Probleme Actuale de Drept Penal European Studiu Comparat

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

PROBLEME ACTUALE

DE DREPT PENAL EUROPEAN STUDIU COMPARAT

(Ciclul II)

AUTOR:

Alexandru MARIȚ

dr. îndrept, conf. univ.

Total ore 150

Contact direct: 50

Lucru individual:100

Forma de evaluare: examen

Nr. de credite: 5

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

CUPRINS:

TEMA I. NOŢIUNEA DREPTULUI PENAL ÎN DOCTRINA PENALĂ A ALTOR ŢĂRI.

STRUCTURA DREPTULUI PENAL CONTEMPORAN

TEMA II. SISTEMUL FAMILIILOR JURIDICE

TEMA III. DREPTUL MUSULMAN (ISLAMIC)

TEMA V. TEORIILE JURIDICO-PENALE

TEMA VI. ŞCOALA ANTROPOLOGO-SOCIOLOGICĂ

TEMA VII. IZVOARELE DREPTULUI PENAL COMPARAT

TEMA VIII. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL

COMPARAT

TEMA XI. SUBIECTUL INFRACŢIUNII ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

TEMA X. PLURALITATEA DE INFRACTORI PARTICIPANŢI LA INFRACŢIUNE

ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

TEMA XI. CAUZELE CE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN

DREPTUL PENAL COMPARAT

TEMA XII. PEDEPSELE ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

TEMA XIII. PROBAŢIUNEA ŞI LIBERAREA DE PEDEAPSĂ ÎN DREPTUL

PENAL COMPARAT

TEMA XIV. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ŞI LIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN

DE EXECUTAREA PEDEPSEI ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

TEMA XV. VÎRSTA SUBIECTULUI RĂSPUNDERII PENALE ÎN DREPTUL PENAL

COMPARAT

TEMA XVII. STAREA DE NECESITATE ÎN DREPTUL PENAL COPARAT

TEMA XVIII. MECANISMUL DE REALIZARE A RĂSPUNDERII PENALE

TEMA IXX. ROLUL PEDEPSEI CU MOARTEA ÎN SISTEMUL PEDEPSELOR

ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

TEMA XX. DREPTUL PENAL EUROPEAN

TEMA XXI. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL EUROPEAN

TEMA XXII. METODA NAŢIONALĂ: REFERINŢA SAU ADOPTAREA ÎN DREPTUL

INTERN; EFECTUL TACIT ŞI EXPRES.

TEMA XXIII. IMPLEMENTAREA DREPTULUI COMUNITAR SECUNDAR PRIN

DREPTUL PENAL NAŢIONAL, LA NIVEL NAŢIONAL ŞI LA NIVEL COMUNITAR

TEMA XXIV. ASPECTE REFERITOARE LA PEDEPSELE PENALE ÎN DREPTUL

PENAL EUROPEAN.

TEMA XXV. DREPTUL PENAL ŞI DREPTUL COMUNITAR

TEMA XXVI. PROCEDURA LA CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE

OMULUI

3

Tema I. SISTEMUL FAMILIILOR JURIDICE

1. Noţiuni introductive. 2. Tipologia familiilor juridice.

2.1. Familia juridică romano-germanică. 2.2. Familia juridică anglo-saxonă şi anglo-americană.

1. Noţiuni introductive.

Dreptul unui stat este format dintr-o totalitate de norme juridice, care acestea la rîndul său

reglementează o serie de relaţii sociale,care în ansamblu, alcătuiesc un sistem bazat pe anumite

principii. Într-un stat dreptul cunoaşte următoarele sisteme:

a) sistem juridic; b) sistem legislativ; c) sistem de drept. Sistemul juridic este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice

determinate, cuprinzînd următoarele componente: conştiinţa juridică, dreptul, realităţile juridice

(ordinea de drept).

Sistemul legislativ este unitatea actelor normative dintr-un stat.

Sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr-un stat, prin care se realizează

unitatea normelor juridice şi gruparea lor în anumite părţi interdependente - ramuri şi instituţii

juridice.

Noţiunea de „sistem juridic" este mai largă decît cea de „sistem de drept". Pe lîngă structura

sistemului de drept, ea mai cuprinde şi o serie de componente ale vieţii juridice a societăţii, a

căror analiză permite evidenţierea acelor părţi şi aspecte ale dezvoltării juridice care nu pot fi

elucidate doar prin analiza structurii sistemului de drept. Noţiunea de „sistem juridic", spre

deosebire de cea de „sistem de drept" reflectă nu atît concordanţa internă a ramurilor de

drept cît autonomia lor ca formaţiuni juridice independente.

Noţiunea de „sistem juridic" este strîns legată de dreptul comparativ. În acest sens, sunt

utilizaţi diverşi termeni, de exemplu, savantul francez Rene David foloseşte termenul „familia

sistemelor juridice", juristul rus S.S. Aiexeev - „comunitate structurală" etc, dar cel mai

răspîndit se consideră termenul familie juridică2,

Astfel, o familie juridică este o totalitate de sisteme juridice naţionale în cadrul unui tip de drept,

asociate prin comunitatea formării istorice, structurii izvoarelor principalelor ramuri şi instituţii

juridice, aplicării dreptului, aparatului de noţiuni şi categorii ale ştiinţei juridice3.

În concluzie evidenţiem existenţa următoarelor familii juridice:

a) romano-germanică; b) anglo-americană; c) dreptul musulman (islamic). În prezent fiecare stat dispune de un sistem juridic propriu, cu trăsăturile sale specifice. În

unele state funcţionează concomitent mai multe sisteme juridice. De exemplu, în S.U.A., paralel

4

cu sistemul federal există şi sisteme juridice independente ale fiecăruia dintre statele din

componenţa federaţiei, incluzînd constituţia, codul penal şi organele proprii de ocrotire a

normelor de drept.

2. Tipologia familiilor juridice

2.1.Familia juridică romano-germanică (continentală)

Pentru familia romano-germanică sunt caracteristice:

a) este un drept scris; b) sistemul ierarhic unic al izvoarelor dreptului; c) divizarea dreptului în public şi privat, precum şi divizarea lui pe ramuri; d) codificarea normelor de drept; e) adoptarea şi funcţionarea Constituţiei ca lege fundamentală a statului şi a codurilor

penale, civile, de procedură penală etc. Pentru această familie un rol important îl au şi convenţiile internaţionale, care în

ţările - părţi au o putere juridică mai mare decît legile interne, la fel şi doctrina joacă un rol

important atît în procesul de elaborare a legilor, cît şi în activitatea de aplicare a lor

(interpretarea juridică).Aşadar, pentru familia romano-germanică este caracteristică schema

unică a sistemului ierarhic al izvoarelor de drept.

În toate ţările familiei romano-germanice dreptul este divizat în public şi privat. În general se

poate spune că la dreptul public se referă acele ramuri şi instituţii, care determină orînduirea de

stat, reglementează activitatea organelor statale şi relaţiile individului cu statul, iar la cel privat -

ramurile şi instituţiile ce normează relaţiile reciproce dintre indivizi.

2.2. Familia juridică anglo-americană

În ţările familiei anglo-saxone ca izvor de bază al dreptului serveşte norma emisă de către

judecători şi exprimată în precedente judiciare. Dreptul comun englez, completat şi

perfecţionat cu legile "dreptului de echitate", rămîne un drept de precedent, creat de

judecătorie. Din cadrul familiei anglo-americane fac parte Anglia, Irlanda de Nord, Canada,

Australia, Noua Zeelandă, fostele colonii britanice, membre ale Commonealth-ului (în prezent

36 de state sunt membre ale Comunităţii

Dreptul SUA, iniţial avînd drept sursă dreptul comun englez, în prezent este independent.

Excepţie fac: statul Luisiana, unde un rol considerabil îl joacă dreptul francez şi statele cele mai

sudice, pe al căror teritoriu este răspîndit dreptul Spaniei.

În cadrul dreptului englez lipseşte divizarea dreptului în public şi privat, care este înlocuită

aici cu divizarea în drept comun şi dreptul echităţii.

Bibliografie:

1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,

2. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.

5

3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

Tema II. DREPTUL MUSULMAN (ISLAMIC)

Dreptul musulman ca sistem de norme exprimă voinţa nobilimii musulmane susţinute de stat.

Codul de norme de drept şi teologice (Şariatul) s-a format în Califatul Arab pe parcursul

secolelor VII-X în baza religiei musulmane - islamul.

Islamul porneşte de la faptul că dreptul existent a venit de la Allah care a fost descoperit prin

prorocul său Mahomed. Dreptul lui Allah este dat omenirii o dată şi pentru totdeauna, de aceea

societatea trebuie să se conducă de el şi să nu creeze altul.

Deoarece dreptul musulman reflectă voinţa lui Allah, el cuprinde toate sferele vieţii sociale. în

sensul larg dreptul musulman determină motivele pe care trebuie să le ştie musulmanul, rangurile

care trebuie respectate. Astfel el este un sistem islamic unitar de reglementare sociai-nonnativă,

care include atît norme juridice, cît şi norme nejuridice, în primus rînd normele religioase şi

obiceiurile.

Dreptul musulman se împarte în 2 părţi: prima indică linia de comportament al musulmanului

faţă de semenii săi, iar a doua prescrie îndatoririle fată da Allah.

Funcţia principală a dreptului musulman constă în păstrarea legăturilor indisolubile dintre

legislaţia musulmană şi sursele ei primare. Diferenţa dintre ştiinţa juridică musulmană şi cea civilă

constă în faptul că sistemul juridic musulman îşi are sursa în Coran şi consideră dreptul un rezultat

al dispoziţiilor divine, dar nu un produs a! conştiinţei omeneşti şi al condiţiilor sociale.

Deşi islamul este cea mai tînără dintre cele trei religii mondiale (creştinism, budism), el are o largă răspîndire. Conform diferitelor calcule, în lume trăiesc de la 750 pînă la 900 milioane de oameni care confesează islamul.

Dreptul musulman, bazat pe postulate incontestabile, dau sistemului statornicie. Juriştii musulmani condamnă tot ce este accidental şi indeterminat. După structura lor, normele de drept formulate de aceşti jurişti sunt bazate întotdeauna pe factorii exteriori, momentele psihologice fiind excluse conştient din examinare.

Teoretic, numai Dumnezeu are putere legislativă. In realitate, însă, unica sursă a dreptului musulman îl constituie lucrările savanţilor jurişti. Examinînd dosarul, judecătorul niciodată nu apelează la Coran, cartea sfîntă care cuprinde dogmele şi tezele religiei musulmane şi diferite precepte religioase, etice şi juridice. El se referă la juristul, a cărui autoritate este unanim recunoscută.

Dreptul penal musulman este bazat pe deosebirea dintre pedepsele ferm stabilite şi cele discreţionare. La măsurile de pedeapsă stabilită se condamnă pentru următoarele infracţiuni: omor, furt, jaf armat, revoltă. Judecătorului i se acordă o mare libertate de apreciere şi un şir de norme din acest drept au fost create anume pe această cale.

Actualmente sistemele juridice din ţările musulmane au suferit modificări considerabile, deoarece importanţa, sfera de acţiune şi ponderea dreptului musulman s-au diminuat, iar însuşi

6

dreptul a asimilat cîte ceva din codificările europene, de exemplu Egiptul, Sudanul, Yemenul, Emiratele Arabe Unite etc. au renunţat definitiv la judecătoriile musulmane.

Bibliografie: 1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000, 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

Tema III . TEORIILE JURIDICO-PENALE

1. Teoria cultural-uroanistă. 2. Şcoala clasică de drept penal

1. Teoria cultural-umanistă Principiile de bază ale acestei teorii se reduc la următoarele:

- minimalizarea aplicării pedepsei cu moartea; - limitele minime şi maxime ale pedepsei penale trebuie să fie prevăzute de lege; - infracţiunile religioase nu trebuie pedepsite sau pedepsite crud;

- cuantumul pedepsei trebuie să corespundă cu gravitatea faptei comise;

- scopul pedepsei constă nu în răzbunarea pentru fapta comisă, ci în prevenţia generală

şi specială.

Teoria cultural-umanistă s-a format în baza ideilor marilor umanişti francezi: Ch. Montesquieu,

Voltaire, umanistului italian C. Beccaria.

Charles de Montesquieu (1689-1755) - critica cruzimea nejustificată a dreptului penal feudal,

considerînd necesară limitarea numărului de pedepse pe motiv religios. Meritul acestui umanist

constă îndeosebi în înaintarea pe primul plan a sarcinilor dreptului penal referitor Ia

preîntîmpinarea infracţionalităţii, şi nu la pedepsirea ei.

Principii înaintate de Montesquieu:

- a formulat principiul, conform căruia infracţiunea trebuie să fie prevăzută de lege, iar

judecătorul, in procesul de examinare a cauzelor penale, să respecte buchia legii.

- principiul corespunderii gravităţii şi cuantumului pedepsei cu infracţiunea săvîrşită de făptuitor.

Voltaire (1694-1778), ca şi Montesquieu, pleda pentru principiul umanist în dreptul penal.

În lucrările sale Voltaire a ieşit împotriva obscurantismului bisericii catolice, învinuind-o de

persecutarea oamenilor pentru

convingerile lor religioase. Voltaire susţinea că este în interesul societăţii de a condamna

criminalii la munca social-utilă şi "nu de a-i pedepsi cu moartea".

7

Cesare Beccaria (1738-1794) - scria că numai legea stabileşte cazurile în care omul merită să

fie pedepsit, iar în lege trebuie să fie indicate toate semnele infracţiunii în a căror bază persoana

care a comis o infracţiune merită arestul, fiind supusă anchetei şi pedepsei. Beccaria considera

că pot fi supuse urmăririi penale numai acţiunile oamenilor şi nicidecum cuvintele sau intenţiile

nematerializate ale acestora.

2. Şcoala clasică de drept penal Astfel, şcoala clasică de drept penal a formulat următoarele principii:

- nu-i crimă, nu-i pedeapsă în afara legii.

- răzbunarea pentru crima săvîrşită constituie scopul pedepsei penale.

- nulla poena sine lege (nu-i pedeapsă în afara legii); - nulla poena sine crime (nu-i pedeapsă fără infracţiune); - nullum crimen sine poena legali (nu-i infracţiune fără pedeapsă legală).

Se numeşte clasică, deoarece în limitele ei s-a format un sistem unic de dogme juridico-

penale.

Şcoala clasică de drept penal s-a bazat pe concepţiile teoriei cultu-ral-umaniste engleze şi ale

filozofiei clasice germane, îndeosebi pe concepţiile filozofice ale lui Im. Kant şi G. Hegel. Şcoala

clasică de drept penal acorda o atenţie deosebită construcţiilor juridico-formale, indicării în

lege a tuturor semnelor infracţiunii, în timp ce personalitatea infractorului practic nu este luată în

considerare. Astfel, adepţii acestei şcoli considerau că trebuie pedepsită fapta ilicită şi nu

persoana care a comis o infracţiune.În cadrul acestei şcoli s-au întemeiat numeroase instituţii de

drept penal, cum sunt: componenţa de infracţiune, vinovăţia, tentativa, complicitatea şi altele,

precum s-a arătat şi arătat necesitatea deosebirii condiţiilor obiective şi subiective la

răspunderea penală. Adepţii acestei şcoli clasifică pedeapsa în două grupe: pedepse

ameninţătoare şi pedepse pricinuitoare.

Scopul primelor era de a provoca repulsii faţă de infracţiuni, iar scopul celor din grupa a

doua era de a demonstra forţa legii.

Bibliografie:

1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie,jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000,


8

Tema IV. ŞCOALA ANTROPOLOGO-SOCIOLOGICĂ

Reprezentanţii acestei şcoli acordau o atenţie deosebită aspectelor social-psihologice ale

criminalităţii.

Cesare Lombroso (1835-1909), cunoscut psihiatru-penalist, crirninolog italian, fondatorul

şcolii antropologice, considera obligatorie cercetarea minuţioasă a aspectelor juridico-formale ale

crimei şi ale personalităţii infractorului. încercînd să demonstreze că crima este un fenomen

biologic, el susţinea: „Studiaţi personalitatea infractorului - nu abstract, nu în liniştea biroului,

nu după cărţi şi teorii, dar în viaţă: în închisori, spitale, comisariatele de poliţie, în cercul

vagabonzilor şi prostituatelor, alcoolicilor, narcomanilor. Atunci veţi înţelege că infracţiunea nu

reprezintă un fenomen întîmplător, un produs al voinţei rele, dar este un act sigur şi în mod

obligatoriu pasibil de pedeapsă."1 Lombroso a propus aplicarea faţă de aceşti răufăcători a

pedepsei cu moartea, închisoarea, castrarea etc.

In lucrarea sa Omul delincvent savantul a pus bazele teoriei infractorului înnăscut.

După părerea sa, criminalul este un tip antropologic care comite infracţiuni în virtutea

diverselor sale trăsături şi particularităţi ale organizării constituţionale. Tocmai de aceea în

societatea umană infracţiunea este tot atît de firească ca şi în toată lumea organică,

Săvîrşesc infracţiuni deopotrivă şi plantele, şi animalele. Aşadar, criminalul este un tip natural

deosebit, mai degrabă bolnav decît vinovat.

La început Lombroso considera că infractorilor din naştere le sunt specifice trăsăturile

caracteristice oamenilor primitivi: mîinile neproporţionale, lungi, fruntea îngustă etc.

Cercetătorul a dezvăluit tipologia infractorilor în funcţie de semnele sale antropologice.

Teoria în cauză a servit drept bază pentru cercetarea de mai departe a metodelor biologico-

psihologice şi sociologice în domeniul criminologiei.

In lucrările sale Crima, Femeia criminală şi prostituată, C. Lombroso analizează

interdependenţa situaţiei sociale, politice, economice (studiile, sărăcia, alcoolul), cum influenţează

aceasta asupra nivelului criminalităţii şi conchide că la baza comportamentului infracţional stau mai

mulţi factori: climaterici, social-culturali, ereditari ele.

Cercetările sociologice începute de C. Lombroso au fost continuate de ucenicul său Enrico

Ferri (1856-1929). Criticînd pentru dogmatism şcoala clasică de drept penal, Ferri propune

studierea infracţiunii şi infractorului cu ajutorul antropologiei, psihologiei şi statisticii penale.

Aceste ştiinţe în totalitatea lor formează sociologia penală, care permite astfel rezolvarea

problemelor de drept penai.

Ferri a elaborat teoria protecţiei sociale, conform căreia societatea trebuie să se apere de

infractori pe calea izolării lor. Savantul susţinea ideea aplicării criminalilor unor sentinţe

nedeterminate, termenul de detenţie real, după Ferri, urmînd să fie stabilit de administraţia

închisorii în baza studierii personalităţii infractorului. El nega orice autonomie a dreptului penal,

pe care 1-a inclus în ştiinţa criminologiei.

9

Ferri clasifica infractorii în cinci categorii: înnăscuţi, obişnuiţi, alienaţi, ocazionali şi

infractori pasionaţi. Această clasificare a avut o însemnătate progresistă şi a fost reflectată în

legislaţia penală

a multor ţări.

Ideile de bază ale acestei şcoli sunt:

- criminalitatea este predeterminată de factori social-economici, climaterici şi antropologo-psihoiogici;

- persoanele predispuse la comiterea crimelor trebuie izolate de societate; - scopul pedepsei nu este răzbunarea, ci apărarea societăţii de infractori;

- la stabilirea pedepsei se ia în considerare personalitatea infractorului.

Începînd cu anii 50 ai sec. al XX-lea o însemnătate deosebită a avut-o Teoria noii protejării

sociale, ideile de bază aie acestei teorii fiind formulate de juristul francez Marc Ensaile. Teza de

bază a acestei teorii este resocializarea, adică adaptarea infractorului îa condiţiile şi regimul din

societate.

Adepţii acestei teorii considerau necesar păstrarea dreptului penal şi a consecinţelor sale, a

principiilor „nu-i infracţiune neprevăzută de lege", despre răspunderea pentru fapta concretă în

prezenţa vinovăţiei, despre umanizarea pedepselor etc. Această teorie nu poate fi examinată

unilateral. Ideea resocializării se transformă într-un instrument puternic al politicii penale şi îşi

găseşte o susţinere în activitatea organelor de drept ale multor ţări.

Aşadar, la etapa actuală nici una dintre aceste teorii nu există în forma sa naturală. Şi politica

penală, dacă pretinde a fi contemporană şi ştiinţifică, este "condamnată" la sintetizarea a ceea

ce este mai bun în teoriile dreptului penal.

Bibliografie:

1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

10

Tema V. IZVOARELE DREPTULUI PENAL COMPARAT

1. Aspecte generale ale izvorelor DPC. a)Izvoarele dreptului penal al Angliei,

b)Izvoarele dreptului penal al SUA.

2. Noţiunea şi elementele iunfracţiunii.

1. Izvor de drept – aspecte generale

In literatura juridică se evidenţiază următoarele izvoare ale dreptului: actul normativ (legea, statutul,

regulamentul etc), precedentul judiciar, cutumele judiciare şi contractul.

Prin izvor al dreptului se înţelege forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni

obligatorie. În sistemul de drept al Republicii Moldova unicul izvor al dreptului penal îl constituie actele

normative, adoptate de organele supreme ale puterii de stat, adică legile. Pot constitui izvoare ale

dreptului penal, în anumite condiţii tratatele şi convenţiile internaţionale în domeniul prevenirii

şi combaterii criminalităţii, încheiate de ţara noastră cu alte state. Anglia şi SUA sunt atribuite familiei

anglo-saxone de drept, în care locul principal îl ocupă precedentul judiciar. Dimpotrivă, Franţa,

România, Germania se referă la familia romano-germanică, în care izvorul principal este legea.

Actualmente, unul din izvoarele dreptului penal al multor state, foarte comod pentru studiere şi

aplicare, îl constituie Codul penal (CP), unde în mod clar sunt stipulate cele mai importante norme ale

dreptului penal şi care este divizat în partea generală şi partea specială (Codul penal există în România,

Franţa, Germania, Japonia, SUA etc., iar în Anglia legislaţia penală nu este codificată)

Un alt izvor nu mai puţin important a dreptului penal sunt normele juridico-penale

constituţionale(Constituţia).

Doctrina juridică, de asemenea, formează în unele state izvoare ale dreptului penal. Un rol

însemnat la rezolvarea unor probleme în dreptul penal îl are doctrina în ţările în care hotărîrile

judecătoreşti ocupă o situaţie prioritară actelor normative (Anglia, SUA).

a) Izvoarele dreptului penal englez

Importanţa studierii izvoarelor dreptului penal englez se explică prin faptul că dreptul penal

englez posedă unele trăsături specifice care-1 deosebesc de sistemele continentale de drept.

În Anglia nu există un Cod penal.1

Dreptul penal englez, conform doctrinei, este definit ca o totalitate de reguli, bazate pe

dreptul comun vechi al Angliei, modificat şi aprofundat prin hotărîrile judecătoreşti de-a

lungul unei perioade istorice îndelungate, a cărui sferă a fost lărgită considerabil de către

actele legislative, adoptate pentru satisfacerea necesităţilor timpului.

Problema codificării normelor penale se discută şi în zilele noastre.

11

- Precedentul judiciar constituie primul izvor al dreptului penal englez, începînd din sec. al XH-lea,

judecătorii regali emiteau sentinţe, care au pus bazele dreptului penal.

Astfel, dreptul penal englez se bazează pe hotărîrile judecătoreşti publicate în dările de seamă

judecătoreşti pe parcursul a şapte secole. Multe dintre normele juridico-penale nu au găsit

reflectare legislativă, iar altele au rămas în forma precedentul judiciar, acordînd sistemului

judecătoresc englez un caracter complicat.

Un loc deosebit în ierarhia sistemului judecătoresc, îl ocupă Judecătoriile Supreme, deoarece ele

nu numai că soluţionează cazuri concrete, dar creează şi precedente.

- Dreptul statutar, după precedentul judiciar, constituie al doilea izvor a! dreptului penal

englez.

Rolul statutelor s-a mărit considerabil în comparaţie cu dreptul comun, îndeosebi, a crescut

influenţa statutelor în a doua jumătate a sec. al XlX-iea.

- Un alt izvor al dreptului penal englez îl constituie actele normative subordonate legii, emise de

organele executive, conform împuternicirilor delegate de Parlament (legislaţia delegată).

Avantajul acestei legislaţii consta în faptul că ea dădea posibilitatea de a emite sau de a

schimba operativ decrete, fără ca ele să fie aprobate în prealabil de Parlament. La categoria

izvoarelor dreptului penal englez poate fi atribuită şi doctrina penală. Acţiunea legii penale în

spaţiu. Legea penală va acţiona pe întreg teritoriul statului, dacă altceva nu este prevăzut în

textul legii. Deseori, legea conţine o normă care prevede extinderea sau excluderea

acţiunii legii asupra Irlandei de Nord şi Norvegiei.

b) Izvoarele dreptului penal al SUA

Adoptarea Constituţiei federative scrise în 1787, a constituţiilor statelor ce au intrat în

componenţa SUA, a fost un prim pas pe această cale de rupere de la „trecutul englez”.

În general, dreptul penal al SUA are o structură analoagă cu cea a dreptului comun. în

procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri structurale dintre dreptul englez şi cel

american.

Una dintre aceste deosebiri ţine de structura federativă a SUA. Statele din componenţa SUA

sunt dotate cu competenţă destul de largă, în cadrul căreia ele îşi făuresc legislaţia şi sistemul lor de

drept precedent.

Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acţiunea mai lejeră a regulii

precedentului, instanţele superioare judiciare ale statelor şi Curtea Supremă a SUA nefiind

legate de propriile lor precedente.

Din categoria izvoarelor dreptului penal federal fac parte: Constituţia SLJA (1787), actele

adoptate de Congresul SUA şi actele subordonate legilor, adoptate de Preşedintele SUA,

ministere şi departamente.

12

Precedentul judiciar este atribuit la categoria izvoarelor specifice de drept penal. Cu toate că

sistemul dreptului american este anglo-amencan, rolul precedentului este redus substanţial de

legislaţia în vigoare.

Acţiunea legii penale în timp este supusă normelor generale şi este reglementată de

Constituţia SUA, Bilul despre drepturi şi Constituţiile statelor.

Acţiunea legii penale în spaţiu este condiţionată de structura statului federativ. Normele

legilor ce acţionează în spaţiu se împart în două grupe: norme aplicabile pe întreg teritoriul SUA

(de exemplu: în cazul omorului unui colaborator FBI); norme aplicabile numai în anumite regiuni.

Din categoria izvoarelor dreptului penal american mai fac parte- şi contractele încheiate de SUA

cu alte ţări.

Dreptul triburilor indiene, de asemenea, constituie, în unele cazuri, izvor de drept penal

al SUA.1

2. Noţiunea şi elementele infracţiunii în dreptul penal comparat

În doctrina juridico-penală franceză, după unii autori, infracţiunea reprezintă un

comportament material, săvîrşit cu intenţie, prevăzut de lege ca ilegal1. Alţi autori definesc

infracţiunea astfel: „Acţiunea sau inacţiunea, prevăzută de legea penală, incriminată în

vinovăţia autorului şi pedepsită penal".

În Germania, România, dimpotrivă, aceasta este stipulată în actele normative, avînd un

conţinut formal, adică definiţia nu dezvăluie esenţa socială a infracţiunii care este stipulată

drept faptă interzisă de legea penală prin ameninţarea cu pedeapsa: „Faptă ilegală care

întruneşte toate elementele unei componenţe de infracţiune, prevăzută de legea penală".

Prin urmare, definirea legală a infracţiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate

pentru teoria dreptului penal, dar şi pentru practica judiciară, deoarece organele competente în

a aplica legea, raportînd faptele concrete date lor spre soluţionare la conceptul legal de infracţiune,

vor aprecia dacă acestea întrunesc sau nu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dacă se încadrează

sau nu în sfera ilicitului penal.

Elementele infracţiunii în dreptul penal comparat pot fi regăsite într-o serie de norme

din Codurile penale ale fiecăruia stat. Conform doctrinei juridico-penale franceze elementele

unei componenţe, de infracţiune sunt:

- elementul legal constă în aceea că răspunderea penală survine numai la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală ca ilegală şi pasibilă de pedeapsă. Acest element rezultă din principiul nullum crimen, nulla poena sine lege (nici o crimă, nici o pedeapsă nu există în afara legii);

- elementul material rezultă din latura obiectivă, adică săvîrşirea acţiunii sau inacţiunii;

- elementul moral include doi factori: vinovăţia şi capacitatea de răspundere conform vinovăţiei. Elementul moral mai include şi astfel de semne, cum ar fi: atingerea unei vîrste, responsabilitatea, motivul.

13

Fapta devine infracţiune numai dacă întruneşte anumite trăsături esenţiale şi numai dacă are

anumite caracteristici bine reliefate. Fapta penală presupune un comportament al omului nu

numai în forma sa activă - acţiune, dar se manifestă şi prin inacţiune. Acţiunea trebuie să fie

conştientă, de altfel ea nu constituie infracţiune în sens juridico-penal (de exemplu,

constrîngerea fizică). Acţiunea trebuie să fie în raport de cauzalitate cu rezultatul obţinut.

Inacţiunea va fi ilegală atunci cînd:

a) persoana are posibilitatea să acţioneze activ; b) persoana este obligată să acţioneze conform obligaţiilor de serviciu sau de altă natură.

În doctrina juridico-penală vinovăţia este determinată luîndu-se în considerare definiţia

vinovăţiei comune, ce caracterizează orice faptă ilegală. Vinovăţia comună constituie „minimumul"

din aspectul psihologic, fără de care nu poate exista o faptă ilegală. Ea constă în momentul volitiv:

deoarece orice faptă se exprimă printr-un act volitiv, fapta propriu-zisă conţine atît clementul

material, cît şi psihologic.

Vinovăţia prezumată prezintă un semn psihologic, caracteristic

pentru majoritatea faptelor. în acest caz, persoana va fi eliberată de răspundere penală, dacă se

vor aduce suficiente dovezi că a acţionat sub influenţa unei forţe din exterior. Vinovăţia prezumată

este specifică pentru încălcarea regulilor de circulaţie rutieră.

Bibliografie:

1. Borodac A. ş.a. Drept penal. Partea generală, Chişinău, Ştiinţa, 1994. 2. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000 3. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.

