”.

Termenul de apel, fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu, fără să fie susceptibil de întrerupere şi suspendare. Această regulă cunoaşte totuşi unele excepţii pe care le vom prezenta, pe scurt, în continuare.

În primul rând, termenul de apel se întrerupe, astfel cum dispune în mod expres art. 285 C. proc. civ., prin moartea părţii care are interes să facă apel. Într-o asemenea împrejurare se va face o nouă comunicare a hotărârii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data acestei comunicări. În cazul moştenitorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul persoanelor dispărute, precum şi în cazul succesiunilor vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu [art. 285 alin. (2) C. proc. civ.].

Elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de apel sunt statornicite în mod expres în art. 287 alin. (1) C. proc. civ. Într-o formulă imperativă, dar care nu se justifică pentru toate situaţiile pe care le consacră, textul menţionat precizează că cererea de appel va cuprinde:

1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar;

2. arătarea hotărârii care se atacă;3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;4. dovezile invocate în susţinerea apelului;5. semnătura.În continuare vom analiza în mod distinct menţiunile arătate mai sus:

Page 221: 48403746 Drept Procesual Civil

1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

Elementele indicate mai sus reprezintă cerinţe necesare pentru corecta identificare a părţilor persoane fizice sau persoane juridic.

Aceste cerinţe de formă nu au însă, în principiu, un caracter esenţial, întrucât ele sunt prevăzute şi în cererea de chemare în judecată, precum şi în alte acte aflate la dosar. De aceea, cerinţele de formă analizate nici nu sunt sancţionate de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea. Indicarea unor asemenea elemente, îndeosebi cele privitoare la domiciliul, reşedinţa părţilor, respectiv sediul acestora, este utilă în cazul survenirii unor modificări ulterioare cu privire la vreuna din situaţiile menţionate. Datorită acestui fapt sancţiunea nulităţii ar putea interveni, dar numai în condiţiile dreptului comun, respectiv în măsura în care partea interesată face dovada unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată într-un alt mod.

2. Arătarea hotărârii care se atacăIdentificarea hotărârii care se atacă se face în mod obişnuit prin elementele sale

caracteristice şi care o individualizează. Acestea se referă la arătarea instanţei care a pronunţat-o, numărul sentinţei şi la data pronunţării. În acest fel se procedează în mod constant în practică, identificându-se uneori şi dosarul în care hotărârea a fost pronunţată.

Nearătarea hotărârii care se atacă este sancţionată în mod expres de art. 287 alin. (2) C. proc. civ. cu nulitatea. Sancţiunea nulităţii este operantă numai în cazul neindicării hotărârii, textul citat conţinând o referire generală în acest sens, nu şi în cazul nearătării unor elemente ca data pronunţării sau chiar numărul sentinţei; este suficient, prin urmare să se indice acele elemente din care să rezulte neîndoielnic hotărârea care formează obiectul apelului.

3. Motivele de fapt şi de dreptMotivele de fapt şi de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel,

pentru că numai în acest fel se realizează echilibrul dintre părţi, intimatul fiind în măsură să cunoască criticile aduse de apelant hotărârii atacate. Ele determină şi cadrul în care se va desfăşura activitatea procesuală în faţa instanţei de apel. Motivarea apelului este importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoştinţa instanţei motivele de nemulţumire ale apelantului faţă de hotărârea atacată, iar intimatul este pus în situaţia de a-şi putea formula în mod judicios şi din timp apărarea.

Apelul are un caracter devolutiv, iar în temeiul acestei căi de atac instanţa superioară este îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat, astfel că partea care se declară nemulţumită de hotărâre trebuie să învedereze atât temeiurile de fapt cât şi cele de drept pe care-şi fundamentează criticile aduse hotărârii atacate. Prin urmare apelantul nu va putea formula şi susţine motive de apel decât în legătură cu problemele cu privire la care a formulat cererea de apel.

Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă, respectiv de o atare manieră încât instanţa de apel să poată reţine cu exactitate adevăratele temeiuri ale nemulţumirii apelantului. Aceasta nu presupune anumite forme sacramentale nici în ceea ce priveşte motivele de fapt, şi nici în privinţa motivelor de drept. De aceea, indicarea greşită a unui text de lege nu poate atrage nulitatea apelului; o atare eroare poate fi rectificată şi oral în instanţă. Pe de altă parte, este de observat că legea se referă la motivarea în drept a apelului, împrejurare care nu

Page 222: 48403746 Drept Procesual Civil

implică necesitatea unei indicări exacte a textului de lege aplicabil, fiind suficientă doar arătarea principiilor de drept. De asemenea, simpla menţiune în cererea de declarare a căii de atac că apelantul îşi întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse în faţa instanţei de fond nu constituie o motivare în sensul legii.

Instanţa de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant prin cererea sa; ea nu va putea refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că ele au fost analizate şi de prima instanţă, care le-a respins ca nefondate.

Potrivit art. 292 C. proc. civ. „Părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Textul citat prezintă importanţă atât în ceea ce priveşte arătarea motivelor de apel, cât şi în privinţa determinării dovezilor ce pot fi folosite în instanţa de apel. Prin urmare, părţile pot folosi în instanţa de apel şi motivele invocate în faţa primei instanţe, împrejurare însă care nu-l scuteşte pe apelant de obligaţia de a face referire în cererea de apel şi la aceste motive. În aceste condiţii, apreciem că într-o asemenea împrejurare apelul nu poate fi respins ca nemotivat sau insuficient motivat, instanţa având obligaţia de a-l soluţiona examinând şi motivele invocate în faţa primei instanţe.

Menţionăm însă că în practică motivarea se realizează adeseori în două părţi: una enunţiativă, în care sunt indicate doar rezumativ faptele omise sau greşit interpretate ori principiul de drept sau textele de lege greşit aplicate. O asemenea rigoare nu este impusă totuşi în prezent de nici o dispoziţie procedurală.

Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai invoca alte motive. Dar astfel cum am arătat apelantul se poate folosi totuşi şi de motivele invocate în faţa primei instanţe.

4. Dovezile invocate în susţinerea apeluluiDesfăşurarea activităţii de control judiciar nu se poate desfăşura, în principiu,

numai pe baza motivelor invocate de apelant. Mai este necesar ca apelantul, care critică hotărârea, să demonstreze şi exactitatea alegaţiilor sale.

Arătarea dovezilor de care apelantul înţelege să se servească în susţinerea apelului are o temeinică justificare şi ea vizează apărarea intereselor legitime ale intimatului, căci dacă acestuia nu i s-ar aduce la cunoştinţă dovezile invocate de apelant el s-ar afla în imposibilitate de a-şi pregăti o apărare temeinică. Arătarea dovezilor de către apelant evită surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta judiciară să se poată continua de pe aceleaşi poziţii de egalitate caracteristice procesului civil.

Cu toate acestea, mijloacele de dovadă invocate în faţa primei instanţe pot fi reiterate de apelant şi oral în faţa instanţei de apel, intimatul având cunoştinţă de atare dovezi încă de la prima instanţă. În acest sens art. 292 C. proc. civ., astfel cum s-a remarcat şi în jurisprudenţa noastră antebelică, face o distincţie foarte clară între mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă şi cele arătate în cererea de apel; această distincţie învederează din partea legiuitorului intenţia de a supune obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor dovezi de care partea înţelege să se servească direct în apel. Probele folosite în faţa primei instanţe sunt considerate, pe bună dreptate, ca fiind câştigate cauzei, „adversarul le cunoaşte, iar instanţa superioară - în baza principiului devoluţiunii apelului, este chemată şi autorizată să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului - cu toate că nu sunt în mod expres menţionate în petiţia de apel”.

Page 223: 48403746 Drept Procesual Civil

În privinţa folosirii mijloacelor de dovadă în faţa instanţei de apel sunt aplicabile şi unele dispoziţii de drept comun. În primul rând, remarcăm trimiterea art. 287 alin. (3) C. proc. civ. la dispoziţiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta înseamnă că apelantul va trebui să indice, în cererea de apel, dovezile pe care se sprijină fiecare motiv invocat de el. De asemenea, în sensul acestei dispoziţii procedurale apelantul trebuie să se conformeze şi celorlalte dispoziţii cuprinse în art. 287 alin. (3) C. proc. civ., atunci când înţelege să se servească de proba cu înscrisuri sau de proba cu martori. Astfel, de pildă, când apelantul înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri el va alătura la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris, precum şi o copie pentru instanţă. De asemenea, dacă apelantul se foloseşte de proba cu martori el va trebui să indice în cererea de apel şi elementele necesare pentru identificarea şi citarea acestora în instanţă. Asemenea exigenţe se impun să fie respectate numai în cazul în care dovezile respective nu au fost folosite şi în faţa instanţei de fond.

5. Semnătura apelantuluiSemnătura este un element esenţial al cererii de apel, fapt pentru care ea este

sancţionată în mod expres cu nulitatea. Este firesc să fie aşa deoarece doar în măsura în care cererea de apel este semnată se poate deduce şi voinţa neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea şi de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil.

Lipsa semnăturii poate fi totuşi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ., dispoziţii care sunt aplicabile şi în materie de apel. Aşa fiind, dacă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă a fost prezent în instanţă în momentul invocării excepţiei de nulitate, în chiar acea şedinţă. În încheierea acestor considerente mai precizăm că păstrarea actualei reglementări este criticată în doctrină, fiind apreciată asincronică faţă de declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 302 1

alin. 1 C. proc. civ., text ce se referă la aceleaşi elemente.Ultimul alineat al textului comentat a fost introdus în Codul de procedură civilă,

prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Norma înscrisă în acest text este întru totul raţională şi ea este similară celei cuprinse în art. 303 alin. (2) C. proc. civ., din materia recursului. Aşa fiind, în mod firesc, în situaţii identice, soluţiile trebuie să fie şi ele corespunzătoare.

Intimatul este în drept să depună întâmpinare la cererea de apel.Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii particulare privitoare la

cerinţele pe care trebuie să le întrunească întâmpinarea. În aceste condiţii, trebuie să recurgem la dispoziţiile de principiu ale art. 298 C. proc. civ. text care face trimitere la dispoziţiile dreptului comun. Prin urmare, în considerarea acestor norme şi ale celor de drept comun în materie, întâmpinarea va trebui să cuprindă precizări privitoare la: excepţiile de procedură pe care intimatul le invocă faţă de cererea de apel; răspunsul la toate motivele de fapt şi de drept ale apelului; dovezile pe care se întemeiază apărarea intimatului şi semnătura acestuia.

Intimatul trebuie să se conformeze şi dispoziţiilor art. 116-117 C. proc. civ. Prin urmare, la întâmpinare se vor alătura atâtea copii câţi apelanţi sunt; în acelaşi mod se va proceda şi în privinţa înscrisurilor folosite de intimat. În cazul în care mai mulţi apelanţi au un singur reprezentant intimatul va depune la dosar pentru aceştia o singură întâmpinare. De asemenea, mai mulţi intimaţi pot răspunde la apel printr-o singură întâmpinare.

Art. 291 alin. (1) C. proc. civ. reglementează o situaţie particulară, anume aceea a necomunicării motivelor de apel. Norma înscrisă în acest text nu este însă obligatorie pentru intimat. În consecinţă el va putea solicita la prima zi de înfăţişare,

Page 224: 48403746 Drept Procesual Civil

un termen pentru depunerea întâmpinării. Modul de redactare a textului nu face nici o îndoială în această privinţă.

În ipoteza în care intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1141 alin. (3) sau (4) C. proc. civ., după caz.

Nedepunerea întâmpinării îl expune pe intimat la unele consecinţe negative. Astfel, intimatul nu va mai putea invoca probele ce le-ar fi putut solicita în faza preliminară a judecăţii şi va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile relative.

Judecata în faţa instanţei de apel se finalizează, în principiu, printr-o decizie [art. 255 alin. (1) C. proc. civ.]. În concret, asupra apelului instanţa se poate pronunţa printr-o decizie de admitere sau de respingere a căii de atac. Acestea sunt soluţiile principale ce se pot pronunţa în apel, deşi legislaţia noastră procesuală nu face în mod expres referire la ele.

Totuşi Codul de procedură civilă, în art. 296-297, conţine dispoziţii concrete privitoare la unele din soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel ca urmare a admiterii sau respingerii acestei căi de atac. În acest sens, art. 296 C. proc. civ. statuează, în prima sa parte, în termeni destul de lapidari, că instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.

Menţinerea sau „păstrarea” hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o consecinţă firească a respingerii apelului. Iar o atare soluţie se pronunţă de instanţa de apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate. Instanţa de apel este însă obligată, în prealabil, să analizeze toate motivele invocate de părţi. Hotărârea de respingere a apelului determină definitivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

În cazul admiterii apelului instanţa poate dispune modificarea sau desfiinţarea hotărârii atacate. Legea se referă, in terminis, la posibilitatea instanţei de apel de a „schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”. La o asemenea soluţie se poate ajunge ca urmare a unei noi evaluări a probelor sau în cazul aplicării greşite a legii la starea de fapt stabilită de instanţă. Modificarea hotărârii atacate reprezintă regula, iar desfiinţarea acesteia excepţia.

Cazurile în care instanţa de apel poate dispune desfiinţarea hotărârii atacate şi judecarea cauzei sunt strict determinate în art. 297 C. proc. civ. Menţionăm că legea nu mai foloseşte termenul de casare a hotărârii atacate, astfel cum se procedează în materia recursului (art. 311-315 C. proc. civ.). De aceea, doctrina evită, în general, folosirea în materia apelului a termenului de casare a hotărârii. În esenţă, soluţiile prevăzute în art. 297 C. proc. civ., înainte de modificarea şi completarea Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, erau asemănătoare cu cele prevăzute în materia recursului de art. 312 C. proc. civ. În prezent însă cele două texte cuprind soluţii, în mare măsură, diferite.

Art. 297 C. proc. civ., structurat în două alineate distincte, pare a sugera mai multe situaţii particulare şi cu privire la care soluţia desfiinţării hotărârii se impune. Din punctul de vedere al soluţiilor ce trebuiesc pronunţate de instanţa de apel textul consacră doar două rezolvări distincte: desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; anularea procedurii, inclusiv a hotărârii, şi judecarea procesului de instanţa de apel. Actuala reglementare, dată prin Legea nr. 219/2005, revine la dispoziţiile anterioare privitoare la trimiterea spre judecare a cauzei la prima instanţă, în crcumstanţele determinate de primul alineat al art. 297.

Page 225: 48403746 Drept Procesual Civil

În prezent legea consacră trei cazuri în care litigiul se impune să fie trimis spre judecare la prima instanţă. Primul caz este acela în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. În acest caz se procedează la desfiinţarea hotărârii atacate şi la trimiterea cauzei spre judecare la prima instanţă. Legiuitorul a considerat să revină asupra soluţiei anterioare, spre a salvgarda principiul dublului grad de jurisdicţie.

A doua ipoteză vizează situaţia în care judecata s-a făcut în lipsa părţii ce n-a fost legal citată. În ambele situaţii, trimiterea cauzei la prima instanţă se impune să fie făcută pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Un alt caz în care se impune trimiterea cauzei la prima instanţă este prevăzut în cel de-al doilea alineat al textului comentat. Este cazul anulării hotărârii atacate pentru necompetenţă. În acest caz instanţa de apel trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ jurisdicţional competent potrivit legii. De la această regulă există şi o excepţie firească, în materie de necompetenţă, şi care vizează chiar ipoteza în care instanţa de apel este competentă ea însăşi să judece litigiul.

În acest din urmă caz, instanţa de apel va reţine cauza spre judecare. De remarcat doar faptul că vechea redactare a textului nu se referea şi la situaţia în care instanţa de apel constata că ea însăşi este competentă să soluţioneze cauza în fond. Soluţia care s-a impus totuşi a fost aceea că într-o atare împrejurare, în virtutea atribuţiilor de control judiciar a instanţei de apel, desfiinţarea hotărârii atacate şi apoi soluţionarea în fond a cauzei reprezintă singura soluţie ce trebuie să prevaleze. Soluţionarea în fond a cauzei de către instanţa de apel este o exigenţă firească ce decurge din necesitatea respectării normelor de competenţă.

În legătură cu judecarea cauzei de către instanţa de apel constatăm totuşi şi unele diferenţieri între situaţiile reglementate în cele două alineate ale art. 297 C. proc. civ. Într-adevăr, primul alineat al textului se referă la ipoteza în care prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Practic, legea cuprinde o formulă largă care include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale care au determinat pronunţarea unei soluţii fără cercetarea fondului, cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru existenţa puterii lucrului judecat ori pe baza altor excepţii peremptorii. În toate aceste cazuri, instanţa de apel nu va evoca ea însăşi fondul, astfel cum trebuia procedat anterior adoptării Legii nr. 219/2005, ci va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare primei instanţe.

A doua ipoteză, prevăzută de art. 297 alin. (2) C. proc. civ., vizează toate acele situaţii în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, dar instanţa de apel a constatat că ea însăşi este competentă sau a anulat hotărârea atacată pe baza altui „motiv de nulitate”. Ipoteza la care ne referim aici este diferită de cea analizată anterior prin faptul că, de data aceasta, ne aflăm în prezenţa unei hotărâri de fond pronunţată de prima instanţă. Observăm însă şi în legătură cu această ipoteză că legea conţine tot o formulă largă care include în conţinutul său orice „motiv de nulitate”. Desfiinţarea procedurii va fi totală sau parţială, în funcţie de motivul de nulitate invocat şi găsit ca întemeiat. Astfel, dacă viciul procedural se referă chiar la hotărârea pronunţată anularea hotărârii se impune, nu însă a întregii procedurii. Situaţia este diferită în cazul unor nulităţi care se referă chiar la cererea de chemare în judecată.

Remarcăm faptul că în ipoteza mai sus discutată legea se referă la anularea hotărârii atacate, iar nu la desfiinţarea ei, ultima formulă fiind folosită, astfel cum am arătat, în primul alineat al art. 297 C. proc. civ. S-a observat însă că efectele ce se

Page 226: 48403746 Drept Procesual Civil

produc în situaţiile la care ne-am referit sunt identice, astfel că distincţia între « desfiinţarea » şi « anularea » hotărârii atacate nu este întru totul justificată.

În acelaşi text, legea include şi o altă ipoteză: anularea în tot sau în parte a procedurii urmate şi reţinerea cauzei spre judecare. Legea are în vedere două situaţii distincte ce pot surveni: situaţia în care prima instanţă s-a considerat în mod greşit competentă, iar instanţa de apel constată propria sa competentă; constatarea oricărui alt motiv de nulitate. În toate aceste situaţii, hotărârea pronunţată de instanţa de apel poate fi atacată cu apel sau recurs, după cum instanţa de casare s-a pronunţat asupra fondului sau în apel.

RecursulRecursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public

solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.

În prezent recursul este reglementat în art. 299-316 C. proc. civ. Actuala reglementare a recursului diferă substanţial de cea realizată în trecut. În perioada antebelică recursul a fost reglementat atât în procedura ardeleană, cât şi în legislaţia procesuală din Vechiul Regat. Înainte de război recursul nu a fost reglementat în Codul de procedură civilă, ci în Legea Curţii de Casaţie.

Recursul prezintă câteva atribute importante care sunt de natură să-i configureze întreaga sa fizionomie, astfel cum ea a fost concepută de legiuitor, în forme şi modalităţi departe de a fi lipsite de critică. Vom înfăţişa pe scurt aceste caractere ale recursului.

În mod incontestabil primul şi cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului ne este oferită chiar de Codul de procedură civilă prin situarea sa „topografică” în Capitolul I din Titlul V, consacrat Căilor extraordinare de atac, al Cărţii a II-a. Numai că această calificare este, astfel cum bine s-a observat şi de alţi autori şi înainte de modificările şi completările aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, numai parţial corectă. Într-adevăr, în prezent, recursul corespunde, într-o anumită măsură, exigenţelor fireşti ale unei căi de atac extraordinare numai în ceea ce priveşte motivele de recurs. Altminteri, este de observat că recursul este pus la dispoziţia părţilor şi a Ministerului Public, atribute caracteristice unei căi ordinare de atac. La toate acestea se mai poate adăuga şi faptul că recursul nu este o cale suspensivă de executare, decât în unele cazuri de excepţie prevăzute de lege.

Un alt atribut al recursului este acela că el constituie o cale de atac de reformare. Recursul se adresează unei instanţe superioare în scopul exercitării controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau netemeinice.

Un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la

această regulă există o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 3041 recursul declarat împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanţa având posibilitatea de a examina cauza „sub toate aspectele”. Prin urmare, în această din urmă ipoteză se poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului.

Exerciţiul acţiunii civile se poate realiza, astfel cum am subliniat deja, şi în faţa instanţelor de control judiciar. Prin urmare, şi în cazul recursului părţile trebuie să

Page 227: 48403746 Drept Procesual Civil

îndeplinească aceleaşi condiţii de fond ca şi cele necesare pentru exercitarea acţiunii civile.

Legea determină categoriile de hotărâri ce pot forma obiect al recursului.În prima categorie a hotărârilor supuse recursului se încadrează acele sentinţe

care au fost pronunţate fără drept de apel. Toate aceste hotărâri sunt susceptibile de recurs. Numărul acestor hotărâri este relativ redus. Aceasta deoarece regula o reprezintă posibilitatea exercitării libere a apelului şi recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi din anumite considerente, cum ar fi urgenţa soluţionării unor cauze, importanţa redusă a interesului în conflict sau din motive de ordin strict procedural, legiuitorul a înţeles să suprime calea ordinară de atac a apelului. Aşa este cazul hotărârii prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul subiectiv [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], al hotărârii de expedient (art. 273 C. proc.

civ.), al hotărârilor prevăzute de art. 2821 C. proc. civ., la care ne-am referit deja etc.A doua şi principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a

hotărârilor pronunţate în apel. În legătură cu această categorie este necesar să reamintim totuşi că recursul nu poate fi exercitat omisso medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului. Soluţia se desprinde, astfel cum s-a arătat în mod judicios, şi din dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. text care declară irevocabile hotărârile pronunţate în primă instanţă şi care nu au fost atacate cu apel. De asemenea, se cuvine să precizăm că recursul poate fi exercitat indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un incident cu caracter pur procedural. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat. Soluţia nu face nici o îndoială căci aceste hotărâri sunt doar definitive, nu şi irevocabile, astfel cum rezultă din art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Menţionăm deopotrivă şi existenţa unei categorii de încheieri care pot fi atacate cu recurs în temeiul unor norme procedurale speciale. Astfel, potrivit art. 60 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în registrul comerţului sunt supuse numai recursului.

Există însă şi unele încheieri care nu sunt susceptibile de exerciţiul vreunei căi de atac. Din această categorie face parte încheierea prin care instanţa a admis sau respins cererea de abţinere sau prin care a admis cererea de recuzare.

Recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare. De la această regulă există însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute în mod expres de lege. În cazurile determinate de art. 300 alin. (1) C. proc. civ., legea recunoaşte recursului efect suspensiv în considerarea dificultăţilor ce ar putea fi create în repunerea părţilor în situaţia anterioară în acele împrejurări în care hotărârea instanţei de recurs ar determina anularea hotărârii atacate.

De asemenea, există şi dispoziţii procedurale cuprinse în unele legi speciale şi care declară recursul ca fiind suspensiv de executare. Aşa este, de pildă cazul, recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra plângerilor îndreptate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor [art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001].

Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. constituie, astfel cum se poate desprinde cu uşurinţă din textul citat, termenul de drept comun în materie de recurs. Codul de procedură civilă instituie însă şi unele termene speciale de recurs, anume în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301. Exemplificativ

Page 228: 48403746 Drept Procesual Civil

menţionăm câteva situaţii care se încadrează în categoria termenelor amintite: termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de competenţă este de 5 zile [art. 22 alin. (5) C. proc. civ.]; termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile [art. 582 alin. (3) C. proc. civ.]; termenul de recurs în materia conflictelor de drepturi este de 10 zile (art. art. 80 din Legea nr. 168/1999); termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile (art. 619 C. proc. civ.).

În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea hotărârii. Şi sub acest aspect constatăm existenţa unor norme derogatorii de la dreptul comun. Astfel, de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale curge de la pronunţarea hotărârii, atunci când ea s-a dat cu citarea părţilor.

Codul de procedură civilă face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de procedură şi în materia termenului de recurs. Cazurile de echipolenţă au fost analizate cu prilejul cercetării termenului de apel. Totuşi precizăm că art. 301 C. proc. civ. face trimitere în termeni neechivoci la dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Prin urmare, principiul echipolenţei îşi găseşte aplicare în următoarele situaţii: în cazul în care hotărârea a fost comunicată părţii o dată cu somaţia de executare [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.], ipoteză în care termenul de recurs va începe să curgă de la data acestei comunicări; când partea face recurs înainte de comunicarea hotărârii, ipoteză în care hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de recurs [art. 284 alin. (3) C. proc. civ.].

În materia recursului se consideră că termenul pentru exercitarea căii de atac începe să curgă, în condiţiile art. 102 C. proc. civ., împotriva părţii care a cerut comunicarea de la data când a cerut-o. Raţiunea acestui text, cât şi a celorlalte cazuri de aplicare a principiului echipolenţei, au fost prezentate, astfel cum am arătat, cu prilejul cercetării termenului de apel. Ne mărginim aici să subliniem că principiul echipolenţei se aplică şi în cazul prevăzut de art. 102 C. proc. civ., deşi art. 301 C. proc. civ. nu trimite în mod expres şi la acest text.

Pentru procuror termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dar el curge de la comunicare sau de la pronunţare după cum a participat sau nu la judecată. În această privinţă art. 301 C. proc. civ. face trimitere în mod expres la dispoziţiile art. 284 alin. (4) C. proc. civ. text care reglementează termenul de apel pentru procuror.

Termenul de recurs este un termen imperativ şi el curge, în principiu, continuu fără posibilitate de întrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se consideră că şi în materia recursului sunt aplicabile dispoziţiile art. 285-286 C. proc. civ. care consacră posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre părţi sau prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de recurs se întrerupe şi în cazul în care partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să exercite calea de atac în termenul statornicit de lege. Soluţia se impune în baza dispoziţiilor de principiu ale art. 316 C. proc. civ. care permit aplicarea regulilor privind judecata în apel şi în faţa instanţei de recurs, dar şi pentru identitate de raţiune juridică.

Elementele cererii de recurs sunt prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. Ele sunt în mare măsură corespondente cu cele statuate, în materia apelului, de art. 287 C. proc. civ. De aceea, chiar în lipsa noilor dispoziţii procedurale, prevederile art. 287 C. proc. civ. erau aplicabile în baza normei de principiu prevăzute de art. 316 C. proc. civ. Totuşi semnalăm şi existenţa unor elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea codului unic de înregistrare al persoanei juridice şi arătarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul. Reamintim că în materia apelului art. 287 C. proc. civ.

Page 229: 48403746 Drept Procesual Civil

enunţă atât „motivele de fapt” cât „şi de drept pe care se întemeiază apelul”. O atare distincţie reprezintă o consecinţă a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care trebuie să aibă ca obiect elementele de drept ale judecăţii, iar nu şi cele de fapt.

Art. 3021 C. proc. civ. nu se referă şi la dovezile invocate în susţinerea recursului. În schimb, o atare precizare este făcută de art. 287 C. proc. civ. Cu toate acestea, o menţiune corespunzătoare se impunea şi în materia recursului, ţinând totuşi seama că, în condiţiile legislaţiei actuale, art. 305 C. proc. civ. admite folosirea în instanţa de recurs a înscrisurilor. Pe de altă parte, precizăm că şi art. 312 alin. (3), astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, se referă la posibilitatea administrării de „probe noi”.

Prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, s-a precizat că elementele cererii de recurs sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Legea nu face însă distincţie între nulitatea absolută sau relativă ce ar putea interveni în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de textul comentat. Cu toate acestea, o atare distincţie se impune să fie făcută, căci importanţa procedurală a unor menţiuni este fundamental diferită. Oricum ne aflăm în prezenţa unei noi nulităţi exprese a cărei semnificaţie juridică este aceea că în cazul lor vătămarea se presupune până la proba contrară. Pe de altă parte, lipsa unor elemente esenţiale, cum sunt neindicarea numelui recurentului, a hotărârii care se atacă, precum şi lipsa semnăturii determină nulitatea absolută a cererii de recurs. În privinţa motivelor de recurs va trebui să ţinem seama şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Termenul de recurs este şi in această materie de 15 zile.Codul de procedură civilă reglementează şi o altă situaţie în legătură cu durata

termenului de recurs. Potrivit art. 303 alin. (5) C. proc. civ. „Preşedintele instanţei care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile”. Aceste dispoziţii procedurale au şi ele un caracter particular, fapt pentru care se impun câteva clarificări suplimentare.

Dispoziţiile art. 303 alin. (5) C. proc. civ. îi conferă preşedintelui instanţei, care primeşte cererea de recurs, să dispună prelungirea termenului de recurs cu încă 5 zile. Deşi textul citat se referă la posibilitatea de prelungire a termenului de recurs în realitate nu este vorba de o veritabilă modificare a acestuia şi nici de o repunere în termen. Aceasta din urmă operează în condiţii deosebite şi în special doar în cazul survenirii unor împrejurări mai presus de voinţa părţii. Or, în cazul analizat nu este vorba de asemenea împrejurări.

„Prelungirea” termenului de recurs, în condiţiile textului analizat, poate fi dispusă doar în cazul în care cererea de recurs „nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege”. În mod evident, legiuitorul nu are în vedere condiţia privitoare la termenul de exercitare a recursului, ci la acele cerinţe formale, cum sunt neindicarea unor elemente de identificare a părţilor, a martorilor propuşi, lipsa semnăturii etc. Că este aşa rezultă şi din faptul că cererea se restituie părţii „pentru a fi refăcută”. Cu alte cuvinte, legea nu are în vedere acele condiţii care se referă la exerciţiul recursului, ci la partea formală a acestuia.

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul, împreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Acest text consacră, în prezent, 9 motive de casare. Prin Legea nr. 59/1993, au fost reintroduse în Codul de procedură civilă, în forme apropiate, motivele de recurs

Page 230: 48403746 Drept Procesual Civil

existente la data modificării acestuia în anul 1948. Precizăm că anterior modificării legislative aduse prin Legea nr. 59/1993 art. 304 C. proc. civ. cuprindea doar 5 motive de recurs, iar prin actul normativ la care ne referim au fost consacrate 11 motive. Ultimele două motive de casare au fost suprimate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi respectiv prin Legea nr. 219/2005.

În sistemul legislaţiei procesuale în vigoare există unele situaţii în care recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. proc.

civ. Asemenea situaţii sunt vizate de art. 3041 C. proc. civ., text ce are ca obiect recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel. În acest caz, astfel cum dispune acelaşi text, recursul „nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele”.

În continuare vom analiza distinct motivele de recurs în ordinea în care ele sunt consacrate de art. 304 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Acest prim motiv de casare - prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - vizează nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a instanţei. Este un motiv de recurs care vizează în mod evident doar nelegalitatea hotărârii atacate. Faţă de formularea generală a textului privitoare la alcătuirea instanţei trebuie să apreciem, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant de doctrină, că legea vizează mai multe ipoteze, toate însă legate de modul de alcătuire a instanţei de judecată.

O primă ipoteză care se încadrează în acest prim motiv de recurs vizează compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de organizare judecătorească. Prin urmare, spre a decide dacă hotărârea este casabilă în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ., va trebui să ne raportăm la dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În conformitate cu aceste dispoziţii legale cauzele civile se judecă, de regulă, în primă instanţă în complet format din doi judecători, iar apelurile şi recursurile se judecă în complet format din trei judecători. De asemenea, cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se judecă în primă instanţă de către un complet format din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.

Nerespectarea dispoziţiilor menţionate constituie un motiv de nelegalitate şi determină casarea hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Precizăm că reprezintă un motiv de recurs atât compunerea completului de judecată cu un număr mai mare de judecători, cât şi cu un număr mai mic de judecători, decât cel prevăzut de lege.

A doua ipoteză care se integrează în contextul primului motiv de recurs vizează situaţia în care la soluţionarea cauzei a participat şi un judecător incompatibil. Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică iar soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

În primul motiv de recurs se integrează şi nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare. Constituie însă un motiv de recurs numai situaţia în care partea interesată a formulat cererea de recuzare în termenul legal, iar instanţa a respins-o şi judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei.

O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa era obligatorie potrivit legii.

Page 231: 48403746 Drept Procesual Civil

Situaţiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează nesocotirea unor norme de natură imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de recurent, ci şi de intimat, chiar după expirarea termenului pentru depunerea motivelor de recurs, de procuror şi de instanţă din oficiu. Prin excepţie de la această regulă, recuzarea reprezintă o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita îndepărtarea unui judecător din completul de judecată, iar normele care o reglementează au o natură dispozitivă, astfel că nerespectarea legii constituie un motiv de recurs ce trebuie formulat în termenul prevăzut pentru depunerea motivelor de recurs.

Al doilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Cel de-al doilea motiv de casare este prevăzut de lege în scopul respectării principiului continuităţii dezbaterilor. Astfel cum am precizat deja în prima parte a lucrării continuitatea implică în prezent o singură condiţie, anume aceea ca hotărârea să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond. Nerespectarea acestei exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage după sine casarea hotărârii atacate. Nulitatea hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu prilejul pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior.

Precizăm că cerinţa enunţată nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de judecată, cu singura condiţie ca judecătorii care au soluţionat fondul să pronunţe şi hotărârea.

Acest al doilea motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti este de ordine publică, astfel că poate fi invocat de către oricare dintre părţi, de procuror şi chiar de instanţă din oficiu.

Al treilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe.

Cel de-al treilea motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor procedurale privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. s-a observat în doctrină că textul nu distinge între competenţa absolută şi competenţa relativă, părţile având posibilitatea de a se plânge pe calea recursului atât în cazul nesocotirii normelor de competenţă generală, cât şi a celor de competenţă jurisdicţională.

În ceea ce priveşte condiţiile de invocare ale necompetenţei, pe calea procedurală a recursului, va trebui să se ţină seama de regulile imperative şi dispozitive privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Reamintim aici doar faptul că necompetenţa poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu în tot timpul judecăţii în faţa instanţei de recurs. Necompetenţa relativă are, astfel cum se cunoaşte deja, un regim juridic cu totul diferit, normele care o consacră fiind stabilite exclusiv în interesul părţii acţionate în justiţie. Drept urmare, necompetenţa relativă va putea fi invocată pe calea procedurală a recursului doar dacă excepţia destinată a o servi a fost invocată în faţa primei instanţe in limine litis, iar aceasta a respins-o, excepţia fiind reiterată şi în apel fără succes.

Al patrulea motiv de recurs: depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” reprezintă o situaţie gravă de natură

a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public. De aceea, determinarea conţinutului sintagmei la care ne referim prezintă o importanţă cardinală, iar doctrina mai veche şi mai nouă a jalonat în termeni semnificativi sfera de aplicaţiune a art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Page 232: 48403746 Drept Procesual Civil

În doctrină un prestigios autor a considerat, pe bună dreptate, că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată „în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică” ea „săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească”. În termeni la fel de semnificativi alţi autori remarcau că „excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale”.

În încheierea acestor consideraţii privitoare la cel de-al patrulea motiv de casare este necesar să atragem atenţia că el nu poate fi confundat cu cel privitor la încălcarea competenţei unei alte instanţe. Deosebirea dintre cele două motive este fundamentală: cel de-al treilea motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de procedură privitoare la atribuţiile judecătoreşti din cadrul aceluiaşi sistem sau în raport cu alte organe având sarcini jurisdicţionale; în schimb, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competenţe constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor statale şi implicit salvgardarea principiului separaţiei ramurilor puterilor în stat.

Al cincilea motiv de recurs: nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Reamintim aici că art. 105 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent. O asemenea neregularitate procedurală se subsumează celui de-al treilea motiv de casare: încălcarea competenţei altei instanţe.

Toate celelalte neregularităţi procedurale au fost integrate într-un singur motiv de casare: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. Textul menţionat vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.

Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot include cele mai varii neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. includ în conţinutul său atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părţi. De aceea, casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Nulitatea absolută poate fi valorificată, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., de fiecare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, chiar dacă viciul procedural nu a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse în termen. Cu toate acestea, în doctrină s-a susţinut că nulitatea absolută nu poate fi invocată direct în faţa instanţei de recurs dacă pentru dovedirea ei este nevoie de administrarea altor dovezi decât cele aflate la dosar sau a înscrisurilor noi admisibile în această fază a judecăţii; în asemenea împrejurări partea interesată va trebui să recurgă la invocarea neregularităţii procedurale respective, în condiţiile prevăzute de lege, pe calea contestaţiei în anulare.

Page 233: 48403746 Drept Procesual Civil

Cu toate acestea, constatăm că nulităţile de ordine publică rezultă cel mai adesea din actele de la dosar, astfel că doar arareori se pot ivi dificultăţi de natură probatorie.

În ceea ce priveşte nulităţile relative acestea pot fi valorificate pe calea recursului numai în anumite condiţii. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta să o fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra ei; deopotrivă este necesar ca neregularitatea procedurală respectivă să fi fost reiterată fără succes în faţa instanţei de apel.

Există totuşi şi unele excepţii relative care pot fi invocate pentru prima dată în faţa instanţei de recurs. Este vorba doar de acele excepţii pe care partea nu avea posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularităţile procedurale care vizează însăşi hotărârea pronunţată în instanţa de apel.

Al şaselea motiv de recurs: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Astfel cum am arătat deja cel de-al şaselea motiv de recurs este şi un temei pentru ca partea interesată să solicite revizuirea hotărârii. De aceea, astfel cum remarca un reputat procedurist consacrarea lui în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este surprinzătoare şi în acelaşi timp total nejustificată într-o bună tehnică legislativă, astfel că într-o viitoare reglementare procesuală ar trebui să fie menţinut doar ca un motiv de revizuire. În condiţiile actuale consecinţa acestei duale reglementări este aceea că partea are dreptul de a opta între revizuire şi recurs.

Cel de-al şaselea motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant); şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa a acordat şi daune interese într-o acţiune reală deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant). Înainte de modificarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, acest motiv de recurs cuprindea şi un caz de minus petita, respectiv cazul când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere (partea a solicitat, de exemplu, revendicarea imobilului şi plata despăgubirilor pentru daunele pricinuite acestuia, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra celui de-al doilea capăt de cerere). La acest din urmă motiv s-a renunţat, întrucât partea are posibilitatea de a solicita

completarea hotărârii în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. Cazul de minus petita menţionat a fost însă păstrat ca un motiv de revizuire.

Din prezentarea succintă a acestor ipoteze la care se referă art. 304 pct. 6 C. proc. civ. rezultă că cel de-al şaselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale. Al şaptelea motiv de recurs: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii judecătoreşti este din nou un element indispensabil al acestui important act procedural. În aceste condiţii, motivul de recurs pe care-l analizăm îşi dobândeşte din nou întreaga sa importanţă.

Astfel cum rezultă din simpla lectură a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. La importanţa motivării unei hotărâri şi la cerinţele acesteia ne-am referit deja. În concepţia legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină „decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii şi cele străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod constant în doctrină, cu o nemotivare.

Page 234: 48403746 Drept Procesual Civil

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Tocmai de aceea doctrina apreciază, în mod judicios, că acest motiv „vizează mai mult netemeinicia, decât nelegalitatea hotărârii recurate”. Cu toate acestea, nemotivarea are şi conotaţii care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situaţia nesocotirii unei obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege.

Al optulea motiv de recurs: interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Cel de-al optulea motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de aplicaţiune al acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie. Despre ce interpretare este vorba? Interpretarea la care se referă textul menţionat are în vedere actul juridic dedus în justiţie în întregime sau doar unele din clauzele acestuia? Spre a determina dacă s-a procedat la o interpretare greşită a actului juridic sau ale clauzelor stabilite în el trebuie să fie avute în vedere regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de Codul civil. Drept urmare, instanţa de fond prin interpretarea regulilor prevăzute de lege nu poate trece peste voinţa clar exprimată a părţilor. De altfel unul din principiile esenţiale privitoare la interpretarea contractelor este acela statornicit de art. 977 C. civ. şi potrivit căruia interpretarea se face „după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Pe de altă parte, nu se poate ignora dreptul instanţei de fond de a interpreta termenii susceptibili de două înţelesuri sau clauzele obscure sau îndoielnice ale contractului. Dar o atare interpretare trebuie să se facă în mod evident cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ. Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Se consideră, în general, că ne aflăm în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic atunci când un act este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa, de pildă contractul este calificat ca un contract de întreţinere în loc de un contract de rentă viageră etc. Asemenea interpretări nu-i sunt îngăduite judecătorului, iar un astfel de procedeu poate determina casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În legătură cu cel de-al optulea motiv de recurs se mai impun şi următoarele două precizări. Prima: se încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract ci a oricărui act juridic dedus în justiţie, deci chiar a unui act juridic unilateral. A doua precizare: cel de-al optulea motiv de casare vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Page 235: 48403746 Drept Procesual Civil

Al nouălea motiv de recurs: pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Cel de-al nouălea motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal şi b) pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greşită a legii. De aceea, socotim necesar să subliniem distincţia categorică dintre cele două situaţii, care de altminteri în legislaţia mai veche se constituiau în motive distincte de recurs. Unul din aceste motive, şi care interesează ipoteza pe care o cercetăm, avea o formulare asemănătoare, anume viza situaţia când hotărârea era „lipsită de bază legală”.

Chiar şi aceste considerente de ordin istoric ne pot conduce la o interpretare corectă a dispoziţiilor actualului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume aceea că legiuitorul a înţeles să se refere la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic. Astfel cum sugestiv remarcau unii autori „lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată”. Şi concluziile aceloraşi autori sunt deosebit de pertinente în sensul unei corecte determinări a sintagmei folosite de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., teza întâi (hotărâre „lipsită de temei legal”). În acest sens se remarcă că în ipoteza analizată hotărârea nu este motivată în drept, şi adăugăm noi este vorba de o lipsă totală de motivare. Într-adevăr, în cazul unei motivări greşite în drept ne aflăm în prezenţa celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii. Situaţiile practice care se încadrează în această ipoteză sunt dintre cele mai variate, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză, aplicarea legii române, deşi raportul cu un element de extraneitate era cârmuit de o lege străină.

Alături de alţi autori considerăm că acest motiv de recurs se referă la nesocotirea normelor de drept material. În fine, o ultimă precizare pe care voim a o face, şi ni se pare necesară, este aceea că legiuitorul foloseşte în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie să avem în vedere şi încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme juridice prevăzută într-o ordonanţă guvernamentală sau în orice alt act normativ.

Probele în recursÎn privinţa probelor este necesar să arătăm că există şi unele reguli particulare

privind admisibilitatea lor. În această privinţă art. 305 C. proc. civ. consacră o regulă importantă, anume aceea a inadmisibilităţii probelor noi în recurs.

Această regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că esenţialmente recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci un mijloc procedural prin intermediul căreia nu se rejudecă cauza, ci se realizează doar un examen al hotărârii atacate. Soluţia este cu atât mai firească azi când recursului i s-a conferit şi caracterul unei căi extraordinare de atac.

Textul citat instituie şi o notabilă excepţie, deopotrivă de semnificativă, a căror raţiuni sunt simple. Într-adevăr, înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu uşurinţă şi în faţa instanţei de recurs, iar ele nu presupun, de regulă, amânarea

Page 236: 48403746 Drept Procesual Civil

succesivă a judecăţii, astfel cum se poate întâmpla în cazul producerii altor dovezi. De aceea, legea declară admisibile doar înscrisurile în recurs.

Conceptul de înscris folosit în art. 305 C. proc. civ. nu are nici o semnificaţie particulară în materia recursului, astfel cum are, de pildă, în cazul revizuirii (art. 322 pct. 5 C. proc. civ.). Doctrina şi jurisprudenţa au conturat de-a lungul timpului sfera de aplicare a regulii enunţate şi a excepţiei la care ne referim. Facem această precizare întrucât un text similar (art. 306 C. proc. civ.) celui actual exista şi în epoca anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. Tocmai de aceea soluţiile pronunţate anterior îşi păstrează întocmai actualitatea.

Fosta instanţă supremă, printr-o importantă decizie de îndrumare, a statuat că prin înscrisuri în sensul dispoziţiilor legale ce le analizăm, se înţeleg „toate actele scrise - emanate de la părţile în proces sau de la un terţ - care ar fi putut înrâuri soluţia cauzei, dacă ar fi fost folosite la prima instanţă”. Au fost asimilate cu înscrisurile şi relaţiile scrise solicitate de instanţă de la diferite autorităţi publice. În schimb, nu pot fi considerate ca înscrisuri - admisibile în recurs - declaraţiile date de martori, chiar în formă autentică, după judecarea cauzei la instanţa de fond. De asemenea, nu poate avea caracterul unui înscris, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., nici un raport de expertiză.

Înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părţi, respectiv atât în susţinerea cât şi în combaterea recursului. Legea nu a stabilit, până la aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, o limită de timp privind folosirea înscrisurilor în faţa instanţei de recurs. Aşa fiind, s-a admis de doctrină că înscrisurile pot fi depuse în tot cursul judecării recursului. Prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004, legiuitorul a adus şi cuvenita precizare în această privinţă, anume în sensul că înscrisurile se pot depune în instanţa de recurs „până la închiderea dezbaterilor”.

Este posibil ca înscrisurile depuse de către una dintre părţi să fie contestate de către partea adversă. Se ridică problema dacă instanţa de recurs poate proceda ea însăşi la verificarea de scripte sau poate declanşa procedura falsului. Într-o opinie se susţine că răspunsul ar trebui să fie negativ întrucât asemenea procedee presupun verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului. Cu toate acestea, verificarea de scripte şi procedura falsului nu sunt decât incidente în soluţionarea normală a recursului, iar acestea nu pot fi sustrase din competenţa instanţei sesizate cu cererea principală. Pe de altă parte, dacă nu s-ar admite verificarea de scripte şi declanşarea procedurii falsului, folosirea înscrisurilor în recurs ar fi restricţionată în mod nejustificat şi în lipsa oricărei dispoziţii a legii. În ipoteza casării hotărârii atacate, instanţa de recurs poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului să se facă de instanţa care rejudecă fondul.

Procedura recursuluiPreşedintele instanţei de recurs va verifica dacă procedura de comunicare a

fost îndeplinită în mod corect, după care va fixa termen de judecată şi va dispune citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs. Stabilirea termenului de judecare a recursului trebuie să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 114 C. proc. civ.

După comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat să depună întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. Această obligaţie este prevăzută în mod expres de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Consecinţele nedepunerii întâmpinării sunt aceleaşi cu cele arătate în legătură cu neformularea ei în faţa instanţei de fond, adică decăderea intimatului din dreptul de a mai invoca anumite apărări şi excepţii de procedură.

Page 237: 48403746 Drept Procesual Civil

Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi de intimat. Recurentul este persoana care solicită exercitarea controlului judiciar ordinar pe calea recursului. Intimatul este persoana împotriva căreia se exercită calea de atac. Oricare dintre părţi poate dobândi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de poziţia procesuală pe care a avut-o în faţa instanţelor de fond: reclamant, pârât, apelant, intervenient principal etc. Pentru exercitarea recursului părţile trebuie să îndeplinească şi condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile. Aceste condiţii au fost analizate astfel că nu mai revenim asupra lor.

Recursul poate fi exercitat şi de către terţele persoane introduse în proces pe calea intervenţiei voluntare sau a intervenţiei forţate. Din acest punct de vedere terţele persoane menţionate pot exercita calea recursului în condiţiile arătate deja cu prilejul analizării dreptului de exercitare a apelului.

O poziţie aparte o ocupă intervenientul accesoriu, întrucât recursul acestuia este condiţionat de atacarea hotărârii şi de partea în favoarea căruia acesta a intervenit. În caz contrar, recursul intervenientului se consideră neavenit astfel cum precizează în mod expres art. 56 C. proc. civ.

Dreptul de a exercita căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art. 45 C. proc. civ. şi procurorului. Procurorul poate exercita calea de atac a recursului indiferent dacă acesta a participat sau nu la soluţionarea cauzei în faţa instanţelor de fond.

Preşedintele este obligat să acorde cuvântul părţilor. În mod firesc, mai întâi se va da cuvântul recurentului, iar apoi intimatului. De asemenea, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ. procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent. Regulile enunţate nu diferă esenţialmente de principiile dreptului comun în materie. Prin urmare, mai întâi va pune concluzii recurentul, apoi intimatul, iar mai la urmă procurorul, cu excepţia cazului când procurorul este recurent.

Se va proceda în continuare la soluţionarea eventualelor excepţii de procedură, respectiv mai întâi a acelora care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a recursului.

Recurentul va dezvolta oral motivele de casare depuse înăuntrul termenului de recurs. Intimatul va răspunde la fiecare motiv de recurs formulat de recurent. Motivele de ordine publică invocate din oficiu de instanţă vor fi puse în discuţia prealabilă şi contradictorie a părţilor.

Instanţa de recurs este, în principiu, datoare să examineze toate motivele de recurs invocate prin cererea de recurs. Soluţia se impune cu necesitate mai cu seamă în acele împrejurări în care ar urma să se respingă sau să se admită doar în parte recursul.

Hotărârea instanţei de recurs este destinată să tranşeze orice contestaţie asupra cauzei deduse în justiţie. Ea are un scop precis, acela de a se pronunţa asupra motivelor de recurs invocate de partea interesată şi de a realiza un control judiciar eficient spre a evita trecerea în puterea lucrului judecat a unei hotărâri nelegale.

Cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs nu diferă esenţial de cel al unei hotărâri în primă instanţă sau în apel. Motivarea ei este însă cantonată cu predilecţie la temeiurile de casare invocate de părţi sau ridicate de instanţă din oficiu.

Hotărârea instanţei de recurs produce efecte procedurale importante. În cazul soluţiei de respingere a recursului nu se ridică probleme deosebite. Astfel cum am văzut o atare hotărâre este irevocabilă. Dar soluţia de respingere a recursului face ca

Page 238: 48403746 Drept Procesual Civil

hotărârea atacată să-şi menţină întreaga sa autoritate, puterea de lucru judecat a acesteia consolidându-se în mod definitiv.

Codul de procedură civilă determină în mod expres efectele hotărârii atacate şi desfiinţate ca urmare a admiterii recursului. Art. 311 C. proc. civ. este fundamental în această privinţă.

Dispoziţiile procedurale menţionate necesită totuşi unele explicaţii suplimentare. Observăm mai întâi că primul alineat al textului statuează în termeni imperativi că hotărârea casată nu are nici o putere. Prin urmare, o interpretare strict literală ar conduce la concluzia desfiinţării totale a hotărârii atacate. Totuşi nu aceasta este soluţia corectă, căci aşa cum s-a remarcat, trebuie să se ţină seama şi de marile principii care stau la baza procedurii judiciare, cum sunt relativitatea lucrului judecat, disponibilitatea procesuală şi de însăşi prevederile clare ale art. 312 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, în cercetarea întinderii casării nu poate fi ignorat nici principiul non reformatio in pejus, aplicabil şi în recurs [art. 315 alin. (4) şi art. 296 C. proc. civ.].

Prin urmare, distincţia dintre casarea totală şi parţială, la care ne-am referit deja, trebuie avută în vedere în determinarea efectelor hotărârii de casare. Astfel, în cazul în care s-a dispus casarea totală a hotărârii, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat în privinţa problemelor dezlegate prin hotărârea atacată. Dimpotrivă, dacă casarea este doar parţială hotărârea atacată îşi va menţine toate efectele sale în privinţa chestiunilor litigioase ce au fost soluţionate de instanţa de fond, dar care n-au format obiectul recursului. Soluţia este aceeaşi şi în privinţa chestiunilor litigioase ce au format obiectul recursului şi cu privire la care motivele de recurs au fost respinse.

Dar chiar şi în privinţa unei casări totale trebuie subliniat că ceea ce se desfiinţează este numai hotărârea, iar nu toate actele de procedură sau probele administrate în cauză. Acestea rămân, în principiu, valabile, cu excepţia cazului în care instanţa de recurs a dispus desfiinţarea şi refacerea lor. Această soluţie este în concordanţă şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 311 alin. (2) C. proc. civ., text care declară desfiinţate de drept numai actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri casate.

