ASPECTE GENERALE PRIVIND DPE

1. Conceptul de DPE2. Diversitatea DPE3. Unitatea DPE

1. Conceptul de DPE Pe linga dreptul penal national exista si un drept penal extranational care intereseaza 2 sau mai multe state si care poate fi denumit un drept penal international in sens larg.Dreptul penal international – vizeaza institutiile reglementate prin conventii internationale intre state(extradare, institutii rogatorii), si dreptul international penal , care vizeaza infractiunile internationale (fapte, crime, delicate)- genocid, infractiunile de razboi.

Exista 3 aspecte al e DIP :1. Dreptul penal care nu intereseaza decit 2 state si care impune unele

probleme clasice.Problem care apar fiind solutionate prin incheierea tratatelor de asistenta international.

2. DP mondial dirijat si supravegheat de catre ONU – se bazeaza in principiu pe jurisprudenta tribunalelor ad-hoc (Tokio,Fosta Iugoslvie) precum si pe conventiile internationale care incrimineaza aceste infractiuni.Trasaturile commune cu DP natonal

Criteriile de delimitare a infractiunilor sunt aceleasi;Principiile raspunderii penale sunt preluate din dreptul penal national;In ambele discipline raspunderea este fundamentata pe alementul moral al infractiunii adiva vinovatia.

3. Dreptul penal regional in cadrul unei conferinte din 1992 de la Helsinki Asociatia international de drept penal a conceput prin termenul de reorganizare o colaborare international care implica cal putin 3 state independente apartinind unei entitati geaografice bine precizate. Anume in acest contex apare DPE.DPE – reprezinta un ansamblu de norme penale(substantiale , procedural, penitenciare)commune mai multor state europene in vederea luptei impotriva criminalitatii si in special contra criminalitatii transnationale organizate.

Caracteristicile DPEExistenta obstacolelor sau a barierelor in crearea si valorificarea DPE;

1

Primul Obstacol –problema suveranitatii statelor din aceste considerente DPE acorda o importanta primordial unor asemenea valor cum este democratia, statul de drept si drepturile omului.Al 2-lea obstacol-consta in particularitatile nationale ale dreptului penal intern, una dintre acestea fiind deosebirea dintre cele 2 sisteme de drept existente in Europa : romano-germanic si common law.Pt excluderea acestor obstacole in calificarea DPE pot fi aplicare 2 solutii:a. Omogenizarea legislatiei in domeniul penal national pt ca infractorii

sa nu scape de raspundere. Pe de alta parte DPE ofera conventii de asistenta reciproca si principia diriguitoare care faciliteaza procedura penala. In ceea ce priveste armonizarea legislatiei penal e este de remarcat si rolul determinant al Consiliului Europei, si anume –a Comitetului European pentru problem criminale, creat in 1949, care a devenit azi un Comitet director in probleme penale, adoptind Recomandari si Rezolutii.

b. Armonizarea legislatiei in domeniul penal- aceasta necessitate decurge din internationalizarea criminalitatii(criminalitatea fiind din ce in ce mai periculoasa , fiind vorba de criminalitatea organizata organizata, mafia,terrorism, traffic de droguri). In concluzie odata ce crima devine internationala ar fi necesar ca si DP sa se internationalizeze.

DPE este necesar pt a compensa deficitul de securitateaparut ca urmare a disparitiilor frontierelor ceea c ear contribui la o lupta mai eficienta impotriva criminalitatii.Eoropa este un spatiu geografic care implica ,, o inventie penala la nivel European si justifica includerea materiei penale in cadrul procesului de apropiere a sistemelor juridice in prezent.

Ce este Armonizarea?

Armonizarea legislatiei este un proces continuu care evolueazã în contextul integrãrii europene propriu-zise. Armonizarea cu acquis-ul comunitar implicã cunoasterea în detaliu a acestuia, adaptarea sa la realitãtiile nationale si asigurarea coerentei noii legislatii armonizate.Armonizarea legislaţiei naţionale cu Acquis-ul comunitar este un proces continuu care are drept scop asigurarea unei compatibilităţi depline ale normelor de drept intern cu legislaţia comunitară, prin modificarea sau completarea actelor normative naţionale ajustîndu-le la cerinţele acquis-ul comunitar, după care normele juridice comunitare devin parte componentă a dreptului naţional.Pe termen scurt, armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar aduce numeroase beneficii interne, materializate într-un cadru legislativ dinamic şi

