1

CUPRI�S

DREPT CIVIL

1. Accesiunea imobiliară artificială.............................................................................................5

2. Actul juridic unilateral ca izvor de obligații...........................................................................8

3. Acțiunea în grănițuire............................................................................................................10

4. Acțiunea în revendicare imobiliară......................................................................................11

5. Acțiunea în revendicare mobiliară........................................................................................14

6. Acțiunile de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996,republicată..........................17

7. Capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei fizice............................................................19

8. Capacitatea de folosință si capacitatea de exercițiu a persoanei juridice..............................20

9. Capacitatea succesorală.........................................................................................................21

10. Cauza actului juridic civil...................................................................................................24

11. Cesiunea de creanță.............................................................................................................27

12. Circulația juridică a construcțiilor proprietate privată........................................................29

13. Circulația juridică a terenurilor proprietate privată.............................................................31

14. Comparație între proprietatea comună pe cote-părți și proprietatea comună în

devălmăsie.................................................................................................................................36

15. Condițiile actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil. Obiectul actului

juridic civil................................................................................................................................37

16. Contractul de rentă viageră.................................................................................................42

17. Contractul de antrepriză......................................................................................................44

18. Contractul de arendare........................................................................................................45

19. Contractul de asigurare.......................................................................................................47

20. Contractul de depozit..........................................................................................................55

21. Contractul de donație. Condiții de validitate si efecte........................................................58

22. Contractul de întreținere......................................................................................................61

23. Contractul de locațiune.......................................................................................................63

24. Contractul de mandat..........................................................................................................71

25. Contractul de societate civilă..............................................................................................74

26. Contractul de tranzacție......................................................................................................78

27. Contractul de vânzare-cumpărare. Obiectul contractului. Obligațiile vânzătorului.

Obligațiile cumpărătorului........................................................................................................79

2

28. Contractul de vânzare-cumpărare. Varietăți de vânzare.....................................................86

29. Definiția, conținutul și caracterele dreptului de proprietate................................................87

30. Domeniul prescripției extinctive.........................................................................................89

31. Domiciliul și resedința........................................................................................................90

32. Dreptul de opțiune succesorală...........................................................................................92

33. Dreptul de proprietate comună pe cote părți obișnuită sau temporară (noțiune, caractere,

exercitare)..................................................................................................................................94

34. Dreptul de proprietate publică.(noțiune, caractere, exercitare).........................................103

35. Dreptul de servitute...........................................................................................................107

36. Dreptul de superficie.........................................................................................................110

37. Dreptul de uz și dreptul de habitație.................................................................................111

38. Dreptul de uzufruct...........................................................................................................112

39. Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor. Acțiunea revocatorie

(pauliană)................................................................................................................................118

40. Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Acțiunea oblică ( indirectă sau

subrogatorie )..........................................................................................................................119

41. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor..............................................................120

42. Efectele actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil.............................122

43. Efectele împărțelii mostenirii. Obligația de garanție între copărtași.................................126

44. Efectele nulității actului juridic.........................................................................................127

45. Excepția de neexecutare a contractelor sinalagmatice......................................................129

46. Executarea directă (în natură) a obligațiilor......................................................................130

47. Executarea indirectă a obligațiilor (executarea prin echivalent).......................................132

48. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Noțiune. Obiect. Efecte..........................136

49. Forma actului juridic civil.................................................................................................137

50. Garantarea obligațiilor. Dreptul de retenție......................................................................139

51. Garantarea obligațiilor. Fidejusiunea................................................................................140

52. Garantarea obligațiilor. Ipoteca.........................................................................................144

53. Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane ).............................................153

54. Îmbogățirea fără justă cauză..............................................................................................158

55. Împărțeala de ascendent....................................................................................................162

56. Împărțeala mostenirii. Noțiune, condiții, obiect si forme.................................................166

57. Împrumutul de consumație ( propriu-zis).........................................................................167

58. Împrumutul de folosință....................................................................................................169

3

59. Începutul prescripției extinctive........................................................................................171

60. Începutul și conținutul capacității de folosință a persoanei fizice.....................................172

61. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice..........................................................176

62. Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea...........................................................................183

63. Înscrierile în cartea funciară, reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată..................186

64. Întreruperea prescripției extinctive (noțiune, cauze, efecte).............................................187

65. Legatul. Noțiune și clasificare. Ineficacitatea legatelor....................................................188

66. Limitele dreptului de dispoziție asupra mostenirii. Oprirea pactelor asupra unei mosteniri

nedeschise. Oprirea substituțiilor fideicomisare.....................................................................190

67. Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice................................................................193

68. Modalitățile actului juridic civil. Termenul, condiția și sarcina.......................................196

69. Nulitatea absolută a actului juridic civil. Cauze și regim juridic......................................202

70. Nulitatea relativă a actului juridic civil. Cauze și regim juridic.......................................203

71. Numele (noțiune, caractere juridice, dobândire)...............................................................204

72. Obligativitatea contractului între părțile contractante și principiul relativității efectelor

contractului. Excepții reale de la principiul relativității efectelor contractului.......................205

73. Obligațiile solidare............................................................................................................207

74. Petiția de ereditate.............................................................................................................211

75. Plata lucrului nedatorat.....................................................................................................211

76. Posesia si efectele sale......................................................................................................217

77. Principiile generale ale devoluțiunii legale a mostenirii și excepțiile de la aceste

principii...................................................................................................................................223

78. Proprietatea comună pe cote-părți forțată și perpetuă.......................................................225

79. Proprietatea publică. Bunurile care formează obiectul proprietății publice......................229

80. Publicitatea imobiliară. Noile cărți funciare reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată.

Principiile noilor cărți funciare...............................................................................................234

81. Raportul donațiilor............................................................................................................236

82. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie..........................................................241

83. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului...........................................................243

84. Răspunderea părinților pentru fapta copiilor minori........................................................245

85. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.......................................................246

86. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.........................................246

87. Reducțiunea liberalităților excesive..................................................................................248

88. Reorganizarea persoanei juridice......................................................................................252

4

89. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă...............................................................254

90. Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă. Mostenitorii rezervatari.............................255

91. Rezoluțiunea și rezilierea contractelor..............................................................................258

92. Riscul contractului............................................................................................................260

93. Simulația...........................................................................................................................262

94. Starea civilă ( noțiune, reglementare, delimitare, caractere juridice )..............................263

95. Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței...................................................263

96. Suspendarea prescripției extinctive (noțiune, cauze, efecte)............................................265

97. Testamentul autentic.........................................................................................................266

98. Testamentul olograf..........................................................................................................268

99. Transmisiunea activului și pasivului mostenirii................................................................269

100. Uzucapiunea....................................................................................................................273

101. Viciile de consimțământ..................................................................................................277

5

1. Accesiunea imobiliară artificială

Accesiunea imobiliară artificială este modul de dobândire în temeiul căruia,

proprietarul unui teren dobândeşte imobilele încorporate prin acţiunea omului terenului său,

cu obligaţia de a plăti valoarea materialelor şi a muncii depuse.

Potrivit art. 492 Cod civil, „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau

asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala

sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.”.

Accesiunea imobiliară artificială presupune, deci, intervenţia omului. De asemenea, ea

implică obligaţia proprietarului ce beneficiază de acest mod de dobândire de a despăgubi pe

cel împotriva căruia accesiunea operează. În sfârşit, codul nostru consideră că lucrul principal

este terenul şi că proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei

potrivit adagiului „superficies solo cedit”.

Art. 493-494 Cod civil reglementează următoarele cazuri de accesiune imobiliară

artificială:

- construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialele

altcuiva;

- construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu materialele sale, însă pe terenul

altcuiva.

Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau a lucrărilor făcute de proprietar pe

terenul său cu materialele altcuiva.

Potrivit art. 493 Cod civil, construcţiile, plantaţiile sau lucrările făcute cu materialele

altuia devin proprietatea celui care este proprietarul tereneului, în temeiul accesiunii.

Proprietarul terenului este însă obligat să plătească valoarea materialelor de la data

efectuării construcţiilor, precum şi daune interese, dacă nu sunt întrunite condiţiile răspunderii

civile delictuale. Proprietarul materialelor nu are dreptul să le ridice.

Dobândirea proprietăţii construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor se produce indiferent

dacă proprietarul terenului este de bună sau de rea credinţă.

Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau a alucrărilor făcute de o persoană cu

materiale proprii pe terenul aflat în proprietatea altuia.

Potrivit art. 494 Cod civil, proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar al

construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor realizate pe terenul său, cu obligaţia de a-l despăgubi

pe constructor.

6

Obiectul accesiunii îl constituie construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări făcute pe

terenul altcuiva.

Proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin

accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. Despăgubirea nu este necesară când

costructorul este lăsat să folosească nestingherit construcţia.

Tratamentul juridic al constructorului este diferit după cum este de bună sau de rea

credinţă.

1. Situaţia constructorului de rea credinţă.

Constructorul este de rea credinţă când cunoaşte că terenul aparţine altcuiva şi totuşi

face construcţia, plantaţia, lucrarea. În acest caz proprietarul are la îndemână două posibilităţi:

- să păstreze construcţia, plantaţia, lucrarea, cu obligaţia de a plăti constructorului

valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului

ocazionată de lucrările efectuate;

- să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile, pe cheltuiala sa, eventual cu

obligaţia de a plăti daune-interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului.

În această ultimă ipoteză, este necesară obţinerea prealabilă a autorizaţiei de desfinţare

a construcţiei, eliberată după caz de prefecturi sau primării. Dacă organele abilitate refuză

eliberarea acestei autorizaţii, instanţele judecătoreşti vor soluţiona litigiul în spiritul primei

soluţii arătate.

Practica judecătorească aplică nuanţat soluţiile de principiu arătate. Astfel se tinde a

înlocui soluţia neeconomică a dărâmării construcţiei cu aceea a acordării unei despăgubiri

constructorului. Totodată, reaua credinţă nu se deduce numai din absenţa titlului asupra

terenului ci se cercetează dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept din

pasivitate, acceptând sau încurajând efectuarea lucrărilor, întrucât acţiunea în partea finală sau

la încheierea lucrărilor, cu scop şicanator ori spre a obţine foloase necuvenite.

2. Situaţia constructorului de bună credinţă.

Constructorul este considerat de bună credinţă atunci când a executat construcţia,

plantaţia sau lucrarea cu ferma dar eronata convingere că este proprietarul terenului.

De regulă buna credinţă a constructorului este întemeiată pe existenţa unui titlu ale cărui

vicii nu-i sunt cunoscute. Practica admite că buna credinţă poate fi fondată şi pe alte

împrejurări cum ar fi: existenţa unui antecontract de vânzare a terenului, promisiunea de

donaţie a terenului făcută de proprietarul acestuia, toleranţa ori pasivitatea abuzivă a

7

proprietarului etc. Buna credinţă a constructorului trebuie să existe în momentul efectuării

lucrărilor.

Proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietar al lucrărilor efectuate de

constructorul de bună credinţă, fără a putea cere ridicarea acestora (art. 494 alin 3 Cod Civil).

Totodată, proprietarul este ţinut să-l despăgubească pe constructor, având dreptul să opteze

pentru una din următoarele două soluţii:

- să plătească constructorului o sumă de bani egală cu valoarea materialelor şi preţul

muncii;

- să plătească constructorului o sumă de bani reprezentând sporul de valoare al fondului

ca urmare a executării construcţiei, plantaţiei sau lucrărilor.

Aceste soluţii au fost criticate pentru motivul că situaţia constructorului de bună credinţă

ar fi inferioară celei a constructorului de rea credinţă întrucât acesta poate primi echivalentul

cheltuielilor făcute şi nu sporul de valoare. Nu trebuie însă omis că constructorul de rea

credinţă poate fi constrâns să primească mai puţin, în caz contrar trebuind să dărâme ori să

ridice construcţia, plantaţia sau lucrarea.

Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă şi pentru cel de rea

credinţă.

Accesiunea construcţiilor, plantaţiilor sau lucrărilor produce efectele prevăzute de lege

numai dacă este invocată de proprietarul terenului. Dobândirea proprietăţii asupra

construcţiei, plantaţiei sau lucrării, are loc cu efect retroactiv, de la data încorporării

materialelor în sol. Din acest moment, în virtutea legii, proprietarul terenului dobândeşte un

drept de proprietate asupra materialelor încorporate, în concurs cu dreptul de creanţă al

constructorului, recunoscut şi fondat pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Constructorul are poziţia posesorului de bună sau de rea credinţă ori chiar a detentorului

precar iar cheltuielile făcute de el au natura cheltuielilor utile. El poate pretinde restituirea

cheltuielilor ocazionate de realizarea construcţiei şi la dobânditorii ulteriori ai acesteia.

Dreptul de creanţă al constructorului privind restituirea cheltuielilor făcute se prescrie în

termenul general de prescripţie de trei ani. Termenul începe să curgă din momentul în care

proprietarul terenului invocă accesiunea construcţiei, lucrării sau plantaţiei.

Până la achitarea despăgubirii, constructorul are un drept de retenţie asupra construcţiei

efectuată pe terenul altuia.

Dispoziţiile art. 494 se aplică la construcţii, plantaţii şi lucrări noi, alăturate celor

existente ori supraetajate, nu şi în cazul reparaţiilor ori îmbunătăţirilor, care se soluţionează

după regulile de la cheltuielile necesare, utile, voluptuarii.

8

Dacă preţul lucrărilor este mare şi proprietarul terenului nu poate plăti, soluţia ar fi

vinderea construcţiei cu tot cu terenul şi despăgubirea din preţul obţinut (fără a se cere

demolarea şi ridicarea construcţiei).

2. Actul juridic unilateral ca izvor de obligații

Una din problemele dificile ale dreptului civil român, care se cere rezolvată, este fără

îndoială şi aceea a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii civile.

Premisele rezolvării acestei probleme ni se par a fi răspunsurile pe care legea, practica

judiciară şi literatura de specialitate le vor da la două întrebări, şi anume: întrebarea dacă este

posibil ca actului juridic unilateral să dea naştere la raporturi de obligaţii, aşa cum dau naştere

celelalte izvoare de obligaţii, sau numai la obligaţii în sarcina autorului său; şi întrebarea care

anume sunt actele juridice unilaterale care constituie izvoare de obligaţii civile.

A. Obligaţii care pot izvorî din acte juridice unilaterale. În literatura juridică română

de drept civil nu s-a elucidat chestiunea dacă actele juridice unilaterale pot da naştere la

raporturi de obligaţii sau numai la angajamente unilaterale, însă această de-a doua concepţie

se poate totuşi desprinde cu claritate.

Principiul libertăţii actelor juridice civile pretinde ca obligaţiile să poată fi asumate nu

numai prin contracte, ci şi prin acte juridice unilaterale, însă egalitatea părţilor în raporturile

juridice civile se opune ca o parte a raportului juridic să impună obligaţii celeilalte părţi prin

manifestarea unilaterală de voinţă se pot asuma obligaţii, se poate asuma calitatea de debitor

ceea ce face ca, pe o asemenea manifestare de voinţă să se poată grefa o altă manifestare de

voinţă şi astfel să se nască un raport juridic de obligaţie.

Un exemplu tipic de act juridic unilateral, prin care se asumă o astfel de obligaţie, este

promisiunea publică de recompensă, neprevăzută de lege însă a cărei valabilitate a fost

recunoscută în practica judiciară; prin aceasta promitentul oferă o recompensă în schimbul

unei prestaţii determinate; promisiunea poate fi făcută cu termen sau fără termen; promisiunea

cu termen obligă la menţinerea ei numai până la împlinirea acestuia; promisiunea fără termen

deşi în principiu este irevocabilă poate fi revocată cu aceiaşi publicitate cu care a fost făcută

însă numai cât timp cineva n-a îndeplinit prestaţia solicitată de promitent căci îndeplinirea dă

naştere la raportul juridic de obligaţie.

9

Observăm deci că actul juridic unilateral este un izvor de obligaţii civile în înţelesul

că autorul acestuia poate să-ţi asume o obligaţie care, cu concursul altei pers, duce la

naşterea unui raport juridic de obligaţie.

Sunt însă şi acte juridice unilaterale care par a da naştere la raporturi juridice de

obligaţii.

Aşa, de exemplu, testamentul prin care se lasă un legat cu titlu particular al cărui

obiect constă într-o sumă de bani conferă legatarului calitatea implicită de creditor, iar

moştenitorului obligat la plata legatului calitatea implicită de debitor.

Este însă de observat că un asemenea raport de obligaţie nu are o existenţă de sine

stătătoare; el este o consecinţă a devoluţiunii succesorale testamentare; calităţile de creditor şi

debitor decurg din calităţile de legatar şi moştenitor; legatul nu va putea fi plătit decât în

limitele activului succesoral net; iar dacă succesiunea este deficitară, raportul de obligaţie nici

nu ia naştere.

B. Actele juridice unilaterale care pot fi izvoare de obligaţii. Dezacordul din

literatura juridică română cu privire la actele juridice unilaterale care pot de naştere la

obligaţii civile este dintre cele mai evidente.

După o părere, sunt asemenea acte juridice următoarele: testamentul (prin care

testatorul lasă legate particulare al căror obiect îl constituie bunuri generic determinate sau

prin care se impune alte obligaţii legatarilor sau moştenitorilor); acceptarea succesiunii (prin

care succesorul va fi obligat şi la plata sarcinilor succesiunii, care sunt obligaţii ce se nasc

direct în persoana sa); renunţarea la drepturi (când aceasta dă naştere la obligaţii noi); oferta

de a încheia un contract; promisiunea publică de recompensă oferta de a grupa ipotecile şi

privilegiile ce grevează un imobil; şi titlurile de credit la ordin sau la purtător.

După o altă părere, actele juridice unilaterale care pot da naştere la obligaţii civile sunt

următoarele: promisiunea publică de recompensă; promisiunea publică de premiere a unei

lucrări, în caz de reuşită la un concurs; oferta de purgă a imobilului ipotecat; gestiunea

intereselor altuia; şi contractul în folosul altuia.

10

3. Acțiunea în grănițuire

�oţiune şi caractere juridice. Potrivit art.584 C.civil orice proprietar poate obliga pe

vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipită de a sa, cheltuielile grăniţuirii fiind suportate în

mod egal. Prin operaţiunea de grăniţuire se urmăreşte determinarea prin semne exterioare a

hotarului între două fonduri vecine ce aparţin de titulari diferiţi şi se poate realiza prin

convenţia părţilor, pe cale amiabilă sau prin hotărâre judecătorească.

Acţiunea în grăniţuire poate fi definită ca fiind acea acţiune prin care se solicită

stabilirea liniei de hotar dintre două proprietăţi limitrofe.

Grăniţuirea are rolul de a o delimita faţă de proprietăţile învecinate aparţinând altor

proprietari prin semne exterioare de hotar. Ea este o operaţiune materială care delimitează

mergând pe linia de contur, cele două proprietăţi.

Atunci când nu există conflict între titularii fondurilor limitrofe grăniţuirea urmează să

fie făcută potrivit cu acordul lor.

Fiecare poprietar are facultatea de a-l obliga pe vecinul său să fie de acord cu

grăniţuirea. În raport cu titularii dreptului real asupra celor două fonduri învecinate,

grăniţuirea este pe de o parte, o obligaţie reală de a face prompter rem, şi pe de altă parte,

privită din punctul de vedere al celui ce o solicită este un atribut al dreptului real. Cu alte

cuvinte această entitate juridică alcătuită dintr-un drept şi o obligaţie este un atribut esenţial al

dreptului de proprietate.

În cazul în care vecinul refuză grăniţuirea proprietăţii sale şi există conflict referitor la

traseul de urmat al liniei de hotar, grăniţuirea va trebui fi stabilită prin mijlocirea justiţiei

folosind calea acţiunii în justiţie.

În privinţa caracterelor juridice acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală, petitorie,

imobiliară, imprescriptibilă şi declarativă de drepturi.

Caracterul real al acestei acţiuni decurge din împrejurarea că se întemeiază pe dreptul

de proprietate asupra fondului sau pe oricare drept real.

Caracterul petitoriu constă în aceea că are drept scop delimitarea proprietăţii

limitrofe, realizând astfel în ultimă instanţă apărarea dreptului de proprietate.

Caracterul imobiliar şi imprescriptibil are în vedere faptul că numai bunurile imobile

pot fi supuse grăniţuirii între ele.

Declarativă de drepturi pentru că hotărârea judecătorească prin delimitarea efectivă

între ele, a celor două fonduri duce la reconstituirea şi marcarea adevăratului hotar, ceea ce

11

face să fie declarativă iar nu constitutivă. Acţiunea poate fi constitutivă când cu ocazia

partajului se formează două sau mai multe parcele distincte care nu au mai fost delimitate

între ele, pentru că au format până atunci un singur trup funciar.

Acţiunea în grăniţuire poate fi introdusă de către: proprietar, uzufructuar şi chiar de

posesor. Ea se îndreaptă împotriva proprietarului fondului vecin, titularul unui alt drept real

(uzufructuar, superficiar, drept de folosinţă), precum şi împotriva chiriaşului sau arendaşului.

Ea nu se poate introduce între coproprietarii aceluiaşi fond.

Sarcina probei revine ambelor părţi. Fiecare dintre ele au rolul atât de reclamant cât şi

de pârât, considerându-se că acţiunea în grăniţuire are caracterul unui “judicium duplex”,

fiecare având şi rolul celuilat. Poate fi folosit orice mijloc de probă pentru stabilirea liniei de

hotar, care este o chestiune de fapt, în cele mai multe situaţii recurgându-se la efectuarea unei

expertize tehnice.

Efectul principal al acţiunii în grăniţuire fiind acela că se realizează delimitarea

proprietăţii limitrofe. Prin hotărârea pronunţată se stabileşte linia de hotar dintre cele două

proprietăţi. Autoritatea lucrului judecat al hotărârii care se pronunţă se va mărginii la acest

aspect.

Cheltuielile de grăniţuire privind trasarea şi marcarea hotarului stabilit de instanţă se

suportă egal de ambele părţi aşa cum prevede art. 584 C.civil.

4. Acțiunea în revendicare imobiliară

Regulile după care este analizată acţiunea în revendicare imobiliară sunt desprinse din

reglementările generale ale C. civil, care nu o prevăd expres ele fiind următoarele: acţiunea în

revendicare are caracter imprescriptibil; proba dreptului de proprietate asupra bunului

revendicat revine în sarcina reclamantului.

1.Acţiunea în revendicare imobiliară este în principiu imprescriptibilă.

Imprescriptibilitatea îşi are raţiunea în caracterul perpetuu al dreptului de proprietate ceea ce

înseamnă că el nu se stinge prin neuz, indiferent cât titularul său nu l-a exercitat în mod direct

sau prin altă persoană. Regula este tradiţională dreptului civil român, în pofida faptului că prin

art. 1890 C.civil, se dispune că acţiunile reale sunt prescriptibile în termen de 30 de ani.

Acţiunea în revendicare se stinge odată cu însuşi dreptul pe care este menită să-l apere. Cu

alte cuvinte ea poate fi paralizată sau făcută să devină ineficientă prin invocarea uzucapiunii

în condiţiile exercitării unei posesiuni utile în timpul de fipt de lege.

12

2. Dovada dreptului de proprietate revine reclamantului în condiţiile art. 1169

C.civil. Cel ce invocă un drept, cel care face o propunere justiţiei trebuie să o dovedească:

actori incubit onus probandi.

La rândul ei acţiunea în revendicare este condusă de acest principiu, ca în orice cauză

civilă acţiunea în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul a probat dreptul pe

care îl pretinde.

Proba dreptului de proprietate este o sarcină dificilă şi în practică se întâlnesc serioase

dificultăţi care pot să izvorască din următoarele situaţii: lipsa înscrisurilor referitoare la

transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, mai ales că în trecut nu se redactau,

precum şi posibilităţile ca aceste înscrisuri să nu se mai găsească sau să cuprindă date

insuficiente; în numeroase situaţii înscrisurile nu cuprind date de identificare sau nu sunt

însoţite de schiţe, planuri de situaţie topografică a imobilului, releveu de delimitare faţă de

vecinătăţi; dezmembrări în mai multe imobile etc; insuficienţa probatorie a unor înscrisuri

sau titluri prin care se tinde dovedirea dreptului de proprietate; o altă insuficienţă se desprinde

din principiul relativităţii actelor juridice potrivit căruia, actele produc efecte numai între

părţile care le-au încheiat, acestea nefiind opozabile terţilor. În baza principiului opozabilităţii

dacă reclamantul prezintă în instanţă un înscris constatator al transmiterii dreptului de

proprietate asupra bunului revendicat pârâtul va putea susţine ca acel act nu îi este opozabil,

deoarece este străin de acel raport juridic fiind – res inter adios acta. Problema este de

actualitate ca urmare a faptului că legea nr. 7/1996 s-a întors la principiul consensualismului,

dreptul fiind dobândit prin încheierea actului şi nu prin constituirea lui în regimul de carte

funciară.

Dificultatea provine aşadar din faptul că nu în toate cazurile proprietarii dispun de

titluri scrise iar alteori aceste titluri sunt anulabile pentru vicii de formă sau de fond, nu sunt

complete etc.

În practica judiciară s-a impus cerinţa de ordin procedural, ca ambele părţi să-şi

probeze titlurile. În ordine pârâtul care se bucură de o prezumţie relativă de proprietate, el va

fi obligat să iasă din pasivitate şi să facă dovada la rândul său a titlului ce îl deţine. Prin titlu

se înţelege faptul juridic care realizează dobândirea sau transferul dreptului de proprietate.

În materie de revendicare titlul este valabil dacă emană de la adevăratul proprietar. Titlurile

sunt acele acte juridice translative de proprietate şi cele declarative de drepturi, insclusiv

hotărârile judecătoreşti de partaj.

Această condiţie vizează toate tranferurile succesive de proprietate care au avut loc,

dovada fiind ţinută să fie făcută spre transmiţătorii anteriori, din autor în autor şi din posesor

13

în posesor. O asemenea dovadă este imposibilă şi lipsită de realism de aceea a şi fost numită

probatio diabolica sau proba drăcească.

Pentru a nu pune părţile în faţa unor dificultăţi insurmontabile, în literatura de

specialitate şi în practica judiciară s-au stabilit câteva reguli care să ducă la rezolvarea

litigiilor de revendicare imobiliară.

a) Dacă ambele părţi, reclamantul şi pârâtul, prezintă titluri de proprietate provenite de

la autori diferiţi, instanţa este obligată să le cerceteze şi să pronunţe hotărârea în favoarea

acelei părţi care a dobândit bunul al cărui titlu este mai preferabil. Titlul preferabil este acela

care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic având o valoare incontestabilă

ancorată în norme juridice concrete. Exemplul în faţa unui act de dare în plată, titlul de

proprietate eliberat în condiţiile Legii nr. 18/1991, acesta din urmă este preferabil că este mai

bine caracterizat juridic.

b) Dacă ambele părţi prezintă fiecare câte un titlu, care provine de la acelaşi autor,

trebuie făcută distincţie după cum cei care au dobândit au îndeplinit formalităţile transcrierii

în registrele de transcripţiuni sau în cartea funciară, sau nu au îndeplinit acestă formalitate.

Prin Legea nr. 7/1996, sistemul de publicitate imobiliară a fost unificat.

Dacă este vorba de titluri translative de proprietate (cum ar fi vânzarea, donaţia,

schimbul etc) va triumfa acela care a transcris mai întâi titlu său. Dacă nici unul dintre ei nu

au înscris titlul va avea câştig de cauză, titlul care poartă data cea mai veche. În ipoteza că

este vorba de liberalităţi dispuse prin testamente succesive, situaţia se inversează, în dreptul

succesoral este valabil testamentul care poartă data cea mai recentă pentru că-l revocă pe cel

dintâi.

c) Dacă numai una dintre părţi are titlu este normal ca acesta să aibă câştig de cauză.

Dacă reclamantul deţine un titlu dobândit de la un terţ, iar acesta a fost titular anterior, el a

făcut dovada dreptului său şi urmează să i se admită acţiunea în revendicare.

În ipoteza că pârâtul prezintă un titlu pe când reclamantul nu poate aduce această

dovadă acţiunea se va respinge şi pârâtul va râmâne în posesie.

d) Dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nici nu poate invoca uzucapiunea sau

ocupaţiunea instanţa de judecată va examina prin comparaţii utilitatea celor două posesii.

Urmează să se dea câştig de cauză aceluia dintre ei care face dovada unei posesii mai bine

caracterizată. Adică acela care posedă de bună-credinţă o perioadă mai îndelungată, neviciată,

publică, etc.

14

Este de reţinut că în afara dovedirii dreptului său de proprietate, în mod subsidiar

reclamantul este ţinut să facă dovada că pârâtul este posesor al imobilului că acesta face acte

de rezistenţă, în caz contrar pârâtul este lipsit de calitate procesuală pasivă.

e) Proba absolută a dreptului de proprietate. Proba proprietăţii este absolută în cazurile

întemeiate pe faptul posesiei şi anume când aceasta rezultă din ocupaţiune, uzucapiune sau

prescripţia achizitivă iar după unii autori se include aici şi accesiunea.

5. Acțiunea în revendicare mobiliară

În reglementarea circuitului civil revendicarea bunurilor mobile, are un regim juridic

distinct de al bunurilor imobile şi aceasta în primul rând că îşi găseşte o reglementare legală

expresă, în art. 1909 alin. 2 C.civil. În privinţa bunurilor mobile, legiuitorul a considerat că nu

mai este necesară trecerea unui timp pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra lor. În

acest sens, simpla posesie a bunurilor mobile s-a considerat că valorează titlu de proprietate,

art. 1909 al. 1 C.civil, prevede că: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii

lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Transferul dreptului de proprietate se

realizează fără altă publicitate. Regula curpinsă în art. 1909 al. 1 din C.civil, influenţează

puternic regimul juridic al revendicării bunurilor mobile. Aceasta pentru că în lipsa unei

publicităţi formale există una o ostensibilităţii posesiei, creînd posesorului în apărarea sa

prezumţia legală de proprietate, care valorează titlu. Autorii exegeţi ai codului civil propun ca

ansamblu al interpretării textului că formularea legală ar fi: “Lucrurile mişcătoare nu pot fi

revendicate din mâinile terţilor posesori”, în măsura în care această posesie este ostensibilă,

adică publică.

Textul legal al art. 1909 C.civil, evocă ideea dreptului de proprietate asupra bunurilor

mobile prin prescripţia instantanee, fondată de posesia de bună credinţă, care în realitate este

o metaforă şi dispune că posesia duce fără vreo scurgere de timp la dobândirea dreptului de

proprietate. Ea nu ar stabili propriu-zis un mijloc de dobândire, ci, mai degrabă, prezumţia

legală juris et de jure a dreptului care se manifestă prin stăpânirea faptică a bunului.

Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii resective constă în consideraţiunea că

natura lucrurilor mobiliare implică transmisiunea lor, fără a controla caracterul şi legimitatea

acestei transmisiuni prin alt semn exterior sau de publicitate, decât acela care se manifestă

prin însuşi faptul posesiunii lucrului, care este un element firesc şi foarte uşor perceptibil în

lumea exterioară. Influenţa asupra acţiunii în revendicare mobiliară a acestor texte rezultă din

15

statuarea în jurisprudenţă că posesorul actual se bucură de prezumţie absolută, împotriva

căreia nu se admite proba contrară. Această prezumţie favorabilă posesorului îl scuteşte de

dovada proprietăţii. Pentru el este suficientă simpla dovadă a stării de fapt a posesiei, pentru

care este admisibil orice mijloc de probă.

Regula îşi are inspiraţia în modelul francez, art. 2279 C.civil fr.“ en fait de meubles la

possossion vaut titre” privită ca o diversitate de reglementare faţă de imobilele în cadrul

acţiunii în revendicare. Este urmată concepţia lui M. Planiol, care abordează problematica

dobândirii proprietăţii mobiliare în cadrul instituţiei juridice a revendicării. Împotriva

posesorului care este de bună credinţă revendicarea nu mai poate fi intentată împotriva sa.

Mai este de reţinut că regula enunţată de art. 1909 al. 1 C.civil, se aplică bunurilor mobile

corporale privite individual, acestea fiind susceptibile de posesiune dar şi titlurile la purtător,

pentru că drepturile pe care le reprezintă sunt corporale, incluzându-le altfel în bunurile

corporale.

1. Condiţiile prezumţiei de proprietate. Fiind instituită o prezumţie absolută de

proprietate în favoarea posesorului actual, al bunului, pentru a fi incidentă prevederile art.

1909 al. 1 C.civil, care fac practic imposibilă exercitarea acţiunii în revendicare a bunurilor

mobile pentru că reclamantul este practic împiedicat să-şi facă dovada titlului, sunt necesare

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) posesia să fi reală, în sensul că dobânditorul să întrunească în persoana sa cele două

elemente ale posesiei: corpus – stăpânirea materială a bunului; şi animus sibi habendi –

intenţia psihologică de a poseda. În lipsa unuia dintre cele două elemente, posesia bunului

mobil nu există şi regula art. 1909 al. 1 C.civil, nu-şi găseşte aplicarea.

b) posesia să fie utilă, adică să întrunească cerinţele art. 1847 C.civil, în sensul de a fi

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi neechivocă. Problema continuităţii nu se poate

pune cât timp simpla posesie actuală este o prescripţie instantenee, fără orice curgere de timp.

Fiind o posesie momentană şi actuală nu are relevanţă nici continuitatea acesteia adică supusă

viciului întreruperii.

c) posesia să fie de bună-credinţă. Buna-credinţă înseamnă că terţul dobânditor să nu

cunoască faptul că transmităţorul nu este proprietarul bunului să ignore viciul de care este

afectat titlul celui de la care a dobândit. Buna-credinţă este nu numai o condiţie cerută în

persoana terţului dobânditor, dar şi o calitate a posesiei pe care el o invocă. Ea trebuie să

existe la momentul intrării în posesia bunului, iar nu cel al încheierii contractului şi este

prezumată în conf. cu art. 1899 al. 2 C.civil. În legătură cu momentul bunei-credinţe printr-o

decizie a instanţei supreme s-a arătat că “buna-credinţă trebuie să existe în momentul intrării

16

în posesie şi nu în momentul încheierii contractului între dobânditorul de bună-credinţă şi

detentorul care l-a înstrăinat”.

Faptul că după intrarea în posesie terţul dobânditor şi-a dat seama că nu a dobândit

bunul de la adevăratul proprietar, nu are nici o influenţă, deoarece în această materie nu are

nici o relevanţă că reaua-credinţă a intervenit ulterior.

În literatura juridică şi în practica judiciară s-a pus problema dacă pe lângă buna

credinţă este necesar să existe şi un just titlu translativ de proprietate, în care terţul dobânditor

s-a încrezut dar care în realitate este viciat datorită faptului că provenea de la o altă persoană,

iar nu de la adevăratul proprietar al lucrului.

În doctrina franceză s-a reţinut că buna-credinţă presupune justul titlu. De aici are

rezulta două consecinţe:

a) titlul putativ va permite posesorului să se adăpostească îndărătul regulii instituită de

art. 1909 al. 2 c.civil;

b) posesorul nu va avea de făcut dovada existenţei justului titlu ca cea mai importantă

consecinţă. Prezumându-se buna-credinţă se va prezuma şi justul titlu. Astfel beneficiarul

unui dar manual trecut prin mai multe mâini, pe la mai mulţi posesori, nu trebuie să facă

dovada acestor predări succesive. Această favoare acordată posesorului este justificată de

raţiuni practice ale multitudinii actelor juridice privind mobilele în circuitul juridic civil şi

comercial. Acceptarea din nevoi practice ale circuitului civil că buna-credinţă este suficientă,

nu înseamnă că justul titul este inutil. Prezentarea lui care este la latitudinea posesorului,

întăreşte prezumţia de proprietate conferită posesorului unui bun mobil şi cu atât mai mult

realitatea faptică este ancorată în realitatea juridică.

c) proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil încredinţându-l prin act

juridic unui detentor precar (depozitar, locatar,comodatar, etc). În ipoteza că proprietarul s-a

desesizat fără voia sa de bunul său, atunci când i-a fost furat, sau l-a pierdut, această regulă nu

este aplicabilă. În legătură cu această condiţie s-a reţinut că posesorul care se sprijină pe art.