Efectele casării se răsfrâng, în principiu, numai asupra părţilor care s-au judecat în recurs. Această regulă constituie şi ea o aplicare a principiului relativităţii lucrului judecat. De la această regulă există şi excepţii. O primă excepţie se referă la proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Într-o asemenea împrejurare recursul declarat numai de către unul dintre soţi profită şi celuilalt, întrucât se prezumă că recurentul a lucrat în baza mandatului tacit reciproc consacrat de art. 35 C. fam.

A doua excepţie se referă la coparticiparea procesuală obligatorie. Principiul coparticipării procesuale obligatorii este enunţat în art. 48 alin. (2) C. proc. civ. şi el se concretizează în răsfrângerea efectelor favorabile ale actelor de procedură cu privire la toţi reclamanţii şi pârâţii. O aplicaţie a acestui principiu poate fi întâlnită în cazul obligaţiilor indivizibile şi solidare. În materia recursului, calea de atac declarată de oricare dintre creditorii sau debitorii solidari va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele casării se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs. De asemenea, pentru identitate de raţiune, efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care au exercitat calea de atac, iar recursul acestora a fost respins fără a fi soluţionat în fond, ca tardiv, neregulat introdus, anulat ca netimbrat etc.

Page 239: 48403746 Drept Procesual Civil

O ultimă excepţie vizează modul de soluţionare a cererilor de chemare în garanţie. În cazul cererilor de chemare în garanţie admiterea recursului declarat de reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins acţiunea, şi pe cale de consecinţă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, repune în discuţie cererea de chemare în garanţie. Situaţia este similară şi în ipoteza admiterii recursului terţului chemat în garanţie. De data aceasta se va impune rediscutarea raporturilor din cadrul acţiunii principale, căci numai în acest fel se poate proceda la o soluţionare unitară a litigiului dintre toate părţile.

Soluţiile instanţei de recursActuala reglementare precizează cu mult mai multă rigoare soluţiile ce pot fi

pronunţate de către instanţa de recurs. Într-adevăr, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii: admiterea recursului, respingerea recursului, anularea sau perimarea lui. Aceste soluţii erau incidente şi anterior modificării legislative la care ne referim, deşi nici o dispoziţie expresă a legii nu le-a conferit o consacrare corespunzătoare.

În principiu soluţia respingerii recursului este una care nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă în toate acele cazuri în care instanţa de recurs găseşte hotărârea atacată ca fiind legală. În acest caz hotărârea atacată devine irevocabilă. O atare soluţie este rezultatul examinării hotărârii atacate în raport cu motivele de recurs invocate de recurent sau în raport de cele ridicate de instanţă din oficiu. De aceea, în practică în asemenea împrejurări instanţa dispune respingerea recursului ca nefondat.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că la soluţia respingerii trebuie să se oprească instanţa de recurs şi atunci când constată că hotărârea nu este motivată sau motivarea este necorespunzătoare, dacă decizia încorporată în dispozitivul hotărârii este legală. În acest caz instanţa va menţine hotărârea atacată dar va proceda la motivarea soluţiei sau la substituirea acesteia cu propria sa motivare.

Există însă şi alte cazuri în care se poate dispune respingerea recursului fără să se fi procedat la o prealabilă examinare în fond a acestuia. Astfel, recursul poate fi respins ca tardiv introdus sau ca inadmisibil (când a fost exercitat, de pildă, omisso medio). Un caz special de respingere a recursului este prevăzut de lege în materia divorţului. Astfel, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. De asemenea, recursul în interesul uneia dintre părţi se respinge ca neavenit dacă această cale de atac nu a fost exercitată şi de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie (art. 56 C. proc. civ.).

De asemenea, există şi unele situaţii în care se dispune anularea recursului, soluţie cu efecte similare cu aceea a respingerii acestuia. Astfel, de pildă, recursul poate fi anulat ca netimbrat (art. 20 din Legea nr. 146/1997).

Admiterea recursului se poate pronunţa atunci când instanţa găseşte întemeiate motivele de casare invocate sau ridicate din oficiu. Soluţia se poate pronunţa şi în cazul în care instanţa a constatat că numai unul dintre motivele de recurs este întemeiat. Admiterea recursului poate determina modificarea sau casarea hotărârii atacate, respectiv desfiinţarea acesteia. Sunt soluţii expres precizate de art. 312 alin. (2) C. proc. civ. Actuala reglementare este clarificatoare şi sub aspectul determinării cazurilor în care se pronunţă modificarea şi a celor în care se pronunţă casarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., iar casarea

Page 240: 48403746 Drept Procesual Civil

pentru cele statornicite în art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Este posibil însă ca recursul să fie admis pentru mai multe temeiuri, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea hotărârii atacate. În mod evident, în asemenea situaţii nu se pot pronunţa ambele soluţii, căci ele se exclud în mod logic. De aceea, pentru o atare ipoteză art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a prevăzut soluţia casării în întregime a hotărârii atacate, spre a se „asigura o judecată unitară”.

Dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. au primit însă o nouă redactare în urma intervenţiilor legislative realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Inovaţiile legiuitorului vizează enunţarea a încă două cazuri de casare: când instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului şi ipoteza în care modificarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară administrarea de probe noi. Prima ipoteză este firească şi ea se raportează la toate acele împrejurări în care instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a soluţionat procesul pe baza unor excepţii peremptorii, care au făcut astfel inutilă cercetarea fondului. Al doilea caz nu se încadrează, după părerea noastră, în motivele clasice de casare, ceea ce de fapt rezultă chiar şi din formularea textului, care precizează că soluţia casării se pronunţă (în locul modificării n. a.) doar în cazul în care este necesară administrarea de probe noi.

La casarea hotărârii atacate se referă în mod expres, astfel cum am văzut, şi art. 311 C. proc. civ. Formularea din primul alineat al textului are un caracter foarte general care lasă să se înţeleagă, în mod inexact, după părerea noastră, că în toate cazurile casarea are un caracter integral. Oricum casarea este un moment important în soluţionarea recursului, dar nu şi momentul final, căci ea determină rejudecarea litigiului. Astfel cum vom vedea rejudecarea poate fi făcută de instanţa de recurs sau de o altă instanţă.

Revenind însă la casarea hotărârii atacate se impun totuşi câteva precizări privitoare la formele acesteia. Vechea reglementare procesuală - anterioară anului 1993 - sugera distincţia dintre casarea totală sau parţială a hotărârii. În acest sens fostul art. 312 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacra soluţia casării hotărârii atacate „în întregul ei sau în parte”. Aceste dispoziţii procedurale nu au mai fost reproduse cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. O atare împrejurare a prilejuit exprimarea opiniei potrivit căreia distincţia dintre casarea totală şi cea parţială este discutabilă. Această lacună a fost complinită prin dispoziţiile art. 312 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat recent prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Prin urmare, în concepţia actualei reglementări, casarea hotărârii poate fi totală sau parţială.

Cu toate acestea, în opinia noastră, o atare distincţie se impunea în continuare chiar şi în lipsa unor dispoziţii procedurale exprese. Principiile procedurale privitoare la întinderea autorităţii lucrului judecat şi la nulitatea actelor de procedură ne obligau, şi în trecut, în mod incontestabil la o atare distincţie. Într-adevăr, autoritatea lucrului judecat se răsfrânge, în principiu, asupra problemelor care nu au format obiectul recursului, dar şi asupra persoanelor care s-au abţinut de la exercitarea acestei căi ordinare de atac. Pe de altă parte, în dreptul modern principiul îl reprezintă nulitatea parţială a actului juridic, iar nu nulitatea totală, iar această regulă trebuie să-şi găsească aplicaţie şi în materie procedurală. De altminteri, casarea poate fi totală şi din punct de vedere al părţilor litigante. Aşa fiind, deosebirea dintre casarea totală şi

Page 241: 48403746 Drept Procesual Civil

cea parţială se impunea a fi făcută în continuare şi în domeniul nulităţii hotărârilor judecătoreşti.

Distincţia dintre casarea totală şi casarea parţială prezintă interes practic pentru a se determina limitele în care urmează să se facă rejudecarea cauzei. În unele cazuri decizia de casare explicitează în termeni neechivoci limitele în care s-a dispus casarea, respectiv dacă casarea este totală sau numai parţială. Dar chiar şi în lipsa unor atare precizări - în practică adeseori nu se explicitează limitele casării - instanţa de rejudecare va putea stabili cu multă uşurinţă dacă în cauză s-a dispus o casare totală sau una parţială. O atare determinare se poate face prin raportarea deciziei de casare la limitele învestirii instanţei de recurs şi la părţile care au exercitat calea ordinară de atac a recursului. Ori de câte ori criticile aduse prin recurs vizează numai unele aspecte ale cauzei sau numai raporturile dintre unele dintre părţile litigante casarea va fi parţială. Dar această regulă nu are un caracter absolut, căci hotărârea poate fi criticată pentru un singur motiv, iar dacă acesta este de ordine publică poate determina nulitatea absolută şi totală a hotărârii judecătoreşti. Pe de altă parte, asemenea motive de ordine publică pot fi ridicate şi de instanţă din oficiu, iar dacă sunt reţinute ca întemeiate provoacă aceeaşi consecinţă procedurală.

Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu constituie o ultima ratio, căci finalitatea trebuie să fie pronunţarea unei soluţii legale, lucru ce se realizează prin rejudecarea cauzei în fond. În acest sens art. 312 alin. (4) C. proc. civ. precizează neechivoc că în caz de casare curţile de apel şi tribunalele „vor judeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”. Textul este lămuritor şi în privinţa hotărârilor pe care le pronunţă instanţa de recurs. Astfel, în cazul în care cauza se judecă în fond chiar la termenul la care s-a dispus admiterea recursului instanţa pronunţă o singură decizie. Legea prevede însă posibilitatea ca instanţa să acorde un termen în vederea soluţionării cauzei în fond. În acest caz, deşi textul nu o spune în mod expres, instanţa va pronunţa două decizii, una prin care se pronunţă asupra recursului şi alta prin care soluţionează fondul după casare.

Art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. se referă la posibilitatea trimiterii cauzei spre rejudecare la o altă instanţă. Prin urmare, din punctul de vedere al instanţei căreia îi revine sarcina de a rejudeca cauza trebuie să facem distincţie între casarea cu reţinere şi casarea cu trimitere.

În sistemul procesual în vigoare, ca şi în cel anterior de altfel, regula o reprezintă casarea cu reţinere. Regula casării cu reţinere se aplică însă numai în cazul recursurilor soluţionate de curţile de apel sau de tribunale. Ideea rezultă în mod clar din chiar dispoziţiile art. 312 alin. (4) C. proc. civ.

Casarea cu trimitere poate fi dispusă numai în cazurile strict determinate de art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

Doctrina şi jurisprudenţa au cantonat câmpul de aplicare a excepţiilor consacrate în art. 312 C. proc. civ., constatându-se uneori chiar o tendinţă de extindere a acestuia. În mod evident, problema este aceea de a stabili semnificaţia excepţiilor prevăzute de lege ţinând seama de raţiunea acestora spre a nu extinde aplicarea lor la situaţii neavute în vedere de legiuitor. De aceea, o scurtă analiză a dispoziţiilor citate se impune în continuare.

Prima excepţie vizează situaţia în care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul „fără a intra în cercetarea fondului”. Necercetarea fondului reprezintă o situaţie anormală în procesul de administrare a justiţiei. O atare situaţie este de natură să priveze părţile de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. Ea se

Page 242: 48403746 Drept Procesual Civil

poate produce în cele mai varii situaţii. Obligaţia judecătorului este în mod firesc aceea de a soluţiona cauza în fondul său şi a pronunţa o soluţie justă.

În primul rând, în situaţia necercetării fondului cauzei se poate ajunge în toate acele situaţii în care instanţa a soluţionat cauza pe baza unei excepţii peremptorii, fie ea de fond, fie de procedură. Aşa este cazul respingerii acţiunii pe motiv că acţiunea este prescrisă, pe motiv de putere de lucru judecat, lipsă de calitate procesuală, pentru inadmisibilitatea sau prematuritatea acţiunii ori pentru lipsă de interes. Fosta instanţă supremă, într-o decizie de îndrumare, s-a referit însă doar la situaţia în care necercetarea fondului s-a datorat admiterii greşite a excepţiei puterii lucrului judecat şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Aceeaşi raţiune subzistă în cazul oricăror alte excepţii, de formă sau de fond, ce au determinat necercetarea fondului cauzei. Casarea cu trimitere a hotărârii se dispune în mod evident numai în acele cazuri în care se constată că instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat în mod greşit cauza pe baza unor asemenea excepţii.

Cu o necercetare a fondului cauzei echivalează practic şi acele situaţii în care instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a luat act în mod greşit de renunţarea reclamantului la judecată sau la dreptul pretins.

În prima ipoteză pe care o analizăm - necercetarea fondului - trebuie integrate şi situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată nu a examinat toate capetele de cerere ale acţiunii sau acelea pe care instanţa trebuia să le examineze din oficiu. Aceste soluţii jurisprudenţiale sunt perfect justificate, căci în asemenea împrejurări instanţa nu a cercetat întreg fondul procesului, ci numai o parte din el.

Cu toate acestea casarea cu trimitere, nu se poate dispune în acele cazuri în care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a omis să cerceteze unele pretenţii privitoare la cheltuieli de judecată, dobânzi la suma solicitată, majorări legale sau penalităţi. Soluţia a fost justificată de fosta instanţă supremă prin aceea că soluţionarea cererilor accesorii menţionate sunt doar o consecinţă a rezolvării problemelor de fond, fapt pentru care „nu se poate pretinde că părţile sunt lipsite de dreptul pe care-l au la cele două grade de jurisdicţie”.

A doua excepţie: judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului.

Casarea cu trimitere se impune şi în acest caz pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie. Necitarea regulată a părţilor la unul din momentele procesuale vizate de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. este de natură să nesocotească principiul contradictorialităţii şi al dreptului de apărare. Observăm însă că legea impune o dublă condiţie, anume aceea ca partea să nu fi fost legal citată la administrarea probelor şi la dezbaterea cauzei în fond. De lege lata o altă interpretare nu este posibilă după părerea noastră, soluţie ce se impune faţă de claritatea incontestabilă a textului la care ne referim.

Prin urmare, dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost prezentă decât la administrarea probelor nu se va dispune casarea cu trimitere, ci doar casarea cu reţinere a hotărârii atacate.

În acelaşi timp, astfel cum rezultă din art. 312 alin. (5) C. proc. civ., simpla necitare a părţii nu conduce la casarea cu trimitere a hotărârii atacate. Mai este necesar ca judecata să se fi făcut la termenele menţionate de textul la care ne referim în lipsa părţii. Aceasta deoarece, în caz contrar, viciul procedural al necitării părţii se acoperă, împrejurare în care nu se poate invoca nici producerea unei vătămări.

Soluţia casării cu trimitere se poate pronunţa însă numai în acele cazuri în care una din părţi nu a fost legal citată la termenele prevăzute în art. 312 alin. (5) C. proc. civ. O atare soluţie nu se poate pronunţa atunci când un organ trebuie citat spre a fi

Page 243: 48403746 Drept Procesual Civil

audiat sau consultat doar asupra unei anumite probleme ce formează obiectul judecăţii. În acest sens s-a decis că necitarea autorităţii tutelare spre a fi ascultată în procesul de divorţ determină casarea cu reţinere a hotărârii, iar nu cu trimitere.

A treia excepţie: lipsa de competenţă. Casarea pentru lipsă de competenţă nu ridică în practică probleme deosebite. În acest caz ceea ce se urmăreşte prin casarea hotărârii este ca părţile să fie judecate de către judecătorii lor fireşti. Prin urmare, orice nesocotire a normelor de competenţă va conduce la casarea cu trimitere, indiferent deci dacă este vorba de transgresarea regulilor competenţei generale sau ale competenţei jurisdicţionale.

În cazul necompetenţei jurisdicţionale cauza se va trimite la instanţa competentă potrivit legii. Dacă au fost însă nesocotite regulile competenţei generale cauza se va trimite la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Soluţia este însă diferită în cazul în care se constată că soluţionarea cauzei a fost de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale sau a unei jurisdicţii străine. Într-o atare împrejurare soluţia care se impune este aceea a casării hotărârii pronunţate cu nesocotirea normelor de competenţă generală sau internaţională şi respingerea acţiunii. În cazul în care cauza este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale respingerea acţiunii ca inadmisibilă reprezintă unica soluţie, căci textul permite trimiterea cauzei numai unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Reamintim că în cazul necompetenţei jurisdicţiei române soluţia respingerii acţiunii este prevăzută în mod expres de lege (art. 157 din Legea nr. 105/1992).

În cazul în care, cu prilejul soluţionării cauzei, instanţa de recurs constată că ea însăşi este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

Observăm că în cazul casării pentru necompetenţă legea nu prevede, astfel cum o face în mod expres pentru primele două ipoteze ce au fost deja analizate, şi posibilitatea trimiterii cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad. Menţionăm că trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţă de acelaşi grad, în cazul primelor două excepţii, este prevăzută de lege spre a se evita dificultăţile (completul nu s-ar mai putea constitui din cauza recuzării sau a incompatibilităţii judecătorilor) ce ar putea apărea uneori în legătură cu formarea completelor de judecată la instanţele de rejudecare.

În cazul casării pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti soluţia finală pe care o impune art. 312 alin. (6) C. proc. civ. este respingerea cererii ca inadmisibilă. După părerea noastră, în acest caz, instanţa va pronunţa o singură hotărâre, prin care se admite recursul, se casează hotărârea atacată şi se respinge cererea ca inadmisibilă.

Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă ultima etapă a procesului civil, ci ea determină cu necesitate rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri. Astfel cum am arătat casarea se poate face cu reţinere sau cu trimitere la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, la o altă instanţă de acelaşi grad sau, după caz, la instanţa competentă potrivit legii.

Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere se face prin aplicarea regulilor procedurale prevăzute de lege pentru judecata în faţa primei instanţe sau în instanţa de apel. În cazul rejudecării cauzei de către instanţa de recurs aceasta pronunţă o decizie irevocabilă. Situaţia este diferită în cazul casării cu trimitere, întrucât instanţa de recurs poate trimite cauza spre rejudecare fie primei instanţe, fie instanţei de apel, în funcţie de viciile procedurale ce au determinat desfiinţarea hotărârii atacate. În cazul trimiterii cauzei la prima instanţă aceasta după rejudecare va pronunţa o sentinţă susceptibilă de a fi controlată pe calea apelului, sau după caz,

Page 244: 48403746 Drept Procesual Civil

numai a recursului. Dacă rejudecarea se face de instanţa de apel aceasta va pronunţa o decizie susceptibilă de recurs.

Reamintim că în cazul casării cu trimitere, la rejudecare nu pot participa acei judecători care s-au pronunţat în cauză. Incompatibilitatea funcţionează numai în măsura în care judecătorii au pronunţat o hotărâre de fond în cauză, iar nu şi în cazul în care au pronunţat numai încheieri preparatorii. Temeiurile de recuzare sunt strict determinate de lege, astfel că ele nu pot fi extinse şi la ipoteza casării cu reţinere. Prin urmare, judecătorii care au pronunţat decizia de casare nu devin incompatibili să judece aceeaşi cauză în caz de casare cu reţinere. De asemenea, incompatibilitatea nu este operantă nici în cazul judecării unui al doilea recurs, în aceeaşi cauză, îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.

O problemă deosebită în privinţa rejudecării cauzei după casare este aceea a limitelor în care aceasta se poate realiza. În acest sens art. 315 C. proc. civ. conţine unele elemente de natură a cantona limitele rejudecării. Textul nu acoperă însă toate situaţiile ce se pot produce în practică, dar el enunţă incontestabil principiile ce trebuiesc urmate de instanţa de rejudecare.

Prima regulă enunţată în această materie vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care le face textul citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant şi de jurisprudenţa noastră.

Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar. Existenţa unui control judiciar eficient nici nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare.

Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. limitează însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului. Prin urmare, instanţa chemată a rejudeca cauza nu va putea refuza o atare interpretare sub pretext că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Mai mult, în opinia unor autori, „la speţa respectivă, hotărârea instanţei judecătoreşti asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept secundar şi, oricum, legea este cea care prevede” regula ce se impune a fi aplicată.

Prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. conduc şi la concluzia potrivit căreia în privinţa problemelor de fapt instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate ajunge la o altă soluţie decât cea pronunţată anterior sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de fapt anterioare. Este adevărat că sunt obligatorii şi îndrumările privitoare la necesitatea administrării unor probe. Dar o atare obligaţie se circumscrie numai la obligaţia de administrare a dovezilor, nu şi la stabilirea stării de fapt pe baza probelor ce se vor administra.

Această soluţie a fost promovată în mod constant în doctrina şi jurisprudenţa anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993.

Cu toate acestea, nu trebuie să se înţeleagă că în privinţa stării de fapt libertatea instanţei de fond este una absolută sau discreţionară, neexistând în acest sens nici o obligaţie de a se conforma dispoziţiilor adoptate de instanţa de recurs. Jurisprudenţa noastră a formulat însă unele concluzii interesante asupra obligativităţii instanţei de

Page 245: 48403746 Drept Procesual Civil

trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la necesitatea administrării unor probe şi examinarea unor apărări. După ce se subliniază independenţa instanţei de trimitere în stabilirea stării de fapt fostul Tribunal Suprem, prin mai multe decizii succesive, a statuat că instanţa care rejudecă cauza are totuşi „obligaţia să ia în cercetare faptele indicate în decizia instanţei superioare şi să administreze probele necesare, urmând să dea soluţia numai în raport de cercetarea aprofundată a tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei”. Mai semnificativă ni se pare însă o altă soluţie a fostei instanţe supreme şi prin care s-a precizat că „instanţa de trimitere mai este obligată să se conformeze şi îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, dispunând administrarea de probe şi examinând apărările părţilor, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului”.

Ultima din soluţiile enunţate conţine şi argumente pertinente privitoare la necesitatea respectării de către instanţa de trimitere ale acelor îndrumări care se referă la stabilirea corectă a stării de fapt. O parte a doctrinei recente consideră totuşi nejustificată această soluţie a jurisprudenţei în condiţiile actualelor motive de casare.

Limitele rejudecării sunt determinate de asemenea de împrejurările ce au determinat casarea. În paginile precedente ne-am referit la casarea totală şi parţială a hotărârii. Formele casării pot fi desprinse din chiar conţinutul deciziei pronunţate de instanţa de recurs. În acelaşi timp, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 315 alin. (2) C. proc. civ., text care precizează că după casarea hotărârii devin aplicabile dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, iar nu şi pentru netemeinicie.

Acest mijloc procedural a fost consacrat pe cale jurisprudenţială, printr-o interpretare a fostului art. 735 C. proc. civ., care reglementa problema nulităţii actelor de procedură. Pentru prima dată contestaţia în anulare a fost reglementată cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948. Înainte de modificarea Codului de procedură civilă, ca urmare a reformei din anul 1948, art. 735 statornicea cazurile şi condiţiile de declarare a nulităţii actelor de procedură.

Contestaţia în anulare şi-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condiţiilor restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părţilor un mijloc procedural eficient pentru a obţine o nouă judecată în cazul săvârşirii unor importante neregularităţi procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al contradictorialităţii.

Dispoziţiile cuprinse în art. 317-321 C. proc. civ. consacră două forme ale contestaţiei în anulare: contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare specială. Diferenţierea dintre cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei obiectul şi motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestaţia în anulare obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă instanţă.

Page 246: 48403746 Drept Procesual Civil

Cele două forme ale contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şi limitativ prevăzute de lege. Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare sunt deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare.

Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cazurile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., dar numai dacă motivele care o legitimează nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.

Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este pusă la dispoziţia părţilor. Această concluzie rezultă din însăşi formularea art. 317 alin. (1) C. proc. civ. privitoare la primul motiv de contestaţie în anulare, precum şi din condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei, condiţii evocate de art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Pe de altă parte, legea nu a rezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o în mod expres în cazul recursului în anulare şi al recursului în interesul legii.

Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în contestaţie numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în faţa instanţei a cărei hotărâre este atacată. În acest înţeles, în mod evident, pot fi părţi şi terţele persoane care intervin în proces sau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 59-66 C. proc. civ. De asemenea, pot fi părţi în contestaţie şi succesorii în drepturi ai părţilor principale.

În schimb, nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacă acestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate. Aceasta deoarece mijlocul procedural al contestaţiei nu poate fi exercitat decât de părţile care au participat la activitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala doar de inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură să le prejudicieze interesele ele vor putea folosi calea contestaţiei la executare.

Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiţie suficientă pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile. O atenţie aparte trebuie acordată şi condiţiei privitoare la justificarea unui interes, iar această cerinţă trebuie analizată în raport cu motivele contestaţiei în anulare obişnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuşi unele sublinieri particulare.

Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în care partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Aşa fiind, în acest caz calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai de partea faţă de care s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu şi de către partea adversă. Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine publică privitoare la competenţă. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că mijlocul procedural al contestaţiei în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părţi, iar nu numai de partea chemată în faţa unei instanţe necompetente în mod absolut.

În fine, calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în condiţiile art. 45 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti rămase irevocabile. Din dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, indiferent de ierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost date în primă instanţă sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în vedere şi deciziile intermediare de casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi acestea se încadrează în categoria hotărârilor irevocabile.

Page 247: 48403746 Drept Procesual Civil

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.

Înainte de a analiza cele două motive este necesar să subliniem caracterul lor limitativ şi de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudenţa noastră şi în materia la care ne referim. Aşa fiind, contestaţia în anulare obişnuită este admisibilă numai pentru neregularităţile procedurale vizate în mod expres de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., nu şi în cazul săvârşirii unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Primul motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de contestaţie se impun câteva precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat că textul are în vedere nesocotirea dispoziţiilor procedurale privitoare la citare doar în cazurile în care legea impune soluţionarea cauzei cu citarea părţilor. Prin urmare, legea nu vizează acele situaţii în care, potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul comun, litigiul se soluţionează fără citarea părţilor.

A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de contestaţie în anulare. În această privinţă se remarcă că legea nu vizează neregularitatea citării în general, ci numai nesocotirea dispoziţiilor privitoare la citare „pentru ziua când s-a judecat pricina”. În atare condiţii se ridică problema de a determina semnificaţia sintagmei folosite de legiuitor în art. 317 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat pricina”.

Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata citare a părţii la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi se acoperă dacă nu au fost invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare şi înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă instanţa a invocat in limine litis asemenea neregularităţi procedurale, iar instanţa le-a respins, în mod greşit, partea interesată le poate reitera prin intermediul căilor ordinare de atac.

Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. conţin o formulare generală privitoare la neîndeplinirea procedurii „de chemare a părţii”, pentru ziua când s-a judecat pricina, „potrivit cu cerinţele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi pot viza: neindicarea în cuprinsul citaţiei a tuturor elementelor de identificare necesare; nerespectarea dispoziţiilor privitoare la modul de înmânare a citaţiei, nerespectarea cerinţelor legale privitoare la termenul de înmânare a citaţiei sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia înfăţişarea părţii în instanţă acoperă orice vicii de procedură.

În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deşi legea se referă la neregulata citare contestaţia în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1) C. proc. c civ., şi în acele situaţii în care litigiul s-a judecat în lipsa părţii care n-a fost citată deloc. Soluţia este întru totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o nesocotire deopotrivă de gravă a dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor şi ea trebuie să conducă la acelaşi remediu procesual.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”.

Page 248: 48403746 Drept Procesual Civil

În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită este de observat că legea a reţinut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea regulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă generală, a regulilor de competenţă materială sau de atribuţiune şi a regulilor de competenţă teritorială excepţională.

Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită nu are o aplicaţie foarte frecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestaţiei ar trebui ca pârâtul să nu fi invocat necompetenţa în faţa instanţei de fond, ca instanţa să nu fi reţinut această excepţie din oficiu şi ca recursul părţii să nu fi ajuns a fi cercetat în fond. Prin urmare, dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată în faţa instanţei de fond, iar aceasta a respins-o, calea contestaţiei în anulare devine inadmisibilă. În sprijinul acestei soluţii se mai invocă şi faptul că în caz contrar aceiaşi instanţă - contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare - ar fi chemată din nou să se pronunţe asupra propriei sale competenţe, implicit asupra soluţiei adoptate deja.

Contestaţia în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins cu motivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt” inadmisibile pe calea recursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire la cele două motive ale contestaţiei în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea situaţii ar putea fi totuşi identificate. Aşa este îndeobşte cazul primului motiv de contestaţie în anulare: neregulata citare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în fond. De asemenea, aşa este cazul citării cu rea-credinţă a părţii prin publicitate şi când în recurs recurentul pârât susţine că reclamantul cunoştea domiciliul său, dar nu poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci numai prin declaraţii testimoniale.

Prin urmare, partea nu are opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Totuşi în doctrină s-a susţinut şi opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea procedurală a contestaţiei în anulare, iar dacă i se va opune excepţia de inadmisibilitate, ea va putea demonstra că motivul de contestaţie invocat impunea verificări de fapt inadmisibile în recurs. Cu toate acestea, socotim şi noi că din dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. se desprinde concluzia contrară, anume aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea recursului, iar instanţa să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.

A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în fond. In acest sens observăm că art. 317 alin. (2) C. proc. civ. conţine o formulare cu totul generală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în fond, şi fără nici o consideraţie la împrejurarea care poate determina o atare situaţie. Pe de altă parte, termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C. proc. civ. este interpretat deopotrivă în sens larg, anume în sensul că include în conţinutul său şi cazurile de anulare a recursului sau de perimare a acestuia. Aşa fiind, s-ar putea susţine că întrucât legea nu distinge contestaţia în anulare este admisibilă în toate cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci fără să fi fost judecat în fond.

Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situaţia în care recursul a fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluţia contrară partea interesată ar obţine în mod direct o eludare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, s-a remarcat că o atare distincţie se impune căci un recurs tardiv este socotit a nu fi fost introdus.

Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs. Această cale extraordinară de

Page 249: 48403746 Drept Procesual Civil

atac nu exclude însă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în anulare obişnuite. Cu alte cuvinte, împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs se pot exercita ambele forme ale contestaţiei în anulare.

Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială. Contestaţia poate fi exercitată numai în condiţiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. Există însă unele particularităţi pe care le prezintă contestaţia în anulare, atât în raport cu părţile, cât şi cu obiectul contestaţiei în anulare speciale.

Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă la dispoziţia părţilor care au participat la soluţionarea recursului. Cu alte cuvinte, contestaţia în anulare specială poate fi exercitată atât de recurent cât şi de intimat. Această împrejurare rezultă din dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia pot forma obiect al contestaţiei în anulare numai deciziile pronunţate de instanţele de recurs.

Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare pentru promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta trebuind să fie prezent şi în momentul exercitării contestaţiei în anulare speciale. Prin urmare, în cazul admiterii în întregime a recursului partea câştigătoare nu se va mai putea plânge pe calea contestaţiei în anulare pe motiv că instanţa de casare a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare sau pentru că dezlegarea recursului este rezultatul unei greşeli materiale. În mod obişnuit, interesul formulării contestaţiei în anulare speciale este al recurentului. Iar această aserţiune este valabilă în special în ceea ce priveşte omisiunea de cercetare a unui motiv de casare.

Contestaţia în anulare specială este deschisă şi Ministerului Public. Procurorul poate exercita această cale extraordinară de atac, în condiţiile art. 45 C. proc. civ., respectiv independent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului.

Obiectul contestaţiei în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singură categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de recurs. Doctrina a interpretat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. în sensul că intră în această categorie numai deciziile pronunţate cu prilejul exercitării controlului judiciar, iar nu şi cele date în fond după casare. Soluţia enunţată se impune şi ea poate fi desprinsă din însăşi motivele de contestaţie prevăzute de textul menţionat.

Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din motivele expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Precizăm că şi de data aceasta contestaţia în anulare poate fi exercitată numai în condiţiile limitativ prevăzute de textul menţionat. Cu alte cuvinte, nici motivele de contestaţie în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de art. 318 C. proc. civ.

Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. Acest motiv de contestaţie în anulare are ca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunţate de instanţele de recurs. Legea are în vedere tocmai acele greşeli formale care sunt săvârşite în legătură cu examinarea recursului.

Dar care este semnificaţia expresiei „greşeală materială” folosită în art. 318 C. proc. civ. Problema se ridică întrucât greşelile materiale strecurate într-o hotărâre judecătorească pot forma şi obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C. proc. civ. Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma „greşeală materială” are un conţinut diferit în cele două situaţii menţionate. În primul rând, greşelile materiale vizate de art. 281 C. proc. civ. sunt erori de calcul, privitoare la numele părţilor sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greşelile vizate de art.

Page 250: 48403746 Drept Procesual Civil

318 C. proc. civ. nu au un atare caracter. Acestea din urmă sunt greşeli evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C. proc. civ. are în vedere greşelile strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C. proc. civ. vizează greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului.

Astfel, în jurisprudenţa noastră au fost considerate greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., respingerea greşită ca tardiv a unui recurs, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate. Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar există chitanţa privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin poştă şi înăuntrul termenului legal.

Contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural. Contestaţia în anulare se înfăţişează, în cazul analizat, ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greşeli materiale, iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond. În fine, în legătură cu acest prim motiv de contestaţie în anulare specială trebuie să precizăm că greşelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii. Aceasta deoarece numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei greşeli materiale.

Dispoziţiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în care instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situaţia în care instanţa a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această concluzie se desprinde cu deosebită claritate chiar din dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. Drept urmare, atunci când casarea este totală partea nu are deschisă calea contestaţiei în anulare, căci ea poate repune în discuţia instanţei toate motivele invocate.

De asemenea, calea contestaţiei în anulare, pentru temeiul care formează obiectul cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanţa a omis să examineze un motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu şi pentru motive de casare formulate tardiv. A decide altfel ar însemna să se permită părţii să invoce pentru prima dată un temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de atac, ceea ce desigur nu poate fi admis.

Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul de soluţionare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor prevederi amănunţite trebuie să conchidem că normele speciale cuprinse în art. 319-321 C. proc. civ. se completează în mod corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun.

Totuşi remarcăm că legislaţia noastră procesuală nu conţine o normă de trimitere la aplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunţat este general admis, întrucât legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile aplicabile unei căi extraordinare de atac. Se ridică însă problema de a determina dacă regulile speciale se completează cu cele prevăzute de lege pentru judecata în faţa

Page 251: 48403746 Drept Procesual Civil

instanţei de fond sau pentru judecata în faţa instanţei de recurs. Soluţia este diferită în funcţie de obiectul contestaţiei în anulare. Astfel, în cazul contestaţiei în anulare îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute pentru judecata în faţa acestei instanţe, iar în ipoteza contestaţiei prevăzute de art. 318 C. proc. civ. se vor aplica regulile din materia recursului.

Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei hotărâre se atacă. Principiul este enunţat în mod expres în art. 319 alin. (1) C. proc. civ. Această regulă este determinată de însăşi natura contestaţiei de a constitui o cale extraordinară de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestaţiei nu se realizează un control judiciar obişnuit, astfel că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu unei instanţe superioare.

Faţă de formularea art. 319 alin. (1) C. proc. civ., dar şi faţă de finalitatea acestuia, considerăm că dispoziţiile de competenţă menţionate sunt de ordine publică. Respectarea dispoziţiilor procedurale privitoare la competenţă trebuie să fie promovate şi în acele cazuri în care partea interesată ar formula două sau mai multe motive, dar care atrag competenţa unor instanţe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul ar putea solicita retractarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la citare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.] şi retractarea hotărârii pronunţate de instanţa de casare datorată faptului că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale [art. 318 alin. (1) C. proc. civ.]. Pentru o asemenea situaţie în doctrină s-a susţinut, opinie la care aderăm, că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale, dispoziţiile legale privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuşi, într-o asemenea împrejurare, instanţa de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestaţiei, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei în anulare obişnuite, promovate în faţa instanţei de fond.

Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la conţinutul cererii de exercitare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor asemenea precizări se vor aplica dispoziţiile art. 82-84 C. proc. civ. şi ale art. 112 C. proc. civ. Drept urmare, cererea pentru exercitarea contestaţiei va trebui să cuprindă: toate elementele de identificare a părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor contestaţiei şi a semnăturii contestatorului.

Legea consacră dispoziţii speciale şi cu privire la termenul de exercitare a contestaţiei în anulare.

Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincţie între hotărârile susceptibile de executare silită şi cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire în acest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea silită spre a determina termenul de exercitare al contestaţiei în anulare. În acest sens, legiuitorul a recunoscut posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare înainte de începerea executării, în timpul executării şi până la împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) lit.b) sau c) C. proc. civ. În sistemul legislaţiei anterioare, această cale de atac putea fi exercitată pînă la pronunarea « ultimului act de executare ». Referirea legiuitorului la un asemenea act a constituit o gravă inadvertenţă, întrucât ultimele modificări legislative nu mai făceau nici o precizare asupra ultimului act de executare. Prin urmare, noile modificări ale Codului de procedură civilă au complinit lacuna semnalată şi de către noi în precedenta ediţie a Comentariilor. Observaţia a fost făcută deja şi de alţi autori.

În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit două categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la

Page 252: 48403746 Drept Procesual Civil

data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an, acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziţie introdusă în art. 320 alin. (2) C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Această dispoziţie este destinată să determine o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare. Judecata se va face întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică. Instanţa va lua toate măsurile şi pentru respectarea celorlalte principii şi a tuturor garanţiilor procesuale.

Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu ridică probleme deosebite. Ea se pronunţă, în mod firesc, atunci când instanţa nu a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestaţie ar putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestaţii.

Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea) hotărârii pronunţate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii viciate cu o nouă soluţie. În practică însă adoptarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanţa competentă. În această privinţă trebuie să distingem între diferitele ipoteze ce se pot ivi.

În cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii instanţa va trebui să anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea împrejurare s-a ridicat problema de a cunoaşte dacă instanţa trebuie să procedeze de îndată la rejudecarea cauzei sau ea este datoare să aştepte ca hotărârea de retractare să fi rămas definitivă. În doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se diferite argumente. Totuşi trebuie să remarcăm mai întâi că în actuala reglementare procesuală nu este prevăzută obligativitatea soluţionării contestaţiei în anulare în două faze: admiterea cererii şi judecarea ei.

În pofida acestei situaţii, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă necesară a rejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susţinut că instanţa printr-o încheiere interlocutorie va admite contestaţia, după care pricina va fi rejudecată în fond. Anularea însă a unei hotărâri judecătoreşti printr-o încheiere, fie ea chiar interlocutorie, ni se pare o soluţie discutabilă. În schimb, socotim că instanţa ar trebui să procedeze deîndată la soluţionarea în fond a cauzei şi la pronunţarea unei hotărâri noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluţii şi o argumentare dedusă din dispoziţiile art. 327 C. proc. civ. Or, potrivit acestui text dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Trebuie să recunoaştem că există o similitudine de situaţii în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, fapt pentru care soluţia menţionată credem că se impune a fi reţinută ca fiind cea corectă.

Soluţia contrară şi care concepe pronunţarea unei hotărâri de admitere în principiu şi aşteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o tergiversare inutilă a judecăţii. Tergiversarea judecăţii în cazul analizat nu constituie, trebuie să recunoaştem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor reguli procedurale imperative conduce la situaţii identice. Numai că, astfel cum am arătat, nu există un text legal care să oblige instanţa să procedeze la o încuviinţare în principiu a contestaţiei. Pe de altă parte, identitatea de situaţii în cazul revizuirii şi al contestaţiei în anulare ne obligă totuşi la o soluţie corespunzătoare.

În cazul admiterii contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă absolută se va anula hotărârea atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea

Page 253: 48403746 Drept Procesual Civil

instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea dosarului se va face în acest caz, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 158 C. proc. civ., dar numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri - anularea hotărârii atacate şi declinarea competenţei - pot fi cuprinse în una şi aceeaşi hotărâre.

Cum se procedează în cazul admiterii unei contestaţii în anulare speciale? În cazul admiterii contestaţiei pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale instanţa competentă va desfiinţa hotărârea pronunţată în recurs şi va proceda la rejudecarea acestei căi de atac. Observăm că şi în această situaţie se poate pune problema pronunţării a două hotărâri - una de retractare a deciziei atacate şi una asupra rejudecării recursului.

În cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre motivele de casare instanţa va proceda la anularea totală sau numai parţială a hotărârii atacate, în funcţie de natura casării. Astfel, în cazul unei casări totale hotărârea va fi retractată în întregime, iar în cazul unei casări parţiale se va proceda la anularea parţială a deciziei atacate, partea din hotărâre rămasă în fiinţă urmând a fi modificată în mod corespunzător.

Consideraţiile privitoare la soluţiile ce urmează să fie pronunţate de instanţă demonstrează, în opinia noastră, şi necesitatea unei intervenţii legislative în sensul consacrării posibilităţii de soluţionare a contestaţiei în anulare în două etape: admiterea în principiu şi judecarea cererii. O asemenea soluţie ar fi utilă în toate situaţiile şi pentru toate motivele de contestaţie reglementate de art. 317-318 C. proc. civ.

Rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate situaţiile cu respectarea principiului non reformatio in pejus. Această regulă nu este prevăzută de lege în mod expres în materia contestaţiei în anulare, dar ea este admisă ca un principiu constant de echitate, de logică juridică şi de umanism social.

Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare poate fi atacată în anumite condiţii. În acest sens art. 320 alin. (3) C. proc. civ. dispune că: „Hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. Prin urmare, sub aspect procedural legiuitorul i-a conferit contestaţiei în anulare un caracter accesoriu în raport cu judecata în fond sau cu judecata în recurs.

Aşa fiind, hotărârile pronunţate asupra contestaţiei în anulare speciale sunt irevocabile şi nu mai pot forma obiect al recursului. În schimb, hotărârile pronunţate în contestaţiile în anulare obişnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă şi hotărârea atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac.

Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie se va soluţiona potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exerciţiul acelei căi de atac. Această regulă se aplică şi în privinţa termenelor prevăzute de lege pentru exerciţiul căii de atac. Astfel chiar dacă s-a atacat cu contestaţie o hotărâre pentru care legea prevede un termen mai scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din urmă termen, termenul special fiind de strictă interpretare şi incident numai în materia pentru care a fost prevăzut.

Hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare este susceptibilă de a fi retractată în urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de contestaţie, evident dacă sunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens. De asemenea, hotărârea pronunţată în contestaţie poate fi îndreptată şi prin intermediul procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Ea poate forma şi obiectul unei contestaţii la titlu în condiţiile art. 400 C. proc. civ.

Page 254: 48403746 Drept Procesual Civil

Revizuirea hotărârilor judecătoreştiRevizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi

este reglementată în art. 322-328 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres determinate de lege.

Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată şi în legislaţia noastră mai veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul 1948 revizuirea a fost reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din acest cod. Motivele de revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C. proc. civ., iar majoritatea acestora se regăsesc şi în reglementarea actuală.

În vechea reglementare procesuală din ţara noastră revizuirea se manifesta mai ales sub forma contestaţiei la executare silită şi purta denumirea de împiedicare nemijlocită; ea putea fi obţinută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului Justiţiei. Această soluţie a fost inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea revizuirii numai pe baza autorizării speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre royale en forme de requete civile. O atare formalitate a fost desfiinţată însă în Franţa printr-o lege din anul 1790. Menţionăm că în dreptul francez instituţia a fost preluată de celebra Ordonanţă din aprilie 1667 şi era denumită „requete civile”.

Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea admite revizuirea numai în cazurile strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa sa.

În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. In acest context vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există şi unele reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac şi care evidenţiază deopotrivă locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.

Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.

Deşi face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este distinctă de contestaţia în anulare. Contestaţia în anulare şi revizuirea au o finalitate comună; retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi. Motivele care stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestaţia în anulare se întemeiază pe neregularităţi de ordin procedural, în timp ce revizuirea îşi are legitimarea în săvârşirea unor greşeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecăţii.

Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o formă particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2) C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm în prezenţa unei retractări propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe

Page 255: 48403746 Drept Procesual Civil

decât cea care a judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate conchide că şi în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanţă superioară. Într-adevăr, şi în acest caz instanţa competentă procedează pur şi simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.

Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că retractarea unei hotărârii se poate obţine numai pentru greşeli involuntare săvârşite de instanţă în raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeaşi doctrină remarcă totuşi că ideea enunţată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă şi ea poate fi pusă în evidenţă şi prin existenţa unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijenţa sau reaua-credinţă a magistratului. Aşa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanţa a dispus ultra sau minus petita.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că această trăsătură se regăseşte în marea majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge şi din faptul că majoritatea motivelor de revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunţării hotărârii sau pe împrejurări necunoscute de instanţă la data judecării cauzei. De aceea şi în doctrina occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea câştigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuşi, astfel cum am arătat, în legislaţia noastră principiul enunţat nu poate fi absolutizat.

Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul revizuirii părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire - şi de intimat - partea adversă.

În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. cererea de revizuire poate fi formulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.

Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile primului alineat al art. 322. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.

Din dispoziţiile legale menţionate se poate trage concluzia că legea are în vedere două importante categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de hotărâri judecătoreşti ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătoreşti ce se pot integra în cele două ipoteze - definitive în instanţa de apel sau prin neapelare - sunt susceptibile de revizuire.

Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel” trebuie incluse hotărârile date în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive şi deci susceptibile de revizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat.

Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel, această concepţie a fost promovată constant în doctrina şi jurisprudenţa noastră atât înainte, cât şi după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanţă cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudenţa noastră că nu sunt susceptibile de revizuire acele hotărâri prin care nu se

Page 256: 48403746 Drept Procesual Civil

soluţionează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de declinare a competenţei, ordonanţelor preşedinţiale sau hotărârilor de expedient.

În sfera hotărârile rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii vizează hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiţia existenţei unei hotărâri de fond este prevăzută explicit de lege. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele şi curţile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.

Revizuirea este admisibilă şi în cazul hotărârilor prin care instanţa supremă casând hotărârea atacată statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de art. 314 C. proc. civ. Hotărârile pronunţate de instanţa supremă, în condiţiile art. 314 C. proc. civ. - când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond. De aceea, considerăm că şi aceste hotărâri îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există şi unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C. proc. civ: „Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie procedurală se întemeiază pe dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorţului soţii s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această raţiune în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuşi revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluţionarea unor cereri accesorii.

În cazul revizuirii legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja analizate, şi care vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea noastră procedurală nu impune condiţia din materia contestaţiei în anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului.

Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi existenţa unui interes.

Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C. proc. civ. O privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora. Într-adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi, survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt reţinută de instanţă nu mai corespunde realităţii. Aşa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracţiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilităţii procesuale: cazurile de extra sau ultra petita.

Menţionăm deopotrivă şi existenţa unor motive de revizuire care se întemeiază pe săvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenţa unor hotărâri definitive potrivnice.

Page 257: 48403746 Drept Procesual Civil

Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru legiuitor un temei de reflecţie în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privinţa acelor împrejurări care sunt reţinute de actuala reglementare ca temei pentru exercitarea recursului şi a recursului în anulare.

În continuare vom analiza motivele de revizuire în ordinea în care ele sunt reglementate de art. 322 C. proc. civ.

Dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi potrivnicePotrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul

hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să cuprindă dispoziţii potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerinţe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.

Cu alte cuvinte, contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Soluţia este aceeaşi şi atunci când contradicţiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat deja mai este necesar ca dispoziţiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde dispoziţii ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de exemplu menţionăm: respingerea acţiunii principale şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; admiterea acţiunii principale şi a intervenţiei în interes propriu având acelaşi obiect; admiterea acţiunii în realizarea prestaţiei stipulate în contract, dar şi a acţiunii reconvenţionale prin care pârâtul a solicitat să se constate nulitatea convenţiei etc.

Menţionăm de asemenea că revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea

situaţie părţile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 2811 C. proc. civ. şi a contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut

Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau a revizuirii (art. 322 pct. 2 C. proc. civ.).

Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Pentru a se stabili dacă instanţa a dispus extra petita este necesar să ne raportăm în toate cazurile la pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de terţi sau de părţi prin alte cereri incidente, cum sunt intervenţiile principale, cererile de chemare în judecată a altor persoane ori de chemare în garanţie.

În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate dispune extra petita. Reţinem şi noi câteva exemple în această privinţă: instanţa dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, deşi reclamantul a solicitat numai revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata

Page 258: 48403746 Drept Procesual Civil

dobânzilor, deşi reclamantul a solicitat prin acţiune numai restituirea împrumutului; obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată, deşi acestea n-au fost solicitate de reclamantul căruia i s-a admis acţiunea; acordarea unui termen de graţie sau a execuţiei vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate de partea interesată.

Totuşi trebuie să remarcăm că instanţa nu poate fi criticată pe calea revizuirii pentru faptul de a se fi pronunţat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să statueze din oficiu asupra unor cereri. Aşa este cazul cererilor soluţionate de instanţă în temeiul art. 42 C. fam. Potrivit acestui text, o dată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să statueze şi asupra încredinţării copiilor minori, precum şi asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora.

A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest caz principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se pronunţe asupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie. Este vorba aici de situaţii diametral opuse celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanţa a dispus extra petita. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin acţiunea principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte cereri cu caracter incident.

De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de a statua asupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.

Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează un caz de plus petita. Această ipoteză a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod justificat, deşi ne aflăm în prezenţa aceleiaşi nesocotiri a principiului disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, de data aceasta instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii formulate de parte şi nici nu a omis să soluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând cererea a acordat mai mult decât s-a cerut.

Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţăÎn cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă,

dispariţia obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla în prezenţa revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert şi determinat. Precizăm de asemenea că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părţii de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariţiei bunului în cursul judecăţii, iar nu după pronunţarea hotărârii.

Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu şi-a modificat în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-şi valorifice pretenţiile printr-o acţiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu instituie nici o restricţie în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu distinge în mod expres între situaţia în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunţarea hotărârii. Doctrina doar evidenţiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunţarea

Page 259: 48403746 Drept Procesual Civil

hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile arătate deja. Totuşi dacă nu s-a procedat în acest mod partea este îndreptăţită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare în judecată pronunţarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii acestuia.

Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori sancţionarea disciplinară a unui judecător.

Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu pricina.

Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează existenţa unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare cerinţă rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea judecătorului, martorului sau expertului.

Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situaţii care să împiedice pornirea sau continuarea acţiunii penale, cum sunt decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc. Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaşte dacă partea interesată mai are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuşi în doctrina şi jurisprudenţa noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluţia contrară « ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, să rămână în fiinţă, ceea ce este de neconceput ». Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiţionată de o constatare prealabilă a săvârşirii unei infracţiunii în legătură cu pricina. În această privinţă doctrina şi jurisprudenţa mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale incidentă, chiar de către instanţa sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare s-a statuat că ordonanţa penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 art. 322 pct. 4 C. proc. civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus.

Potrivit fostului art.322 pct. 4 C. proc. civ., teza finală, « În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. Textul era deosebit de clarificator în privinţa problemei analizate. Legea nr. 219/2005 a dat o nou redactare textului comentat, în care nu a mai reiterat cea de-a doua teză la care ne-am referit deja. În aceste circumstanţe se ridică problema de acunoaşte dacă noua redactare a textului a urmărit suprimarea soluţiei anterioare sau este vorba de o simplă inadvertenţă a legii. În ceea ce ne priveşte pledăm pentru soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale anterior semnalate, având convingerea că şi de data aceasta este vorba de o simplă eroare a legiuitorului.

Page 260: 48403746 Drept Procesual Civil

A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie. De aceea, în mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.

În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune în legătură cu pricina. Această condiţie a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct.4 C. proc. civ. Legea are în vedere orice infracţiune în legătură cu soluţionarea cauzei, cum ar fi săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerinţă nu este suficientă căci legea mai impune şi condiţia ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.