2

progresiv, care promovează principiile şi valorile economiei de piaţă şi ale unui stat bazat pe drept, care de fapt constitui precondiţii absolut necesare dezvoltării unui stat european modern. Armonizarea la legislaţia Comunitară va favoriza considerabil dezvoltarea sectorului privat, factor important pentru asigurarea unei creşteri economice durabile. Pe lîngă aceasta, legislaţia armonizată contribuie semnificativ la crearea unui mediu investiţional atractiv pentru investitorii străini, care vor găsi în Republica Moldova un mediu juridic sigur, stabil şi previzibil, factor important pentru stabilirea şi creşterea investiţiilor străine directe.Pe termen mediu, legislaţia naţională armonizată cu acquis-ul comunitar va facilita considerabil apropierea de UE, iniţial în contextul Politicii Europene de Vecinătate şi ulterior va face posibilă asocierea cu UE precum şi devenirea unui membru cu drepturi depline a acesteia.Acquis-ul Comunitar reprezinta ansamblul de drepturi si obligatii comune ce leaga toate statele membre in cadrul Uniunii Europene. Se afla intr-o evolutie permanenta si cuprinde:- continutul, principiile si obiectivele politice ale Tratatelor; - legislatia adoptata in aplicarea tratatelor;- jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitatilor Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă;- declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene; - măsurile adoptate în domeniul politicii externe şi de securitate comună; - măsurile adoptate în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne; - acordurile internaţionale încheiate de către Comunitate şi de către statele membre între ele în domeniile de activitate ale Uniunii.

3

2.Diversitatea DPESe exprima prin existenta a 3 compartimente distincte in cadrul acestuia care sunt

1. Cooperarea interstatala in materie penala;2. Drepturile omului;3. Dreptul comunitar.

Cooperarea internationala scopul- este combaterea si prevenirea criminalitatii din punct de vedere nu se face distinctie asistenta si cooperare din punct de vedere lingvistic unele nuante si anume asistenta presupune un ajutor mutual iar cooperarea este legatura cu un alt subiect de aceea se spune ca statele coopereaza pentru a se ajuta. Cu toate acestea actele internationale utilizeaza mai des termenul de asistenta. Cind vb despre DPE tratatele de asistenta reciproca pot fi clasificate in 2 categorii:

a. Cele incheiate in cadrul Consiliului Europei.b. Cele incheiata in cadrul Uniunii Europene.

Obiectul de studiu al dreptului penal european

Prin extremitate se poate vorbi de o bipolaritate a Europei, distingîndu-se cea a Consiliului Europei şi Europa Comunitară (instituită prin Tratatul de la Roma 1957 şi de la Maastricht din 1992, modificate prin Tratatul de la Amsterdam semnat în 1997). Făcînd o incursiune generală trebuie să menţionăm că Uniunea Europeană se fundamentează pe 3 piloni: I pilon este unul supranaţional format din Comunităţile Europene; al II-lea pilon este interguvernamental privind politica externă şi securitatea comună; al III-lea creat prin Tratatul de la Maastricht vizează cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Reieşind din structura nominalizată dreptul penal european cuprinde trei domenii de cercetare: I - cooperare între state în materie penală; II – drepturile omului; III – dreptul penal comunitar (al Uniunii Europene în materie penală).

I. Cooperarea interstatală europeană.

Scopul acesteia este de a lupta contra criminalităţii. (Deşi din punct de vedere juridic nu se face o diferenţă, din punct de vedere lingvistic, „asistenţa” presupune un ajutor mutual, iar „cooperarea” este legătura cu cineva. De aceea se zice „statele cooperează pentru a se ajuta”. Cu toate acestea, actele internaţionale folosesc termenul „asistenţă” cu excepţia Tratatului de la Maastricht şi Amsterdam ce folosesc termenul de cooperare). Anume această cooperare interstatală în materie penală a şi pus bazele dreptului penal european. Din punct de vedere istoric, cooperarea începe în sec. 19 prin Convenţia franco-belgiană din 12 august 1843 de asistenţă în materie fiscală, în special pentru încasarea amenzilor. Astăzi cele mai importante manifestări de asistenţă penală

4

europeană sunt: Convenţia europeană de extrădare 1957 şi Convenţia europeană de asistenţă juridică 1959 toate create sub egida Consiliului Europei.