14

Tema VI. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

Codul penal al Federaţiei Ruse. Astfel, în funcţie de sarcinile propuse, toate infracţiunile pot fi

clasificate, adică pot fi divizate pe grupe, conform anumitor criterii.

După for/na vinovăţiei, infracţiunile se împart în: săvîrşite cu intenţie şi săvîrşite din

imprudenţă.

După caracterul şi gradul de pericol social: „infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social,

infracţiuni cu pericol mediu, infracţiuni grave şi deosebit de grave" (art. 15 alin. 8 CPR).

Infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social sunt recunoscute faptele intenţionate sau din

imprudenţă, pentru a căror săvîrşire pedeapsa nu este mai mare de doi ani de privaţiune de

libertate (art. 15 alin. 2 CPR).

Infracţiunile cu pericol mediu, săvîrşite cu intenţie sau din imprudenţă, sunt acelea pentru

care se prevede pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la cinci ani (art. 15 alin.3 CPR).

Infracţiunile grave sunt săvîrşite intenţionat sau din imprudenţă, pentru care pedeapsa

închisorii este pe un termen de pînă la 10 ani (art. 15 alin. 4 CPR).

Deosebit de grave se consideră infracţiunile săvîrşite intenţionat, pentru care pedeapsa este

de la 10 ani şi mai mult sau se aplică o pedeapsă mai severă (art. 15 alin. 5 CPR).

In Codul penal german (art. 12) faptele penale se clasifică în infracţiuni şi delicte.

Infracţiuni sunt faptele ilegale, pedepsite cu închisoarea pe un termen nu mai mic de un an

sau cu altă pedeapsă mai severă.

Delicte sunt faptele ilegale pedepsite cu închisoarea pe un termen mai mic sau cu amendă.

Codul penal francez din 1992 a stabilit pentru prima dată criteriul material de diferenţiere a

infracţiunilor - gravitatea faptei (111-1 CPF).

Conform art. 111 (1): „faptele ilegale se clasifică în crime, delicte şi contravenţii". Această

clasificare a fost stabilită încă de Codul penal din 1810.

Crimele (crimes) se consideră cele mai grave, săvîrşite numai intenţionat. Pentru ele survine

răspunderea penală, iar pedepsele aplicate sunt cele mai aspre.

Delictele (delicts) sunt faptele mai puţin grave, săvîrşite intenţionat sau din imprudenţă.

Contravenţiile (contraventions) constituie fapte neînsemnate pentru a căror săvîrşire nu se

aplică privaţiunea de libertate. Pentru comiterea contravenţiilor se aplică amenda bănească.

In dreptul penal al Japoniei, clasificarea infracţiunilor nu este determinată în legislaţie şi

nici în doctrina juridico-penală. Această sarcină revine procuraturii, pentru fiecare caz în

parte.

15

In dreptul penal al Angliei s-au conturat cîteva criterii de clasificare a infracţiunilor. Cele

mai răspîndite sunt:

1. In funcţie de obiectul atentării. 2. în funcţie de gravitatea faptei. 3. în funcţie de normele morale. 1. Clasificarea infracţiunilor după obiectul atentării în Anglia se face conform cărţilor

care descriu Partea Specială a dreptului penal. Ediţiile acestora se deosebesc uneori unele de

altele. în unele cazuri infracţiunile se clasifică conform gradului de importanţă a obiectului

atentării, iar în altele - în ordinea alfabetică.

în lucrările juristului englez Halsberi regăsim următoarea clasificare:

- infracţiuni împotriva statului şi societăţii;

- infracţiuni împotriva persoanei;

- infracţiuni împotriva proprietăţii.

2. După gradul de pericol, infracţiunile se împart în două categorii: juridico-materiale

şijuridico-procedurale.

Pînă în 1967 în Anglia, din punct de vedere juridico-material, infracţiunile la rîndul lor se

împărţeau în:

- infracţiuni deosebit de grave - trădarea; - infracţiuni grave - felonii; - infracţiuni mai puţin grave - misdiminorii. Legea din 21 iunie 1967 a abrogat împărţirea infracţiunilor în felonii şi misdiminorii în Anglia şi

actualmente, toate infracţiunile se grupează în:

- trădare; - alte infracţiuni. Din punct de vedere juridico-procedural, infracţiunile se împart în:

- infracţiuni care sunt cercetate cu respectarea procedurii însoţite de actul de învinuire;

- infracţiuni care se cercetează în ordine simplificată. în primul caz încălcările pot fi examinate în prezenţa juraţilor cu respectarea unui şir de

reguli de procedură.

3. După criteriul moral, infracţiunile se clasifică în:

- infracţiuni care „prezintă un rău prin firea lor", adică contrazic

opiniile oamenilor despre bine şi rău, despre moral şi amoral;

- faptele care devin ilegale în urma interzicerii lor de lege, indiferent

dacă acestea sunt morale sau nu.

16

în conformitate cu dispoziţiile legislative ale dreptului penal al SUA, faptele se clasifică în felonii,

misdiminorii, încălcări şi delicte rutiere.

Felonia cuprinde atentatele grave pedepsite cu privaţiunea de libertate pe un termen mai

mare de un an.

Misdiminot" este atentatul pedepsit cu privaţiune de" libertate pe un termen de la 15 zile la

un an.

încălcare se consideră atentatul pedepsit pe un termen nu mai mare de 15 zile.

Delictul rutier prevede toate încălcările regulilor de circulaţie rutiere, indicate în Legea

transportului rutier.

Felonia şi misdiminorul, la rîndul lor, se clasifică în diverse categorii. De exemplu, Codul penal al

Pensilvaniei conţine următoarea clasificare: felonii de categoria 1, 2 şi 3 şi misdiminorii de

categoria 1, 2 şi 3. Codul penal al New York-ului clasifică feloniile în clasele A. B, C, D, E şi

misdiminoriile în clasele A şi F3. La baza acestei clasificări este pus criteriul gravităţii faptei penale.

Bibliografie:




17

Tema VII. SUBIECTUL INFRACŢIUNII ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

Conform Codului penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana fizică care la

momentul comiterii faptei a atins vîrsta de 14 ani şi este responsabilă.

urmările ce vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor". Judecata poate numi acestor

minori un apărător sau un tutore. Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăşi termenul de

10 ani pentru sentinţele determinate şi 4 ani pentru cele nedeterminate.

In dreptul penal francez categoria subiecţilor răspunderii penale se caracterizează prin

aceea că pot fi trase la răspundere atît persoanele fizice, cît şi persoanele juridice.

Conform ari 122 pct. 8 din CPF, persoana fizică va fi trasă la răspundere penală, dacă la

momentul săvîrşirii infracţiunii a atins vîrsta de 13 ani.

Minorii vor fi supuşi răspunderii penale, luîndu-se în considerare principiile:

- nu va fi supusă răspunderii penale persoana care n-a atins vîrsta de 13 ani;

- aplicarea unei pedepse penale mai blînde persoanelor de la 13 pînă la 18 ani;

- stabilirea unui regim de detenţie mai blînd pentru minori.

Conform art. 121 alin. 2 CPF, „persoana juridică, cu excepţia

statului, poartă răspundere penală, în cazurile prevăzute de lege, pentru faptele comise în

folosul său de către organele de conducere sau reprezentantele acestora".

Răspunderea penală a persoanelor juridice nu exclude răspunderea persoanelor fizice care

au participat la comiterea infracţiunii. De exemplu, pentru furtul documentelor ce conţin un

secret din oficiul firmei, săvîrşit la comanda unei firme concurente, vor fi supuse răspunderii

penale atît persoana fizică, cît şi cea juridică.

In dreptul penai român categoriile de subiecţi ai infracţiunii se divizează în subiecţi activi şi

subiecţi pasivi.

Subiectul activ este persoana care săvîrşeşte infracţiunea în mod nemijlocit. Subiectul

trebuie să fie persoană fizică şi să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- să aibă vîrsta minimă cerută de lege (peste 14 ani); - să fie responsabil; - să aibă libertate de decizie şi acţiune. Subiectul activ poate fi calificat atunci cînd are anumite calităţi cerute de lege în

momentul săvîrşirii faptei, de exemplu: delapidarea nu poate fi săvîrşită decît de funcţionar,

absenţa nejustificată - numai de militar.

Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică vătămată nemijlocit prin infracţiune.

Subiectul pasiv poate fi:

- subiectul pasiv general (statul ca reprezentant al societăţii);

18

- subiectul special (persoana fizică sau juridică vătămată

nemijlocit prin infracţiune).

Nu răspunde penal minorul care a împlinit 14 ani, precum şi minorul între 14 şi 16 ani, care în

momentul săvîrşirii infracţiunii a acţionat fără discernămînt. Pînă la 14 ani lipsa

discernămîntului este o prezumţie absolută, iar între 14-16 ani este o prezumţie relativă,

urmînd a fi stabilită printr-o expertiză medicală. Minorul beneficiază de un regim special al

sancţiunilor penale: limitele pedepselor se reduc la jurăminte; nu i se pot aplica pedepse

complementare.

în dreptul penal al Japoniei subiect al răspunderii penale poate fi numai persoana fizică.

Conform art.41 CPJ, vîrsta de la care persoana va fi supusă răspunderii penale este de 14

ani, iar conform Legii despre minori, această vîrsta este de la 16 pînă la 20 ani, pedepse penale li

se vor aplica numai pentru acele fapte care, după regula generală, se sancţionează cu

pedeapsa capitală sau cu privaţiune de libertate însoţită de muncă corecţională.

în Japonia, după cel de-al II-lea război mondial, au apărut judecătoriile de familie. Astfel,

poliţia şi procuratura sunt obligate să îndrepte toate cazurile minorilor în aceste judecătorii.

Judecătoriile de familie judecă toate cauzele conform unei proceduri speciale: şedinţele judiciare

au loc cu uşile închise, minorii sunt însoţiţi de părinţi sau de tutori.

Decizia pronunţată de judecată poate fi atacată în numele minorului.

Dreptul penal englez prin Legea din 1982 privind justiţia penală conţine principii generale de

comportare cu infractorii tineri, indicînd în Titlul 1 pedepsele aplicate pentru aceştia. Conform

acestor principii, judecata nu poate stabili pedeapsa cu închisoarea persoanei care n-a atins

vîrsta de 21 de ani la momentul săvîrşirii infracţiunii.

Vîrsta răspunderii penale în Anglia este de 10 ani la momentul săvîrşirii infracţiunii. în căzui

infracţiunii săvîrşite de persoane cu vîrsta de la J 0 la 17 ani, cauzele sunt cercetate în cadrul

judecătoriilor pentru minori (după o procedură specială).

Dacă persoana ce n-a atins vîrsta de 21 ani a fost declarată vinovată de săvîrşirea unei

infracţiuni, judecata poate emite o hotărîre privind plasarea ei într-un centru preventiv sau

trimiterea în închisoarea pentru tineri pe un termen stabilit sau îi poate aplica detenţiunea pe

viaţă, în cazul în care nu există o altă cale de corectare a acestuia.

Persoanei care n-a atins 17 ani, judecata îi poate aplica pedeapsa închisorii pentru tineri

pe un termen nu mai mare de 12 luni.

Plasarea într-un centru preventoriu constituie un alt tip de pedeapsă aplicat minorilor între

1 4 - 2 1 de ani, care au săvîrşit infracţiuni, pentru care maturii sunt sancţionaţi cu pedeapsa

închisorii.

Conform dreptului penal al SUA, subiect al infracţiunii poate fi atît persoana fizică, cît şi

persoana juridică.

19

Vîrsta subiectului în unele Coduri penale nu este stabilită, această problemă rămînînd la

discreţia judecătorului în fiecare caz aparte. Codul penal al New York-ului prevede regula

generală, conform căreia persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă n-a împlinit

vîrsta de 16 ani. Pentru săvîrşirea omorului agravat, persoana poate fi trasă la răspundere la

vîrsta de 13 ani, iar pentru omorul simplu, vioi, furt - de la 14 ani.

În Anglia şi SUA răspunderea penală a persoanelor juridice există de-a lungul mai multor

decenii. Introducerea acestei instituţii în dreptul englez se datorează practicii judiciare. Iniţial

răspunderea penală s-a dezvoltat în limitele unei instituţii a dreptului englez, denumită

regulatory offens. Aceasta cuprinde faptele infracţionale, care nu făceau pane din dreptul

penal tradiţional (omorul, violul, furtul, etc.), ci reprezentau încălcarea normelor unor legi

speciale ce reglementai' un domeniu sau altul al comerţului, activităţii de antreprenoriat sau

alte sfere ale activităţii profesionale (realizarea băuturilor spirtoase, servicii de transport etc).

în astfel de componenţe, de regulă, nu există victimă nemijlocită, după consecinţele

rezultate aceste fapte nu prezintă un pericol deosebit pentru societate, iar pedepsele

prevăzute pentru astfel de fapte nu sunt foarte severe. Judecătoriile califică aceste infracţiuni

drept „materiale", pentru care este necesară prezenţa adus reus (semnul material). Nici o

formă de vinovăţie nu se cere în acest caz. Acestea sunt aşa-numitele infracţiuni a!c

"răspunderii stricte / severe".

Bibliografie:




20

Tema VIII. PLURALITATEA DE INFRACTORI PARTICIPANŢI LA INFRACŢIUNE ÎN DREPTUL

PENAL COMPARAT

În Codul penal al României nu se defineşte participaţia, ci doar se arată ce se înţelege prin

participanţi (cap. III, titlul II, art. 29-30 CP). Ea se prezintă sub mai multe forme:

- pluralitatea naturală există atunci cînd fapta săvîrşită prin natura sa nu poate fi realizată decît de două sau mai multe persoane, situaţii întîlnite la infracţiuni de felul: adulter, incest, bigamie etc;

- pluralitatea constituită există atunci cînd legea penală incriminează fapta simplă de a alcătui o grupare de persoane în vederea unor scopuri ilicite (complotul, asocierea pentru săvîrşirea unor infracţiuni, situaţii în care participanţii sunt consideraţi coautori);

- pluralitatea ocazională este atunci cînd fapta prevăzută de legea penală, deşi putea fi

savîrşită de o singură persoană, a fost, totuşi, realizată prin cooperarea mai multor persoane şi, ca

urmare a acestei cooperări, infracţiunea devine mai uşoară sau mai sigură.

Complicitatea reprezintă modalitatea de participaţie, cea mai des întîlnită în practica judiciară

română, şi constă în fapta persoanei care înlesneşte sau ajută cu intenţie în orice mod săvîrşirea

unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea de a tăinui bunurile provenite

din săvîrşirea faptei sau de a favoriza infractorul, promisiunea făcută anterior începerii executării

infracţiunii sau în timpul realizării acesteia.

a) Coautorii sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective, cu acte de executare (nemijlocit), la comiterea în comun a acţiunii infracţionale.

In doctrina engleză prin complicitate se înţelege acţiunea a două sau mai multe persoane

pentru realizarea intenţiei criminale. Termenul complice se foloseşte şi în prezent, dar unii autori îi

atribuie la această categorie pe toţi participanţii la infracţiune, iar a l ţ i i - numai pe complice şi pe

instigator.

Conform ştiinţei contemporane engleze, complicitatea este posibilă atît în prezenţa autorului,

cit şi în lipsa acestuia. Conform dreptului comun englez, toţi participanţii suni: pedepsiţi la fel ca

şi autorul.

Complicitatea în dreptul penal american se întîlneşte sub denumirea de înţelegere

criminală. Conform dreptului comun, complicitatea este posibilă numai în cazul feloniei.

Participanţii în dreptul penal american sunt: autorul, complicele şi instigatorul. Executorii pot fi de

gradul I şi de gradul II, iar complicii - pînă şi după comiterea faptei penale.

Ştiinţa penală japoneză divizează complicitatea în obligatorie, cînd fapta criminală nu poate fi

comisă de un singur infractor, şi benevolă, cînd acest fapt este posibil. Codul penal al Japoniei în

Partea Generală prevede varianta benevolă.

Dreptul penal francez deosebeşte noţiunea de complicitate de noţiunea de coexecutare. Astfel,

caracterul de grup al executării infracţiunii obţine semnificaţie juridică numai în normele Părţii

Speciale a Codului penal în calitate de semn concret al unei infracţiuni, în celelalte cazuri

coexecutorii poartă răspundere după regulile generale ce se referă la răspunderea autorului (ce

acţionează de unui singur).

21

Prin complicitate se înţelege doar complicitatea în sensul restrîns al cuvîntului, adică concursul

altor persoane, care înlesneşte săvîrşirea infracţiunii de autor, el însă conţinînd elemente ale

complicităţii de infracţiune,

În legislaţia penală germană nu vom găsi definiţia complicităţii, în ştiinţa dreptului penal german prin

complicitate se înţelege "participarea mai multor persoane la săvîrşirea unei infracţiuni

intenţionate".

Participanţii la complicitate, conform Codului penal german, cap. III, sunt consideraţi autorul

(executorul), instigatorul şi complicele.

Conform art. 32 din CP al Federaţiei Ruse, prin complicitate se înţelege cooperarea intenţionată

a două sau mai multe persoane la comiterea unei infracţiuni.

În teoria dreptului penal rus, problema complicităţii este discutabilă. Adepţii unei teorii susţin că

baza complicităţii o formează natura accesorie a acesteia, adică figura centrală în complicitate o

constituie autorul, activitatea celorlalţi participanţi fiind auxiliară, de ajutorare. Gradul de

participare şi pedepsire a participanţilor depinde de

caracterul acţiunilor autorului. Astfel, dacă executorul va fi pedepsit, respectiv va surveni

răspunderea penală şi pentru ceilalţi participanţi, "în caz contrar nu vor fi supuşi răspunderii

penale nici ceilaiţi participanţi". în plus, participanţii vor fi pedepsiţi conform aceluiaşi articol

din CP care prevede şi acţiunile autorului. Unul dintre cei mai activi adepţi ai acestei teorii

(teoria accesoriei logice) este M.N.Kovaliov. *

Adepţii altei teorii susţin că complicitatea este o formă individuală a activităţii infracţionale şi

de aceea au o atitudine critică faţă de opiniile teoriei accesoriei logice.

în teoria dreptului penal rus la caracterizarea complicităţii sunt evidenţiate două criterii:

obiective şi subiective. Din categoria semnelor obiective fac parte cele cantitative (activitatea

în comun) şi cele calitative (pluralitatea de infractori), iar din categoria celor subiective -

comunitatea de intenţii.

Participanţii la infracţiune, conform art.33 alin. I CP sunt: autorul, organizatorul, instigatorul şi

complicele.

Bibliografie:



22

Tema IX. CAUZELE CE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ÎN DREPTUL PENAL

COMPARAT

In dreptul penal al Germaniei, cauzele care exclud ilegalitatea sau vinovăţia nu sunt

sistematizate într-un articol unic legislativ, ele fiind prevăzute atît în Codul penal, în Constituţia

Germaniei, cît şi în alte acte normative,în care sunt prevăzute trei cauze care înlătură

caracterul penal al faptei:

1) eroarea de interdicţie (art. 17 CP); 2) legitima apărare (art.32); 3) starea de extremă necesitate (art. 34 - 35).

Eroare de interdicţie, conform art. 17 al Codului penal german, „se consideră atunci cînd

persoanei care săvîrşeşte fapta infracţională nu îi este cunoscut faptul că acţionează ilegal, de

aceea ea acţionează nevinovat, dacă nu putea evita această greşeală. Dacă persoana

respectivă putea evita greşeala de interdicţie, atunci pedeapsa este mai blîndă.

Legitima apărare trebuie să răspundă condiţiilor:

a) atacantul să fie persoană fizică;

b) atacul să fie ilegal; c) atacul să fie real; d) atacul să fie întreprins în scopul înlăturării unui pericol contra

sa sau contra altor persoane; e) să nu fie depăşite limitele legitimeii apărări. Codul penal german dispune două modalităţi ale extremei necesităţi:

1) extrema necesitate în cazul lipsei ilegalităţii (art.34 CP); 2) extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia.

extrema necesitate legală se consideră atunci cînd persoana „comite o faptă pentru

preîntîmpinarea unui pericol real, ce ar aduce atingere vieţii, sănătăţii, libertăţii, onoarei,

proprietăţii, ncînlăturabil pe altă cale; iar apărarea interesului respectiv prezintă o valoare

mai mare decît cel căreia i s-ar fi adus atingere".

La categoria circumstanţelor ce exclud ilegalitatea, juriştii germani atribuie:

1) legitima apărare (art.32 CP); 2) autoapărarea permisă; 3) apărarea civilă; 4) extrema necesitate în cazul lipsei ilegalităţii; 5) realizarea interesului legal (art.193 CP); 6) acordul victimei (art.226 CP).

La categoria cauzelor ce exclud vinovăţia se atribuie:

1) greşeala de interdicţie (art. 17 CP); 2) extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia. Codul penal francez (Capitolul II) enumera o serie de circumstanţe,

23

în prezenţa cărora persoana este eliberata de răspundere penaîă: Acestea sunt:

1) iresponsabilitatea;

2) constrîngerea la săvîrşirea unor fapte ilegale; 3) eroarea de drept; 4) executarea ordinului organului puterii de stat; 5) legitima apărare; 6) neatingerea vîrstei de 13 ani; 7) starea de necesitate.

în dreptul penal japonez, circumstanţele care înlătură caracterul penal al faptei nu sunt

sistematizate, acestea fiind prevăzute în Codul penal şi în doctrina juridico-penală japoneză.

Astfel sunt prevăzute următoarele circumstanţe:

1) acţionarea în corespundere cu legislaţia în vigoare sau îndeplinirea unui serviciu legal, art. 35 CP;

2) legitima apărare (art, 36 CP); 3) starea de necesitate (art. 37 CP); 4) intenţia, imprudenţa, eroarea (art. 38 CP). 5) alienaţia mintală şi debilitatea mintală (art. 39 CP); 6) surdomuţia (art. 40 CP) a fost anulată. 7) minoratul (art. 41 CP) - persoana care a comis o infracţiune pînă la atingerea vîrstei de 14

ani nu este supusă răspunderii penale; 8) autodenunţarea şi recunoaşterea vinovăţiei după săvîrşirea infracţiunii.

Legislaţia penală engleză nu conţine enumerarea circumstanţelor ce exclud răspunderea

penală. Practica şi doctrina penală prevăd următoarele cazuri de apărare de urmărire

penală:

- eroarea sau nerecunoaşterea faptei (eroarea de fapt) – conform dreptului comun, greşeala constituie, de facto, un mod de apărare de urmărire penală. Astfel, dacă persoana a greşit în fapte, fără intenţia de a comite o infracţiune, nu va fi supusă răspunderii penale, deoarece confuzia Iui a fost de bună-credinţă;

- constrîngerea fizică şi morală (ameninţarea cu moartea sau cu vătămarea integrităţii corporale);

- acordul victimei; - executarea ordinului şefului. Faptul că infracţiunea a fost comisă la ordinul şefului nu

constituie temei pentru absolvirea de răspundere penală. Cu toate acestea, în unele

cazuri excepţionale, persoana poate fi absolvită de răspundere penală, dacă a acţionat în

strictă conformitate cu ordinul şefului şi fără intenţie de rea-credinţă;

- săvîrşirea unei infracţiuni de către soţie la comandă sau fiind constrînsă de soţul ei. La incriminarea soţiei de comitere a unei fapte penale, ca circumstanţă ce exclude caracterul penal al faptei se va lua în considerare faptul că infracţiunea a fost săvîrşită la comanda soţului;

- extrema necesitate; - legitima apărare şi prevenirea infracţiunii.

Codul penal model al SUA (1962) enumera următoarele circumstanţe atenuante:

1) constrîngere fizică;

24

2) ordinul comandantului unităţii militare; 3) acordul victimei; 4) provocarea; 5) starea de necesitate; 6) aplicarea violenţei în cazul autoapărării, apărării averii sau a

unor terţe persoane Codul penal al Rusiei (capitolul 8) cuprinde 6 articole (37-42) în care se prevăd şase cazuri ce

exclud caracterul penai al faptei:

1) legitima apărare; 2) reţinerea persoanei; 3) extrema necesitate; 4) constrîngerea fizică sau morală; 5) riscul întemeiat; 6) executarea ordinului sau dispoziţiei. Riscul întemeiat a fost inclus pentru prima dată şi în Codul penal al Rusiei în calitate de

circumstanţă care exclude caracterul penal al faptei. Art. 41 CP rus menţionează: „Nu

constituie infracţiune orice cauzare de daune intereselor ocrotite de legea penală în prezenţa

riscului întemeiat pentru atingerea unui scop social util".

Arî.42 CP rus prevede că nu constituie infracţiune cauzarea de daune valorilor sociale

ocrotite de legea penală de către persoana care a acţionat întru executarea ordinului sau a

dispoziţiei. Răspunderii penale va fi supusă acea persoană care a dispus executarea ordinului sau a

dispoziţiei ilegale.

Bibliografie:

1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000, 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002 3. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti,

1999.

4. Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român, partea generală, Bucureşti, Editura

Academiei, 1969

25

Tema X. PEDEPSELE ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

1. Noţiune, scop şi categorii ale pedepsei în dreptului penal comparat. În dreptul penal al unor ţări (Anglia, Franţa, Japonia, SUA ş.a.) nu găsim o definiţie juridică a

pedepsei. De regulă, elaborări vizînd problema pedepsei găsim doar în doctrina penală.

Doctrina penală franceză^ consideră ca scopuri ale pedepsei răsplata,

intimidarea,preîntâmpinarea şi corectarea, pe când juriştii din Marea Britanic1 pun accentul pe

elementul represiv, restabilirea echităţii sociale, intimidarea şi apărarea societăţii de atentate

criminale. Nu găsim o definiţie a pedepsei nici în legislaţia americană. Doctrina juridică din această

ţară, de asemenea, nu acordă atenţie acestei probleme, evidenţiind scopurile pedepsei. Mai mult

decît atît, pentru a dezvălui scopul pedepsei, se utilizează circa 20 de termeni diferiţi şi toţi

aceşti termeni presupun trei scopuri; răzbunarea,, intimidarea şi corectarea.

Şi totuşi, am depistat o rară definiţie a pedepsei, formulată de autorii americani în

Dicţionarul de termeni juridici. Pedeapsa în dreptul penal este orice durere, suferinţă, osi'ndă,

restricţie aplicată persoanei în numele legii de instanţa de judeactă pentru infracţiuni sau delicte

penale prescrise.3

Nici legislaţia penală a Germaniei nu conţine definiţia pedepsei. Doctrina determină noţiunea

de pedeapsă în funcţie de rolul şi scopurile pe care le urmăreşte. Într-un comentariu la Codul

penal german scopul pedepsei este formulat ca fiind răsplata pentru încălcarea ordinii de drept şi

totodată intimidarea infractorului. Intimidarea şi răzbunarea constituie scopurile de bază ale

pedepsei penale. Doctrina penală germană consideră că pedeapsa este o noţiune complexă, a

cărei esenţă constă în restabilirea ordinii de drept. Privită din acest punct de vedere, pedeapsa

presupune ispăşirea vinovăţiei, răsplata suportată de infractor. Aplicîndu-se pedeapsa, se

urmăreşte scopul de prevenire a consecinţelor social-periculoase. Acest scop poate fi atins pe

calea:

1) reeducării şi resociaîizării condamnatului; 2) prevenţiei generale; 3) intimidării.

In Codul penal al Germaniei sunt prevăzute categoriile pedepselor, precum şi măsurile

de siguranţă. Pedepsele penale în Germania sunt divizate în:

- principale; - complementare; - consecinţe negative. Din categoria pedepselor principale fac parte: pedeapsa închisorii (art. 38, 39) şi amenda

bănească (art.40-43), Pedeapsa cu moartea în Germania a fost abolita prin art. 102 din Constituţia

Germaniei (1949).

La cele complementare se atribuie numai una - interdicţia de a conduce un mijloc de

transport (art.44 CP).

26

Şi în legislaţia penală a Franţei lipseşte definiţia şi scopurile pedepsei, acestea fiind

determinate de ştiinţa penală franceză. Astfel, scopurile pedepsei sunt: răzbunarea, intimidarea,

corectarea şi reeducarea, preîntâmpinarea săvîrşirii de noi infracţiuni.

Potrivit definiţiei înscrise în art. 52 CP român, pedeapsa este o măsură de constringere şi un

mijloc de reeducare a condamnatului. În cadrul sancţiunilor de drept penal, pedeapsa, care

este singura sancţiune penală menită sa asigure restabilirea ordinii de drept încălcate

prin săvîrşiri de infracţiuni, ocupă un loc esenţial.

Scopul pedepsei este prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni. în literatura juridică română' se

face distincţie între scopul imediat al pedepsei şi scopul mediat al acesteia, relevîndu-se că

prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni nu se rezumă numai la împiedicarea condamnatului

de a repeta alte încălcări ale legii penale, dimensiune ce vizează aşa-numita "prevenţie

specială", dar şi la atenţionarea celorlalţi destinatari ai legii penale de a nu comite astfel de

încălcări, dimensiune ce vizează aşa-numita "prevenţie generală". Scopurile pedepsei sunt:

- intimidarea; - retribuirea; - readaptarea condamnaţilor Ia o conduită de respectare a

dispoziţiilor legii penale.2 În izvoarele doctrinare engleze de drept penal, pedeapsa adesea este determinată ca

pricinuirea de suferinţă unei persoane care a comis infracţiunea.

În Anglia există trei teorii de bază cu privire la pedeapsă:-pedeapsa ca răsplată,

intimidarea şi pedeapsa ca mijloc de corectare a comportamentului infractorului. Fiecare

dintre aceste teorii are explicaţiile sale. In prezent predomină opinia potrivit căreia aplicarea

mijloacelor represaliului penal trebuie să urmărească în acelaşi timp toate trei scopuri:

răsplata, intimidarea şi corectarea, deşi în fiecare caz al direcţionării pedepsei corelaţia acestor

mijloace poate fi diferită. În dreptul penal englez lipseşte divizarea pedepselor în principale şi

complementare. Sancţiunile pot fi absolut determinate (pedeapsa cu moartea şi închisoare pe

viaţă) şi relativ determinate (închisoare pe un termen de Ia o zi pînă la 25 de ani şi amendă).

În Rusia definiţia pedepsei este prevăzută în art.43 alin. în din Codul penal în conformitate

cu care pedeapsa este o măsură de constrîngere statală, aplicată de instanţa judecătorească.