1909 al. 1 C.civil nu are nimic de dovedit afară de posesie şi nu este ţinut la cauza legală de

achiziţie precum vânzarea, schimbul, donaţia, etc.

17

6. Acțiunile de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată

1. Acţiunea în prestaţiune tabulară

Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care cel în favoarea căruia s-a

transmis sau constituit prin act juridic un drept real imobiliar solicită instanţei obligarea

pârâtului, care a consimţit la constituirea sau strămutarea acelui drept, să-i predea înscrisul

necesar pentru a putea cere şi obţine înscrierea, dacă este singurul exemplar doveditor, iar în

caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară.

Din această definiţie rezultă că spre deosebire de acţiunea în prestaţie tabulară

reglementată de Decretul –lege nr.115/1938 care avea ca finalitate suplinirea

consimţământului la întabulare, acţiunea în prestaţie tabulară reglementată de Legea 7/1996

urmăreşte predarea şi respectiv obţinerea înscrisului original necesar întabulării atunci când

acesta se găseşte într-un singur exemplar original la cel care a consimţit constituirea sau

transmiterea dreptului real.

În cazul în care cel care a transmis sau a constituit în folosul altuia un drept real asupra

unui imobil, nu predă înscrisul translativ sau constitutiv al dreptului, dacă acest înscris este în

posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, dobânditorul dreptului real poate să ceară

instanţei să dispună prin hotărâre, întabularea acelui drept. Aceasta este acţiunea în prestaţie

tabulară.

Acţiunea în prestaţie tabulară se intentează, de regulă, împotriva celui care a constituit

sau a retransmis dreptul real respectiv. Dar acţiunea poate fi introdusă şi împotriva unui terţ

subdobânditor, înscris în cartea funciară. Pentru admiterea acestei acţiuni trebuie întrunite

cumulativ următoarele condiţii:

- actul juridic în temeiul căruia se cere prestaţia tabulară să fie anterior actului în

temeiul căruia terţul şi-a înscris dreptul real în cartea funciară;

- terţul să fi dobândit dreptul cu titlu gratuit, iar dacă l-a dobândit cu titlu oneros să fi

fost de rea-credinţă.

În legătură cu natura juridică a acţiunii în prestaţie tabulară se apreciază că suntem în

prezenţa unei acţiuni reale şi imprescriptibile. Acţiunea în prestaţie tabulară este supusă

prescripţiei numai în cazuri de excepţie, atunci când se referă la un drept real a cărui acţiune

se prescrie (drepturile reale temporare cum sunt: uzufructul, uzul, abitaţia).

2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară

18

Această acţiune se introduce pentru înlăturarea neconcordanţelor care pot exista între

starea tabulară şi situaţia juridică reală a imobilului.

Acţiunea în rectificare poate fi introdusă de orice persoană interesată de următoarele

situaţii:

- înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;

- dreptul înscris a fost greşit calificat;

- nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele

actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;

- înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală a imobilului.

În urma admiterii acţiunii, operaţia rectificării se va dispune de judecătorul de carte

funciară, în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.

Acţiunea de rectificare poate fi introdusă împotriva celui în favoarea căruia s-a făcut

înscrierea respectivă, precum şi împotriva succesorilor săi, indiferent că este vorba de un

succesor universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În legătură cu problema prescripţiei acestei acţiuni, trebuie să facem deosebire între:

rectificarea întabulării şi a înscrierii provizorii şi rectificarea notării.

În ceea ce priveşte acţiunea în rectificarea întabulării şi înscrierii provizorii:

- acţiunea în rectificare este imprescriptibilă, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond,

atunci când este introdusă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţii dobânditori

de rea credinţă,

- acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 10 ani atunci când este introdusă

împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real, cu titlu gratuit.

Termenul de 10 ani începe să curgă din ziua când terţii au înregistrat cererea de

înscriere a dreptului lor.

- Acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani faţă de terţele persoane care şi-

au înscris un drept real, dobândit prin act juridic cu titlu oneros şi cu bună-credinţă,

întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Termenul începe să curgă de la înregistrarea

cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se solicită.

Acţiunea în rectificarea notării este imprescriptibilă.

19

7. Capacitatea de exercițiu restrânsă a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice este aptitudine minorului în vârstă

de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile

prin încheierea personal de acte juridice civile, însă numai încuviinţate în prealabil de

ocrotitorul legal.

Textul de principiu care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel al

art.9 din Decretul nr.31/1954 conform căruia: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are

capacitate restrânsă”. Acest text trebuie coroborat şi cu alte texte ale Codului familiei sau ale

decretului 31/1954.

Art.105, alin.2 C.fa.m arată că “după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită

singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a

părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea”. Tot în acest sens şi

art.133, alin.1 şi 2 din Codul familiei, precum şi art.10, alin.4 din Decretul 31/1954.

1. Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse

Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse este marcat de data împlinirii vârstei de 14

ani.

Trebuie precizat că pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu

restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu

fi fost pus sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta

se ridică în intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării

interdicţiei.

2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

a) Caracteristica acestei capacităţi este de a fi de tranziţie, adică de a trece de la

lipsa capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu, cu următoarele consecinţe:

- nu intră în specificul capacităţii restrânse de exerciţiu actele care putea fi încheiate şi

de minorul de sub 14 ani;

- nu intră în conţinutul acestei capacităţi actele interzise minorului până la împlinirea

vârstei de 18 ani;

- posibilitatea încheierii de acte juridice personal;

- necesitatea încuviinţării prealabile.

b) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil personal şi

singur:

20

- actele de conservare şi actele mărunte;

- depozitul special la CEC;

- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;

- după împlinirea vârstei de 16 ani poate dispune prin testament de jumătatea bunurilor

sale.

c) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:

- acte de administrare – privitoare la un bun sau la întregul patrimoniu; ex: contract de

închiriere, antrepriză pentru repararea unui bun etc.;

d) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal dar cu

dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare):

- actele de dispoziţie; ex: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală, renunţarea la un

drept sau tranzacţie.

e) Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani:

- donaţii sau garantarea obligaţiei altuia;

- acte între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o

parte şi minor pe de alta.

3. Cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;

- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani, ea dobândeşte capacitatea de exerciţiu

deplină;

- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească – ceea ce conduce la lipsa

capacităţii de exerciţiu restrânse;

- prin moarte (când încetează capacitatea de folosinţă).

8. Capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă se divide în capacitate de folosinţă deplină şi capacitate de

folosinţă restrânsă. Aceasta din urmă la rândul ei este prezentă sub două forme : capacitate de

folosinţă anticipată şi capacitate de folosinţă reziduală. Prima este atribuită persoanei juridice

pentru dobândirea personalităţii juridice ; cea de-a doua în vederea desfăşurării procesului de

desfiinţare a persoanei juridice. Între aceste două momente persoana juridică are capacitate de

21

folosinţă deplină care este supusă principiului specialităţii sub sancţiunea nulităţii absolute a

actelor juridice încheiate cu nesocotirea acestuia.

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte juridice civile prin organele sale de

conducere. Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al dobândirii capacităţii de

folosinţă.

9. Capacitatea succesorală

1. Reglementare, dovada existenţei capacităţii; problema capacităţii în cazul

moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere.

Potrivit art.654 C.civ. “pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care

succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”. Rezultă că orice persoană care există

în momentul deschiderii moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni,

de a culege o succesiune.

Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi

şi obligaţii pe care le implică calitatea de moştenitor.

Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosinţă şi nici cu

capacitatea de exerciţiu, ea definindu-se separat de acestea.

Potrivit art.1169 C.civ., cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să

dovedească, astfel că dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia

care pretinde drepturi asupra moştenirii şi care poate să fie moştenitorul în cauză sau

succesorii săi în drepturi. Moştenitorul poate face dovada în mod direct sau prin reprezentanţii

săi legali (în această din urmă ipoteză dobândirea moştenirii are loc prin retransmitere

(moşteniri succesive) care nu trebuie să fie confundată cu moştenirea în nume propriu sau prin

reprezentare.

Dovada vizează atât existenţa persoanei în momentul deschiderii succesiunii dar şi

corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

În cazul moştenirii prin reprezentare, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul

cu vocaţie succesorală legală (reprezentant), pretinde drepturile succesorale ale ascendentului

său (reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile

acestuia. În acest caz, reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate

succesorală, iar cel reprezentat era decedat la data deschiderii succesiunii.

22

În caz de retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin

reprezentare) ori testamentar – supravieţuind un timp cât de scurt defunctului – dobândeşte el

succesiunea acestuia din urmă şi, confundată cu a sa proprie, o lasă propriilor moştenitori,

legali sau testamentari. În acest caz persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale

prin retransmitere trebuie să dovedească existenţa moştenitorului în momentul deschiderii

primei moşteniri şi propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată la aceasta.

2. Persoanele care au capacitate succesorală (persoanele fizice în viaţă;

persoanele dispărute; persoanele concepute dar nenăscute; persoanele juridice).

a) Persoanele fizice în viaţă

Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără

deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de sex, de opinie, de

apartenenţă politică, de avere sau de origine socială – art.4 din Constituţie.

Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a

fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea

judecătorească definitivă declarativă de moarte, din care rezultă că moartea moştenitorului a

intervenit după deschiderea succesiunii, persoanele interesate putând dovedi contrariul prin

orice mijloace de dovadă admise de lege.

Legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după

data deschiderii succesiunii, aşa încât dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea

succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la

proprii săi moştenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el.

b) Persoanele dispărute

Persoanele dispărute au capacitate succesorală, cel dispărut fiind socotit a fi în viaţă

dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă. Capacitatea

succesorală a dispărutului este însă provizorie, definitivându-se prin reapariţia lui sau prin

constatarea fizică a morţii lui, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii

lui, stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioară deschiderii succesiunii. În schimb

capacitatea succesorală provizorie a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se

constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai

exista la data morţii lui de cujus.

c) Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii

Legea recunoaşte existenţa copilului din ziua concepţiei, cu condiţia de a se naşte viu,

deci copilul are capacitate e moştenire încă de la concepţie, cu condiţia de a se naşte viu. Cel

care pretinde moştenirea în numele copilului, trebuie să dovedească cu orice mijloace de

23

probă admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul

deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu.

Întrucât stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei nu este posibilă, art.61 din

Codul familiei stabileşte o prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei (timpul cuprins

între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea dinaintea naşterii copilului) Astfel dacă se va face dovada

că un copil s-a născut viu înainte de a fi trecut 301zile din momentul morţii lui de cujus, prin

aplicarea prezumţiei timpului legal al concepţiunii, acesta a dobândit capacitate succesorală,

chiar dacă la momentul deschiderii succesiunii, încă nu se născuse.

b) Persoanele juridice

Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi dacă sunt în fiinţă la data deschiderii

succesiunii, având capacitate succesorală de la dat înregistrări (dacă sunt supuse înregistrării),

iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data

recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe

prevăzute de lege.

Caracteristic persoanei juridice este şi faptul că poate dobândi moştenirea exclusiv

printr-un legat cuprins în testament (întotdeauna moştenire testamentară).

Legea recunoaşte persoanelor juridicce o capacitate de folosinţă anticipată de la data

actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana

juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Ca o condiţie ad validitatea, dreptul care formează obiectul legatului trebuie să

corespundă scopului pentru care a fost creată persoana juridică, deci trebuie respectat

principiul capacităţii de folosinţă. Legatul care nu corespunde scopului va fi nul sau caduc,

după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior,

dar înainte de deschiderea moştenirii.

3. Persoanele care nu au capacitate succesorală:

(persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă; comorienţii,

persoanele fizice decedate în acelaşi timp).

a) Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să mai aibă

fiinţă.

Aceste persoane nu vor putea moşteni, deoarece au capacitate succesorală numai

persoanele care există la data deschiderii succesiunii.

În cazul persoanelor fizice partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei

predecedate – dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii succesiunii – va putea fi culeasă de

către descendenţii săi, în cazul moştenirii legale, în condiţiile prevăzute de lege pentru

24

reprezentarea succesorală. Dacă condiţiile reprezentării nu sunt îndeplinite moştenirea va fi

culeasă de moştenitorii în viaţă a lui de cujus, în nume propriu.

b) Comorienţii

Prin comorienţi se înţelege două sau mai multe persoane, decedate în aceeaşi

împrejurare şi în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia.

Soluţia adoptată de dreptul nostru care a consacrat prezumţia morţii concomitente,

conform căreia, persoanele care au decedat în aceeaşi împrejurare şi aveau vocaţie succesorală

reciprocă nu se vor putea moşteni, deoarece nesupravieţuind una alteia, niciuna nu dobândeşte

capacitate succesorală.

c) Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)

Codecedaţii sunt persoane care au decedat în astfel de condiţii încât nu se poate stabili

dacă una a supravieţuit alteia, dar nu se poate proba identitatea de cauză a morţii. Ex: moartea

a survenit în aceeaşi zi şi aceeaşi oră, dar nu şi în aceeaşi împrejurare ci din cauza bolilor de

care a suferit persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit; două sau mai multe

persoane au dispărut, fără a se putea constata direct moartea lor şi nu se poate dovedi că au

murit în aceeaşi împrejurare.

Având în vedere dificultăţile de ordin practic preîntâmpinate în privinţa stabilirii

momentului morţii de către notarul public competent a desfăşura procedura succesorală

necontencioasă sau de către instanţa de judecată chemată a rezolva litigiul succesoral, s-a

admis ideea că soluţia prezumării morţii concomitente trebuie aplicată nu numai în cazul

comorienţilor ci şi în cazul persoanelor care, având vocaţie succesorală (reciprocă sau

unilaterală) au decedat în acelaşi interval de timp, dar nu şi în aceeaşi împrejurare – fără a se

putea dovedi dacă una a supravieţuit alteia.

10. Cauza actului juridic civil

Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate, de fond pentru actul juridic

civil, care constă în motivul pentru care actul juridic s-a încheiat.

Ea răspunde la întrebarea “de ce s-a încheiat actul juridic”?

Cauza actului juridic civil, ca element esenţial al acestuia, nu se confundă nici cu

consimţământul şi nici cu obiectul actului juridic, de unde rezultă caracterul său de element

independent, de sine-stătător.

25

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. De aici si

concluzia, că în materia contractului, care este rezultatul manifestării de voinţă a două sau mai

multe părţi, obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie (motiv pentru care actul juridic civil s-a

încheiat), fără a exista o cauză comună contractului.

În afară de art.948, pct.4 C.civ., care se referă la “o cauză licită”, ca o condiţie

esenţială a convenţiei, acestei condiţii îi mai sunt consacrate art.966-968 C.civ.

Elementele cauzei

În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente: scopul imediat şi scopul

mediat.

A) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este stabilit pe

principalele categorii de acte juridice civile, după cum urmează:

- scopul imediat se caracterizează prin aceea că este un element abstract şi invariabil,

în cadrul unei anumite categorii de acte juridice;

- în contractele sinalagmatice, cauza obligaţiei fiecăreia dintre cele două părţi constă în

reprezentarea, adică prefigurarea mintală a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi

cealaltă parte se obligă, la rândul ei);

- în actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul imediat) constă în intenţia de a

gratifica (animus donandi), indiferent că este donaţie, sponsorizare etc.;

- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului, bunului, spre

exemplu se obligă depozitarul să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că I s-a predat

bunul spre depozit cu obligaţia de a-l restitui;

- în actele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea unei

împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.

B) Scopul imediat

Scopul imediat (causa remata), numit şi scopul actului juridic, constă în motivul

principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile

unei prestaţii, fie calităţile unei persoane.

Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil, de la o categorie

la alta de acte juridice civile, şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte de drept civil.

Ex: în cazul vânzării-cumpărări: scopul imediat este dobândirea proprietăţii, scopul

mediat este destinaţia concretă ce va fi dată bunului cumpărat.

Condiţii de valabilitate a cauzei

Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ,

următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

26

a) Cauza să existe

Această condiţie este impusă de art.966 C.civ.: “Obligaţia fără cauză … nu poate avea

nici un efect”. În literatura de specialitate această condiţie este înţeleasă diferit:

Astfel s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care la rândul ei nu este

decât o eroare asupra cauzei.

S-a mai arătat că de regulă, absenţa cauzei se reduce propriu-zis la o eroare asupra

existenţei cauzei, ori că, în ce priveşte scopul imediat, lipsa acestuia se reduce la eroare asupra

cauzei, deci la falsa cauză.

O opinie acceptată de mai mulţi doctrinari imppune următoarele soluţii:

- când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, aceasta va duce la

anulabilitatea actului juridic respectiv.

- când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, a predării bunului, a riscului sau

a intenţiei de a gratifica, aceasta va atrage după sine nulitatea absolută a actului juridic civil.

b) Cauza să fie reală

Această condiţie este prevăzută tot de art.966 C.civ: “Obligaţia … fondată pe o cauză

falsă … nu poate avea nici un efect”.

Cauza este reală când nu este falsă şi este falsă în situaţia în care există eroare asupra

cauzei.

Falsitatea cauzei atrage nulitatea actului juridic civil.

c) Cauza să fie licită şi morală

Este prevăzută de art.966 C.civ., iar art.968 C.civ., precizează conţinutul acestei

condiţii: “Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri

şi ordinii publice”.

Deci, cauza este ilicită atât în situaţia în care este contrară normelor imperative cât şi

în cazul când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Ilicit poate fi doar scopul mediat.

Sancţiunea care intervine în cazul cauzei ilicite este nulitatea absolută a actului juridic

respectiv.

Proba cauzei

Potrivit art.967 C.civ. “convenţia este valabilă cu toate că cauza nu este expresă”, iar

conform alin.2 al aceluiaşi art. “cauza este prezumată până la dovada contrarie”.

Prin aceste dispoziţii legale, sunt instituite două prezumţii:

- prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul

constatator al actului juridic;

27

- prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.

Ambele prezumţii sunt relative, deci, cel care invoca lipsa ori nevalabilitatea cauzei

are sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.

11. Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de

creanţă cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, unei alte persoane.

Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă este un contract, trebuind deci să îndeplinească condiţiile generale

de validitate a oricărui contract; cum prin intermediul ei se pot realiza şi alte operaţii juridice

(vâzare-cumpărare, dare în plată, donaţie) trebuie să îndeplinească şi condiţiile de fond

specifice acestor contracte.

În principiu orice creanţă poate face obiectul unei cesiuni, indiferent care este obiectul

său, cu excepţia salariului, pensiei de întreţinere şi altor creanţe un un caracter pur personal.

Cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor fiind un

contract consensual. Nu se cere îndeplinită vreo condiţie de formă, cu excepţia cesiunii cu

titlu gratuit, care fiind o donaţie trebuie să respecte condiţiile de formă ale donaţiei.

Pentru opozabilitate cesiunii faţă de terţi trebuie îndeplinite anumite formalităţi de

publicitate: notificarea cesiunii către debitor sau acceptarea cesiunii către debitor.

- prin notificarea către debitor a cesiunii se aduce la cunoştinţa debitorului persoana

noului creditor şi clauzele esenţiale ale contractului de cesiune; la această formă de publicitate

fac excepţie creanţele comerciale care îmbracă forma titlurilor la purtător care nu trebuie

notificate;

- acceptarea cesiunii de către debitor se face , pentru a fi opozabilă tuturor terţilor,

printr-un înscris autentic.

- actul juridic care constată cesiunea chiriei unui imobil sau arendei pe un termen mai

mare de doi ani, trebuie să fie şi notat în cartea funciară.

Efectele cesiunii de creanţă

Principalul efect al cesiunii este transmiterea dreptului de creanţă de la cedent la

cesionar. De asemenea produce şi efectele operaţiei juridice care se realizează prin

intermediul ei: vânzare-cumpărare, schimb, împrumut, donaţie etc.

a) Efecte specifice între părţi

28

- Transferul dreptului de creanţă din patrimoniul cedentului în patrimoniul

cesionarului, păstrându-şi natura, garanţiile sau valoarea nominală;

- Când cesiunea se face cu titlu oneros cedentul are obligaţia de garanţie răspunzând

faţă de cesionar de existenţa actuală şi valabilă a creanţei sale. În baza acestei obligaţii

cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru prejudiciile constând în preţul

creanţei, spezele contractului, cheltuielile de judecată, precum şi alte daune.

b) Efecte specifice faţă de terţi

- până în momentul notificării sau acceptării, cesiunea creanţei este inopozabilă

debitorului carre poate face plata valabilă, cu efect liberator, către cedent;

- după îndeplinirea cerinţelor de publicitate a cesiunii debitorul cedat devine debitor

exclusiv al cesionarului

- creditorilor cedentului nu le este opozabilă cesiunea până la notificare sau acceptare,

creanţa făcând încă parte din gajul lor general; după notificare sau acceptarecare ei pot cere

revocarea cesiunii pe calea acţiunii pauliene, dacă le-au fost fraudate interesele.

Obligaţia de garanţie

În cazul în care cesiunea de creanţă s-a făcut cu titlu oneros, cedentul are obligaţia de

garanţie faţă de cesionar, răspunzând de existenţa actuală şi valabilă a creanţei şi accesoriilor

sale.

Cedentul nu este obligat să garanteze cesionarului solvabilitatea debitorului cedat,

dacă părţile nu au convenit altfel; cedentul poate să se angajeze pentru solvabilitatea prezentă

şi viitoare a debitorului cedat, printr-o clauză expres stipulată în cadrul contractului de

cesiune. Răspunderea se angajează în toate cazurile numai în măsura preţului la care a fost

înstrăinată creanţa, chiar dacă preţul cesiunii a fost mai mare.

Obligaţia de garanţie nu există atunci când s-a cesionat un drept aleatoriu şi nici atunci

când dreptul cesionat s-a stins datorită unor cauze posterioare cesiunii.

În baza obligaţiei de garanţie cedentul este ţinut să despăgubească pe cesionar pentru

prejudiciile constând în preţul creanţei, spezele contractului, cheltuielile de judecată, precum

şi alte daune.

29

12. Circulația juridică a construcțiilor proprietate privată

Principiu. Construcţiile proprietate privată sunt în circuitul civil general. Ca urmare,

ele pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin oricare dintre modurile prevăzute de lege:

convenţie, testament, succesiune, uzucapiune, accesiune etc.

Tot astfel, dreptul de proprietate asupra construcţiilor este compatibil cu instituirea

unor drepturi reale principale, dezmembrăminte ale proprietăţii uzufruct, uz, abitaţie,

servitute, superficie, asupra acestora, după cum dreptul de proprietate asupra lor poate fi

grevat de ipotecă sau de un privilegiu imobiliar.

Persoanele fizice sau juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra

construcţiilor şl vor dobândi un drept de superficie sau de folosinţă pe alte temeiuri juridice

asupra terenurilor pe care acestea se află.

Am arătat că, în anumite situaţii determinate de lege, există unele interdicţii temporare

cu privire la exercitarea atributului dispoziţiei juridice prin înstrăinarea construcţiilor, ceea ce

însă nu pune în discuţie principiul general enunţat.

Precizăm că, chiar şi în perioada anterioară anului 1990, construcţiile au fost în

circuitul civil general, numai că, atât transmiterea dreptului de proprietate, cât şi constituirea

de drepturi reale cu privire la aceste bunuri imobile erau condiţionate de obţinerea unei

autorizaţii administrative prealabile şi de încheierea actului de înstrăinare, respectiv de

constituire a altui drept real, în formă autentică.

Nerespectarea acestor cerinţe legale era sancţionată cu nulitatea absolută a actului

juridic astfel încheiat.

Părţile puteau încheia antecontracte de înstrăinare, ca promisiuni bilaterale de a

înstrăina, care, dacă nu erau executate, permiteau părţii interesate să se adreseze instanţei de

judecată spre a obţine o hotărâre care să ţină loc de contract.

Într-o anumită perioadă de timp, construcţiile situate în oraşele declarate de lege oraşe

mari puteau fi dobândite prin acte între vii numai dacă dobânditorul avea domiciliul sau avea

dreptul să-şi stabilească domiciliul în oraşul respectiv.

De asemenea, alte reglementări prevedeau incapacităţi pentru anumite categorii de

persoane fizice de a dobândi, prin acte între vii, construcţii.

Spre deosebire de perioada anterioară menţionată, în prezent nu se cere îndeplinirea

vreunei condiţii de formă a actului juridic de înstrăinare sau de dobândire a construcţiilor.

30

Aşa fiind, înseamnă că ele pot fi înstrăinate prin simplul acord de voinţă al părţilor.

înscrierea unor asemenea acte de înstrăinare în cartea funciară are ca efect numai

opozabilitatea faţă de terţi a actului de înstrăinare (art. 27 din Legea nr. 7/1996). între părţi,

efectul translativ al actului de înstrăinare se produce în momentul realizării acordului de

voinţă.

De la acest principiu există unele excepţii, spre exemplu, în materia donaţiilor, când,

pentru a fi valabil, actul juridic trebuie încheiat în formă autentică (art. 813 C. civ.).

S-a observat însă că înstrăinarea construcţiilor prin act sub semnătură privată nu poate

conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului aferent, ci numai la

constituirea unui drept de superficie, având ca titular pe dobânditorul construcţiei.

Aceasta deoarece, prin constituirea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate nu

se realizează o înstrăinare a terenului, iar construcţia formează un tot indivizibil cu terenul,

disocierea între ele putând a se realiza numai din punct de vedere juridic, nu şi fizic.

Apoi, nu există o altă soluţie juridică pentru a determina soarta terenului, pe de o parte,

iar, pe de altă parte, nu se poate face în mod indirect înstrăinarea terenului, altfel decât impune

legea, respectiv forma autentică a actului .

Transmiterea dreptului de folosinţă sau de concesiune asupra terenului. Este posibil ca

înstrăinarea construcţiei să se facă de către proprietarul ei care nu este şi proprietar al

terenului pe care aceasta se află sau, mai precis, asupra terenului aferent acestuia, ci are

asupra lui un drept de folosinţă sau un drept de concesiune.

Într-o astfel de situaţie, o dată cu înstrăinarea construcţiei se va transmite în mod

automat, ca efect al transmiterii dreptului de proprietate asupra acesteia, şi dreptul de folosinţă

sau de concesiune asupra terenului aferent.

Astfel, art. 15 din Decretul-lege nr. 61/1990 prevede că, în caz de înstrăinare a

locuinţei dobândite în condiţiile pe care el le instituie, se transmite asupra dobânditorului şi

dreptul de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.

De asemenea, potrivit art. 35 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcţii, modificată şi republicată, dreptul de concesiune asupra terenului pe

care se găseşte o construcţie se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei

pentru realizarea căreia el a fost instituit.

31

13. Circulația juridică a terenurilor proprietate privată

Dispozițiile legale referitoare la proprietatea privată asupra terenuilor

· Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare;

· Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996;

· Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și

ale Legii nr. 169/1997;

· Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

· Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanism;

· Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și

unele măsuri adiacente;

· Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine.

Principalele instrumente juridice de achiziționare a terenurilor

Cele mai uzuale modalități legale de dobândire a dreptului de proprietate sau a altui

drept real asupra terenurilor sunt următoarele:

1.Vânzarea-cumpărarea este pe departe cel mai frecvent instrument de transmitere a

dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile.

Orice persoană fizică sau juridică poate în principiu să fie parte într-un contract de

vânzare-cumpărare de bunuri imobile, cu condiția de a avea capacitate de exercițiu pentru

personele fizice, iar dobândirea terenului să fie justificată de obiectul de activitate, în cazul

persoanelor juridice.

Înainte de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, părțile au libertatea de a

încheia un antecontract, prin care se obligă să încheie la un moment ulterior, la un preț deja

stabilit, contractul de vânzare-cumpărare final.

În antecontract se stipulează de regulă obligația vânzătorului de a nu se răzgândi în

privința vânzării precum și aceea că nu va încheia un alt contract cu o terță persoană. În

același timp, cumpărătorul se obligă să nu cumpere de la o altă persoană decât vânzătorul

inițial. Pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin acest antecontract se prevăd, de regulă,

despăgubiri bănești.

32

Legea nr.18/1991 a fondului funciar impune încheierea contractului de vânzare-

cumpărare în formă autentică sub sancțiunea nulității absolute, ceea ce implică intervenția

unui notar care va autentifica actul de transfer al proprietății.

Pentru ca transferul dreptului de proprietate asupra trenului să fie opozabil celor care nu

au participat la semnarea contractului, se impune înscrierea actului juridic translativ de

proprietate în cartea funciară. Cartea funciară este un sistem de evidență a situației juridice a

imobilelor și realizează o publicitate integrală a tuturor transmisiunilor și constituirilor de

drepturi reale imobiliare. Terțul dobânditor prin act juridic înscris în cartea funciară, este

apărat de eventuale cauze de evicțiune derivând din titlurile anterioare, dar neînregistrate în

cartea funciară.

Tot această lege instituie obligativitatea respectării dreptului de preemțiune (dreptul de a

cumpăra cu prioritate) al coproprietarilor, al vecinilor și al arendașilor în cazul vânzării

terenurilor agricole extravilane.

Principalele obligații ale vânzătorului sunt predarea imobilului înstrăinat și garanția

pentru evicțiune și pentru viciile ascunse ale bunului. Vânzătorul răspunde astfel pentru

pierderea în tot sau în parte a proprietății lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea

dreptului sau asupra lucrului, atunci când vânzătorul sau o terță persoană valorifică un drept

asupra aceluiași bun. El răspunde de asemenea în cazul în care lucrul vândut prezintă

deficiențe ascunse care afectează utilitatea terenului, acesta devenind impropriu utilizării

conform destinației sau își micșorează considerabil valoarea de întrebuințare.

Cumpărătorul are obligația de plată a prețului în condițiile stabilite prin contract. În caz

contrar, vânzătorul poate cere fie rezoluțiunea (desființarea) contractului, fie executarea silită

asupra cumpărătorului.

Perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare a unui teren presupune plata unor taxe

legale. Acestea sunt taxele notariale de timbru stablite în funcție de valoarea imobilului, taxele

de publicitate imobiliară și impozitul anual pe teren către bugetul local.

2.Uzufructul, superficia și servituțiile

Terenurile pot face obiectul unor drepturi reale, derivate din dreptul de proprietate. Cele

mai frecvente sunt uzufructul, superficia și servituțiile.

Uzufructul este dreptul real principal derivat, esențialmente temporar, în virtutea căruia

o persoană numită uzufructuar exercită asupra imobilului dreptul de folosință și dreptul de a

culege fructele, în timp ce proprietarul bunului astfel grevat rămâne numai cu dreptul de

dispoziție.

33

Superficia reprezintă dreptul de proprietate pe care îl are o persoană numită superficiar

asupra clădirilor sau altor construcții ce se află pe un teren aflat în proprietatea altei persoane,

teren asupra căruia superficiarul capătă un doar un drept de folosință pe durata

Servitutea reprezinta acea limitare a exercitarii atributelor dreptului de proprietate asupra unui

imobil numit fond aservit, în profitul altui imobil numit fondul dominant, în scopul asigurării

utilității acestuia din urmă.

3. Locațiunea

Contractul de locațiune este acel contract prin care se transmite de către locator în

beneficiul locatarului dreptul de a folosi imobilul în schimbul unei chirii.

Contractul de locațiune a unui teren poate fi încheiat între persoane fizice și persoane juridice,

sub semnătura privată sau în formă autentică. Pentru locațiunea încheiată pe o perioada mai

mare de 3 ani, legea instituie obligația de a o înscrie în cartea funciară, pentru a deveni

opozabilă terțelor persoane.

Nu este absolut necesar ca locatorul să fie proprietar al terenului, este suficient ca acesta

să dețină bunul cu titlu de uzufruct sau de locațiune. Sublocațiunea este deci permisă cu

condiția să nu fie interzisă sau să nu contravină contractului principal.

Locatorul are obligația de a asigura locatarului folosința liniștită a imobilului pe întreaga

durată a locațiunii. De asemenea, el trebuie să predea bunul într-o stare corespunzătoare

destinației în vederea căreia a fost închiriat.

La rândul lui, locatarul are obligația de a întrebuința lucrul ca un bun proprietar și

conform destinației imobilului, deci de a întreține bunul în stare de întrebuințare, Locatarul

trebuie de asmenea să plătească chiria în condițiile și la termenele stipulate în contractul de

locațiune.

4. Aportul la capitalul social O altă modalitate mai originală de constituire a dreptului

de proprietate asupra terenurilor este constituirea acestuia ca aport la capitalul unei societăți

comerciale. Terenul devine astfel un elemnt de activ patrimonial al societății, asociatul

pierzând dreptul de proprietate asupra acestuia. În consecință, la dizolvarea societății,

asociatul care a adus ca aport terenul nu va avea dreptul la restituirea bunului, numai dacă nu

este convenit contrariul.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini

Constituția României interzicea până nu demult persoanelor fizice cetățeni străini sau apatrizi

să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor. Această interdicție a dispărut odată

cu revizuirea legii fundamentale și prin adoptarea Legii nr. 312 din 10 noiembrie 2005 privind

34

dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și

apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine.

Această lege, care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană,

prevede următoarele:

- Cetățeanul unui stat membru (al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic

European) apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana

juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de

proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii

români și pentru persoanele juridice române.

- Cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România

cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă, constituită în

conformitate cu legislația unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra

terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de

5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană.

- Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în

România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat

membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor

forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea

Europeană.

Specificul regimului terenurilor naționalizate de către stat

Începand din anul 1945 și până la Revoluția din decembrie 1989, statul român a

naționalizat în mod abuziv un număr foarte mare de imobile, terenuri și locuințe.

Începand cu anii 90 s-a procedat la restituirea acestor imobile către proprietarii de drept, însă

nici în momentul de față, situația nu este complet regularizată.

Prin legea nr. 18/1991 s-a inițiat procedura de reconstituire a dreptului de proprietate

asupra terenurilor agricole, neagricole și forestiere. Din păcate, limitele impuse de această

lege au avut drept consecința restituiri parțiale.

Următoarea dispoziție legală a fost adoptată, cu mare întârziere, prin Legea nr. 1/2000.

Această lege a păstrat și ea anumite limitări, astfel încât restituirea terenurilor a întâmpinat

numeroase dificultăți.

Complexitatea procedurilor, dificultatea probării dreptului de proprietate, nerespectarea

termenelor de depunere a cererilor, numeroasele litigii, toate acestea au condus la neatingerea

scopului urmărit de legiuitor.

35

Legea nr. 10/2001 a unificat procedura de restituire pentru toate imobilele, terenuri sau

construcții preluate abuziv, mai puțin cele a căror situație era reglementată de Legea nr.

18/1991. Conform acestei legi, imobilele se restituie în natură, sau în caz de imposibilitate,

prin echivalent. Din cauza numărului foarte mare de cereri făcute în baza acestei legi,

procesul de restituire a terenurilor preluate în mod abuziv de către stat este departe de a fi

finalizat.

Legea nr. 247 din 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justitiei enunță în

felul următor circulația juridică a terenurilor:

- Terenurile proprietate privată, indiferent de destinaţia şi titularul lor, sunt şi rămân în

circuitul civil. Ele pot fi înstrăinate şi dobândite liber prin oricare din modurile prevăzute de

lege, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

- Terenurile cu sau fără construcţii, situate în intravilan şi extravilan, indiferent de

destinaţia sau de întinderea lor, pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii,

încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

- În cazul în care prin acte juridice între vii se constituie un drept real asupra unui teren

cu sau fără construcţie, indiferent de destinaţia sau întinderea acestora.

- Cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul

de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute de legea specială.