A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz dovada săvârşirii infracţiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârşirea infracţiunii de fals.

Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia existenţei unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Din acest punct de vedere situaţia pe care o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipoteză reglementată de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Observăm deopotrivă că legea nu enunţă în mod expres nici condiţia săvârşirii unei infracţiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii „trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o infracţiune”. Totuşi noi considerăm că această soluţie devine discutabilă în condiţiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

A treia ipoteză vizată de text, astefl cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, pe care le infăţişăm în continuare :

a)Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului trebuie concretizată într-o sancţiune disciplinară, aplicată de autorităţile competente, în condiţiile Legii nr. 303/2004. Oricare dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri judecătoreşti. Legea nu instituie însă, în mod expres, şi o condiţie privitoare la rămânerea definitivă sau irevocabilă a hotărârii de condamnare disciplinară a magistratului. Menţionăm însă că potrivit art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate exercita calea de atac a recursului. Soluţionarea recursului este de competenţa completului de 9 judecători ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea pronunţată de instanţa supremă este irevocabilă. Noi considerăm, totuşi, că revizuirea poate fi obţinută doar dacă hotărârea a rămas irevocabilă, o atare cerinţă fiind, în mod logic, subînţeleasă.

b)Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru exercitarea funcţiei cu « rea-credinţă » sau « gravă neglijenţă ». Drept consecinţă,

Page 261: 48403746 Drept Procesual Civil

revizuirea nu poate fi obţinută pentru orice atitudine culpabilă a magistratului, ci doar pentru cele două ipoteze determinate expres de lege: « reaua-credinţă » sau « grava neglijenţă ». Reaua–credinţă evidenţiază, pe plan subiectiv, intenţia unei persoane de a dăuna altuia, de a obţine un anumit rezultat negativ. De asemenea nu orice neglijenţă poate determina aplicarea textului comentat, ci doar aceea ce poate fi reputată ca fiind gravă. În această privinţă instanţa urmează să aprecieze în funcţie de toate circumstanţele concrete ale cauzei.

c)Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă tocmai în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este o condiţie logică, întrucât în lipsa unui atare nex cauzal o revenire asupra unei decizii judiciare nu poate fi concepută.

Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se întemeiază de asemenea pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanţa de judecată. Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.

Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiţii cumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului anterior menţionat.

În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie implică prin definiţie unele exigenţe ce se impun a fi enunţate în continuare. Observăm în această privinţă că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu şi declaraţiile de martori chiar luate în formă autentică, recunoaşterile părţilor sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii. Prin urmare, orice alte înscrisuri apărute după pronunţarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea prezentării acestora. Doctrina vorbeşte adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenţia de a sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanţa care a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au existat la data judecăţii, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în fond, iar instanţa le-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunţarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepţia cazului când se face şi dovada imposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Page 262: 48403746 Drept Procesual Civil

În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilităţii de a fi prezentat înscrisul în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă. De aceea şi doctrina noastră se pronunţă în sensul că o atare condiţie este indispensabilă.

O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată. O atare condiţie se verifică de instanţa competentă doar cu prilejul soluţionării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă preliminară de promovare a căii de atac.

A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se referă la situaţia desfiinţării sau modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor exigenţe importante. Revizuirea se întemeiază şi în acest caz pe pierderea credibilităţii de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, de vreme ce hotărârea şi-a pierdut suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu. Dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. au fost modificate în mod substanţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la imperativele reclamate de exigenţele jurisprudenţiale.

O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri care a fost ea însăşi desfiinţată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult mai cuprinzătoare, întrucât se referă la desfiinţarea sau modificarea unei hotărâri. Dar şi anterior modificării art. 322 pct. 5 C. proc. civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obţine indiferent de modul - procedural - de desfiinţare a hotărârii civile sau administrative pe care ea s-a întemeiat.

În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desfiinţată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunţarea hotărârii a cărei retractare se urmăreşte, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluţia rezultă, în mod neîndoielnic din chiar referirea legiuitorului la desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerinţă este necesară nu numai în cazul desfiinţării, ci şi în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluţia a cărei revizuire s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, anume în sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când aceasta s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuşi modificarea trebuie să fie importantă, adică de aşa natură încât să conducă la dispariţia suportului logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere.

O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod expres situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ individual ori al unui act normativ.

Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere

Dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. sunt deosebit de clare astfel că nu sunt necesare explicaţii deosebit de detaliate. Totuşi unele trăsături şi exigenţe ale acestui motiv de revizuire trebuie precizate.

Page 263: 48403746 Drept Procesual Civil

În primul rând, constatăm că textul se referă şi la situaţia celor puşi sub consiliu judiciar, instituţie care însă a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei.

A doua constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ. peste limitele sale nu poate fi justificată.

Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate: lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate. Prima ipoteză - lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice necesare în cazul persoanelor fizice şi juridice determinate de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. În această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părţii nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părţile determinate au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită.

Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluţie care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menţionat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudenţa noastră a mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.

A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ., este incidentă în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie, reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câştig de cauză în proces. Într-o asemenea situaţie revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluţia este aceeaşi şi în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. pentru identitate de situaţii.

Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad sau de grad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate

Cel de-al şaptelea motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în opera de administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situaţii în care două sau mai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi cauză. Înainte de a analiza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către instanţe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.

Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului judecat (şi nici procurorul sau instanţa din oficiu) situaţia creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii lucrului judecat”.

Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Revizuirea poate fi exercitată numai cu condiţia ca hotărârile potrivnice să fie definitive şi ele să fie pronunţate de instanţe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu şi în cazul în care una dintre hotărâri a fost pronunţată de un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale.

Page 264: 48403746 Drept Procesual Civil

b) Hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnice trebuie să înţelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă şi în cazul în care prin una din hotărâri instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a respins acţiunea pe baza unei excepţii peremptorii. Totuşi în jurisprudenţa noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunţată în baza unei cereri de ordonanţă preşedinţială. Într-adevăr, ordonanţa preşedinţială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în acelaşi cadru procesual.

În practică s-au ivit şi situaţii în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter parţial, în sensul că a avut ca obiect doar soluţiile pronunţate de instanţe asupra unui capăt de cerere. S-a considerat, soluţie pe care o apreciem judicioasă şi în concordanţă cu principiile procedurii judiciare din materia nulităţilor, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărârii trebuind să se pronunţe numai cu privire la capătul de cerere soluţionat cu nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunţate de instanţele de recurs.

c) Existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţia enunţată este fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situaţia unor hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi la cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate”. Aşa fiind, formula generică menţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii sale şi a însăşi raţiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa consideră esenţială condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în care soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi.

d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului judecat, sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerinţă nu este enunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudenţa noastră. De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite că cererea de revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalităţii urmărite de lege.

Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa

Acest motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţia în care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe calea recursului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.].

Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze instanţa despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări, respectiv atât înfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta.

Page 265: 48403746 Drept Procesual Civil

b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Împrejurarea care constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează revizuirea este o chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei.

Constatarea unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentaleUltimul motiv de revizuire a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, iar această soluţie este o consecinţă firească a suprimării căii extraordinare de atac a recursului în anulare.

Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs în anulare iar în prezent de revizuire, a fost necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se constată printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Altminteri, autoritatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în ţara noastră se putea constitui într-un obstacol major în calea reparaţiunii prejudiciului cauzat.

Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare reglementat de fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. Într-adevăr, art. 322 pct. 9 C. proc. civ. nu mai impune cerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează însă condiţia fundamentală privitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti.

În legătură cu această primă condiţie se cuvine să arătăm că statuarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau a unei libertăţi, nu poate fi cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii. Dimpotrivă, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună dreptate, că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi rămas definitivă, altminteri procedurile interne de revizuire nu pot fi declanşate.

Prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. instituie şi alte două condiţii importante. Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă. Formula folosită de legiuitor nu se bucură de o redactare ireproşabilă. Ce înseamnă „consecinţe grave” în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor de vreme ce orice nesocotire a acestora poate fi reputată gravă într-un stat democratic ? În aceste condiţii calificarea consecinţelor ca fiind grave sau mai puţin grave ni se pare practic irelevantă, mai cu seamă atunci când o asemenea încălcare se produce printr-o hotărâre judecătorească.

A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o condiţie raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii ci şi de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori de câte ori daunele sau consecinţele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod.

În privinţa termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm existenţa unui termen de drept comun în materie de revizuire şi care are o durată de o lună şi a trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ., de 3 luni, în cazul ultimului motiv de revizuire şi de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ.

Page 266: 48403746 Drept Procesual Civil

Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare al termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună acesta este determinat după cum urmează:

– în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs termenul curge de la pronunţarea ultimei hotărâri;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la cel din urmă act de executare;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. termenul de revizuire curge din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul; în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge din momentul când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacităţii.

O situaţie particulară priveşte ultimul motiv de revizuire, care a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Într-adevăr, pentru acest motiv de revizuire termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin urmare, este evident că momentul care marchează curgerea termenului de revizuire este data publicării deciziei anterior menţionate în Monitorul Oficial, Partea I.

În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut pentru penultimul motiv de revizuire, acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării.

Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente şi în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde dispoziţii derogatorii în această materie.

Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiţii revizuientul va trebui să ţină seama de dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C. proc. civ. Prin urmare, în considerarea acestor condiţii legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare privitoare la: identificarea părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanţei competente şi la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor şi semnătura.

O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Page 267: 48403746 Drept Procesual Civil

Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile art. 132 C. proc. civ. Aşa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiţia respectării termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai pot formula cereri accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acţiunii.

De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire. În acest sens art. 326 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziţie binevenită şi care aduce mai multă precizie în legătură cu limitele revizuirii, soluţie ce este în concordanţă cu caracterul extraordinar al acestei căi de atac de retractare.

În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluţionării cererii de revizuire în două etape: încuviinţarea în principiu şi judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri pronunţarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă, ci chiar necesară.

Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text, dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.

Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire, ceea ce poate sugera totuşi şi admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă posibilitatea pronunţării a două soluţii: anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări particulare în funcţie de motivele de revizuire invocate.

În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă şi în cazul nesocotirii principiului disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care instanţa a dispus extra sau plus petita. Şi în acest caz instanţa va putea pronunţa o singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a capătului de cerere omis şi se va pronunţa o nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie.

Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă.

În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. este adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în legătură cu pricina se va desfiinţa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunţa o soluţie nouă. Dacă însă instanţa nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe şi va pronunţa o nouă hotărâre.

Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive de revizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenţei unor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii

Page 268: 48403746 Drept Procesual Civil

lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu exercită atribuţii de control judiciar, ci constată îndeplinirea condiţiilor legale şi anulează pur şi simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.

Recursul în interesul legii

Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Această cale extraordinară de atac a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 şi este reglementată în prezent în art. 329.

Astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. proc. civ. legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiilor de conducere ale curţilor de apel. Dreptul de a exercita calea recursului în interesul legii trebuie recunoscut procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi celorlalţi procurori generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel. Soluţia a fost consacrată expres şi prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ. procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate acţiona din proprie iniţiativă, respectiv „din oficiu” sau la „cererea ministrului justiţiei”. Prin urmare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizat şi de ministrul justiţiei. Tocmai de aceea în doctrină s-a ridicat problema de a determina semnificaţia „cererii ministrului justiţiei”; este sau nu obligatorie o asemenea cerere pentru procurorul general ?

Soluţia afirmativă ar putea fi susţinută în considerarea dispoziţiilor constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească. Într-adevăr, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. O dispoziţie importantă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor. Noua lege privind organizarea judiciară reglementează însă şi modul de exercitare, de către ministrul justiţiei, a controlului activităţii procurorilor, precum şi conţinutul unui asemenea control. Toate aceste dispoziţii legale ar mai putea contribui, într-o anumită măsură, la fundamentarea opiniei potrivit căreia „cererea ministrului justiţiei” de exercitare a recursului în interesul legii este obligatorie pentru procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu toate acestea, socotim şi noi alături de alţi autori, că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are obligaţia necondiţionată de a exercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a recursului în interesul legii. În cazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa unei situaţii diferite de aceea a „controlului” la care se referă art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi pe care le poate da ministrul justiţiei. Într-adevăr, dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind

Page 269: 48403746 Drept Procesual Civil

organizarea judiciară limitează controlul menţionat la „verificarea modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor”. Pe de altă parte, prin voinţa legii legitimarea procesuală activă a fost acordată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Remarcăm însă că în materie procesual-penală situaţia este diferită, anume în sensul că recursul în interesul legii poate fi exercitat şi de ministrul justiţiei, dar numai prin intermediul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 4142 C. proc. pen.). Această diferenţiere de reglementare relevă şi o soluţie distinctă în cazul recursului în interesul legii. Pe de altă parte, însăşi referirea art. 329 alin. (1) C. proc. civ. la „cererea ministrului justiţiei” evidenţiază o altă concepţie cu privire la legitimarea procesuală activă în cazul recursului în interesul legii în materie procesual civilă.

Aşa fiind, noi socotim că în materie procesual civilă legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. „Cererea ministrului justiţiei” de promovare a recursului în interesul legii nu poate fi considerată ca fiind lipsită de orice semnificaţie juridică, dar ceea ce dorim să subliniem este faptul că ea se înscrie doar pe linia unei modalităţi de învestire a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este vorba însă de o învestire cu o cerere ale cărei greutate şi valoari juridice sunt considerabile, căci ministrul justiţiei reprezintă o autoritate care în urma controlului efectuat asupra activităţii instanţelor judecătoreşti poate depista cu mai multă uşurinţă existenţa unei jurisprudenţe neunitare.

Prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dreptul de exercitare a recursului în interesul lehii a fost conferit şi colegiilor de conducere ale curţilor de appel. Este o soluţie novatoare, ale cărei rezultate sunt însă greu de prevăzut. O atare soluţie poate fi totuşi extrem de eficientă, în măsura în care colegiile de conducere ale curţilor de appel vor acţiona în funcţie de nevoile jurisprudenţei şi fără a abuza de o atare prerogativă legală.

Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul în interesul legii vizează „chestiunile de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”. O dispoziţie importantă în materia cercetată este cuprinsă şi în ultimul alineat al textului menţionat. În acest sens, textul amintit precizează că soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra „hotărârilor judecătoreşti examinate”.

Textele menţionate au conotaţii importante în privinţa determinării obiectului recursului în interesul legii. Iar o atare determinare se realizează sub un dublu aspect: al întinderii obiectului recursului în interesul legii şi al categoriilor de hotărâri judecătoreşti ce pot intra sub incidenţa acestei căi de atac.

Din primul punct de vedere, recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Este semnificativă în această privinţă constatarea unor autori de prestigiu, anume în sensul că recursul în interesul legii se poate sprijini pe un singur motiv, anume „greşita interpretare şi aplicare a legii de către unele instanţe judecătoreşti”. O atare constatare rezultă însă chiar din scopul instituţiei, astfel cum acesta este exprimat fără putinţă de tăgadă de aceleaşi dispoziţii ale art. 329 alin. (1) C. proc. civ.: „interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Pe de altă parte, trebuie adăugat că recursul în interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi cele de drept procesual.

Prin urmare, recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele a căror

Page 270: 48403746 Drept Procesual Civil

hotărâri sunt atacate prin intermediul recursului în interesul legii. De altfel, instanţa supremă nici nu are căderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia greşelile de fapt sau de drept săvârşite de instanţele inferioare.

Din al doilea punct de vedere problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de a determina sfera hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în interesul legii. Sub acest aspect, remarcăm referirea generală a legii la hotărârile judecătoreşti, fără nici o altă calificare sau delimitare. Această împrejurare a prilejuit susţinerea că intră sub incidenţa recursului în interesul legii atât hotărârile judecătoreşti definitive, cât şi cele rămase irevocabile.

Referirea generală şi indistinctă a legii la hotărârile judecătoreşti justifică şi în opinia noastră concluzia potrivit căreia această cale de atac poate fi exercitată atât împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Opinăm că doar în acest mod se poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei jurisprudenţe unitare.

Recursul în interesul legii se poate introduce numai împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 329 C. proc. civ.

Condiţiile recursului în interesul legii se referă, astfel cum am văzut, atât la legitimarea procesuală activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În afara acestor condiţii, din dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. se mai poate desprinde şi o condiţie particulară: existenţa unor probleme de drept care au primit o dezlegare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Aceasta implică existenţa unor hotărâri judecătoreşti care să fi statuat în mod definitiv sau irevocabil asupra unor probleme de drept.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiile de conducere ale curţilor de apel sunt îndreptăţite să aprecieze asupra necesităţii de exercitare a recursului în interesul legii. Simpla existenţă a două hotărâri care să fi statuat în mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea însăşi exercitarea recursului în interesul legii. Şi aceasta mai ales atunci când jurisprudenţa instanţei supreme este constantă într-un anumit sens, dar în mod izolat o instanţă inferioară a statuat altfel într-o problemă de drept.

Dispoziţiile privitoare la procedura de soluţionare a recursului în interesul legii sunt deosebit de sumare. Soluţia este firească având în vedere finalitatea acestei căi de atac şi faptul că prin intermediul ei nu se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea efectivă a hotărârilor judecătoreşti atacate, ci doar la reconsiderarea jurisprudenţei. Totuşi ne vom referi în continuare la câteva dintre regulile procedurale ce urmează să fie respectate în soluţionarea recursului în interesul legii.

Cererea de învestire a instanţei competente a statua asupra recursului în interesul legii va trebui să cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează instanţelor judecătoreşti şi în mod special va trebui să determine hotărârile judecătoreşti care au prilejuit pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de drept dezlegate.

Recursul în interesul legii se soluţionează în toate cazurile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum se precizează în mod expres în art. 4 pct. 2 C. proc. civ. şi în art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În concret, recursurile în interesul legii se judecă de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art. 329 alin. (2) C. proc. civ.].

Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Codul de

Page 271: 48403746 Drept Procesual Civil

procedură civilă nu cuprinde o normă expresă în această privinţă. Dispoziţii clarificatoare, în această privinţă, regăsim însă în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară statuează că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie participă la şedinţele Înaltei Curţi în Secţii Unite, precum şi la orice complet al acesteia „când consideră necesar”. În virtutea acestor dispoziţii procedurale participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la activitatea Secţiilor Unite este facultativă, iar nu obligatorie. Remarcăm însă că în cazul imposibilităţii de participare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate delega pe prim-adjunctul sau pe adjunctul său ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul său, la şedinţele respective ale Secţiilor Unite [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].

Din aceste dispoziţii legale rezultă fără echivoc că procurorul general, care este titularul recursului în interesul legii, este îndreptăţit să aprecieze asupra participării sale la soluţionarea acestei căi de atac. Importanţa problemelor de drept ce au prilejuit pronunţarea unor soluţii jurisprudenţiale diferite poate constitui un temei de apreciere asupra participării nemijlocite a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea recursului în interesul legii. Un atare drept de apreciere nu poate fi însă cenzurat, după părerea noastră, de către instanţa competentă a se pronunţa asupra recursului în interesul legii.

Procedura în faţa instanţei supreme este însă lipsită, după părerea noastră, de contradictorialitate, întrucât nu există părţi cu interese contrare. De altfel, în asemenea cauze, nici nu trebuie ca părţile să fie citate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa supremă are rolul de a stabili o jurisprudenţă constantă.

Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziţie privitoare la termenul de exercitare a recursului în interesul legii. În mod evident, în lipsa unui termen expres prevăzut de lege, urmează că recursul în interesul legii poate fi introdus oricând. Socotim totuşi că în perspectiva unei viitoare legiferări în materie s-ar putea reflecta asupra utilităţii introducerii unui termen raţional care ar urma să fie, după părerea noastră, mult mai mare decât cel prevăzut pentru celelalte căi de atac şi aceasta ţinând seama tocmai de finalitatea instituţiei. Soluţia s-ar impune întrucât după trecerea unui timp foarte îndelungat unele soluţii jurisprudenţiale îşi pierd valoarea lor practică şi doctrinară spre a mai fi atacate cu un recurs în interesul legii.

Dispoziţiile procedurale din materia recursului în interesul legii nu prevăd soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa supremă. În mod firesc, aceste soluţii pot fi de admitere sau de respingere a recursului în anulare, în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 329 C. proc. civ. De altfel, în mod corect s-a observat şi în doctrina recentă că posibilitatea respingerii unui recurs în interesul legii nu poate fi exclusă de plano. O altă soluţie nici nu ar putea fi concepută, căci ea ar conduce practic la substituirea procurorului general instanţei supreme, de vreme ce admiterea unor atare recursuri ar deveni practic obligatorie.

Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter particular în raport cu toate celelalte sentinţe sau decizii judecătoreşti. Printr-o asemenea hotărâre nu se urmăreşte, astfel cum am arătat deja, retractarea, anularea sau reformarea unei decizii pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea hotărâre are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele probleme de drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.

Page 272: 48403746 Drept Procesual Civil

Este ceea ce rezultă în mod neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate”. Prin urmare, hotărârea pronunţată de instanţa supremă nu afectează în nici un mod deciziile examinate, acestea îşi păstrează întreaga lor autoritate şi forţă executorie. Soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu afectează nici situaţia juridică a părţilor din proces; acestea nu vor putea invoca în favoarea lor soluţia adoptată de instanţa supremă spre a nu se supune hotărârii prin care s-a dezlegat în mod definitiv şi irevocabil raporturile litigioase dintre ele. Această consecinţă era prevăzută în mod expres în reglementarea anterioară celei instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în redactarea conferită prin Legea nr. 219/2005, dispune din nou că « dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe ». Anterior actualei modificări legislative s-a renunţat la o atare soluţie. De aceea, într-o interpretare a fostului art. 329 alin. 3 C. proc. civ. s-a considerat că soluţiile pronunţate asupra recursului în interesul legii nu sunt obligatorii. O atare susţinere se întemeia pe principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege.

În considerarea caracterului lor obligatoriu, o parte a doctrinei noastre a remarcat însă, înaintea modificării art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, că deciziile pronunţate asupra recursurilor în interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiindu-se de actele normative, întrucât „au un caracter general - abstract şi un caracter de obligativitate”.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ. au fost supuse unei critici vehemente, ele fiind considerate neconstituţionale, motivându-se în esenţă că ele contravin principiului potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii, precum şi principiului independenţei judecătorilor. Problema enunţată este de o reală complexitate, dar nu trebuie ignorat totuşi faptul că instanţa supremă, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., stabileşte numai forţa interpretării judecătoreşti pe care o dă unor texte legale.

Rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în nici un sistem de drept. Jurisprudenţa creată de o instanţă supremă trebuie să constituie un ghid şi o călăuză pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual. Cum altfel s-ar putea crea într-un stat de drept o jurisprudenţă unitară ? Or, recursul în interesul legii este tocmai instrumentul cel mai eficace spre a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când unele instanţe se abat de la interpretarea corectă a normelor legale. De aceea, nu considerăm exagerată nici afirmaţia prof. univ. dr. V. M. Ciobanu potrivit căreia calea recursului în interesul legii „este singura care dă posibilitatea Curţii Supreme de Justiţie să realizeze obiectivul înscris în art. 1 alin. (2) din legea sa organică, Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele, din moment ce în materie civilă Curtea apare ca instanţă de recurs de excepţie”.

TEMA II. PROCEDURI SPECIALE I. Ordonanţe preşedinţialeConceptul de ordonanţă preşedinţială este folosit în doctrină şi jurisprudenţă în

varii accepţiuni. Astfel, într-o primă accepţiune prin ordonanţă preşedinţială se desemnează „ansamblul de norme după care se conduc părţile şi instanţa în soluţionarea unei pricini urgente”408. Înţeleasă astfel ordonanţa preşedinţială se

408 C. Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 9.

Page 273: 48403746 Drept Procesual Civil

înfăţişează ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri urgente. Acesta este şi sensul care va fi folosit frecvent în cuprinsul lucrării de faţă.

Într-o altă accepţiune, ordonanţa preşedinţială evocă însăşi actul final şi de dispoziţie prin care instanţa statuează asupra cererii promovate de partea interesată409. Conceptul de ordonanţă preşedinţială evocă în acest caz ideea de act procedural.

Conceptul de ordonanţă preşedinţială este folosit de asemenea pentru a desemna actul de învestire al instanţei în acele cazuri în care reclamantul invocă o intervenţie urgentă a justiţiei. În acest sens, în jurisprudenţa noastră s-a decis că cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu cele două condiţii fundamentale: urgenţa şi aparenţa dreptului.

Adeseori Codul de procedură civilă se referă la ordonanţa preşedinţială în accepţiunea de hotărâre a conceptului analizat. Astfel, de pildă, potrivit art. 581 alin. (3) C. proc. civ. ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor, şi chiar atunci când există judecată asupra fondului dreptului. Acelaşi text precizează în alineatul următor că: „Ordonanţa este vremelnică şi executorie”. De asemenea, potrivit art. 582 alin. (1) C. proc. civ. „Ordonanţa este supusă recursului...”. În toate aceste situaţii este evident că legea are în vedere însuşi actul - hotărârea - prin care instanţa se pronunţă asupra cererii pentru luarea unei măsuri vremelnice.

Noţiunea de ordonanţă s-a impus în dreptul procesual civil prin însăşi forţa tradiţiei. La origine, această denumire a fost utilizată pentru a sugera competenţa preşedintelui instanţei de a lua măsuri vremelnice în cazuri grabnice. Ulterior cererile de ordonanţă au fost trecute în competenţa instanţei colegiale. În prezent, potrivit art. 57 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cererile de ordonanţă preşedinţială se judecă din nou de un singur judecător.

Originea instituţiei este controversată în doctrină410. În opinia unor autori francezi instituţia ordonanţei preşedinţiale sau a ordonanţei de referat, cum este denumită şi azi în dreptul francez411, şi-ar avea origine în „ius vocatio ab torto collo” din Legea celor XII table; după alţi autori, instituţia nu reprezintă decât o consacrare legală a unui obicei răspândit în Normandia, numit „clameur de haro”. Pronunţarea cuvântului „haro” provoca imediat intervenţia justiţiei; cel vizat prin pronunţarea cuvântului haro era obligat să se înfăţişeze împreună cu reclamantul în faţa judecătorului412.

În dreptul francez, referiri la posibilitatea luării unor măsuri urgente în cazul unui pericol iminent s-au făcut pentru prima dată prin celebra Ordonanţă din 1667 şi într-un edict din anul 1685. De aici instituţia ordonanţei de referat a fost preluată de Codul de procedură civilă francez413 din anul 1806 şi a alcătuit art. 806-811.

409 A se vedea, în acest sens: V. Cădere, op. cit., p. 331-332, D. Buia, Curs de drept procesual civil. Procedurile speciale, vol. II, Universitatea din Cluj-Napoca, 1985, p. 16.

410 A se vedea în acest sens C. Crişu, op. cit., p. 16.411

În dreptul francez denumirea provine de la faptul că judecătorul statuează pe baza unui referat

întocmit de funcţionarii instanţei, iar nu în urma unei cereri. A se vedea D. Buia, op. cit., p. 17. În dreptul francez actual instituţia este reglementată în art. 848-850 C. proc. civ. Dreptul francez actual cunoaşte şi o altă instituţie procedurală - ordonnance sur requete (art. 851-852 C. proc. civ.) - care permite luarea unei măsuri urgente, la cerere, dar numai în cazurile anume prevăzute de lege.

În Elveţia instituţia este cunoscută sub denumirea de „măsuri provizorii” şi este reglementată în majoritatea legislaţiilor cantonale. A se vedea, de pildă, art. 101-118 C. proc. civ. a cantonului Vaud; art. 320-336 C. proc. civ. a cantonului Geneva.

Instituţia este cunoscută şi în dreptul latino-american, sub denumirea de „medidas cautelares”. A se vedea în acest sens art. 796-812 C. proc. civ. brazilian şi art. 195-208 C. proc. civ. argentinian.

412 A se vedea pentru amănunte C. Crişu, op. cit., p. 10-11.

Page 274: 48403746 Drept Procesual Civil

Ordonanţa preşedinţială a fost reglementată, pentru prima dată, în dreptul românesc cu prilejul modificării Codului de procedură civilă în anul 1900. Potrivit art. 66 bis, alin. (2) C. proc. civ., în redactarea de la acea dată, pe calea ordonanţei preşedinţiale se puteau lua măsuri conservatorii în cazuri grabnice. Această reglementare s-a vădit, în timp, necorespunzătoare, iar prin Legea nr. 394/1943, pentru accelerarea judecăţilor în materie civilă şi comercială, s-au adus modificări corespunzătoare în legislaţia noastră. În acest sens art. 67 din Legea nr. 394/1943 preciza că judecătorii pot „...să ordone măsuri provizorii, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru evitarea unei pagube iminente şi ireparabile, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul aducerii la îndeplinire a unui titlu executoriu”. Aşa fiind, în virtutea noii legi judecătorul nu mai era limitat la simple măsuri conservatorii, el având posibilitatea de a cerceta chiar şi aparenţa dreptului. Textul enunţat, împreună cu art. 68 din Legea nr. 394/1943, a fost inclus în Codul de procedură civilă cu prilejul modificării acestuia în anul 1948.

În prezent, instituţia ordonanţei preşedinţiale este reglementată în art. 581-582, texte ce alcătuiesc primul Capitol (intitulat Ordonanţe preşedinţiale) din Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă.

Importanţa instituţiei decurge din natura măsurilor ce pot fi luate de judecător, dar şi din eficienţa deosebită a procedurii instituite în acest scop. Într-adevăr, legea a creat un mijloc procedural rapid şi lipsit de formalism pentru luarea unor măsuri provizorii în cazuri ce reclamă urgenţă.

Scopul ordonanţei este acela de a evita pierderea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, de a preveni o daună iminentă ce nu s-ar putea repara şi de a înlătura eventualele piedici ivite în cursul executării silite. Este evident că asemenea măsuri şi o intervenţie atât de promptă a justiţiei nu se poate realiza în cadrul procedurii de drept comun, ci numai în condiţiile unei proceduri suple şi operative. De aceea, legea stabileşte principiul potrivit căruia ordonanţa se poate soluţiona chiar şi fără citarea părţilor. În acelaşi timp, legea îngăduie ca executarea ordonanţei să se facă fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen.

Rolul ordonanţei preşedinţiale nu a scăzut în epoca care s-a scurs de la reglementarea acestei instituţii procesuale, ci dimpotrivă s-a amplificat continuu având o aplicare în cele mai varii materii, inclusiv în litigiile comerciale. Şi în prezent instituţia îşi menţine valenţele sale preventive. Este în afară de îndoială că ordonanţa preşedinţială poate evita adeseori declanşarea ulterioară a unui proces asupra fondului dreptului414. Este ceea ce se întâmplă atunci când partea împotriva căreia s-a luat o măsură îşi dă seama de justeţea acesteia şi de netemeinicia unei acţiuni pe care ar putea-o exercita cu privire la fondul dreptului.

Datorită utilităţii sale practice, ordonanţa preşedinţială se înfăţişează în prezent ca una din instituţiile judiciare la care cetăţenii recurg în mod frecvent şi în cele mai diferite materii. Într-adevăr, adeseori ordonanţa preşedinţială este folosită în materie locativă, în materia raporturilor de vecinătate, pentru luarea unor măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ, în litigiile comerciale etc. Jurisprudenţa franceză de dată recentă cunoaşte cazuri de folosire a ordonanţei de referat şi pentru înlăturarea practicilor ilegale de folosire a unei opere artistice prin Internet (cazul J. Brel, 1996).

413 După C. Gr. Zotta ordonanţa preşedinţială îşi are originea tocmai în edictul din 1685 şi „s-a dezvoltat la Paris sub preşedinţia lui Debelleyme, care este considerat în Franţa organizatorul ei, urmat apoi de Bazot şi Bertin” (C. Gr. Zotta, Procedura de refere, Ed. R. Cioflec, Bucureşti, 1946, p. 8).

414 A se vedea în acest sens R. Japiot, op. cit., p. 597.

Page 275: 48403746 Drept Procesual Civil

Ordonanţa preşedinţială se înfăţişează ca un mijloc procedural ce întruneşte condiţiile unei acţiuni civile. O atare acţiune are însă un caracter specific, determinat de însăşi caracterul particular al măsurilor ce pot fi luate pe această cale. Aşa fiind, cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească atât condiţiile generale necesare pentru exercitarea oricărei acţiuni, cât şi unele cerinţe particulare.

Condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile au fost deja analizate în prima parte a lucrării de faţă. Totuşi se impune să arătăm că cerinţa privitoare la afirmarea unui drept prezintă o serie de particularităţi şi se impune să fie cercetată separat. De altfel, în cazul ordonanţei preşedinţiale o atare condiţie are ca obiect doar aparenţa dreptului.

Problema afirmării unui drept subiectiv nu se mai pune în cazul cererilor de ordonanţă preşedinţială. Afirmarea unui drept în cazul cererilor de ordonanţă preşedinţială ar determina transformarea acestora în veritabile acţiuni de drept comun.

Cercetarea fondului este incompatibilă cu natura şi caracterul procedurii reglementate în art. 581-582 C. proc. civ. Totuşi, jurisprudenţa admite în mod unanim că instanţa are posibilitatea de a cerceta, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, de partea cui este aparenţa dreptului. Această cerinţă este intim legată de problema neprejudecării fondului în cadrul cererilor de ordonanţă preşedinţială, astfel că vom formula unele precizări suplimentare în cele ce urmează.

În literatura de specialitate nu există un consens cu privire la determinarea condiţiilor specifice ale ordonanţei preşedinţiale. Astfel, în opinia unor autori415

cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie analizată în prezenţa a două condiţii specifice: urgenţa şi nerezolvarea fondului cauzei.

Cel mai adesea, însă, ordonanţa preşedinţială este cercetată în raport cu următoarele trei condiţii de admisibilitate: urgenţa, măsura ordonată de instanţă să fie vremelnică şi măsura luată să nu prejudece asupra fondului416. În fine, profesorul G. Porumb consideră că ordonanţa trebuie să îndeplinească o singură condiţie de admisibilitate, anume urgenţa417.

Jurisprudenţa noastră a făcut şi ea referiri la condiţiile generale şi speciale de admisibilitate ale cererilor de ordonanţă preşedinţială. Astfel, printr-o soluţie de speţă, instanţa supremă a decis că cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească două condiţii fundamentale: urgenţa şi aparenţa dreptului. În termeni asemănători, dar nu identici, cerinţele enunţate sunt precizate şi în una din deciziile de îndrumare ale fostei instanţe supreme, care statuaseră că ordonanţa preşedinţială, fiind o cale judiciară, poate fi folosită în materia raporturilor locative atunci când sunt întrunite condiţiile cerute prin art. 581 C. proc. civ., adică urgenţa şi neprejudecarea fondului.

O atare abordare nu este totuşi întâmplătoare. Aceasta deoarece unii autori au adeseori în vedere condiţiile pentru admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială. Este adevărat însă că cerinţele necesare pentru exercitarea acţiunii civile trebuie să fie întrunite şi în momentul pronunţării hotărârii. Astfel, de pildă, urgenţa ne apare ca o condiţie ce trebuie justificată de reclamant atât pentru exercitarea cererii, cât şi pentru pronunţarea ordonanţei. Neprejudecarea fondului apare şi ea ca o dublă condiţie: pentru exercitarea cererii şi pentru admiterea ei.

415 C. Crişu, op. cit., p. 31.416 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 491-494; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept

procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 116; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 367-370; M.N. Costin, Dicţionar de drept procesual civil, p. 329; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 314-316.

417 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 368.

Page 276: 48403746 Drept Procesual Civil

Vremelnicia măsurii luate trebuie analizată doar ca o condiţie a hotărârii adoptate, iar nu ca o cerinţă de exercitare a cererii de ordonanţă. De aceea, în contextul ce urmează, ne ocupăm de condiţiile enunţate, cu precizarea că vremelnicia măsurii luate este necesară numai pentru admiterea cererii.

Urgenţa constituie o cerinţă esenţială a ordonanţei preşedinţiale, fapt ce explică şi enunţarea ei expresă de art. 581 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, textul comentat îngăduie instanţei „să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice”. Legea nu defineşte conceptul de urgenţă; ea indică doar situaţiile ce pot face necesară şi posibilă o intervenţie a justiţiei, respectiv pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul executării.

În primele două situaţii, instanţa are posibilitatea de a aprecia în concret asupra urgenţei. Considerăm însă, alături de alţi autori, că există urgenţă ori de câte ori păstrarea unui drept sau prevenirea unei pagube iminente nu s-ar putea realiza în mod adecvat pe calea unei acţiuni de drept comun418.

Criteriile pe baza cărora se poate aprecia asupra urgenţei sunt în mod natural de natură obiectivă. Instanţa urmează să aprecieze de la caz la caz asupra acestei cerinţe. Dar, ţinem să subliniem că nu trebuie să se recurgă la o apreciere in abstracto, ci la una in concreto, adică la o estimare adaptată la împrejurările particulare ale cauzei.

În principiu, criteriile subiective sunt irelevante sub aspectul urgenţei impuse de dispoziţiile art. 581 C. proc. civ.419 O atare soluţie este logică, căci simplele considerente de ordin moral nu pot legitima prin ele însele intervenţia justiţiei. Doar în mod excepţional asemenea atitudini de ordin moral pot legitima intervenţia justiţiei pe calea sumară a ordonanţei preşedinţiale420. Un exemplu evocat de jurisprudenţa noastră este elocvent în această privinţă. Astfel, o instanţă de casare a statuat că este admisibilă ordonanţa preşedinţială pentru a face să înceteze împiedicarea folosinţei unor dependinţe nu numai când samavolnicia se realizează prin încuierea sau punerea unor stavile materiale, ci şi atunci când zădărnicirea accesului se face prin ameninţări - în speţă cu bătaia - a căror traducere în fapt, în trecut, este de natură să creeze temeri în persoana celui ameninţat.

Legislaţia noastră cunoaşte însă şi unele situaţii în care urgenţa este prezumată. Evocăm doar câteva din aceste situaţii. Astfel, potrivit art. 6132 C. proc. civ. „instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei. De asemenea, potrivit art. 280 alin. (3) C. proc. civ. instanţa de apel este îndreptăţită să dispună suspendarea execuţiei vremelnice. Pentru identitate de situaţie şi de raţiune, măsura suspendării poate fi ordonată de instanţa de control judiciar şi în cazul hotărârilor executorii de drept421.

418 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 116; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 368; D. Buia, op. cit., p. 19; C. Crişu, op. cit., p. 31. În jurisprudenţă urgenţa a justificat şi exercitarea ordonanţei preşedinţiale în raporturile dintre moştenitori. A se vedea în acest sens P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniile dreptului civil, procesual-civil şi dreptului muncii (semestrul I/1998), Dreptul nr. 1/1999, p. 106-107.

419 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, vol. II, p. 116.

420 A se vedea în acest sens C. Crişu, op. cit., p. 33; I. Stoenescu, Ordonanţa preşedinţială, în L.P. nr. 12/1956, p. 141 şi urm.

421 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 538; C. Crişu, op. cit., p. 35.

Page 277: 48403746 Drept Procesual Civil

În toate situaţiile înfăţişate mai sus urgenţa se prezumă, iar ordonanţa se pronunţă în baza unei dispoziţii exprese a legii422.

Doctrina a fost confruntată însă şi cu problema de a cunoaşte dacă urgenţa se prezumă sau ea trebuie dovedită în ipoteza în care ordonanţa este solicitată pentru înlăturarea piedicilor ivite în cursul executării silite. În trecut asupra acestei probleme a existat o accentuată controversă doctrinară423.

Instanţa supremă a promovat punctul de vedere potrivit căruia în împrejurarea analizată urgenţa rezultă în mod obiectiv din necesitatea de a înlesni executarea cât mai grabnică a hotărârii rămase definitive. În termeni şi mai sugestivi printr-o altă decizie s-a statuat că elementul urgenţei este necesar a se constata în cazurile când se cere a se da ordonanţa preşedinţială pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, dar nu şi atunci când se cere înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi la executare, scopul urmărit de lege fiind de a asigura imediata executare a titlurilor, evitându-se întârzierile şi cheltuielile. Prin urmare, în acest caz, admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială nu mai este condiţionată de stabilirea urgenţei.

Soluţia promovată de jurisprudenţă o socotim întru totul pertinentă, căci o atare soluţie ţine seama de scopul executării silite, finalitate ce trebuie realizată de îndată şi, dacă este cazul, prin înlăturarea piedicilor ce s-ar putea ivi în legătură cu executarea.

Urgenţa, ca o condiţie a ordonanţei preşedinţiale, nu trebuie confundată cu celeritatea424. Într-adevăr, celeritatea este o caracteristică a unor cauze de a fi soluţionate mai rapid în raport cu alte categorii de litigii. La o atare caracteristică se referă legea în unele situaţii particulare. Astfel, de pildă, potrivit art. 320 alin. (1) C. proc. civ. „contestaţia se judecă de urgenţă şi cu precădere”. De asemenea, potrivit art. 674 alin. (3) C. proc. civ. „cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere”.

În toate aceste situaţii, legea are în vedere necesitatea soluţionării rapide a unor categorii de litigii. Drept urmare, chiar dacă legea foloseşte termenul de urgenţă acesta are semnificaţia de celeritate, rapiditate, iar nu de condiţie necesară pentru exercitarea unei cereri. Or, urgenţa la care se referă art. 581 alin. (1) C. proc. civ. are, aşa cum am văzut, o altă conotaţie, anume aceea de condiţie specifică ce ţine de însăşi natura ordonanţei preşedinţiale425.

Delimitarea necesară dintre urgenţă şi celeritate este sugerată şi de unele dispoziţii legale privitoare la ordonanţa preşedinţială. Astfel, potrivit art. 582 alin. (4) C. proc. civ. „Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor”. Legea foloseşte aici conceptul de urgenţă în sensul de celeritate, adică de soluţionare rapidă a unei cauze.

Pe de altă parte, urgenţa ca o condiţie de admisibilitate a ordonanţei nu exclude celeritatea procedurii. Şi această constatare poate fi dedusă cu uşurinţă chiar din dispoziţiile citate anterior. Dar din aceste prevederi procedurale nu s-ar putea trage concluzia că numai soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului se caracterizează prin celeritate. Dimpotrivă, deşi legea nu o spune expres, întreaga procedură a ordonanţei preşedinţiale se caracterizează prin celeritate. O atare concluzie rezultă din chiar scopul ordonanţei preşedinţiale, anume acela de a permite

422 C. Crişu, op. cit., p. 36.423 Idem.424 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 368; C. Crişu, op. cit., p. 36; I. Deleanu, Tratat..., op.

cit., Ed. Servo-Sat, 2000, vol. III, p. 28; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 814; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 25.

425 A se vedea de asemenea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 116; C. Crişu, op. cit., p. 36; L. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 25.

Page 278: 48403746 Drept Procesual Civil

luarea unor măsuri în cazuri grabnice. Prin urmare, urgenţa la care se referă art. 581 alin. (1) C. proc. civ. nu exclude, ci presupune şi celeritate în soluţionarea cauzei.

Condiţia urgenţei trebuie întrunită din momentul sesizării instanţei şi până în momentul pronunţării ordonanţei. Ori de câte ori se constată lipsa acestei cerinţe continuarea procedurii specifice ordonanţei preşedinţiale nu mai are nici o justificare.

De asemenea este esenţial ca urgenţa să persiste atât în momentul pronunţării, cât şi în acela al soluţionării căilor de atac. Aceasta deoarece, dacă în intervalul de la sesizarea instanţei şi până la soluţionarea irevocabilă a cererii de ordonanţă, dispare elementul urgenţei, nu mai este necesară luarea, respectiv confirmarea unei măsuri vremelnice.

Condiţia urgenţei trebuie apreciată şi în considerarea intervalului de timp scurs de la producerea faptului prejudiciabil şi până la introducerea cererii de ordonanţă preşedinţială. În această privinţă jurisprudenţa noastră nu a manifestat o poziţie constantă. Astfel, de pildă, uneori s-a decis că în lipsa unui termen fatal de introducere a cererii de ordonanţă simplul fapt al trecerii unui anumit timp de la săvârşirea faptului prejudiciabil şi până la sesizarea instanţei nu exclude caracterul urgent al cauzei426. Alteori, instanţa supremă a apreciat că elementul urgenţei nu mai subzistă atunci când de la săvârşirea faptului prejudiciabil şi până la sesizarea instanţei a trecut un timp apreciabil.

Socotim totuşi, alături de alţi autori427, că problema enunţată nu poate fi soluţionată în general, ci doar în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei cauze. Trecerea unui timp apreciabil de la data săvârşirii faptului prejudiciabil conduce, de regulă, la concluzia potrivit căreia într-o asemenea împrejurare lipseşte elementul urgenţei. Este adevărat însă că legea nu stabileşte un termen fatal în acest sens. Dar, se poate vorbi, în opinia noastră, de o simplă prezumţie privitoare la lipsa urgenţei. Aşa fiind, reclamantului îi revine sarcina de a stabili, prin mijloace probatorii adecvate, existenţa urgenţei şi în asemenea împrejurări.

Neprejudecarea fondului cauzei reprezintă o condiţie specifică de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale al cărui conţinut complex ridică multiple probleme. Ea a reprezentat şi în trecut una din cele mai controversate probleme din domeniul ordonanţei preşedinţiale428.

Această condiţie este determinată de însăşi caracterul vremelnic, provizoriu, al măsurilor ce pot fi ordonate de instanţă în condiţiile art. 581 C. proc. civ. De aceea, atunci când soluţionează o cerere de ordonanţă preşedinţială judecătorul nu are de cercetat fondul litigiului dintre părţi. O atare realitate procedurală nu poate conduce la concluzia că pe calea ordonanţei preşedinţiale s-ar putea lua o măsură arbitrară.

Dimpotrivă, doctrina429 şi jurisprudenţa sunt unanime în a recunoaşte judecătorului dreptul de a realiza un examen sumar al cauzei, spre a stabili de partea cui este aparenţa dreptului. Deosebit de semnificativă în această privinţă este şi una din deciziile instanţei supreme, în care se remarca că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi soluţionat fondul dreptului. Cu toate acestea, un examen sumar al litigiului este autorizat de lege şi chiar indispensabil, atât pentru a se stabili competenţa

426 A se vedea pentru exemplificări jurisprudenţiale în acest sens C. Crişu, op. cit., p. 37.427 A se vedea în acest sens C. Crişu, op. cit., p. 37-38.428 A se vedea pentru amănunte C. Crişu, op. cit., p. 40-43.429 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p.

117; V. Negru, D. Radu, p. 369; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 370; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., Ed. Servo-Sat, 2000, vol. III, p. 29; V.M. Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. II, p. 493-494; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 815; C. Crişu, op. cit., p. 44-45: I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 28-30; M.N. Costin, Dicţionar de drept procesual civil, p. 329.

Page 279: 48403746 Drept Procesual Civil

instanţei de a lua o măsură provizorie, cât şi pentru ca judecata să poată aprecia care dintre părţile litigante are în favoarea sa aparenţa unei situaţii juridice legale şi justifică un interes legitim pentru a menţine o anumită stare de fapt sau de drept.

Prin urmare, spre a pronunţa o soluţie justă, judecătorul este îndreptăţit de a realiza un examen sumar al fondului cauzei, determinând astfel de partea cui este aparenţa dreptului. Dar care sunt limitele unei asemenea investigaţii?

Examenul sumar al cauzei se întinde, astfel cum s-a subliniat deja în doctrină430, asupra tuturor pretenţiilor şi apărărilor reciproce ale părţilor; instanţa poate examina în acest scop chiar şi actele sau titlurile înfăţişate de părţi. Dar, instanţa este chemată să examineze titlurile şi actele prezentate de părţi doar pentru a stabili de partea cui este aparenţa dreptului; ea nu se poate pronunţa asupra valabilităţii actului sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de fond, căci o atare cercetare este rezervată numai judecăţii în fond431.

De asemenea, instanţa de judecată nu poate dispune anularea actului prezentat sau să-i interpreteze conţinutul ori să dispună rezilierea unei convenţii ori revocarea unui administrator al societăţii comerciale. Aceeaşi soluţie a fost promovată şi în ceea ce priveşte radierea unei inscripţii ipotecare, lichidarea unor creanţe, stabilirea caracterului simulat al unui act, prescrierea dreptului sau existenţa unui drept afectat de o condiţie ori de un termen432.

Jurisprudenţa a fost confruntată şi cu problema de a determina dacă pe calea procedurală a ordonanţei preşedinţiale se poate impune pârâtului şi o obligaţie de a face, cum ar fi refacerea gardului distrus, ridicarea materialelor depozitate pe terenul altuia, desfiinţarea unor lucrări făcute pentru a împiedica accesul reclamantului la drumul public433. Într-o decizie de speţă instanţa supremă a statuat că o obligaţie de a face nu poate fi dispusă prin ordonanţă preşedinţială decât în cazurile în care se tinde la încetarea unor acte abuzive, deoarece numai în felul acesta se păstrează caracterul vremelnic al măsurilor luate.

Soluţia promovată de instanţa supremă are o dublă semnificaţie, anume a statuării că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu i se poate impune pârâtului o obligaţie de a face şi nici nu se pot adopta măsuri cu caracter definitiv. Totuşi se admite, ca o excepţie de la regula enunţată, că ordonanţa preşedinţială este admisibilă atunci când se urmăreşte încetarea unor acte abuzive, situaţie în care i se poate impune pârâtului chiar şi o obligaţie de a face. Astfel cum s-a remarcat însă în asemenea împrejurări nu este vorba, în ultimă instanţă, de veritabile acte de a face, ci mai degrabă ne aflăm în prezenţa unor lucrări ce au ca scop restabilirea situaţiei anterioare434.

Vremelnicia măsurii luate reprezintă astfel cum am arătat doar o condiţie a ordonanţei pronunţate de instanţă. Această condiţie se află într-o strânsă legătură cu neprejudecarea fondului cauzei. Ordonanţa preşedinţială este o instituţie procesuală pusă la dispoziţia părţilor doar pentru a se lua unele măsuri provizorii, adică în termenii legii a unor „măsuri vremelnice”, iar nu definitive.

Raţiunea ordonanţei este chiar aceea de a se permite luarea unei măsuri rapide şi cu caracter temporar. Astfel cum s-a remarcat şi în doctrină măsurile ordonate de

430 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 117; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. III, p. 29; V.M. Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol. II, p. 494; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 815; C. Crişu, p. 44; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 29-30.

431 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 117-118.

432 A se vedea în acest sens C. Crişu, op. cit., p. 45.433 A se vedea pentru amănunte cu privire la asemenea situaţii C. Crişu, op. cit., p. 46-48.434 C. Crişu, op. cit., p. 47.

Page 280: 48403746 Drept Procesual Civil

instanţă, pe această cale procedurală, au o limită în timp, fiind destinate, în principiu, să dureze până când se va soluţiona fondul cauzei, chiar dacă hotărârea pronunţată nu cuprinde vreo menţiune în acest sens435.

Măsura luată de instanţă îşi păstrează însă caracterul vremelnic indiferent dacă părţile promovează sau nu, ulterior, o acţiune de drept comun. Practic însă de cele mai multe ori măsura luată de instanţă pe calea ordonanţei preşedinţiale corespunde dreptului. De aceea, dacă reclamantul a avut câştig de cauză în cadrul ordonanţei preşedinţiale el nu mai are interesul de a exercita ulterior o acţiune de drept comun. La rândul său, pârâtul va evita exercitarea unei acţiuni ulterioare ori de câte ori îşi dă seama că măsura luată de instanţă este conformă cu dreptul reclamantului. Esenţial însă, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, este faptul că instanţa nu rezolvă fondul dreptului, ci adoptă doar măsuri provizorii. Părţile au însă deschisă calea unei acţiuni de drept comun spre a lichida în mod definitiv pretenţiile dintre ele436.

Ordonanţa preşedinţială este una din instituţiile cele mai frecvent folosite în practică. Explicaţia rezidă tocmai în posibilităţile pe care ea le oferă pentru luarea unor măsuri provizorii în situaţii ce reclamă o promptă intervenţie a justiţiei.

Varietatea situaţiilor în care se poate recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale face aproape imposibilă o analiză detaliată a acestora. De aceea, ne vom referi în continuare doar la câteva din domeniile mai importante de aplicabilitate ale instituţiei.