În cadrul UE cooperarea figurează prin Tratatul de la Maastricht (1992) art.14 – cooperarea în materia justiţiei şi afacerilor interne, în special în materie penală; modificat prin Tratatul de la Amsterdam (1997) – titlul VI a Tratatului de la Maastricht – „Dispoziţii privind cooperarea poliţienească, judiciară în materie penală” (art. 29 – 42 Tr. Amsterdam). Deci cooperarea are dublu aspect: I – din cadrul Consiliului Europei; II – din cadrul Uniunii Europene, fără însă a uita de spaţiul Schengen (Convenţia de la Schengen în vigoare din 26.03.1995) ce prevede o cooperare judiciară şi poliţienească între un număr limitat de state.

În ambele cazuri se asistă la o internaţionalizare a dreptului penal ceea ce restrînge într-o anumită măsură principiul teritorialităţii şi a suveranităţii.

Ca excepţie de la cooperare generală, există şi o cooperare între state vecine, cum ar fi cea dirijată prin Comitetul nodic de drept penal (din care fac parte Danemarca, Islanda, Norvegia, Finlanda şi Suedia) ce are misiunea de a pregăti cooperarea în materie penală. De asemenea la un spaţiu mai restrîns se referă Tratatul Benelux de extrădare şi asistenţă juridică şi o lege nodică de extrădare.

II.Drepturile omului în materie penală.

Se poate constata că drepturile omului au facultatea de a permite oricui să-şi apere libertatea şi demnitatea sa graţie unor garanţii instituţionalizate. Această definiţie impune două remarci:

- de ordin formal: pe de o parte se vorbeşte de drepturi ale omului, pe de alta de liberăţi publice. Unii autori preferă să vorbească de libertăţi publice în raport cu dreptul intern şi de drepturile omului în raport cu societatea internaţională;- de ordin fundamental: drepturile omului au un caracter obiectiv, care explică faptul că drepturile nu sunt atribuite unei persoane printr-un contract, dar se ataşează acesteia prin însăşi natura ei de fiinţă umană. Astfel se poate vorbi de un universalism al drepturilor omului. Obligaţiile statului se referă la persoană şi nu se răsfrîng asupra altor state parte la convenţie. Izvorul de drept fundamental în acest caz este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului semnată la Roma la 04.11.1950. Ea este completată de 14 protocoale adiţionale. Este necesar a se evidenţia cîteva trăsături ale acestui text:

convenţia afirmă existenţa drepturilor. Acestea nu sunt create prin convenţie, dar sunt doar recunoscute de ea, ceea ce înseamnă că drepturile respective au o valoare permanentă şi anterioară convenţiei, ce are un efect declarativ şi constitutiv;aceste drepturi nu sunt sociale sau economice prin natură, ele fiind doar strîns legate de contextul socio-economic. De asemenea sunt

5

nişte drepturi civile şi politice, universale prin natura lor. Dintre acestea sunt cele care vizează: - persoana fizică (corelative ei sunt dreptul la viaţă; de a nu fi supus torturii sau unor tratamente inumane sau degradante; de a nu fi supus unei munci forţate şi obligatorii; la libertate şi siguranţă);

- spiritul persoanei (libertatea de a gîndi; de conştiinţă; de opinie; de religie);

- persoana prin prisma vieţii sale private sau familiale;- persoana în proces (dreptul la un proces echitabil).

Evident, Convenţia nu priveşte doar dreptul penal sau procesual penal. Dar este adevărat că dreptul public este cu prioritate invocat. De exemplu dreptul la libertate implică faptul ca arestul sau detenţiunea provizorie să fie de ordin excepţional, sau dreptul la inviolabilitatea vieţii private stabileşte că ascultările telefonice să fie supuse unor condiţii restrictive.

-cetăţenii pot, după epuizarea căilor de atac interne să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Dacă Curtea decide că statul a violat o prescripţie a Convenţiei, decizia luată va fi transmisă Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care supraveghează executarea.

III. Dreptul comunitar(mai numit pe nou Dreptul Uniunii Europene).

Ideea conceperii unui spaţiu economic european unic apare în 1950. Ministrul francez al afacerilor externe R. Schuman, a prezentat un proiect care a dus la 18 aprilie 1951 la semnarea la Paris a Tratatului ce instituia Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului. La 25 martie 1957 la Roma au fost semnate două tratate ce au fondat Comunitatea europeană a energiei atomice (Euratom sau CEEA) şi comunitatea economică europeană (CEE sau piaţa comună). Cel mai important este însă Tratatul Uniunii Europene semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht de către miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale Comunităţii economice europene. În realitate însă acest tratat nu a transformat Comunitatea în Uniune. Aceasta nu avea decît un caracter politic, în absenţa personalităţii juridice proprii (buget, finanţe). Mai recent, ca urmare a modificărilor de la Amsterdam, Tratatul de la Maastricht se fundamenta pe 3 piloni:

I – comunitatea (titlul 1-4)II – politica externă şi securitatea comunităţii (titlul 5)III – justiţia şi afacerile interne (poliţia) (titlul 5).