Pedeapsa se aplică numai faţă de persoana recunoscută vinovată de sâvîrşirea , unei

infracţiuni şi presupune o privare sau limitare a unor drepturi sau libertăţi ale acestei

persoane prevăzută în sancţiunea articolului din Codului penal al Federaţiei Ruse.

În conformitate cu art. 2 alin. 7 CP al Rusiei, pedeapsa nu poate avea ca scop cauzarea de

suferinţe fizice sau înjosirea demnităţii umane. Cu toate acestea, pedeapsa penală nu exclude

suferinţele morale (cu condiţia ca acestea să nu fie produse în urma comportamentului crud

sau violenţei). Suferinţele morale presupun căinţa sinceră şi ispăşirea vinei.

Art. 43 alin. 2 CP rus indică următoarele scopuri ale pedepsei: 1) restabilirea echităţii sociale;

2) corectarea condamnatului; 3) preîntîmpinarea săvîrşirii unor noi infracţiuni.

27

Sistemul de pedepse în Franţa este stabilit după gravitatea infracţiunilor, corespunzînd

împărţirii tripartite a acestora în crime, delicte şi contravenţii, ele fiind Ia rîndul lor pedepse

criminale, delictuale şi pedepse contravenţionale.

Sistemul pedepselor în dreptul penal japonez este prevăzut în Codul penal japonez, capitolul II

(art. 9-21 CP).

Astfel, pedepsele de bază sunt (art. 6 CP „Tipurilepedepselor"):

- pedeapsa cu moartea; - pedeapsa închisorii; - pedeapsa închisorii însoţită de muncă corecţională; - amenda; - arestul penal; - amenda mică sau penalitatea.

Din categoria pedepselor complementare face parte confiscarea averii. Comun pentru majoritatea statelor este acea divizare a pedepselor în pricipale şi complementare, precum şi categoriile de pedespe, între care variază termenul, volumul amenzii, şi anumite condiţii speciale, de la stat la stat.

Cele mai aspre sunt pedepsele pentru săvîrşirea crimelor, care se împart în: - cu termen; - fără termen.

Pentru săvîrşirea crimelor, persoanelor fizice li se poate aplica: - detenţiunea pe viaţă; - pedeapsa închisorii pe un termen de la 10 ani pînă la 30 de ani.

Pedepsele corecţionale sunt: - închisoarea pînă la 10 ani; - amenda; - ziua-amendă; - munca în folosul comunităţii; - privarea de unele drepturi.

În privinţa cetăţenilor străini, care au comis infracţiuni sau delicte, poate fi aplicată pedeapsa cu expulzarea.

Pedepsele contravenţionale sunt: amenda şi privarea sau limitarea unor drepturi. Persoanelor juridice li se pot aplica următoarele categorii de pedepse:

- amenda; - confiscarea bunurilor care au servit la comiterea infracţiunii; - dizolvarea; - interzicerea activităţii pe o perioadă determinată; - excluderea temporară sau definitivă din pieţele publice; - punerea sub supraveghere juridică (termen maximum -5 ani); - afişarea hotărîrii sau publicarea ei în presa.

Sistemul de pedepse în întregime în uncie ţări include următoarele tipuri de pedepse de bază: - pedeapsa închisorii (diverse tipuri de întemniţare); - amenda.

La pedeapsa complementară se referă, în multe state, şi confiscarea averii. Prioritate însă se acordă unei confiscări parţiale, şi nu unei confiscări generale, pentru că unii legiuitori susţin apărarea proprietăţii private.

28

Sancţiunile poartă adesea un caracter alternativ. Însă pentru omor intenţionat se prevede detenţiunea pe viaţă.

Bibliografie:


2. Mitrache C., Dreptul român. Partea generală, Bucureşti, 1996 3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie,

2002

29

Tema XI. PROBAŢIUNEA ŞI LIBERAREA DE PEDEAPSĂ ÎN DREPTUL PENAL

COMPARAT

1. Noţiunea probaţiunii în dreptul penal comparat. 2. Instituţia probaţiunii şi liberarea de pedeapsă în dreptul penal al Angliei şi SUA. 3. Instituţia probaţiunii şi liberarea de pedeapsă în dreptul penal al Franţei. 1.Noţiunea probaţiunii în dreptul penal comparat

In prezent, instituţia probaţiunii este reglementată în legislaţia multor ţări. Pentru ţările din familia de drept continental aceasta constituie o inovaţie. De exemplu, în

Franţa instituţia probaţiunii a fost introdusă prin dispoziţiile Codului penal din 1992. în Angiia şi SUA însă probaţiunea există de-a lungul multor decenii.

Probaţiunea diferă de la o ţară la alta în funcţie de activităţile desfăşurate. în unele ţări, serviciile de probaţiune sunt astfel dezvoltate încît acoperă întreagă gamă a „muncii de probaţiune". În alte ţări însă probaţiunea are rol limitat, spre exemplu, acela de a elabora şi furniza rapoarte pentru instanţele de judecată.

Probaţiunea este, deci, o metodă de sancţionare cu bază socio-pedagogică, caracterizează de o combinaţie între supraveghere şi asistare care nu ar fi posibilă, însă, fără existenţa unor servicii de probaţiune corespunzătoare. Astfel probaţiunea se poate defini şi prin activităţile sale specifice şi prin modalităţile prin care acestea sunt realizate.

Particularitatea specifică a probaţiunii desemnează substituirea condiţionată a pedepsei (sau pedeapsa nu este aplicată, cum este în Anglia, SUA şi Franţa) cu stabilirea unui supraveghetor, care exercită controlul asupra comportamentului condamnatului şi îndeplinirea de către ultimul a unor condiţii ale probaţiunii, cum ar fi:

- nesăvîrşirea unor noi infracţiuni; - îndeplinirea condiţiilor stabilite de judecata în sentinţă: să urmeze un tratament medical; să se

înscrie la studii: să nu frecventeze anumite locuri; să nu părăsească domiciliul fără voia supraveghetorului; să nu procure arme de foc sau alte tipuri de arme; să se prezinte la cererea agentului supraveghetor ctc.

Daca aceste condiţii nu vor fi încălcate, consecinţele de drept ale probaţiunii vor fi liberarea de pedeapsă, condamnatul considerîndu-se ulterior ca neavînd antecedente penale.

2. Instituţia probaţiunii şi liberarea de pedeapsă în dreptul penal ai Angliei şi SUA În Anglia instituţia probaţiunii a apărut în 1887 odată cu adoptarea Legii privind executarea

pedepsei de către condamnaţii care au săvîrşit pentru prima dată o crima. In prezent, normele probaţiunii sunt concentrate în Legile din 1948 şi 1967 privind justiţia penală, iar în 1965 au fost adoptate Regulile probaţiunii. Imrejurările condamnării condiţionate: liberarea persoanei, stabilirea vinovăţiei persoanei în săvîrşirea unei infracţiuni concrete, pedepsirea faptei respective cu închisoarea, termenul de încercare, prezenţa factorilor legaţi de starea sănătăţii, vîrstă etc.

Dacă condamnatul a atins vîrsta de 14 ani, stabilirea probaţiunii este posibilă numai cu acordul acestuia.

Persoana căreia i s-a aplicat probaţiunea este supusă supravegherii din partea unui agent al probaţiunii. Conform Legii din 1948, termenul probaţiunii poate fi de la un an pînă la trei ani.

În SUA instituţia probaţiunii este reglementată atît la nivei federativ, cît şi la nivel de state federale. Probaţiunea nu poate fi aplicată persoanelor condamnate la moarte, detenţiune pe viaţă sau la pedeapsa închisorii pe termen lung; în unele state mai există şi condiţii suplimentare: lipsa antecedentelor penale, achitarea cheltuielilor judecătoreşti etc.

30

Durata probaţiunii diferă de la un stat la altul. în unele state durata este stabilită de judecător, iar în aite state se consideră că termenul probaţiunii nu trebuie să depăşească termenul pedepsei închisorii, tar a treia categorie prevede termenul maxim al probării de cinci ani.

Codul penal al SUA (1962) stabileşte următoarele termene de încercare: pentru săvîrşirea feloniei - 5 ani, misdiminorului - 2 ani. Dacă după expirarea acestor termene, condamnatul a îndeplinii condiţiile stabilite în sentinţă, el va fi liberat, iar în caz de neîndeplinire, judecata renunţă ia amînarea executării pedepsei şi emite o sentinţă pentru infracţiunea comisă.

3. Instituţia probaţiunii şi eliberarea de la pedeapsă în dreptul penal al Franţei În sistemul francez, probaţiunea este animarea executării pedepsei pentru o perioadă de

probă prin care judecătorul suspendă executarea pedepsei privative de libertate şi o înlocuieşte cu o perioadă probatorie care poate să dureze minimum 3 ani şi maximum 5 ani. În timpul acestei perioade, cel care este supus unei pedepse probatorii trebuie să-şi respecte obligaţiile generale şi pe cele speciale indicate de instanţa de judecată.

Sistemele de probaţiune din Franţa operează, într-o măsură mai mică, prin raportarea la standardele internaţionale, fiind orientate mai mult către politicile stabilite la nivel naţional.

In Franţa instituţia amînării pedepsei îmbracă două forme: amînarea executării pedepsei şi suspendarea aplicării pedepsei. La rîndul său, amînarea executării pedepsei se manifestă sub trei forme: amînarea simplă a executării pedepsei; amînarea executării pedepsei cu stabilirea termenului de probă; amînarea executării pedepsei cu obligaţia de a presta o muncă. Suspendarea aplicării pedepsei de asemenea îmbracă trei forme: suspendarea simplă a aplicării pedepsei; suspendarea aplicării pedepsei cu stabilirea unui termen de încercare; suspendarea aplicării pedepsei cu semnarea unei dispoziţii scrise.

Condiţiile aplicării liberării de pedeapsă: - se răsfrînge numai asupra persoanelor fizice; - să fie săvîrşită o infracţiune penală (nu poate fi stabilită pentru infracţiunile politice); - este posibilă numai în cazul unei pedepse privative de libertate pe un termen nu mai mare

de cinci ani: - stabilirea termenului de încercare; - îndeplinirea anumitor condiţii ale probaţiuni.

Persoanei juridice îi poate fi aplicată amînarea executării pedepsei pentru următoarele tipuri de pedeapsă: amenda, lichidarea persoanei juridice, confiscarea, publicarea sentinţei judecătoreşti. În cazul săvîrşirii delictelor sau încălcărilor persoana poate fi liberată prin sentinţă.

Bibliografie: 1. Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român, partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1969 2. Mitrache C., Dreptul român. Partea generală, Bucureşti, 1996 3. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

32

Tema XII. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ ŞI LIBERAREA ÎNAINTE DE TERMEN DE

EXECUTAREA PEDEPSEI ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

În Anglia pot fi liberate înainte de termen persoanele condamnate la privaţiune de libertate pe un anumit termen (după expirarea a două treimi din pedeapsă). De asemenea, pot fi liberate condiţionat şi persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă, la decizia Ministerului Afacerilor Interne.

Supravegherea celor liberaţi condiţionat o exercită agentul de probaţiune. In cazul încălcărilor condiţionate, condamnatul este supus executării pedepsei de către Ministerul Afacerilor Interne.

In Franţa liberarea de executarea în continuare a pedepsei poate fi numită chiar după declararea amnistiei sau graţierii. Aceste probleme sunt reglementate de Codul de procedură penală al Franţei (1958).

Conform acestui Cod, condiţiile liberării condiţionate sunt: - prezenţa suficientelor dovezi privind socializarea condamnatului; - executarea a cel puţin o jumătate din termenul privativ de libertate.

Organul împuternicit să decidă liberarea condiţionată este judecata sau Ministerul Justiţiei. În Germania liberarea înainte de termen poate fi aplicată de judecată, dacă:

- condamnatul a ispăşit două treimi din pedeapsa privativă de libertate; - există suficiente dovezi că persoana condamnată nu va mai comite pe viitor noi

infracţiuni; - condamnatul este de acord să fie liberat înainte de termen.

Liberarea condiţionată incumbă aceleaşi condiţii ca şi amînarea executării pedepsei.

Liberarea înainte de termen este posibilă şi în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, dar numai în prezenţa următoarelor condiţii:

- a fost executat termenul de 15 ani privaţiune de libertate; - executarea de mai departe a pedepsei nu este necesară,

condamnatul fiind considerat reeducat; - mai există şi alte condiţii necesare pentru liberarea înainte de

termen a condamnatului. În dreptul penal al Rusiei deosebim liberarea de răspundere penală şi liberarea de pedeapsă

penală. Instituţia liberării de răspundere penală desemnează, de regulă, săvîrşirea de către persoană

pentru prima dată a unei infracţiuni mai puţin grave sau de gravitate medie. Liberarea de răspundere penală poate fi aplicată atît în faza intentării dosarului penal, urmăririi penale, cît şi în faza dezbaterilor judiciare pînă la emiterea sentinţei de condamnare. Liberarea de pedeapsă este posibilă numai din momentul pronunţării sentinţei sau în etapa executării ei.

Legislaţia rusă în vigoare prevede următoarele cazuri de liberare de răspundere penală: - în legătură cu căinţa activă (art. 75 CP); - în legătură cu împăcarea cu victima (art. 16 CP); - în legătură cu schimbarea situaţiei (art. 77 CP); - prescripţia răspunderii penale (art. 78 CP); - amnistia (art. 85 p. 2 CP); - în legătura cu aplicarea faţă de minori a măsurilor de educare (art. 90 CP);

- în alte cazuri, prevăzute în Partea speciaiă a Codului penal al Rusiei. Bibliografie: 1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi,

2000, 2. Mitrache C., Dreptul român. Partea generală, Bucureşti, 1996

33


Tema XIII. VÎRSTA SUBIECTULUI RĂSPUNDERII PENALE ÎN DREPTUL PENAL

COMPARAT

Problema vârstei subiecţilor de drept penal are o importanţă deosebită în tratarea

răspunderii penale a minorilor. Prin subiect activ al infracţiunii se înţe lege persoana care

întruneşte condiţiile legale în care poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea

infracţiunii şi aplicarea unei sancţiuni penale.

„Dreptul penal român, proclamând umanismul - ca fiind unul din principiile sale

fundamentale, atribuie, pe baza unui principiu, un conţinut nou şi de o deosebită importanţă

vârstei persoanelor în reglementarea diferitelor situaţii de drept penal"270.

Prin Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1968 e luată în considerare vârsta, în raport,

în primul rând, cu persoanele care vor săvârşi fapte prevăzute de legea penală, subiecţi activi,

atât în cuprinsul normelor ce stabilesc existenţa sau inexistenţa răspunderii penale în

conformitate cu art.50 Cod penal, cât şi în cadrul normelor privitoare la tratamentul

sancţionator şi la individualizarea sancţiunilor de drept penal.

Codul penal în vigoare ţine de asemenea cont de elementul vârstă şi în raport cu persoanele

care ar putea deveni victime ale unor fapte prevăzute de legea penală (subiecţi pasivi). Astfel,

uneori vârsta subiecţilor pasivi constituie o condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii (art.

199 - seducţia; art.22 - corupţia sexuală), alteori o cauză de agravare a pedepsei art. 197 alin.2

- violul asupra victimei care nu îndeplineşte vârsta de 14 ani) sau de atenuare (art. 177 -

pruncuciderea).

Potrivit Codului penal, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal; minorii

care au vârsta între 14-16 ani răspund penal, numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta cu

discernământ, iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani răspund penal (art.99 Cod penal).

Legiuitorul nostru condiţionează minorului în vârstă de la 14 la 16 ani, fiind o chestiune de

fapt, această chestiune va trebui soluţionată, în fiecare caz concret, discernământul urmând a fi

stabilit în mod temeinic, prin mijloacele legale obişnuite prin care se probează atât faptele ce

constituie latura obiectivă a infracţiunii imputate, cât şi latura ei subiectivă, raportată la persoana

subiectului infracţiunii272.

în practica judiciară se întâmplă uneori ca unele instanţe judecătoreşti, deşi preocupate să

răspundă la întrebarea dacă infractorul minor este responsabil în raport cu fapta concret

săvârşită, nu fac totuşi tot ceea ce este necesar pentru a stabili pe cale ştiinţifică şi în mod

complet adevărul în această privinţă.

34

Instanţa de judecată va putea lua, faţă de un minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală, una dintre măsurile educative prevăzute de Codul penal sau îi va putea aplica o

pedeapsă, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege numai după ce se va stabili în mod temeinic

că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani a săvârşit fapta cu discernământ.

Bibliografie:

1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000, 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

Tema XIV. STAREA DE NECESITATE ÎN DREPTUL PENAL COPARAT

1. Extrema necesitate în Germania

2. Extrema necesitate în Franţa

Codul penal german dispune două modalităţi ale extremei necesităţi:

2) extrema necesitate în cazul lipsei ilegalităţii (art.34 CP); 3) extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia.

Conform art.34 CP german, se consideră extrema necesitate legală, atunci cînd persoana „comite o faptă pentru preîntîmpinarea unui pericol real, ce ar aduce atingere vieţii, sănătăţii, libertăţii, onoarei, proprietăţii, neînlăturabil pe altă cale; iar apărarea interesului respectiv prezintă o valoare mai mare decît cel căreia i s-ar fi adus atingere", în teoria dreptului penal german sunt stabilite următoarele semne ale extremei necesităţi;

- existenţa pericolului social; - pericolul social să fie real; - imposibilitatea înlăturării lui pe calc legală; - să se atenteze la orice valori sociale ocrotite de legea penală; - voinţa să fie îndreptată spre înlăturarea pericolului. Deci, caracteristic pentru extrema necesitate este faptul că cel ce întreprinde astfel de

măsuri acţionează fără vinovăţie.

Extrema necesitate ce exclude sau reduce vinovăţia se consideră atunci cînd persoana săvîrşeşte o faptă ilegală în condiţiile unui pericol real pentru viaţa şi sănătatea sa, a rudelor sau a persoanelor apropiate şi acţionează rară vinovăţie. în cazul dat, legea nu indică necesitatea concordanţei dintre caracterul apărării şi pericolul social al faptei. Acest dualism al institutuţiei extremei necesităţi invocă multe discuţii printre juriştii teoreticieni germani. De multe ori practica judiciară aplică cea de a doua formă a extremei necesităţi, deoarece condiţiile sunt mai privilegiate.

În Franţa, pînă la adoptarea noului Cod penal (1992), starea de necesitate nu era prevăzută în calitate de circumstanţă ce înlătură caracterul penal al faptei. La sftrşitul sec. al XlX-lea practica judiciară a început să absolve de răspundere penală persoanele în stare de extremă necesitate, în legătură cu lipsa vinovăţiei. Această poziţie a fost susţinută de instanţele de apel

35

din Franţa, iar în 1958 Curtea de Casaţie din Franţa a adoptat o hotărîre, prin care recunoştea starea de necesitate drept cauză ce absolvă de răspundere penală. Sunt stabilite următoarele condiţii ale stării de necesitate:

1) pericolul social să fie real; 2) natura pericolului poate fi diferită; fizică, morală sau materială; 3) nu există o altă cale de înlăturare a pericolului; 4) valoarea daunei pricinuite să nu depăşească costul valorilor salvate; 5) persoana ce acţionează în stare de necesitate să nu aibă

antecedente penale. Bibliografie:

1. Dongoroz V., Explicaţii teoretice la Codul penal român, partea generală, Bucureşti, Editura Academiei, 1969 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002 3. Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. 1 şi vol. I I , ediţia a II-a, Lumina-Lex, Bucureşti, 1999.

Tema XV. MECANISMUL DE REALIZARE A RĂSPUNDERII PENALE

În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme şi modalităţi diferite,

în funcţie de natura infracţiunii săvârşite, de pericolul ei social, de periculozitatea şi

particularităţile făptuitorului.

Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale

subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. în contextul

drepturilor şi obligaţiilor corelative, dominant apare dreptul statului de a aplica o sancţiune celui

care a săvârşit infracţiunea şi de a-1 constrânge să o execute. Prevederea în lege a sancţiunilor

penale, aplicarea şi punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat competente pun în

mişcare mecanismul de realizare a răspunderii penale.

Făcându-şi apariţia în cadrul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală nu este

realizată momentan. Stingerea momentană a răspunderii penale are loc doar în două cazuri: ca

rezultat al decesului infractorului sau prin executarea pedepsei capitale". în celelalte cazuri

realizarea răspunderii penale are loc în anumite forme corespunzătoare etapelor procesului de

realizare.

O primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă între

momentul săvârşirii infracţiunii şi cel al începerii urmăririi penale. În această etapă organele

competente întreprind acţiuni în vederea identificării faptei şi a făptuitorului, pentru a se aprecia

dacă fapta săvârşită are caracter penal şi dacă există temei al răspunderii penale.

A doua etapă - etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârşirea

infracţiunii - începe din momentul pornirii urmăririi penale şi până la terminarea acesteia.

Realizarea răspunderii penale în această etapă are loc în forme şi în condiţii reglementate detaliat

de normele dreptului procesual penal:

36

- aplicarea restricţiilor de natură procesual-penală faţă de persoana bănuită (învinuită) de

săvârşirea infracţiunii, materializată, de regulă, în măsurile preventive (art. 175 din CPP al RM);

- liberarea necondiţionată de răspundere penală (de exemplu, expirarea prescripţiei tragerii la

răspundere penală).

După cum se poate observa, în această etapă drepturile şi obligaţiile corelative pe care

răspunderea penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete. în acest sens, unii autori

consideră că aceasta ar fi prima etapă în realizarea răspunderii penale".

A treia etapă - etapa condamnării - începe din momentul terminării urmăririi penale şi până la

momentul în care hotărârea de condamnare (sau prin care se pronunţă o altă soluţie) rămâne

definitivă. În această etapă dreptul statului de a pedepsi se materializează în sancţiunea aplicată

concret în cauză, prin hotărârea de condamnare. Deşi realizarea răspunderii penale în cadrul

acestei etape ar putea avea loc şi în alte forme:

- liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării sentinţei de condamnare etc);

- condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

A patra etapă - etapa executării pedepsei penale - începe, de regulă, din momentul în care

hotărârea de condamnare rămâne definitivă şi durează până ce această sancţiune a fost executată

efectiv sau considerată executată

în temeiul legii. în cadrul acestei etape răspunderea penală se realizează în următoarele forme:

- în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţional-penale;

- în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă sau mai aspră

(în cazul sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite);

- în forma liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.

A cincea etapă - antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) - este cuprinsă între

momentul terminării executării pedepsei şi momentul în care intervine reabilitarea. Deşi în

această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să existe sub forma unor

interdicţii pe care persoana ce a fost condamnată le suportă chiar după executarea sancţiunii

penale şi sub forma asistenţei postpenale, care are scopul de reintegrare socială deplină1".

Important este că raportul juridic de răspundere penală se realizează doar în cadrul

raportului juridic penal de conflict, adică din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la stingerea

sau ridicarea antecedentelor penale în ordinea stabilită de lege.

Bibliografie:



37

Tema XV. ROLUL PEDEPSEI CU MOARTEA ÎN SISTEMUL PEDEPSELOR ÎN

DREPTUL PENAL COMPARAT

Pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1995 în 72 de ţări ale lumii. Dar o altă serie de ţări,

dimpotrivă, au lărgit sfera de aplicare a acestui tip de pedeapsă.

În Anglia, pedeapsa cu moartea poate fi aplicată pentru comiterea a trei infracţiuni: pentru

trădarea suveranului sau a statului, pentru piraterie şi pentru arderea corăbiilor, porturilor,

depozitelor regale - pentru care răspunderea este prevăzută de legile a^' ., >ate încă în secolele XV-

XIX.

Conform legislaţiei engleze, pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată minorilor şi femeilor

gravide. în primui caz vinovatul este privat de libertate pe un anumit termen, în cel de al doilea

caz, pedeapsa cu moartea este înlocuită cu detenţiunea pe viaţă.

Insă pe parcursul a mai multor ani în Anglia pedeapsa cu moartea nu este aplicată. Pedeapsa

cu moartea pentru omorul unei persoane a fost abolită în anul 1970.

În SUA pedeapsa cu moartea este prevăzută de legislaţia federală şi legislaţia a 38 de state

federale. Cîţiva subiecţi ai federaţiei o tot abrogau, apoi o adoptau din nou. Ultimul stat care a

reintrodus acest tip de pedeapsă a fost, în 1995, statul New York. în SUA anual se anunţă cîte

250-300 de cazuri de pedeapsă cu moartea. Anul 1997 a fost anul record, cînd în state s-a aplicat

de 74 de ori această pedeapsă, tot atîtea cîte au fost aplicate în perioada anilor 1976-1987.' Astfel,

de exemplu, în Statele Unite, în anul 1994 numărul de infracţiuni, pentru care a fost stabilită

pedeapsa cu moartea, a crescut pînă la 60.

Limitele de aplicare a pedepsei cu moartea nu sunt aceleaşi.

Dacă, potrivit legislaţiei federale, pedeapsa cu moartea poate fi aplicată în 60 de cazuri

(pentru spionaj, trădare de ţară, omor grav ş.a.), atunci în baza legislaţiei unor state federale,

pedeapsa cu moartea poate fi aplicată în 2-4 cazuri. în cazuri generale, pedeapsa cu moartea

în state poate fi aplicată pentru omucidere gravă, răpire de oameni cu scop de recompensă, viol

în situaţii agravante, perversiune sexuală a minorilor, silirea unei femei la căsătorie şi altele

cîteva.

În Codul legilor SUA, în titlul 18, este reglementată aplicarea pedepsei cu moartea. Pedeapsa cu

moartea se aplică pe teritoriul acelui stat, unde judecata federală a condamnat vinovatul. Dar

dacă în acest stat pedeapsa cu moartea este abolită, atunci condamnatul este transferat în acel

stat, unde aceasta există, iar realizarea acestui tip de pedeapsă se aplică prin metodele existente

în statul în care a avut Ioc judecata (injecţia, camera de gaz, scaunul electric, împuşcarea,

spînzurarea).

Pedeapsa cu moartea în SUA poate fi aplicată şi femeilor. în baza legislaţiei federale,

pedeapsa cu moartea nu se aplică femeilor însărcinate (în majoritatea statelor), dar se amînă pînă

la sfîrşitul sarcinii.

38

Numărul de pedepse penale aplicate diferă de la stat la stat. Conform datelor mai recente,

în ultimii 22 de ani 67% din cazurile de condamnare la moarte, revin la 9 state sudice. Lideri

tradiţionali în acest sens sunt statele Texas şi Florida.

În ciuda încercărilor unor state dezvoltate, de exemplu SUA, de a umaniza aplicarea acestei

pedepse, ea continuă să rămînă cea mai crudă şi mai inumană.

Pedeapsa detenţiunii pe viaţă există, actualmente, în toate sistemele de drept, de-a lungul

timpului, fiind exprimată prin diferite noţiuni, expresii, termeni: închisoare pe viaţă, închisoare pe timp

nelimitat, detenţiunea pe viaţă, închisoare ori detenţiune pe timp nedeterminat, pedeapsă

perpetuă, pedeapsă permanentă, pedeapsă cu durată nedeterminată.

Atestăm faptul că expresia detenţiune pe viaţă sau închisoare pe viaţă are semnificaţii diferite

în funcţie de ţară. Variază mult şi fonnele aplicării detenţiunii pe viaţă. Majoritatea ţărilor în care

se aplică această pedeapsă (România, Canada, Japonia, SUA, Franţa, Austria, Germania etc.)

prevăd că condamnatul privat de libertate pe un termen nedeterminat poate fi eliberat după o

anumită scurgere de timp şi în prezenţa unor condiţii.

Bibliografie:

1. Giurgiu N., Drept penal general. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Contes, Iaşi, 2000 2. Dumitru Baltag, Alexei Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, Academia de Poliţie, 2002

39

TEMA XX. DREPTUL PENAL EUROPEAN

Parafrazând o decizie celebră a Curţii Europene a Drepturilor Omului1, am putea spune că,

dacă presa este „câinele de pază al democraţiei”, dreptul penal îşi asumă rolul de „câine de pază” al

ordinii sociale, revenindu-i misiunea apărării valorilor fundamentale ale vieţii în societate.

Astfel, în doctrina românească mai veche s-a arătat că dreptul penal „constă în acele legi de

drept intern prin care popoarele, în virtutea suveranităţii şi în numele interesului general,

organizează, prin organele lor legal constituite, apărarea socială contra infractorilor, determinând în

acest scop infracţiunile, sancţiunile corespunzătoare şi condiţiile în care urmează a fi aplicate”2. Într-

o definiţie mai recentă se consideră că: „ dreptul penal reprezintă ansamblul normelor juridice care

reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice

denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie

prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârşesc”3. De dată mai

recentă4 s-a expus că dreptul penal poate fi definit ca (un ansamblu de norme juridice de drept public

prin care sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni precum şi condiţiile şi consecinţele

angajării răspunderii în cazul comiterii acestor fapte.

În doctrina spaniolă dreptul penal a fost definit ca: „un ansamblu de norme juridice care

reglementează puterea punitivă a statului şi protejează valorile sociale esenţiale pentru comunitate,

prin calificare ca infracţiuni sau stări de pericol a anumitor conduite, cărora le asociază, cu titlu de

consecinţe juridice, pedepse sau măsuri de siguranţă”5. Potrivit altor autori, dreptul penal reprezintă

un „ansamblu de norme prin care statul interzice, sub sancţiunea unei pedepse, anumite

comportamente (acţiuni sau inacţiuni) umane determinate”6.

§ 1. Caracterele dreptului penal

Necesitatea delimitării dreptului penal de alte ramuri ale sistemului juridic impune

determinarea trăsăturilor sale specifice, a particularităţilor pe care le prezintă raporturile juridice

penale comparativ de cele care iau naştere în contextul altor ramuri de drept.

1.1. Dreptul penal ca ramură de drept public

În ceea ce priveşte dreptul penal la nivel european nu se poate constata un asemenea consens în

privinţa locului pe care îl ocupă dreptul penal în cadrul sistemului juridic.

Prin tradiţie, doctrina din anumite ţări (Italia, Germania, Spania) apreciază că dreptul penal

aparţine dreptului public, în vreme ce în alte state (Franţa, Belgia) se consideră că dreptul penal

prezintă deopotrivă caractere de drept public şi de drept privat, aşa încât nu este posibilă includerea

sa în nici una din cele două categorii, având o poziţie sui generis în cadrul sistemului juridic.