În materie locativă se recurge frecvent la folosirea ordonanţei preşedinţiale, lucru posibil ori de câte ori sunt întrunite condiţiile impuse de art. 581 C. proc. civ. Jurisprudenţa a decis că este posibilă folosirea ordonanţei preşedinţiale chiar pentru a obţine evacuarea unei persoane dintr-un spaţiu locativ. Evacuarea, în general, este legată de o apreciere şi cu privire la existenţa dreptului subiectiv. De aceea, o atare măsură se poate obţine numai în acele împrejurări ce impun o intervenţie neîntârziată a justiţiei.

Astfel, în jurisprudenţa noastră mai veche, s-a decis că ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi împotriva persoanei care a ocupat o suprafaţă locativă fără contract de închiriere, precum şi aceea care, deşi are un atare contract, a ocupat locuinţa în mod samavolnic, valorificându-şi dreptul locativ pe căi de fapt şi nu în condiţiile prevăzute de lege. Pe aceeaşi cale, a ordonanţei preşedinţiale, se poate dispune şi evacuarea persoanei tolerate într-un spaţiu locativ, întrucât aceasta nu are un drept locativ propriu.

Calea ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită şi de locator pentru reprimarea unor abuzuri de folosinţă. Într-adevăr, potrivit art. 1429 alin. (1) C. civ. locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat sau arendat ca un bun proprietar şi numai la destinaţia determinată prin contract; iar în lipsă de stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe. Nesocotirea acestei obligaţii se poate materializa în variate acţiuni de natură a modifica structura lucrului închiriat, a schimba destinaţia lui sau a-i provoca stricăciuni. Dacă totuşi locatarul săvârşeşte un abuz de folosinţă proprietarul este îndreptăţit să recurgă la calea ordonanţei preşedinţiale, spre a obţine astfel restabilirea grabnică a situaţiei de fapt anterioare437.

Legea impune locatarului şi obligaţia de a efectua toate reparaţiile necesare, cu excepţia acelora care sunt în sarcina locatorului [art. 1425 alin. (1) C. civ.]. Dacă este necesară efectuarea grabnică a unor asemenea reparaţii se poate dispune chiar restrângerea spaţiului închiriat. În asemenea împrejurări o atare măsură sau chiar

435 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 494.436 A se vedea pentru amănunte C. Crişu, op. cit., p. 48-55.437 Ibidem, p. 99.

Page 281: 48403746 Drept Procesual Civil

evacuarea temporară a chiriaşului, dacă se justifică urgenţa la care se referă art. 581 alin. (1) C. proc. civ., poate fi luată pe calea ordonanţei preşedinţiale.

Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi în raporturile dintre locatari. Cel mai adesea, în raporturile dintre locatari pot apare litigii cu privire la folosinţa paşnică a lucrului închiriat. Ele pot fi generate de comportarea abuzivă a unor locatari care urmăresc să zădărnicească folosirea locuinţei, dependinţelor, curţii sau holurilor comune etc. De aceea, instanţa supremă a statuat că ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi în cazul în care actul samavolnic al unui colocatar constă în ocuparea în exclusivitate a holului, a unei camere de trecere, sau a unei dependinţe pe care, potrivit contractului de închiriere, le are în folosinţă comună cu ceilalţi locatari ai imobilului sau apartamentului.

Procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită şi pentru reprimarea altor acte abuzive, cum ar fi cele privitoare la folosirea unor utilităţi ale imobilului (curţi, ascensoare, energie electrică etc.). În fine, ordonanţa preşedinţială este admisibilă şi pentru reintegrarea locatarilor izgoniţi abuziv din locuinţă438. Astfel, de pildă, în practica judiciară s-a decis că pe calea ordonanţei preşedinţiale se poate dispune reintegrarea în locuinţă a membrilor de familie izgoniţi în mod abuziv.

Ordonanţa preşedinţială îşi găseşte o eficientă şi amplă aplicaţie în cadrul raporturilor de dreptul familiei439. Adeseori ordonanţa este folosită în procesele de divorţ, chiar legea referindu-se la o atare posibilitate. În acest sens, art. 6132 C. proc. civ. precizează că: „Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei”.

Mai mult, unele măsuri vremelnice pot fi luate, în baza art. 581 C. proc. civ., chiar dacă între soţi nu există un proces de divorţ. Aşa este, bunăoară, cazul izgonirii din locuinţa comună a unuia dintre soţi. Pe calea ordonanţei preşedinţiale se poate obţine de către unul dintre soţi şi restituirea bunurilor de uz personal sau a celor necesare exercitării profesiei. Aceeaşi cale poate fi folosită şi pentru inventarierea sau evaluarea bunurilor comune atunci când există pericol ca ele să fie înstrăinate de către unul dintre soţi.

Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi pentru luarea unor măsuri de ocrotire a minorilor în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, cum ar fi stabilirea domiciliului minorilor. O atare soluţie este deosebit de utilă şi ea se impune doar atunci când există urgenţă440. În cazul încredinţării minorilor pe timpul procesului de divorţ, condiţia urgenţei este prezumată de legiuitor.

Procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi utilizată şi în numeroase alte situaţii. Astfel, la această procedură se poate recurge şi în vederea exercitării dreptului părintelui de a avea legături personale cu minorul, precum şi pentru stabilirea modalităţilor concrete de realizare a acestui drept. De asemenea, dispoziţiile art. 581 C. proc. civ. pot constitui şi temeiul adoptării unor măsuri vremelnice privitoare la întreţinerea minorilor sau la plata alocaţiei de stat. Dacă asemenea măsuri sunt luate pe timpul procesului de divorţ, în temeiul art. 6132 C. proc. civ., urgenţa se prezumă.

Ordonanţa preşedinţială se poate folosi şi în cadrul raporturilor de vecinătate. Atributele dreptului de proprietate nu se pot exercita în mod nelimitat sau abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alţi proprietari. Din raporturile de vecinătate derivă

438 Ibidem, p. 132-135.439 Ibidem, p. 66-132.440 I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 62. A se vedea, în

sens contrar, Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 138/1969, în R.R.D. nr. 12/1969, p. 153 cu o notă de N. Munteanu şi Gh. Mărginean.

Page 282: 48403746 Drept Procesual Civil

pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o folosinţă normală a bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalţi.

Nerespectarea normelor legale privitoare la raporturile de vecinătate şi orice abuz în exercitarea dreptului de proprietate poate genera litigii, iar unele dintre ele pot reclama o intervenţie promptă a justiţiei. Asemenea litigii pot să apară, de pildă, în legătură cu obligaţiile părţilor privitoare la zidul, şanţul sau gardul comun. Fiecare proprietar este obligat să participe la cheltuielile de întreţinere şi de conservare proporţional cu cota parte ce-i revine din bun. Dacă există urgenţă se poate recurge la calea ordonanţei preşedinţiale pentru obligarea părţilor să adopte măsuri de natură a evita o pagubă iminentă. Astfel, s-a decis că în ipoteza în care şanţurile amenajate împotriva eroziunilor apelor de ploaie nu au mai fost întreţinute de mult timp, iar înfundarea lor ameninţă inundarea proprietăţii vecine, se poate interveni pe calea ordonanţei preşedinţiale. În aceleaşi condiţii se pot solicita şi obligarea vecinilor la efectuarea unor reparaţii cu privire la zidul sau şanţurile comune. O atare soluţie nu prejudecă fondul cauzei dacă reparaţiile reclamă urgenţă, căci instanţa poate deduce obligaţia de reparaţie din prezumţia legală de comunitate.

Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi în diverse alte situaţii, cum ar fi ridicarea unei construcţii care încalcă o parte din terenul vecinului, efectuarea de lucrări ce periclitează soliditatea imobilului vecin ori depozitării de materiale de natură a bloca accesul vecinului la imobilul său.

În asemenea situaţii procedura ordonanţei preşedinţiale este admisibilă ori de câte ori intervenţia justiţiei apare necesară pentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru înlăturarea unui pericol. Măsurile luate prin ordonanţă sunt vremelnice şi ele nu trebuie să prejudece asupra fondului cauzei. Această din urmă condiţie nu este întrunită în cazul cererii care are ca obiect grăniţuirea dintre două proprietăţi. De aceea, grăniţuirea dintre două proprietăţi nu se poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale, o atare acţiune având un caracter petitoriu. Or, într-o asemenea acţiune părţile îşi contestă reciproc dreptul de proprietate, ceea ce obligă instanţa la o cercetare a fondului cauzei.

Intensificarea relaţiilor economice în ultimii ani a readus în actualitate problema admisibilităţii ordonanţei preşedinţiale şi în litigiile de drept comercial. În mod evident, nici o dispoziţie legală nu împiedică folosirea ordonanţei preşedinţiale şi în acest important domeniu de activitate. Dimpotrivă, ordonanţa preşedinţială poate constitui şi în materie comercială un mijloc procedural deosebit de util pentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru luarea oricăror măsuri ce reclamă o intervenţie promptă a justiţiei.

Folosirea ordonanţei preşedinţiale în litigiile comerciale este supusă aceloraşi exigenţe ca şi în celelalte materii, respectiv condiţiilor privitoare la urgenţă şi la neprejudecarea fondului cauzei.

Jurisprudenţa noastră a fost deja confruntată cu varii situaţii în care folosirea ordonanţei preşedinţiale a fost declarată admisibilă. Astfel, cu titlu de exemplu, menţionăm folosirea ordonanţei preşedinţiale pentru evacuarea salariatului care după încetarea raportului juridic de muncă ocupă în mod abuziv spaţiul comercial gestionat sau pentru oprirea unor acte de concurenţă neloială.

În schimb, calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi folosită pentru evacuarea dintr-un spaţiu comercial atunci când părţile îşi dispută chiar dreptul de proprietate asupra acestuia sau pentru revocarea calităţii de administrator al unei societăţii comerciale, o atare măsură având un caracter definitiv se poate pronunţa numai prin intermediul unei acţiuni de drept comun.

Page 283: 48403746 Drept Procesual Civil

De asemenea, prin intermediul ordonanţei preşedinţiale, nu se poate statua asupra valabilităţii unui contract de credit sau a unui contract de garanţie, prin radierea lui din cartea funciară, atare măsură fiind de natură să prejudece fondul cauzei. Pentru identitate de raţiune nu se poate dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, nici înregistrarea în registrul de acţiuni al emitentului a unei cesiuni.

Codul de procedură civilă cuprinde un număr redus de reguli derogatorii de la dreptul comun în materia ordonanţei preşedinţiale. Există însă şi unele reguli de drept comun care sunt incidente şi în această materie, dar care trebuie să fie adaptate şi aplicate în concordanţă cu specificul ordonanţei preşedinţiale. O atare aplicare a regulilor de drept comun trebuie să ţină seama de caracterul contencios al procedurii ordonanţei preşedinţiale.

Natura contencioasă a ordonanţei preşedinţiale nu poate fi pusă la îndoială. Aceasta deoarece în cadrul procedurii reglementate în art. 581-582 C. proc. civ. se soluţionează un veritabil conflict de interese. Un atare conflict de interese apare cel mai adesea ca urmare a săvârşirii unui act abuziv sau al schimbării unei stări de fapt preexistente.

Caracterul contencios al procedurii ordonanţei preşedinţiale rezultă nu doar din interesele contrare pe care le promovează părţile, ci şi din modul de reglementare a instituţiei. Într-adevăr, ordonanţa preşedinţială este reglementată, alături de celelalte proceduri speciale, în Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă. Procedura necontencioasă are însă o reglementare distinctă. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a arătat441, că ordonanţa preşedinţială aparţine procedurii contencioase.

Sesizarea instanţei competente se realizează prin formularea unei cereri de către persoana interesată. În lipsa unor dispoziţii derogatorii de la dreptul comun privitoare la conţinutul cererii urmează să se aplice normele dreptului comun. Ţinând seama de aceste dispoziţii, cererea de ordonanţă preşedinţială va trebui să cuprindă menţiuni privitoare la: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor; calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu participă în nume propriu la activitatea judiciară; arătarea măsurii ce urmează să fie luată prin ordonanţă; arătarea motivelor pe care se întemeiază cererea; arătarea dovezilor de care înţelege să se folosească reclamantul şi semnătura acestuia.

În legătură cu aceste elemente în doctrină s-a subliniat, faţă de caracterul sumar al procedurii, că partea trebuie să indice numai elementele esenţiale ale actului de sesizare442. De asemenea, s-a apreciat că motivarea în drept nu este indispensabilă, întrucât temeiul juridic al cererii este întotdeauna art. 581 C. proc. civ.443 Într-adevăr, temeiul juridic al cererii rezultă, cel mai adesea, din însăşi obiectul ei, adică din arătarea măsurii ce urmează să fie luată de instanţă în cazuri grabnice.

Dreptul de a sesiza instanţa cu o cerere de ordonanţă preşedinţială revine părţii interesate în păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, în prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau în înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executării silite.

Cererea de ordonanţă preşedinţială poate fi promovată şi de procuror în temeiul dispoziţiilor de principiu ale art. 45 C. proc. civ. Introducerea cererii de ordonanţă preşedinţială este limitată şi de data aceasta la luarea unor măsuri vremelnice.

441 A se vedea I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., p. 421; C. Crişu, op. cit., p. 203. A se vedea, de asemenea, pentru amănunte, I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. III, p. 39-40.

442 I. Stoenescu, S. Zilberstein. Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 118; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 371-372; M.N. Costin, Dicţionar de drept procesual civil, p. 329.

443 C. Crişu, op. cit., p. 204.

Page 284: 48403746 Drept Procesual Civil

Codul de procedură civilă nu limitează folosirea cererii reconvenţionale la anumite materii. Aşa fiind, s-ar putea susţine că ea este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale. Totuşi, specificul ordonanţei preşedinţiale nu poate fi ignorat, căci în cadrul acestei proceduri se iau doar măsuri vremelnice în cazuri grabnice, nerezolvându-se fondul dreptului.

În considerarea unei atare particularităţi s-a susţinut că în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale acţiunea reconvenţională este admisibilă numai dacă prin intermediul ei se urmăreşte luarea unor măsuri vremelnice444. Dacă prin intermediul ordonanţei preşedinţiale se urmăreşte valorificarea unui drept propriu, şi nu doar luarea unei măsuri vremelnice, acţiunea reconvenţională este inadmisibilă. Aceasta deoarece valorificarea unui drept propriu pe cale de acţiune reconvenţională ar contraveni chiar procedurii reglementate de art. 581-582 C. proc. civ.

Acţiunea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. În principiu, instanţa nu va dispune disjungerea celor două cereri, căci prin ele se urmăreşte luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice şi se întemeiază adeseori pe acelaşi fapt prejudiciabil. Asupra ambelor cereri instanţa se va pronunţa printr-o singură ordonanţă. Hotărârea va cuprinde însă soluţii cu privire la cererea principală, dar şi asupra acţiunii principale.

O problemă care s-a pus deja şi în jurisprudenţă este aceea a compatibilităţii formelor de participare a terţilor în procesul civil cu procedura ordonanţei preşedinţiale. De la început trebuie să arătăm că, în principiu, chemarea în judecată a altor persoane şi arătarea titularului dreptului nu sunt compatibile cu procedura ordonanţei preşedinţiale. Într-adevăr, chemarea în judecată a altor persoane constituie o veritabilă acţiune în cadrul căreia se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv. De asemenea, cererea privind arătarea titularului dreptului se poate exercita numai în cadrul unor acţiuni reale.

În ce priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale trebuie să distingem între intervenţia în interesul uneia dintre părţi şi intervenţia principală. Intervenţia principală poate fi promovată, în principiu, în cadrul oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială. Admisibilitatea cererii este condiţionată, în mod firesc, de justificarea unui interes al terţului. Întreaga activitate procesuală a terţului va fi limitată la discutarea necesităţii luării unei măsuri vremelnice.

Situaţia este mai complexă în ceea ce priveşte admisibilitatea intervenţiei principale. În această privinţă un răspuns nuanţat se impune. Doctrina mai veche considera că intervenţia principală este admisibilă în cadrul ordonanţelor preşedinţiale, motivat de faptul că legea nu limitează dreptul de intervenţie în această materie445. Literatura mai recentă de specialitate a apreciat că orice persoană poate interveni în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale dacă prin aceasta nu se impietează asupra soluţionării urgente a cererii principale446. În acest context s-a remarcat că ordonanţa preşedinţială are caracterul unei cereri de chemare în judecată care se rezolvă cu citarea părţilor, asigurându-se prin aceasta dreptul la apărare şi la contradictorialitate447.

Socotim însă că intervenţia principală are o aplicare limitată în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale. Într-adevăr, în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale

444 Idem. A se vedea: I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 34; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 34; D. Buia, op. cit., p. 32.

445 P. Vasilescu, op. cit., vol. II, p. 117 şi vol. III, p. 306; D.I. Cotruz, op. cit., p. 46.446 C. Crişu, op. cit., p. 209-210.447 Idem. A se vedea, de asemenea, I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 34; G. Boroi, D.

Rădescu, Codul…, op. cit., p. 817.

Page 285: 48403746 Drept Procesual Civil

nu se poate valorifica un drept propriu, ci este permisă doar luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice. Or, intervenţia principală prin care se urmăreşte valorificarea unui drept propriu nu este compatibilă cu natura specială a ordonanţei preşedinţiale. Dimpotrivă, dacă terţul urmăreşte doar luarea unor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile art. 581 C. proc. civ., intervenţia sa este admisibilă448.

Pentru aceleaşi considerente cererea de chemare în garanţie trebuie şi ea considerată inadmisibilă în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale449. O atare soluţie se impune întrucât chemarea în garanţie vizează exclusiv fondul dreptului, în timp ce ordonanţa preşedinţială are ca obiectiv doar luarea unor măsuri vremelnice.

Potrivit art. 581 alin. (3) C. proc. civ. „Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor, şi chiar atunci când există judecată asupra fondului”. Din acest text se desprinde concluzia că instanţa are posibilitatea de a aprecia asupra necesităţii citării părţilor. Instanţa va aprecia asupra necesităţii citării părţilor în funcţie de natura cauzei şi de împrejurările care reclamă intervenţia justiţiei.

Soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială fără citarea părţilor trebuie să reprezinte o măsură excepţională şi ea urmează să fie motivată de instanţă. Exigenţele principiului contradictorialităţii impun ca orice cereri care se adresează instanţelor judecătoreşti să fie soluţionate cu citarea părţilor. Or, această regulă trebuie să fie aplicată pe cât posibil şi în materia ordonanţei preşedinţiale. Uneori însă fapta prejudiciabilă are un caracter atât de grav încât se impune soluţionarea ei cât mai grabnică. De aceea, este posibil să se stabilească un termen de judecată chiar în ziua depunerii cererii.

Măsura soluţionării cererii fără citarea părţilor poate fi dispusă chiar şi atunci când există judecată asupra fondului.

Practica judiciară a făcut şi ea o aplicare semnificativă a regulii enunţate. În acest sens s-a remarcat că faţă de consecinţele pe care le poate produce admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială în materie locativă, instanţele vor dispune, de regulă, citarea părţilor; înlăturarea acestei garanţii procesuale fiind admisibilă numai în cazuri cu totul excepţionale, de extremă urgenţă. Această soluţie trebuie considerată totuşi ca una de principiu. Prin urmare, ea trebuie aplicată în cazul tuturor cererilor de ordonanţă preşedinţială, iar nu doar în materie locativă.

În cazul în care se dispune citarea părţilor nu este totuşi necesară respectarea termenului prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. privitor la înmânarea citaţiei450. Soluţia se întemeiază pe faptul că în pricinile urgente instanţa are facultatea de a reduce termenul de 5 zile prevăzut de textul menţionat. Raţiuni similare conduc la concluzia potrivit căreia nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 114 alin. (3) C. proc. civ. privind depunerea întâmpinării cu cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată451.

Precizăm că în toate cazurile în care s-a dispus citarea, instanţa nu poate soluţiona litigiul ori de câte ori constată neîndeplinirea procedurii; doar în mod

448 A se vedea pentru amănunte I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 37.

449 Idem. A se vedea, de asemenea: C. Crişu, op. cit., p. 210-211; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 496; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 34; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 817.

450 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 495-496; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 817; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 39.

451 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 118; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 370; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 495-496; I. Leş, Procedurile speciale (…), op. cit., p. 39.

Page 286: 48403746 Drept Procesual Civil

excepţional instanţa ar putea renunţa la măsura citării452. Într-adevăr, în practică pot să apară situaţii deosebite, care să facă anevoioasă îndeplinirea procedurii de citare. Or, în asemenea situaţii menţinerea măsurii de citare ar putea face inutilă ulterior întreaga procedură a ordonanţei preşedinţiale.

Caracterul urgent al procedurii ordonanţei ne conduce la concluzia potrivit căreia instanţa nu este obligată să dispună comunicarea cererii de învestire şi a actelor depuse de reclamant. Ordonanţa pronunţată de instanţă va trebui comunicată însă părţilor ori de câte ori cererea a fost soluţionată fără citarea lor.

Judecata se desfăşoară cu respectarea regulilor de drept comun. Instanţa va urmări respectarea tuturor regulilor privitoare la administrarea dovezilor, rezolvarea excepţiilor de procedură, la suspendarea şi perimarea procesului, precum şi la deliberare şi la pronunţarea soluţiei finale. Cu toate acestea, sublinierea unor aspecte particulare este necesară.

Competenţa instanţei de judecată se determină potrivit art. 581 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text: „Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului”. Prin urmare, în determinarea competenţei trebuie să se ţină seama de regulile de drept comun privitoare la soluţionarea litigiilor în fond. O menţiune aparte trebuie făcută în privinţa ordonanţelor preşedinţiale prin care se suspendă provizoriu executarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest sens art. 280 alin. (5) C. proc. civ. dispune că: „Până la dezlegarea cererii de suspendare aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului....”. Textul trebuie interpretat în concordanţă şi cu celelalte dispoziţii procedurale pe care le conţine. Or, este de observat că potrivit primului alineat al aceluiaşi text cererea pentru suspendarea execuţiei vremelnice se va putea face fie o dată cu apelul, fie deosebit în tot cursul instanţei de apel. Aşa fiind, în împrejurarea analizată competenţa de soluţionare a ordonanţei aparţine instanţei de control judiciar453.

Un moment important în desfăşurarea judecăţii îl reprezintă şi prima zi de înfăţişare. Până în acest moment procesual reclamantul are posibilitatea de a transforma cererea de ordonanţă preşedinţială într-o acţiune de drept comun. Această transformare se poate produce, cu acordul tacit sau expres al pârâtului, în tot cursul procesului.

În ipoteza în care transformarea cererii a avut loc în lipsa pârâtului, instanţa este îndatorată să comunice pârâtului o atare modificare, punându-i în vedere că are posibilitatea de a depune întâmpinare cu cel puţin cinci zile înainte de termenul de judecată. Comunicarea este necesară spre a-i acorda pârâtului posibilitatea de a-şi pregăti apărarea faţă de situaţia intervenită.

Transformarea cererii de ordonanţă în acţiune de drept comun nu poate avea loc decât în condiţiile statornicite de art. 132 C. proc. civ. Drept urmare, instanţa nu poate schimba din oficiu cadrul actului de învestire, respectiv din cerere de ordonanţă în acţiune de drept comun sau invers.

În cadrul procedurii de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială pot fi invocate şi excepţii de procedură. Acestea se soluţionează, în principiu, în condiţiile dreptului comun în materie. Totuşi unele precizări se cuvin a fi făcute în legătură cu soluţionarea excepţiilor de litispendenţă şi de conexitate. Precizarea necesară este aceea că excepţia de litispendenţă nu funcţionează în cazul sesizării unei instanţe cu

452 I. Stoenescu, Procesul civil (…), op. cit., p. 418; C. Crişu, op. cit., p. 213; I. Leş, Procedurile speciale (…), op. cit., p. 39.

453 L. Mihai, Probleme privind Ordonanţa preşedinţială prin care se suspendă executarea provizorie, în S.C.J. nr. 1/1980, p. 49.

Page 287: 48403746 Drept Procesual Civil

o cerere de ordonanţă preşedinţială şi a învestirii altui organ judiciar cu o acţiune de drept comun. Soluţia se întemeiază pe faptul că cele două pricini au un obiect diferit454. Într-adevăr, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale se urmăreşte luarea unei măsuri vremelnice, în cazuri grabnice, în timp ce acţiunea de drept comun are ca scop soluţionarea definitivă a raporturilor litigioase dintre părţi.

Soluţia enunţată trebuie adaptată, în mod corespunzător, şi în legătură cu soluţionarea excepţiei de conexitate455. Prin urmare, două sau mai multe cereri de ordonanţă preşedinţială pot fi conexate spre a se pronunţa o singură hotărâre. În schimb, nu poate fi conexată o cerere de ordonanţă preşedinţială cu o acţiune de drept comun.

În materie de probaţiune nu există dispoziţii restrictive, astfel că pot fi folosite orice mijloace de dovadă admise de lege. De aceea, o atare soluţie a fost promovată atât de doctrină456, cât şi de jurisprudenţă. Totuşi în literatura de specialitate s-a subliniat de unii autori că nu sunt admisibile toate mijloacele de dovadă, căci ne aflăm în prezenţa unei aparenţe de drept ce „se stabileşte cu o aparenţă de dovezi”457. În mod izolat, jurisprudenţa a promovat şi punctul de vedere potrivit căruia în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale nu poate fi primită decât proba prin înscrisuri.

Dacă, astfel cum am arătat, în principiu, sunt admisibile toate mijloacele de dovadă în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, totuşi nu se poate face abstracţie în totalitate de caracterul special al unei atare proceduri. Aşa fiind, ne apare firesc ca instanţa să manifeste o atenţie sporită pentru a nu administra probe de natură a epuiza însuşi fondul litigiului458. De asemenea, instanţa va trebui să respingă acele dovezi a căror administrare ar necesita timp îndelungat, cum ar fi o audiere de martori prin comisie rogatorie, o verificare de scripte etc.459

Actul final şi de dispoziţie al instanţei poartă, în această materie, denumirea de ordonanţă. Cu tot caracterul special al procedurii reglementate de art. 581-582 C. proc. civ., ordonanţa trebuie să fie pronunţată cu respectarea regulilor de drept comun. Prin urmare, forma scrisă este obligatorie, iar ordonanţa va trebui să cuprindă toate elementele unei hotărâri judecătoreşti.

În privinţa considerentelor, instanţa va trebui să acorde importanţa cuvenită pentru a motiva şi urgenţa ce justifică adoptarea unei măsuri vremelnice. De asemenea, dispozitivul ordonanţei va trebui să includă şi menţiuni cu privire la modul de executare, respectiv dacă urmărirea se va face fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen. În lipsa unei atare menţiuni, ordonanţa se va executa potrivit regulilor de drept comun.

Prin ordonanţă instanţa poate statua, la cererea părţilor, şi asupra cheltuielilor de judecată. Dacă în cadrul unei acţiuni ulterioare de drept comun pârâtul, căzut în pretenţii şi obligat la cheltuieli prin ordonanţă, are câştig de cauză el are posibilitatea recuperării tuturor acestor cheltuieli460. Această soluţie decurge din faptul că prin hotărârea pronunţată asupra fondului s-au rezolvat în mod definitiv raporturile dintre

454 C. Crişu, op. cit., p. 222-223; D. Buia, op. cit., p. 32.455 Idem.456 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p.

118; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 371; C.Gr. Zotta, op. cit., p. 224; C. Crişu, op. cit., p. 224; M.N. Costin, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 329.

457 C.Gr. Zotta, op. cit., p. 224.458 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p.

119; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 371-372.459 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p.

119; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 496; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 817; C. Crişu, op. cit., p. 225.

460 A se vedea C. Crişu, op. cit., p. 233.

Page 288: 48403746 Drept Procesual Civil

părţi. O atare rezolvare se impune însă numai atâta timp cât împrejurările care au justificat adoptarea ordonanţei au rămas neschimbate până la soluţionarea acţiunii de drept comun.

Unele reguli particulare sunt consacrate în art. 581 alin. (3) C. proc. civ. şi în legătură cu pronunţarea şi motivarea ordonanţei, iar aceste norme sunt determinate tot de caracterul urgent al procedurii. Într-adevăr, potrivit textului invocat pronunţarea ordonanţei poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 ore de la pronunţare.

Procedura ordonanţei preşedinţiale are, astfel cum am remarcat, deja un caracter contencios. De aceea, ordonanţa preşedinţială se apropie, sub aspectul formei şi al conţinutului, de o hotărâre judecătorească obişnuită. Caracterul urgent al măsurii ce poate fi luată imprimă totuşi ordonanţei şi unele note distinctive.

Ordonanţa pronunţată de instanţa competentă prezintă trei trăsături esenţiale: vremelnicia măsurii luate, puterea executorie şi puterea relativă a lucrului judecat. Vremelnicia măsurii luate reprezintă, în ultimă instanţă, chiar o condiţie a ordonanţei preşedinţiale. Această trăsătură a ordonanţei a fost prezentată şi în paginile precedente, astfel că nu mai revenim asupra unor atare consideraţii.

Necesitatea luării unor măsuri provizorii în cazuri grabnice justifică şi caracterul executoriu al ordonanţelor. Un atare efect este recunoscut ordonanţei din chiar momentul pronunţării ei. Semnificative sunt în acest sens dispoziţiile art. 581 alin. (4) C. proc. civ. text care declară ordonanţa „vremelnică şi executorie”. Textul menţionat trebuie coroborat şi cu dispoziţiile art. 278 pct. 8 C. proc. civ., împrejurare ce conduce astfel la concluzia că ordonanţa este executorie de drept. Prin urmare, ordonanţa poate fi executată fără să fie necesară învestirea ei cu formulă executorie.

În funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa poate dispune ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen. Neîndoielnic ne aflăm în prezenţa unei măsuri utile şi eficiente mai ales în acele situaţii în care pârâtul ar putea modifica ulterior starea de fapt, astfel încât să anihileze chiar eficienţa ordonanţei.

Ca un corectiv la posibilităţile menţionate art. 582 alin. (2) C. proc. civ. îi conferă instanţei de recurs dreptul de a suspenda executarea ordonanţei până la soluţionarea acestei căi de atac. Instanţa va dispune şi obligarea părţii care a solicitat suspendarea la depunerea unei cauţiuni, al cărui cuantum îl va şi fixa.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale ordonanţei preşedinţiale vizează autoritatea lucrului judecat. Autoritatea de lucru judecat nu poate rezulta însă decât dintr-o hotărâre prin care s-a soluţionat litigiul în fond461. În aceste condiţii, problema autorităţii lucrului judecat trebuie analizată sub un dublu aspect, respectiv atât în raport cu o acţiune de drept comun, cât şi cu privire la o a doua cerere de ordonanţă.

Din primul punct de vedere, problema autorităţii lucrului judecat trebuie cercetată în considerarea caracterului special al procedurii ordonanţei preşedinţiale. Or, în cadrul acestei proceduri se adoptă doar măsuri vremelnice, fără a se statua însă asupra fondului dreptului subiectiv. Datorită acestei împrejurări doctrina462 şi jurisprudenţa, în mod constant, au decis că ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune de drept comun. În schimb, hotărârea pronunţată asupra

461 A se vedea pentru amănunte I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. II, p. 100.

462 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 121; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 373-374; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 369-370; M.N. Costin, Dicţionar de drept procesual civil, p. 330; C. Crişu, op. cit., p. 61-62; C.Gr. Zotta, op. cit., p. 235; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 498; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. III, p. 41; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 818; I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 94.

Page 289: 48403746 Drept Procesual Civil

fondului dreptului dobândeşte autoritate de lucru judecat faţă de o cerere ulterioară de ordonanţă preşedinţială. Prin hotărârea pronunţată asupra fondului pot fi modificate sau desfiinţate măsurile încuviinţate printr-o ordonanţă preşedinţială.

Ordonanţa preşedinţială are o putere de lucru judecat relativă în raport cu o altă cerere de ordonanţă preşedinţială463. Într-adevăr, dacă împrejurările de fapt care au legitimat luarea unor măsuri provizorii nu mai subzistă, ordonanţa îşi pierde eficacitatea. De data aceasta partea interesată poate solicita pronunţarea unei noi ordonanţe prin care să se modifice măsura luată în raport cu noile împrejurări de fapt ce au intervenit. Într-o asemenea împrejurare, nu se va mai putea opune cu succes excepţia puterii lucrului judecat. Dacă însă cea de-a doua cerere de ordonanţă se întemeiază exclusiv pe existenţa unor dovezi noi puterea lucrului judecat face inadmisibilă admiterea ei464.

Împotriva ordonanţei preşedinţiale se poate exercita calea extraordinară de atac a recursului. Codul de procedură civilă, în textul comentat, conţine unele norme derogatorii de la dreptul comun în materia căilor atac. Derogările la care ne referim sunt importante.

Prima derogare se referă la durata termenului de recurs care, spre deosebire de dreptul comun, are o durată mai scurtă, respectiv de 5 zile.

A doua derogare vizează momentul din care începe să curgă termenul de recurs. Potrivit art. 582 alin. (1) C. proc. civ. termenul de recurs curge „...de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor”. Momentul de la care începe să curgă termenul de recurs este reprezentat de pronunţarea sau comunicarea hotărârii şi este determinat de modul de soluţionare a ordonanţei: cu sau fără citarea părţilor. Aşadar, curgerea termenului de recurs nu este determinată în nici un mod, în acest caz, de prezenţa părţilor în instanţă.

Soluţiile menţionate sunt determinate de caracterul urgent al procedurii, dar şi de necesitatea garantării dreptului la apărare al părţilor. Aşa fiind, o exigenţă minimă este şi aceea ca termenul de recurs să curgă de la comunicare în ipoteza în care s-a dispus ca soluţionarea cererii să se facă fără citarea părţilor.

Recursul se judecă, potrivit art. 582 alin. (3) C. proc. civ., „de urgenţă şi cu precădere...” faţă de alte cauze. Dispoziţia consacrată în textul menţionat este una destinată a conserva caracterul de urgenţă al ordonanţei şi în faza recursului.

În materia căilor extraordinare de atac Codul de procedură civilă nu conţine referiri speciale cu privire la ordonanţa preşedinţială. Totuşi, art. 582 alin. (4) C. proc. civ. dispune că: „Împotriva executării ordonanţelor preşedinţiale se poate face contestaţie”. Dar textul deşi foloseşte conceptul general de contestaţie are, neîndoielnic, în vedere mijlocul procedural al contestaţiei la executare. Soluţia rezultă chiar din modul de formulare al textului menţionat anterior care în prima sa parte vizează faza „executării” ordonanţei. Aşa fiind, se pune problema admisibilităţii şi în această materie a căilor extraordinare de atac.

Aplicând regulile dreptului comun şi constatând inexistenţa unei derogări de la dreptul comun se poate ajunge la concluzia admisibilităţii căilor extraordinare de atac şi împotriva ordonanţelor preşedinţiale. Numai că o atare soluţie, de principiu, nu poate fi absolutizată, căci altminteri s-ar ignora însăşi natura procedurii reglementate în art. 581-582 C. proc. civ.

463 A se vedea, în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 122; I. Stoenescu, Procesul civil (…), op. cit., p. 424; C. Crişu, op. cit., p. 63; I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 95.

464 A se vedea, în sens contrar, C.Gr. Zotta, op. cit., p. 237.

Page 290: 48403746 Drept Procesual Civil

În mod neîndoielnic, calea extraordinară a contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi împotriva ordonanţei preşedinţiale, aceasta având toate atributele unei veritabile hotărâri judecătoreşti465. O precizare aparte se impune în privinţa primului motiv de contestaţie în anulare, prevăzut de art. 317 alin. (1) C. proc. civ: când procedura de citare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii. Prin urmare, dacă cererea de ordonanţă a fost soluţionată fără citarea părţilor contestaţia în anulare, pentru acest motiv, nu poate fi exercitată466.

De asemenea, în cazul existenţei unei jurisprudenţe neunitare, cu privire la exercitarea ordonanţei preşedinţiale, este posibilă chiar şi exercitarea unui recurs în interesul legii.

Soluţia este însă diferită în cazul căii extraordinare de atac a revizuirii. Într-adevăr, revizuirea este o cale extraordinară de retractare care se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei. Dar ordonanţele preşedinţiale nu fac parte din categoria hotărârilor de fond. Aşa fiind, doctrina este unanimă în a considera că împotriva ordonanţei preşedinţiale nu se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii467.

Precizăm însă că revizuirea este inadmisibilă şi în cazul existenţei unei contrarietăţi între o ordonanţă preşedinţială şi o hotărâre pronunţată asupra fondului. Şi această soluţie ni se pare incontestabilă căci ordonanţa nu se bucură de autoritatea lucrului judecat în raport cu o hotărâre ce statuează asupra fondului dreptului468. Revizuirea nu este admisibilă nici în cazul contrarietăţii dintre două ordonanţe preşedinţiale. Într-o atare situaţie calea revizuirii apare şi inutilă, întrucât partea nemulţumită de existenţa a două ordonanţe contradictorii ar putea fie să solicite justiţiei soluţionarea litigiului în fond, fie să introducă o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială.

II.Procedura refacerii înscrisruilor şi hotărârilorProcedura refacerii înscrisurilor şi a hotărârilor judecătoreşti dispărute este

reglementată în art. 583-585 C. proc. civ. Această procedură îşi găseşte aplicare doar în acele situaţii de excepţie în care se constată dispariţia unor acte din dosarul cauzei sau chiar dispariţia hotărârii pronunţate ori chiar a întregului dosar.

Trecând peste gravitatea unor asemenea fapte, ce pot antrena răspunderea disciplinară sau chiar penală a persoanelor vinovate, refacerea actelor sau a hotărârilor dispărute este indispensabilă, spre a se putea proceda în continuare la soluţionarea cauzei sau la finalizarea executării silite.

Activitatea instanţei se desfăşoară la sediul acesteia şi cu respectarea unor reguli destinate a garanta conservarea şi securitatea tuturor operaţiilor procedurale ce se realizează sub auspiciile justiţiei. Dar, totuşi, şi sub cupola justiţiei pot să apară în mod excepţional acte de distrugere, de sustragere ori de degradare a unor documente.

465 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 120. A se vedea, de asemenea: V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 497; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. III, p. 38; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 817 ; M. Tăbârcă, Tratat II, p. 230.

466 Idem. A se vedea, în sens contrar, V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 339.467 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p.

120. V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 372; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 379; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 497; I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. III, p. 38-39; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 315; F. Măgureanu, op. cit., p. 277; C. Crişu, op. cit., p. 240; I. Leş, Procedurile speciale (…), op. cit., p. 50 ; M. Tăbârcă II, p. 230-231.

468 I. Leş, Procedurile speciale (…), op.cit., p. 50; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 38-39.

Page 291: 48403746 Drept Procesual Civil

Iată de ce legiuitorul a reglementat o procedură simplă şi eficientă care să facă posibilă reconstituirea actelor respective.

Condiţia esenţială a procedurii reglementate de art. 583-585 C. proc. civ. vizează dispariţia actelor sau a dosarului cauzei. Legea nu limitează sfera faptelor care pot determina dispariţia actelor sau a dosarului. În termeni precişi art. 583 C. proc. civ. se referă la dosarele sau înscrisurile „dispărute în orice chip”.

Aşa fiind, s-a apreciat, pe bună dreptate, că procedura reglementată în art. 583-585 C. proc. civ. este aplicabilă chiar şi atunci când, din cauza unor fapte de distrugere, dosarul nu mai subzistă469. De asemenea, nu prezintă relevanţă caracterul faptelor care au determinat dispariţia actelor sau a dosarului. Prin urmare, procedura în discuţie este aplicabilă indiferent dacă este vorba de fapte comise din neglijenţă, de sustrageri sau de împrejurări independente de voinţa părţilor sau a altor persoane.

Potrivit primului alineat al textului comentat, dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, se pot reface de însăşi instanţa învestită cu judecarea pricinii. Acest text se referă la ipoteza dispariţiei dosarului cauzei sau a înscrisurilor referitoare la acea pricină. De aceea este necesar să determinăm, în prealabil, sfera înscrisurilor ce pot forma obiectul reconstituirii.

Termenul de înscris este folosit în textul menţionat anterior, precum şi în cele ce urmează, într-un sens larg. Legea vizează, în primul rând, înscrisurile probatorii, dar numai acele înscrisuri care au fost folosite în cadrul procesului civil. Socotim că această soluţie poate fi dedusă din chiar formularea art. 583 alin. (1) C. proc. civ., text ce are în vedere „înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată”. Drept urmare, procedura de reconstituire nu este admisibilă în privinţa înscrisurilor probatorii extrajudiciare470.

Pe de altă parte, conceptului de înscris trebuie să-i fie atribuită şi o altă accepţiune, anume aceea de act procedural. O interpretare restrictivă şi care ar include în categoria la care ne referim numai înscrisurile probatorii nu ar fi de natură să realizeze finalitatea urmărită de lege prin procedura reconstituirii. Iată de ce, în mod firesc, se consideră că pot forma obiect al reconstituirii şi cererile părţilor, încheierile de şedinţă şi orice acte întocmite de părţi sau instanţă în cursul judecăţii471. O atare interpretare ni se pare neîndoielnică şi ea poate fi dedusă şi din faptul că legea permite chiar refacerea întregului dosar.

Dispoziţiile art. 583 alin. (1) C. proc. civ. au şi semnificaţia de a consacra o normă de competenţă. Potrivit acestui text, cererea de reconstituire este de atributul instanţei învestite cu judecarea pricinii.

Sesizarea instanţei se poate face de însăşi partea interesată în reconstituirea înscrisurilor sau a hotărârii dispărute. Într-o asemenea împrejurare, partea va formula o cerere simplă în care va trebui să indice principalele elemente de identificare a dosarului şi probele ce urmează să fie administrate în scopul reconstituirii. Instanţa se poate însă autoinvesti. În acest sens, remarcăm că art. 583 alin. (2) C. proc. civ. dispune că în vederea reconstituirii „instanţa va soroci termen, chiar din oficiu, citând părţile, martorii şi experţii...”.

Observăm că, potrivit textului menţionat, cererea se soluţionează cu citarea părţilor. Norma care consacră această regulă are un caracter imperativ. Ne aflăm,

469 A se vedea P. Perju, Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor judecătoreşti dispărute, în R.R.D. nr. 10/1968, p. 82.

470 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 161-162; I. Leş, Proceduri civile speciale (…), op. cit., p. 97.

471 Idem.

Page 292: 48403746 Drept Procesual Civil

prin urmare, în prezenţa unei proceduri contencioase ce nu se poate realiza fără citarea părţilor.

Regula privitoare la citarea martorilor şi experţilor este redactată într-o formulă imperativă. În pofida acestei redactări, noi considerăm că trebuie să se ţină seama de obiectul reconstituirii. Regula enunţată trebuie aplicată doar atunci când se urmăreşte refacerea întregului dosar sau a unor acte care au fost întocmite pe baza declaraţiilor martorilor sau experţilor. Această interpretare raţională trebuie să prevaleze472. Prin urmare, dacă se urmăreşte doar refacerea unui raport de expertiză reconstituirea se poate realiza pe baza explicaţiilor date de experţi, care vor fi citaţi în acest scop.

Legea permite şi folosirea altor mijloace de probă în scopul reconstituirii. Astfel, în cazul refacerii unor înscrisuri instanţa va solicita copii după înscrisurile ce i-au fost trimise de diferite autorităţi şi de care părţile s-au folosit ori de pe înscrisurile depuse de părţi. De asemenea, instanţa va dispune să se scoată din registrele instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce urmează să fie refăcute.

După administrarea probelor necesare, instanţa urmează să se pronunţe asupra cererii de reconstituire. Soluţiile pot fi de admitere sau de respingere a cererii. Potrivit art. 583 alin. (4) C. proc. civ.: „Încheierea de refacere nu se va putea ataca decât o dată cu fondul”. Din acest text, unii autori au tras concluzia că instanţa se pronunţă prin încheiere numai în cazul admiterii cererii şi a reconstituirii înscrisurilor sau hotărârii; în caz de respingere a cererii instanţa ar trebui să se pronunţe printr-o sentinţă473.

În ceea ce ne priveşte formulăm rezerve faţă de opinia anterior prezentată şi considerăm că indiferent de soluţia adoptată instanţa se pronunţă printr-o încheiere, întrucât în toate cazurile cererea de reconstituire are un caracter accesoriu faţă de cererea principală474. În toate cazurile înscrisurile refăcute ţin locul originalelor în mod provizoriu, respectiv până la găsirea acestora.

Legea reglementează în mod distinct procedura reconstituirii unei hotărâri judecătoreşti. Potrivit primului alineat al textului comentat, dacă dosarul sau înscrisurile dispărute priveau o pricină în care se pronunţase o hotărâre de către prima instanţă şi împotriva căreia se făcuse apel, această hotărâre se va reface după cel de-al doilea exemplar al hotărârii păstrat de prima instanţă. Din acest text rezultă că legea are în vedere, în mod neîndoios, nu simpla dispariţie a unui înscris, ci chiar a hotărârii pronunţate.

Mijloacele de probă ce pot fi folosite în această ipoteză sunt limitate de lege în mod expres. Într-adevăr, textul comentat impune folosirea celui de-al doilea exemplar al hotărârii, exemplar ce se păstrează de instanţă într-o mapă specială. La alte probe se poate recurge numai în mod subsidiar, respectiv condiţionat de dispariţia şi a celui de-al doilea exemplar original al hotărârii. În această din urmă ipoteză, acelaşi text autorizează folosirea copiilor legalizate de pe hotărâre ce s-au încredinţat părţilor sau altor persoane.

În acest scop, instanţa va dispune să se facă, din oficiu, publicaţii într-un ziar mai răspândit, cu arătarea ca orice posesor al unei copii de pe hotărâre să o depună la grefa instanţei care a ordonat publicaţia.

Dacă dosarul, inclusiv hotărârea, nu poate fi reconstituit, în aceste condiţii, instanţa de apel va judeca din nou pricina în fond. Pentru a se proceda în acest mod, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat litigiul ce face obiectul rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. O atare dovadă

472 A se vedea I. Leş, Proceduri civile speciale (…), op. cit., p. 98.473 P. Perju, Refacerea înscrisurilor (…), op. cit., p. 85.474 A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Proceduri civile speciale (…), op. cit., p. 99.

Page 293: 48403746 Drept Procesual Civil

se poate face cu înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei judecătoreşti sau ale altor autorităţi.

Ce se întâmplă în cazul în care hotărârea dispărută este totuşi găsită în cursul judecăţii? Răspunsul la această întrebare ni-l oferă art. 585 C. proc. civ., astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit art. 585 alin. (2) C. proc. civ., dacă hotărârea dispărută este găsită, în cursul judecăţii, cererea va fi respinsă. Cel de-al treilea alineat, al aceluiaşi text, reglementează ipoteza în care hotărârea dispărută a fost găsită ulterior judecăţii. Pentru această ipoteză, legea consacră soluţia anulării hotărârii refăcute de către instanţa care a pronunţat-o. Este un caz special de anulare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât instanţa care a refăcut hotărârea procedează pur şi simplu la anularea ei, fără nici o verificare privitoare la temeinicia sau legalitatea acesteia.

Textul comentat este lămuritor în privinţa procedurii de reconstituire, dar şi în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererii. Cu privire la această din urmă situaţie s-au formulat însă rezerve pertinente, întrucât este greu de admis ca instanţa de fond să procedeze la reconstituirea unei hotărâri irevocabile, cum este cazul hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs475.

Procedura reconstituirii, astfel cum aceasta este reglementată în Codul de procedură civilă, poate fi folosită şi în materia actelor notariale. Într-adevăr, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 actele notariale dispărute se pot reconstitui de biroul notarial care le-a întocmit, dar numai pe baza acordului părţilor sau a succesorilor acestora. Dar, potrivit alineatului doi al aceluiaşi text, în lipsa acordului părţilor „reconstituirea actelor dispărute se va face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial care a întocmit actul, în conformitate cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă”.

Drept urmare, reconstituirea actelor notariale se face în toate cazurile cu respectarea regulilor prevăzute în această materie de Codul de procedură civilă. Legea are în vedere, cu deosebire regulile privitoare la administrarea probelor şi la modul de soluţionare a cererilor de reconstituire. Astfel cum rezultă din textul citat anterior competenţa de soluţionare a cererii de reconstituire aparţine în toate cazurile judecătoriei din circumscripţia teritorială în care se află biroul notarial care a întocmit actul.

O ultimă observaţie este aceea că legea nu face nici o distincţie în funcţie de natura şi obiectul actului notarial dispărut. Aceasta înseamnă că procedura reconstituirii poate fi folosită atât pentru refacerea unui act autentic prin care părţile au solicitat constatarea unui anumit raport juridic, cât şi a unui act notarial adoptat în cadrul procedurii succesorale necontencioase, inclusiv a unui certificat de moştenitor.

III. Despre oferte de plată şi consemnaţii

Legislaţia noastră civilă a instituit în favoarea debitorului şi posibilitatea de a se libera de datorie în acele cazuri, extrem de rare în practică, în care creditorul, din diferite motive, refuză să primească plata. Un text de principiu al Codului civil consacră o atare posibilitate.

Potrivit art. 1114 alin. (1) C. civ.: „când creditorul unei sume de bani refuză de a primi plata, debitorul poate să-i facă oferte reale şi, refuzând creditorul de a primi, să

475 A se vedea, pentru observaţii critice, G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 827. Aceşti autori opinează că hotărârile pronunţate de instanţele de recurs trebuie să fie refăcute de către acestea, iar nu de către instanţele de fond. A se vedea, pentru o analiză critică, şi V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., nota nr. 84, p. 505.

Page 294: 48403746 Drept Procesual Civil

consemneze suma”. Aşadar, dacă oferta de plată este urmată de consemnaţiuni acest fapt îl liberează pe debitor. Consemnaţiunile făcute ţin loc de plată şi suma depusă cu un atare titlu trece în rizico-pericolul creditorului.

Condiţiile de fond şi efectele ofertei reale sunt prevăzute în Codul civil476. Procedura ofertei reale este prevăzută însă în Codul de procedură civilă.

Cercetarea procedurii ofertei reale implică, în prealabil, o sumară prezentare a condiţiilor de fond ale acestei instituţii.

Potrivit art. 1115 C. civ. pentru ca oferta reală să fie valabilă se cer a fi întrunite următoarele condiţii:

a) oferta să fie făcută creditorului ce are capacitatea de a primi sau reprezentantului acestuia;

b) oferta să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti;c) oferta să fie făcută pentru întreaga sumă ce a ajuns la scadenţă, inclusiv

dobânzile aferente, şi pentru toate celelalte cheltuieli;d) termenul de plată să fie împlinit, dacă acesta a fost stipulat în favoarea

creditorului;e) dacă s-a contractat sub o anumită condiţie se cere ca aceasta să se fi împlinit;f) oferta să fie făcută la locul stipulat de părţi; dacă locul de plată nu s-a

determinat printr-o convenţie specială, oferta trebuie făcută creditorului în persoană sau la domiciliul său ori la domiciliul ales pentru executarea contractului;

g) oferta să fie făcută prin organul competent pentru asemenea acte.Condiţiile enunţate sunt necesare pentru ca debitorul să poată proceda apoi la

consemnarea sumei. Oferta reală nu este însă decât o condiţie prealabilă a consemnaţiunii; ea nu produce efecte liberatorii dacă nu este urmată de consemnaţiuni1.

Debitorul care voieşte să se libereze de datorie are posibilitatea de a se adresa în acest scop executorului judecătoresc. În temeiul cererii debitorului executorul judecătoresc va iniţia procedura ofertei reale. Ea debutează prin somaţia făcută de executorul judecătoresc şi adresată creditorului cu invitaţia de a se prezenta la locul determinat în acest scop spre a primi valoarea datorată.

Potrivit art. 587 alin. (2) C. proc. civ. somaţia ca act de procedură va trebui să cuprindă menţiuni privitoare la: ziua, ora şi locul, când şi unde suma sau obiectul oferit urmează să fie predat creditorului.

După primirea somaţiei creditorul poate adopta atitudini diferite, ceea ce prezintă importanţă şi sub aspectul continuării sau finalizării procedurii ofertei reale.