Toate tratatele unionale nu conferă autorităţilor create careva competenţe de ordin penal. Cu toate acestea, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut exercitarea justiţiei penale în domeniul terorismului, traficului de droguri, a criminalităţii organizate. În sarcina statelor se pune stabilirea pedepselor şi a marjei lor. Deci dreptul comunitar comportă nişte aspecte penale, fără a crea în mod obligatoriu o

6

ramură a dreptului penal. Cum atunci se poate admite ca sancţiunile penale să fie instituite de un organ care nu a avut originea sufragiului (Consiliul) şi care s-ar aplica de un organ nejurisdicţional (Comisia)? Faptul în cauză nu ar fi însă o încălcare a suveranităţii statelor, deoarece voinţa lor a fost de a se conforma prevederilor CEDO. Prin urmare, dreptul comunitar penal, parte a dreptului penal european, influenţează dreptul penal naţional în scopul armonizării lui. De altfel, încălcările dreptului comunitar trebuie să fie sancţionate analogic dispoziţiilor normelor penale naţionale, cerîndu-se ca sanţiunea să fie efectivă, disuasivă şi proporţională. Incriminările de drept intern se fundamentează pe un text comunitar, ceea ce exprimă efectul pozitiv al dreptului comunitar. Mai precis, atunci cînd directivele sunt introduse în dreptul naţional printr-un text intern care ar comporta sancţiuni penale, textul comunitar ar putea servi drept bază condamnărilor penale în caz de încălcare a dispoziţiilor lor. Influenţa dreptului comunitar este cu atît mai importantă, cu cît apar contradicţii între directive şi textul intern, caz în care se va aplica directiva. Procesul de unificare a prevederilor naţionale este asigurat cu precădere în materia fraudelor comunitare. De exemplu, Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale comunităţii solicită ca statele în propria lor legislaţie penală să incrimineze „fraudele ce atentează la interesele financiare ale comunităţii”. Textul acesteia descrie precis elementul material al infracţiunii şi elementul său subiectiv. Aceeaşi convenţie solicită tototdată în cazul fraudelor grave să fie aplicate pedepse privative de libertate şi aplicarea extrădării. Art. 31 al Tratatului de la Amsterdam la lit. e) prevede acţiunea comună în materie penală de adoptare progresivă a măsurilor ce ar stabili reguli minime privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunilor aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, a terorizmului şi a traficului de droguri.

7

3.Unitatea dreptului penal european

Aceste trei compartimentei ale dreptului penal european nu îi lezează unitatea, ele avînd şi caracteristici comune: Dreptul penal european este un drept convenţional, or, el este bazat pe convenţii pe care au căzut de acord să le respecte statele. Cu toate acestea, caracterul convenţional al dreptului penal european este asigurat de anumite precizări şi limite. Precizia are la bază distincţia între tratate-contracte şi tratate-legi. Primele au realizat între state o operaţiune juridică (tratate de comerţ sau de alianţă), dar nu creează un drept nou. Celelalte creează reguli de drept şi au deci un conţinut normativ. Deosebirea respectivă nu este doar de ordin teoretic, or ea are importanţă în aplicarea reciprocităţii. Principiul reciprocităţii nu vizează tratatele-legi, dar numai tratatele-contracte. După cum dreptul penal european este creat prin tratatele-legi, în cazul lui nu se aplică reciprocitatea, deoarece „el se impune nu cu titilu de contraprestaţie a drepturilor consimţite de către alte state semnatare, dar în baza aranjamentelor asumate”. În acelaşi timp dreptul penal european este restrîns de anumite limite: statele dispun de o anumită marjă de libertate, de ex: CurteaEuropeană a Drepturilor Omului a decis că „nici art.13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nici Curtea în general nu prescrie statelor o manieră determinată prin care s-ar asigura în dreptul lor intern aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor acestui instrument. Deci, dacă statul trebuie să respecte un angajament, el este liber de a o face în maniera dorită atît în privinţa formei cît şi a conţinutului. Dar pe de altă parte el este întotdeauna dependent de angajamentele convenţionale. Dreptul penal european are un rol de vîrf în ierarhia izvoarelor naţionale de drept, iar în calitate de sursă a dreptului se exprimă prin următoarele acte:1.Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În unele state (Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda şi Norvegia) convenţia nu este incorporată în ordinea juridică internă. Aceste ţări au preluat un sistem dualist, nu monist, de unde reiese că dreptul naţional şi dreptul european constituie sisteme diferite de drept, care coexistă separat. La origini, dreptul european nu se putea aplica pe plan intern, decît dacă a fost incorporat sau dacă legislaţia naţională a fost transformată: azi din ce în ce mai mult însă există aplicabilitate directă a normei europene, în consecinţă sistemul devenind monist. În practica statelor cu un sistem dualist, convenţia europeană a drepturilor omului are rolul de autoritate morală, uneori fiind citată în pledoarii. Aceste state de facto sunt nevoite o dată cu condamnarea lor la CurteaEuropeană a Drepturilor Omului să-şi modifice legislaţia. Cel mai întîlnit caz este integrarea Convenţiei EDO în ordinea juridică internă, avînd un efect direct, individul putînd să o invoce direct în faţa jurisdicţiilor interne. În astfel de sisteme convenţia are