În opinia majoritară7, favorabilă includerii dreptului penal în sfera dreptului public, se reţine ca

principale elemente în sprijinul acestei teze:

- valorile sociale apărate de dreptul penal sunt de interes public, căci faptele care aduc atingere

acestor valori interesează ordinea publică în general;

- raporturile de drept penal se stabilesc întotdeauna între Stat şi o persoană fizică, nefiind

raporturi stabilite între particulari;

- dreptul de a stabili care fapte constituie infracţiuni şi sancţiunile aplicabile este un drept

exclusiv al Statului, neputând fi niciodată exercitat de către persoane fizice sau persoane juridice de

drept privat;

1 C.E.D.O., hotărârea Observer şi Guardian c. Marii Britanii, din 26.11.1991, § 59, în http://www.echr.coe.int 2 N.T.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia „Sabin Solomon", Alba lulia, 1944, p. 4. 3 C.Bulai, Manual de drept penal, Ed. AII, Bucureşti, 1997, p.2. 4 Florin Streteanu, 5 L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espahol. Parte general, Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1996, p.47-48; M.Cobo del Rosal, T.S.Vives

Anton, Derecho penal. Parte general, Ed.Tirant Io Blanch, Valencia, 1999, p.33. 6 F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000, p.3. 7 L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, p.50; G. I iandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli

Editore, Bologna, 2001, p.3; F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, p.13; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.3.

40

- titularul dreptului de a trage la răspundere penală o persoană este statul. Chiar şi atunci când

acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate, o dată sesizate cu plângerea,

organele judiciare ale statului vor fi cele care vor proceda la instrumentarea cauzei, condamnarea

infractorului şi supunerea acestuia la executarea unei pedepse.

Concepţia care conferă un caracter mixt dreptului penal se fundamentează în principal pe

faptul că:

- această ramură de drept este menită să protejeze în mod egal valori sociale aparţinând

dreptului public (organizarea statală, urbanismul, sănătate publică etc.) şi valori specifice dreptului

privat (patrimoniu, viaţă privată, onoare etc.)8.

- în acelaşi timp, se arată că dreptul penal contemporan, deşi rămâne ataşat în principal

dreptului public, cunoaşte o accentuată „privatizare” prin creşterea ponderii unor interese sau

organisme private în această materie9.

- astfel, se subliniază implicarea unor agenţi privaţi nu doar în procesul de prevenire a

infracţiunilor (agenţii private de pază şi protecţie, asociaţii de asistenţă a toxicomanilor sau

alcoolicilor) dar şi în ceea ce priveşte executarea sancţiunilor (implicarea unor organisme private în

activitatea de probaţiune, în executarea muncii de interes general, a calificării profesionale a

condamnaţilor etc).

- în plus, o tendinţă importantă a dreptului penal contemporan o reprezintă creşterea rolului

victimei infracţiunii în derularea procesului (obligaţia de a fi încunoştinţată de soluţia pronunţată în

cauză, dreptul de a ataca ordonanţele de scoatere de sub urmărire penală sau de neîncepere a

urmăririi) şi introducerea unor proceduri de mediere între infractor şi victimă.

În ceea ce ne priveşte împărtăşim opinia autorului român10

că se poate pune cu temei în discuţie

scoaterea dreptului penal din structura dreptului public şi plasarea lui în sfera dreptului privat ori

într-o poziţie sui generis. Aptitudinea de a apăra atât drepturi sau interese de natură publică cât şi

drepturi sau interese de natură privată se regăseşte şi în cadrul altor ramuri, a căror apartenenţă la

dreptul public nu a fost niciodată contestată, cum este cazul dreptului administrativ. Dacă este

adevărat că dreptul administrativ are ca principală misiune asigurarea unei corecte organizări şi

funcţionări a administraţiei de stat, nu se poate contesta faptul că anumite norme ale acestei ramuri

protejează şi drepturi sau interese private, aşa cum se întâmplă în ipoteza contenciosului

administrativ. în plus, consolidarea poziţiei victimei în cadrul procesului penal nu presupune

neapărat o „privatizare” a acestei ramuri, dincolo de interesul personal al victimei putând fi

identificat un interes general de a se asigura o reparare cât mai eficientă a tuturor urmărilor

infracţiunii. Dovada în acest sens este reprezentată de sistemele moderne de indemnizare de către

Stat a victimelor infracţiunilor11

, consecinţele comiterii unei infracţiuni depăşind cu mult sfera unui

raport privat între victimă şi infractor.

De aceea, ne raliem fără rezerve opiniei majoritare, care susţine ideea apartenenţei dreptului

penal la dreptul public.

1.2. Caracterul subsidiar al dreptului penal

Aşa cum am arătat anterior, dreptul penal are în principal o funcţie protectoare a valorilor

sociale, dar el nu reprezintă singura modalitate de protejare a acestor valori. Practic, toate ramurile

de drept au propriile lor sancţiuni, care intervin atunci când se constată o conduită prohibită de

normele acelor ramuri. Astfel, în dreptul civil debitorul este obligat să repare prejudiciul cauzat

8 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.21; J. Pardel, Droit penal general, Ed. Cujas, Paris, 1996, p.94. 9 F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem, 1999 p. 131 -135. Pentru o trecere în revistă a

majorităţii elementelor de factură „privată" prezente astăzi în sfera dreptului penal a se vedea şi R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în

Problemes actuels de science criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63. 10 F. Steteanu 11 A se vedea Convenţia privind indemnizarea victimelor infracţiunilor de violenţă, adoptată în cadrul Consiliului Europei în 1983. Potrivit

art.2 din Convenţie, statele trebuie să contribuie la despăgubirea persoanelor care au suferit atingeri grave ale integrităţii corporale sau sănătăţii rezultate în mod direct dintr-o infracţiune de violenţă comisă cu intenţie. De asemenea, pot beneficia de despăgubiri şi persoanele care se află în

întreţinerea unei persoane decedate ca urmare a unei asemenea infracţiuni. A se vedea pentru detalii, J.Pradel, G.Corstens, Droit penal europeen, Ed.

Dalloz, Paris, 1999, p.233-235. Trebuie subliniat că România nu a ratificat deocamdată convenţia, astfel că în dreptul nostru nu există un astfel de sistem de despăgubire.

41

creditorului prin neexecutarea unei obligaţii, în dreptul muncii salariatul care îşi încalcă obligaţiile

prevăzute în contractul de muncă îşi poate vedea angajată răspunderea disciplinară, în dreptul

contravenţional este sancţionată comiterea unor fapte care constituie, potrivit legii, contravenţii etc.

În doctrină penală italiană spaniolă dar şi cea germană s-a arătat că, în acest context, dreptului

penal îi revine misiunea de a reglementa aplicarea celor mai severe sancţiuni în cazul comiterii unor

fapte prin care se aduce atingere în cel mai înalt grad valorilor sociale ocrotite de lege12

. De aceea,

se consideră în doctrină că dreptul penal are caracter subsidiar, normele penale intervenind ca ultima

ratio, doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru

asigurarea protecţiei valorii sociale13

. Cu alte cuvinte, intervenţia dreptului penal se legitimează nu

doar prin prisma importanţei valorii sociale ocrotite, ci şi prin faptul că recurgerea la mecanismul

penal de protecţie se dovedeşte inevitabilă, constituind unicul mijloc adecvat pentru realizarea

sarcinilor de protecţie atunci când mijloacele oferite de alte ramuri de drept sunt impracticabile sau

ineficiente14

.

Caracterul subsidiar al dreptului penal implică deci obligaţia legiuitorului de a recurge la

mijloacele specifice acestei ramuri doar atunci când valoarea socială nu poate fi eficient protejată

prin sancţiunile edictate de alte ramuri, mai puţin restrictive în privinţa drepturilor şi libertăţilor

fundamentale15

. În practica legislativă acesta rămâne adeseori un deziderat, legiuitorul recurgând nu

de puţine ori la sancţiuni penale pentru a proteja valori sociale care pot fi eficient apărate prin

normele aparţinând altor ramuri. Este cazul incriminării unor aşa-numite „infracţiuni bagatelare”

cum este cazul adulterului, vagabondajului, cerşetoriei, incestul etc.

Prin urmare, caracterul subsidiar al dreptului penal nu trebuie confundat cu aşa numita teorie a

naturii secundare sau accesorii a dreptului penal, potrivit căreia acesta ar avea un caracter pur

sancţionator, neavând un obiect propriu de reglementare şi limitându-se la a sancţiona nerespectarea

unor conduite impuse de normele altor ramuri16

. Aşa cum am arătat anterior, dreptul penal este o

ramură de drept autonomă, dar are un caracter subsidiar întrucât intervine doar atunci când protecţia

valorii sociale apărate nu poate fi realizată prin mijloacele specifice altor ramuri.

Dreptul penal nu exclude însă, de regulă, intervenţia normelor sancţionatorii aparţinând altor

ramuri de drept, ci vine în completarea acestora. Astfel, atunci când fapta comisă de un salariat

constituie atât o abatere disciplinară cât şi o infracţiune, aplicarea sancţiunii penale nu exclude

posibilitatea sancţionării disciplinare a celui în cauză (spre exemplu, prin desfacerea contractului de

muncă). Prin excepţie, angajarea răspunderii penale exclude angajarea răspunderii

contravenţionale pentru aceeaşi faptă, o acţiune sau inacţiune neputând constitui în acelaşi timp

contravenţie şi infracţiune, căci între cele două forme ale ilicitului nu există o diferenţă de substanţă,

calitativă, ci exclusiv una cantitativă, determinată de intensitatea atingerii aduse valorii sociale

ocrotite.

1.3. Caracterul selectiv al dreptului penal

Caracterul selectiv17

al dreptului penal trebuie analizat în strânsă corelaţie cu subsidiaritatea

acestuia. Dat fiind că normele penale nu intervin pentru protejarea oricărei valori sociale şi nici în

cazul oricăror acţiuni care pot leza respectiva valoare, protecţia oferită de dreptul penal apare ca fiind

una selectivă.

Potrivit doctrinei, caracterul selectiv al protecţiei oferite de dreptul penal poate fi relevat prin

prisma a trei elemente18

.

12 F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.81. 13 G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108; F. Ramacci, Corso di diritto penale, p.21; F. Mufioz Conde, M.Garcia

Arân, Derecho penal. Parte general, p.81. 14 C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.29-30. 15 G. Jakobs, Derecho penal. Parte general, (traducere din Ib. germană), Ed. Marcial Ponce, Madrid, 1997, p.60-61. 16 C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7; G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108. 17 În literatura de specialitate străină acest caracter este denumit caracter fragmentar. în ceea ce ne priveşte, preferăm sintagma caracter

selectiv, atributul „fragmentar” putând crea o anumită confuzie, în sensul înţelegerii dreptului penal ca fiind lipsit de coerenţă. 18 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.32-33; F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.91; F.

Ramacci, Corso di diritto penale, p.23-24.

42

a) dreptul penal nu protejează valoarea socială împotriva oricăror atingeri, ci doar împotriva

anumitor conduite specifice, susceptibile să o lezeze.

Spre exemplu, dacă ne raportăm la integritatea patrimoniului, deşi neexecutarea unor obligaţii

contractuale este de natură să îi aducă atingere, această conduită, sancţionabilă potrivit legii civile,

rămâne fără relevanţă penală. Dreptul penal sancţionează doar anumite acţiuni, considerate a fi cele

mai grave, aşa cum este cazul sustragerii materiale a unui bun, a distrugerii acestuia, a înşelăciunii

etc.

b) sfera acţiunilor relevante pentru dreptul penal este mult mai restrânsă în raport de cea a

faptelor considerate ilicite în raport de normele altor ramuri de drept. Spre exemplu, distrugerea din

culpă a unui bun al altuia constituie, potrivit legii civile, un fapt ilicit cauzator de prejudicii dar, de

regulă, nu atrage o sancţiune penală.

c) acţiunile considerate ca reprobabile exclusiv din punct de vedere moral, care nu afectează

ordinea publică sau terţii, rămân de regulă în afara cadrului de sancţionare al dreptului penal.

Astfel, nu mai intră sub incidenţa legii penale relaţiile homosexuale comise între adulţi în cadru

privat, blasfemia, adulterul etc.

Caracterul selectiv este deci consecinţa alegerii pe care legiuitorul, trebuie să o facă, ţinând

cont de caracterul subsidiar, în privinţa valorilor sociale susceptibile de protecţie şi a acţiunilor

considerate a reprezenta un pericol grav pentru aceste valori. De aceea, apare ca inevitabilă lăsarea în

afara sferei de incidenţă a dreptului penal a acelor acţiuni care pot fi eficient reprimate prin

mijloacele altor ramuri ori care aduc atingere unor valori sociale de importanţă redusă.

43

TEMA XXI. PRINCIPIILE DREPTULUI PENAL EUROPEAN

1.1. Drept penal parte generală şi parte specială

Potrivit unei diviziuni devenite de mult timp clasică în doctrină şi în legislaţie, în cadrul

dreptului penal se disting două părţi fundamentale: partea generală (drept penal general) şi partea

specială (drept penal special). Deşi distincţia între dreptul penal general şi dreptul penal special îşi

găseşte consacrarea nu doar în doctrină, ci şi în structura majorităţii codurilor penale, această

realitate nu trebuie să conducă la concluzia că am fi în prezenţa a două ramuri de drept distincte.

Dacă distincţia între dreptul penal general şi dreptul penal special a devenit deja tradiţională,

în ultimii ani, ca efect al creşterii exponenţiale a numărului normelor penale, se constată tendinţa

conturării în cadrul celor două grupe de norme a unor subcategorii de reguli având un obiect

comun de reglementare şi care tind să dobândească o anumită autonomie în cadrul grupului din

care fac parte.

Astfel, în cadrul dreptului penal general se vorbeşte uneori în doctrina franceză19

de un drept

penal al minorilor - ce regrupează normele reglementând răspunderea penală a minorilor, în parte

derogatorii de la regimul de drept comun - ori de un drept penitenciar (sau drept execuţional penal)

- care regrupează atât norme aparţinând dreptului penal general cât şi norme de procedură penală,

având ca obiect modul de executare a sancţiunilor penale.

În cadrul dreptului penal special tind să se contureze mai multe categorii de norme

aparţinând aşa-numitului drept penal tehnic (norme menite să sancţioneze anumite conduite

prohibite în cadrul exercitării anumitor activităţi), regrupate în funcţie de domeniul de activitate în

care sunt incidente. Se vorbeşte astfel de un drept penal al afacerilor, de un drept penal social sau

chiar de un drept penal al mediului.

Apariţia acestor subcategorii de norme cu vocaţie de autonomie se explică nu doar prin

prisma creşterii numărului normelor penale incidente într-un anumit domeniu de activitate, ci şi

printr-un anumit regim derogatoriu de la dreptul penal comun. Spre exemplu, în dreptul francez,

infracţiunile economice sunt judecate de jurisdicţii specializate, în materia protecţiei

consumatorului acţiunea civilă alăturată acţiunii penale poate fi exercită şi atunci când prejudiciul

cauzat consumatorului este indirect (în caz de publicitate falsă sau înşelătoare) în vreme ce potrivit

dreptului comun prejudiciul trebuie să fie direct, etc20

. Cu toate acestea, în pofida unor clarificări

legislative recente, rămâne încă imposibil de delimitat cu precizie domeniul de incidenţă al acestor

grupe de norme - spre exemplu al dreptului penal al afacerilor sau al dreptului penal social - în

raport de normele dreptului penal special tradiţional. Bunăoară în Codurile penale europene

adoptate în ultimii ani - Codul penal francez (1994), Codul penal spaniol (1995) - au încercat să

regrupeze în capitole distincte aceste infracţiuni apărute de dată recentă, reglementate anterior de

diverse legi speciale (spre exemplu, infracţiunile la legislaţia privind proprietatea intelectuală,

infracţiunile informatice).

1.2. Drept penal intern şi drept penal extern

În funcţie de originea normelor juridice ce intră în structura acestei ramuri de drept sau de

obiectul de reglementare, se face distincţie între dreptul penal intern, dreptul penal internaţional şi

respectiv dreptul internaţional penal.

3.2.1.Dreptul penal intern

Dreptul penal intern este alcătuit din totalitatea normelor juridice penale elaborate de către

stat pentru reglementarea unor raporturi juridice penale care rămân în totalitate în cadrul dreptului

naţional. Cu alte cuvinte, este vorba despre raporturi care nu prezintă elemente de extraneitate

legate de persoana infractorului, locul comiterii infracţiunii sau valoarea socială împotriva căreia

se îndreaptă infracţiunea.

3.2.2.Dreptul penal internaţional

19 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.9; J. Pradel, Droit penal general, p.71 şi 76. 20 A se vedea J. Pradel, Droit penal general, p.77.

44

Dreptul penal internaţional cuprinde în primul rând regulile care reglementează cooperarea

şi asistenţa juridică internaţională în materie penală (extrădarea, transmiterea procedurilor

penale, transferul persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine etc).

Aceste norme au în marea lor majoritate un caracter convenţional, fiind conţinute în tratate şi

convenţii bilaterale ori multilaterale încheiate sau ratificate de către stat. Cu titlu de exemplu

amintim: Convenţia europeană privind extrădarea (1957), Convenţia europeană privind transferul

persoanelor condamnate (1983), Convenţia europeană privind transmiterea procedurilor penale

(1972) etc.

De asemenea, se includ în dreptul penal internaţional şi normele adoptate de stat pentru

completarea cadrului convenţional al asistenţei juridice internaţionale în materie penală.

Acest grup de norme are în sfera dreptului penal o funcţie similară funcţiei pe care o

îndeplineşte dreptul internaţional privat în privinţa raporturilor de drept privat.

3.2.3.Dreptul internaţional penal

Dreptul internaţional penal conţine acele norme juridice prin care anumite fapte sunt

incriminate ca infracţiuni în plan internaţional. Acest drept s-a dezvoltat mai ales după cel de-al

doilea război mondial şi avea, în mod tradiţional, ca obiect reprimarea violărilor normelor dreptului

internaţional public şi dreptului internaţional umanitar (crime împotriva păcii şi omenirii, crime de

război, genocid etc). În ultimele decenii însă sfera sa de incidenţă a fost extinsă cu privire la noi

categorii de fapte, cum ar fi: terorismul internaţional, pirateria aeriană, traficul de femei şi copii,

traficul de materii nucleare etc. Normele în materie au o origine convenţională fiind conţinute în

convenţii elaborate în cadrul unor organizaţii internaţionale. În prezent există numeroase astfel de

convenţii adoptate atât la nivelul O.N.U. cât şi la nivel regional iar în anul 2002 a intrat în vigoare

şi Statutul Curţii penale internaţionale. Adoptat în anul 1998, statutul conţine nu doar norme de

procedură privind organizarea şi funcţionarea Curţii, ci şi norme de drept penal material. Astfel, în

art. 5 - 8 sunt incriminate patru categorii de infracţiuni: crime de război, crime contra umanităţii,

crima de genocid şi crima de agresiune. De asemenea, statutul recunoaşte principiile de bază ale

dreptului penal (legalitatea incriminării şi pedepsei, neretroactivitatea, caracterul personal al

răspunderii) şi stabileşte condiţiile de angajare a răspunderii, cauzele exoneratoare şi sancţiunile

aplicabile (art. 22-33).

45

TEMA XXII. METODA NAŢIONALĂ: REFERINŢA SAU ADOPTAREA ÎN DREPTUL

INTERN; EFECTUL TACIT ŞI EXPRES.

În ultimii ani în literatura de specialitate se discută din ce în ce mai mult de un drept penal

european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei cât şi în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, sub egida Consiliului Europei au fost adoptate numeroase convenţii cu incidenţă în sfera

dreptului penal, începând cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, continuând cu convenţiile

de asistenţă judiciară în materie penală deja evocate şi până la recentele convenţii privind protecţia

mediului prin intermediul dreptului penal (1998), corupţia (1999) sau cybercriminalitatea (2001)

care conţin la rândul lor dispoziţii cu caracter penal.

La nivelul Uniunii Europene, dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că dreptul

penal trebuie să rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au

intensificat eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte

normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal. Un aport substanţial la această evoluţie

l-a constituit Tratatul de la Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin Tratatul de la

Maastricht (1992) a prevăzut o întărire a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

Astfel, în materia cooperării judiciare art.31 din tratat prevede facilitarea extrădării între statele

membre, prevenirea conflictelor de competenţă între state şi adoptarea progresivă a unor reguli

minimale privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile în domeniul

criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri21

.

Pe linia acestei evoluţii se înscrie şi proiectul Corpus Juris ce conţine dispoziţii penale privind

protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, elaborat de un grup de experţi la iniţiativa

Parlamentului European. Fără a avea pretenţia unui cod penal model european, proiectul conţine atât

dispoziţii de parte generală - privind principiile generale, tentativa, concursul de infracţiuni,

participaţia penală, răspunderea penală a persoanelor juridice, sancţiuni şi modul de individualizare a

acestora - cât şi încriminarea unor fapte ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii şi norme

de procedură. Chiar dacă în momentul intrării sale în vigoare aplicabilitatea Corpus Juris va fi

limitată la faptele incriminate de acesta, existenţa în cuprinsul său a normelor de parte generală lasă

deschisă calea extinderii ulterioare a aplicabilităţii lui şi în cazul altor infracţiuni, putându-se

transforma într-un nucleu al unui proiect de mai mare anvergură privind elaborarea unui cod penal

european.

Astfel, proiectul denumit Corpus Juris, elaborat la cererea instituţiilor comunitare de un grup de experţi în

vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi procedural, este menit să asigure o represiune mai

eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În ciuda criticilor care s-au adus procesului de unificare a dispoziţiilor penale la nivel european, susţinându-se

că potrivit Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, materia penală este de competenţa exclusivă a legislaţiei

naţionale şi că instituţiile comunitare nu pot impune statelor membre dispoziţii penale unitare, fără o investire din

partea Parlamentului European, în prezent se manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a legislaţiei penale la nivel

european, pentru a răspunde în mod eficient creşterii criminalităţii internaţionale, şi chiar pentru ocrotirea intereselor

Uniunii Europene.

Un al doilea proiect de unificare, rod al iniţiativei unui grup de oameni de ştiinţă din ţările membre ale

Uniunii Europene, cuprinde o parte generală (22 articole) şi o parte specială (35 articole), proiect prezentat la

Simpozionul internaţional de la Freiburg, 13-14 octombrie 2000, fiind intitulat „euro-delicte”"22

.

21 A se vedea pentru detalii J.Pradel, G. Corstens, Droit penal europeen, p.406 22 Vorschläge Zur Harmonisiemng des Wirtschaftsrecht in der Europäischen Union. Allgemeiner und Besonderer Teii. Eurodelikte. citat de F. Curi, op. cit., p.

36.

46

TEMA XXIII. IMPLEMENTAREA DREPTULUI COMUNITAR SECUNDAR PRIN

DREPTUL PENAL NAŢIONAL, LA NIVEL NAŢIONAL ŞI LA NIVEL COMUNITAR

Principiul legalităţii sau al legalităţii incriminării şi pedepsei

Potrivit doctrinei23

, principiul legalităţii are consecinţe practice nemijlocite atât în activitatea de

elaborare a normelor juridice cât şi în procesul aplicării acestora. Cu alte cuvinte, principiul se

adresează deopotrivă legiuitorului şi judecătorului.

În activitatea legislativă, principiul legalităţii intervine atât sub aspect material cât şi sub aspect

formal10

. Sub aspect material, principiul legalităţii impune legiuitorului două obligaţii fundamentale:

aceea de a prevedea într-un text de lege faptele considerate ca infracţiuni şi sancţiunile aferente (lex

scripta) şi respectiv aceea de a redacta textul legal cu suficientă claritate, pentru ca orice persoană să

îşi poată da seama care sunt acţiunile sau inacţiunile care intră sub incidenţa ei (lex certa).

Aspectul formal se referă la obligaţia adoptării normelor penale sub forma legii organice.

În activitatea jurisdicţională, principiul legalităţii impune judecătorului două obligaţii esenţiale:

interpretarea strictă a legii penale şi interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv interzicerea aplicării

retroactive a legii (lex praevia).

1.1. Lex scripta

Imperativul de lex scripta limitează, în principiu, sfera izvoarelor dreptului penal la actele

normative de forţă egală sau superioară legii organice şi exclude izvoarele nescrise. Vom vedea însă că

această limitare nu este absolută, existând situaţii în care acte juridice de forţă inferioară legii organice

sau chiar cutuma pot interveni uneori în materia dreptului penal, fără ca aceasta să contravină

principiului examinat.

1.2. Lex certa

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul legalităţii nu este

satisfăcut prin simpla existenţă a unei norme de incriminare, ci ea trebuie să fie şi accesibilă24

.

Accesibilitatea presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua cunoştinţă de

existenţa şi conţinutul normei. Asupra categoriilor de norme penale (norme în alb) vom reveni mai pe

larg.

Imperativul de securitate juridică pe care principiul legalităţii este chemat să îl garanteze nu

poate fi realizat prin simpla existenţă a unei norme care incriminează anumite fapte. Norma de

incriminare trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, aceea de a fi redactată cu suficientă

claritate. Această cerinţă, subliniată de doctrină25

este constant reiterată de jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului în cauzele în care este incident art. 7 din Convenţie. Potrivit instanţei

europene, claritatea textului de incriminare constituie a doua cerinţă fundamentală ce decurge din

principiul legalităţii, alături de accesibilitate - previzibilitatea legii26

.

În doctrină18

s-a arătat că există două principale tehnici de formulare a normelor penale:

formularea descriptivă (cazuală) şi respectiv formularea sintetică (generală).

Formularea descriptivă presupune o enumerare a tuturor acţiunilor ce intră în conţinutul

constitutiv al infracţiunii sau a urmărilor acesteia.

23 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.145şi urm.; E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75. 24 C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993 § 52; Tolstoy Miloslavski c. Marii Britanii, din 13.07.1995, § 37, în

http://www.echr.coe.int 25 F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.114; E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75-77;

G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.66-69; F. Desportes, F.Gunehec.Le nouveau droit penal, p.159-162. 26 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, p.68; G. Marinucci, E. Dolcini, Corsodi diritto penale, vol.l, Giuffre Editore, Milano,

2001, p.121. Acest din urmă autor consideră că nesocotirea acestei cerinţe ar avea drept consecinţă şi o violare a principiului separaţiei puterilor în stat,

judecătorului revenindu-i sarcina - în mod normal rezervată legiuitorului - de a decide care acţiuni intră în conţinutul unei anumite norme penale (p.119). Cea mai importată misiune a criteriului lex certa rămâne însă, în opinia noastră, garantarea securităţii juridice a cetăţeanului.

47

Cel mai adesea legiuitorul recurge la formularea sintetică, respectiv la utilizarea unor termeni

generici care să includă toate modalităţile faptice de comitere a infracţiunii. Trebuie subliniat însă că,

potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, datorită caracterului general al legii, formularea acesteia

nu poate cunoaşte o precizie absolută27

.

În doctrină, unii autori28

consideră că verificarea caracterului determinat al legii penale trebuie

să se facă pornind de la tipul de termeni sau concepte utilizaţi de legiuitor. Astfel, se face distincţie

între elementele descriptive şi elementele normative.

Elementele sau conceptele normative sunt acele elemente ale infracţiunii care sunt

individualizate prin referire la o normă sau la un ansamblu de norme juridice sau extrajuridice.

În literatura de specialitate se poartă discuţii în legătură cu admisibilitatea aşa numitelor clauze

legale de analogie. Aşa cum s-a propus în doctrina italiană29

analiza trebuie să pornească de la

caracterul omogen sau eterogen al ipotezelor reglementate de norma care conţine clauza de analogie.

Şi astfel atunci când situaţiile reglementate de norma legală care conţine şi clauza de analogie

au un caracter omogen se consideră că acest mod de reglementare nu contravine principiului

legalităţii.

În ipoteza în care însă enumerarea are un caracter eterogen şi din această cauză nu permite

evidenţierea criteriului utilizat de legiuitor, clauza referitoare la aplicarea normei „în alte situaţii

similare" contravine principiului legalităţii, fiind o veritabilă analogie.

Se poate deci concluziona în sensul că aşa-numitele clauze de analogie nu răspund, în

principiu, exigenţelor principiului legalităţii, cu excepţia situaţiilor în care ele fac parte dintr-o normă

ce conţine enumerarea unor elemente cu caracter omogen care permit stabilirea criteriului avut în

vedere de legiuitor pentru determinarea genului căruia îi aparţin speciile respective, în acest din urmă

caz, judecătorului îi revine misiunea de a interpreta norma penală pe baza criteriului respectiv şi a

reţine doar acele împrejurări care răspund acestui criteriu30

.

Analogia în favoarea inculpatului (analogia in bonam partem) continuă să facă obiectul unor

dispute în literatura de specialitate sub aspectul admisibilităţii sale. De fapt, la ora actuală marea

majoritate a autorilor este favorabilă admiterii analogiei in bonam partem, dar rămâne controversată

condiţionarea admisibilităţii ei de existenţa unui text de lege care să o consacre.

Astfel, o parte a doctrinei spaniole31

consideră că, deşi admisibilă în principiu, analogia în

favoarea inculpatului nu poate fi acceptată de lege lata faţă de existenţa art.4 C. pen. care prevede că

„legile penale nu se aplică în cazuri diferite de cele prevăzute expres de ele”. Însă doctrina

majoritară32

, atât din Spania cât şi în alte ţări europene, apreciază însă că analogia în favoarea

inculpatului este permisă. în motivarea acestei opinii se arată că principiul legalităţii are ca principală

finalitate protejarea libertăţii individuale împotriva unei aplicări abuzive a legii penale. Prin urmare, o

dată asigurat acest imperativ, nimic nu se opune aplicării, chiar pe cale de analogie a unor dispoziţii

favorabile inculpatului. Prin urmare, dacă este strict interzisă extinderea pe cale de analogie a

dispoziţiilor care incriminează o faptă sau agravează răspunderea.

Aşadar, analogie a unor dispoziţii favorabile inculpatului vor fi admise în următoarele condiţii:

- lacuna în reglementare să nu fie intenţionată, adică să nu fie rezultatul unei alegeri pe care

legiuitorul a făcut-o prin reglementarea, cu caracter limitativ, a unor situaţii.