- Cu excepţia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi

legalitatea titlului de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenţa unui litigiu

privitor la un teren cu sau fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici

constituirea altor drepturi reale sau de creanţă, după caz.

- Înstrăinările realizate sub orice formă, în temeiul prezentei legi, nu validează titlurile

de proprietate ale înstrăinătorilor şi dobânditorilor, dacă acestea erau lovite de nulitate, ca

urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor.

- În situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără

construcţii, una dintre părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit

obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de

contract.

- Înstrăinările efectuate în scopul comasării parcelelor şi loturilor de teren, prin

constituirea unor corpuri de proprietate mai mari care să cuprindă suprafeţe continue,

indiferent de destinaţia lor, precum şi înstrăinările efectuate de către persoanele îndreptăţite să

obţină renta viageră agricolă, pot fi efectuate şi pe baza schiţelor care au stat la baza titlurilor

36

de proprietate emise cu ocazia aplicării legilor fondului funciar şi sunt scutite de taxa de

timbru şi de timbrul judiciar.

14. Comparație între proprietatea comună pe cote părți și proprietatea

comună în devălmășie

Asemănări:

1. În ambele cazuri există concomitent mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate

asupra aceluiaşi bun sau aceleiaşi mase de bunuri, nefracţionate în materialitatea lor;

2. În ambele situaţii titularii pot stabili de comun acord asupra modului de organizare a

exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fiecare dintre titulari având calitatea de

subiect de drept de sine stătător;

3. În ambele situaţii coproprietatea încetează prin partaj desfăşurat după aceleaşi

norme, cu excepţia coproprietăţii forţate şi perpetue.

Deosebiri:

1. În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi fiecare coproprietar are

determinată o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului comun.

Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu au determinată o asemenea cotă-

parte, atâta timp cât există comunitatea de bunuri nerecunoscându-se întinderea exactă a

drepturilor ce se cuvin fiecăruia.

2. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se naşte şi poate exista indiferent de

titluarii săi (persoane fizice sau juridice), de drept public sau de drept privat, neavând

semnificaţie calitatea copărtaşilor.

În schimb proprietatea comună în devălmăşie are un caracter intuitu personae, în cazul

celei legale este condiţionată de calitatea de soţi a copărtaşilor.

3. Izvorul coproprietăţii pe cote-părţi este legea, convenţia, succesiunea, uzucapiunea

etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii

devălmaşe este, de regulă, legea (comunitatea matrimonială a soţilor) şi cu totul excepţional

convenţia.

4. Dreptul de dispoziţie şi al celorlalte prerogative ale proprietăţii este diferit.

Coproprietarii pe cote-părţi pot înstrăina fără acordul celorlalţi cota-parte din dreptul asupra

bunului, poate să dispună liber şi neîngrădit după propria voinţă. Proprietarii codevălmaşi,

neavând determinată întinderea drepturilor lor, nu se pot bucura de un drept de dispoziţie.

37

După cum s-a văzut, prezumţia mandatului tacit reciproc instituită de codul familiei are reguli

mai restrânse şi nu atât de largi faţă de cele pe care le are proprietarul cotei părţi.

5. Împărţirea bunurilor sau masei de bunuri care fac obiectul coproprietăţii pe cote-

părţi, se face având în vedere cota-parte predeterminată a fiecărui coproprietar, a cărei

întindere este dinainte cunoscută (ex. 1/3; 3/5; 2/4, 20%, 30%, etc). La împărţirea bunurilor

comune ale soţilor aflaţi în devălmăşie prezumţia de egalitate a participării lor este relativă,

împărţirea se face potrivit criteriului contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

6. La coproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară se aplică regula

unanimităţii în exercitarea atributelor care alcătuiesc conţinutul dreptului de proprietate

(administrare, folosinţă, conservare), adică numai în măsura în care nu aduc atingere

folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective.

Exercitarea proprietăţii comune în devălmăşie este organizată prin lege fiind instituit

mandatul tacit reciproc, în virtutea căruia se fac acte de administrare şi folosinţă asupra

bunurilor comune, fără consimţământul celuilalt soţ. Desigur se au în vedere limitările aduse

actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile. Fiecare soţ acţionează şi în calitate de

reprezentant al celuilalt.

15. Condițiile actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic

civil. Obiectul actului juridic civil

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un

asemenea act.

În literatura de specialitate şi chiar în legislaţie nu întotdeauna se foloseşte aceeaşi

terminologie, pentru a desemna componentele actului juridic civil, utilizându-se şi expresiile

“elementele actului juridic civil”, “condiţiile de validitate”, “condiţiile de fond”, “elemente

esenţiale”. Astfel termenii “condiţie” sau elemente” se pot folosi în acelaşi sens.

În teoria actului juridic civil cuvântul “condiţie” poate avea şi semnificaţia de

modalitate a actului juridic, iar în vorbirea curentă mai poate fi folosit în sensul de clauză a

actului juridic civil.

În legislaţia civilă se utilizează termenul “condiţii” pentru a se determina

componentele actului juridic civil. Astfel, art.948 C.civ. dispune:

Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

- capacitatea de a contracta;

38

- consimţământul valabil al părţii care se obligă;

- un obiect determinat;

- o cauză licită.

Clasificarea condiţiilor:

A) În funcţie de aspectul la care se referă se disting condiţii de fond şi condiţii de

formă.

a) condiţiile de fond sunt acelea care privesc conţinutul actului juridic civil;

b) condiţiile de formă sunt acelea care se referă la exteriorizarea voinţei.

B) După obligativitatea sau neobigativitatea lor se disting condiţii esenţiale şi

condiţii neesenţiale.

a) condiţiile esenţiale sunt cele cerute pentru chiar valabilitatea actului;

b) condiţiile neesenţiale sau întâmplătoare, sunt cele care pot fi prezentate ori pot

lipsi, fără a pune în discuţie valabilitatea actului.

C) După sancţiunea nerespectării lor se disting condiţii de validitate şi condiţii de

eficacitate.

a) condiţiile de validitate sunt cele a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea

actului juridic civil;

b) condiţiile eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului

juridic civil, ci alte consecinţe ca: neputinţa dovedirii actului cu alte mijloace de probă,

inopozabilitatea faţă de terţi.

D) După vocaţia lor se disting condiţii generale şi condiţii speciale.

a) condiţiile generale sunt cele ce privesc toate actele juridice civile;

b) condiţiile speciale sunt cele ce privesc numai anumite acte juridice civile.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi

esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia actul juridic, adică

de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act.

Codul civil neconţinând prevederi consacrate actului juridic civil în general, se referă,

în art.948, pct.1 la “capacitatea de a contracta”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea

oricărei convenţii, reglementând apoi această condiţie pe categorii de acte juridice civile –

art.806-808, art.856, art.1306, art.1706 etc). Dispoziţii privind capacitatea de a încheia acte

juridice se mai găsesc şi în Codul familiei.

Principiul capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii

39

În materia încheierii actelor juridice civile, principiul ori regula este existenţa

capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus, subiectele

de drept civil, atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice, au capacitatea să încheie actul

juridic civil.

Acest principiu se desprinde din art.6, alin.1 din Decretul 31/1954: “Nimeni nu poate

fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de

exerciţiu, decât în cazurile stabilite de lege”.

Pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este

subordonată principiului specialităţii capacităţii – art.34 din Decretul 31/1954.

Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, în timp ce capacitatea

constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto); capacitatea

izvorăşte numai din lege pe când discernământul este de natură psihologică.

Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile

Aşa cum rezultă din art.6, alin. 1 din Decretul 31/1954 şi din art.950 C.civ. excepţia

incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege. Fiind

vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi

este de strictă interpretare şi aplicare.

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act

juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt

ţinute.

În doctrină “obiectul” şi “conţinutul” actului juridic civil se găsesc în aceeaşi corelaţie

ca şi "obiectul" şi "conţinutul” raportului juridic civil. Prin urmare, deşi se află într-o strânsă

legătură, nu trebuie confundate acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care

sunt ţinute părţile actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu

drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic – care formează

conţinutul ori efectele actului juridic civil.

Condiţii de valabilitate

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii generale:

- obiectul trebuie să existe

- obiectul trebuie să fie în circuitul civil

- obiectul să fie determinat sau determinabil

- obiectul să fie posibil

- obiectul să fie licit şi moral.

40

Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile:

- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie

titularul acelui drept;

- în actele intuitu persone se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al

debitorului

- în aşa zisele acte autorizate se mai cere ca să se fi obţinut autorizaţie administrativă.

1) Obiectul trebuie să existe

Aceasta este o condiţie primordială de valabilitate pentru că în măsura în care nu există

obiectul, nu se mai pune problema nici a celorlalte condiţii.

Dacă ne aflăm în situaţia în care obiectul actului juridic se referă la un bun sau un

lucru, această condiţie implică următoarele:

- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului, condiţia nu este

îndeplinită şi, în consecinţă, actul juridic nu este valabil;

- dacă bunul există în momentul încheierii actului juridic, condiţia “să existe” este

îndeplinită;

- bunurile viitoare pot forma obiectul unor acte juridice, cu excepţia succesiunilor

viitoare, ce nu pot forma obiect pentru nici o convenţie, nici pentru actul unilateral care este

renunţarea la moştenire.

2) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil

Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind

prevăzută în mod expres de art.963 C.civ., potrivit căruia “numai lucrurile ce sunt în comerţ

pot fi obiectul unui contract” şi reluată, în materia vânzării, de art.1310 C.civ., conform căruia

“toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o lege a oprit

aceasta”.

3) Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil

Obiectul este determinat când se precizează în act elementele care îl individualizează

şi determinabil când se prevăd în actul juridic suficiente elemente necesare determinării lui în

viitor.

Această condiţie este prevăzută în art.948, pct.3 C.civ. care vorbeşte despre un obiect

determinat, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii. De asemenea art.964

C.civ., prevede că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia

sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea sa”.

Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile, indiferent în ce ar consta obiectul conduitei

părţilor – acţiune, abstenţiune, bun ori lucru.

41

Această condiţie este îmdeplinită, după cum urmează:

- când obiectul actului juridic constă într-un lucru cert – res certa – determinarea se

face prin inserarea în actul juridic a caracterelor lui particulare; ex: un autoturis se

individualizează prin marcă, culoare etc.

- când obiectul constă în lucruri determinate generic – res genera – condiţia este

îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin stabilirea numai a

unor criterii de determinare, care vor folosi la momentul executării actului, iar

individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare.

4) Obiectul actului juridic să fie posibil

Această cerinţă este impusă de principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat la

imposibil.

Imposibilitatea trebuie să fie absolută, adică pentru oricine.

Dacă imposibilitatea este relativă – numai pentru un anumit debitor – atunci obiectul

actului juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului,

creditorul are dreptul să fie despăgubit.

Imposibilitatea privitoare la obiect poate fi de ordin material – dacă obiectul nu poate

fi înfăptuit datorită unei stări de fapt – şi de ordin juridic – dacă nu poate fi înfăptuit datorită

unei împrejurări de drept.

5) Obiectul trebuie să fie licit şi moral

Potrivit acestei cerinţe, care se desprinde din prevederile art.5 C.civ., conduita părţilor

actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât c ulegea, cât şi cu regulile de convieţuire

socială (morala).

Nerespectarea acestei cerinţe atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.

6) În actele intuitu personae – obiectul trebuie să fie un fapt personal a lcelui ce se

obligă

Această cerinţă se bazează pe principiul conform căruia o persoană nu poate fi obligată

decât prin voinţa sa şi este impusă tocmai de caracterul personal al unor acte juridice, în care

însuşirile debitorului sunt determinante pentru încheierea actului.

În ceea ce priveşte această condiţie, trebuie avut în vedere faptul că este lipsită de

eficienţă juridică, promisiunea faptei altuia. În schimb este valabil actul juridic prin care

cineva se obligă – personal – să depună toată diligenţa necesară pentru a determina o altă

persoană să încheie ori să ratifice un act juridic – convenţie porte-fort.

7) Cel care se obligă să fie titularul dreptului

42

Această condiţie specială este consecinţa principiului potrivit căruia nimeni nu se

poate obliga valabil la ceva ce nu are sau, cu alte cuvinte, nimeni nu poate transmite mai

multe drepturi decât are.

8) Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege

În cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sancţiunea

nulităţii, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă

prevăzută de lege, iar alteori încheierea valabilă a unor acte juridice este condiţionată de

existenţa unei autorizaţii judiciare.

16. Contractul de rentă viageră

Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de

bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a I se plăti până la

decesul său (renta viageră). Persoana care înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani se

numeşte credirentier, iar persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată

se numeşte debirentier. Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit.

Cuantumul rentei se stabileşte în mod liber prin voinţa părţilor, iar ratele se lătesc în

cuantumul prevăzut în contract, neaplicându-se indexarea ratelor riscul deprecierii monedei

suportându-se de credirentier. Nu se exclude însă indexarea pe cale judecătorească şi nici cea

convenţională.

Renta poate fi constituită în favoarea mai multor persoane, obligaţia fiind divizibilă,

indiviziunea fiind admisă dacă a fost stipulată în contract. Cu toate aceste se admite că

moartea unui credirentiernu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi lpătită integral

supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul.

Dacă există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier decedat are mai mulţi

moştenitori, datorită indivizibilităţii, oricare poate fi obligat la executarea integrală, plata

făcută de unul dintre ei fiind liberatorie pentru toţi.

Caracterele juridice

Contractul de rentă viageră este un contract oneros aleatoriu, sinalagmatic, consensual,

translativ de proprietate.

a) Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros şi

aleatoriu, datorită faptului că există şansa de câştig şi de pierdere pentru ambele părţi, aceste

şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert – perioada cât va trăi credirentierul.

43

Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament,

fiind supusă regulilor referitoare la aceste acte. Aceste reguli sunt valabile şi dacă titularul

rentei o donează unui terţ.. Atunci când renta viageră a fost înfiinţată cu titlu gratuit atunci

contractul nu mai este aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există

şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig.

Renta viageră constituie o liberalitate şi în care se stipulează nu în favoarea persoanei

care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani ci în favoarea unui terţ. Renta astfel

constituită este supusă regulilor de fond aplicabile donaţiei.

b) Contractul de rentă viageră este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii

pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă

bunul înstrăinat de credientier este un teren se cere formă autentică, dreptul de preemţiune nu

operează.

c) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, credirentierul fiind

ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului cu toate implicaţiile juridice ale acestui fapt,

bucurându-se şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia.

Condiţii speciale de validitate

Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în momentul

constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută.

Contractul este lovit de nulitate absolută şi dacă renta se constituie în favoarea unei

persoane afectate de o boală de care a murit într-un interval de 20 de zile de la încheierea

contractului. Excepţie: mai mulţi credirentieri din care numai unul decedează în mai puţin de

20 de zile – contractul este valabil.

Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 de zile, instanţa poate constata

nulitatea absolută a contractului pentru lipsa cauzei numai dacă moştenitorii dovedesc că

debirentierul a avut cunoştinţă de moartea lui iminentă.

44

17. Contractul de antrepriză

1. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză

a) Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât dă naştere la obligaţii

reciproce între părţi: antreprenorul se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare, iar

clientul se obligă să plătească antreprenorului preţul lucrării.

b) Antrepriza este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante

urmăresc un interes propriu patrimonial.

c) Antrepriza este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor

reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele

aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru

ambele părţi contractante.

d) Antrepriza este un contract cu executarea succesivă, în timp.

e) Antrepriza este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de

voinţă al părţilor (solo consensu).

2. Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză

Deoarece în materia antreprizei sunt aplicabile regulile de drept comun privind

condiţiile de validitate ale contractului (obiect, consimţământ, cauză etc.), urmează să facem

numai o precizare referitoare la capacitatea de exerciţiu a părţii contractante. Clientul

trebuie să aibă, respectiv să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea fie a

actelor de administrare, fie a actelor de dispoziţie, după cum contractul reprezintă un act de

administrare a patrimoniului (de exemplu, reparaţii curente la un imobil) sau un act de

dispoziţie (de exemplu, construirea unei case). În schimb, antreprenorul trebuie să aibă, în

toate cazurile, capacitatea deplină de exerciţiu.

3. Reguli generale cu privire la contractul de antrepriză

A. Problema riscurilor

a) Riscul lucrului. În materia contractului de antrepriză, potrivit regulilor generale,

riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de proprietar (res perit domino).

b) Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de antreprenor, deoarece acesta

s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).

B. Recepţia lucrării. Clientul este obligat să recepţioneze şi să ia in primire lucrarea

după terminarea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăţi,

45

recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate,

recepţionate (art. 1482 C. civ.).

C. Răspunderea antreprenorului: a) răspunderea pentru neexecutare.

În caz de neexecutare a lucrării, antreprenorul răspunde faţă de client potrivit dreptului

comun (clauza penală, daune-interese, fiind posibilă şi obligarea antreprenorului la executarea

lucrării sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii); b) răspunderea pentru viciile lucrului.

Recepţia lucrării din partea clientului, fără obiecţii şi rezerve, echivalează cu

descărcarea antreprenorului şi decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile

aparente ale lucrării. Pentru aceste vicii, răspunderea antreprenorului poate fi angajată numai

dacă, potrivit legii sau contractului, el datorează garanţie, în cadrul termenului stabilit, pentru

lucrarea efectuată.

Antreprenorul răspunde însă, în toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor

procurate de el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea

nu a fost executată de către el personal (art. 1487 C.civ.).

4. Încetarea contractului

Potrivit Codului civil, contractul de antrepriză încetează („se desfiinţează”) prin

moartea meseriaşului, arhitectului sau antreprenorului (art. 1485). Întrucât contractul se

formează intuitu personae – aptitudinile antreprenorului având importanţă chiar dacă nu

execută el personal lucrarea – este firesc ca la moartea sa contractul să înceteze. În afară de

aceste reguli speciale, în ce priveşte încetarea contractului, se aplică regulile generale. De

exemplu, ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvată la cererea uneia din părţi

pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte.

18. Contractul de arendare

Contractul de arendare, varietate a contractului de locaţiune, este un contract prin care

una dintre părţi, numită arendator, transmite celeilalte părţi, numită arendaş, bunuri agricole în

vederea exploatării pe o durată determinată şi în schimbul unui preţ, numit arendă, stabilite de

părţi.

Contractul de arendare este reglementat prin Legea arendării nr.16/1994 şi Legea

nr.65/1998, în completarea cărora se aplică regulile particulare de arendare, prevăzute în

Codul civil, art.1454 şi următoarele.

Caracterele juridice ale contractului de arendare

46

Arendarea este un contract sinalagmatic, cu executare succesivă şi netranslativ de

proprietate şi esenţialmente oneros.

1) Arendarea este un conrtact bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul naşte

obligaţii în sarcina ambelor părţi.

2) Arendarea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi contractante

urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.

3) Arendarea este un contract comutativ, deoarece din momentul încheierii lui,

ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin.

4) Arendarea este un contract cu executare succesivă, în timp.

Legea nu prevede o durată minimă sau maximă pentru arendare, părţile putând

stabiliorice termen pentru arendare.

5) Arendarea este un contract translativ de drept de folosinţă temporară.

Forma contractului

Arendarea este un contract solemn, forma scrisă fiind cerută ad validitatem. De

asemenea în termen de 15 zile de la încheiere arendarea trebuie înregistrată la consiliul local

în a cărui rază teritorială se află bunul arendat. Deci forma scrisă (act autentic sau înscris sub

semnătură privată) şi înregistrarea sunt prevăzute ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii

absolute.

Obiectul contractului

Arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un obiect dublu: bunurile

arendate şi preţul plătit de arendaş, numit arendă.

A) Bunurile arendate

Prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu destinaţie agricolă

(arabile, viile, livezile, pepinierele viticole sau pomicole etc), păşunile împădurite, terenurile

ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri

funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc producţiei

agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă,

precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri

destinate exploatării agricole.

Bunurile agricole care formează obiectul contractului trebuie să fie complet şi precis

determinate şi trebuie să fie destinate exclusiv exploatării agricole de către arendaş. În caz

contrar ne vom găsi în faţa unui contract de locaţiune.

B) Arenda

47

Părţile sunt libere să stabilească cuantumul arendei, neexistând vreo limită maximă sau

minimă legală, putându-se stabili atât în natură – cuantum fix sau cotă procentuală din

producţia totală –dar şi în bani.

Termenul arendării

Spre deosebire de locaţiunea de drept comun, durata arendării trebuie să fie

determinată de către părţi în contract.

Nu se prevede o durată minimă sau maximă, părţile fiind libere să stabilească durata

arendării, fără limitări legale.

19. Contractul de asigurare

Contractul de asigurare este un act încheiat între asigurat şi asigurator care

reglementează relaţiile lor reciproce în funcţie de tipul asigurării. Asiguratul se obliga să

plătească primele de asigurare, iar asiguratorul îşi asumă obligaţia să acorde asiguratului

sau beneficiarului asigurării despăgubiri la producerea riscului.

Pe lângă trăsăturile comune tuturor contractelor, contractul de asigurare prezintă

câteva trăsături specifice:

- are un caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără

a fi nevoie de o formă solemnă de manifestare a voinţei;

- are un caracter sinalagmatic (bilateral), ceea ce înseamnă că părţile se obligă

reciproc una faţă de alta (una să plătească prima de asigurare, iar cealaltă să acorde suma

asigurată dacă survine evenimentul asigurat);

- are caracter aleatoriu, ceea ce înseamnă că efectele acestui contract în ce priveşte

pierderile sau beneficiile pentru una, unele sau toate părţile depind de un eveniment viitor,

incert;

- contract cu titlu oneros întrucât fiecare parte urmăreşte obţinerea unui avantaj

material: asiguratorul - dobândirea primei de asigurare, asiguratul - dobândirea indemnizaţiei

de asigurare.

- contract de adeziune în sensul că asiguratul aderă la condiţiile contractuale propuse

de asigurat prin solicitarea asigurării şi încheierea contractului (poliţei).

48

Principiile contractului de asigurare Activitatea de asigurare se desfăşoară într-un cadru delimitat de anumite principii care

au menirea de a susţine derularea raporturilor sociale, preponderent juridice, din domeniul

asigurărilor, în condiţii de legalitate, normalitate şi echitate.

Principiile care stau la baza activităţii de asigurare sunt următoarele:

- principiul despăgubirii sau al indemnizării reale

- principiul interesului asigurabil

- principiul subrogaţiei

- principiul mutualităţii

- principiul bunei credinţe

- principiul cooperării

- principiul eficienţei economice

- principiul forfetar

- principiul unităţii

- principiul universalităţii

- principiul integralităţii

- principiul realităţii

- principiul individualizării asigurărilor.

Principiul despăgubirii sau al indemnizării reale

Contractele de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de

asigurat. Acest principiu statuează ca o persoană nu poate profita de pe urma pagubelor

asigurate. Aplicând principiul despăgubirii se reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea

interesului pentru profit al asiguratului (riscul subiectiv apare atunci când se provoacă, în mod

intenţionat, o pagubă sau când se exagerează valoarea daunelor produse).

Principiul interesului asigurat

O persoană are un interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil îi

poate cauza o pierdere financiară sau un alt prejudiciu. Interesul asigurabil constituie o cerinţă

fundamentală pentru orice contract de asigurare, în afară de cazul în care, în mod legal, s-a

renunţat la ea. De regulă, acest lucru înseamnă că partea contractantă, asiguratul sau

beneficiarul poliţei, trebuie să aibă o relaţie apropiată cu obiectul asigurării, indiferent dacă

acesta este viaţa, proprietatea sau răspunderea care se află într-un posibil pericol. Absenţa

acestei legături va atrage nulitatea sau caracterul neexecutoriu al contractului în funcţie de

tipul asigurării.

49

În ceea ce priveşte momentul în care este reclamată prezenţa interesului, doctrina

britanică a stabilit că acesta trebuie să existe la data încheierii contractului de asigurare.

Principiul subrogaţiei

Are aplicabilitate în situaţia în care asigurătorul este obligat prin poliţa de asigurare să

despăgubească o daună produsă din culpa unei terţe persoane. Cu toate că în contextul

asigurărilor se face referire la el ca la un drept, acesta este, mai degrabă, o modalitate de

restituire care constituie un remediu. Un contract de asigurare este un contract de indemnizare

ceea ce înseamnă că, în cazul producerii riscului împotriva căruia a semnat poliţa, asiguratul

va fi în întregime despăgubit.

Subrogaţia se aplică tuturor contractelor de indemnizare, dar nu se aplică asigurărilor

de viaţă şi nici asigurărilor împotriva accidentelor. În ceea ce priveşte subrogaţia, sunt de

remarcat câteva aspecte de natură a sublinia particularităţile acestei operaţiuni juridice:

- partea care poate pretinde dreptul subrogaţiei este numai aceea care şi-a îndeplinit

prima obligaţia de plată a despăgubirii;

- partea care revendică subrogaţia nu este un simplu plătitor voluntar, ci are obligaţia

legală de a plăti efectiv despăgubirea;

- partea care revendică subrogaţia este răspunzătoare indirect pentru plata

despăgubirii;

- terţul este direct răspunzător pentru plata despăgubirii .

Principiul mutualităţii

Acesta se fundamentează pe ideea comunităţii de risc şi participării membrilor

comunităţii prin intermediul primelor de asigurare la constituirea unui fond comun, care să fie

destinat despăgubirii celor care vor suferi ca urmare a producerii riscului.

Principiul bunei credinţe

Se bazează pe onestitatea şi încrederea necondiţionată, absolută, pe care trebuie să le

manifeste părţile contractante. În situaţia contractului de asigurare, mai mult decât în cazul

altor contracte speciale, informaţiile pe care şi le furnizează contractanţii sunt de maximă

importanţă, antrenând, pe viitor, consecinţe patrimoniale deosebit de importante pentru

ambele părţi.

În cazul în care asigurătorul nu a fost exact şi complet informat de asigurat, dreptul în

materie de asigurări prevede sancţiuni proprii având în vedere şi faptul dacă asiguratul a fost

de bună sau de rea credinţă.

În cazul reasigurării principiul permite realizarea unei importante economii de timp de

muncă, deoarece controlul asupra operaţiunilor de subscriere, avizare, decontare, lichidarea

50

daunelor ce privesc contractul de reasigurare se efectuează de reasigurator numai în cazuri

excepţionale. Cazurile excepţionale presupun existenţa suspiciunii întemeiate faţă de buna

credinţă a reasiguratului.

Principiul cooperării

Este susţinut de ideea de colaborare care se fondează pe convergenţa intereselor

participanţilor. Totodată este indisolubil legat şi de buna-credinţă care trebuie să caracterizeze

conduita părţilor. Apoi, buna credinţă este legată de existenţa unui „affection cooperandi”

care, în mod firesc îi animă pe participanţii contractuali să conlucreze în mod loial şi interesat

pentru menţinerea şi consolidarea relaţiilor stabilite între ei.

Principiul eficienţei economice

Are la bază obţinerea, cu cheltuieli materiale şi umane minime, a unui profit, în folosul

societăţii de asigurare, satisfacerea nevoilor şi solicitărilor asiguraţilor şi conferirea siguranţei

pe care şi-o doresc.

Principiul forfetar

În contractul de asigurare este prevăzută cu titlu obligatoriu prestaţia asigurătorului, la

producerea evenimentului asigurat, ca o sumă fixă (dinainte convenită).

Principiul unităţii

Unitatea asigurărilor semnifică o abordare unitară a operaţiunilor de asigurare, atât la

nivelul sistemului cât şi la nivelul fiecărei societăţi de asigurări în parte. Aceasta se traduce

prin unitatea normelor, tarifelor de asigurare şi a bazei financiare. Caracterul unitar nu

presupune neapărat o identitate la acest nivel între diferiţi asigurători, deoarece aceasta ar

exclude concurenţa.

Principiul universalităţii

Universalitatea asigurărilor presupune că o gamă foarte largă de bunuri poate fi

asigurată împotriva mai multor riscuri variate. Cu toate acestea principiul exclude asigurarea

oricăror bunuri şi acoperirea tuturor riscurilor. Societăţile de asigurare, în limitele permise de

lege, determină tipurile de bunuri ce le pot asigura, precum şi riscurile ce sunt dispuse să le

acopere în funcţie de politica firmei.

Principiul integralităţii

În concordanţă cu acest principiu nivelul despăgubirilor se determină cât mai aproape

de valoarea reală a bunurilor asigurate, astfel încât aceste despăgubiri să permită refacerea

bunurilor distruse sau avariate.

Principiul realităţii

51

Realitatea asigurărilor constă în aceea că asigurările de bunuri, de persoane şi de

răspundere civilă se încheie în baza unor date reale, temeinic verificate în prealabil de

societăţile de asigurare. Culegerea datelor de către asigurător se realizează, în principal, prin

completarea unor chestionare de către posibilii asiguraţi.

Principiul individualizării

Asigurarea se încheie numai pentru bunuri şi riscuri determinate în mod clar prin

contractul de asigurare. Individualizarea asiguratului sau a beneficiarului asigurării se face

prin poliţa emisă de asigurător. În ceea ce priveşte riscurile individualizarea se face prin

condiţiile de asigurare ce fac parte integrantă din contract.

Acest principiu îşi dovedeşte utilitatea în momentul producerii unui eveniment

asigurat ce determină efectuarea plăţii indemnizaţiei de asigurare. Astfel, potrivit principiului,

despăgubirea se plăteşte numai pentru bunurile cuprinse în asigurare, către asigurat sau

beneficiar, şi numai în cazul în care evenimentul ce a produs dauna a fost considerat risc

asigurat conform condiţiilor de asigurare.

1. Interesul asigurabil

Concept şi trăsături

Printre principiile care guvernează asigurările se află şi principiul existenţei interesului

asigurabil.

Existenţa unui interes al asiguratului în ce priveşte contractul de asigurare este cerută

imperativ de Legea nr. 136/1995, în dispoziţiile art. 25, unde scrie „Asiguratul trebuie să aibă

un interes cu privire la bunul asigurat”. Interesul asigurat este condiţia esenţială pentru

validarea contractului de asigurare.

Legea nu defineşte interesul asigurat, însă doctrina de specialitate a tratat acest

concept în diferite forme.

În dreptul procesual civil s-a spus că interesul este „motorul de toate zilele în acţiunile

noastre obişnuite”. Un alt sens dat cuvântului interes este acela de „raport care uneşte autorul

actului cu scopul urmărit deoarece constă în avantajul pe care cineva crede că şi-l poate

procura prin exercitarea unei activităţi”.

Parafrazând două vechi maxime din Dreptul procesual civil şi anume „Pas d’interet,

pas d’action” (nu este interes, nu este acţiune) şi „L’interet est la mesure d’actions” (interesul

este măsura acţiunilor) putem afirma cu referire la asigurări că „fără interes nu există

asigurare” şi, respectiv, că „interesul este măsura asigurării”.

52

O definiţie generală acceptată de mulţi autori în domeniul asigurărilor este cea a lui V.

Ehrenberg „interesul asigurat este raportul în virtutea căruia cineva suferă un prejudiciu ca

urmare a unui fapt oarecare”.

Regula generală în asigurări este că interesul trebuie să existe nu numai la început,

adică în momentul încheierii contractului, ci şi pe parcursul derulării acestuia, inclusiv în

momentul producerii daunei.

Sunt şi excepţii de la regulă. Legea Asigurărilor Maritime din 1906 prevede existenţa

interesului doar în momentul producerii daunei. În asigurările de viaţă interesul asigurabil

trebuie să existe la început, nu şi la momentul survenirii riscului.

Trebuie făcută o diferenţă între interesul asigurat şi interesul asigurabil. Interesul

asigurabil este considerat a fi „dreptul legal de a asigura ceea ce rezultă dintr-o relaţie

financiară, acceptată de lege, între asigurat şi obiectul asigurării”. Prin încheierea contractului

de asigurare, interesul asigurabil devine interes asigurat. Interesul asigurat este prezent în

toate formele contractului de asigurare.

Trăsăturile esenţiale ale interesului asigurabil, adică ale dreptului de a asigura sunt:

- trebuie să existe o viaţă, un bun, o răspundere potenţială, un interes financiar capabile

de a fi acoperite;

- această viaţă, bun, răspundere, interes financiar trebuie să reprezinte obiectul

asigurării;

- interesul asigurat trebuie să fie licit (ocrotit legal) şi să nu contravină legilor, ordinii

publice şi bunelor moravuri. De exemplu contractarea unei asigurări pentru reuşita unei

operaţiuni de contrabandă se întemeiază pe un interes ilicit şi nu poate fi acceptată.

Titularul interesului asigurabil

Titularul interesului este totdeauna asiguratul. De cele mai multe ori acesta coincide cu

contractantul asigurării.

La asigurările de bunuri interesul asigurat este tocmai interesul proprietarului

bunului asigurat, deoarece acesta suportă paguba provocată de distrugerea sau avarierea

bunului, iar titularul interesului este şi titularul asigurării. Se întâlnesc situaţii când titularul

interesului nu coincide cu titularul asigurării. La asigurările de bunuri pentru pagube produse

în timpul transportului terestru, expeditorul este titularul asigurării, iar destinatarul este

titularul interesului, deoarece în caz de pagubă destinatarul este cel care va încasa

despăgubirea.

53

La asigurarea de persoane, interesul asigurat este legat de evenimentul privind

persoana – deces, invaliditate, atingerea unei anumite vârste, etc. – la producerea căruia

asigurătorul plăteşte suma asigurată asiguratului sau beneficiarului asigurării. Prin urmare, în

cazul asigurărilor de persoane, interesul asigurat are o importanţă mai mică, fiindcă suma

asigurată se plăteşte de asigurător la producerea evenimentului asigurat, independent de

existenţa unor pagube.

La asigurarea de răspundere civilă interesul asigurat este legat de raporturile de

obligaţii care intervin între asigurat şi terţele persoane, deoarece el este obligat să acopere

daunele provocate acestora. Rezultă că la acest tip de asigurare interesul asigurat se referă

numai la patrimoniul celui răspunzător de producerea prejudiciului.

În principiu, existenţa interesului asigurabil este o condiţie necesară pentru încheierea

contractului de asigurare.

Excepţie de la regulă fac asigurările maritime unde asiguratul beneficiar al

indemnizaţiei nu trebuie să aibă interes asigurabil în momentul încheierii contractului, fiind

suficient ca acesta să fie prezent în momentul producerii sinistrului. Obiectul asigurării

maritime (din perspectiva bunurilor care pot fi asigurate şi nu a răspunderii civile) poate fi

reprezentat de nava. Mărfurile care se transportă prezintă interes asigurabil pentru toţi cei care

pot suferi un prejudiciu de pe urma unei avarii totale sau parţiale a acestora. În această situaţie

se pot afla proprietarul bunurilor, depozitarul şi transportatorul sau cărăuşul.

Este posibilă asigurarea în contul altei persoane (assurance pour compte), situaţie în

care pe parcursul derulării contractului de asigurare, interesul asigurabil se transferă odată cu

proprietatea bunului asigurat, beneficiarul asigurării fiind titularul interesului asigurabil din

momentul producerii riscului.

În legislaţia actuală sunt reglementate mai multe situaţii în care interesul asigurabil

aparţine beneficiarului indemnizaţiei, care este o persoană (fizică sau juridică) diferită de

contractantul asigurării.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 178/1934, pentru reglementarea contractului de

consignaţie, consignatarul este obligat să asigure bunurile ce i-au fost încredinţate prin

contractul de consignaţie la o societate de asigurări agreată de consignant. Suma asigurată

trebui să fie cel puţin egală cu valoarea bunurilor primite spre vânzare. Asigurarea trebuie să

acopere toate riscurile şi începe din momentul expedierii bunurilor de către consignant.

În conformitate cu aliniatul 5 al aceluiaşi articol, asigurările de orice fel, contractate de

consignatar, cu privire la bunurile predate în consignaţie se consideră deplin drept ca încheiate

54

în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta să-i notifice asigurătorului existenţa

consignaţiei înainte de plata despăgubirilor.