O primă ipoteză este aceea în care creditorul se prezintă la locul determinat prin somaţie şi primeşte suma datorată. Într-o atare împrejurare procedura ofertei reale şi-a atins finalitatea şi se desăvârşeşte prin încheierea unui proces-verbal corespunzător de către executorul judecătoresc. Prin acest act se constată primirea sumei de către creditor şi liberarea debitorului de datorie.

Se poate întâmpla însă - şi este cea de-a doua ipoteză ce se poate ivi - ca, la termenul şi la locul fixat, creditorul să nu se prezinte sau înfăţişându-se să refuze primirea sumei datorate. Şi aceste împrejurări se consemnează în mod corespunzător de către executorul judecătoresc într-un proces-verbal.

Pentru a se libera de datorie debitorul va trebui să consemneze suma oferită la C.E.C., iar recipisa o va depune la biroul executorului judecătoresc. Suma consemnată la C.E.C. se va afla la dispoziţia creditorului pentru ca acesta să o poată ridica.

476 A se vedea, pentru amănunte, L. Pop, op. cit., p. 481-482; D. Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, tom VI, p. 548-588.

Page 295: 48403746 Drept Procesual Civil

Procedura ofertei reale nu se finalizează o dată cu consemnarea sumei la C.E.C. Debitorul va trebui să se adreseze cu o cerere judecătoriei în scopul validării plăţii. Creditorul are posibilitatea de a solicita anularea plăţii şi a consemnaţiunii. O atare cerere este tot de competenţa judecătoriei.

Debitorul urmează să fie considerat liberat de datorie pe data rămânerii definitive a hotărârii de validare a plăţii şi consemnaţiunii. Atât timp cât instanţa nu a validat, prin hotărâre, plata oferită de debitor, acesta îşi va putea retrage suma depusă (art. 1118-1119 C. civ.). Într-o asemenea situaţie obligaţia debitorului faţă de creditor se menţine.

Cheltuielile ofertei reale şi ale consemnaţiunii, dacă sunt făcute în condiţii de legalitate, vor fi suportate de creditor, acesta aflându-se în culpă procesuală.

Procedura ofertei reale se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care obligaţia debitorului se referă la predarea477 unui obiect determinat (corp cert). Dacă creditorul refuză să ridice bunul, iar debitorul are nevoie de locul unde acesta este situat, el va putea solicita instanţei aprobarea pentru a-l depune în altă parte (art. 1121 C. civ.). De asemenea, regulile ofertei reale se aplică, cu adaptările corespunzătoare, şi pentru constatarea refuzului de plată din partea debitorului478.

MĂSURILE ASIGURĂTORII SECHESTRUL ASIGURĂTOR

Acţionând în justiţie reclamantul urmăreşte în mod firesc obţinerea unei hotărâri favorabile şi valorificarea drepturilor recunoscute pe această cale. În intervalul dintre promovarea acţiunii şi executarea hotărârii pot surveni unele împrejurări - obiective sau subiective cel mai adesea - care să determine dispariţia sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre ori diminuarea activului patrimonial al debitorului.

Pentru a preîntâmpina asemenea situaţii nefavorabile pentru reclamantul de bună-credinţă legiuitorul a pus la dispoziţia acestuia mijloace de natură a indisponibiliza şi conserva bunurile care formează obiectul litigiului. Prin asemenea mijloace se realizează ceea ce numim asigurarea acţiunii civile. Se garantează în acest mod posibilitatea executării în viitor a hotărârii judecătoreşti care va fi obţinută de către reclamant.

Codul de procedură civilă reglementează următoarele măsuri asigurătorii: sechestrul asigurător, sechestrul judiciar şi poprirea asigurătoare. În prezent toate aceste instituţii şi-au găsit o reglementare comună, în urma modificării Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, fiind grupate într-un capitol distinct, intitulat „Măsurile asigurătorii” (din Cartea a VI-a).

În raport cu acţiunea principală toate aceste măsuri asigurătorii au un caracter accesoriu. Ţinând seama de scopul lor şi de conexiunea cu acţiunea civilă măsurile asigurătorii ar trebui să fie reglementate în viitor în partea generală a Codului de procedură civilă, iar nu în partea privitoare la procedurile speciale sau la executarea silită479. Vom examina în continuare succint mijloacele asigurătorii reglementate în Codul de procedură civilă.

Sechestrul asigurător reprezintă o măsură destinată să indisponibilizeze bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea

477 Ibidem, p. 568-572.478 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p.

164; G. Porumb, Codul (…), op. cit., vol. II, p. 385; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 506.479 A se vedea I. Leş, Procedurile speciale (…), op. cit., p. 227.

Page 296: 48403746 Drept Procesual Civil

ce se va pronunţa. La procedeul sechestrului asigurător se poate recurge doar atunci când obiectul acţiunii vizează plata unei creanţe. De asemenea, în lumina legislaţiei actuale, sechestrul asigurător poate purta atât asupra unor bunuri mobile, cât şi asupra unor bunuri imobile ale pârâtului.

Pentru înfiinţarea sechestrului asigurător sunt necesare a fi întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creanţa să fie constatată printr-un act scris; în lipsa unui înscris creditorul trebuie să depună o cauţiune reprezentând o jumătate din valoarea reclamată în justiţie;

b) creanţa să fie exigibilă;c) reclamantul să dovedească că a intentat acţiunea civilă.În mod excepţional, legea permite înfiinţarea sechestrului chiar dacă creanţa nu

a ajuns la scadenţă, dar numai în una din următoarele situaţii: când datornicul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu s-a conformat asigurărilor promise şi când există pericol ca datornicul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea sa. În toate aceste împrejurări, sechestrul se va putea dispune numai după depunerea unei cauţiuni, al cărui cuantum se fixează de către instanţă, şi doar dacă creditorul dovedeşte şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 591 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea de sechestru asigurător se soluţionează de către instanţa care judecă procesul. Judecata se face de urgenţă, în camera de consiliu, şi fără citarea părţilor. Asupra cererii de sechestru instanţa sesizată se pronunţă printr-o încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare.

Prin încheiere se fixează, atunci când este cazul, şi cuantumul cauţiunii şi data până la care urmează să fie depusă. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor.

Măsura dispusă de instanţă - sechestrarea bunurilor - se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită. Atunci când sechestrul se pune asupra unui imobil, această măsură se va înscrie de îndată în cartea funciară. Împotriva modului de aducere la îndeplinire a sechestrului, orice persoană interesată poate formula contestaţie.

Sechestrul asigurător se poate ridica, la cererea debitorului, dacă acesta oferă garanţii îndestulătoare. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă, şi cu citarea în termen scurt a părţilor.

Încheierea pronunţată în acest caz este supusă numai recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecă şi de această dată de urgenţă şi cu precădere.

Măsura ridicării sechestrului se poate pronunţa de către instanţa care a luat-o şi atunci când cererea principală, în temeiul căreia s-a încuviinţat măsura de asigurare, a fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă. Pentru aceleaşi raţiuni, la cazurile enunţate, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2001 a adăugat şi ipoteza în care solicitantul măsurii asigurătorii a renunţat la cererea principală.

Ridicarea acestei măsuri se poate lua prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

Mai este de notat faptul că şi în aceste situaţii devin aplicabile dispoziţiile art. 593 C. proc. civ. Aceste dispoziţii se aplică, astfel cum o precizează textul comentat, în mod corespunzător. Prin urmare, cu prilejul ridicării sechestrului se vor observa regulile privitoare la executarea silită, dar în maniera necesară pentru promovarea acestei măsuri.

Page 297: 48403746 Drept Procesual Civil

Poprirea asigurătoriePoprirea asigurătoare480 este o măsură ce determină indisponibilizarea sumelor

de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor. Poprirea, urmată, uneori, de validare, este cea mai eficientă şi mai simplă formă de realizare a creanţelor, fapt pentru care ea este folosită frecvent în practică.

Scopul popririi asigurătoare este limitat la indisponibilizarea sumelor de bani sau a efectelor pe care un terţ le datorează debitorului urmărit. În mod obişnuit, într-o poprire intervin trei subiecţi de drept şi se stabilesc tot atâtea raporturi juridice. Subiecţii popririi sunt: creditorul urmăritor denumit creditor popritor, debitorul urmărit, denumit şi debitor poprit şi terţul poprit. Între aceşti trei subiecţi se stabilesc următoarele raporturi juridice: un raport de creanţă între creditorul popritor şi debitorul poprit; un raport de aceeaşi natură între debitorul poprit (care aici are rolul de creditor al terţului) şi terţul poprit; un raport procesual între creditorul popritor şi terţul poprit, care ulterior, prin efectul validării popririi, atunci când este necesar, se transformă într-un raport de creanţă.

Existenţa celor trei subiecţi nu este de esenţa popririi. Astfel dacă creditorul reclamant datorează, la rândul său, anumite sume de bani pârâtului se poate înfiinţa o poprire în propriile mâini ale creditorului481.

Condiţiile şi procedura popririi asigurătoare sunt cele prevăzute de art. 591-595, pentru sechestrul asigurător.

Sechestrul judiciarSechestrul judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul

litigiului, acesta fiind încredinţat spre păstrare şi administrare, pe toată durata procesului, de regulă, unei terţe persoane.

Instituţia sechestrului judiciar este reglementată în art. 598-601 C. proc. civ. Potrivit textului aici comentat, ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.

Din chiar textul comentat rezultă că instituţia sechestrului judiciar se deosebeşte fundamental de sechestrul asigurător. În primul rând, sechestrul judiciar are ca scop conservarea unui bun determinat care formează tocmai obiectul litigiului dintre părţi, în timp ce sechestrul asigurător vizează indisponibilizarea unor bunuri ale datornicului care nu formează obiectul judecăţii482. În al doilea rând, remarcăm că din punct de vedere procedural cererea de sechestru judiciar nu se poate soluţiona decât cu citarea părţilor. Este ceea ce prevede în mod expres art. 600 alin. (1) C. proc. civ.

Cererea pentru încuviinţarea unui sechestru judiciar trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care formează obiectul judecăţii;

480 A se vedea pentru amănunte: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, p. 262-262; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 128-130; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 258-188; T. Pop, Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972; A. Zaharia, op. cit., p. 42-47.

481 A se vedea în acest sens T. Pop, loc. cit., p. 35-42; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 614/1974, cu o notă aprobativă de O. Gheorghiu, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 48-53.

482 A se vedea, de asemenea, I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 259.

Page 298: 48403746 Drept Procesual Civil

b) instanţa să găsească o atare măsură ca necesară, pentru conservarea dreptului respectiv;

c) reclamantul să depună o cauţiune.Sechestrul judiciar reprezintă o măsură cu caracter facultativ, împrejurare

care rezultă din simpla lectură a dispoziţiilor art. 598 alin. (1) C. proc. civ. Aşadar, instanţa nu este obligată să încuviinţeze cererea decât dacă reclamantul învederează împrejurări care să justifice luarea unei măsuri atât de grave pentru pârât. Asemenea împrejurări pot fi reprezentate de acţiunile prin care debitorul deteriorează bunul în litigiu ori îl privează pe celălalt coproprietar de fructele sau veniturile la care este îndreptăţit. Instanţa nu trebuie să procedeze la sechestrarea tuturor bunurilor ce formează obiectul judecăţii, ci numai cu privire la acelea faţă de care o atare măsură se vădeşte a fi necesară.

Procedura sechestrului judiciar, ca şi a celui asigurător de altfel, poate fi folosită şi în cadrul litigiilor comerciale. În condiţiile economiei de piaţă apar frecvente cazuri care justifică adoptarea unor măsuri de conservare a patrimoniului şi în litigiile comerciale. De aceea jurisprudenţa recentă a statuat în sensul admisibilităţii măsurilor asigurătorii şi în litigiile comerciale, bineînţeles dacă sunt întrunite toate cerinţele prevăzute de Codul comercial.

Din punct de vedere procedural cererea pentru încuviinţarea sechestrului judiciar se soluţionează de către instanţa competentă să soluţioneze şi acţiunea principală.

În mod excepţional se poate încuviinţa sechestrul judiciar, chiar dacă nu există un proces cu privire la acel bun. O atare cerere este admisibilă, potrivit art. 599 C. proc. civ., doar asupra:

-unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa; -unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va

fi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual; -unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta

învederează insolvabilitatea debitorului său sau când are motive temeinice a bănui că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

Cererea se soluţionează, în mod obligatoriu, cu citarea părţilor. Prin urmare, această procedură are neîndoielnic un caracter contencios.

Dacă instanţa găseşte cererea întemeiată o va admite şi prin încheiere va dispune numirea unui administrator-sechestru. Cu acordul părţilor, paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de comun acord de către părţi [art. 1634 alin. (1) C. civ.]. În caz de dezacord între părţi, instanţa va numi din oficiu persoana căreia i se încredinţează bunul, această persoană putând fi chiar deţinătorul bunului. Terţul numit în aceste condiţii nu poate fi o persoană interesată în procesul respectiv.

Persoana numită, în aceste condiţii, este în ultimă instanţă un depozitar. Drept urmare, în caz de rea-administrare a bunurilor acesta răspunde potrivit regulilor de la depozit483. De altfel, potrivit art. 1633 alin. (2) C. civ., depozitarul trebuie să se îngrijească de păstrarea lucrului sechestrat ca un bun proprietar. Persoana desemnată în calitate de administrator-sechestru poate face toate actele de conservare şi de administraţie cu privire la bunurile indisponibilizate, poate încasa orice venituri şi sume datorate şi poate plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu. Ea este îndreptăţită să stea în judecată, în numele părţilor litigante, cu

483 A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil şi procedurile speciale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 258.

Page 299: 48403746 Drept Procesual Civil

privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care a numit-o (art. 600 C. proc. civ.).

Pentru munca depusă persoana desemnată ca administrator-sechestru poate primi o sumă drept remunerare, instanţa stabilind şi modalităţile de plată. Această remunerare nu se poate acorda dacă a fost numit ca administrator-sechestru chiar deţinătorul bunului.

Hotărârea de admitere a cererii de încuviinţare a sechestrului judiciar are un caracter provizoriu. Efectul hotărârii dăinuie, în principiu, până la sfârşitul procesului, când administratorul-sechestrul va trebui să predea bunul părţii care l-a dobândit în urma judecăţii. Hotărârea pronunţată în această materie prezintă unele particularităţi ce sunt determinate de faptul că instanţa nu dezleagă fondul cauzei, ci adoptă simple măsuri de conservare a patrimoniului.

Legea permite numirea unui administrator provizoriu. Măsura poate fi adoptată de preşedintele instanţei şi ea prezintă câteva particularităţi importante ce se cuvin să fie subliniate în continuare.

În primul rând, este de remarcat faptul că, potrivit textului comentat, măsura se adoptă de preşedintele instanţei, iar nu de către instanţa de judecată. Legea nu determină, în mod expres, despre care preşedinte este vorba. În mod evident, legea are în vedere preşedintele instanţei competente să judece şi cererea obişnuită de sechestru judiciar. Or, această instanţă este, potrivit art. 598 C. proc. civ., cea competentă şi pentru judecarea cererii principale.

Măsura la care se referă textul comentat poate fi adoptată numai „în cazuri urgente”. Urgenţa trebuie să fie apreciată în concret de către instanţa de judecată. Deşi legea nu determină semnificaţia sintagmei pe care o foloseşte şi la care ne-am referit, instanţa va trebui să ţină seama de faptul că nu pot fi avute în vedere doar împrejurări care justifică o atare măsură pentru simpla conservare a dreptului respectiv. Aceasta deoarece o atare situaţie justifică doar adoptarea sechestrului judiciar în temeiul art. 598 C. proc. civ., iar nu şi în condiţiile speciale ale textului aici comentat. De aceea, considerăm că textul are în vedere împrejurări mai grave şi care pun în pericol posibilitatea de conservare ulterioară a bunurilor, cum este cazul unei posibile distrugeri sau vânzări a acestora.

Tocmai datorită acestui fapt, legea dispune că măsura numirii unui administrator provizoriu se dispune prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

În fine, o ultimă trăsătură pe care apreciem necesar să o notăm este aceea că numirea unui administrator provizoriu poate dura numai până la soluţionarea cererii de sechestru judiciar. Aceasta înseamnă că nu doar administratorul beneficiază de o numire temporară, în termenii legii provizorie, ci că însăşi măsura adoptată de preşedintele instanţei trebuie reputată ca având aceeaşi natură temporară.

III. Procedura divorţuluiÎn mod firesc căsătoria încetează o dată cu decesul unuia dintre soţi. Cu toate

acestea, împrejurări dintre cele mai diverse, fac dificilă sau chiar imposibilă continuarea căsătoriei. De aceea, marea majoritate a legislaţiilor permit desfacerea căsătoriei prin divorţ.

Dispoziţii privitoare la divorţ întâlnim în legislaţia noastră atât în Codul familiei (art. 37-44), cât şi în Codul de procedură civilă, acesta din urmă consacrând materiei un capitol distinct (Capitolul VI) din Cartea a VI-a (art. 607-619). În perioada anterioară Revoluţiei din decembrie 1989 procedura divorţului a fost supusă unor

Page 300: 48403746 Drept Procesual Civil

reglementări succesive, majoritatea acestor modificări fiind destinate a limita posibilităţile de desfacere a căsătoriei prin divorţ.

Modificările aduse Codului familiei şi Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, au fost menite să simplifice în mod substanţial procedura divorţului, consacrând şi posibilitatea desfacerii căsătoriei prin consimţământul ambilor soţi.

Actuala reglementare păstrează, aşa cum s-a remarcat şi în doctrina recentă484, distincţia dintre încetarea căsătoriei, care intervine în cazul decesului unuia dintre soţi, al declarării judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi, şi desfacerea căsătoriei prin divorţ.

Într-adevăr, potrivit art. 37 alin. (1) C. fam.: „Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi”. După această statuare, cel de-al doilea alineat al textului menţionat este neechivoc în sensul precizat: „Căsătoria se poate desface prin divorţ”.

Prin urmare, încetarea căsătoriei apare ca o „denumire de indicare a cazurilor naturale şi obiective prin care aceasta ia sfârşit”, în timp ce desfacerea căsătoriei este rezervată pentru „disolubilitatea căsătoriei prin divorţ”485.

În dreptul modern sunt cunoscute, de regulă, două forme de desfacere a căsătoriei prin divorţ şi anume: divorţul „a l’amiable” sau prin consimţământ mutual şi divorţul pentru motive temeinice486. Distincţia este importantă şi din punct de vedere procedural, întrucât regulile ce trebuie urmate sunt adeseori diferite.

Divorţul prin consimţământ mutual, deşi a fost introdus în unele ţări doar în ultimele decenii, a devenit una din formele de divorţ frecvent folosite în practică. În favoarea acestei forme de despărţenie pledează considerente legate de simplitatea procedurii şi confidenţialitatea motivelor ce determină desfacerea căsătoriei.

În dreptul nostru, divorţul prin consimţământ mutual a fost introdus în legislaţia procesuală prin Legea nr. 59/1993.

Anterior modificării Codului de procedură civilă, prin actul normativ menţionat, căsătoria putea fi desfăcută numai pentru motive temeinice. Într-adevăr, potrivit fostului art. 38 alin. (1) C. fam.: „Instanţa judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei”. Din aceste dispoziţii procedurale doctrina noastră a tras concluzia că, în sistemul legislaţiei atunci în vigoare, desfacerea căsătoriei prin divorţ avea un caracter excepţional487.

Potrivit actualei redactări a art. 38 alin. (1) C. fam: „Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Deosebirile dintre cele două texte sunt substanţiale, astfel încât în prezent se consideră că desfacerea căsătoriei prin divorţ nu mai are un caracter excepţional488. Legislaţia în vigoare, la fel ca cea precedentă, nu enunţă motivele de divorţ, astfel că

484 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 211 şi urm.485 I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 179.486 În unele ţări se face distincţie între divorţul prin consimţământ mutual, divorţul pentru

greşeală şi divorţul pentru întreruperea vieţii în comun. În Franţa, de pildă, se face o asemenea distincţie, iar divorţul prin cosimţământ mutual a fost introdus doar prin Legea nr. 75/620 din 11 iulie 1975.

487 A se vedea pentru deosebirile dintre vechea şi actuala reglementare în materie I. Filipescu, op. cit., p. 214-218.

488 Ibidem, p. 216.

Page 301: 48403746 Drept Procesual Civil

revine instanţei de judecată sarcina de a aprecia de la caz la caz temeinicia motivelor invocate pentru desfacerea căsătoriei.

Practica judiciară a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la desfacerea căsătoriei prin divorţ, cum sunt infidelitatea unuia dintre soţi, actele de violenţă exercitate de unul dintre soţi împotriva celuilalt, despărţirea în fapt a soţilor, dacă se datorează culpei unuia dintre ei, etc.489

În continuare vom analiza principalele aspecte de ordin procedural privitoare la desfacerea căsătoriei prin divorţ. Unele reguli procedurale sunt comune divorţului prin consimţământ mutual şi divorţului pentru motive temeinice.

Procedura divorţului are un caracter particular chiar şi în raport cu alte proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele privitoare la familie. Astfel, se explică în unele ţări nu numai existenţa unor reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar şi a unor instanţe de familie.

Caracterul special al procedurii este marcat, în unele ţări, de instituirea de către legiuitor a unor termene de gândire şi a unei concilieri obligatorii, soluţii legislative destinate a realiza o ultimă încercare de salvare a căsătoriei.

Acţiunea de divorţ este de competenţa materială a judecătoriilor, în baza dispoziţiilor de principiu statornicite de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Dispoziţii derogatorii de la dreptul comun au fost stabilite de legiuitor numai în materia competenţei teritoriale. Astfel, potrivit art. 607 C. proc. civ. acţiunea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor490.

Pentru determinarea competenţei teritoriale prezintă relevanţă numai domiciliul comun al soţilor de la data introducerii acţiunii; schimbările ulterioare de domiciliu nu influenţează asupra competenţei definitiv stabilite prin sesizarea instanţei. De asemenea, în determinarea competenţei prezintă importanţă domiciliul efectiv al soţilor într-o anumită localitate, chiar dacă nu s-au efectuat cuvenitele modificări în evidenţele ţinute de organele de poliţie.

În situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în localitatea corespunzătoare ultimului domiciliu comun, competenţa de soluţionare a acţiunii revine instanţei în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului. În cazul însă în care pârâtul nu are domiciliu în ţară competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantului.

Determinarea competenţei în procesele de divorţ ridică uneori problema întinderii atribuţiilor instanţei sesizate şi asupra cererilor accesorii. Nici o raţiune nu înlătură aplicarea, în principiu, şi în această materie a regulii accesorium sequitur principale. Aşa fiind, cererile accesorii privitoare la încredinţarea copiilor minori, plata alocaţiei de stat, plata pensiei de întreţinere, atribuirea locuinţei şi la încuviinţarea purtării numelui dobândit prin căsătorie sunt de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea de divorţ. Menţionăm că pentru această soluţie avem şi un text expres, respectiv art. 611 C. proc. civ., care precizează că cererea de pensie alimentară se face la judecătoria învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul părţilor.

Jurisprudenţa a decis că şi cererea de împărţire a bunurilor comune se judecă de instanţa competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ. Soluţia este promovată şi

489 A se vedea, pentru exemplificări şi dezvoltări cu privire la această problemă, I. Filipescu, op. cit., 218-225.

490 A se vedea, pentru amănunte: C. Brahinsky, Droit de la famille. Concubinage et mariage. Divorce. Mariage, Gualino editeur, 2-e edition, Paris, 1996, p. 81; J. Voulet, Le divorce et la separation de corps, Delmas 14-edition, Paris, 1993, p. 77-78; D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 490-492.

Page 302: 48403746 Drept Procesual Civil

pentru ipoteza în care printre bunurile comune se află şi imobile. Dacă însă acţiunea de împărţeală este promovată după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, iar printre bunurile partajabile figurează şi un imobil, competenţa va reveni instanţei în raza teritorială în care se află acel imobil.

În încheierea acestor consideraţii trebuie să precizăm că normele privitoare la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti în materie de divorţ au un caracter imperativ491, iar nesocotirea lor poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu.

Dreptul de a sesiza instanţa competentă cu o acţiune de divorţ aparţine numai soţilor, întrucât o atare acţiune are un caracter strict personal. Creditorii unuia dintre soţi nu pot interveni pe calea acţiunii oblice pentru a solicita desfacerea căsătoriei prin divorţ. Nici moştenitorii soţului nu au dreptul de a introduce sau de a continua acţiunea pornită de autorul lor. Introducerea unei asemenea acţiuni - ca şi continuarea ei - ar fi lipsită de obiect, căci art. 37 alin. (1) C. fam. declară desfăcută căsătoria prin moartea unuia dintre soţi.

Procurorul nu are nici el legitimare procesuală activă în ceea ce priveşte dreptul de a exercita o acţiune de divorţ în locul titularului. El poate interveni într-un proces de divorţ ori de câte ori interesul minorilor ar reclama o atare participare.

În consecinţă, în procesul de divorţ, legitimarea procesuală este recunoscută de lege numai soţilor. În doctrină s-a ridicat totuşi problema de a cunoaşte dacă soţul alienat sau debil mintal poate sau nu introduce o acţiune de divorţ. S-a apreciat, pe bună dreptate, că soţul neinterzis poate introduce o acţiune de divorţ în momentele sale de luciditate492.

O controversă stăruie totuşi în ceea ce priveşte situaţia procesuală a soţului pus sub interdicţie. Într-o primă opinie se susţine că soţul pus sub interdicţie nu poate promova o acţiune de divorţ nici în momentele sale de luciditate. Această soluţie se întemeiază pe lipsa capacităţii de exerciţiu a soţului pus sub interdicţie, dar şi pe faptul că, în procesele de divorţ, starea de luciditate trebuie să subziste pe tot parcursul judecăţii493.

În pofida consistenţei de netăgăduit a argumentaţiei folosite de autorii soluţiei enunţate, marea majoritate a doctrinei promovează un alt punct de vedere, anume acela al admisibilităţii acţiunii promovate de soţul pus sub interdicţie. Şi de data aceasta doctrina invocă argumente de o incontestabilă pertinenţă. În acest sens s-a remarcat că soţul interzis poate promova acţiunea de divorţ în momentele sale de luciditate, căci altminteri o incapacitate de exerciţiu s-ar transforma într-o incapacitate de folosinţă, tutorele neavând legitimare procesuală pentru a introduce o atare acţiune494.

În ceea ce ne priveşte, ne alăturăm celei de-a doua soluţii doctrinare, căci a nu recunoaşte soţului interzis dreptul de a promova acţiunea de divorţ înseamnă a-l lipsi

491 În doctrină s-a formulat şi propunerea ca normele privitoare la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşt, în cazul divorţului solicitat de ambii soţi, să aibă un caracter dispozitiv. A se vedea, în acest sens, A. Ştefan, Propunere de lege ferenda în materia competenţei teritoriale a instanţelor în cazul cererii de desfacere a căsătoriei prin acordul ambilor soţi, în Dreptul nr. 6/2004, p. 190-191.

492 I. Filipescu, op. cit., p. 226.493 T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, vol. I,

p. 258; O. Rădulescu, notă critică la dec. nr. 2149/1982, a Trib. municipiului Bucureşti, s. a III-a civ., în R.R.D. nr. 6/1984, p. 50.

494 I. Filipescu, op. cit., p. 226; V. Economu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 456-457; V. Georgescu, Persoana fizică în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, p. 284; V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 514-515; I. Moroianu, notă aprobativă la dec. nr. 2849/1982 a Trib. municipiului Bucureşti, s. a III-a civ., în R.R.D. nr. 6/1984, p. 50-52.

Page 303: 48403746 Drept Procesual Civil

practic de posibilitatea de a solicita şi obţine desfacerea căsătoriei. Această soluţie se impune, aşa cum s-a remarcat, şi pentru considerente de echitate495. Într-adevăr, se poate întâmpla ca starea de boală a soţului să fi fost provocată sau agravată de atitudinea celuilalt soţ; într-o asemenea împrejurare ne apare pe deplin echitabil şi moral să i se recunoască soţului pus sub interdicţie dreptul de a cere desfacerea căsătoriei496.

Este însă adevărat că opinia contrară are de partea sa, aşa cum am arătat, puternice argumente juridice. Aceasta deoarece o dată ce soţul a fost pus sub interdicţie operează o prezumţie de „insanitate permanentă” şi drept urmare nu se poate face distincţie după cum un act a fost sau nu efectuat în momente de luciditate497.

Totuşi este de observat că legea admite în mod expres reprezentarea soţului pus sub interdicţie în procesele de divorţ, iar o atare soluţie se impune atât în privinţa soţului reclamant, cât şi a soţului pârât. Drept urmare, este neîndoielnic că soţul reclamant poate fi reprezentat dacă a promovat acţiunea înainte de a fi fost pus sub interdicţie. Dar aceasta nu reprezintă singura soluţie în care soţul reclamant poate fi reprezentat, astfel cum se susţine de unii autori498.

Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul promovării acţiunii de către soţul pus deja sub interdicţie. O atare acţiune poate fi promovată numai în momentele de luciditate ale soţului pus sub interdicţie. A admite o altă soluţie ar însemna instituirea unei veritabile interdicţii în ceea ce priveşte dreptul de a obţine divorţul499.

Lipsa unei dispoziţii exprese în privinţa dreptului soţului pus sub interdicţie de a promova o acţiune de divorţ poate determina soluţii jurisprudenţiale neunitare. De aceea, ne alăturăm opiniei care preconizează consacrarea în viitoarea legislaţie a dreptului soţului pus sub interdicţie de a promova acţiunea de divorţ în momentele sale de luciditate500. De asemenea, deopotrivă de utilă ar fi şi consacrarea în viitoarea legislaţie procesuală a dreptului tutorelui de a continua acţiunea introdusă anterior punerii sub interdicţie a soţului reclamant501. În aceeaşi perspectivă a unei viitoare legislaţii procesuale ar trebui examinată chiar şi posibilitatea promovării acţiunii de divorţ de către tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, astfel cum o atare soluţie este prevăzută de lege [art. 54 alin. (3) C. fam.] şi în legătură cu acţiunea în tăgada paternităţii502. O asemenea soluţie ar trebui, după opinia noastră, prevăzută numai pentru divorţul pentru motive temeinice.

Dacă, ulterior sesizării instanţei, soţul reclamant îşi pierde luciditatea el va putea fi reprezentat în continuare de tutore, în condiţiile art. 614 C. proc. civ.

Legea procesuală îi permite pârâtului, astfel cum este şi firesc, să solicite şi el desfacerea căsătoriei pe cale de cerere reconvenţională. Potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională poate fi formulată de pârât „cel mai târziu până la

495 I. Moroianu, loc. cit., p. 52.496 Idem.497 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. Naţională

S. Ciornei, Bucureşti, 1928, vol. I, p. 392 (autorii admit totuşi că în anumite împrejurări se impune desfacerea căsătoriei celui pus sub interdicţie); O. Rădulescu, op. cit., p. 50.

498 A se vedea O. Rădulescu, op. cit., p. 50.499 A se vedea pentru amănunte I. Leş, Proceduri civile speciale (…), op. cit., p. 108.500 A se vedea în acest sens I. Moroianu, loc. cit., p. 52; I. Leş, Proceduri civile speciale (…), op.

cit., p. 109; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 515.501 A se vedea de asemenea I. Moroianu, loc. cit., p. 52; M. Banciu, Acordarea legitimării

procesuale active reprezentantului legal al soţului interzis în acţiunea de divorţ a acestuia, în S.C.J. nr. 3/1988, p. 241-244; I. Filipescu, Capacitatea procesuală a soţului alienat sau debil mintal în cazul divorţului, în S.C.J. nr. 3/1988, p. 245-247.

502 I. Leş, Proceduri civile speciale (…), op. cit., p. 109.

Page 304: 48403746 Drept Procesual Civil

prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată”. Pentru faptele petrecute ulterior, dispune acelaşi text, pârâtul va putea formula cerere reconvenţională „până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului”.

Din dispoziţiile textului comentat se poate trage concluzia că introducerea cererii reconvenţionale este obligatorie dacă soţul pârât urmăreşte să obţină divorţul din vina exclusivă a reclamantului503.

Rolul principal în procesul de divorţ revine, ca în orice proces civil, părţilor: reclamantul şi pârâtul. Interesul social prezent în procesele de divorţ impune însă şi participarea altor subiecte de drept.

Astfel, în procesele de divorţ în care este implicată şi situaţia juridică a minorilor este utilă şi participarea procurorului la activitatea judiciară, participare ce se realizează în condiţiile determinate de art. 45 C. proc. civ.

O poziţie aparte are, în procesele de divorţ, autoritatea tutelară. Codul de procedură civilă nu consacră în mod expres obligativitatea participării autorităţii tutelare în asemenea litigii. În schimb, art. 42 alin. (1) C. fam. precizează că în vederea încredinţării copiilor minori instanţa „va asculta părinţii şi autoritatea tutelară”. Aşadar, încredinţarea copiilor minori reprezintă o problemă căreia instanţa de judecată trebuie să-i acorde o atenţie cu totul deosebită. De aceea, legea impune ca în asemenea litigii să fie ascultată şi autoritatea tutelară.

Legea nu impune însă în mod expres prezenţa autorităţii tutelare în instanţă. De aceea şi în jurisprudenţa mai veche s-a decis că prezenţa efectivă a reprezentantului autorităţii tutelare la dezbateri nu este obligatorie. Ceea ce este necesar, potrivit legii, este citarea autorităţii tutelare şi comunicarea de către aceasta a concluziilor sale. Autoritatea tutelară poate să comunice concluziile sale şi printr-o adresă, informând instanţa cu privire la traiul soţilor şi la modul de îngrijire a copiilor; în acelaşi timp, autoritatea tutelară va formula propuneri cu privire la măsurile pe care le consideră necesare în interesul minorilor.

Împrejurarea că autoritatea tutelară a comunicat în scris opinia sa cu privire la încredinţarea copiilor minori nu o împiedică să se înfăţişeze, prin delegatul său, în instanţă şi să pună concluzii orale. Lipsa referatului autorităţii tutelare sau a concluziilor delegatului acesteia are drept consecinţă nelegalitatea hotărârii pronunţate cu privire la încredinţarea minorilor. Precizăm că dacă părinţii nu au domiciliul în aceeaşi localitate este necesară ascultarea atât a autorităţii tutelare de la domiciliul tatălui, cât şi a aceleia de la domiciliul mamei.

Poziţia procesuală a autorităţii tutelare, în procesele de divorţ, este diferită de aceea pe care o dobândeşte atunci când legea o autorizează să promoveze acţiunea civilă504. În procesele de divorţ, autoritatea tutelară nu este parte, ci are o poziţie specială, participând la activitatea judiciară doar pentru a pune concluzii505. Autoritatea tutelară este chemată să dea doar un aviz cu privire la încredinţarea copiilor minori, fără ca instanţa să fie obligată să i se conformeze. De aceea, s-a susţinut că autoritatea tutelară are calitatea de organ de informare şi de avizare506.

503 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei (…), op. cit., p. 227; I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., p. 399; I. Stoenescu, Drept procesual civil român (…), op. cit., p. 363; M.N. Costin, Dicţionar de drept procesual civil, op. cit., p. 381; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 517; T. Pop, Stabilirea taxei de timbru şi alte aspecte procesuale în cauzele de divorţ, p. 115.

504 A se vedea, pentru amănunte: V. Mosinschi, Poziţia autorităţii tutelare în procesele la care participă ca parte sau numai spre a fi ascultată, în R.R.D. nr. 3/1967, p. 87-93.

505 Ibidem, p. 90. A se vedea, de asemenea, M. Enache, Poziţia procesuală a autorităţii tutelare în cazurile în care participă spre a fi ascultată, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 30-32.

506 V. Mosinschi, loc. cit., p. 93.

Page 305: 48403746 Drept Procesual Civil

Faptul că autoritatea tutelară nu este parte în procesul de divorţ atrage anumite consecinţe juridice. Astfel, delegatul autorităţii tutelare nu este un reprezentant judiciar, ci doar titularul unui mandat special507, determinat de necesitatea exprimării unui aviz cu privire la încredinţarea minorilor. De aici decurge şi o altă consecinţă procedurală: delegatul autorităţii tutelare nu are drepturile recunoscute de lege părţilor din proces, cum ar fi dreptul de a propune probe sau de a pune concluzii în fond etc.508

O poziţie specială dobândeşte în procesul de divorţ şi minorul care a împlinit vârsta de 10 ani. În această privinţă, art. 42 alin. (1) C. fam. instituie obligaţia ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Astfel, cum rezultă, fără echivoc, din acelaşi text ascultarea minorului se face în scopul soluţionării capătului de cerere privitor la încredinţarea acestuia. Poziţia procesuală a minorilor este diferită, în mod evident, faţă de cea a părţilor, dar şi faţă de poziţia autorităţii tutelare, întrucât el este ascultat în propria-i cauză509.

Dispoziţiile legale privitoare la ascultarea minorului în procesul de divorţ au un caracter imperativ, împrejurare ce rezultă şi din formularea art. 42 alin. (1) C. fam. Prin urmare, nerespectarea acestor dispoziţii atrage după sine casarea hotărârii pronunţate510.

În cazul când motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor, la prima instanţă, şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.

Soluţia este una de excepţie, căci vizează o situaţie strict determinată, aceea când motivele de divorţ s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel. Admiterea cererii reconvenţionale în acest caz se justifică prin aceea că instanţa de apel este considerată tot ca o instanţă de fond.

Nerespectarea termenelor privitoare la depunerea cererii reconvenţionale de către pârât atrage după sine sancţiunea decăderii din dreptul de a mai solicita divorţul din vina exclusivă a reclamantului. Prin urmare, dacă pârâtul nu formulează cerere reconvenţională, el se va afla în imposibilitate de a obţine desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, chiar dacă din probele administrate ar rezulta numai culpa acestuia. Totuşi, art. 617 alin. (1) C. proc. civ. permite pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi „chiar atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora”.

Acţiunea reconvenţională se judecă în toate cazurile o dată cu cererea principală. În această materie nu este posibilă însă disjungerea cererii reconvenţionale de cererea principală511.

Cererea de divorţ trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. Pe lângă aceste menţiuni, cererea de divorţ trebuie să cuprindă şi unele elemente specifice acestei instituţii, respectiv să indice numele copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie. Dacă nu există copii minori, se va face menţiune despre această împrejurare.

507 Ibidem, p. 90-91.508 Ibidem, p. 91-92.509 D. Rizeanu, În legătură cu ascultarea minorului în cazurile prevăzute de codul familiei, în

R.R.D. nr. 5/1969, p. 118.510 Ibidem, p. 119. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 230.511 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 228; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol.

II, p. 518; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 846; I. Stoenescu, Drept procesual civil român, op. cit., p. 363; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 402.

Page 306: 48403746 Drept Procesual Civil

Legea îl obligă pe reclamant să alăture la cererea de divorţ câte un extras după certificatul de căsătorie şi atunci când este cazul câte un extras după certificatele de naştere ale copiilor minori. Instanţa de judecată competentă nu poate da curs cererilor de divorţ care nu întrunesc condiţiile menţionate anterior. Jurisprudenţa noastră anterioară a decis că instanţa nu poate da curs cererii de divorţ până nu se depun certificatele de stare civilă sau copii legalizate după acestea.

Prin cererea de divorţ reclamantul poate formula şi unele capete accesorii acţiunii principale, cum sunt cele privitoare la încredinţarea copiilor minori, plata pensiei de întreţinere, plata alocaţiei de stat, împărţirea bunurilor comune, atribuirea spaţiului locativ şi la încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei.

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei.

Textul comentat, în alin. (5), consacră şi o excepţie de la obligativitatea întâmpinării. Dacă pârâtul apreciază necesar el poate uza de acest mijloc procedural, fără însă să fie obligat să se apere printr-o întâmpinare.

Procedura divorţului cunoaşte şi unele particularităţi în materia probaţiunii judiciare. Derogările de la dreptul comun vizează două situaţii distincte: existenţa unor mijloace de dovadă admise în dreptul comun, dar interzise în procesele de divorţ şi, dimpotrivă, admisibilitatea în procesul de divorţ a unor probe interzise în dreptul comun.

O primă situaţie se referă la inadmisibilitatea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ. Interdicţia la care ne referim este consacrată în mod expres de art. 612 alin. ultim C. proc. civ. Scopul acestei interdicţii este acela de a evita pronunţarea unui divorţ prin acordul părţilor. Or, în prezent divorţul prin acordul soţilor este reglementat în mod expres şi în legislaţia noastră, astfel că unii autori s-au întrebat pe bună dreptate dacă o atare restricţie se mai justifică512. De altfel, în alte legislaţii în care este reglementat divorţul prin consimţământ mutual o atare interdicţie nu există.

De lege lata, interogatoriul poate fi totuşi folosit pentru combaterea motivelor de divorţ şi pentru soluţionarea unor cereri accesorii, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuinţei sau la împărţirea bunurilor comune.

A doua situaţie, la care ne referim în acest context, vizează admiterea unor mijloace de dovadă neîngăduite, în principiu, în dreptul comun. Astfel, în dreptul comun legea nu îngăduie audierea ca martori a rudelor şi afinilor până la gradul trei inclusiv. În procesele de divorţ, dimpotrivă, rudele şi afinii pot fi audiaţi ca martori, cu excepţia descendenţilor (art. 190 C. proc. civ.). Excluderea descendenţilor din categoria martorilor se întemeiază pe obligaţia de respect pe care o au aceştia faţă de părinţi513. Prin urmare, descendenţii, fie ei chiar majori, nu pot fi audiaţi în procesele de divorţ.

Raţiunea acestei soluţii legale rezidă în faptul că relaţiile dintre soţi, prin natura lor, sunt cunoscute cel mai bine de către rudele acestora. De aceea, înlăturarea ca nesincere a declaraţiilor unor astfel de martori trebuie să fie temeinic motivată. Aceasta deoarece în asemenea litigii se poate întâmpla uneori ca alte probe decât cele care provin de la rudele soţilor să nu existe.

În procesele de divorţ instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste o atenţie deosebită pentru administrarea tuturor probelor necesare spre a se putea stabili motivele reale ale neînţelegerilor dintre soţi. Ele trebuie să exercite un rol activ în

512 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 523.513 J. Voulet, op. cit., p. 159.

Page 307: 48403746 Drept Procesual Civil

probaţiune pentru a se convinge dacă reluarea vieţii comune a soţilor mai este sau nu posibilă.

În reglementarea anterioară procedura divorţului a avut un accentuat caracter dilatoriu, legea instituind termene speciale de conciliere şi de gândire514. După modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 procedura divorţului a fost mult simplificată, pe de o parte, prin introducerea divorţului prin acordul mutual al soţilor, iar pe de altă parte prin renunţarea la termenele de gândire.

Rolul procedurii de conciliere este mult diminuat în stadiul actual al legislaţiei noastre procesuale. Acest rol se reduce la sfaturile de împăcare pe care este obligat preşedintele să le dea reclamantului cu prilejul prezentării cererii de divorţ. În acest scop, legea îl obligă pe reclamant să prezinte personal cererea preşedintelui instanţei. În acelaşi timp, legea îl obligă pe preşedintele instanţei să dea sfaturi de împăcare reclamantului, iar dacă acesta stăruie în cererea de divorţ, preşedintele va fixa termen pentru judecarea cauzei.

De aceea, s-a remarcat în doctrină că această procedură de conciliere are adesea un caracter formal515. Desigur, astfel cum s-a preconizat, o procedură de conciliere obligatorie516 şi efectivă ar fi utilă, astfel cum ea există şi în alte legislaţii procesuale.

Astfel cum am arătat deja, divorţul prin consimţământ mutual a fost introdus în legislaţia noastră de-abia cu prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. În unele ţări divorţul prin consimţământ mutual a devenit principala formă de desfacere a căsătoriei, fiind utilizat tot mai frecvent datorită avantajelor incontestabile pe care le oferă această procedură. În Franţa, de pildă, după reintroducerea în legislaţie (prin Legea nr. 55-1124/1975) a divorţului prin consimţământ mutual, în anul 1989, peste 50% din divorţuri au fost pronunţate pe baza acordului dintre soţi.

Într-adevăr, desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor prezintă avantaje de loc neglijabile pentru ambii soţi: ei nu trebuie să invoce motive de divorţ; rudele nu sunt puse în situaţia de a depune mărturie; procedura este mai simplă şi mai puţin costisitoare; unele chestiuni privitoare la efectele divorţului pot fi convenite chiar de soţi etc.517

Condiţiile divorţului prin consimţământul ambilor soţi sunt reglementate în Codul familiei, iar Codul de procedură civilă instituie câteva reguli derogatorii în această materie.

Potrivit art. 38 alin. (2) C. fam.: „Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie”.Având în vedere caracterul de interes social al căsătoriei legea a admis divorţul

prin consimţământ mutual, dar numai în condiţii restrictive. Este ceea ce rezultă neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 38 alin. (2) C. fam.

Prima condiţie vizează trecerea unui interval de timp de cel puţin un an de la data încheierii căsătoriei şi până la data introducerii cererii de divorţ. Este un termen pe care legiuitorul l-a considerat necesar pentru a se evita divorţurile intempestive,

514 A se vedea, pentru amănunte pentru reglementarea anterioară, I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, op. cit., p. 81-88.

515 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 519.516 Idem.517 A se vedea J. Voulet, op. cit., p. 38.

Page 308: 48403746 Drept Procesual Civil

datorate încheierii unor căsătorii formale, oferindu-le în acelaşi timp soţilor posibilitatea de a reflecta asupra necesităţii desfacerii căsătoriei.

Termenul de un an, prevăzut de art. 38 alin. (2) C. fam. constituie un veritabil fine de neprimire a acţiunii şi reprezintă în acelaşi timp, astfel cum se exprimă doctrina franceză518 „o incapacitate temporară de a divorţa” (şi adăugăm noi pe baza acordului dintre soţi).

A doua condiţie a divorţului prin consimţământ mutual este una negativă: din căsătorie să nu fi rezultat copii minori. Şi această condiţie impune câteva precizări. Cerinţa impusă de lege are în vedere doar inexistenţa unor copii minori la data introducerii cererii de divorţ. Prin urmare, în cazul unor copii majori divorţul prin consimţământ mutual poate fi solicitat fără asemenea restricţii. Interpretarea este raţională căci interdicţia este, în mod natural, prevăzută de lege ca o măsură de protecţie a copiilor minori.

De asemenea, textul îşi găseşte aplicare numai atunci când copiii minori sunt rezultaţi din căsătoria soţilor care cer divorţul, iar nu dintr-o căsătorie anterioară519.

Cu toate că nici o dispoziţie din Codul familiei nu o spune în mod expres, divorţul prin consimţământ mutual presupune în mod implicit şi o manifestare liberă de voinţă a celor doi soţi în direcţia desfacerii căsătoriei. Există totuşi unele dispoziţii procedurale, pe care doar le enunţăm aici, din care rezultă necesitatea condiţiei menţionate: cererea de divorţ trebuie semnată de ambii soţi, iar instanţa primind cererea de divorţ „va verifica existenţa consimţământului soţilor”. De aceea, astfel cum am arătat, divorţul prin consimţământ mutual poate fi solicitat numai dacă soţii sunt capabili, iar nu şi în cazul în care unul dintre ei este pus sub interdicţie.

Codul de procedură civilă conţine un număr redus de norme procedurale privitoare la această formă de divorţ. În lipsa unor norme procedurale particulare se aplică celelalte dispoziţii procedurale din materia divorţului, cum sunt cele privitoare la citarea părţilor, deliberarea şi pronunţarea hotărârii etc.

O primă normă derogatorie vizează chiar actul de sesizare al instanţei. Într-adevăr, potrivit art. 6131 alin. (1) C. proc. civ. cererea de divorţ trebuie să fie semnată de ambii soţi. Prin urmare, semnarea cererii de divorţ de către ambii soţi este o condiţie esenţială a legalei învestiri a instanţei.

Acordul părţilor trebuie să vizeze şi capetele de cerere accesorii. O atare concluzie poate fi desprinsă, în opinia noastră, tot din dispoziţia cuprinsă în acest sens în art. 6131 alin. (1) teza finală. Prin acest text se dispune că: „Atunci când este cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului”. Legea nu face nici o distincţie în funcţie de natura cererilor accesorii, respectiv dacă ele se referă la încredinţarea copiilor minori, la plata pensiei de întreţinere sau la alte efecte ale divorţului. De aici, se poate trage concluzia că acordul soţilor trebuie să vizeze toate cererile accesorii. Totuşi, trebuie să recunoaştem că sub acest aspect textul nu are o redactare ireproşabilă, căci în prima parte el uzitează sintagma „atunci când este cazul”. Dar această formulă nu trebuie înţeleasă în sensul că părţile au posibilitatea de a aprecia, ci că legea impune determinarea modalităţilor de soluţionare a cererilor accesorii ori de câte ori acestea sunt promovate.

Oricum un text clar, astfel cum există şi în legislaţia franceză, s-ar impune, în opinia noastră, în perspectiva unei viitoare reglementări procesuale. Menţionăm în acest context că, potrivit art. 1091 pct. 2 C. proc. civ. francez, cererea de divorţ

518 C. Brahinscki, op. cit., p. 61.519 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 216.

Page 309: 48403746 Drept Procesual Civil

trebuie să cuprindă sub sancţiunea neprimirii ei „un proiect de convenţie definitivă, cu privire la reglementarea completă a efectelor divorţului...”520.

După primirea cererii de divorţ preşedintele verifică existenţa consimţământului soţilor [art. 6131 alin. (2) C. proc. civ.]. Textul este redactat într-o formulă imperativă, fără însă să conţină alte precizări cu privire la modul de verificare a existenţei consimţământului soţilor. Totuşi în doctrină s-a apreciat că prezenţa soţilor la acest prim termen nu este imperios necesară521. Instanţa va trebui să verifice dacă cererea îndeplineşte condiţiile legale, respectiv dacă este semnată de ambii soţi, iar dacă aceştia se prezintă în faţa preşedintelui vor fi întrebaţi dacă stăruie în desfacerea căsătoriei prin consimţământ mutual.

Potrivit art. 6131 alin. (2) C. proc. civ. după ce preşedintele verifică existenţa consimţământului, acesta stabileşte un termen de două luni în şedinţă publică. Cu acest prilej instanţa „va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ”.

Termenul de două luni pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică este un termen procedural destinat a le oferi soţilor încă o posibilitate de a reflecta asupra unei eventuale concilieri în scopul salvării căsătoriei522.

Una din particularităţile divorţului prin consimţământ mutual vizează inutilitatea administrării unor dovezi pentru soluţionarea cauzei. De altfel, din dispoziţiile legale citate mai sus rezultă foarte clar că instanţa „va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ”. Soluţia este explicabilă, căci şi în această materie legea conferă acordului de voinţă al părţilor forţă decisivă în desfacerea căsătoriei, sens în care s-a spus de fapt în doctrina franceză că acordul omologat de instanţă constituie, ca orice convenţie, „legea părţilor”523. Şi atunci mai stăruie totuşi o întrebare de ce se mai procedează la „judecarea cererii”? Desigur că odată întrunit acordul părţilor nu se mai procedează la o judecată contradictorie şi pe bază de probe524. Soluţionarea cauzei este necesară totuşi spre a se verifica de către instanţă întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 38 alin. (2) C. fam.

O soluţie legislativă discutabilă525 este cea privitoare la posibilitatea instanţei de a dispune, în legătură cu soluţionarea cererilor accesorii, „atunci când consideră necesar, administrarea probelor prevăzute de lege”. Problema este legată însă şi de discuţia anterioară privitoare la obligativitatea acordului părţilor asupra cererilor accesorii. Oricum, instanţa este chemată să ratifice acordul părţilor privitor la efectele divorţului. Necesitatea unor probe s-ar putea ivi în privinţa acelor capete de cerere asupra cărora instanţa ar fi trebuit să statueze şi din oficiu, cum ar fi cele privitoare la încredinţarea copiilor minori sau la plata pensiei de întreţinere. Iar în asemenea situaţii instanţa ar putea ordona probe spre a se convinge că acordul părţilor cu privire la încredinţarea copiilor minori nu contravine interesului acestora.