- norma aplicabilă să nu fie una de excepţie, în acest caz ea fiind de strictă interpretare. Sunt

considerate de asemenea norme cu caracter excepţional normele care reglementează imunităţile de

27 C.E.D.O., hotărârea Cantorii c. Franţa, cit. supra, § 31. 28 F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem, 1999 p. 131 -135. Pentru o trecere în revistă a

majorităţii elementelor de factură „privată" prezente astăzi în sfera dreptului penal a se vedea şi R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în Problemes actuels de science criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63.

29 F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, p.76-77; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p. 181-183. 30 G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.184. 31 G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p. 155-156; J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, vol.l, p.173-174.

în acelaşi sens, în doctrina belgiană a se vedea M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p.125. în doctrina italiană, F. Ramacci,

Corso di diritto penale, p.244 şi urm. 32 44 F. Munoz Conde, M.Garcia Arăn, Derecho penal. Parte general, p.135; S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p.87; A. Pagliaro,

Principi di diritto penale. Parte generale, p.86-87; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.75,78; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte

generale, p.97; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.186 şi urm; F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.151-152; J. Pradel, Droit penal general, p.222.

48

jurisdicţie deoarece ele instituie o derogare de la un principiu fundamental, acela al egalităţii în faţa

legii conform aprecierilor de rigoare ale doctrinei spaniole33

. Această din urmă condiţie este analizată

de toţi autorii din doctrina italiană .

Astfel, atât doctrina cât şi jurisprudenţa franceză au admis, sub imperiul vechiului cod penal,

reţinerea legitimei apărări şi în cazul altor infracţiuni deşi în cod ea era reglementată doar în cazul

infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii corporale. Tot astfel, starea de necesitate a fost recunoscută ca

o cauză exoneratoare generală, deşi era reglementată doar în cazul câtorva infracţiuni, în partea

specială34

. La rândul său, doctrina italiană35

consideră că textul care reglementează legitima apărare -

şi care cere ca pericolul să fie actual - poate fi aplicat pe cale de analogie şi în ipoteza unui pericol cert

care se va produce într-un viitor apropiat. De asemenea, jurisprudenţa şi doctrina germană a asimilat

la începutul anilor '50 eroarea invincibilă asupra unei norme penale cu iresponsabilitatea36

.

De asemenea în ceea ce priveşte cauzele de înlăturare a răspunderii penale (amnistia,

prescripţia) şi cauzele de nepedepsire (desistarea, împiedicarea producerii rezultatului), o parte a

doctrinei italiene37

consideră că nu sunt susceptibile de aplicare prin analogie, fiind vorba de norme

excepţionale, în vreme ce alţi autori58

consideră că în această materie nu se poate stabili o regulă

generală, existând şi situaţii în care analogia îşi găseşte loc, aşa încât se impune o atentă examinare a

fiecărui caz în parte.

Unii autori sunt de părere că şi aceste norme au un caracter excepţional şi sunt rezultatul unei

alegeri făcute de legiuitor, aşa încât nu este posibilă aplicarea lor prin analogie38

.

Interpretarea teleologică este acea metodă de interpretare care îşi propune lămurirea înţelesului

normei juridice pornind de la finalitatea acesteia. În literatura de specialitate există două puncte de

vedere privind metoda teleologică39

: concepţia obiectivă porneşte în interpretare de la valorile şi

finalitatea actuală a normei penale; concepţia subiectivă ia în considerare voinţa legiuitorului în

momentul în care norma a fost edictată. Aşa cum s-a arătat în doctrină40

, demersul optim este cel care

ia în considerare ambele concepţii, interpretul neputând face abstracţie nici de necesitatea adaptării

textului legal la noile realităţi sociale, dar nici de elementele care au stat la baza deciziei legiuitorului

de a elabora o anumită normă.

Se poate deci constata că regula potrivit căreia legea penală este de strictă interpretare nu are

un caracter absolut. Dreptul penal, admiţând această interpretare evolutivă, nu exclude de plano

interpretarea extensivă a normei penale, atâta vreme cât aceasta nu intră pe terenul analogiei.

Interpretarea extensivă se deosebeşte de analogie prin aceea că, în vreme ce interpretarea

extensivă are ca efect includerea în conţinutul normei a unui maximum de accepţiuni permise de

sensul literal al termenilor utilizaţi de legiuitor, fără a-l depăşi, analogia presupune extinderea

aplicării unei norme dincolo de accepţiunile posibile ale noţiunilor utilizate în preceptul normei.

Astfel, spre deosebire de jurisprudenţa belgiană care admite această interpretare84

,

jurisprudenţa franceză a refuzat-o în mod constant41

. În dreptul nostru, jurisprudenţa pare a fi

favorabilă acestei interpretări în vreme ce în doctrină părerile rămân divizate42

.

1.3. Lex praevia

Această consecinţă a principiului legalităţii vizează interzicerea aplicării retroactive a legii

penale. Principiul legalităţii şi principiul iretroactivităţii sunt atât de strâns legate unul de celălalt încât

consacrarea unuia îl consacră implicit şi pe celălalt. Un exemplu edificator în acest sens îl constituie

33 A se vedea pe larg J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, voi.III, p.121-122. 34 A se vedea F. Desportes, F.Gunehec.Le nouveau droit penal, p.152. 35 F. Mantovani, Oiritto penale. Parte generale, p.82; G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.192; G. Fiandaca, E. Musco,

Diritto penale. Parte generale, p.97. 36 A se vedea pe larg J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, voi.III, p.121-122. 37 G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.203; F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, p.83; G. Fiandaca, E. Musco,

Diritto penale. Parte generale, p.98. 38 G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.204; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.78. 39 A se vedea J. Pradel, Droit penal compare, p.96-98; A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general,p.85. 40 A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general, p.85-86. 41 F. Desportes, F.Gunehec,Le nouveau droit penal, p.155. 42 A se vedea: C. Diţă, Consideraţii în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în conectarea ilegală la un serviciu telefonic în

Dreptulnr.9/2001, p.131; S. Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică în P.R nr.2/2002, p.256 şi urm.

49

reglementarea din art. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care prevede că „nimeni nu

poate fi condamnat pentru o acţiune sau inacţiune care în momentul când a fost comisă nu

constituia infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional”. Deşi formularea se referă în mod

explicit doar la principiul neretroactivităţii legii penale, Curtea a decis că acest text consacră şi

principiul legalităţii incriminării şi pedepsei43

.

2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale

Potrivit acestui principiu nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o

infracţiune comisă de o altă persoană şi nici nu poate fi obligată la executarea unei sancţiuni penale

aplicate altuia.

O primă problemă ridicată de acest principiu vizează fundamentul său legal. În literatura de

specialitate românească44

consideră că regula caracterului personal se deduce din prevederile

articolelor corespunzătoare de reglementare a instituţiei individualizării şi a principiului corespunzător

de individualizare a răspunderii şi a pedepsei penale. Există aprecieri45

că în realitate această

dispoziţie nu are nimic de-a face cu caracterul personal al răspunderii, ci reglementează o regulă de

aplicare în spaţiu a legii penale române46

.

În dreptul comparat, se încearcă de regulă identificarea unui fundament constituţional al acestui

principiu, astfel încât el să se impună nu doar judecătorului, ci şi legiuitorului. Este evident că, în

măsura în care principiul caracterului personal se bazează doar pe texte ale codului penal, legiuitorul

poate oricând institui derogări de la acest principiu printr-o altă lege organică, dar soluţiile propuse

diferă de la o legislaţie la alta.

Astfel, în dreptul italian, principiul analizat cunoaşte o consacrare explicită în art.27 alin.1 din

Constituţia Italiei, potrivit căruia „răspunderea penală e personală", în doctrina spaniolă47

se consideră

că acest principiu este o consecinţă a principiului culpabilităţii, astfel încât fundamentul constituţional

al acestuia din urmă acoperă şi caracterul personal al răspunderii penale. (identic ca şi codul penal al

Federaţiei Ruse). Cu toate că nici principiul culpabilităţii nu este consacrat explicit în Constituţia

spaniolă, se consideră că acesta îşi găseşte fundamentul în art. 9 şi 10 care garantează siguranţa

persoanei şi respectiv dreptul la libera dezvoltare a personalităţii şi la demnitatea persoanei umane.

În doctrina franceză unii autori apreciază că principiul caracterului personal al răspunderii

penale se deduce din prevederile art.8 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului care este

încorporată în blocul de constituţionalitate48

.

Există opinii în doctrina română49

că acest principiu are un fundament constituţional astfel că

acest principiu poate fi găsit la art. 23 alin. 1 din Constituţia României care consacră dreptul la

libertatea individuală şi siguranţa persoanei. Aşa cum s-a arătat în doctrină, dreptul la siguranţa

persoanei include şi securitatea juridică a acesteia în raporturile cu puterea, iar într-o altă opinie

caracterul personal al răspunderii penale este una dintre garanţiile acestei securităţi50

.

Tot în doctrinele de drept penal ale diferitor ţări s-a pus şi problema conţinutului acestui

principiu şi a întinderii efectelor sale. Astfel, trebuie să avem mai întâi în vedere faptul că acest

principiu este susceptibil de două accepţiuni. În sens strict, el implică faptul că terţii care nu au

participat la comiterea infracţiunii nu trebuie să fie afectaţi, nici direct şi nici indirect, de sancţiunea

aplicată făptuitorului. Într-o interpretare flexibilă, principiul în discuţie presupune însă că doar

infractorul trebuie să suporte consecinţele directe şi imediate ale comiterii infracţiunii, ceea ce nu

exclude existenţa unor efecte prin ricoşeu în dauna altor persoane51

.

43 Ase vedea hotărârile Curţii în cauzele Kokkinakis c. Grecia din 25.05.1993, §52; Cantonic. Franţa din 29.11.1996, § 31 în http://www.echr.coe.int

44 M.Basarab, Drept penal, partea generală, voi I, p.12-13; N. Giurgiu, Infracţiunea, p.48. 45 F. Streteanu, p. 66. 46 Stret 47 S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p.95-97; A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general, p.79; G. Quintero Olivares,

Manual de derecho penal. Parte general, p.98. 48 S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peinesîn R.S.C., 1998, p.706. 49 A se vedea I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. „Servo Sar", Arad, 2001, p.243. 50 F. Streteanu, op. cit., p. 77. 51 A se vedea R.-M. Leroy-Claudel, Le droit criminel et Ies personnes morales de droit prive, teză, Nancy, 1987, p.36.

50

Aşa de pildă, o amendă aplicată unui membru al familiei are nu doar efecte morale, ci şi

consecinţe de ordin material asupra celorlalţi membri52

. Tot astfel, în situaţia în care singurul membru

al unei familii care realizează venituri este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, este evident

că sancţiunea penală atrage importante consecinţe în plan financiar pentru ceilalţi membri ai familiei.

De aceea, principala consecinţă a principiului caracterului personal al răspunderii penale este

interzicerea aplicării directe a unei sancţiuni penale unei persoane în considerarea unei infracţiuni

comise de o altă persoană.

Este oare admisibilă agravarea răspunderii tuturor participanţilor la încăierare datorită faptului

că unul dintre ei, rămas neidentificat, a comis vătămarea gravă? Spre exemplu, art. 322 alin. 3 Codul

penal român prevede că atunci când în cadrul unei încăierări s-a cauzat vătămarea corporală gravă a

unei persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs această vătămare se aplică tuturor

pedeapsa închisorii. Curtea constituţională italiană a considerat că o dispoziţie similară din Codul

penal italian (art.588) nu contravine prevederilor art.27 din Constituţie, căci persoana care participă

voluntar la o încăierare îşi asumă răspunderea pentru forma agravată, fiind previzibilă comiterea în

această împrejurare a unei infracţiuni contra integrităţii corporale a unui participant53

.

Principiul caracterului personal nu se limitează însă interzicerea angajării răspunderii penale

pentru fapta altuia, ci vizează şi executarea sancţiunilor. Astfel, o persoană nu poate fi obligată la

executarea unei sancţiuni penale aplicate altuia, indiferent de natura relaţiilor care leagă respectivele

persoane. Spre exemplu, părinţii nu pot fi obligaţi sub nici o formă la executarea sancţiunilor penale

pecuniare aplicate copiilor lor minori, chiar dacă aceştia nu realizează venituri. De asemenea, în

dreptul penal nu-şi găseşte aplicabilitate instituţia răspunderii solidare din dreptul civil. Prin urmare,

chiar dacă mai mulţi infractori au săvârşit împreună o infracţiune ei nu vor putea fi obligaţi în solidar

la plata amenzii şi nici la plata sumei de bani reprezentând echivalentul unor bunuri aflate în legătură

cu comiterea infracţiunii şi care trebuie confiscate.

Deşi criticată de doctrina franceză, solidaritatea pentru plata amenzii subzistă în unele sisteme

de drept pentru anumite situaţii. Spre exemplu, în dreptul francez, atunci când infracţiunea a fost

comisă în participaţie instanţa poate dispune obligarea unui participant la plata amenzii aplicate

celorlalţi atunci când aceştia sunt insolvabili iar el cunoştea această insolvabilitate54

.

Dacă principiul caracterului personal al răspunderii penale exclude pronunţarea oricărei

sancţiuni penale împotriva moştenitorilor persoanei care a comis infracţiunea. În cazul pedepsei

amenzii, art. 133-1 C.pen. francez prevede că aceasta se va executa şi de către moştenitorii persoanei

condamnate, dacă ea a decedat înainte de plata amenzii. Marea majoritate a legislaţiilor contemporane

au renunţat însă la această excepţie şi consideră că moartea inculpatului stinge executarea pedepsei

indiferent de natura ei, aşa încât nu este posibilă obligarea moştenitorilor la plata amenzii aplicate

defunctului (art. 86 C.pen. belgian, art.130 C.pen. spaniol, art.171 C.pen. italian, în dreptul românesc

nu s-ar putea pune această problemă, dat fiind că art. 10 lit. C.pr.pen. prevede că acţiunea penală nu

poate fi pusă în mişcare sau exercitată atunci când a intervenit decesul făptuitorului).

O altă problemă s-a pus în doctrină şi în practică în legătură cu posibilitatea executării măsurii

de siguranţă a confiscării speciale în cazul în care persoana care a comis infracţiunea a decedat, iar

bunul a intrat în masa succesorală. Spre deosebire de pedeapsa amenzii, măsura de siguranţă a

confiscării speciale operează in rem, urmărind bunul, chiar dacă acesta trece în patrimoniul altei

persoane. De aceea, în majoritatea sistemelor penale europene se admite confiscarea bunului chiar

după decesul infractorului.

În fine, un ultim aspect legat de caracterul personal al răspunderii penale îl reprezintă

compatibilitatea acesteia cu răspunderea penală a persoanei juridice55

.

Potrivit unei părţi a doctrinei franceze, a consacra răspunderea penală a unei persoane juridice

înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală a tuturor indivizilor care o compun, a sancţiona fără

52 S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peines, p.707. 53 A se vedea F. Ramacci, Corso di diritto penale, p.104. 54 A se vedea J. Pradel, Droit penal general, p.830; M.-L. Rassat, Droit penal general, p.461. 55 A se vedea pe larg asupra acestei problematici, F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. „Rosetti” Bucureşti,

2002, p.59-64.

51

distincţie vinovaţii ş nevinovaţii56

, conducând la admiterea răspunderii penale pentru altul, ceea ce nu

poate fi acceptat. Chiar dacă decizia a fost luată de majoritatea membrilor, este considerată injustă

sancţionarea celor care nu au aprobat-o, pentru simplul motiv că sunt membri ai aceleiaşi persoane

juridice. Condamnarea pronunţată împotriva grupului în ansamblu are ca efect atragerea asupra

persoanei juridice şi a membrilor nevinovaţi a blamului şi consecinţelor păgubitoare ale unei

condamnări penale nemeritate57

, căci pentru un acţionar, amenda aplicată societăţii echivalează cu

diminuarea veniturilor sale58

.

De aceea, se apreciază că acţiunea penală nu poate fi îndreptată decât împotriva autorilor şi

complicilor prezumaţi ai infracţiunii şi numai cei a căror vinovăţie a determinat comiterea infracţiunii

pot fi declaraţi responsabili şi condamnaţi59

. A spune că este sancţionată o persoană juridică înseamnă,

în opinia unor autori60

, a recunoaşte că se recurge la o sancţionare colectivă şi că sunt pedepsiţi şi

membrii inocenţi doar pentru a asigura certitudinea sancţionării celor vinovaţi. Entităţile colective

trebuie să intre în sfera dreptului penal doar atunci când indivizii care le compun constituie o asociaţie

criminală, caz în care apartenenţa la această grupare constituie infracţiune pentru fiecare în parte.

Cea mai mare parte a doctrinei consideră însă că răspunderea penală a persoanelor juridice

nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale. Nu contestăm faptul că

sancţionarea penală a persoanei juridice atrage anumite consecinţe de ordin patrimonial şi asupra

persoanelor fizice care au calitatea de acţionari dar, aşa cum am arătat deja, acest efect de ricoşeu

există şi în cazul sancţiunilor penale aplicate persoanelor fizice. Astfel, principiul caracterului

personal al răspunderii penale este respectat în măsura în care sancţiunea aplicată persoanei juridice

nu-i atinge pe membrii acesteia decât indirect.

Persoana juridică nu este o simplă sumă de patrimonii sau de părţi din patrimonii, reunite într-

un anumit scop, ci ea constituie un alt subiect de drept, patrimoniul ei este distinct de patrimoniile

membrilor, iar atunci când se aplică o pedeapsă persoanei juridice doar aceasta este în mod direct

vizată de sancţiunea respectivă61

.

Se poate afirma chiar că în cazul sancţionării unei persoane juridice, efectul de ricoşeu este mai

redus decât în cazul sancţionării persoanei fizice. În momentul constituirii unei persoane juridice în

vederea obţinerii unor avantaje viitorii membrii îşi asumă şi riscul suportării unor consecinţe ce ar

decurge din activitatea persoanei respective. Ceea ce este însă specific persoanei juridice este libertatea

pe care o au membrii de a decide atât împreună - prin alegerea formei de societate - cât şi individual -

prin stabilirea aportului fiecăruia - asupra limitelor acestui risc. În măsura în care, spre exemplu,

forma aleasă este societatea pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată, asociaţii nu răspund nici

în cazul unei amenzi şi nici în cazul dizolvării societăţii decât în limitele aportului fiecăruia. În acelaşi

timp, asociaţii pot lua măsuri de reducere a acestui risc printr-o atentă alegere a organelor de

conducere şi prin supravegherea activităţii acestora în cadrul procedurilor statutare62

.

Astfel, ar fi injustă şi contrară acestui principiu sancţionarea directorilor sau administratorilor

unei persoane juridice pentru acţiuni sau inacţiuni care în realitate au fost decise de aceasta. Nu credem

că mai trebuie argumentată afirmaţia potrivit căreia soluţia condamnării penale a persoanei fizice

contravine în acest caz principiului caracterului personal al răspunderii penale. De aceea, atunci când

56 A. Dugue, Les exceptions au principe de personnalite des peines, teză, Paris, 1954, p.139; J.A. Roux, La responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de Droit penal, 1929, p.240; L. Regis Prado, La cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho

brasileno, în Revista de derecho penaly de criminologia, 2000, p.280. 57 Chr. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, G. Schamps, J. Verhaegen, Indispensable responsabilite de l'entreprise, inacceptable

culpabilite collective - A propos de l'avant projet de loi belge relative â la responsabilite penale des personnes morales, Journal des Tribunaux, 1998,

p.565. 58 M. Ettinger, Responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de Droit penal, 1929,p.278-279; J.A. Roux, La

responsabilite penale des personnes morales, p.241. 59 A. Huss, Sanctions penales et personnes morales, în Revue de droit penal et de criminologie, 1975-1976, p.674; A. Dugue, Les exceptions au

principe de personnalite des peines, p. 145. 60 L. Francois, La responsabilite penale des personnes morales?, în Colectiv, Corpus juris au regard du droit belge, Ed. Bruylant, Bruxelles,

2000 p.87. 61 G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, teză, Lyon, 1943, p. 125. 62 în acelaşi sens, H.J. Hirsch, La criminalisation du comportement collectif -Allemagne, în H. De Doelder, K.Tiedemann, La criminalisation

du comportement collectif, Kluwer Law International, The Hague, 1996, p.43; M. Barbero Santos, Responsabilidad penal de las personas jurfdicas? în

La responsabilitâ penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinţei de la Messina (30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981, p.480.

52

infracţiunea a fost comisă în interesul colectiv al persoanei juridice este logic şi conform cu principiul

caracterului personal ca sancţiunea să fie aplicată acesteia şi nu conducătorilor persoane fizice63

.

3. Principiul individualizării (proporţionalităţii)

Potrivit principiului individualizării sancţiunile penale trebuie să fie astfel stabilite încât să

reflecte gradul de pericol social al faptei şi făptuitorului şi să asigure realizarea scopurilor acestor

sancţiuni. Cu alte cuvinte, consecinţele angajării răspunderii penale trebuie să fie proporţionale cu

situaţiile care au determinat angajarea acestei răspunderi.

Necesitatea unei măsuri restrictive de drepturi într-o societate democratică implică, potrivit

jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, cerinţa ca ea să răspundă unei nevoi sociale imperioase,

asigurându-se un echilibru între interesul general şi dreptul individual a cărui exerciţiu a fost vizat de

restrângere64

.

Acest principiu se impune atât legiuitorului, în procesul stabilirii sancţiunilor legale pentru

fiecare infracţiune, cât şi organelor judiciare responsabile cu aplicarea şi executarea acestor sancţiuni.

În doctrina românească65

se consideră că se pot distinge trei categorii ale individualizării:

individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.

Unii autori din doctrina franceză66

consideră însă că în realitate se poate vorbi doar de o

individualizare judiciară şi administrativă, activitatea legiuitorului de determinare a pedepselor legale

neputând fi considerată o individualizare, căci ea are un caracter general şi nu se referă la un individ

determinat.

Individualizarea legală se realizează de către legiuitor prin stabilirea pedepselor legale pentru

fiecare infracţiune în parte. Este primul moment în care regula proporţionalităţii intervine, legiuitorul

fiind ţinut în baza acestui principiu să aleagă o sancţiune legală care să corespundă atingerii aduse

valorii sociale ocrotite prin comiterea faptei incriminate. Aşa cum s-a afirmat în doctrină spaniolă,

trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental care face obiectul limitării impuse de sancţiune

şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea67

. Necesitatea determinării pedepsei legale

a fost subliniată de asemenea în doctrina spaniolă68

care arată că legiuitorul nu poate să confere

judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, deschizând astfel calea unor

interpretări arbitrare. În acelaşi timp însă, legiuitorul nici nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a

proceda la individualizarea judiciară, prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin

prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate scapă oricărui control judiciar.

Totuşi, curţile constituţionale europene recunosc o foarte largă marjă de apreciere în favoarea

legiuitorului în ceea ce priveşte această proporţionalitate. De aceea, cenzura instanţei constituţionale

poate interveni doar atunci când sancţiunea legală atentează la valorile fundamentale ale justiţiei într-

un stat de drept, la principiul unei activităţi publice nearbitrare şi respectuoase cu demnitatea

persoanei, cu alte cuvinte atunci când există un dezechilibru vădit şi nerezonabil între sancţiunea

prevăzută şi finalitatea normei penale (A se vedea decizia Tribunalului constituţional spaniol

nr.167/02.10.1997). Aceeaşi este şi orientarea Consiliului Constituţional francez care consideră că

aprecierea proportionalităţii între infracţiune şi pedeapsa legală revine legiuitorului, cenzura instanţei

constituţionale intervenind doar în caz de disproporţionalitate vădită69

.

Mult mai severă este sub acest aspect este cenzura Curţii Supreme canadiene, în aplicarea

art.12 din Carta canadiană a drepturilor şi libertăţilor care recunoaşte fiecăruia dreptul la protecţia

împotriva oricăror tratamente sau pedepse crude, considerând astfel că acest text interzice pedepsele ce

63 G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, p.131; K.E. Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des

personnes morales, p. 529;F. Deruyck, Pour quand la responsabilite penale des personnes morales en droit penal belge? în Journal des tribunaux, 1997,

p.701. 64 A se vedea, pentru o analiză a acestei jurisprudenţe, F. Sudre, Droit internaţional et europeen des droites de l'homme, Ed. PUF., Paris, 2001,

p.158-162. 65 V. Dongoroz, Drept penal, p.683 şi urm. M.Basarab, Drept penal,' partea generală, voi I, p.15-16. 66 A se vedea R. Saleilles, L'individualisation de la peine, Paris, 1927, p. 201. 67 M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.88. 68 M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p. 158-159. 69 F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.194; J.Pradel, Droit penal general, p.192.

53

prezintă o disproporţie exagerată70

, Relativ recent, pe aceeaşi linie de acţiune s-a înscris şi Curtea

constituţională italiană care a declarat neconstituţională - întrucât contravine principiului

proporţionalităţii - dispoziţia din codul penal pare prevedea pentru infracţiunea de ultraj (art. 341) o

pedeapsă minimă de 6 luni recluziune.

Curtea constituţională românească se înscrie pe aceeaşi linie de gândire, mergând chiar mai

departe şi recunoscând legiuitorului un atribut aproape exclusiv în ceea ce priveşte aprecierea

proporţionalităţii între infracţiune şi pedeapsă, totuşi modificarea conţinutului unei norme juridice prin

schimbarea condiţiilor impuse de aceasta este de competenţa exclusivă a Parlamentului, unica

autoritate legiuitoare a ţării.

Spre deosebire de instanţele constituţionale naţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

în limitele sferei sale de competenţă, deşi recunoaşte o marjă de apreciere a statelor în privinţa

necesităţii unei măsuri restrictive de drepturi într-o societate democratică, procedează la un examen

mai sever al proporţionalităţii, inclusiv în materie penală. Aşa de pildă, s-a apreciat că o dispoziţie din

dreptul francez care incrimina ofensa publică la adresa unui şef de stat străin şi o sancţiona cu

închisoare sau amendă, excluzând posibilitatea probei verităţii cu privire la cele afirmate, constituie o

măsură disproporţionată în raport de necesitatea protejării onoarei şi demnităţii acestor înalţi

funcţionari71

. Tot astfel, deşi Curtea a evitat să afirme cu valoare de principiu caracterul

disproporţionat al pedepselor privative de libertate în cazul infracţiunilor comise prin presă, în practică

sunt cenzurate cu maximă severitate cazurile de aplicare a acestor sancţiuni, de cele mai multe ori

Curtea ajungând la concluzia că nu există proporţionalitatea cerută de art. 10 alin.2 din Convenţie şi,

deci, că sancţiunea nu era necesară într-o societate democratică72

.

În ceea ce priveşte individualizarea judiciară, aceasta constă în determinarea sancţiunii

concrete pe care infractorul trebuie să o execute pentru fapta comisă. Dacă individualizarea legală

trebuie să ducă la stabilirea unei pedepse legale care să reflecte in abstracta gravitatea atingerii aduse

valorii sociale ocrotite, individualizarea judiciară are ca misiune stabilirea unei sancţiuni concrete, care

să fie o reflectare a atingerii aduse în concret valorii sociale de către persoana care a comis fapta. În

schimb, atunci când sancţiunea penală aplicată intră pe terenul unuia dintre drepturile garantate de art.

8-11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Este vorba de ipoteza în care condamnarea sau

executarea sancţiunii constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului la viaţă privată şi familială, la

respectul domiciliului sau corespondenţei, ori în exercitarea libertăţii de gândire, conştiinţă sau

religie, a libertăţii de exprimare ori a libertăţii de întrunire şi asociere.

Atunci, respectiv proporţionalitatea individualizării judiciare poate face obiectul cenzurii

exercitate de către Curte. Astfel, cu titlu exemplificativ, vom menţiona că în jurisprudenţa Curţii s-a

decis că principiul proporţionalităţii - cuprins în sintagma „măsură necesară într-o societate

democratică” - este nesocotit atunci când: măsura de siguranţă a expulzării străinilor a fost aplicată în

cazul unei persoane care locuia de mult timp pe teritoriul statului în cauză, unde avea o viaţă familială

stabilă ce nu se putea desfăşura în altă parte73

; membrii unui cult religios (Martorii lui Jehova) au fost

condamnaţi pentru infracţiunea de prozelitism fără o motivare reală a caracterului abuziv al practicilor

inculpaţilor sau când unii membri ai aceluiaşi cult au fost condamnaţi pentru fapta de a-şi fi stabilit un

lăcaş de cult destinat întrunirii adepţilor fără autorizarea prealabilă a Ministerului Educaţiei si Cultelor

şi a autorităţilor ecleziastice74

; condamnarea unui jurnalist a fost determinată de refuzul dezvăluirii

sursei care i-a furnizat o informaţie utilizată într-un articol75

etc. Tot astfel, măsura de siguranţă a

70 Instanţa supremă a statuat că o pedeapsă cu un minim special de 7 ani prevăzută pentru cel care importă sau exportă din Canada orice măsură

disproporţionată în raport de necesitatea protejării onoarei şi substanţă stupefiantă este incompatibilă cu dispoziţia din art.12. în motivare se arată că

pedeapsa este vădit disproporţionată întrucât nu ţine seama nici de natura, nici de cantitatea substanţei stupefiante şi nici de împrejurările în care s-a făcut importul sau do antecedentele condamnatului. A se vedea M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p.162.

71 C.E.D.O., hotărârea Colombani şi alţii c. Franţei din 25.06.2002, § 45-48 în http;/ /www.echr.coeint în motivarea hotărârii Curtea insistă pe

faptul că norma de incriminare a acestei fapte, derogând de la regimul de drept comun al infracţiunii de calomnie, instituie în favoarea şefilor de stat străini un regim privilegiat nejustificat faţă de practica şi concepţiile politice contemporane (§ 47).

72 AsevedeaC.E.D.O., hotărârile Dalban c. România, din 28.09.1999§48; Karakoc şi alţii c. Turciei din 15.10.2002, §44-45 în

http://www.echr.coe.int 73 C.E.D.O., hotărârile Beldjoudi c. Franţei din 26.03.1992, § 75-80; Mehemi c. Franţei din 26.09.1997, § 35-37 în http://www.echr.coe.int 74 C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993, § 47-49; Manoussakis c. Greciei din 26.09.1996, § 40-47 în

http://www.echr.coe.int 75 C.E.D.O., hotărârea Goodwin c. Marea Britanie din 27.03.1996, § 43-45 în http:/ /www.echr.coe.int

http://www.echr.coe.int/

54

confiscării speciale a unor bunuri aflate în legătură cu comiterea unei infracţiuni s-ar putea dovedi

disproporţionată, atunci când în cazul unei infracţiuni de mică gravitate s-ar ajunge la confiscarea unul

bun de valoare foarte ridicată.