Consignatarului în calitate de contractant al asigurării îi revine obligaţia de a plăti cu

regularitate primele de asigurare. În caz de reziliere pentru neplata primelor de asigurare sau

atunci când consignatarul nu respectă obligaţia legală de a încheiai contractul de asigurare,

consignatarul se consideră de drept în culpă şi va răspunde pentru orice pagubă.

Potrivit dispoziţiilor art.16 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru

investiţii imobiliare, împrumutatul este obligat să încheie un contract de asigurare privind

bunurile ipotecate, valabil pe toata durata creditului ipotecar. Primele de asigurare vor fi

achitate de către împrumutat odată cu rambursarea ratelor, iar împrumutătorul va figura ca

beneficiar al poliţei. Dacă despăgubirile acordate de asigurator depăşesc valoarea creditului

ipotecar rămas de rambursat şi a celorlalte sume datorate împrumutătorului diferenţa se

cuvine beneficiarului creditului sau moştenitorilor acestuia.

2. Interesul asigurat şi natura sa juridică Din punct de vedere juridic interesul asigurat poate fi obiectiv sau subiectiv.

Teoria interesului de asigurare obiectiv consideră că interesul poate fi detaşat de

titularul său şi poate fi încorporat în bun. Consecinţa acestei teorii este o extindere a sferei

persoanelor îndreptăţite la plata despăgubirii în cazul survenirii sinistrului, în cazul celor care

sunt interesate de existenţa bunului, dar nu sunt părţi în contract.

Potrivit teoriei interesului de asigurare subiectiv, prin contract se asigură numai

interesul asiguratului, care este singurul în măsură să beneficieze de indemnizaţia de

asigurare. Celelalte persoane cu interes ca bunul sa rămână nevătămat nu au dreptul să

primească despăgubirea din partea asigurătorului. Singura excepţie menţionată în literatura de

specialitate în acest caz se referă la creditorii ipotecari care se pot adresa asigurătorului pentru

a-şi recupera creanţa preferenţial din suma plătită drept despăgubire.

Interesul asigurabil faţă de un lucru viitor Practica asigurărilor admite posibilitatea încheierii unui contract de asigurare atunci

când interesul asigurabil se manifestă asupra unui bun viitor. Întâlnim această situaţie în

asigurarea culturilor agricole şi a rodului viilor împotriva pericolelor viitoare ce ameninţă

viitoarea producţie. Prin încheierea unui contract de asigurare, nu se protejează interesul faţă

de butucii de vie plantaţi sau faţă de seminţele însămânţate, ci interesul faţă de recolta

aşteptată. Interesul asigurabil se referă în acest caz la un bun viitor şi probabil.

55

În literatura juridică s-a arătat că daunele cu privire la lucrurile viitoare cuprind atât

pierderea efectiv suferită (damnum emmergens) cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

20. Contractul de depozit

1. Caracterele juridice ale contractului de depozit

a) Depozitul este un contract real care se formează (se perfectează) numai prin şi din

momentul predării (tradiţiunii) lucrului care formează obiectul contractului de la deponent la

depozitar.

b) Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

c) Depozitul cu titlu gratuit este un contract unilateral, întrucât, din momentul

încheierii sale, naşte obligaţii numai în sarcina depozitarului.

Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă – din momentul încheierii

contractului – obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi vor fi guvernate

de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice (bilaterale).

d) Prin încheierea contractului de depozit nu se transmit dreptul de proprietate şi nici

chiar posesiunea lucrului asupra depozitarului. Acesta devine un simplu detentor precar. Face

excepţie depozitul neregulat, care este translativ de proprietate.

2. Felurile contractului de depozit

Codul civil distinge două feluri de depozit: depozit propriu-zis şi sechestru. Acesta

din urmă se deosebeşte de depozitul propriu-zis prin faptul că are ca obiect bunuri litigioase,

inclusiv imobile, şi poate fi nu numai convenţional, dar şi judiciar.

Depozitul propriu-zis, care este în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect

numai lucruri mobile litigioase, are trei variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar şi

depozitul neregulat.

A. Depozitul obişnuit (voluntar)

a) Obiectul contractului. Depozitul propriu-zis nu poate avea ca obiect decât lucruri

mobile. Dată fiind necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie corporale.

Totuşi, pot forma obiectul contractului şi creanţele constatate printr-un titlu la purtător,

asimilate lucrurilor mobile corporale.

b) Forma şi dovada contractului. Pe lângă predarea lucrului, se mai cere ca depozitul

(acordul de voinţă dintre părţi) să fie constatat printr-un înscris (art. 1597 C. civ.). Cerinţa

56

formei scrise vizează numai proba contractului de depozit, adică a remiterii şi deţinerii

lucrului cu acest titlu.

Se admite, în schimb, că remiterea lucrului – fiind un fapt juridic stricto sensu – poate

fi dovedită cu orice mijloc de probă.

c) Capacitatea părţilor. Pentru validitatea contractului, se cere ca deponentul să aibă

capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile legale pentru a încheia acte de administrare,

iar depozitarul să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie.

Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar)

a) Obligaţiile depozitarului

- Obligaţia de păstrare. Potrivit Codului civil, depozitarul trebuie să se îngrijească de

paza lucrului depozitat cu aceeaşi grijă ca de propriul său lucru (art. 1599). Culpa

depozitarului – prin derogare de la regulile generale ale răspunderii contractuale – se

apreciază, deci, în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor lucruri (culpa

levis in concreto) şi nu după tipul abstract al omului prudent şi digilent (bonus pater

familias).

- Obligaţia de restituire. Depozitarul trebuie să restituie însuşi lucrul depozitat, în

natură (art. 1604 C. civ.), împreună cu fructele pe care le-a perceput (art. 1608 C. civ.).

b) Obligaţiile deponentului

În cazul în care părţile au convenit ca depozitul să fie remunerat, când deci s-a încheiat

un contract sinalagmatic, deponentul are următoarele obligaţii contractuale:

- Plata remuneraţiei. Când depozitul este cu titlu oneros, deponentul are obligaţia de

a plăti depozitarului remuneraţia stipulată.

- Ridicarea lucrului. Deponentul este obligat să ridice lucrul depozitat de la locul

restituirii la termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului,

sub sancţiunea plăţii daunelor-interese.

B. Depozitul necesar. Depozitul necesar, precum şi cel asimilat depozitului necesar,

având la bază consimţământul părţilor, constituie un depozit convenţional, raporturile dintre

părţi fiind guvernate – în măsura în care legea nu prevede altfel – de regulile depozitului

obişnuit.

Având în vedere caracterul necesar al depozitului, depozitul se poate dovedi prin

martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor depozitate,

căci, datorită întâmplării, deponentul nu avea posibilitatea preconstituirii unei probe scrise.

57

Cu depozitul necesar este asimilat depozitul bunurilor aduse de călători în unităţile

hoteliere. Călătorul îşi alege liber hotelul, însă este nevoit să aducă lucrurile sale la acel hotel

şi, deci, depozitul are în acest caz un caracter oarecum necesar (art. 1623 C.civ.).

Dispoziţiile privitoare la depozitul asimilat celui necesar pot fi aplicate şi în cazul

restaurantelor, localurilor de spectacole, unor unităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti (de

exemplu, frizerie, coafură), ştrandurilor şi altora asemănătoare, dar numai în privinţa

lucrurilor depuse la garderobă, vestiar e sau în alte locuri destinate în mod special pentru paza

lucrurilor.

C. Depozitul neregulat. Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că are ca

obiect lucruri fungibile şi consumptibile, care nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor,

ci prin alte lucruri asemănătoare.

Întrucât lucrurile depozitate nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin

alte lucruri, depozitarul devine proprietarul lor, putând folosi, culege fructele şi dispune de

ele, dar în calitate de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite.

Contractul de depunere de sume de bani la Casa de Economii şi Consemnaţiuni

constituie o varietate a contractului de depozit neregulat încheiat între CEC, în calitate de

depozitar, şi o persoană fizică sau juridică, în calitate de deponent, prin care depozitarul se

obligă să păstreze sumele de bani depuse şi să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente,

titularului depunerii sau, în caz de deces, moştenitorilor acestuia. Prin urmare, dreptul de

dispoziţie asupra sumelor depuse pe librete de economii aparţine exclusiv titularului de libret,

care, o dată cu efectuarea primei depuneri şi întocmirea libretului, intră în raport juridic cu

CEC-ul, în sensul că încheie un contract tip de depozit.

Persoana care efectuează o primă depunere pe numele altei persoane poate cere

introducerea în favoarea sa a unei clauze de împuternicire. Prin aceasta, ea devine însă titulară

a libretului şi nu păstrează dreptul de proprietate asupra sumei, deoarece prin întocmirea

libretului pe numele altei persoane a predat, în fapt, suma la CEC şi, concomitent, a transmis

posesia juridică titularului libretului, care, în exercitarea dreptului său de dispoziţie, poate

retrage suma. Această clauză are valoarea unui mandat şi, ca atare, se înscrie în cererea

titularului libretului. Din caracterul de mandat al acestei clauze rezultă, pe de o parte, că

persoana pentru care s-a înscris clauza de restituire nu are drept propriu asupra depunerii, ea

fiind obligată să dea socoteală mandantului, iar pe de altă parte, că împuternicirea este limitată

la sumele ce reprezintă depuneri şi fructele civile ale acestora, adică la dobânzi. Această

limitare derivă din chiar contractul de depozit încheiat între titularul libretului şi CEC pentru o

sumă determinată, corespunzătoare valorii soldului.

58

21. Contractul de donație. Condiții de validitate și efecte

Condiţiile de formă ale contractului de donaţie.

Între persoanele prezente

Toate donaţiile se fac prin act autentic, deci contractul de donaţie produce efecte

juridice numai dacă consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică.

Nerespectarea condiţiei de formă a donaţie se sancţionează cu nulitatea absolută a

acesteia, aceasta putând fi invocată de oricine şi neputând fi înlăturată în nici un fel, în afara

cazului în care după moartea donatorului, moştenitorii sau reprezentanţii acestuia confirmă,

ratifică sau execută voluntar donaţia, benevol şi în cunoştinţă de cauză.

Cerinţa formei autentice se justifică prin încercarea de protejare a voinţei donatorului,

care dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane fără a

obţine vreun echivalent.

Sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie, de asemeni, prevăzute în formă

autentică.

Pentru ca donaţia nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie

refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de lege.

Între absenţi

În cazul în care donaţia se încheie între absenţi prin ofertă şi acceptare separate,

acestea trebuie să fie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. De asemenea în

momentul acceptării ofertei donatorul şi donatarul trebuie să fie în viaţă.

Acceptarea trebuie notificată donatorului în timpul vieţii sau chiar moştenitorilor

acestuia, în acest din urmă caz deoarece donaţia produce efecte de la acceptare, iar notificarea

nu mai presupune aprecieri de ordin moral.

Până în momentul primirii comunicării donatorul poate revoca donaţia (oferta de

donaţie) în mod expres sau tacit.

Statul estimativ

Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, pe lângă

condiţiile de formă se mai cere ca obiectele mobile donate să fie trecute într-un stat estimativ

semnat de donator şi donatar şi care să cuprindă descrierea şi evaluarea, cel puţin globală a

lucrurilor mobile dăruite.

Lipsa statului estimativ nu atrage nulitatea donaţiei, fiind cerut doar ad probationem.

Darurile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ.

59

Donaţia de imobile

Dacă donaţia are ca obiect un imobil, cerinţele de formă trebuie să fie respectate în

toate cazurile, iar nu numai în cazul terenurilor. În schimb dreptul de preemţiune nu este

aplicabil în cazul donaţiei.

În ceea ce priveşte publicitatea imobiliară, înscrierea în cartea funciară nu afectează

validitatea contractului.

Alte condiţii de formă

În cazul donaţiilor deghizate - în acest caz nu se cere forma autentică ci doar forma

cerută pentru contractul ce deghizează donaţia – soluţie a jurisprudenţei criticată de doctrină.

Donaţiile prin interpunere de persoane - forma cerută e cea autentică.

Donaţiile indirecte – nu se cere forma autentică.

Darurile manuale – nu se cere nici o condiţie de formă.

Efectele contractului de donaţie între părţi.

Efectul translativ al contractului de donaţie

Ca efect al donaţiei dreptul care formează obiectul contractului se transmite din

patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului. Cel mai frecvent, obiectul contractului îl

constituie un drept real, caz în care, transmiterea sau constituirea dreptului operează prin

efectul realizării acordului de voinţă, în forma prevăzută de lege, dar necondiţionat de

predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor manuale.

Obligaţiile donatorului

a) Obligaţia de predare

După încheierea contractului donatorul este obligat să predea bunul dăruit potrivit

clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau deteriorarea lui,

provenită din culpa sa.

b) Obligaţia de garanţie

Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, unde vânzâtorul avea obligaţia de

garanţie, în cazul contractului de donaţie regula este că donatorul nu datorează garanţie pentru

evicţiune şi nici pentru vicii ascunse, deoarece contractul este cu titlu gratuit.

Această regulă are şi excepţii, donatarul datorând garanţie, în următoarele cazuri:

- dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune sau pentru vicii;

- dacă evicţiunea provine din faptul său personal; ex: vinde imobilul donat înaintea

efectuării formelor de publicitate;

- în caz de dol donatorul răspunde de pagubele rezultate din viciile ascunse, cunoscute

de el şi necomunicate şi care au cauzat, direct sau indirect, un prejudiciu donatarului;

60

- dacă donaţia nu este pur gratuită – donaţie cu sarcini – donatorul răspunde de

evicţiune şi vicii în limita valorii sarcinilor.

Obligaţiile donatarului

Când donaţia este pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci numai o îndatorire

numită “de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, este sancţionată prin

posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de ingratitudine.

Excepţia de la această regulă este cazul donaţiei cu sarcini.

Sarcina este o obligaţie impusă donatarului, care după acceptarea donaţiei este ţinut să

o execute. Sarcina se aseamănă cu o condiţie rezolutorie, însă diferă de aceasta prin

următoarele:

- în cazul condiţiei rezolutorii nu se creează nici o obligaţie pentru donatar, în schimb

sarcina obligă pe donatar, în caz de neexecutare putându-se recurge împotriva lui la măsuri de

executare;

- condiţia operează de drept, în schimb revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii este

judiciară.

Sarcina nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor generale. Ea

poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unei terţe persoane, fie în

favoarea donatarului însuşi (numai dacă donatorul are vreun interes, cel puţin moral, la

executarea sarcinii.

Întrucât donaţia cu sarcini este, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic cu titlu

oneros, în caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice:

- se poate cere îndeplinirea sarcinii şi plata daunelor-interese;

- donatarul nu se poate elibera de sarcină fără acordul donatorului;

- revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea obligaţiei, care este judiciară,

instanţa apreciind gravitatea nerespectării obligaţiei de către debitor şi putând acorda,

eventual, un termen de graţie. În caz de admitere a acţiunii revocarea produce efecte retroactiv

împotriva donatarului şi succesorilor săi în drepturi, cât şi împotriva terţilor.

Acţiunea în executare sau revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii

săi în drepturi.

În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, acesta poate şi el cere executarea

contractului, dar nu şi revocarea donaţiei.

61

22. Contractul de întreținere

Prin contractul de întreţinere una din părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de

bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-I asigure întreţinerea în natură (de regulă hrană,

îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc) pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze.

Caracterele juridice

Contractul de întreţinere este un contract oneros aleatoriu, sinalagmatic, consensual,

translativ de proprietate.

a) Contractul de întreţinere este, de regulă, un contract cu titlu oneros şi

aleatoriu, datorită faptului că există şansa de câştig şi de pierdere pentru ambele părţi, aceste

şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert – perioada cât va trăi creditorul.

întreţinerea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament, ori

pe calea stipulaţiei pentru altul, fiind supusă regulilor referitoare la aceste acte.

b) Contractul de întreţinere este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii

pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă

bunul înstrăinat de creditor este un teren se cere formă autentică, dreptul de preemţiune nu

operează.

c) Contractul de întreţinere este translativ de proprietate, creditorul fiind ţinut de

obligaţia de garanţie a vânzătorului cu toate implicaţiile juridice ale acestui fapt, bucurându-se

şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi obligaţia de întreţinere este indivizibilă

(activ şi pasiv). Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori

poate determina rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte. Iar dacă întreţinerea este

asigurată de un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.

Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost

contractată de un singur debitor, deoarece în cazul morţii lui moştenitorii vor fi obligaţi

fiecare pentru tot.

Dreptul patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea lui în

trecut (până la decesul creditorului) se transmite indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor,

fiecare putând să intenteze acţiunea.

Delimitarea faţă de alte contracte

A) Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră

62

- contractul de rentă viageră cuprinde o obligaţie de a da, în timp ce contractul de

întreţinere o obligaţie de a face;

- renta viageră este transmisibilă, creanţa de întreţinere fiind strict personală şi

incesibilă;

- renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de

creditori;

- contractul de rentă viageră este un contract numit, reglementat de Codul civil, pe

când contractul de întreţinere nu are o reglementare proprie.

B) Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare

Pentru determinarea naturii juridice a unui contract de întreţinere, atunci când

înstrăinarea bunului se face contra unei sume de bani şi a întreţinerii, urmează a se stabili

obligaţia principală, prin raportarea sumei de bani primite la valoarea de piaţă a bunului:

contractul va fi de întreţinere dacă valoarea prestaţiei în bani este mai mică decât jumătate din

valoarea bunului.

Dacă se înstrăinează o cotă parte individualizată din imobil pe un preţ determinat, iar

cealaltă parte în schimbul întreţinerii, nu avem o vânzare cu clauză accesorie de întreţinere ci

două contracte distincte.

Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării obligaţiei

de întreţinere – dacă contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere şi nu i

se poate acorda termen de plată pentru împiedica rezoluţiunea; dacă este de vânzare,

dimpotrivă, debitorul trebuie pus în întârziere şi I se poate acorda termen de graţie. De

asemenea, în legătură cu interpretarea clauzelor neclare: la contractul de întreţinere – clauzele

se interpretează , potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului; la vânzare: toate clauzele

se interpretează contra vânzătorului. În legătură cu suportarea cheltuielilor contractului: la

întreţinere – ambele părţi; la vânzare: cumpărătorul.

C) Deosebiri faţă de contractul de donaţie

- în cazul întreţinerii, rezervatarii nu pot cere reducţiunea;

- întreţinerea este un contract cu titlu oneros; donaţia – cu titlu gratuit;

- pentru delimitarea întreţinerii de donaţia cu sarcini trebuie avut în vedere criteriul

cauzei: contractul a fost încheiat animus donandi sau pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă.

63

23. Contractul de locațiune

Contractul de locaţiune este contractul prin care una dintre părţi, numită locator, se

obligă să asigure celeilalte părţi, numită locatar sau chiriaş, folosinţa temporară, totală sau

parţială a unui lucru în schimbul unei sume de bani determinate, numită chirie.

Varietăţile contractului de locaţiune sunt: contractul de arendare – când e vorba de

locaţunea fondurilor rurale (bunuri agricole) şi contractul de închiriere – când e vorba de

locaţiunea unor suprafeţe locative.

Delimitarea faţă de contractul de vânzare-cumpărare

Locaţiunea se deosebeşte de contractul de vânzare-cumpărare prin următoarele:

- transmite numai dreptul de folosinţă, ca drept de creanţă, asupra lucrului şi un drept

real;

- locatarul dobândeşte proprietatea fructelor ca accesoriu al folosinţei şi nu în virtutea

folosinţei, locatorul fiind obligat să-I asigure folosinţa lucrului nu şi dobândirea proprietăţii

fructelor.

Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Locaţiunea este un contract:

- bilateral;

- cu titlu oneros;

- comutaitv;

- consensual;

- contract cu executare succesivă;

- translativ de drept de folosinţă.

1) Locaţiunea este un conrtact bilateral (sinalagmatic), deoarece contractul naşte

obligaţii în sarcina ambelor părţi: locatorul se obligă să asigure locatarului folosinţa bunului

închiriat, iar locatorul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.

2) Locaţuinea este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi contractante

urmăresc obţinerea unui avantaj patrimonial.

3) Locaţiunea este un contract comutativ, deoarece din momentul încheierii lui,

ambele părţi cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor ce-I revin.

4) Locaţiunea este un contract consensual care se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor, nefiind nevoie d îndeplinirea vreunei formalităţi.

În ceea ce priveşte proba contractului, legea distinge următoarele situaţi:

64

- dacă contractul a fost încheiat verbal şi nu s-a început executarea lui, nu este admisă

nici o dovadă, nefiind posibilă nici dovedirea contractului cu martori;

- dacă contractul a fost încheiat verbal şi a fost pus în executare, legiuitorul prevede că

dacă există o contestaţie asupra preţului, locatarul poate cere o expertiză asupra preţului, iar

cheltuielile expertizei vor fi suportate de locatar dacă preţul declarat de acesta este mai mic

decât preţul stabilit de expert;

- dacă litigiul priveşte alte elemente decât preţul, se aplică regulile generale în materie

de probe.

5) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp.

Elementul timp este de esenţa locaţiunii. Deşi codul civil defineşte locaţiunea arătând

că folosinţa buului se face pe timp determinat, în realitate termenul contractului de locaţiune

poate fi şi nedeterminat de către părţi, în momentul încheierii contractului, caz în care

contractul poate înceta prin simpla denunţare unilaterală de oricare din părţi. Legiuitorul a

dorit să precizeze prin expresia “pe timp determinat” că locaţiunea nu poate fi veşnică.

6) Locaţiunea este un contract translativ de drept de folosinţă temporară.

Efectele contractului de locaţiune.

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure locatarului

folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţie de a face).

1) Obligaţia de predare

În virtutea contractului de locaţiune şi a art.1420 C.civ., locatorului îi revine obligaţia

de a preda locatorului lucrul dat în locaţiune, la termenul convenit de părţi şi cu cheltuiala

locatarului.

Dacă locatorul refuză predarea bunului, locatarul va putea cere instanţei desfiinţarea

contractului cu daune interese sau să oblige pe cealaltă parte la executarea silită a contractului.

Predarea bunului presupune şi predarea tuturor accesoriilor sale, care trebuie să se

facă într-o stare corespunzătoare destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat.

Deşi art.1420 C.civ. prevede că locatorul este dator prin însăşi natura contractului,

fără a mai fi nevoie de vreo stipulaţie contrară, de a preda locatarului lucrul închiriat sau

amanetat şi de a face ca acesta să se poată folosi neîmpiedicat de lucrul închiriat pe tot timpul

duratei contractului, totuşi, întrucât este vorba de o obligaţie de a face, locatorul în caz de

neexecutare urmează a fi pus în întârziere.

Având în vedere faptul că locaţiunea este un contract cu executare succesivă, obligaţia

de predare se prelungeşte până la încetarea efectelor contractului, locatorul având dreptul să

ceară să fie menţinut în folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii.

65

2) Obligaţia efectuării reparaţiilor

Locatorul este ţinut faţă de locatar, nu numai la predarea bunului în bună stare, pentru

a putea fi întrebuinţat, ci şi la întreţinerea lucrului în tot timpul cât durează locaţiunea. Pentru

aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul locaţiunii, bineînţeles

dacă bunul are nevoie de astfel de reparaţii. Reparaţiile, aşa zis locative cad în sarcina

locatarului.

Dacă această obligaţie nu este îndeplinită, atunci locatarul poate cere rezilierea

contractului, chiar şi pentru viciile aparente existente în momentul încheierii contractului, sau

poate cere justiţiei obligarea locatorului la efectuarea reparaţiilor, sub sancţiunea plăţii de

daune cominatorii, sau autorizarea de a le efectua locatarul în contul locatorului, reţinând

reparaţiile efectuate din chirie.

3) Obligaţia de garanţie

Locatorul trebuie să-l garanteze pe locatar contra tulburărilor folosinţei şi împotriva

viciilor ascunse ale lucrului.

a) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta proprie

Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar avea drept

consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa lucrului, tulburare de drept sau de fapt.

Locatarul nu va putea să schimbe în timpul duratei locaţiunii forma sau destinaţia

lucrului închiriat. Întrucât locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare pe toată durata

locaţiunii, el nu răspunde de stingerea folosinţei rezultată din efectuarea unor reparaţii, cu

condiţia să fie vorba de reparaţii cu caracter urgent şi care durează cel mult 40 de zile.

Dacă în cursul executării contractului, lucrul închiriat are nevoie de reparaţii urgente

care nu se pot amâna până la încetarea contractului, locatorul este în drept a proceda la

efectuarea lor şi în timpul locaţiunii, locatarul fiind obligat să le suporte:

- fără nici o diminuare a chiriei dacă ele nu durează mai multe de 40 de zile;

- cu diminuarea chiriei dacă au o durată mai mare de 40 de zile;

- cu dreptul de a cere rezilierea contractului dacă reparaţiile sunt de aşa natură, încât

locatarul pierde folosinţa totală a lucrului.

b) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din fapta unui terţ

Locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu invocă vreun

drept asupra lucrului. Deci locatorul nu garantează pentru tulburările de fapt, situaţie în care

terţul va putea fi urmărit de locatar în numele său personal, prin acţiunile posesorii.

66

Deci, împotriva proprietarului locatarul va putea folosi numai acţiunile întemeiate pe

contractul de locaţiune, în schimb, împotriva terţilor, fără drept asupra lucrului se va putea

apăra prin acţiunile posesorii.

Dacă tulburarea din partea terţului este o tulburare de drept, adică terţul invocă un

drept real asupra lucrului, locatarul nu are la îndemână acţiunea posesorie în contra terţului

tulburător, ci trebuie să aducă la cunoştinţa proprietarului-locator, pentru că numai acesta este

în drept şi în măsură a se apăra contra unei asemenea tulburări. Locatorul va răspunde, aşadar,

de pierderea sau reducerea folosinţei rezultată din evicţiune. În acest caz, locatarul are dreptul

de a cere fie rezilierea contractului cu daune interese, fie o diminuare a chiriei proporţională

cu pierderea parţială a folosinţei şi daune-interese.

Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu faptul personal al

locatorului, caz în care locatorul răspunde în virtutea obligaţiei de a se abţine de la orice fapt

personal, care ar duce la tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.

Dacă locatarul este tulburat prin fapte săvârşite de un terţ oarecare, prin fapte ce

reprezintă delicte civile atunci locatorul nu răspunde, locatarul putând să se apere prin

acţiunea civilă delictuală intentată împotriva terţului ce a săvârşit fapte cauzatoare de

prejudicii.

c) Obligaţia de garanţie pentru tulburările provenite din viciile lucrului

Locatorul are obligaţia să-l garanteze pe locatar pentru viciile ascunse şi stricăciunile

bunului care împiedică folosinţa lui normală.

În materie de locaţiune – spre deosebire de vânzare-cumpărare, viciile pot apărea şi

ulterior încheierii contractului, întrucât locatorul este obligat să asigure folosinţa utilă a

lucrului pe tot parcursul perioadei pentru care contractul a fost încheiat.

În cazul descoperirii viciilor ascunse, locatarul poate cere o reducere proporţională din

preţ sau rezilierea contractului cu daune interese pentru toate pagubele suferite din cauza

viciilor sau stricăciunilor.

Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore, locatarul are la îndemână

aceleaşi posibilităţi ca cele de mai sus dar fără daune-interese, pentru că este vorba de o cauză

străină ce nu poate fi imputată locatorului.

Deoarece nu este reglementată prin norme imperative, obligaţia de garanţie pentru

evicţiune şi vicii ascunse poate fi modificată prin convenţia dintre părţi.

Obligaţiile locatarului

1) Obligaţia e a întrebuinţa lucrul conform destinaţiei şi ca bun proprietar

67

Locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat potrivit destinaţiei determinate prin

contract, întrucât destinaţia lucrului închiriat este de esenţa contractului de locaţiune. În lipsa

unei stipulaţii exprese, destinaţia se determină de obicei prin natura lucrului închiriat,

profesiunea locatarului, destinaţia sa anterioară sau alte fapte care au precedat locaţiunea.

În cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţia de a se îngriji ca un bun

proprietar de lucrul închiriat şi conform destinaţiei lui, locatorul are facultatea de a cere

rezilierea contractului cu daune interese sau repunerea lucrului în starea anterioară.

Art.1429 C.civ. impune locatarului obligaţia de a întreţine şi întrebuinţa lucrul

închiriat ca un bun proprietar. Prin expresia Bun proprietar trebuie să înţelegem că locatarul

este ţinut de a întreţine lucrul tot timpul locaţiunii. Prin aceasta trebuie să înţelegem că

locatarului îi revine sarcina de a efectua reparaţiile mici – locative – spre deosebire de

reparaţiile capitale care cad în sarcina locatorului.

Locatorul răspunde de asemenea de stricăciunile şi pierderile provocate de membri

familiei sale sau de sublocatari.

Reparaţiile privind părţile comune în cazul unor imobile folosite de mai mulţi locatari

cad în sarcina proprietarului, dacă nu se face dovada că acestea sunt cauzate de unul dintre ei,

de membrii familiei sau de sublocatari.

2) Plata chiriei

Locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii, chiria, la termenele stipulate în

contract. Plata chiriei se va face la domiciliul debitorului. În caz de neexecutare, locatorul

poate cere rezilierea contractului.

Dacă bunul care formează obiectul contractului de locaţiune, a fost vândut şi noul

proprietar nu-l înştiinţează pe locatar, plata făcută vechiului proprietar este valabilă.

3) Restituirea

După încetarea contractului de locaţiune, locatarul este obligat să restituie locatorului

bunul închiriat sau arendat cu toate accesoriile lui şi potrivit inventarului făcut.

În lipsă de inventar, prezumţia este că locatarul a primit lucrul în bună stare.

Locatarul nu răspunde dacă lucrul închiriat a pierit sau s-a deteriorat din cauza

vechimii, forţei majore sau cazului fortuit, în acest caz riscul este suportat de locator întrucât

acesta are calitatea de proprietar. Dovada incumbă – potrivit regulilor generale, locatarului.

4) Răspunderea pentru incendiu

Locatarul răspunde pentru pagubele cauzate proprietarului prin incendiu, dacă nu se

dovedeşte că incendiul a provenit din: forţă majoră sau caz fortuit, comunicarea incendiului

de la alt imobil sau defect de construcţie. Regula vizează aşa numitele cauze anonime – acele

68

situaţii în care cauza izbucnirii incendiului nu a putut fi stabilită – astfel că orice cauză străină

este neimputabilă, dovedită este exoneratoare de răspundere.

Dacă există mai mulţi locatari fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu

în raport cu valoarea locativă a părţii din imobil ce ocupă. Pentru a fi exonerat de răspundere,

oricare colocatar va putea dovedi că incendiul a izbucnit în partea unuia dintre ei sau că n-a

putut izbucni în partea pe care el o ocupă.

Dacă incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se află în întreţinerea

şi administrarea locatorului, atunci paguba este suportată de locator.

5) Apărarea contra uzurpărilor

Locatarul are obligaţia e a aduce la cunoştinţa locatorului uzurparea încercată de un

terţ asupra lucrului.

Prin uzurpare înţelegem orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau

posesiei lucrului dat în locaţiune.

Locatarul trebuie să-l înştiinţeze pe locator în termen util, de orice încercare de

uzurpare, pentru că acesta să se poată apăra. Dacă locatarul nu-şi îndeplineşte această

obligaţie, el va răspunde de prejudiciul suferit de locator în urma uzurpaţiunii.

Încetarea locaţiunii.

Contactul de locaţiune încetează prin:

- denunţarea unilaterală;

- expirarea termenului;

- rezilirea contractului;

- pieirea obiectului;

- desfiinţarea titlului locatorului;

- încetarea prin efectul înstrăinării lucrului de către proprietar.

Moartea uneia din părţi nu constituie mod de încetare a locaţiunii, întrucât drepturile şi

obligaţiile se transmit succesorilor, cu excepţia cazului când părţile au stipulat expres

încetarea contractului pentru acest caz.

a) Denunţarea unilaterală

Dacă contractul de locaţiune a fost încheiat fără termen, el poate înceta prin denunţare

unilaterală deci prin manifestarea de voinţă a uneia din părţi, de a înceta contractul, dar cu

condiţia respectării termenului de preaviz.

Termenul de preaviz este intervalul de timp dintre manifestarea de voinţă privind

desfacerea contractului şi ziua în care contractul urmează să înceteze ca urmare a denunţării.

69

Acest termen variază după natura lucrului şi obiceiul locului şi are ca scop ca locatorul să-şi

poată găsi alt locatar, respectiv locatarul să-şi poată găsi alt bun, similar.

Denunţarea reprezintă un act unilateral de voinţă care duce la încetarea contractului,

indiferent de acceptarea celeilalte părţi şi fără necesitatea vreunei justificări.

b) Expirarea termenului

Dacă prin contract părţile au fixat un termen, locaţiunea încetează de drept la

împlinirea termenului, fără să mai fie nevoie de vreo înştiinţare prealabilă.

Dacă după expirarea termenului locatarul rămâne în folosinţa lucrului, fără ca

locatorul să-l împiedice, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune, chiar dacă

părţile n-au convenit în acest sens. Tacita relocaţiune duce la o prelungire a contractului în

aceleaşi condiţii în care a fost încheiat, care însă se va socoti un nou contract de locaţiune fără

termen.

Dacă contractul iniţial a fost însoţit de anumite garanţii, relocaţiunea ia naştere fără

garanţii, deoarece ele trebuie stipulate expres.

Pentru a evita tacita relocaţiune, locatorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a nu

reînnoi contractul la expirarea termenului, fără ca locatarul să se poată opune încetării

contractului. Această manifestare de voinţă, concediul, trebuie să fie anunţată înainte de

expirarea contractului, dar fără respectarea termenului de preaviz. Dacă s-a anunţat concediul,

locatarul nu poate opune tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească lucrul

închiriat, locatorul putând cere restituirea lucrului şi daune-interese.

c) Rezilierea

Dacă una dintre părţi nu-şi respectă obligaţiile ce îi revin, cealaltă parte poate cere

instanţei rezilierea contractului, ca o aplicare a regulilor generale privind contractele bilaterale

cu executare succesivă.

Neexecutarea obligaţiilor trebuie să fie cu privire la obligaţiile principale.

d) Pieirea lucrului

Pieirea lucrului poate fi totală sau parţială.

Dacă pieirea lucrului este totală contractul se desface de drept deoarece locatorul nu

mai poate asigura folosinţa lucrului, indiferent de cauza pieirii lucrului. În cazul în care lucrul

a pierit din culpa locatorului acesta va fi obligat să suporte pe lângă desfacerea contractului şi

plata de daune interese, pentru acoperirea pagubelor cauzate locatarului prin încetarea

contractului.

Dacă lucrul a pierit numai în parte, locatarul poate cere, după caz, fie o reducere a

chiriei, fie desfacerea contractului.

70

Problema daunelor interese se rezolvă în funcţie de culpa părţii care a provocat pieirea

parţială a lucrului.

e) Desfiinţarea titlului locatorului

O asemenea desfiinţare a titlului locatorului are drept efect încetarea contractului de

locaţiune, deoarece locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului.

Titlul locatorului poate fi anulat, rezolvit sau locatorul poate fi evins printr-o acţiune în

revendicare.

Excepţii: contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în vigoare timp de 5

ani, chiar dacă uzufructul a încetat, în limitele unui act de administrare; de asemenea rămân

valabile contractele de locaţiune încheiate de moştenitorul aparent, în cazul în care locatarul a

fost de bună credinţă; contractul încheiat de terţul dobânditor al imobilului ipotecat, chiar

dacă este evins, cu condiţia ca, contractul de locaţiune să fi fost încheiat cu bună credinţă şi cu

dată certă, anterioară transcrierii comandamentului.

f) Efectul înstrăinării lucrului.