520 La cerere se anexează şi o convenţie temporară cu privire la situaţia soţilor pe timpul procesului de divorţ. A se vedea, pentru amănunte, J. Voulet, op. cit., p. 41. Doctrina franceză consideră că obiectul asupra căruia poartă consimţământul soţilor este indivizibil; cu alte cuvinte, cererea de divorţ nu poate fi primită, dacă ea nu conţine un proiect de convenţie temporară şi un proiect de convenţie definitivă. A se vedea, în acest sens, C. Brahinschi, op. cit., p. 62.

521 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 216.522 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 531.523 J. Voulet, op. cit., p. 39.524 De aceea, Codul de procedură civilă francez, în art. 1088, dispune că „Le divorce sur

demande conjointe releve de la matičre gracieuse”.525 A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 532.

Page 310: 48403746 Drept Procesual Civil

Cu prilejul soluţionării cauzei instanţa trebuie să verifice şi îndeplinirea condiţiei privitoare la consimţământul soţilor, în sensul că aceasta este necesară a fi întrunită pe tot cursul procedurii, iar nu doar în momentul sesizării instanţei526.

Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii procedurale privitoare la posibilitatea transformării unei cereri de divorţ bazate pe consimţământul soţilor într-o cerere de divorţ pentru motive temeinice sau invers. O atare convertire este, în principiu posibilă, dar numai cu respectarea condiţiilor specifice fiecărei proceduri527.

Astfel, cum am arătat atunci când am cercetat procedura ordonanţei preşedinţiale pe timpul procesului de divorţ pot fi luate unele măsuri provizorii. Într-adevăr, potrivit textului comentat, instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei.

Textul citat are o dublă semnificaţie: determină măsurile provizorii ce pot fi adoptate pe calea ordonanţei preşedinţiale şi permite luarea lor „pe tot timpul procesului”. În toate situaţiile determinate de lege instanţa poate interveni pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 581 C. proc. civ.

Măsurile ordonate de instanţă, în aceste condiţii, au un caracter vremelnic, în sensul că ele durează doar până la soluţionarea procesului de divorţ. Asemenea măsuri pot fi modificate însă, tot pe calea ordonanţei preşedinţiale, dacă împrejurările care au legitimat luarea lor nu mai sunt aceleaşi.

În dreptul comun funcţionează principiul potrivit căruia părţile pot să-şi exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. (1) C. proc. civ.]. De la această regulă, textul comentat face o importantă excepţie în materie de divorţ. Potrivit acestui text în faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar.

Textul citat consacră, aşadar, regula înfăţişării personale a părţilor în faţa instanţelor de fond. Aceasta înseamnă că, în principiu, părţile nu pot fi reprezentate, ci numai asistate în procesele de divorţ528. Raţiunea regulii enunţate rezidă în garantarea unei bune soluţionări a proceselor de divorţ. Prin prezenţa lor în instanţă părţile pot oferi explicaţiile necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Pe de altă parte, obligaţia instanţei de a încerca împăcarea părţilor presupune cu necesitate prezenţa acestora în instanţă.

Părţile pot fi însă reprezentate printr-un mandatar în situaţiile de excepţie anume prevăzute de textul anterior citat, respectiv când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă să se înfăţişeze în instanţă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate. Un corectiv se impune totuşi în privinţa soţului pus sub interdicţie. Într-adevăr, cel pus sub interdicţie, fiind

526 A se vedea, pentru unele precizări, I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 216. A se vedea pentru doctrina franceză, care consideră că instanţa trebuie să constate o voinţă persistentă a soţilor pentru pronunţarea divorţului, iar convenţia soţilor o dată omologată de instanţă devine irevocabilă C. Brahinschi, op. cit., p. 64; J. Voulet, op. cit., p. 90.

527 A se vedea, pentru unele amănunte, C. Butiuc, Divorţ. Formularea acţiunii iniţial pe procedura dreptului comun şi ulterior pe art. 613 Cod procedură civilă (acordul părţilor). Consecinţe pe plan procesual civil. Cale de atac, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 132 şi urm.

528 A se vedea, în acest sens: V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 520; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 846.

Page 311: 48403746 Drept Procesual Civil

lipsit de capacitate, nu poate fi reprezentat în procesul de divorţ decât de ocrotitorii săi legali, iar nu de un mandatar529.

Procesele de divorţ se judecă în şedinţă publică. Această regulă este prevăzută în mod expres în art. 615 alin. (1) C. proc. civ., deşi textul nu face în această materie decât o aplicare a principiilor dreptului comun. În toate cazurile, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

Dispoziţiile art. 615 alin. (1) C. proc. civ. enunţă însă şi o excepţie de la regula anterior menţionată. Acest text îndreptăţeşte instanţa să dispună judecarea cauzei „în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor”.

În doctrina noastră, invocându-se şi dispoziţiile privitoare la protecţia vieţii private a părţilor, cuprinse în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a subliniat şi lipsa de receptivitate a instanţelor, în unele cazuri, în a ordona şedinţa secretă530. Observaţia este şi după părerea noastră judicioasă. Totuşi nu putem să nu remarcăm că înseşi dispoziţiile art. 615 alin. (1) C. proc. civ. nu permit o interpretare adecvată şi în spiritul dispoziţiilor consacrate în unele convenţii internaţionale, cum sunt cele menţionate.

Într-adevăr, potrivit textului menţionat judecarea cauzelor de divorţ în şedinţă secretă este posibilă doar dacă aceasta poate contribui la „o mai bună judecare sau administrare a probelor”. În mod evident, textul se completează, în opinia noastră, în mod corespunzător şi cu dispoziţiile art. 121 alin. (2) C. proc. civ., care permite instanţei să ordone şedinţă secretă „dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea publică sau pe părţi”. O adaptare a acestor dispoziţii în materie de divorţ ar fi fost binevenită.

Dar, în perspectiva unei viitoare reglementări procesuale ar trebui poate reflectat chiar şi asupra necesităţii ca procesele de divorţ să se soluţioneze fără publicitate, respectiv în camera de consiliu, astfel cum se procedează în alte legislaţii.

Legea sancţionează în mod expres neînfăţişarea reclamantului la termenul de judecată în primă instanţă. Într-adevăr, potrivit textului comentat, dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.

Ne aflăm în prezenţa unei sancţiuni procedurale speciale, bazată pe ideea de culpă procesuală, dedusă din neînfăţişarea reclamantului la termenele de judecată531. Sancţiunea operează numai în condiţiile clar determinate de art. 616 C. proc. civ., respectiv doar dacă lipsa reclamantului este nejustificată şi doar dacă pârâtul se înfăţişează la judecată. În cazul lipsei ambelor părţi procesul civil se suspendă în baza dispoziţiilor art. 242 C. proc. civ.

Preşedintele instanţei competente va trebui să manifeste o deosebită grijă pentru modul de realizare a procedurii de citare în procesele de divorţ. O atare rigoare se impune tocmai în considerarea interesului social pe care-l implică orice acţiune de divorţ. În acest sens art. 6161 C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia, în cazul în care procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, de a solicita dovezi sau de a dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.

529 V. Economu, op. cit., p. 460.530 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 521.531 I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 116.

Page 312: 48403746 Drept Procesual Civil

Aceeaşi rigoare trebuie urmată şi în cazul recurgerii la procedura de citare prin publicitate. Procedura de citare prin publicitate se realizează în concordanţă cu dispoziţiile art. 95 C. proc. civ. Rigoarea la care ne referim este una deosebită, nu în sensul aplicării altor norme decât cele enunţate deja, ci în sensul de a evita citarea cu rea-credinţă a soţului pârât în cadrul procesului de divorţ, mai ales atunci când în asemenea litigii urmează a se decide şi asupra unor capete de cerere privitoare la soarta copiilor minori.

În conţinut şi formă, hotărârea de divorţ nu diferă esenţial de orice altă hotărâre judecătorească. Dar, sub aspectul conţinutului, hotărârea trebuie să cuprindă şi unele menţiuni particulare.

Hotărârea de divorţ trebuie să cuprindă, în primul rând, o statuare chiar cu privire la soarta căsătoriei. Din acest punct de vedere instanţa poate dispune admiterea sau respingerea acţiunii de divorţ. Soluţia de admitere a acţiunii de divorţ trebuie să cuprindă şi o statuare cu privire la vina soţului a cărei conduită a determinat desfacerea căsătoriei.

În principiu, în cazul dovedirii motivelor de divorţ acţiunea va fi admisă din vina exclusivă a soţului pârât. Dacă acesta din urmă a formulat acţiune reconvenţională este posibilă desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi sau chiar din vina exclusivă a soţului reclamant, dacă în această din urmă situaţie s-a constatat din dezbateri culpa exclusivă a reclamantului.

Desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi este posibilă şi atunci când numai una dintre părţi a formulat acţiune de divorţ. Soluţia este prevăzută în mod expres de art. 617 alin. (1) C. proc. civ.

În sistemul legislaţiei noastre este posibilă însă desfacerea căsătoriei fără să se pronunţe divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi. O atare soluţie se poate pronunţa în cazurile prevăzute de art. 38 alin. (2) C. fam., text la care trimite în mod expres art. 617 alin. (3) C. proc. civ. O interpretare riguroasă a dispoziţiilor menţionate ne poate conduce la concluzia că soluţia enunţată este incidentă doar în cazul divorţului pe baza acordului ambilor soţi, căci art. 38 alin. (2) C. fam. se referă numai la această ipoteză. Aplicarea legii în cazul analizat este incontestabilă.

Dar, în pofida acestei situaţii, doctrina532 a dat o interpretare extensivă prevederilor art. 617 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că se poate dispune desfacerea căsătoriei fără vina unuia din soţi şi în cazul prevăzut de art. 38 alin. (3) C. fam. Potrivit acestui text: „Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei”.

Soluţia la care ne referim a fost promovată, pe bună dreptate, şi de fosta instanţă supremă, care a remarcat în una din deciziile sale că: „atunci când divorţul este cerut pentru alienaţie mintală sau debilitate mintală cronică ori pentru o boală gravă şi incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei, nu s-ar putea reţine în sarcina pârâtului nici o vină în legătură cu desfacerea căsătoriei. În asemenea situaţii, de divorţ-remediu, este greşit a se pronunţa desfacerea căsătoriei din vina soţului pârât, prilejuindu-se aplicarea necorespunzătoare a legii în ceea ce priveşte acordarea pensiei de întreţinere. Ca atare, instanţa va trebui să constate desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina soţului pârât”.

Argumentaţia instanţei supreme este deosebit de pertinentă, astfel că o atare soluţie jurisprudenţială nu poate fi ignorată nici sub aspectul legislaţiei actuale, în pofida deficienţelor de redactare ale art. 617 C. proc. civ. Totuşi ne pronunţăm pentru

532 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 233; V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 529.

Page 313: 48403746 Drept Procesual Civil

modificarea textului enunţat în sensul incidenţei sale şi în cazul prevăzut de art. 38 alin. (3) C. fam.

Hotărârea de divorţ trebuie să cuprindă statuări şi cu privire la cererile accesorii formulate în condiţiile legii. Astfel, în cazul în care din căsătorie au rezultat copii, iar aceştia sunt minori, instanţa va statua şi cu privire la încredinţarea lor spre creştere şi educare. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa şi asupra contribuţiei fiecăruia dintre soţi la creşterea şi educarea copiilor, inclusiv asupra pensiei de întreţinere.

În toate cazurile, atunci când se dispune cu privire la încredinţarea copiilor, se va ţine seama exclusiv de interesul acestora. Prin hotărârea de divorţ se desfiinţează în mod implicit măsurile luate anterior cu privire la încredinţarea copiilor.

Prin hotărârea de divorţ instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra celorlalte cereri accesorii formulate de părţi, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuinţei sau la împărţirea bunurilor comune ale soţilor. De asemenea, la cerere, instanţa se va pronunţa şi cu privire la modul de lichidare a cheltuielilor de judecată, sens în care va aplica principiile dreptului comun în materie. Menţionăm însă că dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., care-l exonerează de plata cheltuielilor de judecată pe pârâtul care la prima zi de înfăţişare recunoaşte pretenţiile reclamantului, nu-şi găsesc aplicare în procesele de divorţ, întrucât declaraţia pârâtului că este de acord cu acţiunea nu poate justifica prin ea însăşi soluţia de admitere a acţiunii de divorţ.

Hotărârea judecătorească pronunţată în materie de divorţ prezintă şi o importantă particularitate. Potrivit art. 617 alin. (2) C. proc. civ.: „Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta”.

Mai precizăm că potrivit art. 39 alin. (1) C. fam.: „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”. Prin urmare, hotărârea de divorţ îşi produce efectele sale fireşti numai din momentul rămânerii ei irevocabile533. Textul citat se referă la efectele divorţului propriu-zis, atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi.

În raporturile dintre părţi şi cel de-al treilea „efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale”. În acest scop instanţa este obligată să comunice din oficiu hotărârea de divorţ serviciului de stare civilă competent. Prin urmare, efectuarea menţiunii de divorţ pe actul de căsătorie reprezintă o măsură de publicitate, ce are ca scop consfinţirea opozabilităţii hotărârii de divorţ faţă de terţi534.

Codul de procedură civilă conţine şi unele norme derogatorii de la dreptul comun în privinţa actelor de dispoziţie ale părţilor. Asemenea norme derogatorii întâlnim atât în legătură cu renunţarea la judecată, cât şi în privinţa împăcării soţilor în cursul procesului de divorţ.

Potrivit textului comentat, reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte, iar renunţarea sa nu are nici o înrâurire asupra cererii făcute de pârât. Drept urmare, textul derogă de

533 Precizăm că, în reglementarea dată prin Decretul nr. 779/1966, căsătoria se considera desfăcută din ziua în care s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie. Şi în sistemul altor legislaţii opozabilitatea hotărârii de divorţ se realizează prin măsuri de publicitate corespunzătoare. Astfel, în dreptul francez opozabilitatea hotărârii de divorţ se realizează prin menţiunea scrisă despre desfacerea căsătoriei pe marginea actului de căsătorie şi pe certificatele de naştere ale ambilor soţi (art. 262 C. civ. şi art. 1082 C. proc. civ. ).

534 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 235; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 199.

Page 314: 48403746 Drept Procesual Civil

la regula potrivit căreia după ce s-a intrat în cercetarea fondului renunţarea nu poate fi făcută decât cu acordul pârâtului. Renunţarea reclamantului la judecată nu influenţează, astfel cum precizează în mod expres textul citat, soluţionarea cererii făcute de pârât. Legea se referă neîndoielnic la cererea reconvenţională formulată în procesul de divorţ şi care se va soluţiona în continuare.

Acţiunea de divorţ se stinge şi ca urmare a împăcării soţilor în cursul procesului. Într-adevăr, potrivit celui de-al doilea alineat al textului comentat, acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor „în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii”. Textul menţionat are semnificaţii particulare ce ne obligă la unele precizări.

În primul rând, constatarea stingerii acţiunii de divorţ este obligatorie pentru instanţă, împrejurare care rezultă chiar din formularea textului amintit.

A doua constatare se referă la faptul că împăcarea soţilor în procesul de divorţ reprezintă o situaţie distinctă de aceea a contractului judiciar din dreptul comun535. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa nu este chemată să pronunţe o hotărâre de expedient. Instanţa constată pur şi simplu stingerea procesului ca urmare a împăcării soţilor şi dispune închiderea dosarului.

Hotărârea prin care se ia act de împăcarea soţilor nu este susceptibilă de apel sau recurs536.

Pentru faptele petrecute după împăcare reclamantul va putea promova o nouă acţiune de divorţ, iar în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi.

Tranzacţionarea părţilor cu privire la unele capete accesorii este posibilă. Aşa este cazul capetelor de cerere privitoare la purtarea numelui dobândit în timpul căsătoriei, atribuirea locuinţei şi la partajarea bunurilor comune. Învoielile părţilor privitoare la încredinţarea copiilor minori, la prestarea întreţinerii sau la dreptul de a avea legături personale cu minorul trebuie să fie încuviinţate de instanţă.

Codul de procedură conţine un număr redus de norme particulare cu privire la exercitarea căilor de atac. În materia apelului şi a căii extraordinare de atac a recursului derogările vizează doar durata termenului. Astfel, potrivit primului alineat al textului comentat, termenul de apel, precum şi cel de recurs este de 30 de zile şi curge de la comunicarea hotărârii.

Termenele de apel şi de recurs au aceeaşi durată, chiar dacă calea ordinară de atac este îndreptată împotriva modului de rezolvare a unor cereri accesorii, cum sunt cele privitoare la împărţirea bunurilor comune, la atribuirea locuinţei etc.537

Totuşi amintim că în doctrină s-a susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia termenul de recurs vizează doar divorţul şi consecinţele directe asupra cărora instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu, iar nu şi celelalte capete de cerere538. Cu toate acestea, soluţia contrară şi pe care am enunţat-o deja, se impune în considerarea caracterului unitar al hotărârii judecătoreşti. De altfel, însuşi procesul de divorţ are un caracter unitar, căci toate cererile accesorii se află într-un raport de dependenţă faţă de acţiunea principală şi asupra lor se produce o prorogare de competenţă. Consecinţa

535 A se vedea I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 121. A se vedea, în sensul că împăcarea soţilor este până la urmă tot o „tranzacţie”, întrucât se întemeiază pe concesii reciproce, V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 527.

536 A se vedea, în acest sens, I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 234; I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 121; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, II, p. 263-264.

537 I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 239; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 530; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 849; I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 128.

538 S. Vîrtosu, notă la încheierea nr. 76/1970 a Trib. municipiului Bucureşti, s. a V-a civ., în R.R.D. nr. 10/1970, p. 137-139.

Page 315: 48403746 Drept Procesual Civil

firească este aceea că şi termenul de apel sau de recurs are acelaşi caracter unitar539. A decide altfel ar însemna ca una şi aceeaşi hotărâre să fie supusă unor termene de apel sau de recurs diferite, respectiv în raport cu partea din hotărâre ce se atacă.

Din punctul de vedere al momentului de la care curge termenul de apel sau de recurs observăm totuşi că textul comentat nu derogă practic de la regula din dreptul comun. Cu alte cuvinte, textul menţionat nu face altceva decât reia o regulă consacrată în dreptul comun, aceea potrivit căreia termenele de apel şi de recurs curg de la comunicare.

Codul de procedură civilă se referă, în mod expres, şi la calea extraordinară de atac a revizuirii. Potrivit alineatului final al textului pe care-l comentăm, hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. Având în vedere chiar modul de redactare a textului reprodus anterior doctrina a considerat că legea interzice revizuirea numai în ceea ce priveşte acea parte a hotărârii care vizează divorţul propriu-zis540.

Revizuirea este inadmisibilă indiferent de soluţia pronunţată cu privire la desfacerea căsătoriei: de admitere sau de respingere a acţiunii. În schimb, aşa cum am anticipat deja, revizuirea este admisibilă ori de câte ori ea se referă la unele efecte patrimoniale ale divorţului, cum sunt cele privitoare la atribuirea locuinţei, partajul bunurilor comune etc.

Legislaţia noastră procesuală nu conţine alte dispoziţii particulare cu privire la exerciţiul căilor extraordinare de atac. De aici se poate trage concluzia admisibilităţii şi în această materie a recursului în interesul legii şi a contestaţiei în anulare. Iar în principiu o atare soluţie se impune de lege lata.

Totuşi în doctrină s-au invocat şi argumente pertinente cu privire la limitarea contestaţiei în anulare în procesele de divorţ, iar atare argumente au fost deduse din consecinţele grave la care poate conduce desfiinţarea hotărârii de divorţ: anularea căsătoriei încheiate ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ541. Or, tocmai o atare raţiune l-a determinat pe legiuitor să interzică revizuirea în materie de divorţ542. Totuşi, conchidem că de lege lata exerciţiul căilor extraordinare de atac menţionate este posibil.

Cel de-al doilea alineat al textului comentat se ocupă de sancţiunea aplicabilă în cazul nesusţinerii căii ordinare de atac a apelului şi a căii extraordinare de atac a recursului. Într-adevăr, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Textul este aplicabil numai în condiţiile strict determinate de lege. Aşa fiind, sancţiunea nu este aplicabilă în privinţa apelului sau recursului declarat de pârât. De altfel, ideea este consacrată expres chiar de art. 619 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.

În fine, de remarcat şi consacrarea unei dispoziţii speciale cu privire la hotărârile date pe baza acordului soţilor. Potrivit art. 6194 C. proc. civ., hotărârea care se pronunţă în condiţiile art. 6131 alin. (1) este definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte divorţul. Soluţia este firească tocmai datorită rolului voinţei soţilor în pronunţarea divorţului. Prin urmare, câtă vreme hotărârea nu este decât un acord al

539 A se vedea, pentru amănunte, D. Florescu, notă la încheierea nr. 76/1970 a Trib. municipiului Bucureşti, s. a V-a civ., în R.R.D. nr. 10/1970, p. 139-142.

540 A se vedea I.T. Rotaru, Admisibilitatea cererii de revizuire în materia divorţului, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 29-32.

541 A se vedea, în acest sens, A. Ungureanu, Probleme ale procedurii de divorţ, p. 90. A se vedea, de asemenea, I. Deleanu, Tratat (...), op. cit., vol. III, p. 58-59.

542 A. Ungureanu, loc. cit., p. 90.

Page 316: 48403746 Drept Procesual Civil

părţilor, omologat de instanţă, nu se vede pentru ce legea ar mai deschide o cale ordinară de atac împotriva acelei hotărâri543.

Din modul de redactare a art. 619 alin. (4) C. proc. civ. este neîndoielnic că soluţia legii vizează numai partea din hotărâre privitoare la divorţ. Urmează că împotriva modului de soluţionare a cererilor accesorii poate fi exercitată calea de atac a apelului şi cea a recursului544. În ceea ce priveşte durata termenului de apel sau de recurs, în privinţa cererilor anterior menţionate, nu există dispoziţii particulare, anume consacrate de lege pentru divorţul prin consimţământ mutual. Aşa fiind, considerăm că sunt incidente dispoziţiile consacrate în art. 619 alin. (1) C. proc. civ., iar nu cele din dreptul comun. Prin urmare, şi în acest caz termenul de apel şi de recurs este de 30 de zile.

IV. Procedura împărţelii judiciareO analiză, chiar sumară, a procedurii împărţelilor judiciare545 nu poate fi

concepută fără o incursiune asupra conceptului de indiviziune şi de coproprietate. Aceasta deoarece orice împărţeală implică cu necesitate o indiviziune sau o stare de coproprietate căreia urmează să-i pună capăt.

Dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unei universalităţi de bunuri poate să aparţină adeseori mai multor persoane. Atunci când dreptul de proprietate al mai multor persoane se întinde asupra unui singur bun sau asupra unor bunuri privite în mod singular dreptul acestora se înfăţişează sub forma unui drept de proprietate comună. Dreptul de proprietate comună poate îmbrăca două forme: dreptul de proprietate pe cote-părţi şi dreptul de proprietate în devălmăşie (aparţinând soţilor). În cadrul coproprietăţii dreptul este divizat în cote părţi ori în fracţiuni, iar în cazul devălmăşiei dreptul este nefracţionat, nelimitat, cu privire la bunurile ce formează obiectul ei546. Dacă dreptul de proprietate al mai multor persoane poartă asupra unei universalităţi de bunuri ne aflăm în prezenţa stării de indiviziune.

Sintagma „drept de proprietate pe cote-părţi” este sinonimă cu noţiunea de coproprietate547. Deosebirea dintre coproprietate şi indiviziune vizează obiectul acestora. Coproprietatea are ca obiect un bun sau bunuri singulare, în timp ce indiviziunea poartă asupra unei universalităţi de bunuri.

Deşi cele două concepte şi instituţii juridice nu se confundă, doctrina şi jurisprudenţa le foloseşte, adeseori, una în locul alteia548. Întrucât din punct de vedere

543

A se vedea în sensul că o asemenea hotărâre poate fi totuşi atacată pe calea unei acţiuni în

anulare V. Scherer, Este admisibilă o acţiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorţ pronunţate „pe baza acordului ambilor soţi”, în Dreptul nr. 10/2000, p. 87-88.

În dreptul francez hotărârea pronunţată în această materie poate fi atacată pe calea recursului în casaţie (art. 1103 C. proc. civ.), iar convenţiile privitoare la cererile accesorii pot fi atacate cu apel (art. 1102 C. proc. civ.). De asemenea, creditorii unuia dintre soţi pot uza de calea procedurală a terţei opoziţii (art. 1104 C. proc. civ. francez). A se vedea pentru o amplă prezentare a căilor de atac în materie de divorţ J. Voulet, op. cit., p. 163-178.

544 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 532; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 850.

545 A se vedea pentru o cercetare amplă a instituţiei V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom, Iaşi, 1997; Gh. Comăniţă, Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, 2002.

546 A se vedea: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 709; V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom, p. 11; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 446.

547 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 1996, p. 159; I. Adam, op. cit., p. 445-446.

548 A se vedea I. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, ed. revăzută, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 154; L. Pop, Dreptul de proprietate (…), op. cit., p. 159; D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 61-62.

Page 317: 48403746 Drept Procesual Civil

procedural regulile de urmat pentru sistarea proprietăţii comune sunt identice vom folosi şi noi cel mai adesea conceptul de indiviziune.

Cel mai adesea, indiviziunea este determinată de decesul unei persoane care lasă mai mulţi moştenitori legali, legatari universali sau cu titlu universal. Totuşi, indiviziunea nu reprezintă o stare specifică succesiunii. Într-adevăr, indiviziunea îşi poate avea originea şi într-o dispoziţie a legii, în convenţia părţilor - contract de vânzare-cumpărare, contract de societate etc. - sau poate să reprezinte un efect al desfacerii căsătoriei. În această din urmă situaţie comunitatea devălmaşă a soţilor asupra bunurilor comune se transformă într-o coproprietate pe cote-părţi. Alteori, indiviziunea poate fi determinată de folosirea îndelungată a unor bunuri imobile de două sau mai multe persoane. În acest caz, uzucapiunea este aceea care generează starea de indiviziune.

În Codul civil român starea de indiviziune a fost privită întotdeauna cu rezerve datorită faptului că ea este neorganizată şi produce efecte economice defavorabile, generând adeseori şi neînţelegeri cu privire la exercitarea dreptului de proprietate549. De aceea, legiuitorul a conceput starea de indiviziune ca o situaţie esenţialmente vremelnică. Aşa se explică şi consacrarea, în art. 728 alin. (1) C. civ., a principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune.

Prerogativele coindivizarilor asupra bunurilor ce alcătuiesc masa indiviză sunt în mare măsură limitate. Şi o atare limitare decurge din chiar natura stării de indiviziune. Într-adevăr, aşa cum s-a remarcat în doctrină550, indiviziunea este cârmuită în dreptul nostru de două reguli esenţiale: a) nici un coindivizar nu are un drept exclusiv asupra unui bun determinat din masa bunurilor indivize; b) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei-părţi ideale din masa bunurilor indivize.

Consecinţa principală ce decurge din prima regulă constă în faptul că pentru a dispune de un lucru indiviz sau pentru a face acte de administrare este necesar consimţământul tuturor coindivizarilor. Este cunoscuta şi criticabilă regulă a unanimităţii de la care legea face o singură excepţie în materie succesorală. Într-adevăr, potrivit art. 736 alin. (1) C. civ., majoritatea succesorilor pot hotărî vinderea bunurilor mobile dacă acest lucru este necesar pentru plata datoriilor moştenirii.

Această dispoziţie de excepţie ar trebui avută în vedere de legiuitor în perspectiva elaborării viitorului Cod civil. De altfel, datorită dificultăţilor practice pe care le implică regula unanimităţii în materie de indiviziune succesorală doctrina a preconizat consacrarea unei reguli mai raţionale, respectiv aceea a majorităţii551. Aplicarea unui asemenea principiu ar fi de natură să înlăture posibilitatea comportării cu rea-credinţă a unora dintre coindivizari552.

Totuşi instanţa noastră supremă, în urmă cu două decenii, a căutat să atenueze rigorile regulii unanimităţii. Astfel, s-a decis că oricare dintre coproprietari are calitatea de a solicita în justiţie remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi sau de o împărţeală prealabilă a bunului553.

549 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Atelierele grafice Socec & Co. Societate Anonimă, Bucureşti, 1912, tom III, partea II, p. 454-457; M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 247.

550 A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 231; I. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit., p. 154.

551 C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile,op. cit., p. 232; D. Radu, Acţiunea în procesul civil, op. cit., p. 176.

552 I. Leş, Participarea…, op. cit., p. 43.553 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 106/1969, în C.D. 1969, p. 239.

Page 318: 48403746 Drept Procesual Civil

Pe de altă parte, se admite îndeobşte că fiecare coindivizar are dreptul să folosească lucrurile ce se află în indiviziune554. Printr-o atare folosire coindivizarul nu trebuie să aducă vreo restrângere a drepturilor celorlalţi proprietari. Astfel, de pildă, prin actele materiale de folosinţă unul dintre indivizari nu trebuie să-i împiedice pe ceilalţi proprietari să-şi exercite atribuţiile inerente dreptului lor de folosinţă şi nu poate schimba destinaţia bunului.

O consecinţă importantă a stării de indiviziune constă în faptul că fiecare proprietar poate dispune în mod neîngrădit de cota sa parte din bun. Evident, un asemenea act de dispoziţie se referă la cota ideală de drept. În urma înstrăinării cotei părţi ideale, de drept, locul coindivizarului dispunător va fi luat de noul dobânditor. Această consecinţă rezultă, aşadar, din regula potrivit căreia fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra unei cote ideale.

Datorită consecinţelor subliniate mai sus legiuitorul priveşte şi în prezent indiviziunea ca o stare esenţial vremelnică şi a creat posibilitatea juridică a sistării acesteia prin împărţeală sau partaj. Înainte de a analiza procedura propriu-zisă a împărţelii judiciare este necesar să determinăm conceptul de împărţeală şi să indicăm sediul materiei.

Conceptul de împărţeală desemnează în limbajul obişnuit distribuirea unor bunuri între mai multe persoane. În doctrina juridică împărţeala este definită ca operaţia juridică care are ca scop curmarea stării de indiviziune şi înlocuirea dreptului indiviz al fiecărui proprietar cu un drept exclusiv asupra unuia sau mai multor bunuri concrete555. Menţionăm că atât în doctrină556, cât şi în jurisprudenţă, conceptele de împărţeală, partaj, precum şi sintagma sistarea stării de indiviziune sunt folosite ca sinonime.

Împărţeala nu trebuie însă cercetată doar ca o simplă operaţie în cadrul căreia se realizează o transformare a drepturilor indivize în drepturi divize şi exclusive. Într-adevăr, împărţeala se poate realiza fie pe cale convenţională, fie prin intermediul justiţiei. În ambele cazuri este necesară respectarea anumitor condiţii, iar în cazul în care împărţeala se înfăptuieşte pe cale judecătorească şi a unor reguli de procedură. Or, tocmai procedura împărţelilor judiciare formează obiectul capitolului de faţă. De aceea este necesar, nu doar din raţiuni didactice, ci şi ştiinţifice, să determinăm conţinutul sintagmei „procedura împărţelilor judiciare”.

Prin procedura împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării cererilor ce au ca obiect sistarea stării de indiviziune. Sintagma „procedura împărţelilor judiciare” este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de procedură privind sistarea stării de indiviziune.

Codul civil conţine câteva texte privitoare la starea de indiviziune şi la împărţeală. Aceste texte alcătuiesc art. 728-799 ale Codului civil. Ele vizează împărţeala succesorală, dar sunt aplicabile şi în cazul în care indiviziunea sau coproprietatea este determinată de alte cauze.

554 S. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea din Bucureşti, 1983, de Fr. Deak şi S. Cărpenaru, p. 525; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 549; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a soţilor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 20-22; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, op. cit., p. 232.

555 C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, op. cit., p. 234; D. Alexandresco, op. cit., p. 454. A se vedea, de asemenea, în acelaşi sens: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 384/1989, în Dreptul nr. 3/1990, p. 67; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1451/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 72.

556 A se vedea D. Alexandresco, op. cit., p. 454.

Page 319: 48403746 Drept Procesual Civil

Textele menţionate formează Capitolul VI, intitulat „Despre împărţire şi despre raporturi” din primul Titlu al celei de a treia Cărţi a Codului civil. Astfel, cum rezultă din titlul capitolului menţionat, Codul civil se referă în aceste texte nu doar la împărţeala propriu-zisă, ci şi la: raportul datoriilor, efectele împărţelii, garanţia dintre copărtaşi, cauzele de ineficacitate ale împărţelii şi la împărţeala de ascendent. O atare reglementare este însă firească căci realizarea efectivă a împărţelii implică şi clarificarea unor aspecte conexe, cum sunt cele privitoare la raportul donaţiilor şi datoriilor. Asemenea probleme se ivesc îndeosebi în cazul indiviziunii succesorale.

Deşi textele prevăzute în Codul civil şi-au păstrat în parte actualitatea ele s-au întregit în mod corespunzător cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 603 din 10 septembrie 1943 privitoare la simplificarea împărţelilor judiciare. Acest din urmă act normativ era destinat, aşa cum o indica sugestiv însăşi titlul său, să realizeze o simplificare a procedurii împărţelilor judiciare. Regulile statornicite în Legea nr. 603 din 10 septembrie 1943 au reprezentat, până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dreptul comun în materie de împărţeală judiciară.

În prezent, materia pe care o cercetăm este reglementată în Codul de procedură

civilă, în Capitolul VII1, intitulat „Procedura împărţelii judiciare”, capitol ce a fost introdus în Cod prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi care cuprinde art. 6731-67314.

Legea impune unele cerinţe generale, dar şi anumite elemente ce sunt specifice împărţelilor judecătoreşti. Astfel, într-un mod specific împărţelii, legea se referă la părţile între care va avea loc judecata şi la obiectul cererii. Celelalte elemente

indicate de art. 6732 C. proc. civ. sunt specifice cererii de partaj. Menţionăm că unele dintre aceste elemente sunt necesare pentru determinarea tuturor pretenţiilor dintre moştenitori şi pentru stabilirea drepturilor lor. Textul dă expresie chiar necesităţii soluţionării împreună a tuturor pretenţiilor conexe. De aceea, jurisprudenţa a decis că, în această materie, cererea reconvenţională nu poate fi disjunsă de cererea principală spre a fi soluţionată în mod separat, un atare mod de procedare fiind contrar intereselor moştenitorilor.

Cererea de partaj trebuie să întrunească însă şi celelalte cerinţe generale, care sunt impuse de lege pentru orice cerere de învestire a instanţei, cum sunt cele privitoare la arătarea motivelor de fapt şi de drept, arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere şi semnătura reclamantului. În cazul în care se solicită partajarea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, reclamantul va trebui să arate în cuprinsul cererii sale şi motivele temeinice care justifică o atare acţiune.

Dreptul la promovarea şi exercitarea acţiunii în împărţeală aparţine oricărei persoane fizice sau juridice care se află în stare de indiviziune, coproprietate sau devălmăşie557. În materie de indiviziune oricare dintre copărtaşi are posibilitatea de a promova acţiunea de partaj. Aceasta constituie una din particularităţile importante ale acţiunii de împărţeală.

În cazul indiviziunii succesorale este chiar necesar ca acţiunea de împărţeală să fie exercitată împotriva tuturor celorlalţi moştenitori. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii împărţelilor judiciare trebuie să participe toţi coindivizarii, căci altminteri partajul este nul. Soluţia contrară ar conduce, astfel cum s-a subliniat şi în jurisprudenţa noastră, la validarea unei împărţeli în cadrul căreia s-a dispus de drepturile altuia, ceea ce desigur nu poate fi admis. De aceea, se poate afirma că acţiunea în împărţeală are un caracter indivizibil558.

557 A se vedea, pentru amănunte, Gh. Comăniţă, Dreptul de a cere partajul şi titularii săi, în Dreptul nr. 12/2000, p. 67-72.

558 C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., comentariul de sub art. 729, p. 484.

Page 320: 48403746 Drept Procesual Civil

Pe de altă parte, în cadrul acţiunii de împărţeală subiecţii acesteia au o dublă calitate: de reclamanţi şi pârâţi (judicium duplex). Aşa fiind, este indiferent care dintre coindivizari are iniţiativa promovării acţiunii în împărţeală. Esenţial este, aşa cum am subliniat, ca în procesul de sistare a stării de indiviziune să participe toţi coindivizarii.

În cazul neindicării în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unui coindivizar această omisiune poate fi remediată în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond559. O atare remediere poate fi determinată de iniţiativa uneia dintre părţi sau de iniţiativa coindivizarului care nu a fost chemat iniţial în proces. În prima ipoteză, calea procesuală prin care se obţine un atare rezultat este aceea a chemării în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 57 C. proc. civ. În cea de-a doua ipoteză, calea procesuală prin care se realizează participarea la judecată a coindivizarului omis iniţial de la împărţeală este aceea a unei intervenţii voluntare. Desigur, avem în vedere intervenţia în interes propriu, situaţie în care coindivizarul va dobândi calitatea de reclamant în cadrul acţiunii în împărţeală.

De asemenea, instanţa de judecată, în exercitarea rolului său activ, trebuie să pună în vedere părţilor necesitatea introducerii în cauză a tuturor coindivizarilor. Numai în acest fel se poate realiza o mai bună administrare a justiţiei şi respectarea drepturilor legitime ale tuturor coindivizarilor.

În cadrul partajului de folosinţă vor avea calitatea de părţi titularii dreptului de folosinţă respectiv. Dar în asemenea acţiuni, astfel cum s-a decis şi sub imperiul vechii legislaţii cu privire la atribuirea în folosinţă a unor terenuri, este necesară şi citarea în instanţă a titularului dreptului de proprietate, pentru ca hotărârea să-i fie opozabilă şi acestuia.

Dacă acţiunea de partaj vizează împărţirea bunurilor comune ale soţilor calitatea de părţi revine acestora. Şi în aceste litigii este posibilă participarea unor terţi, în condiţiile procedurale cunoscute deja, dacă aceştia pot justifica un interes în legătură cu partajarea bunurilor respective.

O problemă ce se cuvine să fie examinată, în acest context, este şi aceea privitoare la prescriptibilitatea acţiunii în împărţeală.

Potrivit art. 728 alin. (1) C. civ.: „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”. Acest text este corespunzător art. 815 din Codul civil francez de unde a fost preluat talle quale.

Dispoziţiile textului reprodus mai sus consacră regula imprescriptibilităţii dreptului la acţiune în împărţeala bunurilor succesorale. Dar această regulă fundamentală îşi găseşte aplicare nu numai în materie succesorală, ci şi cu prilejul sistării oricărei stări de indiviziune ori de coproprietate, indiferent de cauza din care ea provine560.

Principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune este consacrat prin norme cu caracter imperativ561. Aserţiunea noastră poate fi dedusă din însăşi modul de redactare a dispoziţiilor legale mai sus reproduse. Pe de altă parte, o atare soluţie este firească, căci erezii sunt consideraţi, în concepţia Codului civil, ca fiind continuatori ai persoanei defunctului.

Două sunt consecinţele deosebit de importante care decurg din caracterul imperativ al prevederilor art. 728 alin. (1) C. civ. Prima consecinţă este aceea că nici unul dintre coindivizari nu poate renunţa la dreptul de a solicita ieşirea din

559 A se vedea, pentru amănunte, T. Carabaşiu, Probleme teoretice şi practice privind incidenţa Legilor nr. 58 şi 59/1974 asupra procedurii partajului, în S.C.J. nr. 1/1979, p. 70-72.

560 L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, op. cit., p. 167.561 D. Alexandresco, op. cit., p. 455-456; M. Cantacuzino, op. cit., p. 247.

Page 321: 48403746 Drept Procesual Civil

indiviziune. O atare renunţare - nepermisă de lege - va fi afectată de nulitate absolută. A doua consecinţă este aceea că defunctul nu ar putea impune urmaşilor săi, pe cale testamentară, obligaţia de a rămâne în stare de indiviziune perpetuă.

Totuşi, prin excepţie de la regula enunţată, legea permite erezilor să încheie convenţii de menţinere a stării de indiviziune. Într-adevăr, potrivit art. 728 alin. (2) C. civ.: „Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de cinci ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi”. Textul citat ne obligă la câteva precizări suplimentare. O primă subliniere vizează faptul că legea are în vedere posibilitatea încheierii unor convenţii de menţinere a stării de indiviziune pe o durată de cel mult cinci ani. Referirea art. 728 alin. (2) C. civ. la posibilitatea încheierii unei convenţii „pentru suspendarea indiviziunii” o considerăm însă improprie. Aceasta deoarece bunurile ce alcătuiesc patrimoniul succesoral se transmit moştenitorilor în stare de indiviziune, iar prin încheierea convenţiei la care se referă textul menţionat mai sus nu se urmăreşte decât menţinerea temporară a indiviziunii.

O altă particularitate ce se cuvine a fi subliniată, în contextul de faţă, vizează posibilitatea reînnoirii convenţiei de menţinere a stării de indiviziune. Interpretarea raţională care trebuie dată art. 728 alin. (2) C. civ. este aceea că noua convenţie va avea ca obiect menţinerea indiviziunii pe o durată de cel mult cinci ani562. La expirarea noii convenţii nu este posibilă încheierea unei înţelegeri care să conducă la perpetuarea stării de indiviziune. O atare înţelegere ar fi potrivnică literei şi spiritului art. 728 alin. (2) C. civ., text care cuprinde o normă derogatorie de la principiul inadmisibilităţii unor convenţii contrare dreptului consacrat în primul alineat al acestui text. Iar o atare excepţie este desigur de strictă interpretare.

Convenţia de menţinere a stării de indiviziune nu poate fi opusă însă cu succes creditorilor personali ai moştenitorilor. Această soluţie a fost promovată deja, pe bună dreptate, de doctrină şi ea poate fi desprinsă chiar din dispoziţiile art. 1825 C. civ. Este adevărat însă că acest text interzice creditorilor personali ai coerezilor să pună în vânzare partea indiviză din imobilele unei succesiuni. Dar, aşa cum s-a observat, acelaşi text permite creditorilor să provoace împărţeala pe calea acţiunii oblice563 sau să intervină în împărţeala solicitată deja.

Acordul de menţinere, pe timp limitat, a stării de indiviziune este însoţit adeseori de o împărţeală provizorie a folosinţei bunurilor succesorale. O atare împărţeală va avea însă ca obiect numai posesiunea şi folosinţa bunurilor indivize; ea nu pune capăt stării de indiviziune564. Împărţeala de folosinţă deşi nu este reglementată în mod expres în Codul civil român nu are nimic ilicit şi de aceea ea este admisă în anumite condiţii de jurisprudenţa noastră565. O atare împărţeală este, prin definiţie, provizorie oricât ar dura. Împărţeala de folosinţă prezintă o utilitate practică mai ales în acele cazuri, în care din diferite motive, coindivizarii nu ar dori sau nu ar putea să solicite sistarea stării de indiviziune.

De la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în împărţeală art. 729 C. civ. consacră două excepţii. Într-adevăr, potrivit acestui text: „Diviziunea poate fi cerută

562 D. Alexandresco, op. cit., p. 467.563 A se vedea, pentru această controversă, M. Eliescu, op. cit., p. 459-460. A se vedea, în sensul

opiniei din text, D. Alexandresco, op. cit., p. 467. A se vedea, în sens contrar, M. Cantacuzino, op. cit., p. 249-250.

564 A se vedea, pentru amănunte cu privire la distincţia dintre împărţeala definitivă şi împărţeala provizorie, M. Eliescu, op. cit., p. 460. A se vedea, de asemenea, C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Drepturile reale, op. cit., p. 233.

565 A se vedea, de lege ferenda în acest sens, I. Adam, op. cit., p. 458. A se vedea, de asemenea cu privire la admisibilitatea partajului de folosinţă, I. Lulă, Opinii privitoare la posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în Dreptul nr. 4/2002, p. 83-84.

Page 322: 48403746 Drept Procesual Civil

chiar când unul sau mai mulţi din erezi au predat părţi separate din succesiune, dacă nu a fost act de împărţeală sau dacă nu se poate opune prescripţia”.

Prima excepţie se referă la existenţa unui act de împărţeală. Este firesc ca un asemenea act, ce pune capăt stării de indiviziune, să constituie un obstacol în exercitarea dreptului la acţiunea în împărţeală. Aşa fiind, socotim că în ultimă instanţă nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de la regula imprescriptibilităţii dreptului la acţiunea în împărţeală. Într-adevăr, o dată ce dreptul la sistarea stării de indiviziune a fost exercitat nici nu se mai poate proceda, în principiu, la o nouă împărţeală căci aceasta ar rămâne fără obiect.

Menţionăm însă că în materie succesorală legea autorizează eliberarea unui certificat suplimentar de moştenitor pentru cazul în care în certificatul iniţial nu au fost cuprinse toate bunurile ce au aparţinut defunctului. De altfel, chiar art. 790 alin. (2) C. civ. dispune că: „Pentru o simplă omisiune a unuia din obiectele succesiunii nu se strică împărţeala; se face numai un supliment de împărţeală pentru obiectul omis”. Dar o atare posibilitate este prevăzută, în prezent, pentru orice împărţeală, de art. 673 7

C. proc. civ.În consecinţă, în cazul analizat, se va proceda, de regulă, la o împărţeală

suplimentară, care nu va afecta valabilitatea certificatului de moştenitor şi a partajului iniţial. Refacerea împărţelii iniţiale constituie în practică o măsură de excepţie şi aceasta ar putea avea loc doar atunci când ea este indispensabilă pentru respectarea principiului egalităţii dintre coindivizari.

Dispoziţiile art. 729 C. civ. au în vedere existenţa unui act de împărţeală, fără a-i preciza natura sau forma pe care trebuie să o înfăţişeze. Aşa fiind, dispoziţiile legale menţionate trebuie coroborate şi cu cele inserate în art. 730 alin. (1) C. civ. Potrivit primului alineat al acestui din urmă text erezii „se pot împărţi între dânşii oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi”. Legea are în vedere însă împărţeala voluntară a unei succesiuni.

Dar împărţeala voluntară constituie un obstacol pentru exercitarea acţiunii de partaj nu numai în cazul indiviziunii succesorale, ci în toate cazurile, adică indiferent de cauza ce determină starea de indiviziune sau de coproprietate.

Pe de altă parte, este incontestabil că şi existenţa unui partaj judecătoresc definitiv reprezintă un obstacol în promovarea acţiunii în împărţeală. De data aceasta acţiunea în împărţeală este paralizată nu doar datorită incidenţei art. 729 C. civ., ci şi ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat, bineînţeles dacă sunt întrunite condiţiile consacrate în art. 1201 C. civ., respectiv tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

A doua excepţie consacrată în partea finală a art. 729 C. civ. se referă la prescripţia achizitivă. Precizăm însă că nici prescripţia achizitivă nu constituie, în ultimă instanţă, o veritabilă excepţie de la regula imprescriptibilităţii. Şi aceasta din cel puţin două motive. În primul rând, potrivit art. 728 C. civ. acţiunea în împărţeală poate fi exercitată fără nici o limitare în timp, respectiv în termenii legii „oricând”. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a arătat, că acţiunea în împărţeală „rezistă efectelor extinctive ale prescripţiei cât timp există indiviziunea”566.

În al doilea rând, prescripţia extinctivă nu este condiţionată de posesiunea bunurilor, ci operează independent de modul lor de stăpânire. Or, prescripţia achizitivă - mod de dobândire a dreptului de proprietate - este condiţionată de posesiunea unor bunuri succesorale. Simpla posesiune a unor bunuri indivize nu poate

566 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966, p. 215.

Page 323: 48403746 Drept Procesual Civil

conduce automat la dobândirea dreptului pe calea prescripţiei achizitive. Pentru a se produce asemenea efecte trebuie să fie întrunite şi condiţiile art. 1846-1847 C. civ. Prin urmare, coeredele care invocă prescripţia achizitivă trebuie să facă nu doar dovada unei posesiuni îndelungate, ci şi a faptului că posesiunea sa a fost utilă.

Or, în principiu, posesiunea comoştenitorului este echivocă, căci nu se poate cunoaşte dacă el posedă numai pentru sine sau pentru toţi moştenitorii. Se poate chiar afirma că atâta timp cât nu s-a făcut o dovadă contrară se prezumă că eredele aflat în folosinţa bunurilor succesorale posedă şi pentru ceilalţi moştenitori. Această soluţie a fost promovată constant de doctrină567 şi jurisprudenţă.

Totuşi stăpânirea de către unul dintre moştenitori a unor bunuri succesorale poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dar numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voinţă a eredelui de natură a transforma posesia comună într-o posesie exclusivă568.

Transformarea posesiei comune într-o posesiune utilă trebuie să fie însă concretizată în acte materiale şi de dispoziţie, care să formeze convingerea că eredele posedă numai pentru sine, adică ca un proprietar exclusiv. Asemenea acte pot viza efectuarea unor investiţii substanţiale la bunurile succesorale, înstrăinarea unui bun succesoral etc. Simplele acte de conservare a bunurilor succesorale nu pot conduce la intervertirea posesiei.

În cele ce au precedat ne-am referit doar la imprescriptibilitatea acţiunii propriu-zise de împărţeală. Cu toate acestea, în cadrul procesului de partaj se pot formula şi cereri conexe cu acţiunea principală, cum sunt cele privitoare la împărţeala fructelor produse de bunurile succesorale, lichidarea pasivului succesoral, reducţiunea liberalităţilor sau raportul donaţiilor. Regimul juridic al cererilor amintite, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor legale privitoare la prescripţia extinctivă, ne apare, de regulă, ca fiind diferit de acela al acţiunii principale. De aceea, în continuare formulăm câteva precizări în această privinţă.

Astfel, în privinţa fructelor produse de bunurile succesorale în doctrină569 s-a considerat că acţiunea de partaj este imprescriptibilă. În motivarea unei atare soluţii s-a remarcat că întrucât bunul producător de fructe reprezintă un drept real şi se află în stare de indiviziune, fructele produse de acel bun aparţin şi ele tuturor indivizarilor570. Altminteri s-ar ajunge la „o convertire a unui drept real într-un drept personal şi indirect la o separare a ceea ce trebuie privit ca indivizibil”571.

Soluţia enunţată vizează însă doar situaţia în care fructele există în materialitatea lor. Jurisprudenţa a considerat că acţiunea privind aducerea la masa de împărţit a contravalorii fructelor consumate are un caracter personal patrimonial şi pe cale de consecinţă este supusă prescripţiei572 generale reglementate de Decretul nr. 167/1958. Prescriptibilă este şi acţiunea formulată de către moştenitori împotriva unor persoane care au beneficiat de acele fructe şi care nu au calitatea de succesori.

567 Ibidem, p. 214-220; C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI, Ed. Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930, p. 729.

568 Precizăm că soluţia enunţată în text a fost promovată de jurisprudenţă nu numai în cazul indiviziunii succesorale, ci şi în cazul coproprietăţii.

569 A se vedea în acest sens R. Petrescu, Consideraţii asupra regimului juridic al unor bunuri, în S.C.J. nr. 1/1983, p. 56-57; E. Safta Romano, Consideraţii teoretice şi practice referitoare la regimul juridic al fructelor, în S.C.J. nr. 3/1989, p. 34.

570 R. Petrescu, op. cit., p. 56.571 Idem.572 A se vedea, pentru o analiză amplă a acestei probleme, şi T. Pungă, notă la dec. civ. nr. 119

din 18 ianuarie 2000 a Curţii de Apel Suceava, în Dreptul nr. 2/2001, p. 207-214.

Page 324: 48403746 Drept Procesual Civil

O cerere conexă acţiunii de partajare a bunurilor succesorale vizează lichidarea pasivului moştenirii. Cel mai adesea pasivul succesoral vizează cheltuielile făcute de un moştenitor sau chiar de o terţă persoană în legătură cu ultima boală a defunctului ori cu înmormântarea acestuia.