Individualizarea administrativă este cea care se realizează după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii. Şi în această etapă principiul proporţionalităţii

impune alegerea unui regim de executare care să permită realizarea scopului sancţiunii penale limitând

în acelaşi timp la strictul necesar atingerea adusă unor drepturi fundamentale ale persoanei

condamnate. Dacă este adevărat că executarea unei pedepse privative de libertate de către o persoană

presupune o limitare a dreptului la viaţă privată şi familială76

, amploarea acestei limitări trebuie să fie

proporţională cu periculozitatea persoanei respective şi cu posibilităţile sale concrete de reeducare.

4.Principiul minimei intervenţii (principiul subsidiarităţii)

Aflat în strânsă legătură cu principiul caracterului subsidiar al dreptului penal, principiul

minimei intervenţii implică o restrângere, pe cât posibil, a recurgerii la mijloacele penale de protecţie a

valorilor sociale, atunci când imperativul apărării acestor valori poate fi realizat prin mijloace

aparţinând altor ramuri de drept (civil, contravenţional, disciplinar). Recunoscut ca atare de doctrina

italiană, spaniolă, portugheză, principiul este contestat de unii autori în doctrina franceză, care

apreciază că în plan sancţionator intervenţia dreptului penal trebuie să fie regula, iar intervenţia

dreptului administrativ excepţia77

. În susţinerea acestui punct de vedere se invocă atât principiul

separaţiei puterilor în stat, cât şi faptul că procedura de drept administrativ oferă mai puţine garanţii

de protecţie a individului decât procedura penală.

Cu privire la acest ultim argument se poate remarca faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii de

la Strasbourg, dincolo de calificarea dată în dreptul intern, o procedură contravenţională priveşte de

regulă „o acuzaţie în materie penală” în sensul art. 6 din Convenţie şi este deci supusă tuturor

exigenţelor care guvernează procedura penală. În realitate, principiul necesităţii pedepsei în dreptul

francez chiar este interpretat de majoritatea doctrinei ca implicând minima intervenţie a dreptului

penal. Prin urmare nu se poate spune că principiul minimei intervenţii este respins de dreptul francez78

.

Pe de altă parte, aşa cum recunoaşte chiar autorul citat, principiul minimei intervenţii nu este

incompatibil nici cu sistemul juridic francez, căci principiul necesităţii pedepsei, unanim recunoscut de

doctrina franceză, poate fi interpretat în sensul că sancţiunea penală este necesară doar atunci când nu

există alte forme eficiente de reacţie79

.

Având în vedere reţinerea manifestată de curţile constituţionale europene80

în a cenzura, pe

baza principiului constituţional al proporţionalităţii, recursul discreţionar al legiuitorului la

mecanismele penale de protecţie în cazul unor valori sociale de minimă importanţă, care ar putea fi

apărate şi prin mijloace juridice aparţinând altor ramuri de drept, în doctrină s-a încercat găsirea altor

limite constituţionale care să facă posibilă această cenzură. Astfel s-a pus problema dacă nu ar trebui

limitată incidenţa normelor penale la cazurile de protecţie a valorilor sociale prevăzute expres de

Constituţie.

76 Corn.E.D.H., dec. din.12.03.1990 în cauza Quintasc. Franţei, apud J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l'homme, L.G.D.J., Paris, 2001, p.158.

77 G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.72-73. 78 G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.94. A se vedea asupra acestei interpretări J. Pradel,Droit penal general, p.192. Prin urmare nu

se poate spune că principiul minimei intervenţii este respins de dreptul francez. 79 G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.94. în realitate, principiul necesităţii pedepsei în dreptul francez chiar este interpretat de

majoritatea doctrinei ca implicând minima intervenţie a dreptului penal. A se vedea asupra acestei interpretări J. Pradel,Droit penal general, p.192. Prin urmare nu se poate spune că principiul minimei intervenţii este respins de dreptul francez.

80 Merită remarcată în acest context încercarea Consiliului Constituţional francez de a cenzura unele dintre incriminările instituite de legiuitor

pe temeiul principiului necesităţii. Astfel, Consiliul a considerat că legiuitorul a comis „o vădită eroare de apreciere” atunci când a inclus în lista infracţiunilor susceptibile de agravare în considerarea unui scop terorist „ajutorul dat pentru intrarea, circulaţia sau sejurul fără forme legale a unui

străin”. Pentru a decide astfel, instanţa constituţională a constatat că regulile care guvernează complicitatea şi referirea la favorizarea infractorului în

cazul infracţiunilor de terorism erau suficient e pentru a reprima acţiunile avute în vedere de legiuitor, aşa încât noua incriminare era inutilă. A se vedea Consiliul Constituţional francez, dec.nr.96-377din 16.07.1996, apud J.-H. Robert, Droit penal general, P.U.F., Paris, 1999, p.121.

55

Potrivit unor autori81

, sfera valorilor sociale susceptibile de protecţie penală trebuie să coincidă

cu sfera valorilor constituţionalmente relevante, cu alte cuvinte cu sfera valorilor reglementate de

Constituţie. În susţinerea acestei propuneri se arată în primul rând că, potrivit Constituţiei82

.

Soluţia propusă nu s-a impus însă în doctrina italiană -majoritatea autorilor formulând

numeroase

Principiul minimei intervenţii implică în acelaşi timp şi o alegere de către legiuitor a acelor

sancţiuni care răspund cerinţei de proporţionalitate faţă de atingerea adusă valorii sociale. Aceasta

implică în primul rând o restrângere a domeniului de incidenţă a pedepselor privative de libertate, în

favoarea sancţiunilor pecuniare sau de altă natură. Din păcate, şi acesta rămâne un deziderat în dreptul

nostru, în condiţiile în care marea majoritate a infracţiunilor sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii.

Este interesant sub acest aspect, un studiu efectuat în Germania. In anul 1882, 22,2% dintre pedepsele

aplicate erau pedepse cu amenda şi 76,8% pedepse cu închisoarea. în 1990, 83,3% dintre pedepsele

aplicate constau în amenzi, în vreme ce doari 6,6% erau pedepse cu închisoarea83

.

La această evoluţie a contribuit în mod decisiv şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a

statuat că pedeapsa cu închisoarea nu este admisibilă decât pentru protejarea celor mai importante

valori, ridicând astfel o barieră împotriva unui abuz inflaţionist de pedepse cu închisoarea în practica

legislativă. În acelaşi timp, această jurisprudenţa a stimulat cercetările menite să ducă la identificarea şi

aplicarea unor sancţiuni alternative la pedeapsa închisorii84

. De asemenea, o atenţie sporită trebuie

acordată posibilităţii de a proteja mai eficient valoarea socială prin alte mijloace juridice decât

recurgerea la sancţiunile penale. Aşa cum s-a afirmat în doctrină, în cazul avortului, măsurile de

consiliere şi planificare familială, combinate cu măsuri de asistenţă financiară şi socială în favoarea

femeii, se pot dovedi mai utile în protejarea vieţii fătului decât o interzicere totală, sub sancţiune

penală a avortului164

. Aceasta nu înseamnă însă că ar fi recomandabilă o renunţare totală la protecţia

penală în cazul acestei valori sociale, ci menţinerea ei doar în anumite cazuri în care se dovedeşte

justificată, fie datorită particularităţilor valorii ocrotite (vârstă avansată a sarcinii) fie datorită

pericolului sau urmărilor acţiunii (avort efectuat în afara instituţiilor medicale specializate, care pune

în pericol viaţa femeii etc).

5. Principiul umanismului dreptului penal

În pofida aparenţei de imprecizie, acest principiu a fundamentat o jurisprudenţă constituţională

în numeroase state europene, mai ales în ceea ce priveşte regimul de executare a pedepselor privative

de libertate. Astfel, Tribunalul Constituţional german85

a decis că executarea pedepsei detenţiunii pe

viaţă distruge personalitatea şi deci demnitatea persoanei condamnatului, astfel că ea nu trebuie decât

în mod excepţional executată integral, recomandabilă fiind acordarea liberării condiţionate după

executarea unei perioade de detenţie.

În acelaşi context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că pedepsele corporale

contravin acestui principiu. Astfel, instanţa de control european a considerat că o pedeapsă constând în

aplicarea a trei lovituri de vergea unui infractor minor constituie o sancţiune degradantă în sensul art.3

din Convenţie86

.

Nu în ultimul rând, o atenţie deosebită trebuie acordată regimului de executare a pedepselor

privative de libertate, mai ales în ceea ce priveşte necesitatea compatibilizării regimului de detenţie cu

standardele europene în materie elaborate sub egida Consiliului Europei.

81 G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Musco, p.12-15; Pentru o trecere în revistă a doctrinei germane şi portugheze care

susţine acelaşi punct de vedere a se vedea G. Marinucci, E. Dolcini, Corso di diritto penale, vol.l, p.496, nota nr.37. 82 Art.13 din Constituţia Italiei, corespunzător art. 23 din Constituţia României. 83 H.Jung, Droits de l'homme et sanctions penales, în RTDHni. 18/1994, p.168. 84 H.Jung, Droits de l'homme et sanctions penales, p.172-173. 85 A se vedea K. Tiedemann, La constitutionalisation de la „matiere penale" en Allemagne, p.6. Pentru o prezentare a controverselor din

doctrina italiană asupra acestei chestiuni şi a jurisprudenţei Tribunalului constituţional italian a se vedea M. Barbero Santos, Estado constitucional de

derecho y sistema penal, în Actualidad penal, 2000, p.612. 86 C.E.D.O., hotărârea în cauza Tyrer c. Marii Britanii din 25.04.1978, § 29-31 în http://www.echr.coe.int

56

Comunităţile nu prescriu, nu impun şi nici nu implementează pedepsele

penale. Această misiune este atribuită Statelor Membre. Dreptul material este o

parte a dreptului comunitar, iar reglementarea, impunerea şi implementarea

unei pedepse se realizează prin intermediul dreptului naţional.

I. Implementarea dreptului comunitar primar prin intermediul dreptului penal

naţional (refrinţa sau adaptarea în dreptul intern)

Implementarea dreptului comunitar se referă atât la legislaţia comunitară

primară cât şi la cea secundară. In conformitate cu dreptul primar, metoda

naţională constă în faptul că Statele Membre penalizează încălcările dreptului

comunitar primar, deşi dreptul primar nu prevede asemenea penalizări.

Legislaţia prevede, de exemplu, că încălcarea unei anumite norme din Tr.

privind UE este pasibilă de o anumită pedeapsă. Această metodă poate fi

numită medotă de referinţă în dreptul naţional sau integrarea prin referinţă sau

referinţa.

Legiuitorul poate transpune o prevedere comunitară în cadrul unei prevederi

naţionale şi să o penalizeze: această adoptare în dreptul naţional, este

cunoscută şi ca încorporare sau integrare directă. Guvernul olandez a folosit

această metodă pentru a adopta în cadrul dreptului intern art. 70 a Tr. de

instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Otelului cu privire la costul

transportului. Guvernul a adoptat o lege cu privire la costul transportului

cărbunelui şi oţelului şi a decis că încălcarea acestei legi va constitui o

încălcare a cadrului normativ privind infracţiunile economice.

II. Implementarea dreptului comunitar secundar prin intermediul dreptului penal

naţional (efectul tacit şi expres)

1) Implementarea tacită

a) Ur mărirea penală pentru infracţiuni de drept comun.

De cele mai multe ori actele represive carc încalcă dreptul comunitar sunt

executate de prin acţiuni de fals sau alte infracţiuni de drept comun cum ar fi

excrocheria, care reprezintă infracţiuni reglementate de schemele dreptului

naţional. O companie care a obţinut ilegal o subvenţie comunitară prin

falsificarea documentelor, poate fi pedepsită pentru fals. Infracţ iunile existente

în dreptul naţional sunt „deschise". Autorităţile naţionale nu au nevoie de o

prevedere specială cu privire la acest tip de escrocherie comunitară. Acuzarea

ftaxa) existentă este folosită pentru combaterea escrocheriei comunitare.

Scopul ei este lărgit fară vreo modificare.

b) Escrocheria cu privire Ia TVA (taxa pe valoare adăugată).

O persoană care a comis o escrocherie cu privire la TVA comite o

infracţiune în domeniul dreptului fiscal naţional. De când Statele Membre sunt

obligate să remită un anumit procent din TVA Comunităţii Europene, orice

escrocherie care implică ZVA afectează atât Statele Membre cât şi Comunitatea

Europeană. Urmărirea penală a acestor infracţiuni este atât în interesul St2telor Membre cât şi al Comunităţilor Europene.

prevederi care corespund scopului acestei legi, un regulament de

administrare publică (decret al Consiliului de Stat) stabileşte că aceste

prevederi cât şi orice regulament comunitar care le modifică sau le aplică

trabuie să constituie punerea în aplicare prevăzută de art.L.214-1. L215-1 ect.

Un alt exemplu art fi art. 264 din Codul penal german. Acest articol

incriminează escrocheria prin folosirea subvenţiilor comunitare. Această

metodă este foarte similară cu implementarea tacită.

Cu privire la adoptarea legii comunitare printr-o lege naţională, legiuitorul

naţional nu poate să reproducă literalment prevederile comunitare în dreptul

naţional fără indicarea originei comunitare. Altmiteri, el poate ascunde originea

57

comunitară a prevederii, periclitând eficient primatul dreptului comunitar şi

posibilitatea referinţei prejudiciabile. Această metodă de reproducere a

prevederilor prin indicarea originei comunitare ale acestora nu poate fi folisită

dacă regulamentul nu se aplică direct şi trebuie să fie prevăzut în întregime în

dreptul naţional.

b) Directivele

Directivele acordă autorităţilor naţionale libertatea în aplicarea formelor şi

metodelor de implementare. în consecinţă, metoda naţională ds implementare a

dreptului comunitar secundar este cea mai bună metodă cu privire la directive.

O clauză finală care a fost introdusă din 1990 în toate directivele consiliului

impun obligaţia Statelor Membre să facă referinţă expres la directive în

normele naţionale pe care le adoptă pentru executarea directivei. Legiuitorul

naţional introduce standardele comunitare, le completează dacă este necesar, şi

determină pedepsele. Aceată interveţie prin legiuitorul naţional .este necesară

deoarece nu va fi posibil de invocat directiva în detrimentul unei persoane

fizice. O directivă nu poate prin sine însuşi impune obligaţii persoanelor fizice

şi o prevedere a directivei nu poate fi invocată in acest scop împotriva unei

persoane fizice.' O directivă nu poate prevedea răspunderea penală şi nici

mărirea acesteia. Cu toate acestea, în aplicarea dreptului naţional, chiar dacă

prevederea pusă în discuţie a fost adoptată până sau după directivă, instanţa de

judecată naţională chemată să o interpreteze trebuie să-şi execute această

obligaţie pe cât este de posibil, prin prisma conţinutului şi scopului directivei

pentru a tinge rezultatul prevăzut de directivă.87

Cu toate acestea, aceasta nu se

aplică în cazul în care are un efect de determinare sau agravare, în baza

directivei şi în lipsa legii promulgată pentru implementarea ei, răspunderea în

dreptul penala persoanei care a acţionat contrar prevederilotr directivei.88

Pedeapsa determinată de legiuitorul naţional poate avea natură penală. Dacă

materia relevantă reprezintă deja obiectul unei infracţiuni, directiva va fi

transpusă în dreptul naţional prin modifiarea legii penale existente. Acesta este

cazul Marii Britaniiunde infracţiunea de trazacţionare a iniaţilor era parte din

Companies Security Act din 1985 şi a fost intergrat în Crminal Justice Act

1993. Acest exemplu demostrează că ca efect al directivei apare penalizarea

unei infracţiuni care este mai mult sau mai puţin similară în diferite State

Membre.

Implementarea directivei ,poate fi încredinţată legiuitorului central sau

legiuitorului subordonat fară intervenţie parlamentară în dependenţă de

organizarea juridicţio.nală a Statelor Membre. Autorităţi comunitare nu pot

cere autorităţilor naţionale să folosească o anumită metodă.

Un alt exemplu referitor la o directivă a consiliului se referă la prevenirea

folosirii sistmeului financiar pentru spălarea banilor. Art.2 prevede că Statele

Membre trebuie să se asigure că spălarea banilor aşa cum este definită în

directivă este interzisă. în cnformitate cu art. 14 a Directivei din 10 iunie 1991

87 Implementarea expresă a) Regulamentele

Legiuitorul naţional este abilitat să penalizeze î ncălcările prevederilor regulamentului comunitar pin metode

specifice de referinţă. Folisind o lege specială, el interzice, de exemplu, încălcarea prevederii regulamentului

comunitar şi prescrie o pedeapsă cu amenda de maximul 5 000 EURO prin simpla referi re la această prevedere;

aceasta constituie încorporare prin referinţă specială.

Legiutorul naţional poate, de asemenea, să penalizeze încălcările prevederilor regulamentelor comunitare printr-o referinţă generală; aceasta constituie încorporare prin referinţă generală. în conformitate cu această metodă

legea naţională conţine o referinţă la regulamentele comunitare cu privire la elementele infracţiunii. De exemplu,

art.L214-l din Codul consumatorului al Franţei menţionează: în cazul în care un regulament a Comunităţii Economice Europene conţine

88 CJEC, 26 septembrie 1996, Arcaro, C-169/95 Rec CJEC p.I-4705, 4730

58

privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor:

fiecare stat membru ia măsurile adecvate pentru a asigura aplicarea integrală a

tuturor dispoziţiilor prezentei directive şi, în mod deosebit, stabileşte sancţiunile ce vor

fi instituite în cazul constatării unor încălcări ale dispoziţiilor adoptate în aplicarea

prezentei directive.

Art. 15 prevede în continuare: statele membre pot adopta sau menţine în

domeniul reglementat de prezenta directivă dispoziţii mai stricte pentru a împiedica

spălarea banilor.

Iar art. 16 menţionează că: statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor

cu putere de lege şi a actelor administrative necesare, în conformitate cu prezenta

directivă, înainte de l ianuarie 1993.

In preambulul Directivei Consiliul menţionează că: un demers penal nu trebuie

să fie totuşi singura strategie folosită în combaterea spălării banilor, dat fiind faptul că

sistemul financiar poate juca un rol foarte eficient; Acest lucru corespunde în

toatalitate cu caracterul directivei.

2. Metoda mixtă

Această metodă impune Statelor Membre obligaţia de a penaliza încălcările

dreptului comunitar într-un anumit fel. Ea se deoseneşte de metoda naţională

prin faptul că autorităţile comunitare specifică, mai mult sau mai puţin explicit,

pedeapsa care urmează a fi impusă.

I. Implementarea dreptului comunitar primar prin dreptu.' pena! naţional, la

nivel naţional şi la nivel comunitar.

Există câteva exemple privind folosirea acestei metode în dreptui comunitar

primar. Art. 194 din Tr. privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei

Atomice menţionează că: fiecare stat membru priveşte orice încălcare a acestei

obligaţii ca pe un atentat împotriva secretelor sale protejate, ceea ce, atât în privinţa

fondului, cât şi a competenţei, ţine de legislaţia sa aplicabilă în materie de atentat la

siguranţa statului sau de divulgare a secretului profesional. Acesta urmăreşte pe

oricare dintre autorii unei astfel de încălcări care ţine de jurisdicţia sa, la cererea

oricărui stat membru implicat sau a Comisiei.

Tratatul cere folosirea pedepselor penale în cazul violării secretului prin

utilizarea unei ficţii legale. Fiecare Stat Membru este obligat, de fapt, să

pornească procese penale dacă un alt Stat Membru sau Comisia o cer, fapt care

subminează principiul decenţei proceselor penale aplicabil în anumi te State

Membre. Principiul primatului dreptului comunitar înseamă că este depăşeşit

dreptul naţional.

Un alt exemplu îl găsim în art. 30 al Statutului Curţii de Justiţie, care

prevde că: fiecare stat membru tratează orice încălcare a jurământului de către

martori sau experţi în acelaşi fel ca un delict comis în faţa unei instanţe judecătoreşti

naţionale competente în materie civilă. In temeiul denunţului Curţii, statul membru

urmăreşte în justiţie pe autorii acestui delict în instanţa naţională competentă.

Acest Statut face parte din dreptul comunitar primar. Această prevedere

foloseşte aceiaşi tehnică ca în cazul art. 194 menţionat mai sus, dar este mai

clară ca aceasta. Ea descrie în termeni mult mai specifici aplicabilitatea

dreptului penal naţional şi, la fel, deviază, dacă este necesar, de la principiul

oportunităţii urmăririi penale.

Tehnica de apropiere a încălcării dreptului comunitar cu infracţiunile

prevăzute de dreptul penal naţional prin metoda ficţiei legale nu garantează o

suprimare legală în toate Statele Membre. Desigu, această metodă are

avantajele sale, din punct de vedre al Comunităţii, prin prevederea egalităţii

măsurilor care trebuie supravegheate. Cu toate acestea, chiar şi în aşa

circumstanţe, principiul decenţei proceselor penale a fost lăsat deoparte, nu

59

există o egalitate cu privire la elementele infracţiunii, cu privire la probe,

pedepse etc.

60

TEMA XXIV. ASPECTE REFERITOARE LA PEDEPSELE PENALE ÎN DREPTUL

PENAL EUROPEAN.

Amenzile impuse, menţionate în pct.a) de mai sus nu au o natură penală. Acest

fapt a fost supus diferitor critici şi discuţii. Scopul acestor amenzi este să compenseze

daunele cauzate, cel puţin o parte din amendă nu reflectă beneficiul primit în urma

unei încălcări. Natura acestor pedepse este parţial punitivă: amenda exprimă

pedepsirea pentru conduita subiectului. In consecinţă, amenzile impuse de comisie

trebuie să aibă o natură penală. Această abordare corespunde jurisprudenţei CEDO.

Rezultatul constă în faptul că impunerea unor asemenea amenzi trebuie să întruneas că

condiţiile de bază ale dreptului penal şi cele impuse de art.6 CEDO. Recunoaşterea

naturii penale a amenzilor impuse de Comisie, logic implică aplicabilitatea

pincipiului vinovăţiei din dreptul penal. Prin urmare trebuie aplicate şi principiile

legalităţii, neretroactivităţii, vinovăţiei, non bis in idem, proporţionalităţii.

Note suplimentare:

Infracţiunile împotriva intereselor financiare89

Protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene este în prezent o

preocupare constantă, corelativă interesului fiecărui stat membru sau candidat de a

reduce criminalitatea economico-financiară pe propriul teritoriu.

La începuturile construcţiei comunitare, în condiţiile războiului rece, cele două

părţi implicate în conflict şi- au ascuns slăbiciunile în faţa adversarului şi chiar a

propriilor cetăţeni, chiar dacă fenomenul corupţiei a fost şi este specific oricărei

societăţi.90

Din punct de vedere istoric, ideea de protecţie penală a intereselor financiare

ale Comunităţilor Europene a apărut ca urmare a alocărilor de fonduri proprii, prin

primul proiect de amendament al Tratatului, din 6 august 1976, care a modificat

Tratatele privind constituirea Comunităţilor Europene, creându -se astfel premisele

privind adoptarea regulilor comune privind protecţia penală a intereselor financiare.91

Această problematică s-a conturat în cea de-a doua perioadă de evoluţie

istorică a bugetelor Uniunii Europene, respectiv între anii 1971 -1987, care a

reprezentat perioada de consolidare a politicilor de cheltuieli, caracterizată pr in

dezvoltarea cantitativă şi instituţională a finanţelor comunitare, consolidarea FEOGA

şi crearea, în anul 1975, a FEDER.

Frauda comunitară este indisolubil legată de dezvoltarea construcţiei

comunitare, de creşterea complexităţii şi cuantumului RGUE, de modificarea

politicilor de cheltuieli şi a structurii fondurilor. în aceste condiţii, se susţine că

sumele fraudate ar reprezenta între 1,6% (cifra oficială ia nivelul arului 1995) şi 20%

din veniturile bugetare. Aceasta stare de fapt a generat, cum vom vedea, o

perfecţionare continuă a cadrului legislativ şi a mecanismelor instituţionale, în

vederea combaterii corupţiei şi a fraudei, cel mai important pas fiind acela al trecerii

de la "cooperarea orizontală" asigurată prin tratatele institutive şi modificatoare, la

"cooperarea verticală", o dată cu adoptarea Convenţiei PIF şi crearea OLAF.

Dificultăţile de combatere ?>. fenomenului fraudei

§ 1. Dificultăţile de ordin politic, economic şi juridic

89 Nelu Ciobanu, Buletin documentar, 3/2004, al PNA/'DNA

S. Bogdan, Câteva consideraţii privind mijloacele ji/ridice de combatere a fraudei în Uniunea Europeană, Studia Universitatis

Babeş-Bolyai, nr. 1/2001, p. 4. 91 COM (74) 418, J.O. nr. 222 din 22 septembrie 1976

61

O primă dificultate constă în faptul că dreptul de a incrimina şi a aplica

sancţiuni penale decurge din atributul de suveranitate al statelor, ori funcţionarea

actuală a structurilor comunitare pune în discuţie principiul legalităţii incriminării.92

Modul de exercitare a suveranităţii naţionale la nivel comunitar a ridicat şi ridică în

continuare probleme delicate în planul dreptului constituţional dar şi al opiniei publice din

fiecare stat suveran. Dreptul de a incrimina şi a aplica sancţiuni penale face parte dintre

atributele exclusive ale statelor, ce nu pot fi transferate Uniunii Europene, făcând

parte din cel de-al treilea pilon comunitar.

Pe de altă parte, în funcţie de contribuţia la BGUE şi de resursele alocate fiecărui stat

membru, există un interes diferenţiat în reprimarea fraudelor, în sensul că statele care au

contribuţii mari, ca Germania şi Franţa, au tot interesul de a combate fraudele, în timp ce

statele cu o contribuţie mai modestă (Grecia, spre exemplu) şi care beneficiază de fonduri

comunitare masive, tolerează sau chiar încurajează în mod tacit acest fenomen.

Datorită schimbărilor instituţionale frecvente, nu există un control permanent şi eficace

asupra organismelor comunitare, facându-se simţite disfuncţionalităţi între diversele structuri

comunitare.

Cooperarea în domeniu între statele membre este limitată de propriile performanţe la

nivel naţional (determinate de dificultăţile politice, economice sau instituţionale), dar şi de

interesul conjunctura! al statelor respective, precum şi de aptitudinea cadrului conceptual şi

metodologic, comunitar sau naţional, de a răspunde exigenţelor combaterii fraudelor

comunitare.

§ 2. Dificultăţile de ordin penai şi procesual penal.

în general, în această materie, dificultăţile existente la nivelul Uniunii Europene sunt

fie consecinţa prelungirii dificultăţilor sistemelor de drept naţionale ale statelor membre, fie

cele legate de specificul construcţiei comunitare, în special sub aspectul partajării

competenţelor şi al conţinutului legislaţiei comunitare.

Problematica referitoare la sistemele de drept naţionale are în vedere exactitatea

incriminării anumitor fapte, corelarea textelor cu realitatea vieţii sociale, adecvarea mijloacelor

de probă existente Ia specificul unor asemenea infracţiuni. De asemenea, instrumentele de

urmărire penală şi sistemul sancţionator nu corespund totdeauna exigenţelor combaterii unor

asemenea fraude.

La nivelul Uniunii Europene, acestor dificultăţi Ii se adaugă şi cele referitoare la

discontinuitatea acţiunii represive (limitată la frontierele naţionale) şi la caracterul disparat şi

neomogen al sistemelor de drept penal ale statelor membre.

în materia fraudelor comunitare, avem de-a face cu o scindare a competenţelor

deoarece în materie comercială este competentă Curtea de Justiţie (primul pilon), în timp ce în

materie penală competenţa aparţine

92 S. Bogdan, op.cit., p. 5

62

Tema XXV. DREPTUL PENAL ŞI DREPTUL COMUNITAR

Ca atare, nu există nişte relaţii foarte strinse intre dreptul penal şi Uniunea

Europeană. Or, nu există un drept penal unitar al UE asa cum se ştie in fiecare stat.

Aceasta nu împiedică ca dreptul penal naţional, ca un drept sancţionator prin

excelenţă să joace un rol important în funcţionarea UE.

Se poate distinge între efectul pozitiv şi efectul negative al dreptului comunitar

asupra dreptului penal naţional. Această distincţie se face în paralle i cu cea a unei

integrări positive şi integrări negative. Integrarea are drept scopu crearea unei pieţi

commune, ce se răsfrînge asupra tuturor teritoriilor statelor member, implicînd libera

circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalu rilor, protecţia liberei

concurenţe, armonizarea politicilor economice şi instaurarea unor politici commune

în unele sectoare ca agricultura şi transportul.

Integrarea negativă se referă la interdicţia statelor tnember ale Comunităţii europene

de a introduce noi interdicţii privind libera circulaţie etc. lntergrarea pozitivă cuprinde

obligaţia de a executa directivele de armonizare care vizează completarea pieţii

commune şi executarea politicilor commune cum ar ti politica comună agricolă care

fac obiectul unor reglementări comunitare.

Prin efectul pozitiv al dreptului comunitar asupra dreptului pena! naţional, se poate

înţelege orice măsuri în domeniul dreptului penal care sunt luate de către autorităţile

naţionale pentru a asigura executarea obligaţiilor ce reies din dreptul comunitar.

Acest effect pozitiv se distinge de efectul negative prin faptul că nu se vorbeşte de

neutralizarea tuturor piedicilor în realizarea dreptului comunitar, dar de măsuri

activeluate în acest scop.

Lipseşte în dreptul comunitar un mechanism integral de executare. Această executare

este conferită, excepţie facînd material' concurenţei, statelor membre. Dreptul

comunitar depinde de administraţiile naţionale în ce priveşte asigurarea regulilor.

Dacă se va impune reprimarea unei încălcări a vreunei reguli comunitare, aceasta se

va face prin intermediul dreptului penai naţional. în acest sens, urmînd regula după

care dacă nu există drept nu există nici sancţiune, dreptul comunitar poate fi

considerat incomplet.