În cazul înstrăinării lucrului locaţiunea nu încetează, cumpărătorul fiind obligat să

respecte contractul de locaţiune încheiat de vânzător dacă existenţa sa este consacrată printr-

un înscris autentic sau sub semnătură privată cu dată certă, anterioară vânzării, cu excepţia

unei clauze contrare prevăzute în contractul de locaţiune.

Dacă contactul de locaţiune este încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani el trebuie

transcris pentru a fi opozabil terţilor.

În cazurile în care cumpărătorul nu este obligat să respecte locaţiunea făcută de

vânzător, pentru a obţine desfacerea contractului trebuie să înştiinţeze locatarul despre

concediu, respectând termenele de preaviz, desfacerea contarctului operând în condiţiile

generale ale denunţării unilaterale a contractului încheiat pe termen nedeterminat.

În cazul desfacerii locaţiunii prin efectul înstrăinării lucrului închiriat, locatarul este în

drept să ceară daune interese de la locator, dacă nu s-a prevăzut în contract o stipulaţie

contrară.

71

24. Contractul de mandat

Mandatul este un contract prin care o persoană numită mandatar, se obligă să încheie

unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă

această împuternicire şi pe care îl reprezintă.

Deosebirile contractului de mandat faţă de contractul de muncă şi contractul de

antrepriză.

Prin faptul că mandatul poate fi cu titlu oneros, el se aseamănă cu contractul de muncă

şi contractul de antrepriză. Principala deosebiră constă în aceea că mandatul are ca obiect

principal încheierea de acte juridice cu terţii şi, de regulă, mandatarul este reprezentantul

mandantului, în timp ce contractul de muncă sau de antrepriză are ca obiect acte sau fapte

materiale şi intelectuale prestate pentru cealaltă parte contractantă, iar salariatul, respectiv

antreprenorul (arhitectul), nu are calitatea dereprezentant.

Este posibil însă ca salariatul să poată primi împuternicire de reprezentare din partea

unităţii, caz în care va avea calitatea de mandatar – dar aparentă – în raporturile dintre el şi

terţul contractant, precum şi între acesta şi mandant, însă în raporturile dintre unitate şi

salariatul mandatat, regulile mandatului vor fi înlocuite – parţial - cu regulile aplicate

raportului de muncă. Tot astfel, în cazul antreprenorului.

Forma mandatului

Mandatul este de regulă un contract consensual, care ia naştere prin simplul acord de

voinţă al părţilor, fără a fi supus unei forme speciale. În practică mandatul este constatat de

obicei printr-un înscris numit procură sau împuternicire.

Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral exprimând voinţa mandantului, iar

ca instrumentum este înscrisul în care se enumeră actele juridice ce urmează a fi îndeplinite de

mandatar în numele mandantului.

Când actul pe care urmează să-l încheie mandatarul urmează a fi încheiat în formă

autentică procura trebuie să fie de aceeaşi formă.

Pe de altă parte unele legi speciale sau regulamente, prevăd forma autentică obligatorie

a procurilo, pentru unele operaţiuni juridice.

Când mandatul este consensual, consimţământul părţilor poate fi expres sau tacit.

Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor.

Oferta de mandat special trebuie să fie expresă, în schimb acceptarea ofertei poate fi tacită,

inclusiv în cazul mandatului autentic.

72

Mandatul tacit nu trebuie confundat cu mandatul aparent, caz în care lipseşte voinţa

mandantului de a fi reprezentat. Mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul

aparent ar fi avut puteri de reprezentare, însă, în lipsa ratificării mandatarul aparent răspunde

faţă de mandant pe teren delictual sau ca un negotiurum gestor, după cum a fost sau nu în

culpă. Răspunderea mandatarului aparent poate fi angajată şi faţă de terţul contractant dar

numai delictual.

Dovada mandatului

Acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către mandatar.

Dovada mandatului se face după regulile de drept comun. Dacă actul în vederea căruia

s-a dat mandatul are o valoare mai mare de 250 de lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută

de lege indiferent de valoare, dovada se face prin înscris, fiind aplicabilă şi dispoziţia privind

existenţa unui început de dovadă scrisă.

În privinţa mandatului tacit dovada lui se poate face prin orice mijloc de probă admis

de lege, indiferent de valoarea actului încheiat sau care urmează să fie încheiat.

Dacă mandatul a fost dovedit conţinutul şi întinderea sa se stabilesc prin interpretarea

clauzelor contractuale, orice dovadă în acest scop fiind admisă potrivit dreptului comun, însă

interpretarea trebuie să fie restrictivă.

Obiectul mandatului

Obiectul mandatului trebuie să fie: determinat, posibil şi licit.

În toate cazurile obiectul mandatului trebuie să fie încheierea actelor juridice de către

mandatar, actele materiale putând avea numai caracter accesoriu. Actele juridice cu caracter

strict personal nu pot fi făcute prin mandatar.

Caracterul determinat, posibil şi licit al obiectului vizează în principal, obiectul derivat

al contractului de mandat, afectând validitatea lui.

Întinderea mandatului

Mandatul poate să fie special sau general.

Mandatul este special când se dă pentru o anumită operaţiune juridică sau pentru

anumite operaţii determinate; ex: mandatul pentru actele de dispoziţie.

Mandatul este general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate

treburile mandantului; ex: mandatul pentru actele de conservare şi administrare. Mandatul

conceput în termeni generali poate fi valabil doar ca mandat general.

Fie că este general sau special, mandatarul trebuie să se încadreze în limitele

împuternicirii primite.

Mandatul fără reprezentare: Contractul de interpunere.

73

Mandatul fără reprezentare este acel contract de mandat în care, deşi mandatarul

lucrează în interesul mandantului, el încheie actul juridic în numele său personal. Contractul

civil de mandat fără reprezentare este denumit contractul de interpunere (prete-nom).

Contractul de interpunere este de fapt un mandat simulat prin interpunere de persoane.

Se recurge la această soluţie juridică atunci când o persoană (mandantul) vrea să încheie un

act juridic, dar în aşa fel încât persoana să nu fie cunoscută de terţi.

�atura juridică

Convenţia prete-nom este o simulaţie prin interpunere de persoane indiferent că

persoana care contractează cu mandatarul ocult este sau nu părtaş la simulaţie, în ambele

cazuri actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi deci este

simulat, supus regimului juridic prevăzut de art.1175 C.civ.

Regim juridic

Convenţia e interpunere nu este prin ea însăşi ilicită, dar dacă a fost întrebuinţată în

scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive,

atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant

vor fi nule.

Dacă nu suntem în prezenţa fraudei la lege, în cazul contractului de interpunere,

raporturile dintre mandant şi mandatar se reglementează conform regulilor mandatului.

Ca şi la mandatul cu reprezentare, persoana interpusă este obligată să predea mandantului tot

ce a primit în executarea mandatului. Dacă terţul este părtaş la simulaţie, actul încheiat cu

mandatarul va produce efecte şi faţă de el în condiţiile regulilor aplicabile mandatului cu

reprezentare.

În caz de neexecutare a obligaţiilor de către mandatarul ocult, mandantul poate intenta

o acţiune în declararea simulaţiei pentru a înlătura aparenţa creată prin actul public, în

condiţiile art.1175 C.civ., în acest scop trebuind să se facă dovada simulaţiei prin actul juridic

secret – act scris sau început de dovadă scrisă, fiind aplicabile şi prevederile care permit

utilizarea probei cu martori şi prezumţii în cazul imposibilităţii – fie şi morală – de a-şi

procura o dovadă scrisă.

Faţă de terţii de bună credinţă, care nu cunosc realitatea, inclusiv cocontractantul

care n-a fost părtaş la simulaţie, mandatarul apare ca adevăratul contractant şi va deveni

personal creditor sau debitor ori titular al dreptului real. Între terţi şi mandant nu se stabilesc

raporturi juridice. Ei pot acţiona unul împotriva altuia pe cale acţiunii oblice sau pot cere ca

mandatarul să le cedeze acţiunea sa.

74

Cu condiţia dovedirii simulaţiei terţul va putea acţiona împotriva mandantului şi în

baza actului secret. Acest act nu va putea fi invocat împotriva sa.

Raporturile dintre mandatar şi mandandant pe de o parte şi raporturile lor cu terţii ,pe

de altă parte, se reglementează conform regulilor mandatului simulat, dacă deşi mandatul n-a

urmărit ca persoana sa să fie ascunsă faţă de terţi, totuşi mandatarul nu comunică terţilor

contractanţi calitatea sa de reprezentant.

Cazuri de inaplicabilitate

Regulile care guvernează contractul de interpunere de persoane nu se aplică în cazul

contractelor care se încheie, potrivit legii, intuitu personae.

În schimb, în cazul încheierii contractului în calitate de dobânditor de către două

persoane, deşi contractul s-a încheiat intuitu personae, se admite dovada simulării cumpărării

de către unul dintre semnatari, preţul fiind plătit în realitate numai de către celălalt. Dovada se

face prin contraînscris, sau în unele condiţii se admite şi proba testimonială precum şi

prezumţiile.

25. Contractul de societate civilă

Societatea civilă este un contract prin care două sau mai multe persoane (fizice sau

juridice) se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de

muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui

scop patrimonial comun (beneficii sau foloase), foloasele sau pierderile fiind împărţite între

ele.

Elemente de validitate

a) Consimţământul părţilor în vederea constituirii societăţii. Prin aceasta se

deosebeşte societatea civilă de o simplă asociere în vederea realizării unor interese comune,

dar care în lipsa intenţiei de a crea o societate civilă, nu reprezintă un contract de societate

civilă.

Consimţământul trebuie să fie neviciat şi să provină de la persoane cu capacitate de

exerciţiu deplină, sub sancţiune a nulităţii relative.

Contractul de societate nu poate fi încheiat de soţi, admiţându-se această posibilitate

cu referire specială la contractul de societate comercială.

75

b) Participarea tuturor asociaţilor la constituirea fondului comun prin aducerea

unui aport. Participarea poate fi şi inegală, dar în lipsa aportului social al tuturor părţilor nu

poate exista contract de societate civilă.

c) Împărţirea între toate părţile contractante a foloaselor şi pierderilor. Sub

sancţiunea nulităţii, legea interzice atribuirea foloaselor sau suportarea riscului pierderilor

numai de către unul sau unii dintre asociaţi.

d) Scopul patrimoniului comun (scopul lucrativ) trebuie să fie licit, sub sancţiunea

nulităţii absolute.

În cazurile de nulitate – absolută sau relativă – a contractului, asociatul poate cere

restituirea aportului social. Dacă până la constatarea nulităţii societatea a funcţionat, realizând

beneficii sau înregistrând pierderi, în raport cu terţii de bună-credinţă se produc aceleaşi

efecte ca şi cum ei ar fi contractat cu o societate civilă; în raporturile dintre asociaţi,

împărţirea beneficiilor şi pierderilor proporţional cu aportul social, dacă nu se poate angaja

răspunderea civilă delictuală a unor asociaţi pentru nulitatea contractului sau dacă nu

intervine, în privinţa beneficiilor, sancţiunea penală a confiscării.

Caractere juridice

Societatea civilă este un contract civil, cu scop lucrativ, sinalagmatic, cu titlu oneros

comutativ, consensual, cu executare succesivă şi încheiat intuitu personae.

1) Caracterul civil

Acest caracter deosebeşte societăţile civile de societăţile comerciale. Societatea civilă,

neavând calitate de comerciant cu încheie acte subiective sau obiective de comerţ.

Caracterul civil implică următoarele consecinţe:

- nu poate fi supusă reorganizării şi lichidării judiciare;

- litigiile în care figurează sunt în competenţa instanţelor civile;

- societatea civilă nu are personalitate juridică, această trăsătură fiind de natura

societăţii civile, legea neconferind dar nici interzicând ca o societate civilă să dobândească

personalitate juridică.

2) Caracterul lucrativ (patrimonial)

Acest caracter este de esenţa societăţii civile, membrii ei urmăresc realizarea unor

foloase patrimoniale pe care să le împartă între ei. Prin aceasta se deosebeşte de asociaţiile şi

fundaţiile fără scop lucrativ.

Noţiunea de scop lucrativ nu trebuie interpretată în sensul realizării de beneficii

băneşti, acestea putând fi şi de altă natură.

3) Caracterul sinalagmatic

76

Fiecare asociat se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare

activitatea la care s-a obligat. El se deosebeşte de celelalte contracte sinalagmatice prin faptul

că obligaţiile fiecăruia dintre asociaţi coincid, întrucât scopul comun le uneşte.

4) Caracterul oneros comutativ

Fiecare parte doreşte obţinerea unui avantaj, cu particularitatea că asociatul nu

primeşte un echivalent în schimbul aportului adus ci va beneficia alături de toţi de beneficiile

obţinute. Astfel fiind, urmează să I se aplice regulile care guvernează contractele cu titlu

oneros.

Obligaţiile asociaţiilor fiind cunoscute din momentul încheierii contractului şi

nedepinzând de un eveniment viitor şi incert, contractul de societate civilă este un contract

comutativ.

5) Caracterul consensual

Contractul de societate poate fi încheiat prin simplul a cord de voinţă al părţilor, fără a

fi supus vreunei forme speciale.

Dovada contractului între părţi se face prin înscris, în care să fie menţionate: scopul

societăţii, aporturile sociale, modul de repartizare a beneficiilor şi pierderilor, durata societăţii

etc. Nu se impune respectarea regulii multiplului exemplar.

Terţele persoane pot dovedi existenţa societăţii prin orice mijloace de probă, ele

neavând posibilitatea de a-şi procura o dovadă scrisă.

Părţile pot opune terţilor contractul de societate dacă are dată certă.

6) Contract de societate este un contract cu executare succesivă, asociaţii fiind

obligaţi între ei pe toată durata societăţii.

7) Contract încheiat intuitu personae

Societatea civilă se încadrează în cadrul societăţilor de persoane iar nu de capitaluri.

Nici unul dintre asociaţi nu poate ceda drepturile pe care le are la societate şi nici nu-şi

poate substitui o altă persoană ori asocia o a treia persoană la societate fără învoirea unanimă

a tuturor asociaţilor.

Asociatul poate asocia o a treia persoană , dar numai în privinţa părţii ce are în

societate, asociaţi sau creditorii societăţii putând acţiona împotriva terţului numai pe cale

oblică.

Societatea încetează la moartea unuia dintre asociaţi, neoutând fi continuată în

persoana moştenitorului asociatului decedat.

Domeniul de aplicare

77

1) Contractul de societate se poate încheia între persoane fizice în vederea

construirii unei case cu mai multe apartamente ori alte construcţii sau în vederea realizării

unui alt scop patrimonial comun. De asemenea există posibilitatea constituirii de societăţi

civile de către persoane juridice de drept public sau privat, potrivit principiului specialităţii

capacităţii de folosinţă, pentru construirea unor clădiri social-culturale sau chiar între

persoane fizice şi persoane juridice.

2) Între meseriaşi pentru exercitarea în comun a meseriei se poate constitui o

societate civilă, deoarece executarea lucrării de către meseriaşi – cu materialul clientului sau

chiar cu materialul furnizat de ei – nu reprezintă fapte obiective de comerţ.

3) În materia legii 51/1995, pentru organizarea şi exercitarea profesiei e avocat,

şi a Legii 36/1995, Legea notarilor publici şi activităţii notariale.

Potrivit legii, profesia de avocat se poate exercita nu numai în cabinete individuale, dar

şi în cadrul unei societăţi civile profesionale sau în cabinete asociate. În cazul societăţii civile

profesionale, constituită din doi sau mai mulţi avocaţi definitivi, raportul civil se naşte între

client şi societatea civilă profesională, indiferent care din membrii acesteia îndeplineşte

serviciul profesional. Tot prin contractul de societate civilă se realizează şi asocierea

cabinetelor individuale în scopul exercitării în comun a profesiei; rezultă că şi cabinetele

asociate sunt tot societăţi profesionale, însă drepturile avocaţilor titulari ai cabinetelor asociate

păstrează caracterul personal. De asemenea legea prevede, posibilitatea de grupare a

avocaţiilor pentru a-şi crea facilităţi economice comune, contractul de grupare fiind de fapt un

contract de societate civilă.

Posibilităţile de asociere în cadrul unui birou a mai mulţi notari publici este prevăzută

de Legea 36/1995. Însă notarii publici, ale căror acte sunt de autoritate publică îşi pot

desfăşura activitatea numai în nume personal, fiind exclusă exercitarea ei în numele asociaţiei.

4) În domeniul agricol, contractul de societate civilă are o largă aplicabilitate.

Asocierea proprietarilor de terenuri agricole în vederea exploatării lor, a fost

reglementată de Legea 36/1991. Potrivit acesteia asocierea se poate realiza în mai multe

forme:

- prin constituirea de societăţi comerciale;

- prin constituirea de societăţi agricole, care sunt societăţi de tip privat cu scop

lucrativ, de natură cooperatistă ce au ca obiect exploatarea agricolă a pământului, uneltelor,

animalelor şi altor mijloace aduse în societate, precum şi realizarea de investiţii de tip agricol.

Această societate nu are caracter comercial;

78

- prin constituirea de asocieri simple, fără personalitate juridică, pe bază de înţelegere

între două sau mai multe familii (persoane), având ca scop exploatarea terenurilor agricole,

creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiţionarea, prelucrarea şi vânzarea

produselor, prestarea unor servicii etc.; în cazul în care asociaţii doresc putând să încheie un

contract de societate civilă.

26. Contractul de tranzacție

1. Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie

a) Tranzacţia este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât părţile îşi asumă

obligaţii reciproce (de a nu începe sau de a nu continua procesul, în schimbul concesiilor sau

prestaţiilor noi făcute de cealaltă parte).

b) Tranzacţia este un contract cu titlu oneros şi comutativ, deoarece fiecare parte

urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin, evitarea pierderii procesului şi a cheltuielilor de

judecată), iar avantajele avute în vedere sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi

nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe

şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante.

c)Tranzacţia este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de

voinţă al părţilor (solo consensu).

2. Condiţiile de validitate ale contractului de tranzacţie

În această privinţă se aplică regulile generale în materie de contracte.

Sunt, totuşi, necesare unele precizări privitoare la capacitatea părţilor contractante şi

obiectul tranzacţiei: a) întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt

echivalente actelor de dispoziţie, părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respectiv să

îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune de dreptul care formează obiectul

concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte; b)

tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabil), de exemplu:

imobilele şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului, statutul civil al persoanei,

pensia alimentară etc.

3. Efectele contractului de tranzacţie

Contractul de tranzacţie, contract consensual, îşi produce efectele la data încheierii

sale, hotărârea de expedient ce se pronunţă în baza lui neadăugând nimic la efectele

acestuia. Ca atare, odată depus în instanţă şi semnat de ambele părţi, contractul de tranzacţie

79

impune instanţei să ia act de el, cu excepţia situaţiilor în care acesta este lovit de nulitate

absolută.

a) Efecte extinctive. Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile

să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea

având efect extinctiv. Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri

judecătoreşti definitive (art. 1711). Pe cale de consecinţă, acţiunea ulterioară introdusă de

către una din părţi va fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei peremptorii

(dirimante) rezultând din tranzacţie.

b) Efecte declarative. Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu

constitutive sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să

recunoască drepturi preexistente şi să le consolideze.

c) Efecte constitutive sau translative. Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte

declarative, în unele cazuri, însă, ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de

drepturi. Aşa se întâmplă în cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte,

cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da

un alt lucru etc.). În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi,

consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică

va exista obligaţia de garanţie şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu).

d) Efecte relative. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu

produce efecte faţă de terţi (res inter alios acta).

Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte retroactive (ca şi partajul), ea este

inopozabilă faţă de terţi.

27. Contractul de vânzare cumpărare. Obiectul contractului. Obligațiile

vânzătorului. Obligațiile cumpărătorului

A) Lucrul vândut

Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în circuitul civil, să

existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor, să fie determinat sau

determinabil, licit şi posibil şi să fie în proprietatea vânzătorului.

a) Lucrul să fie în circuitul civil

80

Art.1310 C.civ. stabileşte că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară

numai dacă o lege a oprit aceasta., cu alte cuvinte nu pot forma obiectul contractului de

vânzare-cumpărare bunurile care nu se află în circuitul civil.

Prohibiţia poate fi absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie

a legii sunt de uz sau de interes public şi care, ca atare, sunt inalienabile şi relativă, referitoare

la bunurile care, nefiind inalienabile, pot fi vândute-cumpărate, dar numai de către anumite

persoane sau numai în anumite condiţii.

Inalienabilitatea poate fi permanentă sau temporară, caz în care legea prevede un

termen până la care aceste bunuri nu pot forma obiectul vânzării-cumpărării.

Astfel sunt scoase din circuitul civil:

- lucrurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de

proprietate, aşa numitele lucruri comune – razele soarelui, apa mării, aerul etc;

- bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ

teritoriale;

- sub sancţiunea nulităţii absolute nu pot fi însctrăinate prin acte între vii, timp de 10

ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii,

terenul atribuit în baza Legii 18/1991, republicate, unor categorii de persoane ce nu au avut

terenuri;

- sub sancţiunea nulităţii absolute nu pot fi înstrăinate prin acte juridice, timp de 10 ani

de la data cumpărării, apartamentele dobândite de către chiriaşii titulari de contract, în baza

Legii 112/1995;

- sub sancţiunea nulităţii relative, nu pot forma obiectul vânzării-cumpărării bunurile

care constituie monopolul statului, decât în condiţiile prevăzute de lege;

- bunurile ce pot fi înstrăinate numai cu respectarea condiţiilor cerute de lege – arme,

muniţii, explozibili.

Un bun nu poate fi scos din circuitul civil prin voinţa omului, întrucât aceasta

contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor şi a dreptului proprietarului de a dispune

liber şi absolut de bunul său.

b) Lucrul să existe.

El trebuie să existe în prezent, adică în momentul încheierii contractului, sau să poată

exista pe viitor.

Dacă lucrul a pierit în momentul încheierii contractului atunci contractul de vânzare-

cumpărare este lovit de nulitate absolută, pentru lipsă e obiect.

81

Dacă totuşi lucrul a pierit numai în parte, atunci cumpărătorul poate alege între două

posibilităţi: fie să ceară rezoluţiunea vânzării, fie să ceară o reducerea a preţului proporţională

cu partea care a pierit.

Vânzarea poate avea ca obiect şi lucruri viitoare (res futura) lucruri care nu există în

momentul acordului de voinţă, dar pot exista în viitor; ex: lucrul care se va confecţiona în

viitor.

c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil

d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului individual determinat.

Contractul de vânzare-cumpărare fiind translativ de proprietate, impune vânzătorului

să fie proprietarul lucrului vândut.

În caz contrar deosebim următoarele situaţi:

Dacă vânzarea are ca obiect un bun individual determinat, atunci efectul translativ de

proprietate operează din momentul încheierii contractului. Rezultă deci că vânzătorul trebuie

să fie proprietarul lucrului în acel moment căci numai aşa poate transfera proprietatea. Dacă

nu era proprietarul lucrului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a

vânzătorului care a fost considerat de cumpărător ca fiind proprietarul lucrului. Nulitatea

relativă poate fi invocată pe cale de excepţie, atunci când preţul nu s-a plătit, sau pe cale de

acţiune, când preţul s-a plătit. Aceasta este situaţia atunci când ambele părţi sau numai

cumpărătorul este în eroare, fiind deci de bună-credinţă.

Dacă părţile au fost în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul este proprietatea altei

persoane, fiind de rea-credinţă, anularea pentru eroare nu se poate pune. În doctrină s-au

conturat două opinii:

- într-o opinie se consideră că vânzarea este valabilă, motivându-se faptul că

vânzătorul s-a obligat numai a procura bunul care formează obiectul vânzării, mai târziu, iar

în caz de neexecutare fiind posibilă plata daunelor interese.

- într-o altă opinie se consideră că vânzarea lucrului altuia reprezintă o operaţiune care

are o cauză ilicită şi ca atare e nulă absolut.

În cazul bunurilor aflate în indiviziune, dacă un coindivizar înstrăinează bunul, atunci

vânzarea este valabilă sub condiţie rezolutorie astfel încât dacă bunul care a format obiectul

vânzării intră în lotul coindivizarului atunci vânzarea e valabilă iar dacă nu intră, vânzarea

este nulă pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.

B) Preţul

Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului şi constă într-o sumă de bani pe

care cumpărătorul o plăteşte vânzătorului.

82

Condiţiile preţului sunt: să fie fixat în bani, să fie determinat sau determinabil, să fie

sincer şi serios.

a) Preţul să fie fixat în bani

Această condiţie este de esenţa vânzării. Dacă contravaloarea lucrului vândut nu este

stabilită în bani, atunci nu mai suntem în prezenţa unu icontract de vânzare-cumpărare ci a

altui contract (schimb, întreţinere)

b) Preţul să fie determinat sau determinabil

Preţul este determinat când părţile cu ocazia încheierii contractului au stabilit cu

exactitate suma e bani ce urmează a fi plătită.

Preţul este determinabil când nu este fixată suma de bani ce trebuie plătită cu ocazia

încheierii contractului, dar sunt stabilite elementele cu ajutorul cărora părţile pot stabili preţul

cu ocazia executării contractului, sau atunci când părţile lasă la aprecierea unui terţ stabilirea

preţului (ex: un specialist).

În nici un caz determinarea preţului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor

sau să depindă de voinţa uneia din ele.

c) Preţul să fie sincer şi serios

Prin preţ sincer trebuie înţeles un preţ real, adică pe care părţile să-l fi stabilit nu în

mod fictiv ci în intenţia părţilor să fie efectiv cerut şi plătit.

Dacă preţul este fictiv atunci contractul este nul ca vânzare-cumpărare din lipsă de

preţ, dar poate fi valabil ca donaţie în măsura în care înstrăinătorul a avut intenţia să facă o

liberalitate şi dacă celelalte condiţii legale de valabilitate sunt îndeplinite.

Pentru a se considera că preţul este serios şi nu derizoriu este necesar să existe o

proporţie între cuantumul lui stabilit de părţi şi valoarea reală a bunului. Stabilirea

caracterului de preţ serios constituie o chestiune de fapt şi este lăsată la aprecierea instanţei pe

bază de probe.

Garanţia contra evicţiunii în cazul vânzării-cumpărării.

Se numeşte evicţiune pierderea proprietăţii, totale sau parţiale, a lucrului sau

tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar, rezultând din

valorificarea de către un terţ a unui drept asupra lucrului, drept care exclude în tot sau în parte

pe cel al cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător, sau pe subdobânditori, de

evicţiunea parţială sau totală a lucrului vândut şi de sarcinile ce nu au fost declarate la

încheierea contractului.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale ale vânzătorului

83

Vânzătorul are obligaţia de a nu face nimic pentru a-l tulbura pe cumpărător în liniştita

folosinţă a lucrului cumpărat, cu alte cuvinte obligaţia de garantare contra evicţiunii provenite

dintr-un fapt personal al vânzătorului.

Fapt personal este orice fapt sau act, anterior vânzării, dar tăinuit faţă de cumpărător,

ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în contract, săvârşit de către vânzător sau de către

moştenitorii săi universali ori cu titlu universal de natură a-l tulbura pe cumpărător în liniştita

folosinţă a lucrului (tulburare de fapt sau de drept).

În cazul tulburării din partea vânzătorului cumpărătorul poate invoca excepţia de

garanţie, conform adagiului “cine trebuie să garanteze pentru evicţiune nu poate să evingă”.

Aceasta poate fi invocată şi împotriva succesorilor universali sau cu titlu universal ai

vânzătorului. Ea nu poate fi însă invocată succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului, ei

nefiind ţinuţi de obligaţiile autorului lor.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii – indiferent de momentul în

care au fost săvârşite – vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului, dar şi evicţiunea

care se realizează prin intermediul unui terţ.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului este de esenţa vânzării astfel încât orice convenţie

contrară este nulă.

Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ

Dacă tulburarea provine din partea unei terţe persoane, vânzătorul este obligat să-l

apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte să-l apere va fi obligat să suporte consecinţele

evicţiunii.

Obligaţia de garanţie există dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- să fie vorba de o tulburare de drept;

- cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;

- să nu fi fost cunoscută de către cumpărător.

a) Să fie vorba de o tulburare de drept

Vânzătorul nu răspunde pentru o tulburare de fapt, contra cărora cumpărătorul se poate

apăra singur, prin mijloace legale; ex: acţiunile posesorii.

Dreptul invocat de terţul evingător poate să fie un drept real – drept de proprietate,

uzufruct, servitute neaparentă nedeclarată - sau un drept de creanţă – locaţiune încheiată de

vânzător şi opozabilă cumpărătorului.

b) Cauza tulburării să fie anterioară vânzării

84

Vânzătorul nu răspunde de împrejurările ivite după încheierea contractului şi

transmiterea lucrului în patrimoniul cumpărătorului, afară numai dacă evicţiunea provine

dintr-un fapt personal.

c) �ecunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător

Dacă acesta a cunoscut cauza evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul şi vânzătorul nu

mai răspunde, contractul devenind unul aleatoriu.

Funcţionarea obligaţiei de garanţie

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie de a nu face, de a face sau de a

da, după cum evicţiunea nu s-a produs, este pe cale să se producă sau s-a produs.

Dacă evicţiunea nu s-a produs – vânzătorul este ţinut să se abţină de la orice fapt care

ar atrage posibilitatea producerii evicţiunii.

Dacă evicţiunea este pe cale să se producă – vânzătorul este obligat să-l apere pe

cumpărător împotriva terţului – obligaţie de a face. Cumpărătorul este obligat să-l anunţe pe

vânzător de pericolul producerii evicţiunii.

Dacă evicţiunea s-a produs, vânzătorul are obligaţia de a da – revenindu-I obligaţia de

a plăti pagubele suferite de cumpărător.

Efectele obligaţiei de garanţie:

În caz de evicţiune totală cumpărătorul are dreptul la: restituirea integrală a preţului;

valoarea fructelor restituite evingătorului; restituirea cheltuielilor de judecată; daune-interese.

În caz de evicţiune parţială cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului sau

valoarea părţii pierdute prin evicţiune.

Modificări convenţionale ale garanţiei contra evicţiunii

Garanţia pentru evicţiune poate fi modificată prin convenţia părţilor în sensul agravării

răspunderii vânzătorului, în sensul răspunderii acestuia şi pentru caz fortuit sau în sensul

micşorării sau înlăturării complete a răspunderii acestuia. Obligaţia de garanţie pentru fapte

personale a vânzătorului nu poate fi modificată convenţional.

Garanţia pentru vicii ascunse în cazul vânzării-cumpărării.

Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului dacă din cauza lor lucrul este

impropriu întrebuinţării după destinaţie, sau dacă viciile micşorează într-atât valoarea de

întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un

preţ mai redus.

Condiţii:

Pentru a se angaja răspunderea vânzătorului viciul lucrului trebuie să fi fost ascuns, să

fi existat în momentul încheierii contractului şi să fie grav.

85

a) Viciul trebuie să fie ascuns

Potrivit legii, vânzătorul nu răspunde pentru viciile aparente ale lucrului şi de care

cumpărătorul a putut să se convingă singur, în schimb de viciile ascunse vânzătorul răspunde

chiar dacă nu le-a cunoscut, adică chiar dacă a fost d bună credinţă, în afară de faptul în care

s-ar fi stipulat că nu răspunde de ele.

b) Viciul trebuie să fi existat în momentul vânzării

Pentru viciile care au apărut după încheierea contractului, adică atunci când lucrul se

defectează sau îşi pierde calitatea din cauze ivite după vânzare, vânzătorul nu răspunde,

întrucât prin efectul vânzării riscurile trec odată cu dreptul de proprietate asupra

cumpărătorului.

c) Viciul trebuie să fie grav

Din cauza viciului lucrul trebuie să fie impropriu întrebuinţării după destinaţie sau să

se micşoreze într-atât valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul, cunoscând acest fapt, nu

ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic.

Aşadar nu orice deficienţe ale lucrului vândut sunt susceptibile de a atrage răspunderea

pentru vicii, ci numai cele de o anumită gravitate. Gravitatea viciilor fiind o problemă de fapt,

este la libera apreciere a instanţelor de judecată.

Efectele răspunderii vânzătorului pentru vicii

Cumpărătorul are facultatea de a cere fie rezoluţiunea contractului, fie o reducere a

preţului, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi daune-interese.

- Acţiunea redhibitorie şi estimatorie

Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării se numeşte redhibitorie, în

caz de admiterea a căreia vânzătorul fiind obligat ca primind lucrul să

restituie preţul şi cheltuielile vânzării. Acţiunea poate fi intentată şi de subdobânditor.

În loc de rezoluţiune cumpărătorul poate opta pentru o reducere de preţ, proporţională

cu reducerea valorii lucrului datorată viciului, prin acţiunea specială de reducere numită

estimatorie.

Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse – redhibitorie sau estimatorie - ale

unui lucru transmis se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile

nu au fost ascunse cu viclenie, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie în termenul general

de prescripţie de 3 ani. Termenul de prescripţie curge de la descoperirea viciilor, însă cel mai

târziu de la împlinirea unui an de la predarea bunului.

b) Acordarea de daune interese

86

Cumpărătorul este obligat la plata daunelor interese dacă cumpărătorul dovedeşte că

acesta a fost de rea credinţă.

c) Riscul pieirii lucrului afectat de vicii

Dacă bunul a pierit din cauza viciilor, vânzătorul este obligat să restituie preţul şi

cheltuielile vânzării, iar dacă a fost de rea-credinţă poate fi obligat şi la plata daunelor

interese.

Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii

Dispoziţiile privitoare la existenţa, condiţiile şi întinderea obligaţiei de garanţie pentru

vicii sunt supletive, părţile fiind libere să înlăture, să limiteze sau să agraveze prin convenţia

lor această obligaţie a vânzătorului.

În ceea ce priveşte clauza de limitare sau de înlăturare a garanţiei pentru vicii ea este

valabilă şi produce efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună credinţă. Reaua credinţă a

vânzătorului se poate dovedi de cumpărător cu orice mijloace de probă.

Clauzele de agravare a obligaţiei de garanţie este valabilă chiar dacă vânzătorul a fost

de rea-credinţă.

28. Contractul de vânzare cumpărare. Varietăți de vânzare

Regulile analizate în cele ce preced constituie dreptul comun în materia contractului de

vânzare-cumpărare. Pentru unele varietăţi de vânzare, însă, Codul civil sau alte acte normative

prevăd anumite reguli speciale.

A. Vânzarea după greutate, număr sau măsură. Această varietate de vânzare (pe

unitate de măsură) are ca obiect lucruri de gen, dintr-un lot determinat, deci dintr-un gen

limitat (genus limitatum) şi este necesar să se procedeze la cântărire, numărare sau măsurare,

fie pentru individualizarea cantităţii vândute din lot, fie pentru determinarea preţului.

B. Vânzarea cu grămada (în bloc). Nu trebuie să fie confundată cu vânzarea după

greutate, număr sau măsură. Această vânzare are ca obiect o cantitate determinată prin masa

ei (de exemplu, grâul aflat într-un hambar).

În acest caz, şi preţul este determinat global, pentru întreaga cantitate.

C. Vânzarea (condiţională) pe încercate. Vânzarea pe încercate este un contract

încheiat din momentul realizării acordului de voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a

încercării lucrului de către cumpărător (art. 1302 C. Civ.).

87

D. Vânzarea pe gustate. Nu trebuie confundată cu vânzarea pe încercate. Sunt

mărfuri (de exemplu, vinul), pe care cumpărătorul le gustă înainte de a le cumpăra. Aceste

„vânzări” nu se socotesc încheiate decât după ce cumpărătorul a gustat marfa şi a declarat că

îi convine (art. 1301 C. Civ.). El o poate însă şi refuza pe simplul motiv că nu-i place.