Jurisprudenţa mai veche s-a oprit la soluţia potrivit căreia şi o atare acţiune este imprescriptibilă. Concluzia a fost desprinsă din chiar caracterul imprescriptibil al acţiunii în împărţeală. Instanţa supremă a revenit ulterior asupra acestei soluţii şi a considerat că toate categoriile de acţiuni pe care moştenitorul care a plătit în întregime cheltuielile de înmormântare le poate folosi, după caz, faţă de ceilalţi moştenitori, obligaţi la plata lor, în proporţie cu partea ereditară a fiecăruia, sunt acţiuni personale prin care se valorifică un drept de creanţă, supuse termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Într-adevăr, cheltuielile de înmormântare fac parte din sarcinile moştenirii. Or, potrivit art. 774 şi 777 C. civ. coerezii contribuie şi plătesc datoriile ori sarcinile succesiunii, fiecare în proporţie cu partea sa ereditară, iar art. 1060 din acelaşi Cod consacră principiul divizibilităţii acestor obligaţii. Prin urmare, din chiar economia dispoziţiilor legale menţionate se poate desprinde principiul potrivit căruia datoriile şi sarcinile moştenirii se împart de drept între succesori chiar din ziua deschiderii succesiunii573.

În legătură cu lichidarea cheltuielilor de înmormântare şi în general a pasivului succesoral se cuvin să fie făcute şi următoarele două precizări: prima constatare constă în faptul că soluţiile enunţate mai sus sunt aplicabile nu doar în cazul cheltuielilor de înmormântare, ci în cazul tuturor datoriilor şi sarcinilor moştenirii; a doua precizare pe care o facem se referă la faptul că asemenea creanţe sunt prescriptibile indiferent de cadrul procesual în care ele sunt solicitate de partea interesată. Astfel, de pildă, cel care a suportat cheltuielile de înmormântare are la dispoziţie o acţiune născută din gestiunea de afaceri574. Este însă firesc ca asemenea pretenţii să fie valorificate în cadrul acţiunii complexe de partaj, spre a se evita în acest mod procese succesive între moştenitori şi pentru a se asigura principiul egalităţii dintre ei.

O acţiune conexă cu aceea de partaj succesoral este şi aceea privitoare la raportarea donaţiilor. Doctrina575 şi jurisprudenţa a considerat în mod constant că o atare acţiune are un caracter personal patrimonial, fiind supusă astfel termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Tot astfel, atât doctrina576, cât şi jurisprudenţa au statuat că acţiunea în reducţiunea liberalităţilor - cerere conexă cu aceea de partaj succesoral - este şi ea prescriptibilă. Termenul de prescripţie este cel general prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data deschiderii succesiunii. Dacă însă cel care solicită reducţiunea se află în posesia bunurilor ce formează obiectul acţiunii acestuia nu i se poate opune prescripţia.

573 A se vedea, în sensul acestei soluţii, A. Ivanov, În legătură cu prescriptibilitatea cererii - formulate în cadrul procedurii de partaj - privind lichidarea pretenţiilor dintre comoştenitori referitoare la cheltuielile de înmormântare, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 20-22.

574 Ibidem, p. 21.575 M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul R.S.R., op. cit., p. 237; R.

Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme teoretice şi practice de drept civil, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p. 122.

576 M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 367; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiunile, op. cit., p. 208; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, op. cit., p. 117.

Page 325: 48403746 Drept Procesual Civil

Într-adevăr, într-o asemenea împrejurare titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa pasivitatea în valorificarea drepturilor sale, cât timp a exercitat în fapt toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie, iar beneficiarul liberalităţii n-a solicitat predarea legatului. De asemenea, jurisprudenţa noastră a apreciat că în cazul în care titularul acţiunii în reducţiune nu a avut cunoştinţă, din motive independente de voinţa sa, de existenţa liberalităţii prin care i s-a lezat rezerva, termenul de prescripţie va începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoştinţă de conţinutul testamentului respectiv.

Acţiunea în raport, precum şi cea în reducţiunea liberalităţilor se poate soluţiona separat de cererea de împărţire a bunurilor succesorale. Firesc este însă ca toate aceste cereri conexe cu acţiunea de partaj să fie soluţionate într-un singur cadru procesual, respectiv cu prilejul soluţionării acţiunii de împărţeală. De aceea şi în jurisprudenţă s-a remarcat că un atare mod de soluţionare a tuturor pretenţiilor moştenitorilor este necesar, spre a se asigura respectarea principiului egalităţii dintre moştenitori şi pentru a evita alte litigii. Iată de ce şi instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste un rol activ spre a soluţiona, la cererea moştenitorilor, toate pretenţiile conexe, realizându-se astfel şi o mai bună administrare a justiţiei.

Un element esenţial al acţiunii de partaj este reprezentat şi prin obiectul acesteia. În materie de partaj prin obiect al acţiunii înţelegem pretenţiile formulate de părţi, iar în ultimă instanţă înseşi bunurile sau drepturile de creanţă ce urmează să fie împărţite. Sub aspectul obiectului împărţelii nu există vreo diferenţă esenţială între partajul voluntar şi cel judecătoresc.

În principiu, pot forma obiect al partajului toate bunurile mobile şi imobile cu privire la care părţile se află în stare de indiviziune sau devălmăşie. O atare aserţiune este valabilă şi în privinţa drepturilor de creanţă. Componenţa masei partajabile şi întinderea acesteia diferă uneori în funcţie de izvorul stării de indiviziune, coproprietate sau codevălmăşie.

Astfel, obiectul partajului succesoral include toate elementele active ce au alcătuit patrimoniul defunctului. În schimb, datoriile defunctului şi sarcinile moştenirii se împart între moştenitori de la data deschiderii succesiunii şi în temeiul legii, fără să fie necesară, în principiu, o împărţeală a lor.

Imobilele - construcţii şi terenuri - reprezintă cele mai importante bunuri ce pot fi cuprinse în masa succesorală şi care deci pot forma obiect al partajului succesoral. Dar, în masa succesorală pot fi incluse şi diverse bunuri mobile, inclusiv sumele de bani depuse în conturi bancare.

Reclamantul va trebui ca în toate cazurile să facă dovada apartenenţei bunurilor respective antecesorului părţilor, respectiv defunctului despre a cărei succesiune este vorba. O atare dovadă se face în mod firesc cu certificatul de moştenitor eliberat în cadrul procedurii succesorale notariale.

Sunt situaţii în care părţile urmăresc şi stabilirea masei succesorale pe cale judecătorească. În asemenea împrejurări, instanţa de fond va trebui să administreze probe corespunzătoare spre a se stabili dacă bunurile mobile respective s-au aflat în proprietatea defunctului577.

Gama bunurilor ce pot forma obiect al partajului este deosebit de mare şi în cazul în care acesta vizează comunitatea de bunuri a soţilor. Împrejurarea se explică tocmai prin incidenţa în această materie a prezumţiei de comunitate instituită de art.

577 În privinţa bunurilor mobile trebuie să se ţină seama şi de prevederile art. 1909 C. civ., text potrivit căruia: „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.

Page 326: 48403746 Drept Procesual Civil

30 C. fam. Rostul acestei prezumţii este de a-l scuti pe unul dintre soţi de a face vreo dovadă cu privire la caracterul bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin urmare, după încetarea căsătoriei pot forma obiect al partajului toate bunurile dobândite de către soţi în perioada în care căsătoria a fost în fiinţă. În mod excepţional, astfel cum am arătat, pentru motive temeinice bunurile comune pot fi împărţite şi în timpul căsătoriei.

Pentru includerea unui bun în masa partajabilă nu prezintă relevanţă faptul că soţii au trăit despărţiţi în fapt o anumită perioadă de timp. Aceasta înseamnă că bunurile dobândite în timpul despărţeniei în fapt a soţilor urmează să fie incluse în masa partajabilă. Bineînţeles, instanţa de judecată va ţine seama de contribuţia efectivă a soţilor la dobândirea bunurilor comune. Soluţia se impune şi pentru considerentul că fixarea contribuţiei fiecărui soţ se face, cu ocazia partajului, pentru totalitatea bunurilor achiziţionate în timpul căsătoriei, iar nu pentru fiecare bun în parte. Altfel spus, lipsa aportului unuia dintre soţi la dobândirea unui anumit bun nu implică scoaterea acestuia din masa partajabilă, ci doar un element de apreciere pentru a determina o cotă diferită de proprietate cu prilejul sistării comunităţii de bunuri.

De la principiul potrivit căruia orice bun mobil sau imobil poate forma obiect al partajului succesoral există şi unele excepţii, care sunt determinate, în general, de destinaţia ori natura bunurilor respective. Asemenea excepţii se referă la unele categorii de bunuri imobile şi la drepturile reale asupra acestora.

În categoria bunurilor ce nu pot forma obiect al partajului trebuie incluse, în primul rând, toate părţile dintr-o clădire aflată în proprietate, care sunt destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii din acea clădire. Aşa este cazul terenului pe care este construită clădirea, curtea, fundaţia, structura de rezistenţă, acoperişul, terasele, coşurile de fum, scările, holurile, pivniţele, subsolurile, casa scării, tubulatura de gunoi, rezervoarele de apă, ascensoarele etc.578

O a doua categorie de bunuri excluse de la partaj vizează locurile de mormânt. Teza inadmisibilităţii partajării locurilor de mormânt a fost susţinută de doctrină579 şi urmată deopotrivă de jurisprudenţă. Soluţia enunţată este una de principiu şi ea priveşte imposibilitatea partajării locurilor de mormânt între moştenitori. Totuşi atare rezolvări jurisprudenţiale nu trebuie absolutizate. Ele se întemeiază, în adevăr, pe natura şi destinaţia locurilor de înhumare. În mod evident, asemenea bunuri pot fi folosite, datorită destinaţiei lor, de o singură familie. Jurisprudenţa trebuie interpretată însă în sensul că inadmisibilitatea partajării vizează locurile de înhumare luate în mod singular.

Prin urmare, în cazul existenţei mai multor locuri de înhumare nu există nici un impediment legal care să facă inadmisibilă partajarea prin atribuirea lor unuia sau mai multor moştenitori. Atribuirea în favoarea unui singur moştenitor se poate dispune şi în cazul existenţei unui singur loc de înhumare în masa succesorală, ceilalţi coindivizari urmând să primească alte bunuri echivalente. Ceea ce este inadmisibil, aşa cum am arătat, este partajarea unui loc de mormânt, adică divizarea acestuia în fracţiuni materiale diferite; o atare imposibilitate este determinată de natura şi destinaţia bunului respectiv.

Asemenea soluţii pot fi avute în vedere, desigur, numai în cazul locurilor de mormânt care au constituit proprietatea unor persoane fizice. De asemenea, aceleaşi

578 A se vedea cu privire la părţile comune indivize din imobile art. 3 lit. c) din Regulamentul-cadru al asociaţiilor de proprietari.

579 T. Pungă, Regimul juridic al locurilor de înhumare şi al lucrărilor funerare, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 35.

Page 327: 48403746 Drept Procesual Civil

soluţii sunt aplicabile în ipoteza în care partajul are ca obiect construcţiile funerare aflate pe locurile de mormânt.

În cazul locurilor de mormânt care aparţin unităţilor administrativ-teritoriale, administraţia cimitirelor este cea care are competenţa de a dispune concesionarea dreptului de folosinţă pentru locuri de veci. Condiţiile de exercitare a acestui drept sunt stabilite în regulamentele elaborate de autorităţile administrative competente580.

Un alt caz de indiviziune forţată este reglementat expres de art. 590-609 C. civ., texte care se referă la situaţia zidului, gardului şi şanţului comun581.

Există şi alte categorii de bunuri ce nu pot forma obiect al partajului succesoral. Astfel, de pildă, bunurile individual determinate şi care au fost testate unui legatar cu titlu particular nu pot fi supuse împărţelii, întrucât asupra acestora legatarul dobândeşte un drept de proprietate din chiar momentul deschiderii succesiunii.

Competenţa de atribuţiune în materie de partaj este cea prevăzută de regulile dreptului comun: art. 1 C. proc. civ. şi art. 2 pct. 1 lit. a. Aceste dispoziţii procedurale ne conduc la concluzia potrivit căreia cererile de împărţeală se judecă, în fond, de judecătorii, independent de valoarea nteresului în litigiu.

De asemenea, competenţa teritorială urmează, în principiu, aceleaşi reguli ale dreptului comun. Totuşi unele precizări se impun. Astfel, dacă partajul are ca obiect bunuri succesorale competenţa revine, în baza dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ., instanţei corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului. Soluţia se impune şi în cazul în care printre bunurile succesiunii s-ar afla şi imobile582.

În cazul împărţirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei soluţia diferă după cum partajul se solicită pentru motive temeinice, în condiţiile art. 36 C. fam., sau în cadrul procesului de divorţ. În prima ipoteză, competenţa teritorială se determină după regulile dreptului comun, respectiv competenţa revine instanţei de la domiciliul pârâtului dacă masa partajabilă este alcătuită numai din bunuri mobile şi instanţei de la locul situării imobilului, în cazul în care masa partajabilă include şi bunuri imobile583. Aceeaşi este soluţia şi în cazul exercitării acţiunii de partaj după desfacerea căsătoriei prin divorţ. În cea de a doua ipoteză, competenţa revine, în principiu, instanţei sesizate cu acţiunea principală.

Procedura de soluţionare a cererii de împărţeală diferă de vechea reglementare, consacrată în Legea nr. 603/1943, renunţându-se la unele formalităţi şi mai ales la obligativitatea judecării ei în două faze: admiterea în principiu şi judecarea cererii. Pe de altă parte, modalităţile prin care se poate realiza împărţeala sunt mai precis conturate de lege. De asemenea, se constată o creştere a rolului activ al judecătorului în cadrul acestei proceduri, ceea ce poate contribui la o mai bună şi rapidă rezolvare a litigiului dintre părţi.

O primă obligaţie a judecătorului este aceea ca la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, să le ceară declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi să ia act, dacă este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora (art. 6733 C. proc. civ.). În acest fel, chiar din faza iniţială a procesului, se pot lua unele măsuri pentru o mai bună pregătire a judecăţii.

580 A se vedea, pentru amănunte, I. Adam, op. cit., p. 493.581 Ibidem, p. 485-488.582 A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, op. cit.,

vol. I, p. 320-323.583 A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi procedurile

speciale, op. cit., nota nr. 69, p. 135; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 389; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, nota nr. 242, p. 547.

Page 328: 48403746 Drept Procesual Civil

Un principiu esenţial al procedurii vizează şi obligaţia instanţei de a stărui, în tot cursul procesului, ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială584. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî

potrivit învoielii lor. Soluţia este consacrată în mod expres de art. 6734 alin. (2) C. proc. civ., dar ea se impune şi în baza principiului disponibilităţii procesuale.

Legea permite ca împărţeala să se facă prin bună învoială şi în cazul în care printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie. Într-o asemenea împrejurare este însă necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

Împărţeala poate avea şi un caracter parţial. Într-adevăr, potrivit art. 673 4 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care împărţeala priveşte numai împărţirea anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Hotărârea parţială va putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite, procesul urmând să continue pentru partajarea celorlalte bunuri.

O problemă particulară care se ridică în legătură cu hotărârea parţială în materie de împărţeală este aceea de a cunoaşte dacă ea este executorie de drept, în conformitate cu prevederile art. 278 pct. 7 C. proc. civ. În adevăr, art. 278 pct. 7 C. proc. civ. conferă hotărârilor parţiale atributul de a fi executorii de drept. Numai că acest text se referă, în mod expres, doar la hotărârile parţiale prevăzute de art. 270 C. proc. civ., caz în care hotărârea parţială se dă doar în condiţiile recunoaşterii de către pârât a unei părţi din pretenţiile reclamantului. Aşa fiind, într-o interpretare restrictivă şi riguroasă, soluţia care se impune de lege lata este aceea că în cazul partajului hotărârea parţială nu este executorie de drept. Raţiunile ce determină executarea de drept a hotărârilor parţiale în cazul prevăzut de art. 270 C. proc. civ. se regăsesc însă şi în materie de împărţeală, astfel că de lege ferenda ar fi recomandabilă promovarea aceleiaşi soluţii.

Hotărârea parţială se dă fără drept de apel. Menţionăm, de altfel, că dispoziţiile art. 271-273 C. proc. civ. sunt întru totul aplicabile, astfel cum dispune în

mod expres art. 6734 alin. (4) C. proc. civ.În cazul în care părţile nu convin asupra împărţelii procesul va continua în

condiţiile determinate de lege. Prima operaţie care se impune a fi realizată de instanţă

vizează, astfel cum dispune art. 6745 alin. (1) C. proc. civ., obligaţia acesteia de a stabili „bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăreia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii”. Aceste elemente sunt necesare a fi stabilite în cadrul oricărei împărţeli. Dacă însă este vorba de o împărţeală succesorală, instanţa este obligată, astfel cum dispune acelaşi text, să mai stabilească datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.

Obligaţiile menţionate sunt prealabile împărţelii propriu-zise. De aceea,

considerăm că instanţa se pronunţă asupra elementelor impuse de art. 6735 alin. (1) C. proc. civ. printr-o încheiere. De altfel, această soluţie rezultă şi din dispoziţiile art.

6736 C. proc. civ. Împărţeala propriu-zisă trebuie făcută în natură. Este un principiu fundamental în materie de împărţeală care a primit şi o consacrare expresă

în art. 6735 alin. (2) C. proc. civ. În acest scop, instanţa va trebui să procedeze la

584 A se vedea pentru amănunte cu privire la rolul judecătorului în procesele de partaj: C. Alexe, Rolul activ al judecătorului şi riscul abuzului de drept în procesul civil român actual, în P. R. nr. 4/2005, p. 202-205.

Page 329: 48403746 Drept Procesual Civil

formarea loturilor şi la atribuirea lor. Dacă loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani.

Formarea loturilor se poate dispune direct de către judecător. Soluţia rezultă în

mod implicit şi din dispoziţiile art. 6736 C. proc. civ. Textul comentat are semnificaţii cu totul particulare şi este de natură a curma

una din controversele existente în trecut cu privire la obligativitatea încheierii de admitere în principiu.

Sub imperiul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 603/1943 doctrina a considerat în mod constant, în ultimul timp, că pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu este necesară numai în cazurile complexe, iar nu şi în cauzele mai simple585. Jurisprudenţa noastră a confirmat şi ea acelaşi punct de vedere, promovat atât de instanţa supremă cât şi de celelalte instanţe judecătoreşti.

Textul supus prezentului comentariu este lămuritor în sensul că pronunţarea unei asemenea încheieri nu mai este necesară în toate cazurile. Într-adevăr,

pronunţarea încheierii prevăzute de art. 6746 alin. (1) C. proc. civ. este indispensabilă „numai dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente”. Practic, pronunţarea încheierii este supusă celor două condiţii enunţate deja şi are ca finalitate întocmirea loturilor.

Prin încheierea pronunţată, în condiţiile arătate anterior, instanţa determină elementele prevăzute de art. 6745 alin. (1) C. proc. civ. „întocmind în mod corespunzător minuta prevăzută de art. 258” [art. 6746 alin. (1) C. proc. civ.]. Această ultimă formulă este de natură şi ea a sugera că ne aflăm în prezenţa unei încheieri importante cu caracter interlocutoriu586. Ea consacră, de asemenea, caracterul obligatoriu al întocmirii minutei. Prin această încheiere instanţa dispune şi efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.

Legea enunţă elementele principale pe care trebuie să le cuprindă raportul de

expertiză. Potrivit art. 6736 alin. (2) C. proc. civ: „Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce urmează a fi atribuite”. Toate aceste condiţii ale raportului de expertiză se referă la operaţiile ce trebuie realizate pentru desăvârşirea împărţelii. Desigur, raportul de expertiză va trebui să cuprindă şi celelalte elemente prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, pentru orice expertiză tehnică.

În pofida caracterului interlocutoriu al încheierii de admitere în principiu doctrina587 şi jurisprudenţa au considerat, în trecut, că este posibilă completarea acesteia în cazul în care apare necesară includerea şi a altor bunuri în masa succesorală. Soluţia se impunea să fie admisă şi pentru considerentul că partajul la care nu participă toţi moştenitorii este nul. Or, a aştepta pronunţarea unei hotărâri finale pentru a obţine apoi o casare a unei atare soluţii ni s-a părut şi nouă o soluţie excesiv formală.

585 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 137-138; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 555; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 866; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, p. 323; V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, op. cit., p. 156.

586 A se vedea, în sensul că ne aflăm în prezenţa unei încheierii de admitere în principiu, I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 67; V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, loc. cit., p. 33. A se vedea, în sens contrar, N. Crăciun, Observaţii la noile reglementări privind partajul judiciar introduse în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în P.R. nr. 1/2003, p. 193.

587 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 559; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 867; V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, op. cit., p. 109.

Page 330: 48403746 Drept Procesual Civil

Pe aceeaşi linie de gândire s-a admis588 că partea interesată poate solicita şi îndreptarea unor erori materiale cuprinse în încheierea de admitere în principiu, cu condiţia de a fi întrunite în mod evident condiţiile prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Jurisprudenţa noastră a împărtăşit şi ea punctul de vedere potrivit căruia este posibilă corectarea menţiunilor greşite cu privire la cotele de proprietate cuprinse în încheierea de admitere, întrucât o atare corectare nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 603/1943; a decide altfel ar însemna, susţinea instanţa supremă, să se denatureze însuşi sensul dispoziţiilor legale în materie.

Textul pe care îl comentăm a fost adoptat tocmai în dorinţa de a înlătura unele din lacunele vechii legislaţii. Dar litera şi spiritul lui merge mai departe decât constatările jurisprudenţiale la care de-abia ne-am referit. Într-adevăr, jurisprudenţa a avut în vedere cu deosebire situaţia în care au fost omise unele bunuri de la împărţeală, iar nu şi unii dintre coproprietari.

În prezent, instanţa poate pronunţa, în baza art. 6737 C. proc. civ., o nouă încheiere atât în cazul omisiunii de a include anumite bunuri în masa de împărţit, cât şi în cazul în care se constată că există şi alţi coproprietari. Pronunţarea unei noi încheieri este supusă însă condiţiilor expres determinate de textul comentat.

Prima cerinţă, vizează termenul în care poate fi pronunţată încheierea: după

pronunţarea încheierii prevăzute de art. 7636 alin. (1) C. proc. civ. şi mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală.

A doua cerinţă vizează constatarea că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii. Existenţa acestor împrejurări constituie nu numai cerinţa esenţială a pronunţării unei noi încheieri, ci chiar raţiunea ei.

În fine, ultima condiţie, deosebit de importantă, este aceea de a nu fi avut loc o „dezbatere contradictorie” cu privire la bunurile omise sau cu privire la acei moştenitori. Altminteri, orice omisiune poate fi remediată numai prin intermediul apelului declarat împotriva hotărârii finale.

Ca o expresie a principiului disponibilităţii, legea a creat şi posibilitatea scoaterii din masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare în procesul de partaj. Şi de data aceasta, instanţa pronunţă o nouă încheiere, dar numai dacă toţi coproprietarii consimt la scoaterea bunului din masa de împărţit.

Etapa cea mai importantă a procedurii de împărţeală constă în realizarea propriu-zisă a partajului. În acest scop instanţa va trebui să procedeze la formarea

şi atribuirea loturilor. Potrivit art. 6739 C. proc. civ. la formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.

Astfel, cum rezultă din textul menţionat, operaţia de formare şi de atribuire a loturilor se face de instanţă. În cazul în care s-a dispus efectuarea unei expertize instanţa va ţine seama şi de propunerile de formulare a loturilor, astfel cum acestea au fost determinate de expert.

Revenind însă la expertiză trebuie să arătăm că, atunci când aceasta a fost dispusă de instanţă, deosebit de importante sunt şi operaţiile privitoare la evaluarea bunurilor care formează obiectul împărţelii. Legea nu determină, în concret, criteriile de evaluare a bunurilor ce formează obiectul partajului.

588 V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 559; G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, op. cit., p. 867-868; V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, op. cit., p. 108.

Page 331: 48403746 Drept Procesual Civil

Cu toate acestea, se consideră că la evaluarea bunurilor expertul va trebui să ţină seama de valoarea reală a acestora la data efectuării partajului. Această soluţie se impune spre a se asigura egalitatea în drepturi a părţilor şi echitatea partajului.

Pentru aceleaşi considerente evaluarea bunurilor, fie ele mobile sau imobile, trebuie făcută ţinându-se seama şi de valorile de circulaţie ale acestora. Jurisprudenţa noastră este extrem de bogată în privinţa modului de evaluare a bunurilor mobile sau imobile.

Astfel, în privinţa terenurilor jurisprudenţa a decis că trebuie să se ţină seama de toate criteriile apte a determina o valoare reală a acestora, cum sunt cele privitoare la categoria de folosinţă, calitate, importanţă social-economică, natura şi proprietăţile solului, gradul de fertilitate, relief, distanţă faţă de localităţile urbane şi căile de comunicaţii, poziţia, eventualele procese de degradare, amplasamentul construcţiilor, precum şi preţul ce se practică în zonă pentru terenuri similare. În cazul construcţiilor, urmează ca instanţa să ţină seama de o serie de elemente importante şi specifice, cum sunt cele privitoare la materialele încorporate în construcţie, finisajele, gradul de confort, gradul de seismicitate, locul situării, starea ei actuală, preţurile practicate în localitatea respectivă pentru imobile similare. Precizăm însă că în evaluarea bunurilor succesorale supuse partajului mai trebuie să se ţină seama şi de starea în care se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii, spre a se putea stabili eventualele sporuri de valoare aduse prin acţiunea numai a unuia sau a mai multor copărtaşi, prin investiţii proprii, dar şi de eventuale diminuări valorice determinate de acţiunea unora dintre copărtaşi; asemenea sporuri sau diminuări valorice vor influenţa, desigur, drepturile valorice ale copărtaşilor.

Principiile enunţate, cu privire la evaluarea bunurilor, nu trebuie absolutizate, ele având un caracter orientativ pentru instanţă. Pe de altă parte, părţile sunt îndreptăţite să achieseze şi la valori mai reduse decât cele de circulaţie. O atare concluzie poate fi desprinsă din principiul disponibilităţii procesuale, din dreptul părţilor de a aprecia cum pot fi satisfăcute mai bine interesele lor, dar şi din redactarea textului comentat. Un atare procedeu este folosit mai ales atunci când împărţeala se face în natură prin atribuirea de bunuri. Instanţele judecătoreşti sunt însă datoare să atragă atenţia părţilor asupra consecinţelor ce decurg dintr-o atare evaluare.

După evaluarea bunurilor care formează obiectul partajului se va determina dacă imobilul supus împărţelii este sau nu partajabil în natură. În caz afirmativ, expertul va indica şi modalităţile de partajare a bunului sau a bunurilor. După realizarea acestei operaţiuni, expertul va formula propuneri de partajare.

Formarea loturilor se face potrivit criteriilor statornicite de art. 6739 C. proc. civ. Potrivit acestui text la formarea şi atribuirea loturilor, „instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea”. Deşi legea se referă, în acest text, la formarea loturilor de către instanţă considerăm că toate criteriile menţionate trebuie avute în vedere şi de către expert cu prilejul propunerilor formulate pentru loturile ce urmează a fi atribuite.

Textul determină cele mai importante criterii la care trebuie să se recurgă de către instanţă pentru formarea şi atribuirea loturilor. Elementele enunţate de text consacră şi o parte din criteriile de evaluare ce au fost statornicite deja şi în jurisprudenţă. Pe de altă parte, este de remarcat şi faptul că legea nu enunţă aceste

criterii în mod limitativ, împrejurare care rezultă chiar din formularea finală a art. 673 9

C. proc. civ.

Page 332: 48403746 Drept Procesual Civil

De aceea, considerăm că şi în lumina actualei legislaţii procesuale, formarea loturilor se va face ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 741 C. civ., text care nu poate fi considerat abrogat prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Potrivit acestui text, la formarea şi compunerea loturilor trebuie să se dea fiecărei părţi, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare. De asemenea, din alineatul al doilea al aceluiaşi text rezultă că trebuie să se evite pe cât cu putinţă, îmbucătăţirea peste măsură a imobilelor.

Principiile înscrise în textul citat sunt esenţiale în cadrul oricărei împărţeli, iar nu doar în materia partajului succesoral. Ele urmăresc asigurarea egalităţii dintre copărtaşi, principiu care, astfel cum s-a spus, este sufletul oricărei împărţeli şi garanţia echităţii partajului.

Desăvârşirea împărţelii se poate realiza în una din următoarele trei modalităţii, expres prevăzute de lege, respectiv partajarea în natură, atribuirea bunului unui

copărtaş şi vânzarea bunului. La aceste modalităţi se referă art. 67310-67312 C. proc. civ., iar din primul text rezultă neîndoielnic că principiul precumpănitor trebuie să fie acela al partajului în natură589.

Jurisprudenţa a conturat diferite criterii de apreciere cu privire la formarea şi atribuirea loturilor. Astfel, faţă de dispoziţiile art. 741 C. civ., s-a considerat că nu este admisibil ca unuia dintre copărtaşi să-i fie atribuite toate bunurile în natură, iar celorlalte părţi să le fie atribuită numai contravaloarea cotelor ce li se cuvine. Soluţia se întemeiază, astfel cum s-a subliniat de jurisprudenţă, pe faptul că partajul trebuie să le atribuie părţilor, pe cât posibil, tot un drept real de proprietate, căci nu există nici o raţiune a se modifica un asemenea drept, dându-i-se astfel un alt conţinut, ca efect al caracterului declarativ al partajului. În considerarea aceloraşi dispoziţii legale s-a statuat că atunci când este posibilă împărţirea unui bun în natură nu se va putea proceda la scoaterea la licitaţie a imobilului, vânzarea la licitaţie publică constituind o soluţie extremă.

Modalitatea principală de partajare este însă, astfel cum s-a statuat şi de către jurisprudenţă, atribuirea concretă a loturilor copărtaşilor, căci numai astfel se poate ţine seama de interesele lor. Caracterul precumpănitor al partajului în natură

poate fi desprins cu uşurinţă din dispoziţiile art. 67310 C. proc. civ. Potrivit acestui text, în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari instanţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă atribuirea bunului este solicitată de mai mulţi

coproprietari instanţa va ţine seama de criteriile prevăzute de art. 6739 C. proc. civ.Atribuirea reglementată de art. 67310 C. proc. civ. are un caracter provizoriu, fapt

pentru care instanţa o dispune printr-o încheiere. Tot prin încheiere instanţa determină şi termenul în care proprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari.

Legea reglementează şi posibilitatea transformării atribuirii provizorii într-o atribuire definitivă. Acest lucru se realizează dacă coproprietarul căruia i s-au atribuit provizoriu bunurile depune, la termenul stabilit de instanţă, sumele datorate celorlalţi coproprietari. De data aceasta atribuirea se dispune de instanţă „prin hotărârea asupra fondului procesului”.

589 A se vedea, în acest sens: M. Eliescu, Curs de succesiuni, op. cit., p. 513; V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 563; V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, loc. cit., p. 35.

Page 333: 48403746 Drept Procesual Civil

În cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în condiţiile arătate mai sus. La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească.

Vânzarea constituie o modalitate subsidiară şi ea se poate realiza în două modalităţi: vânzarea prin bună învoială şi vânzarea de către executorul judecătoresc.

Potrivit art. 67311 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc.

Textul menţionat acordă întâietate vânzării prin bună învoială, soluţie care este în concordanţă atât cu principiul disponibilităţii procesuale, dar şi cu întreaga finalitate a partajului, căci acesta se realizează în interesul copărtaşilor. Cu alte cuvinte, nu există nici o raţiune spre a se proceda la vânzarea prin executorul judecătoresc ori de câte ori copărtaşii sunt de acord asupra vânzării bunului prin bună învoială.

Dacă s-a dispus vânzarea bunului prin bună învoială, instanţa va statornici şi

termenul în care aceasta va fi efectuată. Potrivit art. 673 11 alin. (2) C. proc. civ. acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului, părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării. Dacă vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul menţionat anterior, instanţa va dispune, prin încheiere, ca vânzarea să se efectueze de executorul judecătoresc.

Încheierile prevăzute în art. 67311 C. proc. civ. pot fi atacate separat cu apel. Dacă nu sunt atacate în acest mod ele nu mai pot fi supuse apelului o dată cu

hotărârea asupra fondului procesului (art. 67311 C. proc. civ.).

Vânzarea bunului de executorul judecătoresc se poate dispune numai după rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus efectuarea ei. Practic vânzarea de executorul judecătoresc se face prin licitaţie publică, astfel cum dispune în mod expres art. 67312 alin. (2) C. proc. civ.

Termenul de licitaţie se fixează de executorul judecătoresc, în aşa fel ca el să nu depăşească 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, socotite de la data primirii încheierii. Executorul judecătoresc va înştiinţa apoi coproprietarii despre data şi locul vânzării. Executorul va întocmi şi o publicaţie de vânzare pe care o va afişa cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de licitaţie. În cazul vânzării unui imobil termenul menţionat este de cel puţin 30 de zile.

Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la licitaţie.

Vânzarea se face în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în capitolele II, III şi IV din Cartea a V-a privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile. Aceasta înseamnă că trebuie avute în vedere şi regulile de drept comun în materie de executare silită.

Asupra cererii de împărţeală instanţa se pronunţă, în toate cazurile, printr-o hotărâre. În cazurile în care împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului. Soluţia de închidere a dosarului nu ridică probleme deosebite, căci ea se înfăţişează doar ca o

Page 334: 48403746 Drept Procesual Civil

modalitate de finalizare a judecăţii, într-un caz particular. Unele consideraţii se impun a fi făcute, în continuare, cu privire la hotărârea prin care se dispune împărţeala.

Hotărârea de partaj este supusă condiţiilor de formă şi de fond din dreptul comun. Aplicarea principiilor de drept comun vizează şi exerciţiul căilor legale de atac, întrucât nu există norme derogatorii în această materie. Unele aspecte particulare se cuvin însă a fi subliniate, mai cu seamă în legătură cu efectele hotărârii de partaj.

Un prim efect important al unei hotărâri de partaj este cel declarativ de drepturi590. Acest efect este proclamat în termeni semnificativi chiar de art. 786 C. civ. Potrivit acestui text: „Fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi imediat toate bunurile care compun partea sa, sau care i-au căzut prin licitaţie, şi că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale succesiunii”. Aceasta înseamnă că partajul nu este translativ de proprietate, căci bunurile sunt dobândite direct de erezi de la defunct, care le transmite drepturile cu efect retroactiv, din chiar ziua deschiderii moştenirii, iar nu ex nunc, din ziua desăvârşirii partajului591.

Regula caracterului declarativ al partajului, deşi este prevăzută de art. 786 C. civ. în materia împărţelilor succesorale, este aplicabilă oricărei sistări a stării de indiviziune, de coproprietate ori devălmăşie592. Caracterul declarativ al partajului produce unele consecinţe deosebit de importante593, printre care menţionăm:

- actele de dispoziţie sau de grevare încheiate de un copărtaş înainte de efectuarea partajului vor fi sau nu valabile, după cum acele bunuri au căzut, în urma împărţelii, în lotul copărtaşului respectiv;

- în principiu, copărtaşii nu au la dispoziţie calea unei acţiunii rezolutorii, pentru plata sultelor stabilite în sarcina celorlalţi coindivizari, ca urmare a inegalităţi dintre loturile formate;

- actul de partaj, având un caracter declarativ nu este supus transcrierii în registrele de publicitate imobiliară pentru a fi opozabil terţilor;

- actul de partaj nu constituie un just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.), al cărui punct de plecare trebuie să se găsească într-un act translativ de proprietate594.

Un alt efect important al hotărârii de partaj este cel executoriu. În principiu, hotărârea de partaj, ca şi orice altă hotărâre judecătorească, constituie titlu executoriu. Efectul executoriu al hotărârii de partaj trebuie să fie recunoscut indiferent dacă prin cererea de partaj s-a solicitat sau nu predarea efectivă a bunului şi chiar dacă instanţa nu a dispus o atare predare. Soluţia este importantă din punct de vedere practic, căci astfel cum s-a remarcat şi în jurisprudenţă într-o asemenea împrejurare nu este necesară promovarea unei acţiuni în revendicare de către unul dintre copărtaşi împotriva acelui copărtaş care deţine bunul şi refuză să-l predea. Dacă însă bunul este deţinut de un terţ, calea acţiunii în revendicare este necesară, întrucât hotărârea de partaj nu este opozabilă acestuia595.

590 A se vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit., p. 781-809; M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, op. cit., p. 253-255; M. Eliescu, Curs de succesiuni, op. cit., p. 518-538; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiuni, op. cit., p. 254-256; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, op. cit., p. 567-569; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, op. cit., p. 328-330; V.M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, op. cit., p. 167-169; M.N. Costin, Principiul efectului declarativ al partajului în lumina practicii judiciare, în R.R.D. nr. 5/1972, p. 110.

591 D. Alexandresco, op. cit., p. 784.592 Ibidem, p. 793-794.593 A se vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit., p. 786-793; C. Stătescu, Drept civil.

Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiuni, op. cit. , p. 254-255; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, op. cit., p. 329-330.

594 D. Alexandresco, op. cit., p. 791.595 A se vedea M. Ionescu, Executarea hotărârilor de partaj, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 126-127.

Page 335: 48403746 Drept Procesual Civil

Jurisprudenţa noastră a mai decis că executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi solicitată de partea interesată înăuntrul termenului general de prescripţie de trei ani. Dreptul de proprietate poate fi însă dovedit în continuare cu hotărârea de partaj care nu-şi pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa partajabilă, la calitatea de copărtaşi a părţilor şi la cotele ce li se cuvin.

Totuşi hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită în cazul în care părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor. Într-o asemenea situaţie, partea care a obţinut hotărârea poate intra în posesia bunurilor atribuite, a căror predare i-a fost refuzată de ceilalţi copărtaşi, numai pe calea unei acţiuni în revendicare. Şi o atare hotărâre îşi păstrează puterea de lucru judecat, putându-se opune prescripţia dreptului de a cere executarea silită numai cu privire la obligaţia de a plăti sulte.

V.Cererile privitoare la posesiuneAcţiunea posesorie reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia

posesorul - iar în unele cazuri şi detentorul precar - poate solicita instanţei de judecată să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare ori să-i restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit596.

Din chiar definiţia acţiunilor posesorii putem desprinde o concluzie de maximă importanţă, anume aceea că ele au ca scop de a apăra posesiunea împotriva oricăror acte de tulburare sau deposedare ilicită. Totuşi, în doctrină s-au purtat vii discuţii cu privire la fundamentul acţiunilor posesorii597. Teoria generală a posesiunii este studiată aprofundat la disciplina drept civil. Cu toate acestea, o scurtă incursiune asupra fundamentului posesiunii prezintă interes şi sub aspect procedural.

Acţiunile posesorii îşi au justificare datorită interesului de a menţine o stare de fapt existentă şi de a reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de deposedare. Ceea ce este specific acţiunii posesorii, şi trebuie subliniat şi în acest context, este tocmai împrejurarea că prin intermediul ei „se apără însuşi dreptul asupra lucrului”598. Este tocmai nota care conferă acţiunii posesorii o fizionomie proprie în raport cu orice acţiune petitorie.

În acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de faptul că adeseori posesia corespunde însuşi dreptului de proprietate asupra lucrului. Prin urmare, o dată cu protecţia posesiei, ca stare de fapt, se realizează indirect şi apărarea dreptului de proprietate. Există însă şi cazuri în care posesia asupra unui lucru este despărţită de dreptul real asupra bunului. Apărarea posesiei ca stare de fapt se impune şi de data aceasta, căci neglijenţa titularului face să se creeze o aparenţă de drept în favoarea unei alte persoane599.

596 A se vedea, pentru definirea acţiunilor posesorii: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 795; D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 189; G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 454; D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 137-138; V.M. Ciobanu, Tratat (…), op. cit., vol. II, p. 533; R. Japiot, op. cit., p. 93; F. Scrieciu, Acţiunile posesorii, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 25-29.

597 D. Gherasim, op. cit., p. 135-137; V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale. Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, vol. I, p. 163-165; S. Banu (I) şi E. Chele (II), În legătură cu fundamentul ocrotirii posesorii, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 81-90.

598 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 796. A se vedea, de asemenea: M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, vol. I, 1982, p. 401; D. Gherasim, op. cit., p. 138-139; E. Chele, loc. cit., p. 88; A. Colin, H. Capitant, Cours elementaire de droit civil français, tome premier, neuvieme édition par L. J. de la Morandiere, Paris, Librairie Dalloz, 1939, p. 1014; R. Japiot, op. cit., p. 93.

Page 336: 48403746 Drept Procesual Civil

Doctrina noastră a promovat şi teza potrivit căreia prin intermediul acţiunii posesorii nu este ocrotită numai posesiunea ca stare de fapt, ci posesia prezumată a fi exercitată de proprietar. Într-o atare concepţie „admisibilitatea acţiunii posesorii este în funcţie de rezultatul verificării chestiunii de a şti dacă această prezumţie legală corespunde sau nu realităţii faptice şi juridice”600. Concepţia autorului este apropiată de opinia potrivit căreia posesia, prin natura şi caracterele sale, se înfăţişează ca un drept subiectiv601.

Departe de a ne propune o investigare aprofundată a acestei importante probleme de drept civil. Totuşi ni se pare necesar să subliniem că ocrotirea posesiunii nu are la bază întotdeauna prezumţia că titularul ei apare şi ca proprietarul bunului. De aceea, s-a considerat, pe bună dreptate, că „nu poate fi vorba de a lega în mod indisolubil admisibilitatea acţiunii posesorii de dovada valabilităţii titlului”602.

Într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, opinia contrară „ar face să dispară însăşi raţiunea de a fi a acţiunilor posesorii, a căror utilitate constă tocmai în aceea că-l dispensează pe posesorul tulburat de probatio diabolica. Mai mult însă, dacă s-ar admite că dovada existenţei titlului şi a valabilităţii sale constituie cerinţe ale admisibilităţii acţiunii posesorii, ar însemna că uzurpatorul - care, aşa cum am arătat, posedă pentru sine, în condiţiile art. 1846 şi 1847 C. civ., cu dorinţa de a deveni proprietar după 30 de ani - nu ar putea beneficia niciodată de acţiunile posesorii603.

Acţiunile posesorii îşi au justificarea în necesitatea apărării eficiente, suple şi rapide a posesiei ca simplă stare de fapt. Posesorul poate beneficia de ocrotire chiar şi împotriva titularului dreptului real. Aşa cum s-a apreciat şi de instanţa supremă, posesorul poate să se plângă chiar împotriva proprietarului, pe calea acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesiune, ci doar faptul tulburării în sine.

Doctrina a formulat şi ea aprecieri asemănătoare. Astfel, regretatul profesor C. Stătescu preciza că „într-un regim de ordine juridică, în care nimeni nu este îndreptăţit să-şi facă dreptate singur, se justifică apărarea chiar a unei simple stări de fapt cum este posesia, împotriva unor tulburări de orice natură”604.

Avantajele ocrotirii posesiunii prin intermediul unor acţiuni derogatorii de la dreptul comun sunt multiple. Astfel, în cazul acţiunilor posesorii nu se mai pune problema unei veritabile probatio diabolica, căci ceea ce trebuie dovedit este simplul fapt al posesiei, iar nu titlul de proprietate. Pe de altă parte, acţiunile posesorii se soluţionează de urgenţă şi cu precădere faţă de alte cauze.

Datorită avantajelor pe care le prezintă, calea acţiunii posesorii este adeseori preferată chiar şi de titularul dreptului de proprietate. Iată de ce se poate spune că şi azi îşi păstrează valabilitatea afirmaţia lui Ihering, potrivit căreia posesiunea constituie „avanpostul proprietăţii”605. Tocmai de aceea, acţiunile posesorii au o largă aplicaţie în dreptul modern, fapt pentru care ele sunt reglementate în numeroase alte legislaţii ca proceduri speciale.

599 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 775-776; E. Chele, loc. cit., p. 88.

600 S. Banu, op. cit., p. 84.601 E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 270-271.602 E. Chele, loc. cit., p. 90.603 Idem.604 C. Stătescu, Drept civil. Persona fizică. Persona juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 796.605 A se vedea A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 1015.

Page 337: 48403746 Drept Procesual Civil

Originea acţiunilor posesorii se pierde în negura timpurilor, dar ele au primit o dezvoltare deosebită în cadrul dreptului roman, sub forma interdictelor606, de unde apoi au fost preluate în cutumele Evului Mediu şi apoi în legislaţiile moderne607.

În codul de procedură civilă român acţiunile posesorii sunt reglementate în art. 674-676, texte ce au primit actuala redactare ca urmare a modificării legislaţiei noastre procesuale cu prilejul reformei din anul 1948. Dar şi în perioada anterioară se întâlnesc referiri la acţiunile posesorii608. Astfel, Codul Caragea conţinea dispoziţii în legătură cu prigonirile pentru stăpânirea cu bună sau rea-credinţă a bunurilor mişcătoare şi nemişcătoare, pentru încălcările de pământ ori de hotare între vecini etc. La rândul său, Codul Calimach reglementa cu mai multă precizie condiţiile în care posesia se bucura de protecţie legală.

Actualele dispoziţii ale art. 674-676 C. proc. civ. conţin o reglementare sumară a acţiunilor posesorii. Textele menţionate enunţă doar condiţiile acţiunilor posesorii şi determină unele reguli de procedură în materie. Indicând condiţiile acţiunilor posesorii, art. 674 C. proc. civ. face trimitere, astfel cum este firesc, la dispoziţiile art. 1846-1847. Aceste din urmă texte definesc posesia şi determină condiţiile necesare pentru a putea prescrie.

Codul de procedură civilă impune condiţii diferite de exercitare a acţiunilor posesorii, după cum tulburarea sau deposedarea s-a făcut ori nu prin violenţă. În acest sens art. 674 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă tulburarea sau deposedarea s-a făcut prin violenţă reclamantul este scutit de a face dovada cerută la punctele 2 şi 3 ale aceluiaşi text.

Datorită acestui fapt s-a apreciat că în dreptul nostru trebuie să fie recunoscute două categorii de acţiuni posesorii: o acţiune posesorie în complângere şi o acţiune posesorie în reintegrare609.

Acţiunea în complângere (complenda), denumită adeseori şi acţiune posesorie generală, urmăreşte să curme actele de tulburare sau deposedare care sunt de natură să împiedice exerciţiul liber şi efectele juridice ale posesiei. Acţiunea în reintegrare

606 A se vedea, pentru amănunte în acest sens: Gaius, Instituţiunile, traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de A.N. Popescu, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, p. 317-323; P.F. Girard, Manuele elementaire de droit romain, Paris, 1901, p. 273-278; V.M. Ciucă, Drept roman, - Lectionibus ex jus actionum ac jus personarum, Ed. Ankarom, Iaşi, 1996, p. 190-191; F. Scrieciu, op. cit., p. 30-34.

607

Denumirea de interdicte şi interdicţii posesorii s-a păstrat şi în unele legislaţii moderne. Astfel,

de pildă, Capitolul II din Titlul III al Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă venezuelean este consacrat chiar interdictelor, iar secţiunea a II-a este intitulată: „Despre interdictele posesorii”. Tot astfel, Titlul I din Cartea a IV-a Codului de procedură civilă argentinian este consacrată interdictelor şi acţiunilor posesorii. De asemenea, Titlul IV al Cărţii a III-a din Codul de procedură civilă chilian este destinat interdictelor („de los interdictos”).

În schimb, Capitolul IV din Titlul I al Cărţii a IV-a a Codului de procedură civilă italian este intitulat: „Dei procedimenti possessori”, ceea ce demonstrează încă o dată fascinanta istorie şi panoramă a dreptului comparat. Şi deopotrivă de semnificativ este să amintim că un alt cod latino american vorbeşte atât de interdicte cât şi de acţiunile posesorii. Este vorba de Codul de procedură civilă brazilian care-şi intitulează Capitolul V „Das Acoes Possessorias” (Titlul I din Cartea a IV-a), pentru a consacra apoi o secţiune distinctă interdictelor prohibitorii („Do interdito proibitorio”).

608 A se vedea, pentru amănunte: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 265-267.

609 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op.cit., p. 796-798; D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 189; D. Gherasim, op. cit., p. 137; I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., op. cit., p. 431; V.Negru, D. Radu, op. cit., p. 402-404; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 534-535; I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 175; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 279-287; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 969-973; I. Adam, op. cit., p. 588; F. Măgureanu, op. cit., vol. II, p. 298; F. Scrieciu, op. cit., p. 2-67; V. Georgescu, Acţiunile posesorii, în L.P. nr. 7/1956, p. 780.

Page 338: 48403746 Drept Procesual Civil

(reintegranda), denumită şi acţiune posesorie specială, are ca finalitate apărarea posesiei când tulburarea sau deposedarea s-a realizat prin violenţă.

Distincţia dintre cele două acţiuni posesorii este deja tradiţională şi ea îşi păstrează actualitatea. Ea se întemeiază nu pe existenţa unei clasificări făcute anume de legiuitor, ci pe finalitatea şi condiţiile diferite de exercitare a acţiunilor posesorii. O parte a doctrinei procesuale a promovat şi opinia potrivit căreia legislaţia noastră ar consacra o singură acţiune posesorie generală, aplicabilă atât în caz de tulburare cât şi de deposedare610. Susţinerea ni se pare în final mai puţin consecventă, întrucât însuşi autorul recunoaşte că dacă ar fi să facem o clasificare am distinge acţiunea posesorie generală de acţiunea posesorie specială611.

Este adevărat însă că legislaţia noastră nu face referire expresă la cele două categorii de acţiuni posesorii, dar nici nu este sarcina legiuitorului de a se ocupa de conceptualizări doctrinare, de simple speculaţii teoretice ori de clasificări didactice. Determinarea însă a unor condiţii distincte pentru exercitarea acţiunilor posesorii constituie un temei suficient pentru menţionata clasificare612.

Cercetarea instituţiei acţiunilor posesorii nu poate face abstracţie nici de condiţiile de fond şi nici de cele de formă. Remarcăm în această privinţă că cerinţele de fond sunt studiate, astfel cum am mai precizat, la dreptul civil, dar şi Codul de procedură civilă se referă la ele în mod expres.

Într-adevăr, textul comentat enunţă trei condiţii ale acţiunilor posesorii, respectiv:

1. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;2. reclamantul să dovedească că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin

un an;3. posesiunea reclamantului să întrunească condiţiile cerute de art. 1846-1847 C.

civ.Condiţiile precizate de text sunt însă necesare numai în cazul acţiunii în

complângere. Acţiunea în reintegrare este admisibilă dacă reclamantul face doar dovada primei condiţii: introducerea cererii înăuntrul termenului de un an.

Pe de altă parte, condiţiile statornicite în textul anterior menţionat se referă la „cererile privitoare la posesiune”, deşi practic legea vizează cerinţele de exercitare ale acţiunilor posesorii. Dar exerciţiul acţiunilor posesorii implică şi respectarea condiţiilor generale privitoare la capacitate, calitate şi interes, cerinţe ce au fost analizate deja în prima parte a acestei lucrări. O precizare aparte se impune doar în

610 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 461.611 Ibidem, p. 462.612

În vechiul drept francez era consacrată distincţia dintre acţiunea în reintegrare („la

reintegrande”), acţiunea în complângere („la complainte”) şi denunţarea lucrărilor noi („la denonciation de nouvel ouevre”). Aceasta din urmă - corespunzătoare într-o anumită măsură procedurii romane „novi operis denuntiatio” - reprezintă o acţiune prin care posesorul unui fond poate solicita sistarea lucrărilor începute şi de a distruge pe cele efectuate; ea reprezintă de fapt o varietate a acţiunii în complângere. A se vedea R. Japiot, op. cit., p. 97-105.

La „denonciation de nouvel oeuvre” a fost preluată însă şi în alte legislaţii procesual civile. Astfel, de pildă, art. 934-940 C. proc. civ. brazilian reglementează această instituţie sub denumirea de „Acao de Nunciacao de Obra Nova”, art. 619-620 C. proc. civ., argentinian sub denumirea de „Interdicto de Obra Nueva”, iar art. 565-570 C. proc. civ. chilian sub denumirea de „La Denuncia de Obra Nueva”. Aceste din urmă legislaţii reglementează şi alte acţiuni posesorii speciale, cum sunt „Interdicto de Adquirir” (interdictul de a dobândi, reglementat de art. 607-609 C. proc. civ. argentinian), care are ca finalitate, astfel cum o sugerează denumirea, dobândirea posesiunii (în dreptul chilian este reglementat sub denumirea de „querella de restitution”) şi „Interdicto de Retener” (interdictul de a reţine, reglementat de art. 610-613 C. proc. civ. argentinian), ce are ca finalitate conservarea posesiunii reclamantului (în dreptul chilian este reglementată sub denumirea „querella de amparo”).