Un instrument al executării este dreptul penal naţional. Aceasta implică faptul că

infracţiuni din dreptul comunitar pot face obiectul unei urmăriri penale dacă

legiuitorii naţioanl a prevăzut această posibilitate. De exemplu exportatorul de carene

care a indicat în documente o categorie anume care i-ar permite restituirea

cheltuielilor, este susceptibil de fals, infracţiune clasică pentru toate legile penale

naţionale, fără să se impună necesitatea adoptării unor legi speciale în acest sens. In

acest sens se remarcă că legiuitorul comunitar a lăsat statelor membre libertatea de

acţiune. Comunitatea nu intervine nici cu sancţiuni, nici nu le prescrie, nici nu Ie

impine, iăsîr.d executarea lor pe seama statelor. Această metodă este numită metoda

naţională.

A doua metodă constă în a impune statelor membre obligaţia de a sancţiona într -o

manieră sau alta, unele încălcări ale dreptului comunitar. Spre deosebire de prima

metodă, aceasta se bazează pe'o'armonizare alegislaţiilor statelor cu cea comunitară.

Statele membre impugn sancţiunea, care mai mult sau mai puţin, este prescrisă de

dreptul comunitar. Această metodă tinde din ce în ce să se lărgească, pentru că prima

metodă fiind bazată prea mult pe legea naţională se confruntă cu disparitate.

A treia metodă, este cea mai comunitară. Tratatele UE prevăd posibilitatea de a

impune amenzi comunitare prin intermediul Comisiei (organ executiv al Comunităţii)

în materie de concurenţă. Aceasta nu e o sancţiune de ordin penal, dar oricum e

punitivă.

63

Este vorba de o sancţiune clasică, aplicată de instanţă de judecată, dar de un

concept al unei sancţiuni aplicate direct de legiuitorul comunitar. De fapt, acestea

sunt prescrise şi impuse in plan comunitar, doar executarea lor se lasă în sarcina

statelor membre.

U niunea Europenă este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7

februarie 1992 : n\ ficat la I noiembrie 1993.

Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menţinerea şi extinderea acquis-

ului L -" .- taţii Europenei» şi, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul

Politicii Externe şi de Secuntate Comună (PESC) şi al Justiţiei şi Afacerilor Interne

(JAI). Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht

aceasta devine o construcţie cu trei piloni, care va fi menţinută şi dezvoltată continuu.

TRATATUL DE LA MAASTRICHT PRIMUL PILON Dimensiunea comunitară Cetăţenia europeană

Libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului

Politici comunitare

Uniunea economică şi monetară

AL DOILEA PILON

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)

AL TREILEA PILON

Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Internei i (JAI)

Primul pilon

Primul pilon acoperă sectoarele, regulile şi procedurile de decizie referitoare la

CEE, CECO şi Euratom.-

Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE şi creează

Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depăşeşte

marginile integrării economice. Aceste modificări sunt reprezentate de:

continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea

nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co -deciziei

(asupra anumitor subiecte, PE îşi împarte prerogativele cu Consiliul);

continuarea extinderii gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională,

reţelele transeuropene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia

consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente (politica socială,

coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de

mediu);

_crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii SM pot circula şi se pot stabili în alte

SM; dreptul de a alege şi de a participa în alegerile municipale şi pentru PE în SM de

rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea

ambasadei unui alt SM pe teritoriu! unui stat terţ şi în care SM naţional nu este

reprezentat; dreptul de a trimite petiţii PE şi de a se adresa Mediatorului European

(Ombudsmanului european);

_instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi

monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) şi la

înfiinţarea Băncii Centrale Europene (BCE). Al doilea pilon

Odată cu instituirea celui de-al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este

ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru

instituţional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună

extinsă la toate sectoarele politicii externe şi de scontate şi se pun bazele unei

cooperări sistematice intre SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor

acţiuni comune, desfăşurate pe de consens : şi care limitează SM în politica lor

externă.

PESC este gestionată de aceleaşi instituţii care operează sub primul pilon, dar care

au puteri şi rroceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest doemniu este de

importanţă strategică pentru SM şi este dificil de renunţat la suveranitatea naţională,

64

procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea

deciziilor fiind valabilă regula consensului). Al treilea pilon

Tratatul de la Maastricht stabileşte şi o formă sistematică de cooperare între SM, în

domeniul justiţiei şi afacerilor interne - cooperare care, până la acest moment, se

desfăşură pe bază de acorduri internaţionale ocazionale ( un astfel de exemplu îl

constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 SM). Procesul de decizie

este similar celui din domeniul PCSE (bazat pe regula unanimităţii). Aspectele

acoperite de această politică şi reglementate prin Tratatul de la Maastrich t sunt:

oferirea de azil politic, emigraţia, lupta împotriva fraudei şi dependenţei de droguri,

cooperarea judiciară în chestiuni civile şi penale, cooperarea vamală şi a poliţiei

pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de dehcte internaţionale.

Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999.

Prunul pilon - dimensiunea comunitară a UE a fost întărită sub următoarele aspecte:

crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: SM vor considera

promovarea ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes comun şi îşi vor

coordona acţiunile în cadrul Consiliului -acesta din urmă elaborând anual un set

„Direcţii de ocupare a forţei de muncă''», ce vor fi urmărite de guvernele SM în

adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă; mai mult, Consiliul

poate emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate calificată şi poate

adopta - în co-decizie cu Parlamentul - măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare

în doemniul ocupării;

integrarea conţinutului Cartei Sociale în Tratat, odată cu semnarea acesteia de către

Marea Britanie; extinderea procedurii de co-decizie ia noi sectoare de activitate

(excluziunea socială, sănătatea publică, lupta împotriva fraudei);

extinderea listei drepturilor civice ale cetăţenilor europeni;

întărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie a

consumatorului.

Al doilea pilon: sistemul PESC a fost întărit cu privire la:

posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă ale

SM; introducerea principiului „abţinerii constructive", prin care se permite unui SM

să se abţină de la votai în Consiliu, tară a bloca o decizie unanimă; ast fel, respectivul

SM nu este obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia

pentru Uniune şi trebuie să se abţină de la orice acţiune ce poate veni în conflict cu

acţiunile UE bazate pe decizia în cauză;

p înfiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare\4 responsabilă cu monitorizarea

evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce pot afecta

securitatea UE;

p oferirea poziţiei de „înalt Reprezentant pentru probleme de PESC" Secretarului

General al Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedenţiei Uniunii în probleme

referitoare la PESC şi pentru sprijin în formularea, pregătirea şi implementarea

deciziilor politice de către Consiliu; „înaltul Reprezentant" poate purta discuţii

politice cu părţi terţe, în numele Consiliului şi la cererea Preşedenţei;

p includerea „misiunilor Petersberg"i5 în Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la

baza priorităţilor de acţiune ale UE stă dorinţa comună de a apăra securitatea

europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.

Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon

(oferirea de viză şi de

azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera

circulaţie a persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformând astfel

procedurile de decizie - de la metoda interguvernamentală la metoda comunitară

65

(comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu mai este „Justiţie şi Afaceri Interne", ci

devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească în domeniul criminalităţii".

Tratatul de la Nisa, care a fost semnat lă 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la

1 februarie 2003, care a permis înfiinţarea „Eurojust" în domeniul cooperării

judiciare pe probleme de Consiliul este principalul organism decizional al Uniunii

Europene

Miniştrii din Statele Membre se reunesc in Consiliul Uniunii Europene, in funcţie

de subiectele din agenda întâlnirilor, flecare tara va II reprezentata de ministrul

responsabil de acel domeniu (afaceri externe, finanţe, politica sociala, transporturi,

agricultura, etc). Preşedinţia Consiliului este detinuta timp de sase luni de cate un stat

membru printr-un sistem de roiatie.

Consiliul este responsabil pentru luarea deciziilor si activitati de coordonare.

Consiliul Uniunii Europene adopta acte legislative, de obicei in codecizie cu

Parlamentul European. Consiliul coordoneaza in ansamblu politicile economice ale

statelor membre.

Consiliul defineşte si implementează politica externa si de securitate comuna a

Uniunii Europene, pe baza orientărilor stabilite de către Consiliul European. Consiliul

incheie acorduri Internationale in numele Comunitatii si al Uniunii, intre Uniune si

unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale. Consiliul coordoneaza

acţiunile statelor membre si adopta masuri in domeniul cooperării politice si judiciare

in materie penala. Consiliul si Parlamentul European reprezintă autoritatea bugetara

care adopta bugetul Comunitatii.

Instrumentele legislative emise de Consiliu pot fi regulamente, directive, decizii,

acţiuni comune sau poziţii comune, recomandari sau opinii. De asemenea, Consiliul

poate adopta concluzii, declaraţii sau rezoluţii. Cand Consiliul actiorîeaza in calitate

de legislator, de regula Comisia Europeana face propunerile. Aces tea sunt analizate in

Consiliu, care le poate modifica inainte de adoptarea textului final.

Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, numită pe scurt şi Curtea F,uropeană

de Justiţie f "(CEJ) îşi are sediul la Luxemburg şi este organul juridic al

Comunităţilor Europene. în sistemul politic al UE CEJ are rolul puterii juridice;

denumirea corectă a CEJ ar fi trebuit să fie însă Curţile de Justiţie ale Comunităţilor

Europene, fiindcă între timp au apărut trei instanţe diferite.

Curtea Europeană de Justiţie nu trebuie confundată cu Curtea Europeană de Justiţie

pentru Drepturile Omului cu sediul la Strassburg, care este o instituţie a Consiliului

Europei.

Rolul şi competenţele CEJ

Sarcinile CEJ sunt prevăzute în art. 220-245 Tratatul UE precum şi în propriul său

statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislaţiei europene. în

198$, pentru a uşura activitatea CEJ a fost înfiinţată Curtea Europeană de Justiţie de

Primă Instanţă (CEJ-PI) şi apoi în 2004 o altă instanţă, pentru probleme care privesc

funcţionarii publici: Tribunalul funcţionarilor publici ai Uniunii Europene. De atunci

CEJ nu mai este competentă decât pentru soluţionarea căilor de atac înaintate de

persoanele fizice şi juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiţie

de . Prîmă Instanţă. Mai nou însă, cu puţine excepţii, CEJ răspunde şi de dosarele de

chemare în judecată în primă instanţă înaintate de statele membre ale UE împotriva

Comisiei Europene.

Acte procesuale

în acţiunile formulate de Comisia Europeană (de ex. pentru încălcarea tratatului

UE) sau de alte organe comunitare şi în acţiunile formulate de statele membre

împotriva altor organe decât Comisia Europeană, precum şi pentru luarea deciziilor în

acţiunile prejudiciale) rămâne competentă tot Curtea Europeană de Justiţie.

66

■ P

rocedura în cazul încălcării tratatului UE (art. 226 Tratatul UE): Comisia

Europeană are dreptul - după încheierea unei proceduri preliminare - să

acţioneze în judecată în faţa CEJ statele membre ale UE. Curtea de justiţie

verifică întâi dacă acel stat a încălcat sau nu obligaţiile ce-i revin prin Tratatul

UE. Pentru aceasta la CEJ trebuie înaintată o cerere de chemare în judecată, care

se publică parţial în Monitorul Oficial al UE şi se remite pârâtului. După cum e

cazul, se poate trece apoi la administrarea probelor şi Ia judecata în fond. In

finalul acesteia procurorul general formulează cererile finale, în care sugerează

sentinţa ce va fi pronunţată, fără însă ca CEJ să fie obligată să ţină cont de

aceste sugestii. Conf. disp. art. 227 din Tratatul UE există şi posibilitatea ca un

stat membru să acţioneze în judecată în faţa CEJ un alt stat membru (după

procedura preliminară în care intervine şi Comisia Europeană conf. art. 227 alin.

2-4 din Tratatul UE).

■ P

rocedura prejudicială (art. 234 din Tratatul UE): Instanţele naţionale pot (resp.

trebuie, atunci când este vorba de ultima instanţă cum ar fi Curtea Supremă de

Justiţie, Curtea Constituţională, etc.) cere CEJ lămuriri cu privire la

interpretarea dreptului comunitar. în plus, aceste ;r,stanţe pot solicita CEJ să

verifice dacă un anumit act legislativ european este valabil. Acest lucru trebuie

să asigure în primul rând aplicarea unitară a dreptului comunitar de către

instanţele naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan naţional a legiior

europene. Pentru a putea solicita opinia CEJ judecata în fond derulată ia intanţa

naţională trebuie să depindă (în mod decisiv pentru soluţionarea cauzei) de

interpretarea, resp. valabilitatea legilor comunitare. Instanţa va suspenda

judecata în fond până la primirea răspunsului de la CEJ. Cererea solicitată va fi

întâi tradusă în toate limbile oficiale şi apoi publicată în Monitorul Oficial al

UE. Acest lucru oferă părţilor, statelor membre şi organelor UE posibilitatea de

a lua poziţie în problema respectivă. După care are loc o dezbatere în fond, cu

pledoaria ţinută de procurorul general şi apoi se procedează Ia pronunţarea

sentinţei. Instanţa solicitantă este obligată să respecte sentinţa pronunţată de

CEJ.

O particularitate a CEJ este procurorul general. Adesta, după ce părţile au fost

audiate la judecata în fond, are rolul de a întocmi o pfopurrere -prfvind sentinţa ce

urmează a fi pronunţată. Procurorul general nu reprezintă însă interesele unei anumite

părţi, cererile sale trebuind să aibă un caracter independent şi neutru. CEJ nu este

obligată să accepte propunerile făcute de procurorul general, dar de obicei instanţa

respectă în proporţie de % cele solicitate de acesta.

67

Tema XXVI. PROCEDURA LA CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE

OMULUI

Curtea pronunţă sentinţe în cazurile care îi sunt înaintate spre soluţionare. Cele cinci

tipuri de cazuri întâlnite frecvent sunt:

I. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare;

2. a

cţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor:

3. a

cţiuni în anulare;

4. a

cţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona:

5. a

cţiuni în despăgubiri. Acţiunile sunt detaliate în continuare.

1. P

rocedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare

Instanţele naţionale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea

corespunzătoare a legislaţiei comunitare în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele

din diferite ţâri să interpreteze legislaţia comunitară în moduri diferite.

„Procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare" are rolul de a preîntâmpina acest

lucru. Dacă o instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea

unei legi comunitare,

aceasta poate şi. în anumite cazuri, este obligată, să solicite opinia Curţii de Justiţie.

Această opinie este furnizată sub forma unei „proceduri de pronunţare a unei hotărâri

preliminare".

2. A

cţiuni intentate pentru neîndeplinirea obligaţiilor

Comisia poate demara acest proces în cazul în care consideră că un stat membru nu îşi

îndepbneşte obligaţiile prevăzute de legislaţia comunitară. Acest proces po ate fi demarat şi

de un alt stat membru UE.

în ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile şi se pionunţă. Dacă se constată

veridicitatea acuzaţiilor aduse statului membru respectiv, acesta are obligaţia de a remedia

situaţia de îndată. în cazul în care constată că statul membru nu a respectat sentinţa

pronunţată, Curtea poate impune plata unei amenzi.

3. A

cţiuni în anulare

Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii) Parlamentul

consideră că o anumită lege comunitară este ilegală, aces ta poate solicita Curţii anularea

legii în cauză.

Aceste „acţiuni în anulare" pot fi folosite şi de persoanele fizice care doresc să solicite

Curţii anularea unei anumite legi deoarece le afectează în mod direct şi negativ.

în cazul în care constată că legea respectivă a fost adoptată incorect sau nu are un temei

corect în dispoziţiile tratatelor, Curtea poate declara legea nulă şi neavenită.

4. A

cţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona

Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliu! şi Comisia au obligaţia de a adopta

anumite decizii în anumite situaţii. în caz contrar, statele membre, celelalte instituţii UE şi

(în anumite situaţii) pesoanele fizice sau societăţile comerciale pot înainta o plângere prin

care solicită Curţii consemnarea în mod oficial a abţinerii de a acţiona.

5. A

cţiuni în despăgubiri

68

Orice persoană sau societate comercială care a suferit daune în urma unei acţiuni sau a

unei lipse de acţiune din partea Comunităţii ori a funcţionarilor acesteia poate intenta o

acţiune pentru plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

Cazurile sunt prezentate la registratură şi pentru fiecare caz este numit un anumit

judecător şi un avocat general.

Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă verbală.

în prima etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi judecătorul numit

pentru cazul respectiv întocmeşte un raport unde rezumă aceste declaraţii şi temeiul legal

al cazului.

Urmează etapa a doua - audierea publică. în funcţie de importanţa şi comp lexitatea

cazului, audierea poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din trei, cinci sau 13

judecători sau înaintea Curţii reunite. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa

judecătorilor şi a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Avocatul general îşi

susţine punctul de vedere, după care judecătorii deliberează şi pronunţă sentinţa. Aceasta

nu urmează neapărat punctul de vedere al avocatului general.

Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate şi se pronunţă în cadrul unei audie ri publice.

Punctele de vedere divergente nu se comunică. Deciziile sunt publicate în ziua pronunţării

lor.

Procedura Tribunalului de Primă Instanţă este similară, cu excepţia susţinerii punctului

de vedere al avocatului general.

69

VII. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

I. ACTELE NORMATIVE

1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.

2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, din 14 martie 2003.

3. Legea cu privire la Procuratură, nr.118-XV din 14 martie 2003.

4. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională, nr.317-XIII din 13.12.1994.

5. Codul jurisdicţiei constituţionale, nr.502-XIII din 16.06.1995.

6. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească, nr.514-XIII din 06.07.1995.

7. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, nr.544-XIII din 20.07.1995.

8. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, nr.789-XIII din 26.03.1996.

9. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, nr.836-XIII

din 17.05.1996.

10. Legea Republicii Moldova cu privire la reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti,

nr.853-XIII din 29.051996.

11. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii, nr.947-XIII din

19.07.1996.

12. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul disciplinar şi la răspunderea disciplinară a

judecătorilor, nr.950-XIII din 19.07.1996.

13. Legea Republicii Moldova cu privire la colegiul de calificare şi atestarea judecătorilor, nr.949-

XIII din 19.07.1996.

14. Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice, nr.970-XIII din

24.07.1996.

15. Legea R.S.S.M. despre aprobarea Regulamentului avocaturii R.S.S.M., nr.526-X din

21.11.1980.

16. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.395-XIV din 13.05.1999.

17. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură, nr.1260-XV din 19.07.2002.

18. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, nr.416 din 18.12.1990.

19. Legea Republicii Moldova cu privire la activitatea operativă şi de investigaţii, nr. 727-XIV din

16.12.1999.

20. Legea Republicii Moldova cu privire la arestarea preventivă, nr.1226-XIII din 27.06.1997.

21. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea mijloacelor cheltuite pentru lecuirea

persoanei pătimaşe de la acţiuni criminale, nr. 79-XIII din 28.04.1994.

22. Legea Republicii Moldova cu privire la securitatea de stat a părţii vătămate, martorilor şi altor

persoane, care au colaborat în procesul penal, nr.1458-XIII din 28.01.1998.

23. Legea Republicii Moldova cu privire la retribuirea daunei cauzate de acţiunile ilicite ale

organelor de cercetare penală, anchetare preliminară, procuraturii şi instanţelor de judecată,

nr.1545-XIII din 25.02.1998.

II. LEGISLAŢIA INTERNAŢIONALĂ

1. Declaraţia universală a drepturilor omului (10.12.1948).

2. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (4.11.1950).

3. Regulile standardelor minimale de tratare a deţinuţilor (1955).

4. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966).

5. Convenţia împotriva torturilor şi a altor forme de comportament şi pedepse antiumane,

crude sau care înjosesc demnitatea omului (1984).

6. Principiile generale, privitor la independenţa organelor judecătoreşti (1985).

7. Declaraţia principiilor generale ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzurilor

de putere (1985).

8. Regulile standardelor minimale al ONU privitor la efectuarea justiţiei în privinţa

infractorilor minori (1985).

9. Convenţia despre drepturile copilului (1989).

10. Cumulul de principii pentru apărarea tuturor persoanelor reţinute sau arestate în orice

70

formă ar fi fost aceasta efectuată (1988).

11. Convenţia europeană despre colaborarea reciprocă privind asistenţa juridică internaţională

în materie penală şi protocolul ei (1959).

12. Convenţia europeană despre valabilitatea internaţională a sentinţelor pe cauzele penale

(1970).

13. Convenţia ţărilor CSI privind asistenţa juridică şi raporturile de drept în procesele civile,

familiale şi penale ( 22.01.1993 ).

14. Tratatul între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică şi

raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală (25.02.1993).

15. Tratatul între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile

juridice în materie civilă şi penală (13.12.1993).

III. PRACTICA JUDICIARĂ

1. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.4 Cu privire la unele chestiuni ce vizează

participarea procurorului la judecarea cauzelor penale din 30.01.1996, cu modificările aduse

prin hotărîrea Plenului din 20.12.1999 // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de

Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.285-286.

2. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr.38 din 12.11.1997 Cu privire la practica

judiciară de aplicare a unor prevederi ale Codului de procedură penală // Culegere de hotărîri

ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.287-288.


aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului,

învinuitului şi inculpatului // Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie

(1974-1999). – Chişinău, 2000. – p.289-294.


aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova

// Culegere de hotărîri ale Plenurilor Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova (1994-

04.1997). – Chişinău, 1997. – p.48-54.

IV. HOTĂRÎRI ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE A REPUBLICII MOLDOVA

5. Hotărîrea Curţii Constituţionale, Decizie despre sistarea procesului pentru controlul

constituţionalităţii unor prevederi ale art. 452 din Codul de Procedură penală al RM, nr.1, din

2.03-2004, Monitorul Oficial, nr. 42-44, 12.03.2004.

6. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.

416 şi 444 din codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.2, din 19.02.2004,

Monitorul Oficial, nr. 39-41, 05.03.2004.

V. MANUALE ŞI MONOGRAFII ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. Rene David, Camille Jauffret-Spinosi, Основные правовые системы современности,

Москва, Международные отношения, 1997, р. 20.

2. Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat, Ştiinţa dreptului comparat, V.

III, Bucureşti, Ed. AII Beck, 2001, p. 361.

3. Малиновский А., Уголовное право зарубежных государств, Москва, Новый юрист,

1998, р.7.

4. Т.В. Кашанина, «Происхождение государство и права современные трактовки и

новые подходы», Из. “Юристъ” Москва 1996, с. 220.

5. Traian Pop , Curs de criminologie, Cluj 1928, p. 267 şi urm.

6. Emmanuel Kant, Scrieri moral-politice, Ed. „Ştiinţifică”, Bucureşti 1991, p. 181-182.

7. Н.С. Таганцев, «Русское уголовное право (общая часть)», Т.2, Москва 1994, с. 47.

8. С.М.Ишаков «Криминология зарубежных стран», Москва, Изд. «Норма-Инфра»,

Москва 1997, с. 27.

71

9. Marc Ancel, autor al lucrârii; “La defense sociale nouvelle" (un mouvement de politique

criminelle humaniste), apârută la Paris, în 1954.

10. ilippo Gramatica, întemeietorul „Centrulul de studii de apărare socială” de la Geneva

din 1945, autor al lucrării: „Principi de defenso sociale”, apărută la Padova în 1961.

11. Victor Ursa, Criminologie, Ed. Universităţii creştine “Dimitrie Cantemir”, Fac. Drept,

Cluj-Napoca 1994, p. 82.

12. Ferrando Mamovani. Diritto penale, pane generate, scconda cdizione. Padova, CEDAM,

1988, p. 197-198.

13. N.T.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia „Sabin Solomon", Alba

lulia, 1944, p. 4.

14. C.Bulai, Manual de drept penal, Ed. AII, Bucureşti, 1997, p.2.

15. L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espahol. Parte general, Ed. Marcial Ponce,

Madrid, 1996, p.47-48;

16. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, Ed.Tirant Io Blanch,

Valencia, 1999, p.33.

17. F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000,

p.3.

18. L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, p.50;

19. G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte generale, Zanichelli Editore, Bologna, 2001,

p.3;

20. F. Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte generale, p.13; C.Fiore, Diritto penale. Parte

generale, p.3.

21. F. Desportes, F.Gunehec, Le nouveau droit penal, p.21;

22. J. Pardel, Droit penal general, Ed. Cujas, Paris, 1996, p.94.

23. F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem,

1999 p. 131 -135.

24. R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în Problemes actuels de science

criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63.

25. F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho penal. Parte general, p.81.

26. G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108;

27. F. Ramacci, Corso di diritto penale, p.21; F. Mufioz Conde, M.Garcia Arân, Derecho

penal. Parte general, p.81.

28. C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7; G. Fiandaca, E. Musco, Diritto penale. Parte

generale, p.29-30.

29. . Jakobs, Derecho penal. Parte general, (traducere din Ib. germană), Ed. Marcial Ponce,

Madrid, 1997, p.60-61.

30. C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.7;

31. G. Quintero Olivares, Manual de derecho penal. Parte general, p.108.

32. J.Pradel, G. Corstens, Droit penal europeen, p.406.

33. Vorschläge Zur Harmonisiemng des Wirtschaftsrecht in der Europäischen Union. Allgemeiner

und Besonderer Teii. Eurodelikte. citat de F. Curi, op. cit., p. 36.

34. S. Feller, Principiile dreptului penal al R.P.R.. în: „Justiţia nouă", 1960, nr. 6, p. 982-

1004.

35. Robert Legros, La regie de droit penal, în volumul: La regie de droit (sub redacţia lui

Ch. Perelman), Bruxelles, Bruylant, 1971, p. 243.

36. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal, voi. i, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1969, p. 7;

37. V. Dongoroz, Sinteza asupra noului Cod penal ai României, în „Studii şi cercetări

juridice", 14, 1969, nr. 1, p. 10;

38. I. Oancea, Tratat de drept penal, Bucureşti, Editura ALL, 1995, p. 16.

39. C. Bulai, Drept penal român, voi. I. Bucureşti. Editura Şansa. 1992. p. 40.

72

40. Măria Zolyneak, Drept penal, partea generală, voi. I, ediţia a Ii-a, Iaşi, Editura

Chemarea, 1994, p. 27-29.

41. V. Dobrinoiu şi colab., Drept penal, partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică. 1992, p. 13-15.

42. Augustin Ungureanu, Drept penal roman, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 1995, p. 14-

18.

43. Matei Basarab, Drept penal, partea generală, voi. I, Cluj, Editura Forum, 1992, p. 6-10.

44. E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75.

45. E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p.75-77; G. Fiandaca, E.

Musco, Diritto penale. Parte generale, p.66-69;

46. G. Marinucci, E. Dolcini, Corsodi diritto penale, vol.l, Giuffre Editore, Milano, 2001,

p.121.

47. F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, Ed. Story Scientia, Diegem,

1999 p. 131 -135. R. Gassin, Le droit penal: droit public ou droit prive? în Problemes

actuels de science criminelle, vol.V, P.U.Aix-Marseille, p.1991, p.62-63.

48. J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, voi.III, p.121-122.

49. A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general,p.85.

50. S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, p.95-97; A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho

penal. Parte general, p.79;

51. S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peinesîn

R.S.C., 1998, p.706.

52. A se vedea R.-M. Leroy-Claudel, Le droit criminel et Ies personnes morales de droit

prive, teză, Nancy, 1987, p.36.

53. S. Frossard, Quelques reflexions relatives au principe de la personnalite des peines,

p.707.

54. F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. „Rosetti”

Bucureşti, 2002, p.59-64.

55. A. Dugue, Les exceptions au principe de personnalite des peines, teză, Paris, 1954, p.139;

56. J.A. Roux, La responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de

Droit penal, 1929, p.240;

57. L. Regis Prado, La cuestion de la responsabilidad penal de la persona juridica en derecho

brasileno, în Revista de derecho penaly de criminologia, 2000, p.280.

58. Chr. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, G. Schamps, J. Verhaegen,

Indispensable responsabilite de l'entreprise, inacceptable culpabilite collective - A propos

de l'avant projet de loi belge relative â la responsabilite penale des personnes morales,

Journal des Tribunaux, 1998, p.565.

59. M. Ettinger, Responsabilite penale des personnes morales, în Revue Internationale de

Droit penal, 1929,p.278-279;

60. J.A. Roux, La responsabilite penale des personnes morales, p.241.

61. A. Huss, Sanctions penales et personnes morales, în Revue de droit penal et de

criminologie, 1975-1976, p.674;

62. A. Dugue, Les exceptions au principe de personnalite des peines, p. 145.

63. L. Francois, La responsabilite penale des personnes morales?, în Colectiv, Corpus juris

au regard du droit belge, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2000 p.87.

64. G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, teză, Lyon, 1943, p. 125.

65. H.J. Hirsch, La criminalisation du comportement collectif -Allemagne, în H. De Doelder,

K.Tiedemann, La criminalisation du comportement collectif, Kluwer Law International,

The Hague, 1996, p.43;

66. M. Barbero Santos, Responsabilidad penal de las personas jurfdicas? în La responsabilitâ

penale delle persone giuridiche in diritto comunitario, Actele conferinţei de la Messina

(30.04-05.05.1979), Ed. Giuffre, Milano, 1981, p.480.

67. G. Richier, De la responsabilite penale des personnes morales, p.131;

73

68. K.E. Mohamed El Sayed, Le probleme de la responsabilite penale des personnes morales,

p. 529;

69. F. Deruyck, Pour quand la responsabilite penale des personnes morales en droit penal

belge? în Journal des tribunaux, 1997, p.701.

70. F. Sudre, Droit internaţional et europeen des droites de l'homme, Ed. PUF., Paris, 2001,

p.158-162.

71. A se vedea R. Saleilles, L'individualisation de la peine, Paris, 1927, p. 201.

72. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.88.

73. M. Verdussen, Contours et enjeux du droit constitutionnel penal, p. 158-159.

74. G. Dellis, Droit penal et droit administratif, p.72-73.

75. J.-H. Robert, Droit penal general, P.U.F., Paris, 1999, p.121.

76. H.Jung, Droits de l'homme et sanctions penales, în RTDHni. 18/1994, p.168.

77. K. Tiedemann, La constitutionalisation de la „matiere penale" en Allemagne, p.6.

78. M. Barbero Santos, Estado constitucional de derecho y sistema penal, în Actualidad

penal, 2000, p.612.