E. Vânzarea cu pact de răscumpărare. Este o vânzare supusă unei condiţii

rezolutorii exprese, care constă în facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul

vândut – restituind preţul şi cheltuielile făcute de cumpărător – într-un anumit termen.

F. Vânzarea unei moşteniri. Este un contract prin care titularul unui drept succesoral

înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane (art. 1399-1401 C. Civ.). De reţinut că ea

poate avea loc numai după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi

înstrăinată, sub sancţiunea nulităţii absolute (nulla est viventis hereditas), nici chiar cu

consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba.

G. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios. Dreptul litigios, supus unei

contestaţii juridice, poate forma obiectul vânzării (cesiunii) indiferent că este un drept real sau

de creanţă. Dacă s-a făcut o asemenea înstrăinare, adversarul cedentului (pârât sau reclamat în

proces) are posibilitatea de a elimina din proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a

cumpărat dreptul litigios împreună cu cheltuieli şi dobânzi (art. 1402 C. Civ.). Această

operaţiune se numeşte retract litigios, iar cel ce îl exercită, retractant.

29. Definiția, conținutul și caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie,

folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în

plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor

juridice în vigoare”.

Conținutul dreptului de proprietate

Ca drept real cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv care

conferă titularului său cele trei atribute, care intră în conţinutul său: posesia (jus utendi),

folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi).

Posesia – sau usus – este acel atribut al dreptului de proprietate care conferă titularului

său posibilitatea de a stăpâni faptic bunul asupra căruia are dreptul de proprietate. Este actul

de stăpânire materială, potrivit nevoilor şi dorinţelor sale, care îl îndeplineşte el însuşi sau fie

încheind acte juridice cu alţii. Posesia este forma de exteriorizare materială a dreptului de

88

proprietate şi prin ea se mijloceşte utilizarea economică a bunului, care este elementul exterior

desprins din realitatea faptică, constând în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i

aparţine, toţi ceilalţi fiind prin aceasta avizaţi că este titularul dreptului de proprietate.

Folosinţa – sau fructus – este dreptul de a trage din lucru toate foloasele pe care este

susceptibil să le procure, fără distincţiune, fiind vorba de fructele propriu-zise, care se

reproduc periodic, cât şi de cele civile şi industriale. Folosinţa priveşte deci fructele şi

veniturile pe care le obţine prin exercitarea acestui atribut. În principiu, dreptul de a culege

fructele aparţine proprietarului.

Dispoziţia –sau abusus – este prerogativa proprietarului de a dispune cu privire la

fiinţa juridică sau materială a bunurilor din proprietate. Dreptul de dispoziţie al proprietarului

este cel mai caracteristic dintre cele trei atribute şi se poate realiza prin înstrăinarea către altul,

sau consumare, transformare sau chiar de distrugere cu consecinţa încetării calităţii de titular

al dreptului de proprietate asupra acelui bun, fie sub aspect juridic (înstrăinare), fie sub aspect

material (consumare, degradare, abandonare).

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Caracterele juridice sunt cele care îl deosebesc de celelalte drepturi reale. Ele sunt:

caracterul absolut şi inviolabil; caracterul deplin şi exclusiv; caracterul perpetuu şi

transmisibil.

Caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate rezultă din chiar definiţia

lui. Prin cuprinderea acestui caracter în codul civil francez şi apoi în codul civil român,

legiuitorul a vrut să dea proprietăţii o altă organizare în comparaţie cu fizionomia sa

anterioară, când ea era încătuşată şi strivită sub povara sarcinilor şi obligaţiilor feudale

senioriale. Însă caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie evidenţiat şi în

comparaţie cu celelalte drepturi reale. El este singurul dintre acestea care conferă titularului

său exerciţiul tuturor atributelor. În acelaşi timp dreptul de proprietate este un drept absolut, în

sensul opozabilităţii sale, toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de

natură a-l încălca. În virtutea acestui drept, ori de câte ori bunul s-ar afla în deţinerea sau

posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea în revendicare, care poate fi

introdusă împotriva oricărei persoane.

În prezent caracterul absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate este definit astfel:

absolut, deoarece este recunoscut titularului sau în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, aceştia

din urmă fiind obligaţi să nu facă nimic de natură a-l încălca; şi inviolabil, înţeles în sensul că

nu poate fi încălcat de nimeni. Inviolabilitatea întăreşte caracterul absolut. Ea este prevăzută

de Constituţie şi se impune cu aceeaşi forţă şi statului.

89

Caracterul deplin şi exclusiv. Deplinătatea conferă titularului toate cele trei atribute:

posesia, folosinţa, dispoziţia.

Caracterul deplin deosebeşte dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale,

care sunt dezmembrăminte ale proprietăţii, care nu sunt depline atâta timp cât nu conferă

decât parţial exerciţiul acestor atribute.

Caracterul exclusiv presupune că titularul acestui drept îşi exercită prerogativele

excluzând orice altă persoană de la acest exerciţiu. Cu alte cuvinte este în acelaşi timp şi

exclusiv (alături de deplin) în sensul că sunt independente de orice puteri ale altei persoane

asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când se constituie dezmembrăminte.

Caracterul perpetuu şi transmisibil. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate

este înţeles în sensul că durata sa nu are limită în timp, el nu se pierde prin neîntrebuinţare sau

prin moartea titularului.

30. Domeniul prescripției extinctive

Din interpretarea per a contrario a alin 1, Decretul nr. 167/1958 rezultă faptul că nu intră

în domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive drepturile la acţiune având un obiect

nepatrimonial, deci sunt supuse prescripţiei doar acţiunile cu un obiect patrimonial.

În materia drepturilor reale:

• Acţiunea în revendicare – prin care se valorifică dreptul de proprietate – este

imprescriptibilă;

excepţie: prin art. 561 C. Pr. Civacţiunea în revendicare a unui bun adjudecat (prin

licitaţie) se prescrie în termen de 5 ani din momentul executării ordonanţei de adjudecare;

•În cazul revendicării unui bun din proprietatea publică (care aparţine domeniului

public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) regula imprescriptibilităţii acţiunii

în revendicare este şi mai puternică, în sensul că aceste bunuri sunt declarate prin art. 135 alin.

5 din Constituţie ca inalienabile;

•Acţiunea confesorie, prin care se valorifică un drept real principal asupra lucrului

altuia (un drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute) este supusă prescripţiei extinctive

reglementate de Codul civil, care prevede – în art. 1890 – un termen de prescripţie de 30 de

ani;

•Acţiunea negatorie (prin care proprietarul unui bun cere încetarea exerciţiului

nelegitim, de către altul, a unui drept real derivat – uzufruct, uz, abitaţie sau servitute – asupra

90

bunului său) este şi ea imprescriptibilă;

•acţiunile în partaj sunt imprescriptibile ;

• acţiunile posesorii (art. 674-676 C. Pr. Civ.) sunt prescriptibile, potrivit art. 674 C. Pr.

Civ. Ele „vor fi admise numai dacă ... nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare”.

În materia drepturilor extrapatrimoniale, prin excepţie sunt supuse prescripţiei extinctive:

•acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, care se poate introduce

numai într-un termen de un an de la naşterea copilului (art. 60 C. Fam.);

•acţiunea în tăgăduirea paternităţii copilului din căsătorie, care trebuie introdusă în 6

luni de la data când soţul mamei a cunoscut naşterea copilului (art. 55 alin. 1 C. Fam.);

•acţiunea în anularea căsătoriei pentru vicii de consimţământ, care trebuie introdusă în

termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau dolului (art. 21 alin.

2 C. Fam.).

Prescripţia dreptului de a cere excutarea silită.Art. 6 al Decr. Nr. 167/1958 a dispus că

„Dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin

împlinirea unui termen de 3 ani...”.

31. Domiciliul şi reşedinţa

Domiciliul

�oțiune – Prin domiciliu se înțelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care

o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică.

Importanța domiciliului

Dintre domeniile dreptului civil, în care se învederează rolul domiciliului menționăm:

- domeniul capacității civile;

- domeniul obligațiilor civile; potrivit art. 1104 C. Civ. : Plata trebuie a se face în locul

arătat în convenție. Dacă locul nu este arătat, plata, se va face în locul în care se găsea

obiectul obligației în timpul contractării. În orice alt caz, plata se face la domiciliul

debitorului”.

- domiciliul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al

defunctului.

Caracterele juridice ale domiciliului

Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoțit de caracterele

juridice ale unui asemenea drept: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea,

91

imprescriptibilitatea, personalitate și universalitate.

La aceste caractere – generale și comune – trebuie adăugate caracterele juridice

specifice și aume: stabilitatea, unicitatea și obligativiatea.

Stabilitatea caracterizează domiciliul de drept comun și pe cel legal (iar nu și domiciliul

convențional).

Unicitatea domiciliului se exprimă în ideea următoare: la un moment dat, persoana

fizică are un singur domiciliu (de drept comun sau legal). Dacă o persoană fizică are mai

multe locuințe statornice, numai una are valoarea juridică a domiciliului și anume cea

principală.

Obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din funcția social – juridică a

domciliului, de a fi mijloc de individualizare, în spațiu, a persoanei.

Felurile domiciliului

a) Domiciliul de drept comun

Ținând seama că art. 13 din decretul nr. 31/1954 are în vedre, în realitate, domiciliul de

drept comun, vom defini acest fel de domiciliu ca fiind acel drept al persoanei fizice de a se

individualiza, în spațiu, prin locuința sa statornică ori principală.

b) Domiciliul legal

Prin domiciliul legal se înțelege acel domciliu care este stabilit de lege pentru anumite

categorii de persoane fizice.

Persoanele fizice care au domiciliul legal sunt prevăzute în art. 14-15 din Decretul nr.

31/1954.

Generic, legea stabilește acest domiciliu prin indicarea domiciliului persoanei care

realizează ocrotirea. Mai concret:

- minorul are domiciliul legal, după caz, la: a) părinții săi; b) părintele la care locuiește

statornic; c) părintele care îl ocrotește; d) tutore.

- interzisul judecătoresc are domiciliul legal la tutore;

- cel ocrotit prin curatelă are domiciliul legal la curatorul său în măsura în care acesta

este în drept să-l reprezinte.

Domiciliul legal se schimbă o dată cu schimbarea domiciliului de drept comun al

persoanei care asigură ocrotirea celui cu domiciliul legal.

c) Domiciliul convențional

Prin domiciliul convențional se înțelege locuința (adresa) stabilită prin acordul de voință

al părților actului în vedrea executării sale în acel loc sau pentru soluționarea litigiului și

comunicarea actelor de procedură.

92

Reglementarea domiciliului convențional se găsește în Codul de procedură civilă și în

Codul civil.

Astfel, potrivit art. 19 C. Pr. Civ.: ”Părțile pot conveni, prin înscris sau prin declarație

verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât

acelea care, potrivit legii, au comptența teritorială”.

Reședința

�oțiune

Reședința este acel atribut de identificare, în spațiu, a persoanei fizice, prin indicarea

locuinței vremelnice ori temporare.

Importanță

Deși legea civilă nu atribuie reședinței aceeași importanță juridică ca șo domiciliul,

totuși este de menționat că reședința prezintă utilitate pentru alte ramuri de drept, precum:

dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul familiei.

Stabilire

Principiul este acela al libertății stabilirii reședinței, după cum cer interesele persoanei

fizice.

Dovada

Reședința se probează cu mențiunea înscrisă în actul de identificare, act care are rubrici

speciale, destinate reședinței. În principiu, trebuie admis că reședința poate fi dovedită și cu

alte mijloace de probă, decât viza din actul de identitate.

32. Dreptul de opțiune succesorală

1. �oţiunea de opţiune succesorală

La moartea unei persoane, patrimoniul său se transmite moştenitorilor săi legali sau

testamentari. Transmiterea patrimoniului celui care decedează operează din clipa morţii

persoanei care lasă succesiunea. Cu toate acestea această transmitere nu are caracter definitiv

şi obligatoriu. Dimpotrivă, ca principiu de ordine publică, legea precizează că nimeni nu este

obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine. Prin urmare succesibilul are dreptul

de a alege – numit drept de opţiune succesorală – între consolidarea titlului de moştenitor prin

acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.

2. Variante de opţiune

a) Acceptarea pură şi simplă a moştenirii

93

Prin aceasta succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi va fi obligat să

răspundă pentru datoriile şi sarcinile succesiunii, chiar dacă acestea ar depăşi ca valoare

activul moştenit.

b) Renunţarea la moştenire

Prin renunţare succesibilul desfiinţează, cu titlu retroactiv, vocaţia sa succesorală,

devenind străin de succesiune. Astfel nu răspunde pasiv dar nici nu beneficiază de activ.

Moştenirea în întregul ei va reveni comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi.

c) Acceptarea sub beneficiu de inventar

Succesibilul îşi consolidează titlul de moştenitor şi deci beneficiază de moştenire, dar

îşi limitează răspunderea sa pentru datoriile şi sarcinile moştenirii la emolumentul moştenirii.

EL va răspunde de pasiv numai în limita activului succesoral şi numai cu bunurile moştenite.

3. Subiectele dreptului de opţiune

a) Moştenitorii legali

Dreptul de opţiune succesorală aparţine şi trebuie să fie exercitat de toate persoanele

cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar numai de cei cu vocaţie concretă (utilă). Dacă

moştenitorul în rang preferat acceptă moştenirea, îşi consolidează titlul de moştenitor şi

anihilează efectele opţiunii exercitate de moştenitorii subsecvenţi, desfiinţând drepturile

succesorale ale acestora.

b) Legatarii

Dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor, pentru că

vocaţia lor este universală sau cu titlu universal, dobândirea moştenirii implică şi suportarea

pasivului. Legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece – exercitarea

lui implicând aprecieri de ordin moral – nimeni nu poate fi gratificat fără voie, în lpus dacă

legatul este cu sarcină implică şi unele interese patrimoniale.

Toţi legatarii au drept de opţiune, voinţa unilaterală a testatorului nu poate constrânge

nici un legatar să conserve dreptul dobândit prin moştenire şi cu atât mai puţin să suporte

anumite obligaţii sau sarcini.

c) Creditorii succesibilului

1) Acţiunea oblică

Dreptul de opţiune succesorală poate fi exercitat de către creditorii personali ai

succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii), deoarece dreptul de opţiune succesorală

este de natură patrimonială şi nu exclusiv personală.

94

Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului numai dacă se dovedeşte, în

concret, că alegerii făcute de el I se opun considerente de ordin moral, caz în care opţiunea ar

avea caracter exclusiv personal.

2) Acţiunea pauliană

Dacă succesibilul a renunţat la moştenire, în paguba creditorilor, dar renunţarea nu a

devenit irevocabilă, creditorii vor putea retracta renunţarea pe calea acţiunii pauliene. În

această materie trebuie dovedită numai frauda debitorului (succesibilul renunţător), constând

în conştiinţa rezultatului păgubitor al defunctului faţă de creditor. Acţiunea trebuie intentată în

cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Efect: actul de renunţare devine inopozabil faţă de creditorul reclamant şi în limita

prejudiciului suferit de el – creditorul poate opta pentru acceptarea moştenirii, în favoarea sa

şi în limita creanţei sale. Faţă de comoştenitori renunţarea îşi produce efectele.

Revocarea pauliană este posibilă şi în cazul acceptării moştenirii şi, de asemenea, îşi

produce efectele numai între creditor şi debitorul acceptant.

În toate cazurile revocarea actului de opţiune succesorală pe cale pauliană poate fi

cerută numai de către creditorii optantului, nu şi de către creditorii succesiunii sau de către

legatari.

33. Dreptul de proprietate comună pe cote părți obișnuită sau temporară

(noțiune, caractere de exercitare)

Este coproprietatea care poate înceta prin împărţeala sau prin partajul bunului.”

Coproprietatea obişnuită apare fie ca o consecinţă a moştenirii când în urma defunctului ori cu

vocaţie succesorală mai mulţi moştenitori şi fiecare are câte o cotă parte ideală asupra masei

de bunuri succesorale, fie dintr-un act juridic când mai multe persoane dobâdesc un bun

comun.

Specific acestei forme a proprietăţii comune pe cote-părţi este faptu1 că ea poate fi

sistată oricând, sens în care orice copărtaş poate să-şi manifeste iniţiativa. Partajul este cel

care localizează dreptul de proprietate al copărtaşului. Temeiul de drept de încetare a

coproprietăţii prin împărţeală este art. 728 Cod civil, care are în materie aplicabilitate

generală, el prevăzând: ”un coerede poate cere oricând împărţeala succesiunii chiar dacă ar

exista convenţii sau prohibiţii contrare”.

95

Izvoarele dreptului de proprietate comună pe cote-părţi. Această formă de proprietate

se poate dobândi prin modurile generale de dobândire a dreptului de proprietate care vor face

obiect de analiză într-un capitol aparte, dar şi prin unele moduri specifice.

În mod obişnuit coproprietatea apare ca o consecinţă a transmiterii moştenirii. Dreptul

de proprietate exclusivă care a aparţinut defunctului, asupra unui bun sau mase de bunuri, este

înlocuit de moştenitorii săi dacă sunt diferiţi, sau mai mulţi, fiecare având stabilit doar

asemenea cote-părţi şi nu bunul întreg.

Un caz special de dobândire a proprietăţii comune pe cote părţi este acela al

confiscării parţiale a bunurilor aparţinând unei persoane fizice, ca sancţiune penală,

contravenţională sau în baza Legii nr. 115/1996, privind declararea şi controlul averii

demnitarilor. Potrivit art. 18 alin. 1 din această lege, instanţa va hotărî confiscarea bunurilor

sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită

de instanţa pe bază de expertiză. Dreptul de proprietate pe cote-părţi se naşte între stat,

persoana fizică şi soţul acesteia (dacă este căsătorită).

Tot astfel, încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi ori desfacerea căsătoriei

prin divorţ au ca efecte transformarea proprietăţii devălmaşe a foştilor soţi, într-o

coproprietate obişnuită pe cote-părţi.

Drepturile copărtaşilor. Principiile care reglementează drepturile acestei coproprietăţi

sunt:

a) copărtaşul are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în

materialitatea sa;

b) fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale din drept,

drept care este însă fracţionat între coproprietari.

Din primul principiu, rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu

privire la bun în materialitatea sa, fără acordul unanim al copărtaşilor. Este regula

unanimităţii. În literatura de specialitate şi în practica judiciară, principiul unanimităţii nu a

fost aplicat cu rigurozitate, considerându-se că unele atribute ale dreptului de proprietate şi

anume posesia, folosinţa pot fi exercitate chiar cu privire la întregul bun, de către fiecare

proprietar în anumite limite.

Pentru a înţelege conţinutul regulii unanimităţii este necesar să se facă distincţie dintre

actele materiale şi actele juridice.

Actele materiale. În această privinţă s-a decis în practica judiciară, că actele de

folosire materială sunt făcute de fiecare copărtaş care are folosinţa bunului, cu condiţia ca în

exercitarea folosinţei să fie respectate şi drepturile celorlalţi. Folosinţa materială nu va putea

96

să ducă la schimbarea destinaţiei bunului şi nu poate să transforme modul de folosinţă fără

acordul unanim al celorlalţi copărtaşi.

Posesia este acel atribut care poate fi exercitat de către toţi copărtaşii ori de către unul

dintre ei. Posesia permite fiecărui coproprietar să stăpânească bunul, simultan cu ceilalţi

copărtaşi, când de fapt se exercită coposesia. Copărtaşul care exercită posesia se presupune

că o face şi pentru toţi ceilalţi. O asemenea posesie se caracterizează prin echivoc, ea nu este

utilă, adică nu poate duce la uzucapiune, pentru că operează în favoarea tuturor. Cu toate

acestea, atunci când copărtaşul a dovedit că a stăpânit doar pentru sine în mod exclusiv, o

asemenea posesie devine utilă şi poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin

uzucapiune.

Posesia este apărată pe calea acţiunii posesorii. Ea poate fi intentată chiar şi împotriva

celorlalţi coproprietari, însă este de reţinut că acţiunile posesorii apără starea de fapt a

stăpânirii bunului.

În practica judiciară s-a decis că dacă copărtaşii nu se înteleg nu se poate cere instanţei

să dispună partajul folosinţei bunului indiviz. Singura soluţie este încetarea coproprietăţii prin

împărţeală, dacă nu s-a făcut o convenţie de rămânere temporară în coproprietate.

Folosinţa poate, de asemeni, să fie exercitată de către toţi coproprietarii. Folosinţa

creează posibilitatea utilizării bunului şi fiecare coproprietar poate să culeagă fructele produse

de acel bun, potrivit cu cota fiecăruia. Folosinţa materială este guvernată de două reguli: să nu

schimbe destinaţia şi modul de utilizare a bunului şi să nu împiedice exerciţiul simultan şi

concurent a1 folosinţei celorlalţi copărtaşi.

Fructele culese se cuvin coproprietarului, în proprietate exclusivă pe măsură ce bunul

frugifer le-a produs şi sunt percepute, în raport cu cota parte ce-i revine.

De la regula generală conform căreia fructele produse de bun se cuvin coproprietarilor

în proporţie cu partea indiviză a fiecăruia, instanţa supremă a făcut o distincţie între fructele

naturale şi fructele civile, pe de o parte, care nu sunt rodu1 muncii unuia sau mai multor

coproprietari, şi fructele industriale, pe de altă parte, care se cuvin exclusiv coproprietarului

care a depus muncă pentru producerea lor. Cererea coproprietarului care nu a fost împiedicat

să muncească pământu1, dar pretinde parte din recoltă este considerată abuz de drept.

Partajul de folosinţă este admis doar pe cale amiabilă, prin înţelegere între

coproprietari. Nici instanţele nu pot să admită un partaj de folosinţă. Forţa împrejurărilor a

impus în unele situaţii ca instanţele să admită un statut de folosinţă al coproprietăţii, sau al

partajului de folosinţă al unei curţi comune pentru coproprietarii titulari asupra locuinţelor.

97

Dispoziţia materială asupra bunului se poate exercita numai dacă există

consimţămăntul tuturor coproprietarilor. Lucrările de transformare, renovare, schimbare a

destinaţiei nu se pot face fără acordul celorlalţi. Actele de dispoziţie materială presupun

schimbarea calităţilor pe care le are bunul şi pot să-l facă inutilizabil, sau, dimpotrivă, i se dă

o altă calitate, care chiar superioară fiind nu a fost urmărită şi nu prezintă interes pentru

coproprietar.

b) Actele juridice. Spre deosebire de actele materiale, actele juridice sunt cele care

privesc soarta juridică a bunului şi pot să le includă pe primele. Actele de dispoziţie sunt

încheiate având în vedere specificul coproprietăţii şi în principiu sunt guvernate de regula

unanimităţii. Din acestă regulă decurge concluzia că fiecare copărtaş având numai o cotă

ideală din dreptul de proprietate, nu poate face fără acordul celorlalţi acte de dispoziţie care să

afecteze bunul în întregul său, sau într-o parte materială determinată. În practica judiciară s-a

decis că dacă totuşi unul dintre copărtaşi a făcut astfel de acte, valabilitatea lor va depinde de

rezultatul împărţelii. Dacă partea materială din bun, sau întregu1 bun va intra în patrimoniul

copărtaşului care a încheiat actul, actul de dispoziţie va fi retroactiv validat, iar în caz contrar,

va fi retroactiv desfiinţat. Aşadar actul juridic încheiat este afectat de o condiţie rezolutorie.

Consolidarea sau desfiinţarea lui depinde de rezultatul împărţelii. Consolidarea face ca dreptul

să fie pur şi simplu. Atunci când bunul înstrăinat va reveni în locul altui coproprietar,

înstrăinarea se desfiinţează, fiind rezolvită, în temeiul declarativ a1 împărţelii.

Instanţa supremă a apreciat că în ipoteza în care dobânditorul nu cunoaşte, la data

încheierii actului, faptul că înstrăinătorul are numai calitatea de coproprietar, atunci actul

respectiv este lovit de nulitatea relativă. Dacă ceilalţi coproprietari ratifică actul de dispoziţie

făcut de un singur coproprietar fără consimţământul lor, aceasta echivalează cu renunţarea,

faţă de terţul cumpărător la orice drept asupra bunului şi deci nulitatea este acoperită.

În privinţa actelor de conservare şi de administrare, dată fiind apropierea acestora de

actele de dispoziţie materială, este de reţinut că în practica judiciară au fost validate atunci

când au fost făcute de un coproprietar cu privire la întregul bun pe temeiul unei gestiuni de

afaceri sau al unui mandat tacit.

S-a recunoscut de asemeni dreptu1 oricărui coproprietar de a cere revendicarea

degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau acordarea despăgubirilor, pe

temeiu1 răspunderii civile delictuale, fără a fi nevoit să ceară consimţământul prealabil al

celorlalţi coproprietari sau de a împărţi bunul indiviz.

Drepturile copărtaşilor cu privire la cota-parte ideală din dreptul de

proprietate.După cum s-a arătat, asupra cotei-părţi fiecare coproprietar are un drept de

98

proprietate exclusiv. Cota-parte determină întinderea prerogativelor pe care fiecare

coproprietar este îndreptăţit a le exercita asupra bunului comun. Cu alte cuvinte, oricare

coproprietar poate înstrăina şi greva cota-parte ce i se cuvine din bun, fie în favoarea unui alt

copărtaş, fie a unei terţe persoane. Dispoziţia juridică se limitează doar asupra cotei sale părţi

fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari. Dreptul fiecărui coproprietar de

a dispune liber şi neîngrădit de cota-parte ce-i aparţine este justificat de principiul potrivit

căruia asupra cotei părti fiecare are un drept propriu, exclusiv, din dreptul de proprietate care

are ca obiect bunul comun.

Tot în cadrul dreptului de dispoziţie juridică, coproprietarul poate greva cota sa parte,

cu drepturile reale, pentru că prin aceasta nu se afectează drepturile celorlalţi coproprietari

asupra aceluiaşi bun. În cazul în care se întrăinează cota parte din dreptul de proprietate,

soarta juridică a bunului rămâne neschimbată, dobânditorul cu orice titlu va lua locul fostului

coproprietar, fiind urmată o succesiune de proprietari; sens în care a statuat şi instanţa

supremă.

Niciunul dintre coproprietari nu poate să dispună de soarta materială a bunului,

deoarece cota nu este determinată, individualizată, ea purtând asupra fiecărei părţi din bunu1

comun. Dispoziţia materială aparţine tuturor şi poate fi exercitată numai cu consimţământul

unanim al tuturor coproprietarilor. Dispoziţia materială presupune că afectează substanţa sau

natura bunului, schimbându-i utilitatea, sau chiar făcându-l lipsit de orice utilitate (ex. În caz

de distrugere) şi de aceea este necesar acordu1 unanim al coproprietarilor.

Obligaţiile coproprietarilor. Dacă în precedent am văzut care sunt drepturile

coproprietarilor este locul unde trebuie arătat că ei au şi obligaţii. Coproprietarii au o serie de

obligaţii cu privire la întrebuinţarea, conservarea şi administrarea bunului indiviz.

Regula generală acceptată de literatura juridică şi în practica judiciară este aceea că

fiecare coproprietar este obligat, proporţiona1 cu cota de proprietate, să contribuie la

suportarea cheltuielilor care constau în activităţi de întrebuinţare, conservare şi administrare

cu privire la bunul obiect al dreptului de proprietate comună. Aceste cheltuieli pot fi datorate

unuia dintre coproprietari ori unei terţe persoane.

Unele din aceste obligaţii sunt stabilite ope legis, cum este cazul celei instituite de art.

74 din Legea nr. 18/1991, prin care se prevede în sarcina tuturor coproprietarilor unui teren

agricol, obligaţia de a asigura cultivarea şi protecţia solului, în art. 75 şi 76 ale legii

stabilindu-se şi sancţiuni pentru neîndeplinirea acestei dispoziţii imperative.

Încetarea coproprietăţii obişnuite sau temporare. Având caracter vremelnic,

coproprietatea obişnuită poate înceta prin mai multe moduri:

99

a) prin acte juridice încheiate între copărtaşi sau între aceştia şi terţi; prin această din

urmă operaţiune, toţi coproprietarii înstrăinează bunul comun în favoarea terţului;

b) prin uzucapiune, când unul dintre coproprietari a intervertit posesia echivocă în

posesie utilă, opunând acte publice de rezistenţă faţă de ceilalţi coproprietari;

c) exproprierea bunului pentru cauză de utilitate publică;

d) pieirea sau distrugerea bunului prin voinţa titularului sau datorită forţei majore;

e) partajul sau împărţeala.

Partajul este modul specific şi cel mai frecvent de încetare a coproprietăţii şi are o

semnificaţie juridică deosebită.

În literatura juridică împărţeala este definită ca operaţiunea juridică prin care

încetează starea de coproprietate ori de indiviziune, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite

pe cote-părţi sunt împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare devenind proprietar

exclusiv asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun dintre cele care formează

obiectul coproprietăţii. Dreptul de proprietate comună se transformă într-un drept exclusiv.

Partajul sau împărţeala sunt reglementate în art. 728-750 C.civ. şi în Legea nr.

603/1943 pentru simplificarea împărţelii judiciare. Aceste texte, deşi se referă la materia

succesiunilor, sunt aplicabile şi în celelalte cazuri de încetare a coproprietăţii. Natura juridică

şi regulile aplicabile indiviziunii succesorale nu diferă în mod esenţia1, de natura şi regimul

aplicabil coproprietăţii, acesta constituind obiectu1 de analiză în cadrul teoriei drepturilor

reale. Literatura juridică a preconizat de lege ferenda că ieşirea din indiviziune şi

coproprietatea să fie reglementate în capitolul referitor la proprietate.

Prin O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdus în Codul de procedură civilă Cap. VII/1

intitulat ”Procedura împărţelii judiciare”, care este reglementată ca procedura în art. 673/1 –

673/14, iar în art. VIII se prevede că pe data intrării în vigoare a ordonanţei se abrogă

Decretul-lege nr. 603/1943, pentru simplificarea procedurii împărţelii judiciare.

Din cuprinsul art. 728 C.civil, rezultă că dreptul oricărui coproprietar de a cere partajul

este imprescriptibil. Concepută de legiuitor ca stare vremelnică, copărtaşii au la dispoziţie

posibilitatea de a sista această stare de coproprietate atunci când ei o doresc.

Raţiunile pentru care legiuitorul, edictând art.728 Cod civil,a fost determinat să

preconizeze cât mai grabnic lichidarea indiviziunii, constau în faptul că sunt posibile abuzuri

din partea coproprietarului care se află în posesia bunului, există pericolul uzurpării dreptului

prin uzucapiune şi o serie de dificultăţi în administrare, care sunt tot atâtea surse de conflicte

nedorite. Cu toată îngăduinţa pe care şi-o pot acorda reciproc coproprietarii, principiile

proprietăţii şi exercitarea efectivă a prerogativelor proprietăţii este în realitate stânjenită.

100

Indiviziunea este apreciată ca ”anti-economică” (Josserand) şi, de aceea, dispoziţia art.728

Cod civil este de ordine publică, drept consecinţă orice obligaţie asumată de copărtaşi de

menţinere pe timp nedefinit a indiviziunii este lovită de nulitate absolută.

Atunci când prelungirea indiviziunii le este convenabilă copărtaşilor, sunt oferite de

legiuitor mijloacele tehnice să o facă. Conform alin. 2 al art. 728 din Cod, coindivizarii pot

încheia convenţii pentru menţinerea stării de indiviziune pe timp de 5 ani, putând să

reînnoiască convenţia lor, la expirarea acestui termen suspensiv.

Convenţia coproprietarilor de rămânere în indiviziune trebuie să prevadă expres

durata, care poate fi de maxim 5 ani şi nicidecum perpetuă, iar dacă nu prevede o durată,

apreciem că este nulă şi nu se poate prezuma că a fost făcută pe durata maximă prevăzută de

text. Acest drept îl au coproprietarii, de unde rezultă că prin dispoziţie testamentară nu se

poate impune succesorilor rămânerea în indiviziune.

Lichidarea indiviziunii se realizează prin mai multe feluri: prin convenţii, prin

succesiune, prin împărţeală.

Prin convenţie are loc atunci când toţi coproprietarii înstrăinează către un terţ

dobânditor bunul care face obiect al coproprietăţii. Alienarea drepturilor indivize se poate face

şi către unul dintre coproprietari, care astfel dobândind cotele-părţi ale copărtaşilor devine

proprietar exclusiv asupra întregului bun.

Transmisiunile de drepturi succesorale asupra bunului indiviz au ca efect lichidarea

indiviziunii, atunci când aceste drepturi sunt culese de un singur moştenitor. Proprietatea

indiviză reconstituie, prin succesiunea între coindivizari, dreptul de proprietate deplin în

persoana unui coindivizar.

Împărţeala sau partajul este apreciată ca fiind cea mai obişnuită cale de lichidare a

indiviziunii. Ea se poate realiza în două moduri:

- prin învoiala părţilor (partajul convenţional) şi

- prin justiţie (partaj judiciar).

a) Partajul convenţional se realizează în mod voluntar, prin acordul tuturor

copărtaşilor, convenţia de împărţeală trebuind să îndeplinească toate condiţiile de validitate

ale unui act juridic. Specific pentru partajul voluntar, condiţiile sunt prevăzute de art.730 Cod

civil şi anume:

-toţi coproprietarii să fie prezenţi cu ocazia efectuării partajului. Explicaţia acestei

condiţii o găsim în aceea că partaju1 voluntar este o adevarată convenţie, care trebuie să

cuprindă, pentru a-şi produce efectele, consimţămintele tuturor coproprietarilor, să exprime

voinţa comună a acestora;

101

-toţi copărtaşii să aibă capacitatea de exerciţiu. Pentru minori sau interzişi este necesar

acordul ocrotitorului legal, sau, după caz, al autorităţii tutelare competente;

-coproprietarii să convină asupra modalităţii de sistare a coproprietăţii cu privire la

bunul care face obiectul acelei coproprietăţi.

Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.730 al.1 din Cod civil atrage după sine

nulitatea relativă. În privinţa condiţiilor de formă, legea civilă nu prevede ad validitatem

respectarea unor formalităţi pentru încheierea partajului voluntar. El poate fi încheiat în

principiu în orice formă, inclusiv verbal. Forma scrisă a partajului voluntar se impune ad

probationem şi pentru a împlini neajunsurile legate de întocmirea unor formalităţi de

publicitate.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că existenţa şi dovada unui partaj voluntar face

inadmisibilă ulterior acţiunea pentru efectuarea partajului judiciar.

- Partajul judiciar sau împărţeala judecătorească intervine atunci când nu s-a putut

realiza partajul voluntar sau în cazurile când acesta este obligatoriu. În cele mai dese situaţii,

justificarea partajului judiciar este determinată de neînţelegerile coindivizarilor.

Prin acţiunea de partaj coindivizarii urmăresc ca dreptul indiviz al fiecăruia dintre ei

pe care îl au asupra bunului sau a masei de bunuri supuse împărţelii, să fie înlocuit cu un drept

exclusiv şi diviz asupra unor bunuri precis determinate, concrete, care să fie atribuite în lotul

ce revine fiecăruia dintre copărtaşi şi astfel să înceteze imixtiunile celorlalţi în modul de

exercitare a atributelor dreptului de proprietate.

Sunt consacrate trei cauze legale ale obligativităţii partajului judiciar, şi anume:

-când un copărtaş nu este prezent la rezolvarea indiviziunii prin împărţeală şi nu este

nici reprezentat, prin mandatar cu procură specială;

-atunci când unul dintre coindivizari este minor sau interzis prin sentinţa

judecatorească definitivă şi irevocabilă, iar autoritatea tutelară nu a autorizat actul de

împărţeală voluntară;

-atunci când cel puţin unul dintre coindivizari se opune actului de împărţeală prin

convenţia părţilor.

Procedura împărţelii judiciare este reglementată în prezent de art.673/1-673/14 din

C.proc.civilă. Modalităţile concrete de realizare a partajului judiciar sunt:

a) partajarea în natură a bunului sau a bunurilor care fac obiectul indiviziunii.