Page 339: 48403746 Drept Procesual Civil

privinţa condiţiei generale privitoare la afirmarea unui drept subiectiv. Această condiţie nu este necesară în cazul acţiunilor posesorii, fiind suficientă afirmarea doar a unei posesii anterioare şi utile de cel puţin un an.

În continuare vom stărui doar asupra condiţiilor de admisibilitate a acţiunilor posesorii. Prima condiţie prevăzută de art. 674 pct. 1 C. proc. civ. ne apare mai întâi ca o cerinţă de ordin procedural privitoare la exerciţiul acţiunii. Aceasta deoarece termenul de un an, prevăzut de lege, este un termen de prescripţie. În schimb, cerinţele prevăzute de art. 674 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. sunt considerate ca cerinţe de fond613.

La aceste din urmă condiţii unii autori adaugă şi existenţa unui act de tulburare sau de deposedare614. Această condiţie nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea este necesară şi rezultă, în ultimă instanţă, din chiar modul de redactare a art. 674 pct. 1 C. proc. civ.

Cererile privitoare la posesiune trebuie să îndeplinească şi unele cerinţe de formă. Ele trebuie să îndeplinească toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. Reclamantul mai trebuie să manifeste o grijă particulară spre a-şi motiva cererea în drept pe dispoziţiile art. 674 C. proc. civ. spre a înlătura orice posibil echivoc cu privire la natura petitorie sau posesorie a cererii. Aceasta deoarece dacă din modul de redactare a cererii ar rezulta că reclamantul a înţeles să pună în discuţie dreptul de proprietate acţiunea sa va fi considerată ca una petitorie. De asemenea, va trebui acordată o atenţie sporită identificării cât mai precise a imobilului (prin vecinătăţi, suprafaţă şi prin datele topografice necesare).

Problema ocrotirii posesorii nu se pune decât din momentul în care a intervenit un act de tulburare sau de deposedare. Art. 674 alin. (1) C. proc. civ. se referă în mod expres la conceptele anterior menţionate, fără a le preciza însă conţinutul. De aceea, unele precizări doctrinare se impun.

Tulburarea şi deposedarea se concretizează într-un fapt material sau într-un act juridic făcut cu intenţia de a se împotrivi posesiei unei persoane. Din punct de vedere etimologic există totuşi o deosebire esenţială între tulburare şi deposedare. O atare delimitare are şi semnificaţii juridice. Într-adevăr, conceptul de tulburare exprimă ideea săvârşirii unuia sau mai multor acte ori fapte izolate prin care se contestă posesiunea titularului. În schimb, deposedarea este mai energică, căci ea conduce la pierderea completă a posesiei615.

În concret, delimitarea la care ne referim are semnificaţii sub aspectul posibilităţilor de exercitare a acţiunilor posesorii. Într-adevăr, art. 674 alin. (1) C. proc. civ. deschide calea acţiunii posesorii în complângere atât în cazul tulburării, cât şi al deposedării. De asemenea, acţiunea în reintegrare poate fi exercitată atât în caz de tulburare, cât şi de deposedare. În acest din urmă caz, art. 674 alin. (2) C. proc. civ. impune doar condiţia ca tulburarea sau deposedarea să fie făcută cu violenţă.

Tulburarea posesiei se poate manifesta fie prin fapte materiale, fie prin acte juridice. Cu alte cuvinte, tulburarea posesiei poate fi de fapt sau de drept. Tulburarea de fapt se manifestă prin acte materiale vizibile, perceptibile, cum ar fi ridicarea unei construcţii pe terenul reclamantului, strângerea recoltei de pe acelaşi teren, plantarea unor pomi etc. Tulburarea de drept se manifestă prin acte juridice contrare posesiei, cum ar fi notificarea făcută locatarului ca pe viitor să nu mai plătească chiria posesorului, ci autorului notificării.

613 V. Georgescu, op. cit., p. 786-787.614 Ibidem, p. 788; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 279.615 A se vedea Mic dicţionar enciclopedic, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 284.

Page 340: 48403746 Drept Procesual Civil

Simplele acte de tulburare nu sunt suficiente pentru a da naştere la o acţiune posesorie. Mai este necesar, astfel cum se remarcă şi în doctrină, ca tulburarea să fie făcută cu intenţia de a se împotrivi faptului posesiei616.

Elementul subiectiv al tulburării - intenţia de a nega sau de a restrânge posesia de către altă persoană - urmează să fie stabilit de instanţă în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei. În lipsa acestui element intenţional, tulburarea nu poate da naştere la o acţiune posesorie, ci eventual la o acţiune în daune. Desigur, nu trebuie să tragem concluzia că tulburarea, ca temei al acţiunii posesorii, presupune cu necesitate o pagubă materială. Tulburarea constituie, prin ea însăşi, un „prejudiciu”, căci este de natură a contesta sau zădărnici posesia unei persoane617.

În jurisprudenţa noastră s-a ridicat problema dacă tulburarea realizată prin executare silită poate da naştere la o acţiune posesorie. Jurisprudenţa noastră a decis uneori că actul de punere în posesie de către executorul judecătoresc nu se poate ataca decât pe calea contestaţiei la executare, iar nu şi prin intermediul acţiunii posesorii618.

Problema enunţată mai sus s-a ridicat în legătură cu punerea în executare a unui contract de vânzare-cumpărare la încheierea căruia reclamantul posesoriu nu a participat. În aceste condiţii actul de vânzare-cumpărare nu este opozabil reclamantului. Or, în cazul în care contractul nu este opozabil terţilor tot astfel nici executarea nu poate produce efecte faţă de aceştia. Drept urmare, doctrina a considerat că reclamantul posesoriu - terţ faţă de actul autentic pus în executare - nu poate fi lipsit de atributele cuprinse în dreptul său şi de mijloacele de apărare, inclusiv de exerciţiul acţiunii posesorii619.

Jurisprudenţa a promovat şi ea opinia prezentată anterior. Astfel, într-o cauză civilă s-a decis, în acest sens, că posesorul căruia nu-i este opozabilă o hotărâre pusă în executare „poate să se plângă împotriva tulburătorului pe calea acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesie, ci doar faptul tulburării în sine”.

Principiul enunţat mai sus nu este aplicabil în cazul punerii în executare a unei hotărâri pronunţate chiar împotriva posesorului. O atare hotărâre îi este opozabilă acestuia şi el nu mai are deschisă calea acţiunii posesorii, ci eventual a contestaţiei la executare.

În cazul exercitării acţiunii în reintegrare, reclamantul trebuie să prezinte şi dovada faptului că tulburarea sau deposedarea s-a făcut cu violenţă. Conceptul de violenţă evocă, de regulă, săvârşirea unor acte agresive sau arbitrare îndreptate împotriva persoanei sau imobilului reclamantului620.

Violenţa materială generează, în mod evident, posibilitatea exercitării unei acţiuni în reintegrare, căci asemenea acte trebuie sancţionate cu toată promptitudinea. Dar accesul la acţiunea posesorie este deschis şi în cazul celorlalte acte de violenţă. Opinia potrivit căreia numai actele materiale de violenţă deschid calea acţiunii posesorii a rămas izolată chiar şi în jurisprudenţă.

Prin urmare, violenţa în sensul dispoziţiilor art. 674 C. proc. civ. se înfăţişează ca un concept complex, care include în conţinutul său orice mijloace contrare ordinii

616 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 456; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 380; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 283; V. Georgescu, op. cit., p. 788; G. Giurcă, Elementul subiectiv în soluţionarea acţiunilor posesorii, în R.R.D. nr. 6/1968, p. 98.

617 V. Georgescu, op. cit., p. 788.618 G. Rusu, Este admisibilă acţiunea posesorie împotriva unei tulburări de posesie săvârşită

prin executare silită?, în L.P. nr. 7/1961, p. 50-51.619 A se vedea, în acest sens, S. Brădeanu, Unele probleme privind apărarea posesiei prin

acţiunile posesorii, în L.P. nr. 7/1961, p. 54. A. Berceanu, op. cit., p. 50-53.620 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 461; D. Gherasim, op. cit., p. 162.

Page 341: 48403746 Drept Procesual Civil

şi bunelor raporturi în societate621. În acest sens E. Herovanu remarca că „violenţa nu se manifestă numaidecât prin loviri şi întrebuinţare de arme; insultele, ameninţările sunt şi ele acte de violenţă, de altfel ca toate procedeele abuzive în general”622.

Într-adevăr, interpretarea restrictivă a conceptului de violenţă îngustează în mod nejustificat posibilitatea de folosire a acţiunii în reintegrare. De aceea, doctrina este constantă în a considera că violenţa, materială sau morală, poate da naştere la o acţiune posesorie în reintegrare623. Pentru promovarea unei atare acţiuni este suficient să se facă dovada că violenţa săvârşită faţă de reclamant a fost de natură să-i insufle acestuia o temere ce l-a determinat să cedeze în faţa tulburării sau deposedării.

Stabilirea datei la care a intervenit tulburarea sau deposedarea urmează să fie făcută de instanţă pe baza dovezilor administrate. O atare determinare este necesară şi în scopul verificării celorlalte condiţii de admisibilitate a acţiunilor posesorii.

Potrivit textului comentat, posesiunea se bucură de ocrotire doar dacă acţiunea este promovată într-un termen de un an de la tulburare sau deposedare. Termenul de un an se socoteşte potrivit dispoziţiilor art. 1887 C. civ., respectiv fără a se lua în calcul ziua în cursul căreia prescripţia a început să curgă. Un atare de mod de calcul reprezintă o consecinţă firească a naturii juridice a termenului enunţat.

Este adevărat însă că în doctrină a existat o controversă cu privire la natura juridică a termenului de un an prevăzut de art. 674 C. proc. civ. Într-o primă opinie 624

s-a susţinut că ne aflăm în prezenţa unui termen de decădere, întrucât acesta este reglementat printr-o lege cu caracter procedural. Opinia dominantă este totuşi aceea potrivit căreia termenul de un an, prevăzut de textul la care ne referim, este un termen de prescripţie625.

Reglementarea termenului la care ne referim în Codul de procedură civilă nu poate constitui, aşa cum s-a remarcat, decât un criteriu formal, iar nu unul care ţine de natura termenului626. În pofida oricăror alte argumentări, constatarea care se impune este aceea că termenul de un an, prevăzut de art. 674 alin. (1) C. proc. civ., mărgineşte în timp posibilitatea de sesizare a organelor de justiţie, adică însăşi exerciţiul acţiunii posesorii. Iată de ce ne alăturăm şi noi opiniei potrivit căreia termenul de exercitare a acţiunilor posesorii face parte din categoria termenelor de prescripţie.

Pentru admiterea acţiunii posesorii, art. 674 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. mai impune şi condiţia ca reclamantul să probeze că, înainte de tulburare sau deposedare, a posedat bunul cel puţin un an627.

621 E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 285.622 Idem.623 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 798;

M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, op. cit., p. 403-404.624 V. Georgescu, op. cit., p. 786; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p.

282. A se vedea, în sensul că termenul de un an este un termen procedural, I. Deleanu, Tratat..., op. cit., vol. I, p. 129-130.

625 V. Stoica, op. cit., p. 196-197 ; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 238; G. Porumb, Două cazuri de prescripţie extinctivă prevăzute în Codul de procedură civilă, în Studia Universitatis „Babeş Bolyai” Series Jurisprudentia, Cluj, 1962, p. 129; A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a prescripţiei extinctive, în L.P. nr. 8/1958, p. 32; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 380; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 972; D. Gherasim, op. cit., p. 151; I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 182; V.M. Ciobanu, Tratat…, op. cit., vol. II, p. 537; M. Tăbârcă, Drept procesual civil II, p. 293; V. Stoica, Posesia ca stare de fapt protejată juridic (II), în C.J. nr. 5/2003, p. 137-138.

626 G. Porumb, Două cazuri de prescripţie extinctivă prevăzute în Codul de procedură civilă , p. 124.

627 Condiţia posesiunii anuale nu era cunoscută în dreptul roman, ea avându-şi originea în dreptul germanic. Iniţial, termenul era de un an şi o zi, ziua suplimentară fiind cerută numai pentru a

Page 342: 48403746 Drept Procesual Civil

În sistemul legislaţiei noastre, posesiunea de un an apare ca o condiţie esenţială a ocrotirii acesteia pe calea acţiunilor posesorii, căci numai o posesie bine caracterizată trebuie să se bucure de o atare protecţie; în caz contrar ocrotirea posesorie nu se justifică.

Termenul de un an se calculează din ziua tulburării sau deposedării în urmă, adică în sens invers calculării termenului de prescripţie. În toate cazurile reclamantul va trebui să producă dovezi pertinente spre a stabili durata posesiei. Cel mai adesea, în această materie se recurge la proba testimonială, întrucât este vorba de stabilirea unor fapte materiale.

Dovada posesiei anuale nu trebuie să fie făcută pentru întreg intervalul ei, adică zi de zi. Este suficient să se determine originea posesiei şi existenţa câtorva fapte caracteristice; din asemenea fapte se poate deduce concluzia continuităţii posesiei628. Desigur că împotriva acestei prezumţii de continuitate pârâtul are posibilitatea de a face proba contrară.

Reclamantul are însă posibilitatea de a uza şi de dispoziţiile art. 1860 C. civ., spre a uni posesiunea sa cu posesiunea autorului său629. Ne limităm aici să arătăm că pentru a opera joncţiunea posesiilor este necesar să fie întrunite, în mod cumulativ, trei condiţii. O primă condiţie, implicită, este aceea ca joncţiunea posesiilor să vizeze unul şi acelaşi imobil. În al doilea rând, este necesar ca cele două posesii să fie una în continuarea celeilalte: orice cauză de întrerupere face inadmisibilă joncţiunea posesiilor. În fine, ultima condiţie pretinde ca cel ce invocă joncţiunea să fie continuator al primului posesor, pe baza unui raport juridic.

Condiţia posesiei anuale este cerută de lege numai în cazul acţiunii posesorii în complângere, nu şi în cel al acţiunii în reintegrare. Aceasta nu înseamnă însă că în cazul reintegrării nu se cere ca posesorul să fi fost în posesie o anumită perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi ea.

Admiterea acţiunii posesorii este condiţionată de existenţa unei posesii ad usucapionem, adică cum se exprimă art. 1847 C. civ, continue, neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar. Aceste calităţi ale posesiei sunt cerute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive; ele sunt necesare însă şi pentru producerea celorlalte efecte juridice ale posesiei630.

Pentru admiterea acţiunilor posesorii art. 674 C. proc. civ. impune în mod expres şi întrunirea cerinţelor anume arătate de art. 1846 şi 1847 C. civ. Calităţile şi viciile posesiei sunt larg cercetate în literatura de specialitate631, fapt pentru care vom face doar câteva sublinieri.

marca mai bine împlinirea termenului de un an. A se vedea în acest sens M. Planiol, Traité élémentaire de Droit civil, deuxieme édition, tome premier, Paris, Librairie Cotillon, 1901, p. 345. Termenul de un an şi o zi, prin excepţie, mai este menţinut în unele legislaţii. A se vedea, în acest sens, art. 924 C. proc. civ. brazilian.

628 D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, op. cit., p. 238; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 282.

629 A se vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit., tom XI, p. 127-141; D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, op. cit., p. 233-235; I. Leş, Proceduri civile speciale, op. cit., p. 183; F. Scrieciu, op. cit., p. 89-96; V. Stoica, Joncţiunea posesiilor, în C. J. nr. 1/2006, p. 55-56. D. Andrei, R. Petrescu, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem referitoare la uzucapiune, în R.R.D. nr. 11/1984, p. 46-49.

630 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale principale, op. cit., p. 780; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 497; D. Gherasim, op. cit., p. 44-52.

631 A se vedea pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit., p. 105-116; C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 779-786; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 239-243; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, op. cit., p. 393-398; V. Stoica, loc. cit., p. 115-129.

Page 343: 48403746 Drept Procesual Civil

O primă condiţie a posesiei vizează continuitatea acesteia. Opusul acestei calităţi este discontinuitatea. Ea este definită de art. 1848 C. civ. ca fiind situaţia în care posesia se exercită „în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”. Continuitatea nu presupune un contact permanent al posesorului cu lucrul; exercitarea intermitentă a unor acte de folosire a lucrului ţine uneori de însăşi natura bunului respectiv. De aceea, discontinuitatea reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa trebuie să o stabilească ţinând seama mai ales de natura bunului posedat (plantaţii, teren cultivat etc.).

Sub aspect probatoriu însă art. 1850 C. civ. instituie o prezumţie de continuitate. Textul menţionat statuează în acest sens că „posesorul care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”. Prin urmare, legea instituie o prezumţie juris tantum de continuitate a posesiei, după modelul legislaţiei franceze.

Mai precizăm că viciul discontinuităţii are un caracter absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de orice persoană interesată. De asemenea, acest viciu este temporar, în înţelesul că el încetează de îndată ce actele de stăpânire a lucrului devin regulate.

A doua calitate a posesiei, indicată ca atare de art. 1847 C. civ., se referă la existenţa unei posesii neîntrerupte. În realitate însă, întreruperea nu viciază posesia, ci determină chiar pierderea ei632. Cele două vicii ale posesiei - discontinuitatea şi întreruperea - nu se pot totuşi confunda, căci prima constă în intermitenţa cu care chiar posesorul foloseşte un lucru, în timp ce întreruperea este determinată de faptul unui terţ. Altfel spus, „posesiunea discontinuă, deşi neregulată, a subzistat întotdeauna, pe când posesiunea întreruptă la un moment dat a încetat de a fi”633.

O altă condiţie se referă la existenţa unei posesii sub nume de proprietar. Opusul posesiei sub nume de proprietar este reprezentat de viciul precarităţii. În cazul precarităţii, stăpânirea lucrului este lipsită de animus sibi habendi, adică de elementul subiectiv al posesiei. De aceea, se consideră, pe bună dreptate, că precaritatea nu se analizează ca un simplu viciu, ci ea echivalează cu lipsa posesiei634. În concepţia Codului civil român precaritatea are un caracter absolut şi perpetuu; ea se poate interverti în posesiune utilă în cazurile anume prevăzute de lege (art. 1858 C. civ.).

Un alt viciu al posesiei este violenţa. Referitor la acest viciu art. 1851 C. civ. precizează că „posesiunea este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului. Pe de altă parte, art. 1847 C. civ. formulează condiţia ca posesia să fie netulburată. Din modul de redactare a acestui text s-ar putea trage concluzia că violenţa nu trebuie să provină de la terţe persoane. În realitate, violenţa nu trebuie să provină de la posesor cu prilejul dobândirii posesiei şi pe parcursul exercitării actelor materiale de folosinţă a bunului. De aceea, s-a spus că

632 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 780; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, op. cit., p. 230; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, op. cit., p. 393; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 948; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, op. cit., vol. I, p. 280; A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 895.

633 D. Alexandresco, op. cit., vol. XI, p. 108.634 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 785;

D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, op. cit., p. 240; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, op. cit., p. 396.

Page 344: 48403746 Drept Procesual Civil

termenul cel mai potrivit pentru a exprima această calitate - posesie netulburată, în exprimarea Codului civil - este de posesie paşnică635.

Într-adevăr, atunci când posesorul se foloseşte de violenţă, împotriva celui care a posedat anterior, pentru a se pune în posesiune, el nu merită protecţia legii; o atare protecţie nu se poate acorda nici atunci când o persoană tinde să se menţină în posesie prin acte de violenţă.

Violenţa provenită de la un terţ nu reprezintă un viciu al posesiei; ea constituie doar o încălcare a posesiei şi este sancţionată prin reglementarea acţiunilor posesorii636. Prin urmare, în cazul violenţei exercitate de un terţ posesorul are posibilitatea de a-şi conserva posesia paşnică prin intermediul acţiunilor reglementate de art. 674 C. proc. civ.

Mai este necesar să arătăm că violenţa, ca viciu al posesiei, are un caracter relativ, în sensul că ea poate fi opusă numai celui împotriva căruia s-au exercitat actele violente. Ea are în acelaşi timp şi un caracter temporar: o dată cu încetarea violenţei posesia redevine utilă.

Pentru admiterea acţiunii posesorii mai este necesar ca posesia reclamantului să fie publică. Opusul acestei calităţi este clandestinitatea. Potrivit art. 1852 C. civ. „posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”. Definiţia este clară şi nu necesită precizări deosebite. Mai adăugăm totuşi că acest viciu este greu de imaginat în cazul bunurilor imobile; dacă totuşi un asemenea viciu se produce el are un caracter relativ şi vremelnic.

La condiţiile analizate mai sus doctrina adaugă şi cerinţa ca posesia să nu fie echivocă. Această condiţie a fost prevăzută în mod expres de art. 2229 C. civ. francez, dar nu a mai fost reluată în art. 1847 C. civ. român. Totuşi în doctrina noastră se remarcă că o posesie care generează dubii cu privire la elementele sale esenţiale nu poate fi calificată ca utilă637.

Acţiunile posesorii sunt destinate să ocrotească posesiunea bunurilor imobile şi a drepturilor reale imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin prescripţie achizitivă. Soluţia poate fi desprinsă şi din dispoziţia cuprinsă în art. 674 pct. 3 C. proc. civ., text care se referă la cerinţele necesare pentru uzucapiune638.

În ce priveşte bunurile mobile, art. 1909 alin. (1) C. civ. dispune că acestea „se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”. Prin urmare, ocrotirea posesorie, în condiţiile art. 674-676 C. proc. civ., nu se poate extinde şi asupra bunurilor mobile, căci în acest caz simplul fapt al posesiei de bună-credinţă valorează titlu de proprietate (en fait de meubles, possession vaut titre). Protecţia juridică a bunurilor mobile se poate realiza însă pe cale petitorie. De data aceasta calea posesorie apare ca inutilă, întrucât posesia se confundă practic cu proprietatea639.

Prin intermediul acţiunilor posesorii poate fi apărat, în principiu, orice drept real imobiliar, cum este dreptul de proprietate, uzul, uzufructul, abitaţia şi servitutea.

635 A se vedea D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, op. cit., p. 241.636 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 783;

M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, op. cit., p. 395.637 Ibidem, p. 781, respectiv, p. 397.638 G. Porumb, Codul…, op. cit., vol. II, p. 454.639 C. Stătescu, Drept civil. Persona fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, op. cit., p. 800;

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. „Naţională” S. Ciornei, Bucureşti, 1928, vol. I, p. 966.

Page 345: 48403746 Drept Procesual Civil

Acţiunea posesorie poate fi folosită de uzufructuar chiar şi împotriva nudului proprietar, întrucât el este cel dintâi îndatorat să respecte posesia uzufructuarului640.

Legea acordă ocrotire, pe calea acţiunilor posesorii, şi servituţilor continue şi aparente. Această protecţie nu se acordă însă servituţilor discontinue şi neaparente, întrucât ele nu sunt susceptibile de posesie; ele reprezintă mai degrabă simple acte de îngăduinţă din partea proprietarului fondului, iar nu manifestarea incontestabilă a unei posesii publice şi continue din partea titularului acelei servituţi641.

VI.Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercialăPrin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a fost introdus un nou

capitol - Capitolul XIV - în Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, intitulat „Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială”. Denumirea acestui capitol este semnificativă în a exprima ideea că legiuitorul a instituit doar câteva norme derogatorii de la dreptul comun în legătură cu soluţionarea litigiilor comerciale.

Cu toate acestea, noi socotim că se poate vorbi totuşi de o procedură specială de soluţionare a unei categorii de litigii, întrucât dispoziţiile derogatorii de la dreptul comun ocupă o paletă relativ amplă de instituţii procedurale, începând de la instituirea unei proceduri speciale, până la regimul juridic al hotărârii pronunţate642.

O procedură asemănătoare a existat şi în regimul trecut în legătură cu soluţionarea litigiilor dintre unităţile socialiste de stat, dispoziţii ce au fost abrogate prin Legea nr. 59/1993. Această procedură specială a fost instituită prin Decretul nr. 81/1985, iar prin acest act normativ a fost abrogată vechea reglementare – Legea nr. 5/1954 – privitoare la soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organizaţiile socialiste de către Arbitrajul de Stat.

Instituirea unei proceduri speciale este cu totul justificată într-o societate democratică şi în care economia de piaţă este în plină dezvoltare. Economia liberă are nevoie de un cadru instituţional şi legislativ adecvat de dezvoltare. În acest context, şi procedura de soluţionare a eventualelor litigii comerciale trebuie să ofere cadrul unei judecăţi suple, rapide şi eficiente, în aşa fel încât existenţa unor neînţelegeri între partenerii economici să nu afecteze negativ climatul comercial normal.

Sub incidenţa procedurii reglementate însă în art. 7201-72010 C. proc. civ. intră şi litigiile asimilate acestora prin dispoziţiile art. 72010 C. proc. civ. Potrivit acestui text, litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau a altor persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor aplicabile în această materie.

În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. Drept urmare, procedura de conciliere se realizează numai în litigiile comerciale evaluabile în bani. În acelaşi

640 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, op. cit., p. 968.641 Idem; N. Petrovici, I. Niculescu, notă la dec. civ. nr. 1616/1967 a Trib. reg. Oltenia, în

R.R.D. nr. 4/1969, p. 138. A se vedea, de asemenea, R. Japiot, op. cit., p. 98.642 A se vedea, în acelaşi sens, M.N. Costin, A. Miff, Aspecte de ordin procedural privind

soluţionarea litigiilor comerciale, în R.D.C. nr. 12/2001, p. 14-15; A se vedea, în sensul că această procedură nu întruneşte caracteristicile unei proceduri speciale, I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 88-89.

Page 346: 48403746 Drept Procesual Civil

timp, redactarea imperativă a dispoziţiilor art. 7201 alin. (1) C. proc. civ. ne determină să considerăm că realizarea procedurii de conciliere este obligatorie643.

În consecinţă, neefectuarea concilierii directe constituie un fine de neprimire a acţiunii644, soluţie la care s-a ajuns, pe cale de interpretare, şi sub imperiul vechii

legislaţii în materie645. De altfel, potrivit art. 7201 alin. (5) C. proc. civ. „înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată”. În susţinerea acestui punct de vedere pot fi invocate şi dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, în cazurile anume prevăzute de lege, „sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în

judecată”. Concilierea directă reglementată în art. 7201 C. proc. civ. îndeplineşte, după părerea noastră, toate condiţiile unei proceduri prealabile. Aşa fiind, dacă reclamanta nu prezintă înscrisul anterior menţionat preşedintele instanţei, pe cale de rezoluţie, va refuza înregistrarea cererii de chemare în judecată646.

Iniţiativa convocării pentru conciliere aparţine în mod firesc reclamantului. În

acest sens art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. dispune că „reclamantul va convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură trimiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Convocarea se poate face prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire”. Textul este deosebit de clar nu numai în privinţa părţii care trebuie să ia iniţiativa concilierii directe, ci şi în privinţa modalităţilor de comunicare a pretenţiilor către partea adversă.

De asemenea, legea conţine precizări şi cu privire la data convocării pentru

conciliere. Potrivit art. 7201 alin. (3) C. proc. civ. data convocării pentru conciliere nu

643 A se vedea, în acelaşi sens, M.N. Costin, A. Miff, op. cit., p. 18; C. Roşu, A. Fanu-Moca, Consideraţii referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială, în R.D.C. nr. 7-8/2001, p. 159; M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, op. cit., p. 620; M. Tăbârcă, Drept procesual civil II, p. 301.

644 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, op. cit., p. 803; I. Leş, Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale, în Juridica nr. 3/2001, p. 122; B. Diamant, V. Luncean (I), C. Turianu (II), Probleme de ordin procesual pe care le ridică prevederile art. 7201 din Codul de procedură civilă referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială, în Dreptul nr. 8/2002, p. 126-129; C. Turianu (II), Probleme de ordin procesual pe care le ridică prevederile art. 7201 din Codul de procedură civilă referitoare la soluţionarea litigiilor în materie comercială, în Dreptul nr. 8/2002, p. 130-133; C. Roşu, A. Fanu-Moca, loc. cit., p. 162; F. Baias, V. Belegante, op. cit., p. 79-80; B. Papandopol, Consideraţii critice şi clarificări pe marginea procedurii concilierii directe în litigiile comerciale patrimoniale, în Dreptul nr. 3/2003, p. 105. În practica mai recentă a instanţei supreme s-a decis că neîndeplinirea procedurii prealabile antrenează după sine respingerea acţiunii ca inadmisibilă (Î. C. C. J., s. com., dec. nr. 3239/2005, în B. C. nr. 2/2006, p. 54). A se vedea pentru unele nuanţări Î. C. C. J., s. com., dec. Nr. 348 din 26 ianuarie 2005, în B. C. nr. 4/2005, p. 23.

645 A se vedea, în acest sens, I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, op. cit., p. 183; T. Pop, Perfecţionarea reglementării soluţionării litigiilor dintre unităţile socialiste, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 12; T. Pungă, Discuţii în legătură cu aplicarea unor dispoziţii ale Decretului nr. 81/1985, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 38.

646 În doctrină concilierea prealabilă în materie comercială a fost considerată, de către unii autorii, că este nu numai excesiv formală, ci şi total nejustificată ori inutilă. A se vedea în acest sens A. Fuduli, Propuneri de modifiicare a unor prevederi ale Codului de procedură civilă, în R.D.C. nr. 1/2003, p. 107; L. Chiriac, Unele observaţii despre instituţia concilierii în procesele şi cererile în materie comercială, în R.D.C. nr. 1/2003, p. 166.

Page 347: 48403746 Drept Procesual Civil

se poate fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor comunicate potrivit dispoziţiilor citate anterior. Acest termen constituie un termen util pentru ca pârâtul să-şi poată pregăti apărarea.

În schimb, actuala reglementare nu cuprinde nici o dispoziţie procedurală în legătură cu locul unde urmează să se facă concilierea. Un principiu de echitate impune ca încercarea de conciliere să se facă la sediul unităţii pârâte647. O atare soluţie este concordantă şi cu normele de competenţă teritorială generală şi are o justificare similară, căci este firesc ca deplasarea să o facă reclamantul, întrucât la începutul procesului nu se ştie cine are dreptate. Părţile, prin acordul lor de voinţă, pot stabili însă orice alt loc pentru efectuarea concilierii648.

Actuala reglementare nu cuprinde însă dispoziţii exprese cu privire la nivelul organelor sau persoanelor, din structura societăţilor comerciale, între care trebuie să se facă concilierea. Legea se referă însă la necesitatea realizării unei concilieri directe cu cealaltă parte. Această împrejurare ar putea conduce la interpretarea potrivit căreia concilierea trebuie să se realizeze la nivelul organelor de conducere ale unităţilor comerciale în litigiu649. Totuşi este de observat că în vechea reglementare, instituită

prin Decretul nr. 81/1985, art. 7201 C. proc. civ. obliga unitatea reclamantă, ca în scopul concilierii, „să se întâlnească cu cealaltă parte”. Faţă de această situaţie noi considerăm că principiul rămâne acela al întrunirii părţilor la locul stabilit de ele sau la sediul unităţii pârâte, fiind posibilă însă şi concilierea prin corespondenţă. In această din urmă situaţie este necesar ca demersul părţilor să fie efectiv, iar nu formal650.

În prezent, concilierea se poate realiza şi în cadrul unei instituţii de remediere, cum este Centrul de Mediere a Diferendelor din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României651.

Rezultatul concilierii se consemnează într-un înscris cu arătarea pretenţiilor reciproce referitoare la obiectul litigiului şi a punctului de vedere al fiecărei părţi652. La cererea de chemare în judecată se va ataşa şi dovada privind realizarea procedurii de conciliere. În literatura de specialitate recentă s-a susţinut că această obligaţie nu este prevăzută în mod expres de lege, motiv pentru care s-a considerat că neîndeplinirea procedurii de conciliere nu este sancţionată cu nulitatea cererii de chemare în judecată653.

Susţinerea nu este însă riguroasă, căci, potrivit art. 7201 alin. (5) C. proc. civ., „înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat curs

647 A se vedea, în acest sens, şi Gh. Buta, Procedura prealabilă de conciliere în materie comercială, în R.D.C. nr. 5/2002, p. 39-40 ; M. Tăbârcă, Drept procesual civil II, p. 303. A se vedea, în sensul că procedura concilierii urmează să se realizeze la sediul reclamantei, L. Chiriac, loc. cit., p. 164.

648 A se vedea, de asemenea, Gh. Buta, Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, p. 313 ; M. Tăbârcă, Drept procesual civil II, p. 303.

649 A se vedea Gh. Buta, op. cit., p. 40.650 A se vedea în acest sens, sub imperiul vechii reglementări T. Pungă, loc. cit., p. 3; Gh. Buta,

Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, p. 315. A se vedea, pentru o soluţie contrară, S. Cărpenaru, Soluţionarea litigiilor dintre unităţile socialiste, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 155-159.

651 A se vedea în acest sens C. Leaua, loc. cit., p. 134-135.652 A se vedea, în sensul că, dacă reclamantul solicită şi alte pretenţii decât cele care au format

obiectul concilierii, instanţa trebuie să dispună respingerea ca inadmisibile a acelor pretenţii, D. Ungur, Scurte consideraţii în legătură cu rezultatul concilierii în materie comercială, prevăzut de art. 7201 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în Dreptul nr. 3/2003, p. 121-122.

653 V. Timofte, Discuţii cu privire la sesizarea instanţei în litigiile comerciale, în R.D.C. nr. 9/2001, p. 151-152.

Page 348: 48403746 Drept Procesual Civil

convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data acestei convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în judecată”.

Pe de altă parte, soluţia contrară este cea care trebuie să prevaleze, deoarece numai în acest fel finalitatea urmărită de legiuitor prin instituirea procedurii de conciliere poate fi realizată în întreaga sa plenitudine654. Altminteri instituirea unei procedurii prealabile de conciliere ar avea un caracter strict formal, ceea ce nu poate fi admis. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 7202 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. privitoare la concilierea prealabilă au o redactare imperativă. În acest sens primul text dispune că „reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă…”, iar cel de-al doilea, în acelaşi spirit, statuează că „reclamantul va convoca partea adversă…”.

Desigur, că o interpretare strict literală, nu este întotdeauna şi una pertinentă şi convingătoare, ratio legis, fiind adeseori cea mai expresivă şi hotărâtoare argumentare. La această raţiune a legii ne-am referit deja. Dar în concordanţă cu această finalitate trebuie remarcată aici şi o nouă concepţie a legiuitorului în legătură cu procedurile prealabile instituite prin unele reglementări cu caracter special. Într-adevăr, potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Noi considerăm că textul citat îşi găseşte aplicare şi în cazul analizat, iar nu numai în cazul procedurilor prealabile prevăzute printr-un act normativ special. Fără îndoială că dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. au caracterul unor norme speciale în raport cu cele consacrate în art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Concilierea prealabilă nu este necesară, astfel cum judicios s-a decis şi în jurisprudenţa noastră recentă, în litigiile ce se soluţionează pe calea arbitrajului privat şi nici în cadrul procedurii somaţiei de plată655. O altă soluţie ar fi contrară caracterului special al procedurilor menţionate şi finalităţii urmărite de legiuitor prin instituirea unor norme derogatorii de la dreptul comun.

Legea instituie posibilitatea asistării părţilor sau reprezentanţilor lor de către experţi sau de alţi specialişti. Este o inovaţie importantă a legii, care nu se regăseşte în dreptul comun. Ea se întemeiază cu deosebire pe caracterul complex al litigiilor comerciale. Părţile au deplină libertate în a aprecia dacă este sau nu cazul să fie asistaţi de experţi sau specialişti. Legea nu limitează în mod expres numărul experţilor sau specialiştilor care pot asista părţile. O limitare a numărului experţilor ar fi fost, după părerea noastră, recomandabilă.

Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la participarea terţilor în litigiile comerciale. Reglementarea anterioară cuprindea însă unele dispoziţii speciale în această materie, printre care le menţionăm pe cele privitoare la introducerea din oficiu a altei unităţi în litigiul comercial. În aceste condiţii, considerăm că sunt întru totul aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele consacrate în art. 49-66 C. proc. civ.

Este necesar să menţionăm că cea mai frecventă formă de participare a terţilor în litigiile comerciale este chemarea în garanţie. Explicaţia rezidă în faptul că litigiile comerciale derivă, în marea majoritate a cazurilor, din nerespectarea de către una dintre părţi a obligaţiilor comerciale asumate.

Desigur, că în litigiile comerciale sunt incidente şi celelalte forme de participare a terţilor în proces, chiar dacă acţiunea lor are o sferă mai restrânsă de aplicare, cu condiţia respectării cerinţelor impuse de dispoziţiile legale în materie. O întrebare

654 A se vedea Gh. Buta, op. cit., p. 42-43.655 A se vedea în acest sens şi M. Stancu, Procedura somaţiei de plată, în P.R. nr. 3/2002, p.

257-274; F. Măgureanu, V. Tudor, op. cit., p. 122; Gh. Buta, op. cit., p. 45-46.

Page 349: 48403746 Drept Procesual Civil

totuşi se pune, anume aceea dacă în cazul cererilor incidente prin care se afirmă pretenţii în justiţie - intervenţia principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane şi cererea de chemare în garanţie - este sau nu necesară realizarea procedurii prealabile de conciliere. În reglementarea anterioară s-a considerat că în asemenea situaţii realizarea procedurii de conciliere este obligatorie656.

În ceea ce ne priveşte socotim că în actuala reglementare realizarea procedurii de conciliere, în cazurile la care ne referim, nu este obligatorie. Ne întemeiem această soluţie şi pe faptul că procedura de conciliere nu este impusă de lege nici în cazul acţiunii reconvenţionale. Pe de altă parte, cererile de participare a terţilor se formulează după declanşarea activităţii judiciare, astfel că trimiterea cererilor incidente pentru efectuarea unei proceduri de conciliere ar constitui o soluţie formală, de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor657. De altfel, instanţa are o obligaţie permanentă, anume în sensul de a stărui în tot cursul judecăţii asupra fondului procesului pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor (art.

7207 C. proc. civ.).Învestirea instanţei competente se face printr-o cerere de chemare în

judecată care trebuie să cuprindă elementele expres determinate de art. 7203 alin. (1) C. proc. civ., respectiv:

a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar;

b) numele şi calitatea celui care angajează partea şi ale celui care o reprezintă în litigiu, anexându-se dovada calităţii;

c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare;

d) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;e) semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia, după caz.Elementele prevăzute în art. 7203 C. proc. civ. sunt, în mare măsură,

asemănătoare cu cele din dreptul comun. Totuşi legea indică unele elemente suplimentare şi care sunt de natură să realizeze, îndeosebi, o mai completă identificare a părţilor.

Observăm însă că textul anterior menţionat conţine o formulare imperativă: „cererea de chemare în judecată va cuprinde”. În pofida acestei formulări, noi considerăm că elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată sunt tot cele statornicite în art. 133 alin. (1) C. proc. civ., respectiv numele reclamantului şi al pârâtului, obiectul cererii şi semnătura. Aceasta nu înseamnă că lipsa celorlalte elemente prevăzute de lege poate rămâne nesancţionată. Dimpotrivă nerespectarea exigenţelor legale va antrena, după caz, sancţiunea decăderii sau a nulităţii, dar aceasta din urmă va opera numai în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

La cererea de chemare în judecată se anexează copii certificate de pe toate înscrisurile pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile menţionându-se care dintre

aceste înscrisuri au fost comunicate în condiţiile prevăzute de art. 7201 alin. (2).Cererea de chemare în judecată se depune de reclamant la instanţa

competentă, care o va înregistra. La primirea cererii reclamantului i se va pune în

656 A se vedea, pentru amănunte în acest sens: I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, op. cit., p. 191-192.

657 A se vedea I. Leş, Tratat de drept procesual civil, op. cit., ed. a II-a, p. 806-807; Gh. Buta, Jurisdicţia comercială. Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 319 ; M. Tăbârcă, Drept procesual civil II, p. 310.

Page 350: 48403746 Drept Procesual Civil

vedere să depună orice act invocat în susţinerea cererii care nu a fost comunicat pârâtului la convocarea pentru conciliere.

Judecătorul are de asemenea obligaţia de a verifica efectuarea procedurilor de citare şi comunicare dispuse pentru fiecare termen şi, când este cazul, va lua măsuri de refacere a acestor proceduri, precum şi pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termen. De asemenea, preşedintele are posibilitatea de a încuviinţa, în condiţiile art. 1141 alin. (6) C. proc. civ., măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt. Încheierea pronunţată, în aceste condiţii, poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă a fost dată cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă a fost dată fără citarea lor.

Potrivit art. 7204 alin. (2) C. proc. civ. „pârâtul va fi citat cu menţiunea că este obligat să depună întâmpinare la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, iar în procesele urgente cu cel puţin 3 zile”.

În sistemul procesual introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 depunerea întâmpinării este obligatorie. Dispoziţiile art. 7204 alin. (2) C.

proc. civ. nu derogă de la dispoziţiile art. 1141 alin. (1) C. proc. civ., text care obligă părţile să depună întâmpinare. Pe de altă parte, textul citat anterior, prin formularea sa, confirmă regula obligativităţii întâmpinării658. De altfel, ar fi greu de conceput că întâmpinarea este obligatorie în dreptul comun, dar nu are acest caracter tocmai în litigiile comerciale, în care, cel mai adesea, litigiul poartă asupra unor bunuri sau valori importante.

Întâmpinarea va trebui să cuprindă toate elementele prevăzute în dreptul comun de art. 115 C. proc. civ. şi care au fost analizate deja, fapt pentru care nu le mai reproducem aici. De asemenea, întâmpinarea va trebui să cuprindă şi cerinţele

prevăzute de art. 7203 alin.(1) lit. a) şi b) C. proc. civ.Cererea reconvenţională este şi ea admisibilă în litigiile comerciale. Potrivit

textului comentat, dacă pârâtul are pretenţii împotriva reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere reconvenţională. Şi în materie comercială depunerea cererii reconvenţionale constituie o facultate, iar nu o obligaţie pentru pârât. Cererea reconvenţională este o veritabilă acţiune civilă. De aceea ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele de fond şi de formă ale unui act de sesizare.

Două observaţii se impun a fi făcute totuşi cu privire la cerinţele cererii de chemare în judecată. Prima remarcă constă în faptul că acţiunea reconvenţională poate fi exercitată fără să mai fie necesară o altă încercare de conciliere. Este soluţia dispusă

în mod expres tot de art. 7205 C. proc. civ. A doua remarcă se referă la faptul că, spre deosebire de dreptul comun, cererea reconvenţională poate fi exercitată numai dacă pretenţiile pârâtului derivă din acelaşi raport juridic cu cel invocat prin acţiunea principală. Reamintim aici că dispoziţia citată este similară cu cea prevăzută de art. 357 alin. (1) C. proc. civ., în litigiile arbitrale.

Cererea reconvenţională trebuie depusă în cadrul termenului prevăzut pentru depunerea întâmpinării. La cererea reconvenţională a pârâtului reclamantul poate depune întâmpinare până la prima zi de înfăţişare. La cererea părţii interesate instanţa, ţinând seama de complexitatea cauzei, poate fixa un termen scurt pentru completarea întâmpinării, precum şi pentru studierea acesteia de către pârât.

Codul de procedură civilă cuprinde câteva reguli care sunt destinate a asigura o judecată rapidă şi eficientă. O dispoziţie semnificativă în această privinţă este tocmai

cea prevăzută de art. 7206 C. proc. civ. Potrivit acestui text, procesele şi cererile în

658 A se vedea, în acest sens, şi I. Deleanu, Tratat…, op. cit., vol. III, p. 110.

Page 351: 48403746 Drept Procesual Civil

materie comercială se judecă cu precădere. Instanţa este datoare să asigure, potrivit legii, realizarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritate a procesului.

Din aceste dispoziţii procedurale pot fi desprinse două reguli importante şi care sunt destinate aceluiaşi scop: soluţionarea eficientă şi rapidă a procesului. Într-adevăr, legea impune, în primul rând, ca procesele în materie comercială să se judece cu precădere faţă de alte litigii. În al doilea rând, legea se referă şi la soluţionarea cu celeritate a procesului, iar acest principiu este circumstanţiat şi în dispoziţiile art. 7206 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui din urmă text, când procedura de citare este legal îndeplinită, judecata, chiar şi asupra fondului, poate continua în şedinţă publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoştinţa părţilor. La aceste termene, instanţa poate stabili, pentru partea sau pentru cel care o reprezintă, îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea şi concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării cauzei. Textul este foarte lămuritor în direcţia eforturilor de realizare a unei proceduri suple şi rapide, iar acest lucru se înfăptuieşte şi prin stabilirea unor termene scurte, succesive, date în cunoştinţa părţilor. Această idee este foarte sugestiv exprimată şi prin dispoziţiile art.7206 alin. (3) C. proc. civ., text care limitează posibilitatea de a acorda termene succesive nejustificate. În acest sens, textul este foarte clar, căci el dispune că „pentru motive temeinice, alte termene se vor acorda numai în cazul în care judecata nu poate continua potrivit alin. (2)”.

O menţiune aparte trebuie făcută în ceea ce priveşte publicitatea dezbaterilor.

Dispoziţiile art. 7206 alin. (2) C. proc. civ., care se referă incidental la publicitatea dezbaterilor, nu sunt suficient de clare în această privinţă. Într-adevăr, textul se referă la posibilitatea soluţionării cauzei în continuare „chiar şi asupra fondului”, „în şedinţă publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte...”. Textul pare a consacra regula publicităţii în faza iniţială a procesului şi facultatea de a dispune ca la termenele ulterioare judecata să aibă loc în şedinţă publică sau în camera de consiliu.

Dispoziţiile procedurale în materie comercială sunt foarte sumare şi în privinţa actelor de dispoziţie pe care le pot face părţile în cursul procesului. De altfel, în această materie există o singură dispoziţie procedurală, şi la care ne-am referit deja, respectiv aceea care obligă instanţa să stăruie în tot cursul judecăţii asupra fondului procesului pentru soluţionarea lui „în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor”. În cazul în care demersurile instanţei sunt încununate de succes părţile vor încheia o înţelegere cu privire la rezolvarea convenită asupra litigiului. Deşi legea nu o spune în mod expres, înţelegerea părţilor nu reprezintă altceva decât o tranzacţie făcută sub auspiciile justiţiei. Constatăm însă şi existenţa unei norme derogatorii de la dreptul comun.

Într-adevăr, potrivit art. 7207 C. proc. civ. înţelegerea se constată prin hotărâre irevocabilă şi executorie. Prin urmare, hotărârea pronunţată nu este susceptibilă de apel şi nici de recurs. Or, în dreptul comun hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este numai definitivă, iar nu şi irevocabilă.

Hotărârea judecătorească pronunţată în litigiile comerciale este supusă aceloraşi condiţii ca şi cele prevăzute în dreptul comun. Codul de procedură instituie, în textul comentat, o singură regulă derogatorie de la dreptul comun şi pe care o înfăţişăm pe scurt în continuare.

Page 352: 48403746 Drept Procesual Civil

Într-adevăr, potrivit art. 7208 C. proc. civ. hotărârile date în primă instanţă sunt executorii. Este vorba de un alt caz în care hotărârea judecătorească este executorie de drept, în baza dispoziţiilor consacrate în mod expres în textul comentat. Formula folosită de art. 7208 C. proc. civ., şi potrivit căreia aceste hotărâri „sunt executorii”, nu poate face îndoială asupra unei asemenea soluţii659. În adevăr, art. 278 pct. 8 C. proc. civ. dispune că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept şi „în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie”.

Înainte de adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, textul comentat consacra şi o a doua regulă derogatorie de la dreptul comun şi potrivit căreia hotărârile pronunţate, în această materie, erau supuse numai recursului.

Desfiinţarea căii ordinare de atac a apelului a provocat şi unele critici, în literatura de specialitate660, ţinând seama de caracterul limitativ al motivelor de recurs. Cu toate acestea, astfel cum s-a observat deja, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., instanţa de recurs avea posibilitatea de a examina cauza sub toate aspectele661. Aşa fiind, reintroducerea căii ordinare de atac a apelului, în litigiile comerciale, nu reprezintă nici după părerea noastră una dintre soluţiile cele mai inspirate662. Prin urmare, în prezent, împotriva hotărârilor menţionate poate fi exercitată atât calea de atac a apelului, cât şi pe aceea a recursului.

Prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, s-a mai precizat că exercitarea în termen a apelului nu suspendă de drept executarea. Este o dispoziţie procedurală care nu mai era practic necesară, de vreme ce primul alineat al textului comentat dispune că hotărârile pronunţate în primă instanţă, în materie comercială, sunt executorii.

Hotărârea dată în materie comercială şi care se aduce la îndeplinire pe calea executării silite, hotărârea purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi.

Prin urmare, hotărârea irevocabilă pronunţată în materie comercială constituie titlu executoriu fără să fie necesară învestirea ei cu formula executorie663 prevăzută de art. 269 C. proc. civ. Este o înlesnire importantă adusă

659 A se vedea, în acest sens, şi D. Persida Sîngeorzan, C.N. Popa, Consideraţii privind interpretarea dispoziţiilor art. 7208 şi art. 7209 Cod procedură civilă în legătură cu executarea silită a hotărârilor pronunţate în materie conmercială, în R.D.C. nr. 5/2002, p. 69-71. În doctrină s-a exprimat şi un puncrt de vedere contrar, anume acela potrivit căruia hotărârile pronunţate, în primă instanţă, în materie comercială trebuie învestite cu formula executorie. A se vedea A. Fuduli, Probleme teoretice şi practice privind investirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti, în R.D.C. nr. 3/2002, p. 26-27.

660 A se vedea, în acest sens, B. Diamant, Unele probleme în legătură cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 59/2001, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 160; M. Şcheaua, Suprimarea apelului în materie comercială, în Juridica nr. 5/2001, p. 211-213; C. Roşu, A. Fanu-Moca, op. cit., p. 165-166.

661 A se vedea, pentru amănunte, B. Diamant, Discuţii în legătură cu recursul în comercial, după desfiinţarea apelului în litigiile comerciale, în R.D.C. nr. 1/2002, p. 135-137.

662 A se vedea, în acest sens, B. Papadopol, op. cit., p. 7; V. Măgureanu, Unele consideraţii privind modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003, p. 94-95. A se vedea, de asemenea pentru critica triplului grad de jurisdicţie în materie comercială, M. Voicu, Justiţia comercială. Privire comparată, în R.D.C. nr. 7-8/2003, p. 31-32. A se vedea, pentru justificarea soluţiei de reintroducere a apelului în materie comercială, C. Roşu, Reintroducerea apelului în materie comercială în corelaţie cu modificarea recursului prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, în R.D.C. nr. 10/2003, p. 63-67.

663 A se vedea, de asemenea, A. Fuduli, Probleme teoretice şi practice privind învestirea cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti, în R.D.C. nr. 3/2002, p. 27.

Page 353: 48403746 Drept Procesual Civil

comercianţilor în vederea satisfacerii creanţelor lor cu mai multă rapiditate şi fără să fie necesare formalităţi deosebite.

REPERE BIBLIOGRAFICE

1.I. Leş, Drept procesual civil. Curs, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;2.V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs pentru licenţă, Editura

All Beck, Bucureşti, 2005;3.M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I-II, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2005.

Obiective principale (întrebări) pentru examen:

1.Competenţa materială a judecătoriilor ;2.Competenţa materială a tribunalelor;3.Competenţa materială a curţilor de apel;4.Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;5.Calcularea termenelor de procedură;6.Decăderea;7.Cererea reconvenţională;8.Întâmpinarea;9.Administrarea probelor de către avocaţi;10. Termenul de apel;11. Motivele de apel;12.Motivele de recurs;13. Soluţiile pronunţate de instanţele de apel;14.Soluţiile pronunţate de instanţele de recurs;15.Decizia de casare;16.Efectul devolutiv al apelului;17.Obiectul apelului ;18.Subiectele recursului ;19.Puterea lucrului judecat ;20.Excepţia de litispendenţă.