79. Крылова Н.Е., Серебренникова А.В., Уголовное право зарубежных стран, Москва,

Зерцало, 1998, р. 59.

80. Н.Ф. Кузнецовой, Ф.М. Решетникова, «Уголовный кодекс Испании», Из.

«Зерцало», Москва 1998, p. 1-3;

81. Н.Ф. Кузнецовой, Ф.М. Решетникова, «Основные черты уголовного кодекса

Испании», в Журналe «ВЕСТНК Московского Университета», Сер. 11, «Право»,

Москва 1998, № 2, с. 65-74.

82. Popa, D. Marcel, Matei, C. Horia., Mica enciclopedie de istorie universală, Ed. „IRI”,

Bucureşti 1993, p. 146.

83. Н.Е. Крылова, «УК Франции 1992. Основные черты нового Уголовного кодекса

Франции», Изд. «Спартак», Москва 1996;

84. Tanovicianu L, Dongoroz V., Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, ediţia a Ii-a,

Bucureşti 1912, p.183.

85. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului romănesc,” Casa de editură şi

presă “Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1993, Editura “ Universul”, (2), p. 158.

86. Ovicinikov-Pelin, V., În speranţa unei drepte legiuiri în Moldova, 1989, nr.11, p. 24.

87. Р.Черри, «Развитие карательной власти в древних общинах, перевод с англискогo и

примичании П.И. Люблинского, Саннкт-Петербургб 1907, c. 40;

88. В. Сергеевич, «Уроки и иследования истории старорусского права», 3-е учебное

издательство Санкт Петерсбург, 1903, с. 398;

89. И. Исаев, «История государства и права росии», Изд. «Юристъ», Москва 2000, с.

150.

90. Уголовное законодательство зарубежных стран / Под ред. Козочкина И. Д.,

Мозсоуа, 2001,р.58-59.38

91. И.Д. Казачкина, «Уголовный закон международных стран», Изд. «Зерцало»,

Москва 2001, с. 237-238.

92. Р. Михеев, Е. Койдзуми, Е. Плешкова, «Уголовный кодекс Японии», в ред. Закона

от 12 мая 1995 г., в Сб. «Тезисов и докладов сообщений региональной научно

практической конференции», 25-26 марта, «Современные проблемы

правоприменения», Хабаровск 1998.

93. Н. Свитунова, «История государства и права зарубежных стран», Изд. «Инфра-

Норма», Москва 1999, с. 127-128.

94. L. Morillas Cueva, Curso de derecho penal espanol. Parte general, p.89; J. Cerezo Mir,

Curso de derecho penal espanol, vol.l, p.158;1

95. B. Dejemeppe, Un et coutumes en matiere penale: Ies principes fondamentaux â la

derive? în R.D.P.C. ,1988, p.17.

96. J.-H. Ftobert, Droit penal general, p.118; C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.65.

74

97. Tappan P. Crime, Justice and Correction, London, 1960, p.10.

98. А.С. Никифоров, «США. Закон о контроле над насльстиеной преступностью», в

Журналe «Государство и право» № 3, Москва 1996, c. 124-133.

99. Gibbs, Jack P. Crime, Punushementandpeterrence, New York, Oxford, 1975, p. 81.

100. Andrei Guştiuc, Liliana Chirtoacă, Veronica Roşca, Istoria universală a statului şi

dreptului (perioada medievală) , Vol.-2, Ed. “Elena”, Chişinău 2001. (2), p. 227.

101. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.159; (i

Mitrache, C.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, p. 39.

102. Я. М. Брайнин. Уголовный закон и его применение. М., 1967, р. 40;

103. D. Baltag. Teoria generală a dreptului. Cimişlia, 1996, p. 135-136.

104. В. Г. Смирнов. Функции советского уголовного права. Л., 1965, р. 35.

105. С. С. Алексеев. Социальная ценность права в советском обществе. М., 1971, р.

105.

106. Н. Д. Дурманов. Советский уголовный закон. МГУ, 1967, р. 118;

107. Б. А. Куринов. Научные основы квалификации преступлений. МГУ, р. 54.

108. F. Tulkens, M. van de Kerchove, Introduction au droit penal, p.224-225;

109. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, p.82-83.

110. A se vedea M. Killias, Precis de droit penal general, Staempfli Editions, Berne, 1998,

p.260-261.

111. G. Jakobs, Derecho penal. Parte general, p.142.

112. E. Bacigalupo, Principios de derecho penal. Parte general, p. 119;

113. M.Cobodel Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.218.

114. C. Requejo Conde, Hechos delictivos cometidos en el extranjero por ciudadanos

extranjeros: el principio de justicia supletoria, în Actualidad penal, 2001, p.894; G.

Jakobs, Derecho penal. Parte general, p.141; M. Killias, Precis de droit penal general,

p.261.

115. A se vedea M. Killias, Precis de droit penal general, p.261.

116. G. Levasseur, Le domaine d'application dans le temps des lois relatives â l'execution

des sanctions repressives, în Droit penal contemporain. Melanges en l'honneur d'Andre

Vitu, Ed. Cujas, Paris, 1989, p.362-363.

117. C. Hennau, J. Verhaegen, Droit penal general, p.89;

118. M.J.Leclercq, L'application dans le temps de la loi modifiant le delai de prescription

de l'action publique, în R.D.P.C, 1981, p.963;

119. N.T.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, p. 699-700; M.Basarab, Drept penal,

partea generală, voi I, p. 92

120. V. Dongoroz, Tratat de drept penal, Bucureşti, 1939, (1), p. 94.

121. Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale, parte generale, Milano, 1994, p. 163.

122. A. Pagliaro, Principi di diritto penale. Parte generale, p. 217.

123. G. Antoniu, Examen critic al unor dispozitii din Codul penal. Partea generală, în

George Antoniu, Emilia Dobrescu, Tiberiu Dianu, Gheorghe Stroe, Tudor Avrigeanu,

Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, 2003, p. 95.

124. Nicolae T. Buzea, Infracţiunea şi culpabilitatea. Doctrină, legilaţie, jurisprudenţă,

Tipografia “Sabin-Solomon”, Alba Iulia 1944, p. 10.

125. A. Decocq, Droit penal general, Ed. „Armând Colin”, Paris 1971, p. 61.

126. R.Guillien, J.Vincent (sous la direction), Lexique de termes juridique, Ed. „Dalloz”,

Paris 1971. 83.

127. Gaston Stefani, George Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, troisiéme

edition „Dalloz”, Paris,, p. 118.

128. В.Н. Кудрявцев, А.В. Наумов «Российское уголовное право, oбщая часть», Изд-

во. «Спартак», Москва 1997, с. 153;

129. Н. Ф. Кузнецов, И. М. Теашков, «Kypc уголонoгo npaвa. O6чaя чаcть» T. 1,

Mocквa, Изд-во, 3epцалo, Москва 1999, с. 336;

75

130. Б.В.Здравомыслов Уголовное право Российской Федерации (общая часть),

Изд. Юрист, Москва 1999, с. 178;

131. И.И.Козаченко, З.А.Незнамова, Уголовное право (общая часть), Изд. «Норма-

Инфра», Москва, 1999, с. 186);

132. Н.И. Ветров. «Уголовное право» (Особенная Часть), Изд-во, «Новый Юрист»,

Москва 1998. с. 89.

133. A. Borodac;V. Bujor; S. Brânză; T. Carpov; C. Florea;V. Florea;V. Lungu, Drept

penal parte generală, Ed. “Ştiinţa” Chişinău 1994, p. 112; I. Macari, Drept penal, parte

generală, Chişinău, 1999, p. 141.

134. Barbăneagră Alexei, Berliba Viorel, Bârgău Mihai, Borodac Alexandru, Bujor

Valeriu, Carpov Trofim, Gheorghiţă Mihai, Gurschi Constantin, Laşcu Mihai, O.

Popovici Tudor, Ţaulean Vitalie, Ulianovschi Gheorghe, Ulianovschi Xenofon; CODUL

PENAL AL REPUBLICII MOLDOVA cu modificările de până la 8 august 2003 cu Legea

nr. 211-XV din 29.05.2003 (MO nr. 116-120 din 13.06.2003); Legea nr. 305-XV din

11.07.2003 (MO nr. 153-154 din 22.07.2003); Legea nr. 353-XV din 31.07.2003 (MO nr.

170-172 din 08.08.2003), Comentariul, Editura „ARC”, Chişinău 2003, 835 pagini, p. 71.

135. Ph. Kenel, La responsabilitâ penale des personnes morales en droit anglais, p.103-

120; T. L'Homme, La responsabilitâ pânale despersonnes morales en droit anglais, în

Rrevue de Droit penal et criminologie nr. 1/1995, p. 46-47.

136. Florin Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed.

„ROSETI”, Bucureşti 2002, p. 32-39.

137. Н.Ф. Кузнецова, И.М.Тяшкова, «Курс уголовного права (общая часть)», Т.1,

Москва 1999, с. 539.

138. Куда ДЗЮНЬИТИ, Общая часть японского уголовного права, Киото, 1977, р.60.

139. F. Mantovani, Diritto penale. Parte generale, p.222;

140. C.Fiore, Diritto penale. Parte generale, p.190.

141. C. Rădulescu-Motru, Responsabilitatea penală, în „Revista de drept şi de ştiinţe

penale” nr. 1-2, 1940, p. 88.

142. V. Dobrinoiu, Drept penal parte generală, Ed. „Academică şi Pedagogică”,

Bucureşti 1992, (1), p. 115.

143. I. Moraru, V. Predescu, Criterii de stabilire a responsabilităţii în expertiza psihiatrică

judiciară, Bucureşti 1962, p. 103.

144. A. Borodac ş.a., Drept penal (parte generală), Ed. “Chişinău” 1994, p. 59.

145. Enrico. Ferrii, în Principii di Diritto criminale, pag. 418, citat din Nicolae T. Buzea,

op.cit., p. 355.

146. I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ed., II-a, revăzută, doctrina de

Vintilă Dongoroz “Curier Judiciar”, Bucureşti, 1924. Vol. 1, p. 585.

147. J. Lekschas, Die Schuld als sbujectiv Seite der Verbercheirschen Hanlung, Berlin,

1955 (Culpa ca latură subiectivă a infracţiunii-în traducere dactilografiată la Institutul

de cercetări juridice din Bucureşti) operă citată de Ion Mircea, Vinovăţia în dreptul penal

român, Ed. “Lumina Lex”, 1998, p. 35; p. 93;

148. Б.С.Утевский, «Вина в советсом уголовном праве», Изд. «Госюздат», Москва,

1950, c. 40 (B.S. Utevski, Vinovăţia în dreptul penal sovetic, Ed.” Gosiurizdat”,

Moscova 1950, p. 40 şi urm).

149. M. Basarab, Drept penal parte generală, Vol. 1, Ed. II-a “Lumina Lex ”, 1996, p.

176. V. Papadopol, op. cit., p. 902.

150. C. Stegâroiu, Drept penal, partea generală, vol. II, Cluj, 1956-1957, p. 97-98;

151. B. Braunştein, Unele probleme ale vinovăţiei penale în dreptul penal al R.S.R.,

A.U.I., 1965, p. 173;

152. V. Papadopol, Cu privire la latura subiectivă a unora din infracţiunile contra

persoanei şi la consecinţele erorii asupra dezvoltării legăturii cauzale, în L.P., nr. 8/1956,

p. 902.

76

153. Claude Berreville, Quelques reflexions sur l'element moral de l'infraction,în R.S.C.,

nr.2/1973, p. 868.

154. Marc Puech, Droit penal general, Ed. „Litec”, 1988, p. 183.

155. George P. Fletcher, Igor Dolea, Dragoş Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei

penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Ed. “ARC”,

2001, p. 139.

156. Мальков В.П. Субъективное основания уголовной ответственности// pag.91- 99.

157. Narcis Giurgiu Infracţiunea, Vol-1, Ed. “GAMA”, Iaşi, 1994, p.117.

158. A. Borodac, V. Bujor, S. Brânză, ş.a., Drept penal, parte generală, Chişinău 1994, p.

120.

159. Н.И. Загородников, «Советское уголовное право», Москва 1979, p.16 ;

160. Giurgiu N. Drept penal, p.118-119; A. Borodac, V. Bujor; S. Brânză; T. Carpov; C.

Florea; V. Florea; V. Lungu, Drept penal parte generală, Ed. “Ştiinţa”, Chişinău 1994, p.

12.

161. Gheorghiţă Mateuţ Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. „Lumina Lex”,

Bucureşti 1997, (2), p. 177.

162. Marc Puech, Droit penal general, Ed. „Litec” 1988, p. 198.

163. Richard Singer în New York Law Journal, 18 februarie 1986, p. 1.

164. I.C. Smith, B. Hogan, Crminal Law, London 2002, p. 69-70;

165. Richard. J. Bonnie. ş. a., Criminal Law, New-York 1997, p. 139-140.

166. Y. Mayaud, Un bel avenir pour la faute caracrtériseé, Rev. sc.crim., nr. 2. 2001, p.

381-583.

167. P. Bordessoule De Bellefeuille. M. Hass, La mise en diuiger d'autrui, Rev. penit. et

de droit pénal, 1996, p. 289-295.

168. J. Robert, Droit penal general, Paris 1999, p. 318.

169. Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed., “ALL BECK”, Bucureşti 1999,

p. 200.

170. Marc Puech, Droit penal general, Ed. „Litec”, 1988, p. 183.

171. Ferrando Mantovani, Diritto penale, parte generale, secondo edizione „CEDAM”,

Padova, 1988, p. 304-305.

172. Tullio Padovani, Diretto penale. Giuffre, editore Milano, 1990, p. 243-244, Giuseppe

Bettioi, Diritto penale, parte generale, „Ottava edizione”, CEDAM, Padova, 1973, p.

416-419.

173. Jerome Hall, General Principles of Criminal Law - second edition Babbs - Merill,

Indianapolis, New York, 1960, p. 111-115, 128.

174. Miller Swanson, Guiltiness a psychic independent aspect, 1938, 1956, p. 349;

175. Marc Ancel La defense sociale nouvelle (un mouvement de politique criminelle

humaniste), Paris 1954, p. 213; Marc Ancèl, Le défense sociale - un movement de

Politiquè criminelle humanistè, 3 émè, Ed. Cujas, Paris, 1981, p. 40.

176. Reinhardt Maurach, Deuîsches Sîrafrecht, Allgemeiner Teii, 3, Auflage, C.F. Muller

Karlsruhe 1965, p. 456 – 457;

177. В. Н. Кудрявцев, А. В. Наумов, «Российское уголовное право, oбщая часть»,

Изд-во «Спартак», 1997, с. 153.

178. Graham Gilles, Rolul integrării sociale în pedepsirea infractorilor – o cheie a

justiţiei mileniului trei, în R.S.P. nr.1/1995, p.128,

179. Alice Yotopoulos-Marangopoulos, Pedeapsa privată de libertate în optica

drepturilor omului – referat prezentat la al 42-lea Curs Internaţional de Criminologie,

Atena, 18-22, decembrie 1989.

180. Conseil de L'Europe, Transformation Sociale et délinquance juvénile, (Rezoluţia

178/62), Strasbourg, 1979, p.128.

181. Conseil de L'Europe, Réaction sociales à la délinquance juvénile, (Recomandarea

nr.R/87/20), Strasbourg, 1989, p.35.

77

182. Caroline Ball, Cadrul legislativ pentru protecţia copilului şi a familiei, intervenţie în

cadrul cursului de asistenţă socială, organizat de University of East, Anglia, Norwich,

Bucureşti-Otopeni, 30 martie-10 aprilie 1992 (documente difuzate, în culegere, de către

UNICEF şi Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale).

183. Pentru informaţii mai largi, a se vedea: Traitement des délinquants en groupes et en

commjunauté, 1974, Rezoluţia 7324, p.48-71; Conférence sur la politique criminelle,

Conseil de L'Europe, Strasbourg, 1975, p.87-88;

184. Réactions sociales à la delinquance juvénile, op.cit., p.36-37.

185. Mirelle Delmas-Marty, Probleme juridice şi practice în legătură cu deosebirea

dintre dreptul penal şi dreptul administrativ – Raport general prezentat la col

186. cviul pregătitor pentru a 14-lea Congres Internaţional de drept penal (1989),

Stockholm, iunie, 1987.

187. Conseil de L'Europe, Transformation sociale et délinquance juvénile, Strasbourg,

1979, p.134-135.

188. Marc Ancel şi Philippe Chemithe, Sistemele penitenciare în Europa Occidentală,

1981, RSP. nr.34/1990, p.72-74.

189. Conseil de L'Europe, Transformation sociale et délinquance juvénile, op.cit., p.112;

Colette Somershausen, op.cit., p.80-81.

190. André Jadoul, Le processus d'intervention danois, comunicare la zilele juridice de

drept comparat privind delincvenţa juvenilă, Bruxelles, 20-22 mai 1981.

191. Hans Kerner, Les sanctions pénales classiques et leur altérnation dans les politiques

criminelles – referat la al XLIV-lea Curs Internaţional de Criminologie, 6-10 mai 1991,

San-marino, Doc. Seminar; Conseil de L'Europe, Transformation social et délinquance

juvenile, op.cit., p.135-136.

192. Gaston Ştefani, George Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, troisieme

edrtion, Dalloz, Paris, 1987, p. 336; F. Desportes et F. Le Gunèhec, Le Nouveau Droit Pénal,

Tome l, Droit penal general, Ed. „Economica”, Paris 1998, p, 488; Florin Streteanu, op.

cit.,(3), p. 194.

193. Naguib HOSNI, L' erreur de droit et son influence sur la resposabilité penale, în

„Revue de science criminelle et de droit penal comparé”, No. 4, Editions „Dalloz”, Paris,

2002. p. 712.

194. R. Garraud, Traitè theorique et pratique du droit penal francais, Ed. „Recueil Sirey”,

1913, n° 367, p. 603; Roger Merlé, André Vitu, Traite de droit criminel, Ed. „Cujas”,

1967, p. 33;

195. H. Donnedieu de Vabres, Traite de droit Criminél et de lègisiation pénale comparé,

troisiémè édition, „Siréy”, Paris 1947, p. 192-193;

196. Gaston Stefani, George Levasseur, Bernard Bouloc, Droit penal general, troisieme

edition „Dalloz”, Paris, 1987, p. 301-302.

197. Jefrey L. Lowry, Plain error rule - clarifyng plain error analzsis under rulee 52 (b) of

the federal rules of criminal procedure, The Journal Criminal Law Criminologi, Volume

84/ number 4/wntner-spring 1994, p. 915.

198. Brecht v. Abrahamson: Harmful error in habeas Corpus Law, The Journal Criminal

Law Criminologi, Volume 84/ number 4/wntner-spring 1994, p. 1109;

199. Donald J. Newman, Introduction to Criminal jusice third edition „Random house”,

New York, 1997, p. 202-204;

200. Georege P. Flether, Idor Dolea, Dragoş Blănaru, Concepte de bază ale justiţiei penale

(douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţie), Editura „ARC”, Chişinău 2001,

p. 180.

201. Jerome Hall, General Principles of Criminal Law, p. 383, ed, II, 1960 p. 182;

202. Glanville Williams, Criminal Law, The Generai Part, second edition, „Stevens and

Sons Limited”, London, 1961, p. 291-294;

78

203. Meir Dan-Cohen, Decision Rules and Conduct Rules:On Acoaustic Separation in

criminal Law, 97, în „Harvard Law Review”, n. 625, 1984;

204. Model penal Code and Commentaries, Părţile 1/1 Philadelphia, P.A. „The American

Law institute” 1985, p. 269-274.

205. N. Pancu, Observaţii asupra aplicării maximei,“Nemo censetur ignorare legem”, în

Revista “Curierul judiciar” (în continuare C.J.) nr. 14/1914, p. 105 şi urm.

206. S. Bogdan, Câtevai consideraţiuni asupra erorii de drept, în Revista „Studia Babeş-

Boliay Universitas” Serie Iurisprudentia, Nr. 2002, p. 26.

207. George Antoniu, Erorrea de drept penal, în „Revista de drept penal”, „Serie Nouă”,

An. 1, nr. 1, Bucureşti 1994, (IV), p. 13-23;

208. I. Mircea, Vinovăţia în dreptul penal român. Ed., „Lumina Lex” Bucureşti 1998, p.

10; 292-293;

209. Iulian Poienaru, Proiectul noului cod penal, în Revista „Dreptul”, Nr. 8, 2003, p.

117-118.

210. В.Ф. Кириченко, «Значение ошибки по совецкому уголовному праву», Москва,

1952, стр. 35-37;

211. Л.Шуберт, «Об общественной опастности преступнного деяния», Москва,

1960, стр.172-174;

212. Р. К. Нунез Аргентинское уголовное право в «Современном международном

уголовном праве», том 1. Москва, 1957, стр. 50.

213. В. А. Якушин, «Проблемы субъективного вменения в уголовном праве», Изд-

во, «3epцалo», Москва 1998, с. 243-244;

214. В.А. Якушин, В В Назаров, «Ошибка в уголовном праве и ее влияние на

пределы субъективного вменения» Ульановск , 1997, с. 73.

215. V. Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939, p. 420;

216. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. A III-a revăzută şi adăugită,

Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti 1997, p. 139;

217. C. Bulai, Manual de drept penal (partea generală), Ed. “ALL”, Bucureşti 1997, p.

266.

218. J. Cerezo Mir, Curso de derecho penal espanol, vol.ll, p.263 şi urm;

219. A. Calderon, J.A. Choclân, Derecho penal. Parte general, p.211 -212;

220. M.Cobo del Rosal, T.S.Vives Anton, Derecho penal. Parte general, p.517-518.

Autori citaţi de F. Streteanu, op. cit., p. 429.

221. M.-L Rassat, penal general general, p.414-415; J.-H. Robert, Droit penal general,

p.268.

222. Stefani G., Cour de droit penal general et de criminologie, Paris, 1960.

223. Ruch G., Dictionary of criminal justice, Boston, 1977, p. 290-291.

224. Mitrache C, Dreptul român. Partea generală. Bucureşti, Casa de editură Presă

„Şansa" S.R.L.,1996, p. 209.

225. Hall. J., General Principles of Criminal Law, 2- ded. Indianaohis,1960, p. 310.

226. Уголовное право зарубежных государств, Москва, 1975, Вып. 4.

227. Модельный Уголовный Кодекс США, Москва, 1969.

228. Никифоров Б.С, Решетников Ф.М., Современное американское уголовное

право, Москва, 1990, р.71.

229. Кузнецова Н., Уголовное право ФРГ, Москва, МГУ, 1980, р. 347-348.

230. Козочкин И.Д., Проблема смертной казни в США, Москва, Вестник I. Серия:

Юридические науки, 1997, пг. 1.

231. МИХЛИН А.С, Ноянова О.Е., Яковлева Л.В., Отбывание наказания в тюрьмах

Англии и Уэльса // Государство и право, 1996, пг. 4, р.133-141.

232. D. Diaconu. Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate. Editura ALL BECK,

Bucureşti, 1999, p. 1

79

233. M.M. Pivniceru, Răspunderea penală în dreptul internaţional. Editura Poliron,

Bucureşti, 1999 p.30

234. V. Creţu, Drept Internaţional penal. Editura Societăţii “Tempus”, Bucueşti, 1996,

p.297.

235. I. Macari, Drept penal al Republicii Moldova: partea generală (Material didactic),

Chişinău, 1999, p. 211.

236. N. C. Gorea, S. I. Comaviţchii, Influenţa circumstanţelor atenuante şi agravante

asupra pedepsei, Ed. „Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1984, p. 331.

237. V. Paradopol (II), în legătură cu prescripţia răspunderii pentru faptele prevăzute de

legea penală care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, R.R.D.

nr.12/1979, p. 34-48.

238. A. Ruffu, T. Măceşianu, Imprescriptibilitatea pedepsei complementare a confiscării,

R.R.D. nr. 8/1970 p.94 şi urm.; Decr. Nr.221/1960, potrivit căruia se execută confiscarea

averii.

239. Giorgio del Vechio “Lecţii de filozofie juridică” Edit. “Nova”, din De Legib IX pag.

21.

240. М. В. Баглой, «Конституционное право Россииской Федераций», изд, Норма.

241. Курс уголовного права, общая часть том 2, изд. «Зерцало» 1999, Н. Ф.

Кузнецовой, стр. 278.

242. Ion Duculescu, Drept constituţional comparat, Lumina “LEX”, Buucreşti 1996, p.

205.

243. Joharines Wessels, Strafrecht, Allgemeiner Teii, Heidelberg, Verlag, C.F. Miiller,

1995, p. 2.

244. Volker Krey, Strafrecht, Besonderer Teii, 9. Auflage, Stuttgart, Berlin, Koln,

Duncker und Humblot, 1994, p.

VII. EDIŢII PERIODICE

1. Martîncic E. Dictatul legii sau dictatul procuraturii? // Juristul Moldovei, 1999, nr.24, 1 iulie.

2. Pungă T., Separarea funcţiilor procesuale--ficţiune sau realitate // Revista de drept penal, anul

IX, iulie –septembrie, Bucureşti, 2002, nr. 3.

3. Puşcaş V. Diminuarea sau întărirea rolului procuraturii? // Legea şi viaţa, 1998, nr.1.

4. Vizdoga I. Pregătirea procurorului pentru participarea la judecarea în fond a cauzei penale //

Legea şi viaţa, 1997, nr.7.

5. Абдрахманов Р.С., Эффективность принципа состязательности, // Российский судья,

Moscova, 2003, №6, .

6. Балакшин В.Н., Истина в уголовном процессе, // Российская юстиция, Moscova , 1998,

№2.

7. Белый Н., Состязательное судопроизводство: проблемы становления // Revista Naţională

de Drept, 2001, nr.6.

8. Болтошев Е., К вопросу о состязательности в досудебных стадиях уголовного

судопроизводства Росии // Российский судья, 2001, nr. 10.

9. Григорьева Н. Принципы уголовного судопроизводства и доказательства // Российская

юстиция, 1965, №8.

10. Зеленин С., Обвинение и суд в состязательном процессе // Российский судья, 2002, nr.

1.

11. Зеленин С., Потерпевший в состязательном процессе // Российская юстиция, 2001, nr. 3.

12. Ивановский А., Принцип состязательности в уголовном процессе: первые итоги

применения // Судовый вестник, 2001, nr.3.

13. Карпухин А.Д., Уголовное преследование и защита на предварительном следствии, //

Российский следователь, Мoscova, 2003, nr.2.

14. Kарпухин А.Д., Деятельность адвоката по защите прав подозреваемого на

предварительном следствии, // Российский следователь, Moscova, 2003, nr.3.

80

15. Кузнецова О., Роль суда в состязательном процессе и проблемы практической

реализации разрешения дела // Российский судья, 2004, nr. 8.

16. Ожиндовский Д., Состязательность сторон в уголовном процессе // Revista Naţională de

Drept, 2001, nr. 4.

17. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном разбирательстве в условиях

состязательного уголовного процесса // Уголовное право, 2004, nr. 3.

18. Погодин С., Обеспечение порядка в судебном заседании в условиях состязательного

уголовного процесса // Российская юстиция, 2004, nr. 6.

19. Погодин С., Проблемы правовой регламентации состязательности уголовного процесса

// Российский судья, 2004, nr. 11.

20. Погодин С., Тугушев Р., Действует ли принцип состязательности на досудебных

стадиях? // Законность, 2005, nr.3.

21. Селина Е., Состязательность в применении специальных познаний по уголовным делам

// Российская юстиция, 2003, nr. 3.

22. Сопин В., Статья 217 УПК и состязательность в уголовном процессе // Законность,

2004, nr. 6.

23. Трунов И. Л., Расширение состязательности уголовного процесса на стадии

предварительного расследования в свете судебной реформы // Российский судья, 2002,

nr. 3.

24. Тушев А., Роль прокурора в реализации принципа состязательности в уголовном

процессе // Российский судья, 2003, nr. 4.

25. Тумашев С., Состязательность в досудебном производстве: декларация о намерениях

или реальность? // Закон и право, 2003, nr. 9.

26. У93ренева О., Принцип состязательности сторон и оглашение в судебном заседании

показаний лиц, данных при производстве предварительного расследования или ранее

данных в судебном заседании // Российский судья, 2003, nr. 3.

27. Шейфер С. А., О понятии и цели доказывания в уголовном процессе, // Государство и

право, Moscova,1996., №9.

VIII. CEDO

1. C.E.D.O., hotărârea Observer şi Guardian c. Marii Britanii, din 26.11.1991, § 59, în

http://www.echr.coe.int

2. C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993 § 52; Tolstoy Miloslavski c. Marii

Britanii, din 13.07.1995, § 37, în http://www.echr.coe.int

3. C.E.D.O., hotărârea Cantorii c. Franţa, cit. supra, § 31.

4. C.E.D.O., Kokkinakis c. Grecia din 25.05.1993, §52; Cantonic. Franţa din 29.11.1996, § 31 în


5. C.E.D.O., hotărârile Dalban c. România, din 28.09.1999§48; Karakoc şi alţii c. Turciei din

15.10.2002, §44-45 în http://www.echr.coe.int

6. C.E.D.O., hotărârile Beldjoudi c. Franţei din 26.03.1992, § 75-80; Mehemi c. Franţei din

26.09.1997, § 35-37 în http://www.echr.coe.int

7. C.E.D.O., hotărârile Kokkinakis c. Greciei din 25.05.1993, § 47-49; Manoussakis c. Greciei

din 26.09.1996, § 40-47 în http://www.echr.coe.int

8. C.E.D.O., hotărârea Goodwin c. Marea Britanie din 27.03.1996, § 43-45 în http:/

/www.echr.coe.int

9. Corn.E.D.H., dec. din.12.03.1990 în cauza Quintasc. Franţei, apud J.F. Renucci, Droit

europeen des droits de l'homme, L.G.D.J., Paris, 2001, p.158.

10. C.E.D.O., hotărârea Colombani şi alţii c. Franţei din 25.06.2002, § 45-48 în http;/

/www.echr.coeint în motivarea

11. C.E.D.O., hotărârea în cauza Tyrer c. Marii Britanii din 25.04.1978, § 29-31 în









Probleme Actuale de Drept Penal European Studiu Comparat

Documents

Transcript of Probleme Actuale de Drept Penal European Studiu Comparat