Atribuirea în natură are loc prin formarea de loturi egale cu numărul coproprietarilor.

Împărţeala în natură este regula şi este prevăzută de art.673/5 a1.2 din C.proc.civ, care

stabileşte că instanţa va face împărţeala în natură, procedând la formarea de loturi şi la

102

atribuirea lor. Prin modalitatea de realizare a partajului în natură se realizează o echilibrare

mai eficientă a intereselor economice, ale copărtaşilor, pentru că vizează bunuri care intră în

conţinutul dreptului real de proprietate şi nu o echivalenţă a acestuia. În cazul formării de

loturi în natură care nu sunt echilibrate valoric, această echilibrare se va face prin plata unor

sulte valorice proporţionale de către cei care au primit mai mult, către cei care au primit mai

puţin.

b) atribuirea bunului în proprietatea exclusivă a unuia dintre copărtaşi, ceilalţi

copărtaşi urmând să primească echivalentul bănesc al cotelor la care au dreptul. La această

modalitate se recurge când bunul (de regulă unul singur) nu poate fi partajat comod în natură,

deoarece este indivizibil, s-ar distruge prin formarea mai multor bunuri din el, împărţeala în

natură este imposibilă sau neeconomicoasă pentru că bunul ar fi fărâmiţat excesiv. Astfel se

va pune capăt coproprietăţii, prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi, urmând ca ceilalţi

să primească echivalentul în bani al valorii la care au dreptul. Pentru ca atribuirea să fie

echitabilă se va aprecia în raport de o serie de împrejurări, cum sunt: cotele părţi ale

copărtaşilor, natura bunului, ocupaţia copărtaşilor, timpul de folosire, nevoia de acel bun,

profesia legată de acel bun, posibilităţi de punere în valoare etc. În practica judecătorească au

fost stabilite criterii pentru atribuire, în cazul în care copărtaşii nu convin, asupra căruia dintre

ei să i se atribuie bunul indiviz. Criterii de atribuire sunt prevăzute expres la art. 673/9

C.proc.civ. care se referă atât la formarea cât şi la atribuirea loturilor, astfel ”... instanţa va

ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei părţii ce se cuvine fiecăruia,

natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,îinainte

de a cere împărţeala au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau alte

asemenea. ”

Cel căruia i se atribuie bunul aflat în indiviziune va fi obligat să plătească celorlalţi

copărtaşi sume băneşti cu titlu de sultă, proporţional cu cotele de proprietate deţinute în bunul

supus partajului. Dacă părţile nu se înţeleg cu privire la valoarea bunului, instanţa va

administra probe pentru evaluare. Practica instanţelor este că se va dispune efectuarea unei

expertize, atât pentru formarea loturilor cât şi pentru stabilirea valorii de circulaţie a bunului

sau masei de bunuri supuse împărţelii; sens în care dispune şi art.673/6 din C.proc.civ.

- vânzarea bunului şi împărţirea echivalentului bănesc, este ultima modalitate ce va fi

folosită dacă bunul nu este partajabil în natură şi nici unul dintre copărtaşi nu doreşte să-l

preia în lotul său. Vânzarea se va realiza prin bună învoială, dacă toţi copărtaşii şi-au dat

acordul, sau prin licitaţie publică, dacă acest acord nu poate fi obţinut. Preţul rezultat va fi

distribuit între copărtaşi proporţional cu cota fiecăruia.

103

Dacă obiect al partajului este un teren extravilan iar cumpărător este un terţ, vânzarea

se va face cu respectarea dreptului de preemţiune reglementat de Legea nr.54/1998.

Dacă în cadrul licitaţiei adjudecător este unul dintre copărtaşi, nu sunt aplicabile

regulile privitoare la preemţiune deoarece, datorită caracterului retroactiv al partajului, nu

suntem în prezenţa unei înstrăinări. Achizitor prin licitaţie nu poate fi un cetăţean străin sau

apatrid şi pentru cetăţenii români nu se poate depăşi suprafaţa de 200 ha în echivalent agricol.

Efectele partajului. Partajul este declarativ de drepturi în condiţiile art.786 C.civil.

Datorită efectului declarativ acesta retroactivează până la momentul naşterii coproprietăţii.

Cota parte de proprietate rezultată din indiviziune se transformă retroactiv în drept de

proprietate exclusivă asupra bunului sau masei de bunuri atribuite fiecărei părţi. În caz de

vânzare a bunului indiviz de către un coproprietar, dreptul se consolidează dacă bunul a fost

atribuit coproprietarului înstrăinător ca efect al partajului. Actele încheiate de către ceilalţi

copărtaşi nu sunt opozabile copărtaşului căruia i-a revenit bunu1 prin partaj, e1 având situaţia

unui terţ.

Efectul declarativ al partajului absoarbe perioada de indiviziune (coproprietate

temporară) ceea ce face să consolideze sau dimpotrivă, să desfiinţeze, actele juridice încheiate

de copărtaşi cu privire la bunul indiviz în raport de împrejurarea dacă bunul cade sau nu în

lotul celui care a încheiat actul. Fac excepţie actele de dispoziţie încheiate de un coproprietar

cu acordul celorlalţi sau dacă terţul a fost de bună credinţă având reprezentarea eronată, dar de

neînlăturat că tratează cu titularul dreptului.

34. Dreptul de proprietate publică (noțiune, caractere, exercitare)

Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv

statului şi unităţilor administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul

public şi ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil,

imprescriptibil şi insesizabil.

Caracterele dreptului de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Caracterul inalienabil constă în aceea

că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civi1 general, adică

nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte juridice inter vivos sau mortis causa şi nici

prin procedura de expropriere. Interdicţia de înstrăinare priveşte şi imposibilitatea constituirii

dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise

104

şi superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de servituţi naturale şi legale care nu sunt

servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale ale dreptului de proprietate.

Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât să

creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca o chestiune

de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac obiectu1 proprietăţii

publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în afară de comerţ şi exceptate

circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din proprietatea publică sunt afectate fie uzului

public, fie interesului public, şi ele trebuie să-şi păstreze destinaţia şi scopul afectaţiunii. Ele

sunt posibile în măsura în care nu există nicidecum însuşirea unei alienări (ex. Servitute prin

fapta omului, aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepţie, ci de existenţa

concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui dezmembrământ fără

semnificaţie asupra acestui caracter.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Imprescriptibilitatea este

consecinţa inalienabilităţii bunurilor, adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil.

Caracterul imprescriptibil constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este

imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.

Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea unei

acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau mobile. Aşadar,

dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost exercitat de autoritatea titulară a

dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv. Revendicarea este posibilă chiar şi

în cazul adjudecării, pentru care art. 561 C.pr.civ. prevede un termen de 5 ani sau al avulsiunii

terenurilor, caz pentru care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea se face în termen de 1 an.

Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de proprietate

publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând excepţia caracterului

imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă persoană fizică sau juridică de drept

privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă, în

cazul mobilelor.

Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Tot datorită caracterului puternic a1

inalienabilitaţii proprietăţii publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi

insesizabile, adică nu pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor.

Insesizibilitatea funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât titularul, în

cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.

În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de garanţii asupra

bunurilor din domeniul public.

105

Exercitarea dreptului de proprietate publică. Finalitatea urmărită în exercitarea

dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se

indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietăţii

publice. Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor centrale ale puterii executive cu privire la

bunurile din domeniul public naţional, şi autorităţilor publice judeţene sau locale, cu privire la

bunurile din domeniul public judeţean sau local. Titularii acestui drept şi-l exercită în virtutea

unor prerogative administrative, care sunt conţinute de normele de drept administrativ, ramură

a dreptului public ce îndeplineşte acest rol în interesul general al societăţii. Regimul de drept

administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deşi aceste autorităţi au şi

personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a domeniului public apar în

calitate de subiecte de drept administrativ asupra bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care

intră în conţinutul actului propriu-zis de administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de

drept civil.

Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi nemijlocit

de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează

prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci când se realizează prin această ultima

modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin acte de putere administrativă sau prin contract

unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane

juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.

Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele

dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.

Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea

unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de

proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o

constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.

Dreptul de administrare aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi instituţiilor

publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 135

alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre de

guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din domeniul public de interes

naţional, judeţean sau local.

Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile publice de

interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice centrale sau locale.

106

Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare este

reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile autonome sunt de

interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului judeţean, sau, după caz, a

consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică le sunt date în administrare pentru

îndeplinirea scopului pentru care au fost înfiinţate. Regiile autonome sunt subordonate

autorităţilor care le-au înfiinţat, dreptul de administrare care le aparţine se constituie ca o

modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept administrativ.

Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate

publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi juridice, însă devine

inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică, respectiv statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi pot să-1 retragă, să-l modifice şi să-l

revoce, prerogative care aparţin titularului, ca autoritate publică competentă. Titularul

dreptului de administrare poate apăra dreptul său prin mijloace de drept administrativ, actu1

administrativ poate fi cenzurat pe calea acţiunii în contencios administrativ.

Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept civil chiar şi atunci când se produce

o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi faţă de terţi, dreptul de administrare fiind

un drept real, el devine opozabil erga omnes, apărarea lui se realizează prin mijloace de drept

civil.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de proprietate

publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este inalienabil, imprescriptibil şi

insesizabil.

2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică. După anul 1990

noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive.

Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel: a) concesiunea de

bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de activităţi economice.

Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public este reglementată de art. 30-

31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se încheie pe bază de licitaţie şi în mod

obligatoriu se va include clauza exploatării bunului închiriat în conformitate cu specificu1 şi

destinaţia acestuia. Calitatea de locator o are autoritatea titulară a dreptului de proprietate

publică sau cea care exercită dreptul de administrare, iar calitatea de locatar poate să o aibă

orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să fie

desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de bunuri. Scoaterea

la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul dreptului.

107

3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din domeniul public.

În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real principal,

esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte

administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără scop

lucrativ. Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc.) care

desfaşoară activităţi filantropice, de binefacere, de utilitate publică.

35. Dreptul de servitute

Definiţia legală arată că servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru

uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.

Definiţia doctrinară arată că servitutea este dreptul real, principal, derivat, perpetuu

şi indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit, pentru uzul şi utilitatea altui

imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin unor diferiţi proprietari.

Reglementare: art.576-643 C.civ.

Caractere juridice:

- este un drept real asupra lucrului altuia (jus in re aliena), constituind un

dezmembrămât al dreptului de proprietate;

- servitutea este un drept imobiliar, deoarece nu se poate stabili decât cu privire la un

bun mobil. Sunt susceptibile de servitute numai imobilele prin natura lor, nu şi cele prin

destinaţie ori cele prin obiectul la care se referă;

- este un drept perpetuu, ceea ce înseamnă că dacă părţile nu au stabilit altfel,

servitutea va dura cât timp imobilele există şi se menţine situaţia care a determinat

constituirea ei. Caracterul perpetuu al servituţii este de natura acestui drept şi nu de esenţa lui.

În consecinţă servitutea este susceptibilă de a fi limitată sau stinsă prin convenţia

proprietarilor celor două imobile;

- este indivizibilă, adică profită întregului fond dominant şi grevează în întregime

fondul aservit. În consecinţă, dacă imobilul aservit ori cel dominant, se află în coproprietate,

servitutea nu se poate stabili asupra sau în favoarea sa decât cu consimţământul unanim al

coproprietarilor;

- este un accesoriu al fondului căruia îi profită. Ea nu poate fi despărţită de acesta

pentru a constitui un drept de sine-stătător şi nici nu poate fi înstrăinată, urmărită, ipotecată,

108

independent de fondul al cărui accesoriu este. Ea se transmite odată cu fondul. Asemănătoare

este şi sarcina ce corespunde dreptului de servitute şi care apasă asupra fondului aservit.

Clasificare:

A) După modul de exercitare, servituţile se clasifică în: servituţi continue şi

necontinue.

- Servituţile continue sunt acelea pentru a căror exercitare şi existenţă nu este

necesară fapta actuală a omului; ex: servitute de scurgere a apelor de ploaie, servitute de

vedere.

- Servituţi necontinue sunt acelea pentru a căror existenţă şi exercitare este necesar

faptul actual al omului; ex: servitutea de trecere, servitutea de a lua apă din fântână, servitutea

de a paşte vitele.

B) După felul în care se manifestă, servituţile pot fi: aparente şi neaparente.

- Servituţile aparente sunt acelea care se recunosc datorită unor semne exterioare,

precum o uşă, o fereastră, o plantaţie;

- Servituţile neaparente sunt acelea a căror existenţă nu opate fi cunoscută din semne

sau lucrări exterioare vizibile; ex: servitutea de a nu clădi sau de a nu zidi până la o anumită

distanţă sau înălţime, servitutea de a nu planta la o distanţă mai mică decât cea prevăzută de

lege;

C) După obiectul lor şi natura fondului, servituţile pot fi: pozitive şi negative,

urbane şi rurale.

- Servituţile pozitive sunt acelea ce îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să

facă, în mod direct, anumite acte de folosinţă pe fondul aservit; ex: servitute de trecere,

servitutea de a lua apă;

- Servituţile negative sunt acelea care impun proprietaruluifondului aservit anumite

restricţii ori interdicţii în exercitarea dreptului său de proprietate; ex: servitutea de a nu clădi

sau servitutea de a nu face plantaţii la o anumită distanţă faţă de fondul dominant;

- Servituţile urbane sunt cele stabilite în folosul unei clădiri;

- Servituţile rurale sunt cele stabilite în folosul unui teren.

D) După modul lor de constituire, servituţile pot fi: servituţi naturale, servituţi

legale, servituţi stabilite prin fapta omului.

- Servituţile naturale sunt cele care se nasc din situaţia naturală a fondurilor; ex:

servitutea de scurgere a apelor naturale, servitutea izvorului, servitutea de grăniţuitr şi cea de

îngrădire;

109

- Servituţile legale sunt cele constituite expres de lege; ex: servitutea zidului sau

şanţului comun, servitutea distanţei privind edificarea de construcţii sau plantaţii pe un teren,

servitutea de vedere, de trecere.

- Servituţile stabilite prin fapta omului, adică prin convenţie, testament, uzucapiune;

ele se mai numesc servituţi veritabile.

Exercitarea, apărarea şi stingerea servituţilor.

A) Exercitarea servituţilor

Drepturile proprietarului fondului dominant:

- poate face toate lucrările necesare pentru a se servi de servitute şi a o păstra;

cheltuielile cad în sarcina sa afară numai dacă nu se prevede altfel prin dispoziţie legală sau

titlu;

Obligaţiile proprietarului fondului dominant:

- trebuie să se folosească de servitute numai în conformitate cu legea, cu titlul sau cu

modul de stabilire a acesteia;

- a nu face lucrări în cele două fonduri de natură a produce schimbări împovărătoare

pentru fondul aservit.

Drepturile proprietarului fondului aservit:

- exercită toate atributele dreptului său de proprietate cu excepţia prerogativelor

interzise prin servitute;

Obligaţiile proprietarului fondului aservit:

- să nu facă nimic care să micşoreze fondul servituţii; dacă servitutea a devenit prea

împovărătoare sau îl împiedică a efectua unele reparaţii folositoare, poate oferi proprietarului

fondului dominant un loc cu aceeaşi întrebuinţare;

- trebuie să facă lucrările necesare pentru folosirea şi păstrarea servituţii dacă prin titlu

s-a stabilit o asemenea obligaţie; o astfel de obligaţie are caracterul unei obligaţii propter rem,

astfel că va fi scutit de ea numai abandonând fondul aservit la dispoziţia fondului dominant.

B) Apărarea servituţilor

Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie o acţiune petitorie,

numită confesorie de servitute. Servituţile stabilite prin titlu, precum şi toate servituţiile

continue şi aparente pot fi apărate, indirect, şi pe calea acţiunilor posesorii.

Proprietarul fondului aservit poate folosi acţiunea confesorie de servitute, acţiunea

negatorie pentru a contesta existenţa servituţii precum şi acţiunea posesorie pentru a face să

înceteze actele de tulburare ale dreptului său.

C) Stingerea servituţilor.

110

Dreptul de servitute se poate stinge în următoarele situaţii:

- în caz de imposibilitate materială de a mai exercita servitutea; ex: secarea fântânii;

- neexercitarea sau nefolosirea timp de 30 de ani a servituţii;

- prin pieirea imobilului aservit;

- prin confuziune;

- prin renunţare la servitute din partea proprietarului fondului dominant;

- la împlinirea termenului pentru care servitutea a fost constituită prin titlu;

- prin revocarea, rezoluţiunea sau anularea dreptului celui care a consimţit stabilirea

servituţii.

36. Dreptul de superficie

Dreptul de superficie este un drept real principal, derivat, asupra unui teren, care

constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, asupra construcţiilor,

plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia

superficiarul are un drept de folosinţă.

Caractere juridice:

- este un drept real imobiliar, având ca obiect întotdeauna un bun imobil, adică o

suprafaţă de teren;

- este un drept perpetuu, în sensul că există atâta timp cât durează construcţia,

plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane decât proprietarul terenului; el

nu se poate stinge prin neexercitare;

- este un drept imprescriptibil extinctiv; acţiunea în revendicare poate fi introdusă

oricând până la stingerea a însuşi dreptului de superficie.

Exercitarea dreptului de superficie

Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi

dispoziţie. Aceste atribute trebuiesc exercitate în strânsă legătură cu exercitarea dreptului de

proprietate asupra construcţiei, plantaţiei sau lucrării.

Dreptul de dispoziţie juridică conferă superficiarului dreptul de a înstrăina

construcţia, plantaţia sau lucrarea aflată pe terenul altei persoane, fără consimţământul

proprietarului terenului; aşa fiind dreptul de superficie este transmisibil prin acte juridice inter

vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau gratuit. De asemenea dreptul de superficie poate fi

grevat de sarcini reale cum ar fi: uzufruct, abitaţie, servitute ipotecă.

111

Dispoziţia materială se circumscrie doar cu privire la posibilitatea de a dispune de

substanţa terenului numai în vederea realizării construcţiei, plantaţiei sau lucrării ce urmează a

fi amplasată pe acel teren (săpături, excavări etc).

Stingerea dreptului de superficie

Ca o consecinţă a caracterului perpetuu al dreptului de superficie, acesta durează atâta

vreme cât există construcţia, plantaţia sau lucrarea ce se află în proprietatea altei persoane

decât proprietarul terenului, cu alte cuvinte el nu se stinge prin neexercitare.

Acest drept se stinge numai în următoarele situaţii:

- când construcţia, plantaţia sau lucrarea au pierit sau a fost desfiinţată de către

superficiar;

- când proprietarul terenului devine în orice mod admis de lege şi proprietar al

construcţiei, plantaţiei sau lucrării respective.

37. Dreptul de uz și habitație

Caracteristici comune

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct dar se

deosebesc de acesta prin limitarea atributelor posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, la

satisfacerea nevoilor personale sau ale familiei titularului. Dreptul de uz poate avea ca obiect

orice bun, iar când acest bun este o locuinţă atunci se numeşte drept de abitaţie.

Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie sunt drepturi de uzufruct restrânse aşa încât se

dobândesc, se exercită şi se sting potrivit normelor aplicabile uzufructului.

Dreptul de uz

Dreptul de uz este acel drept real, principal, derivat, temporar, care conferă titularului

atributele posesiei şi folosinţei unui bun aflat în proprietatea altuia, în scopul satisfacerii

trebuinţelor lui şi ale familiei sale.

Prin familie, în sensul legii civile, se înţeleg toate persoanele care se gospodăresc cu

uzuarul şi desfăşoară un singur menaj.

Culegerea fructelor bunului se poate face numai în natură şi sunt destinate exclusiv

consumului uzuarului şi familiei sale; ele nu pot fi urmărite de creditorii uzuarului.

Fructele care depăşesc trebuinţele sunt inalienabile.

Particularităţile dreptului de uz faţă de uzufruct:

- titularul său poate fi numai o persoană fizică;

112

- are caracter strict personal, în sensul că nu se poate înstrăina beneficiul sau

emolumentul dreptului.

Dreptul de abitaţie

Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o casă de locuit ce conferă

titularului dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă, proprietatea altei persoane, pentru

satisfacerea trebuinţelor de locuit.

Dreptului de abitaţie i se aplică regulile uzufructului, dar are faţă de acesta două

particularităţi:

- titularul poate fi numai o persoană fizică;

- are caracter personal putând fi exercitat numai pentru satisfacerea nevoilor de locuit

ale titularului şi membrilor familiei sale.

Dreptul de abitaţie este: inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat. Totuşi titularul

poate închiria o parte a locuinţei sale dacă fiind prea mare, depăşeşte nevoile sale de locuit.

Dreptul de abitaţie poate fi constituit prin contract sau prin testament.

Potrivit art.4 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor are un drept de abitaţie asupra

casei de locuit care a aparţinut soţului predecedat, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:

- casa de locuit să facă parte din succesiunea soţului predecedat;

- soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie.

Acest drept este recunoscut temporar până la ieşirea din indiviziune a moştenitorilor,

dar nu mai puţin de un an de la data decesului celuilalt soţ.

Soţul supravieţuitor nu are obligaţia de a aduce un garant. Acest drept nu poate fi

închiriat, iar moştenitorii au dreptul de a procura soţului supravieţuitor o altă locuinţă.

Dreptul de abitaţie poate fi apărat prin acţiunea confesorie, sau prin acţiune personală

izvorâtă din actul juridic de înfiinţare.

113

38. Dreptul de uzufruct

Dreptul de uzufruct este definit în art.517 Cod civil ca fiind dreptul de a se bucura

cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu

îndatorirea de a le conserva substanţa

Caractere juridice:

- este un drept asupra bunului sau bunurilor proprietatea altuia;

- este un drept real, opozabil tuturor, care nu se confundă cu simpla folosinţă a lucrului

(de care dispune spre exemplu, locatarul asupra bunului închiriat);

- este un drept temporar. Se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului persoană

fizică şi nu poate depăşi 30 de ani în cazul în care uzufructuarul este persoană juridică cu

durată nedeterminată;

- este un drept incesibil prin acte şi fapte juridice între vii şi pentru cauză de moarte.

Totuşi uzufructuarul are posibilitatea de a ceda altei persoane beneficiul sau emolumentul

uzufructului;

- este un drept de folosinţă deoarece uzufructuarul debândeşte dreptul de a întrebuinţa

lucrul şi de a-I culege fructele, de a beneficia de avantajele economice ale proprietăţii

(emolumentum rei). Proprietarul rămâne doar cu atributul dispoziţiei juridice pe care îl poate

exercita liber, fără a aduce însă atingere dreptului de uzufruct. Proprietatea este golită de o

mare parte a conţinutului său juridic, motiv pentru care se numeşte nudă proprietate iar

proprietarul, nud proprietar.

Obiectul dreptului de uzufruct

Potrivit art.520 C.civ., uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi

imobile. Acestea pot fi corporale sau incorporale, fungibile sau nefungibile şi, în principiu,

neconsumptibile, deoarece uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului.

Având în vedere că uzufructuarul are obligaţia de a conserva substanţa bunului

respectiv, uzufructul are ca obiect, de regulă, numai bunuri neconsumptibile. Totuşi, în

conformitate cu prevederile art.526 C.civ., uzufructul poate fi constituit şi asupra unor bunuri

consumptibile, ipoteză în care uzufructuarul are obligaţia de a restitui la stingerea

uzufructului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, de calitate şi valoare egală, sau preţul

lui, iar uzufructul poartă denumirea de cvasiuzufruct.

De asemenea uzufructul poate avea ca obiect bunuri individual determinate,

universalităţi sau părţi din universalităţi de bunuri, numindu-se după caz, uzufruct cu titlu

114

particular, universal sau cu titlu universal. În ultimele două situaţii uzufructul poartă asupra

universalităţii sau părţii de universalitate şi nu asupra fiecărui bun astfel încât uzufructuarul

exploatează universalitatea ca însuşi proprietarul, cu condiţia de a restitui la stingerea

uzufructului aceeaşi masă de bunuri ce alcătuieşte universalitatea (fond de comerţ, turmă de

animale, succesiune etc). Uzufructuarul va dobândi în proprietate produsele sau bunurile ce

alcătuiesc universalitatea, iar creditorii uzufructuarului vor putea urmări numai emolumentul

uzufructului.

Pot face obiect al dreptului de uzufruct numai bunurile aflate în proprietate privată,

care se află în circuitul civil.

Moduri de constituire a uzufructului

Art.518 din C.civ., precizează că uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa

omului. În prezent cazurile de uzufruct legal sunt abrogate, astfel încât uzufructul se constituie

prin voinţa omului cât şi pe cale de uzucapiune.

Constituirea prin voinţa omului

Prin voinţa omului uzufructul se poate stabili prin convenţie şi prin testament.

Prin convenţie uzufructul se poate constitui în mod direct, indirect sau mixt.

- în mod direct: proprietarul înstrăinează cele două atribute ce compun uzufructul –

uzus şi fructus – către uzufructuar;

- în mod indirect: prin înstrăinarea nudei proprietăţi în favoarea unei persoane şi prin

rezervarea uzufructului fostului proprietar;

- în mod mixt: nuda proprietate este înstrăinată către o persoană iar uzufructul către

altă persoană.

Convenţia prin care se constituie uzufructul poate fi cu titlu oneros sau gratuit şi sunt

supuse măsurilor de publicitate imobiliară.

Prin testament: uzufructul se poate stabili în oricare din modalităţile arătate mai sus,

testatorul putând dispune instituirea unui uzufruct universal, cu titlu universal sau cu titlu

particular în favoarea unei anumite persoane. Uzufructul astfel constituit poate fi pur şi simplu

sau afectat de modalităţi.

Constituirea prin uzucapiune

Uzufructul poate fi dobândit şi prin uzucapiune prin respectarea condiţiilor şi

regulilor în materie. Dacă posesorul are just titlu şi este de bună credinţă exercitând în fapt

atributele dreptului, se poate invoca uzucapiunea de 10 la 20 de ani, în caz contrar se invoca

uzucapiunea de 30 de ani.

Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar.

115

Drepturile uzufructuarului

În conţinutul dreptului de uzufruct intră următoarele drepturi ale uzufructuarului:

- să ceară predarea în folosinţă a lucrului. Dacă nudul proprietar refuză, uzufructuarul

se poate folosi, după caz, de o acţiune specifică, echivalentă acţiunii în revendicare numită

acţiune confesorie ori de o acţiune personală dacă uzufructul a fost constituit prin contract;

- să folosească lucrul şi să-i culeagă fructele, fără a se atinge de substanţa lucrului,

potrivit art.521 C.civ. Uzufruactuarul culege fructele zi de zi, atât cele industriale cât şi cele

naturale pe măsura perceperii lor. Fructele neculese la data stingerii uzufructului se cuvin

proprietarului. Fructele civile se dobândesc zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului în proporţie cu

durata uzufructului. Uzufructuarul nu poate schimba destinaţia bunului dar poate săvârşi

asupra lui acte de conservare şi administrare;

- să cedeze beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. Cedarea poate fi totală

sau parţială, cu titlu gratuit sau oneros. Terţul beneficiar nu intră în raport cu nudul proprietar,

aşa încât uzufructuarul rămâne răspunzător faţă de nudul proprietar fără a putea să se

exonereze prin fapta terţului.

- Pentru apărarea dreptului său, uzufructuarul poate să folosească acţiunile posesorii,

acţiunea confesorie de uzufruct, acţiunea de grăniţuire, acţiunea de ieşire din indiviziune ori

acţiunea personală rezultată din convenţie, după caz împotriva terţilor sau chiar a nudului

proprietar.

Obligaţiile uzufructuarului:

a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său:

- uzufructuarul are obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces

verbal de constatare a stării materiale al imobilelor. Acestea se întocmesc în prezenţa nudului

proprietar şi pot fi făcute în formă autentică sau sub semnătură privată. În cazul uzufructului

constituit în mod direct – obligaţia de a aduce o cauţiune, obligaţie de care poate fi scutit de

către nudul proprietar.

b) În timpul exercitării dreptului de uzufruct :

- a se folosi de lucru ca u n bun proprietar;

- a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului;

- de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare a dreptului de

proprietate;

- a suporta o parte din sarcinile lucrului: impozitele, cheltuielile de judecată ocazionate

de litigiile născute în legătură cu folosinţa bunului aflat în uzufruct.

Drepturile nudului proprietar

116

- să dispună de lucru, dar cu respectarea drepturilor recunoscute uzufructuarului;

- să greveze lucrul cu ipotecă sau gaj;

- să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv construirea pe terenul proprietatea

sa a unei noi locuinţe, adăugată la locuinţa folosită de uzufructuar, fără a modifica însă

clădirea ce face obiectul uzufructului, de natură a aduce atingere exercitării dreptului de

uzufruct;

- să exercite toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate, precum acţiunea în

revendicare, acţiunile posesorii, acţiunea negatorie de contestare a unei servituţi, acţiunea de

ieşire din indiviziune. De asemenea poate acţiona pe uzufructuar spre a-l obliga să repare

degradările cauzate imobilului de către acesta.

- Să dobândească productele bunului;

- Să încaseze idemnitatea de asigurare în caz de distrugere a lucrului, dacă nuda

proprietate a fost asigurată.

Obligaţiile nudului proprietar:

- să nu împiedice ori să stânjenească pe uzufructuar în exercitarea dreptului său;

- să-l despăgubească pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea

uzufructului;

- să suporte cheltuielile şi sarcinile corespunzătoare nudei proprietăţi;

- să garanteze pe uzufructuar contra evicţiunii, în cazul uzufructului oneros sau când o

astfel de obligaţie a fost asumată prin actul de constituire a uzufructului.

Stingerea şi lichidarea uzufructului.

Stingerea uzufructului

Uzufructul se stinge în următoarele cazuri:

- prin moartea uzufructuarului, deoarece uzufructul este un drept temporar, cel mult

viager. Această prevedere este de ordine publică. Totuşi uzufructul se poate constitui în

favoarea mai multor persoane, în mod succesiv, cu condiţia ca toţi beneficiarii să existe în

momentul constituirii uzufructului. Uzufructul în favoarea unei persoane juridice – max.30 de

ani;

- prin expirarea termenului pentru care a fost constituit;

- prin consolidare, adică prin întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de

nud proprietar;

- prin neuz, adică neexercitarea timp de 30 de ani a dreptului de uzufruct, caz în care

intervine prescripţia extinctivă;

- prin uzucapiune în favoarea unui terţ;

117

- prin pieirea totală a lucrului, adică distrugerea materială sau juridică a bunului,

nedatorată unei culpe.

- prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;

- decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de judecată la cererea

nudului proprietar;

- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit uzufructul a

dobândit dreptul de proprietate

- rezoluţiunea, revocarea sau anularea titlului prin care s-a constituit dreptul de

uzufruct;

- prin exproprierea imobilului; uzufructuarul are drept la despăgubire potrivit art.28,

alin.3 din Legea 33/1994.

Lichidarea uzufructului

La data stingerii uzufructului, uzufructuarul trebuie să înceteze actele de folosinţă a

lucrului şi nu mai poate dobândi fructele neculese care se cuvin proprietarului. Totodată

uzufructuarul trebuie să restituie proprietarului posesia bunului respectiv, excepţie: stingerea

prin consolidare, pieirea totală a lucrului, uzucapiune.

Restituirea se face de bună voie, în caz contrar nudul proprietar poate exercita acţiunea

în revendicare ori acţiunea personală accesorie actului de constituire.

Lucrul se restituie în starea în care a fost primit. Dacă bunul a fost consumptibil se

restituie bunuri de aceeaşi natură, cantitate şi calitate ori preţul lor.

Dacă bunul a fost un mobil se restituie în starea în care se găseşte – cu uzurile normale

– dacă acestea nu se datorează abuzului de folosinţă.

Dacă bunul obiect a pierit ori s-a deteriorat din culpa uzufructuarului, acesta datorează

despăgubiri nudului proprietar.

Uzufructuarul este ţinut şi la plata de despăgubiri în cazul altor obligaţii faţă de nudul

proprietar.

Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta

le-a plătit pentru el.

Uzufructuarul nu este îndreptăţit să ceară la încetarea uzufructului, despăgubiri pentru

îmbunătăţirile pe care le-a făcut, chiar dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.

118

39. Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor. Acțiunea

revocatorie (pauliană)

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere

anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană, deoarece originea sa se află

în dreptul roman, creatorul său fiind pretorul Paulus.

Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea

actului încheiat de debitor în frauda creditorului său.

Domeniul de aplicare

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este acelaşi cu al acţiunii oblice.

Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă sunt întrunite

următoarele condiţii:

- existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere a

drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine sau să

mărească insolvabilitatea debitorului;

- creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este ulterioară, acel

act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;

- creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu oneros,

terţul să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.

În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul

trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl

atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care

constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul

urmăribil tocmai pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va putea să ceară

anularea unui act de vânzare – cumpărare încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a

înstrăinat bunul unui terţ.”

Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul

respectiv s-a micşorat patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau

agravarea acesteia.

119

Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit fraudulos, va fi inopozabil

creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul.

Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani

creditorului pentru satisfacerea creanţei sale.

Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o astfel

de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.

40. Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilui. Acțiunea

oblică (indirectă sau subrogatorie)

Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile

debitorului lor, afară de acelea care ăi sunt exclusiv personale.

Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru

valorificarea unui drept care aparţine debitorului său.

Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind acel mijloc juridic prin

care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său atunci când acesta refuză sau

neglijează să şi le exercite.

Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie deoarece este exercitată

de creditor în numele debitorului, dar va duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată

de debitor.

Domeniul de aplicar

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi

acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cu următoarele excepţii:

- creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare şi

nici nu au dreptul să încheie acte de dispoziţie;

- creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un caracter

exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor, cum ar fi, de

exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;

- creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile, cum ar fi, de exemplu,

dreptul la pensia de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.

120

În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea acţiunii

oblice, cu motivarea că „acţiunea de ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a

debitorului, deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a

căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul

cu privire la acţiunea de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca nici

unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni”.

Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele condiţii:

- debitorul să fie inactiv;

- creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de exemplu,

debitorul este insolvabil);

- creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.

Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului, ceea ce produce

următoarele efecte:

- pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia toate

apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;

- în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat cu

pierderea este readus în patrimoniul debitorului.

41. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

1. Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează

cu orice clasă chemată la moştenire. Înseamnă că el nici nu este înlăturat de la moştenire, dar

nici nu înlătura de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte.

Legea 319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cota parte din masa succesorală a cărei

mărime variază în funcţie de clasa sau subclasa de moştenitori cu care vine în concurs (art.1):

- în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul

supravieţuitor are dreptul la ¼ din moştenire;

121

- în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire

în concurs cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul

la 1/3 din moştenire;

- dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii

privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, el culege ½ din

moştenire;

- în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa III) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a),

indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la ¾ din moştenire;

- în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă

succesorală.

Stabilirea cotei soţului supravieţuitor se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor

moştenitorilor cu care concurează.

Lipsa rudelor influenţează câtimea soţului supravieţuitor numai dacă este totală, în

cadrul clasei sau subclasei cu care vine la moştenire.

2. Ipoteza bigamiei sau poligamiei

În cazul existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în

calitate de soţi supravieţuitori, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau poligam, sau cota-

parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu

diferitele clase de nmoştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă

şi soţul sau soţii inocenţi din căsătoria sau căsătoriile nule, ei fiind deopotrivă de bună-

credinţă.

3. Ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de

moştenitori legali

Această problemă se pune numai în caz de exherendare a unor moştenitori legali,

rezervatari. Soluţia problemei constă în stabilirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi a

rezervei lui dacă este cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care

concurează. Ex: dacă concurează cu descendentul exherendat şi cu moştenitorii din clasa a II-

a, cota legală a soţului supravieţuitor urmează să fie de ¼, restul moştenirii, după scăderea şi a

rezervei exherendatului va reveni moştenitorului sau moştenitorilor din clasa a II-a.