8

valoare de lege (Germania, Italia); sau ca de exemplu în Suedia, unde Convenţia este incorporată dreptului intern, conferindu-i un rang legislativ şi impunînd autorităţile suedeze să nu edicteze texte care i-ar contraveni ceea ce permite judecătorului suedez să refuze aplicarea legii contrare Convenţiei EDO. Adeseori Convenţia are o valoare supra-legislativă, fiind intercalată între lege şi Constituţie. Este cazul Belgiei, Ciprului, Spaniei, Franţei, Greciei, Portugaliei. În caz de conflict între o norma din convenţie şi una de drept intern, judecătorul trebuie să dea prioritate tratatului, şi dacă este cazul, să modifice jurisprudenţa sa, iar legislatorul naţional poate modifica textele pentru a le pune în concordanţă cu Convenţia EDO. În unele state Convenţia EDO se aplică cu prioritate Constituţiei. De exemplu Austria, Olanda unde judecătorul poate direct aplica tratatul dacă el contravine unei legi interne. 2.În cadrul dreptului comunităţii europene, principiul este superioritatea dreptului comunitar asupra celui intern. Tratatul Comunităţii Economice Europene a instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului şi care se impune jurisdicţiei lor. Art. 189 al Tratatului de la Roma (249 CE Amsterdam) aminteşte că regulamentele au valoare „obligatorie” şi sunt „direct aplicabile în orice stat membru”. Această supremaţie a dreptului comunitar asupra dreptului naţional atrage două efecte:paralizia normei naţionale concrete; şi obligaţia judecătorului naţional de a prefera norma comunitară faţă de orice dispoziţie contrară dreptului naţional, chiar şi posterioară. 3.Dr. pen asigură respectul drepturilor omului. 4.Prioritatea drepturilor omului în materie penală, se confirmă şi prin convenţiile de asistenţă juridică. Cu titlu de exemplu poate fi indicată Convenţia Europeană de extrădare. Conform art. 9 al acesteia, extrădarea nu va fi acordată atunci cînd individul reclamat a fost judecat definitiv de către autorităţile statului solicitat. Poate fi invocată Convenţia Europeană privind transferul persoanelor condamnate după care în art. 3/1 (d) se stipulează că condamnatul trebuie să-şi dea acordul la transfer, ceea ce evocă garantarea principiului libertăţii care se găseşte confirmat sub diferite forme în Convenţia EDO. 5.De fapt trebuie de făcut remarca că dreptul Uniunii Europene este mai întîi de toate de esenţă economică, iar respectarea drepturilor omului se face în plan procedural. Din aceste considerente e mai corect să vorbim de un dr. cvasipenal, dar nu penal în sens strict. Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht din 1992 dispune expres că Uniunea respectă drepturile fundamentale prevăzute de Convenţia EDO semnată la Roma 1950 şi din tradiţiile constituţionale comune statelor membre în calitate de principii generale ale dreptului comunitar (art. F-2). Acelaşi lucru a fost prevăzut prin modificările introduse de Tratatul de la Amsterdam (1997).

9