La fel se va proceda şi dacă va concura cu subclasele de moştenitori făcându-se

aplicarea, după caz, a art.1, lit. b şi c, din Legea 319/1944.

4. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi

micşorarea,în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori.

122

Cota parte din moştenire, recunoscută soţului supravieţuitor, modifică (micşorează)

implicit şi inevitabil părţile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs.

Astfel în prezenţa soţului supravieţuitor, celelalte clase de moştenitori legali cu care

acesta vine în concursa la moştenire, împart între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu

moştenirea întreagă ci doar cota rămasă din moştenire după defalcarea cotei cuvenite soţului

supravieţuitor. Deci, partea soţului supravieţuitor, prevăzută de legea 319/1944 se impută

asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu care

concurează, fără a se admite vreo excepţie.

5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor

Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (nu poate

reprezenta şi nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor sezinar, în schimb este moştenitor

rezervatar, iar dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului este obligat şi la raportul

donaţiilor primite de la soţul decedat.

42. Efectele actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil

Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

Principiul forţei obligatorii exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanta, este acea

regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor (în cazul

convenţiilor) sau autorului (în cazul actelor juridice unilaterale) acestuia, întocmai ca legea.

Cu alte cuvinte actul juridic este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.

Sub aspectul fundamentului acestui principiu se desprind două cerinţe:

- în primul rând necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice

generate de acte juridice civile;

- în al doilea rând, imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Excepţii

Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii în care efectele

actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci independent

de voinţa părţilor sau a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse fie mai întinse decât cele

stabilite iniţial.

Cazuri de restrângere a forţei obligatorii

Acestea sunt cazurile în care actul juridic civil îşi încetează efectele înainte de termen,

datorită unui element al său. Se include în această categorie:

123

- încetarea contractului de locaţiune datorită pieirii totale sau în cea mai mare parte a

lucrului;

- încetarea contractului de mandat datorită decesului, interdicţiei, insolvabilităţii sau

falimentului mandantului sau mandatarului;

- încetarea comodatului datorită morţii comodatarului – dacă împrumutul a fost făcut

cu luarea în considerare a persoanei acestuia.

Cazuri de extindere a forţei obligatorii

- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic prin efectul legii;

- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării

temporare a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;

Teoria impreviziunii

O altă excepţie a forţei obligatorii o constituie revizuirea efectelor actului juridic din

cauza ruperii echilibrului contractual datorită schimbărilor survenite în ceea ce priveşte

împrejurările avute în vedere la încheierea actului, ce face posibilă revizuirea judiciară a

clauzelor contractuale.

Irevocabilitatea actului juridic civil

Prin irevocabilitatea actului juridic înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau

multilateral nu I se poate pune capăt numai prin voinţa uneia din părţi, iar actului juridic

unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea

autorului acestuia.

Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o

consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Aşa încât acest principiu se

bazează pe următoarele cerinţe:

- în primul rând necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice

generate de acte juridice civile;

- în al doilea rând, imperativul moral al respectării cuvântului dat.

Exccepţii

Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului

juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi, actului juridic multilateral

i se poate pune capăt prin voinţa a două sau mai multe părţi, iar actului juridic unilateral I se

poate pune capăt prin voinţa autorului său.

Excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau multilaterale:

- revocarea donaţiei între soţi; denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată

nedeterminată;

124

- încetarea (desfacerea) societăţii civile;

- revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului la

mandat;

- încetarea depozitului la cererea deponentului;

- respingerea unor contracte de către judecătorul sindic;

- încetarea acordului petrolier prin renunţarea din partea titularului acestuia;

- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei înainte de

împlinirea termenului stabilit, cu condiţia notificării prealabile;

- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare

Excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:

- legatul;

- retractarea renunţării la moştenire;

- consimţământul părinţilor la adopţia copilului;

- revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar.

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. �oţiunile de parte, terţ şi

având-cauză

Prin principiul relativităţii efectelor actului juridic civil desemnăm regula de drept

potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii

lui, fără a putea să profite ori să dăuneze altor persoane.

Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:

- natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni debitor sau

creditor fără voia sa;

- soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii persoanei;

Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic

Un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un

terţ, în schimb drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate şi de către

terţi.

Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act

juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv, dobândit de

parte prin actul juridic respectiv.

Doctrina şi practica judiciară mai foloseşte noţiunile de opozabilitate sau

inopozabilitate în sensul existenţei dreptului, respectiv lipsa acestuia, de a cere executarea

obligaţiei sau obligaţiilor la care actul a dat naştere, de către părţi sau succesorii acestora.

125

Din punctul de vedere al terţilor, atunci când se pune problema opozabilităţii, actul

juridic apare ca un fapt juridic stricto sensu.

�oţiunea de parte

Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic, personal sau prin

reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv.

Altfel spus, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil

îşi produce efectele în temeiul principiului relativităţii.

�oţiunea de terţ

Terţii sunt persoanele străine de un act juridic civil care nu au participat nici direct şi

nici prin reprezentare la încheierea acestuia.

�oţiunea de având-cauză

Având-cauză este persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului, totuşi

suportă efectele acestuia, datorită legăturii ei juridice cu părţile actului

De regulă se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi

cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari.

Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu, adică o

universalitate; ex: cazul moştenitorului legal unic, al legatarului universal, persoana juridică

ce dobândeşte un patrimoniu prin fuziune sau absorbţie.

Succesor cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune dintr-un

patrimoniu; ex: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii cu titlu universal, persoana juridică

ce dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate.

Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte numai un bun sau un

drept. Acesta are calitatea de având cauza dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele

condiţii:

- să fie vorba de drepturi şi obligaţii legate de dreptul subiectiv dobândit;

- să fie vorba de acte juridice anterioare, ale autorului său, referitoare la acelaşi drept

sau bun;

- să fi fost respectate formalităţile de publicitate prevăzute de lege sau înscrisul să fi

dobândit dată certă.

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le

asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu) ci

numai un drept de gaj general asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor.

126

43. Efectele împărțelii moștenirii. Obligația de garanție între copărtași

a) �oţiune

Legea stabileşte că împărţeala dă naştere unei obligaţii de garanţie în sarcina lor,

asemănător actelor translative cu titlu oneros, dacă unul dintre ei suferă o pierdere din cauza

unor tulburări sau evicţiuni produse după împărţeală dar din cauze anterioare partajului, astfel

încât egalitatea zdruncinată în acest fel să fie restabilită între ei.

b) Condiţii

Pentru a deveni operantă garanţia între copărtaşi se cer respectate următoarele

condiţii:

- unul dintre copărtaşi a suferit o tulburare în exercitarea prerogativelor de proprietar

sau alt drept consolidat în persoana sa prin efectul partajului; tulburarea trebuie să fie de

drept.

- Tulburarea sau evicţiunea să aibă o cauză anterioară partajului;

- Tulburarea sau evicţiunea să nu fie imputabilă copărtaşului care a suferit pierderea;

- Obligaţia de garanţie să nu fi fost înlăturată printr-o clauză de negaranţie stipulată în

actul de împărţeală.

c) Efecte

Fiecare copărtaş este obligat în proporţie cu partea sa ereditară a despăgubi pe

copărtaşul său de paguba suferită. Copărtaşul garantat va suporta şi el o parte din pierdere.

Dacă unul dintre copărtaşi este insolvabil, ceilalţi vor suporta riscul insolvabilităţii acestuia.

Acţiunea în garanţie pentru evicţiune se prescrie în termen de 3 ani, iar pentru viciile

ascunse în termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie, caz în care

prescripţia operează după 3 ani. Termenul curge, în cazul evicţiunii, de la data producerii ei,

iar pentru vicii de la data descoperirii lor, însă cel mai târziu la împlinirea unui an de la

predarea lucrului cu excepţia construcţiilor în care termenul merge până la 3 ani de la predare.

127

44. Efectele nulității actului juridic civil

Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de o nulitate

absolută sau de o nulitate relativă, constând în desfiinţarea actului juridic şi a raportului

juridic creat prin act.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii.Nulitatea desfiinţează actul juridic

încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv, din chiar

momentul încheierii actului, ca şi când acesta nici n-ar fi fost încheiat.

Excepţii:

•căsătoria putativă, efectele desfiinţării căsătoriei se produc, pentru soţul de bună-

credinţă, numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţă;

•în toate cazurile de nulitate a căsătoriei, copiii rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată

păstrează situaţia de copii din căsătorie, în raport cu ei desfiinţarea căsătoriei neoperând

retroactiv (pentru trecut), ci doar pentru viitor, asemenea unui divorţ (art. 23 alin. 2 C. fam.);

•în cazul înfierii (adopţiei) încheiate în absenţa consimţământului părinţilor fireşti ai

înfiatului,legiuitorul a prevăzut în art. 80 C. fam. (abrogat ulterior) că efectele înfierii se

menţin, aceasta putând fi doar desfăcută, dacă este în interesul minorului ca el să se întoarcă

la părinţii săi fireşti;

•în cazul contractelor cu executare succesivă în timp, constatarea sau pronunţarea

nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor, menţinând efectele pe care actul desfiinţat le-a

produs între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii

care constată sau pronunţă nulitatea sa.

Principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară(restitutio in integrum) impune

ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate să fie restituit.

Excepţii:

•potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu bună-credinţă un bun frugifer păstrează

pentru sine fructele culese, chiar dacă - în cazul desfiinţării actului prin care a dobândit acel

bun - el trebuie să restituie bunul însuşi;

•potrivit art. 1164 C. civ., minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin acţiunea

în resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât dacă se probează

că a profitat de ceea ce i s-a dat".

Principiul desfiinţării actelor subsecvente (resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat actul juridic prin care

128

cineva a dobândit un bun (şi, deci, dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată

proprietarul acelui bun), este firesc să se desfiinţeze şi actele juridice ulterioare prin care acest

aparent dobânditor a dispus de acel bun (căci el nu putea dispune valabil de un bun care,

juridiceşte, nu devenise al său).

Excepţii:

• cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă (adică ignorând

nevalabilitatea titlului prin care a dobândit) devine proprietar al bunului şi nu mai poate fi silit

să-l restituie (decât în cazul când lucrul fusese pierdut sau furat şi vândut de găsitor sau hoţ,

situaţie în care adevăratul proprietar îl poate revendica în termen de 3 ani, chiar şi de la

posesorul de bună-credinţă, care însă are acţiune în regres contra celui de la care l-a

dobândit);

• nu se vor desfiinţa nici actele subsecvente de conservare şi de administrare ;

• de asemenea, se păstrează (nu sunt desfiinţate) şi actele de dispoziţie încheiate, cu titlu

oneros, cu un subdobânditor de bună-credinţă (care nu ştia că dispunătorul dobândise printr-

un act nevalabil, sancţionat apoi cu nulitatea); în acest caz dispunătorul (al cărui drept s-a

desfiinţat retroactiv ca urmare a nulităţii actului prin care el însuşi dobândise bunul) urmează

să-şi îndeplinească obligaţia de restituire a bunului prin echivalent;

- nu mai pot fi desfiinţate, actele prin care bunul a fost transmis, subsecvent, unui

subdobânditor care, între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune, în condiţiile

legii.

- Menţinerea efectelor actului lovit de nulitate, în temeiul unor principii de

drept.Există situaţii în care, deşi ar trebui să fie desfiinţate, actele juridice afectate de

nulitate,totuşi acestea se menţin ca fiind valabile. Explicaţia constă în faptul că alte principii

de drept impun această soluţie. Acestea sunt:

- Principiul conversiunii actului juridic nul într-un alt act juridic, ale cărui

condiţii de validitate sunt integral îndeplinite. Potrivit acestui principiu, manifestarea

valabilă de voinţă exprimată într-un act juridic lovit de nulitate poate avea valoare de sine

stătătoare, independent de soarta actului juridic în care ea s-a manifestat iniţial.

- Principiul răspunderii civile delictuale (consacrat de art. 998 C. civ., potrivit căruia

"orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a

ocazionat, a-l repara") justifică uneori menţinerea efectelor unui act juridic nul, dar nu cu titlu

de efecte ale actului, ci cu titlu de reparare în natură a prejudiciului cauzat prin nevalabilitatea

actului (atunci când cea mai bună reparaţie a prejudiciului suferit prin nulitatea actului este

tocmai menţinerea efectelor acestuia).

129

- Principiul validităţii aparenţei în drept (exprimat de adagiul latin "error communis

facit jus") poate justifica şi el, uneori, menţinerea efectelor juridice produse de un act lovit de

nulitate. O aplicaţie a acestui principiu ar fi aceea referitoare la căsătoria încheiată în faţa

unui ofiţer de stare civilă necompetent , acesta fiind menţinută ca valabilă, dacă acel ofiţer a

exercitat în mod public atribuţiile respective, apărând în ochii părţilor şi în ochii publicului în

general ca fiind competent a le exercita. (În acest sens, art. 7 al Legii cu privire la actele de

stare civilă, nr. 119/1996, prevede expres că “Actele de stare civilă întocmite de o persoană

care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civila, cu respectarea prevederilor

prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea aceasta calitate”).

45. Excepția de neexecutare a contractelor sinalagmatice

Excepţia de executare a contractului sinalagmatic este un mijloc de apărare specific,

aflat la îndemâna părţii căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea

care pretinde această executare să-şi fi executat obligaţia proprie.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare.

Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are ca temei juridic interdependenţa

obligaţiilor reciproce din contractele sinalagmatice, împrejurarea că fiecare din aceste

obligaţii constituie cauza juridică a obligaţiei corelative.

Legea nu reglementează expres excepţia de neexecutare, însă Codul civil cuprinde

unele aplicaţii, în materie de vânzare, schimb, depozit remunerat, texte care admit

suspendarea executării obligaţiilor de către partea îndreptăţită până când cealaltă parte execută

obligaţia care potrivit relaţiei de interdependentă ordonare temporară trebuia să preceadă

obligaţia a cărei executare a fost suspendată.

Condiţii pentru invocarea excepţiei:

1) obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. În

principiu sunt reciproce şi interdependente numai obligaţiile care izvorăsc din acelaşi

contract. Deşi aceleaşi părţi pot stabili raporturi juridice în baza mai multor contracte,

excepţia de neexecutare va putea fi invocată numai în legătură cu obligaţia corelativă asumată

prin acelaşi contract. Excepţional, practica admite posibilitatea invocării acesteia şi când o

obligaţie îşi are temeiul într-un fapt extracontractual, dar în strânsă legătură cu obligaţiile

asumate. Spre exemplu, dacă depozitarul unui lucru face anumite cheltuieli pentru

conservarea acelui lucru (cheltuieli generate de un fapt extracontractual) el este îndreptăţit a

130

reţine lucrul dacă deponentul lui nu va achita cheltuielile făcute pentru conservarea bunului.

Dreptul de retenţie examinat aici este o excepţie de neexecutare a contractului iar depozitul

este privit ca un contract sinalagmatic imperfect.

2) neexecutarea obligaţiei ce revine celuilalt contractant să fie suficient de

importantă pentru a motiva invocarea excepţiei. Neexecutarea poate fi chiar parţială dar

suficient de importantă pentru a justifica această măsură;

3) neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă care

să-l fi împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia.

4) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia din obligaţiile reciproce.

Stipularea unui asemenea termen echivalează cu o renunţare la simultaneitatea de executare a

obligaţiei şi ca urmare invocarea acesteia este lipsită de temei. Termenul se consideră stipulat

tacit când rezultă din uzuri.

5) natura obligaţiilor sau legea să nu facă imposibilă simultaneitatea de executare

a obligaţiilor ceea ce ar atrage şi imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.

Pentru invocarea acestei excepţii nu se cere punerea în întârziere a debitorului şi nici

sesizarea instanţei de judecată. Excepţia de neexecutare operează direct între părţi. Sesizarea

instanţei este admisă dacă utilizarea acesteia a fost excesivă.

46. Executarea directă (în natură) a obligațiilor

În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată, creditorul

poate cere executarea silită, pentru valorificarea dreptului său.

Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în obligarea debitorului să

execute obiectul obligaţiei.

Executarea obligaţiei de a da

În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a da se face diferit:

a) dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna

posibilă;

b) dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are două

obligaţii:

- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra

bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură, în temeiul legii;

131

- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care bunul se

află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.

c) dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:

- să ceară executarea silită în natură;

- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar pe calea

executării silite să recupereze preţul acestora;

- să accepte executarea prin echivalent.

Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune că, în caz de

neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire,

în contul debitorului.

În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea creditorului

de acere instanţei de judecată obligarea debitorului să distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea

acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă distrugă el însuşi, pe cheltuiala

debitorului.

Daunele cominatorii

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în

dezdăunări în caz de neexecutare din partea debitorului.

Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o

plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de timp: săptămână, lună –

până la executarea obligaţiei.

Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre

judecătorească.

În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a daunelor cominatorii este aceea

de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în natură

obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudiciu, iar încasarea

daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a nu realiza o

îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate cu titlu

de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare valorii prejudiciului pe care l-

a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese moratorii, în cazul în care debitorul

şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii prejudiciului cauzat prin

132

neexecutare, daune – interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în

natură obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.”

47. Executarea indirectă a obligațiilor (executarea prin echivalent)

�oţiune

Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea prin echivalent, se

înţelege dreptul creditorului dea pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe

care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării

necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă executarea în natură a obligaţiei

creditorul are dreptul la despăgubiri sau daune – interese care reprezintă echivalentul

prejudiciului pe care l-a suferit.

Categorii de despăgubiri

Despăgubirile sau daunele – interese sunt de două feluri:

- despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de

creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei;

- despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor

ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot cumula cu

executarea în natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile compensatorii care au rolul

de a înlocui executarea în natură.

�atura juridică a executării indirecte a obligaţiilor

Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor rezultă că aceasta are natura

juridică a unei răspunderi civile care poate fi , în raport de izvorul obligaţiei, contractuală sau

delictuală.

În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă delictuală, iar răspunderea

contractuală este tratată la efectele obligaţiilor, împreună cu despăgubirile, astfel că în

doctrină se afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile ale executării

obligaţiei contractuale prin echivalent atunci când nu este posibilă executarea în natură.

Condiţiile răspunderii contractuale

133

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara

pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare

ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa răspunderii contractuale

trebuie să fie întrunite următoarele condiţii:

- fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate de debitor;

- existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;

- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a debitorului şi prejudiciul

creditorului;

- vinovăţia debitorului.

Condiţiile acordării de despăgubiri

1. Prejudiciul

Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură patrimonială sau

nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debitor a dreptului de creanţă aparţinând

creditorului său contractual, prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.

Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art. 1082 Cod civil potrivit

căruia debitorul datorează daune – interese „ de se cuvine”.

În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului având ca obiect plata

despăgubirilor urmează să fie respinsă ca fiind lipsită de interes.

Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă care constă în neexecutarea

sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.

Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care

întinderea prejudiciului este stabilită de lege( de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca

obiect sume de bani, când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).

2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei debitorului, în sensul că

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi este

imputabilă.

În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei este imputabilă

debitorului.

134

Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele situaţii:

- în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să dovedească faptul săvârşit de

debitor prin care s-a încălcat obligaţia;

- în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să dovedească existenţa

creanţei, iar dacă face această dovadă neexecutarea se prezumă, cât timp debitorul nu

dovedeşte executarea.

Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va dovedi că neexecutarea

obligaţiei se datorează cazului fortuit, forţei majore sau vinovăţiei creditorului.

3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului, prin

care ele pretinde executarea obligaţiei de către debitor.

Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a da sau a face, debitorul se

va pune în întârziere printr-o notificare care i se va face prin tribunalul domiciliului său. În

cazul art. 1079 Cod civil, pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere trebuie să îmbrace

una din următoarele forme:

- notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;

- cererea de chemare în judecată a debitorului.

Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele cazuri: în cazurile determinate

de lege (punerea în întârziere legală – art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori legea face să

curgă de drept dobânda, care ţine loc de daune- interese la obligaţiile ce au ca obiect sume de

bani; când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului

(art. 1079 pct.2 Cod civil – punerea în întârziere convenţională); când obligaţia, prin natura

sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire

fără să-şi execute obligaţia(art. 1079 pct. 3 şi art. 1081 Cod civil); în cazul obligaţiilor

continue, cum sunt obligaţiile de furnizare a energiei electrice sau a apei; în cazul încălcării

obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod civil).

Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efecte juridice: de la data

punerii în întârziere debitorul datorează daune –interese moratorii; din acest moment

creditorul este îndreptăţit să pretindă daune-interese compensatorii; când obligaţia constă în a

da un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se strămută asupra

debitorului.

Evaluarea despăgubirilor

1. Evaluarea judiciară

135

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de judecată este reglementată de

art. 1084-1086 Cod civil: la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în vedere

atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza; în principiu,

debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii

contractului; debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct, care se află în legătură

cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea contractului.

2. Evaluarea legală

Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea

unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani.

Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care de obiect o sumă oarecare,

daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile

speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune – interese se cuvin

fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în

judecată, afară de cazurile în care , după lege, dobânda curge de drept.”

Dobânzile legale pentru obligaţii băneşti sunt stabilite prin Ordonanţa Guvernului nr.

9/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 356/2002.

3. Evaluarea convenţională

Un alt mod de evaluare a daunelor – interese este evaluarea făcută prin convenţia

părţilor. Acest lucru se realizează prin inserarea în contract a unei clauze numită clauză

penală.

Clauza penală este definită ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile

determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării,

executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:

- este o convenţie accesorie;

- are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;

- este obligatorie între părţi, ca orice contract;

- este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri.

Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat

cuantumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l

determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a făcut

sau nu în condiţiile stipulate prin contract. Aceasta înseamnă că instanţa nu poate pretinde

136

creditorului obligaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului

suferit.

În practică, instanţele au reţinută că „ penalităţile stipulate de părţi în contractul de

împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea executării obligaţiei de

restituire a sumei împrumutate.

Această clauză este interzisă în contractele de împrumut , deoarece daunele – interese

pentru executarea cu întârziere sunt egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa

folosinţei banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”

48. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. �oțiune. Obiect. Efecte

6oţiune . Cedarea forţată aplicată imobilelor îmbracă forma exproprierii pentru cauză

de utilitate publică. Ea este cuprinsă în art. 481 C.civ. care stabileşte că: „Nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă

şi prealabilă despăgubire”, ea îşi găseşte actualmente reglementarea completă în art. 41 din

Constituţie şi în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Bunurile supuse exproprierii. - Sunt expropriabile numai bunurile imobile proprietate

privatã. Utilitatea publicã se declarã pentru lucrãri de interes naţional sau pentru lucrãri de

interes local (art. 5). Legea nr. 33/1994 enumerã principalele categorii de lucrãri de utilitate

publicã într-o listã nelimitativã (art. 6).

Exproprierea propriu-zisă şi stabilirea despăgubirilor. – Acestea sunt reglementate în

Capitolul IV al Legii nr. 33/1994. Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa

tribunalului în raza căruia este situat imobilul. Instanţa va verifica dacă sunt întrunite

condiţiile cerute pentru expropriere, fără a putea repune în discuţie, în principiu, problemele

de fond privitoare la expropriere (de exemplu, necesitatea acesteia, întinderea, faptul că nu a

fost contestată hotărârea comisiei etc.). Tot tribunalul va hotărî şi asupra despăgubirilor

cuvenite fiecăreia dintre persoanele interesate .

Efectele exproprierii. – Exproprierea produce următoarele efecte :

- imobilul expropriat trece în proprietatea publicã liber de orice sarcini ;

- se sting drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate - uzul,

uzufructul, abitaţie, superficie precum şi orice alte drepturi reale. De asemenea se sting

137

drepturile de concesiune şi dreptul de folosinţã. Titularii acestor drepturi au drept la

despăgubiri.

- în ce priveşte dreptul de ipotecã şi privilegiul imobiliar special care greveazã bunul

expropriat, acestea se strãmutã de drept asupra despãgubirii stabilite de instanţã ; prin această

dispoziţie legea reglementează un nou caz de subrogaţie cu titlu particular (art. 28 alin. 2) ;

- se sting orice drepturi personale dobândite de alte persoane asupra imobilului

expropriat (de exemplu, cele nãscute din contractul de locaţiune, de comodat). Retrocedarea

şi dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului. - Legea nr. 33/1994 reglementeazã douã

drepturi în favoarea proprietarului imobilului expropriat (art. 35-37) şi anume: dreptul de a

cere şi de a obţine retrocedarea imobilului expropriat şi dreptul de preemţiune la cumpãrarea

imobilului în ipoteza în care expropriatorul s-ar hotãrî sã-l înstrãineze.

49. Forma actului juridic civil

Forma cerută ad validitatem.

Prin forma cerută ad validitatem se înţelege acea condiţie esenţială şi specială, care

constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege sau de părţi, în lipsa cărora

actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

Instituirea de către lege a formei ad validitatem ţine seama de următoarele motive:

- atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice

pentru patrimoniul celor care le încheie; ex: donaţia, ipoteca convenţională, căsătoria, adopţia,

recunoaşterea filiaţiei;

- asigurarea unei depline libertăşţi şi asigurarea certitudinii consimţământului; ex:

cazul testamentului;

- exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, asupraactelor ce prezintă

importanţă juridică ce depăşeşte interesele părţilor; ex: înstrăinarea terenurilor;

- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorului, precum si

ocrotirea intereselor terţilor.

Caracterele formei ad validitatem

- este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, în lipsa căruia intervine

nulitatea absolută a actului în cauză;

- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, altfel spus, de esenţa formei

cerută ad validitatea este manifestarea expresă a voinţei;

138

- forma solemnă este exclusivă, părţile fiind obligate să adopte numai forma prevăzută

de lege; excepţie – testamentul.

Condiţiile care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad valliditatem

- toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea

sa;

- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma specială;

- uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să

îmbrace şi el forma solemnă;

Aplicaţii ale formei ad validitatem

Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă sunt următoarele:

- donaţia;

- testamentul;

- ipoteca convenţională;

- subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor;

- actele între vii, având ca obiect terenuri;

- căsătoria;

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar;

- renunţarea expresă la succesiune;

- actele constitutive ale asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop patrimonial;

- contractul de arendare scris.

1. Forma cerută ad probationem

Prin forma cerută ad probationem se înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea

unui înscris care să probeze actul juridic civil.

Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte juridice

civile, iar pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în sensul că asigură

redarea fidelă şi certă a conţinutului actului juridic civil.

Forma ad probationem este obligatorie, nerespectarea ei atrage sancţiunea

inadmisibilităţii dovedirii actului (negotium) cu alt mijloc de probă şi reprezintă o excepţie de

la principiul consensualismului.

Aplicaţii:

- actele care au un obiect de valoare mai mare decât cea prevăzută de lege,

art.1191, alin.1 C.civ. – 250 lei.

- Contractul de locaţiune;

- Depozitul voluntar;

139

- Tranzacţia;

- Contractul de închiriere a locuinţelor;

- Acordul petrolier;

- Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor;

- Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală;

- Contractul de asigurare.

2. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, înseamnă acele formalităţi care sunt

necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au participat

la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

Justificarea acestei cerinţe de formă a actului juridic se găseşte în ideea de protecţie a

terţilor.

Aplicaţii:

- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare;

- publicitatea constituiri gajului;

- notificarea cesiunii de creanţă;

- înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale;

- menţiunile cu caracter de protecţie şi înregistrările - drepturi de autor;

- înregistrarea şi publicitatea prevăzută de Legea societăţilor comerciale;

- contractele de arendare

- publicitatea în materia contractelor de leasing.

50. Garantarea obligațiilor. Dreptul de retenție

Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă creditorului, în acelaşi timp debitor

al obligaţiei de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în

stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti

datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.

În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în virtutea căruia detentorul

unui lucru este îndrituit să-l reţină până la plata unei creanţe pe care o are împotriva

proprietarului lucrului.

140

Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este aceea ca datoria pe care

deţinătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să fie un

debitum cum re iunctum.

Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect care conferă retentorului

numai o detenţie precară

Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a dreptului de retenţie, el fiind

creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei.

Aplicaţii

Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie:

- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul şi nu

are dat de vânzător un termen de plată (art. 1322 Cod civil);

- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării

imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de cumpărător (art. 1444 Cod civil);

- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor care i se

datorează de către deponent în legătură cu depozitul (art. 1619 Cod civil);

- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul să reţină lucrul

revendicat până la despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat procesul;

- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate, până

în momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă, îi va plăti

sulta.

51. Garantarea obligațiilor. Fidejusiunea

Fidejusiunea este singura garanţie personală reglementată de Codul civil român.

Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o terţă persoană, numită

fidejusor, se obligă faţă de creditorul altei persoane să plătească datoria debitorului dacă

acesta nu o va face el însuşi la scadenţă.

În literatura de specialitate se consider că fidejusiunea este de trei feluri:

convenţională, legală şi judecătorească.

a) fidejusiunea este convenţională, când părţile raportului de obligaţii, debitorul şi

creditorul, stabilesc că pentru garantarea executării obligaţiei debitorul va aduce

angajamentului unui fidejusor sau garant;

141

b) fidejusiunea este legală, atunci când un text de lege prevede expres că debitorul

este obligat să aducă un fidejusor pentru a garanta executarea obligaţiilor pe care le are faţă de

cealaltă parte;

c) fidejusiunea este judecătorească, în ipoteza în care obligaţia de a da o cauţiune

este impusă de către instanţa de judecată

Această distincţie prezintă însemnătate practică, astfel:

- în cazul fidejusiunii judecătoreşti, fidejusorul nu opate invoca excepţia beneficiului

de discuţie;

- în cazul fidejusiunii legale şi a celei judecătoreşti, fidejusorul se poate elibera dacă va

da creditorului un amanet sau o altă asigurare suficientă pentru garantarea realizării creanţei,

posibilitatea ce nu există în cazul fidejusiunii convenţionale.

Caracterele fidejusiunii

Fidejusiunea are întotdeauna o natură contractuală, contractul de fidejusiune având

următoarele caractere juridice:

1) Este un contract consensual; se încheie valabil prin simplul acord de voinţă

realizat între fidejusor şi creditor. Forma scrisă este necesară ad probationem;

2) Este un contract esenţialmente unilateral, în sensul că dă naştere la obligaţii

numai în sarcina fidejusorului. Raporturile care se nasc între fidejusor şi debitorul a cărui

datorie o garantează nu izvorăsc din contractul de fidejusiune;

3) Este un contract cu titlu gratuit deoarece, în schimbul obligaţiei sale fidejusorul

nu urmăreşte să obţină un echivalent de la creditorul cu care contractează;

4) Este un contract accesoriu, pentru motivul că însoţeşte şi garantează o obligaţie

principală: obligaţia debitorului faţă de creditor. Din caracterul accesoriu al fidejusiunii

decurg următoarele consecinţe:

- fidejusunea urmează soarta obligaţiei principale;

- întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât datoria debitorul,ui;

- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile

datoriei şi la cheltuielile necesare introducerii cererii de chemare în judecată şi la cele

ocazionate de procedura urmăririi silite.

Condiţii cerute în persoana fidejusorului

a) fidejusorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

b) fiedejusorul trebuie să fie o persoană solvabilă, adică să posede avere destulă pentru

a garanta o obligaţie;

142

c) fidejusorul să aibă domiciliul în raza de competenţă teritorială a tribunalului în care

trebuie să fie executată obligaţia

d) dacă fidejusorul devine între timp insolvabil el este obligat să aducă un alt fidejusor,

îfară de cazul în care fidejusorul este o persoană anume stabilită de creditor.

Stingerea fidejusiunii

Fidejusuinea se stinge pe cale indirectă sau directă.

Fidejusiunea se stinge indirect ca efect al stingerii obligaţiei principale prin lpata

făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege.

Fidejusiunea se poate stinge şi pe cale directă, independent de obligaţia principală,

prin următoarele moduri:

- remiterea de fidejusiune, creditorul renunţând la garanţie;

- prin compensaţie – intervenită între fidejusor şi creditor;

- prin confuziune – între patrimoniul fidejusorului şi patrimoniul creditorului;

- cedendarum actionum – dreptul fidejusorului de a se opune urmăririi pornită de

creditor împotriva sa, dacă din culpa creditorului s-au pierdut drepturile şi garanţiile reale ce

I-au însoţit creanţa.

A) Raporturile dintre fidejusor şi creditor

În cazul în care debitorul principal nu-şi execută obligaţia, creditorul are dreptul de a

cere plata direct de la fidejusor. Creditorul poate urmări pe fidejusor, chiar înainte de a fi

urmărit pe debitorul principal.

Datorită caracterului accesoriu al obligaţie sale, fidejusorul poate opune creditorului

toate excepţiile personale, precum şi două excepţii specifice: beneficiul de discuţiune şi

beneficiul de diviziune.

a) Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de a cere creditorului,

care a pornit urmărirea împotriva sa, să urmărească mai întâi pe debitorul principal, şi numai

după aceea, dacă nu-şi va realiza creanţa, să-l urmărească şi pe el.

Pentru admiterea acestei excepţii trebuie întrunite următoarele condiţii:

- excepţia să fie invocată de fidejusor înainte de a intra în faza dezbaterii în fond a

cauzei;

- fidejusorul să indice bunurile debitorului care pot fi urmărite şi să avanseze

creditorului cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri.

Invocarea acestei excepţii suspendă urmărirea fidejusorului până la cunoaşterea

rezultatelor urmăririi debitorului.

143

Beneficiul de discuţiune nu opate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el sau dacă

s-a obligat în solidar cu debitorul.

b) Beneficiul de diviziune

În ipoteza în care mai mulţi fidejusori garantează aceeaşi datorie, fiecare fidejusor

poate invoca beneficiul de diviziune, adică poate cere creditorului sp-şi dividă urmărirea şi s-o

reducă în mod proporţional. Invocarea excepţiei beneficiului de diviziune este facultatea

fidejusorului faţă de care a început urmărirea.

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea principiului răspunderii

fiecărui fidejusor pentru întreaga datorie, insolvabilitatea unui fidejusor fiind suportată de

ceilalţi, în afară de două excepţii:

- când creditorul a divizat urmărirea prin voinţa sa, considerându-se că a renunţat la

dreptul de a cere plata întregii datorii de la un singur cofidejusor;

- când unul sau toţi ceilalţi cofidejusori au devenit insolvabili după ce cofidejusorul

faţă de care s-a început urmărirea a devenit insolvabil.

Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat de fidejusorul care a renunţat la el sau

atunci când în contract s-a prevăzut expres solidaritatea cofidejusorilor.

Fidejusorul poate opune creditorului excepţiile inerente datoriei:

- excepţia prescripţiei extinctive;

- nulitatea abolută a obligaţiei principale pentru cauză imorală sau ilicită.

Fidejusorul nu poate invoca excepţiile personale ale debitorului: nulitatea relativă a

obligaţiei principale.

B) Raporturile dintre debitorul principal şi fidejusor

În ipoteza în care fidejusorul a plătit datoria debitorului el are drept de regres

împotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate. În acest sop are la îndemână

o acţiune personală şi o acţiune subrogatorie.

Acţiunea personală se întemeiază pe mandat sau gestiunea de afaceri şi prin

intermediul ei fidejusorul poate pretinde de la debitor şi plata dobânzilor legale la suma plătită

către creditor.

Acţiunea subriogatorie se întemeiază pe faptul că plătind datoria către creditor el s-a

subrogat ex lege în drepturile acestuia.

Fidejusorul pierde dreptul la regres în următoarele condiţii:

- dacă a plătit fără să fie urmărit;

- dacă a plătit fără ştirea debitorului, iar acesta dovedeşte că ar fi putut opune

creditorului plata, compensaţia, prescripţia etc.;

144

- dacă nu l-a înştiinţat pe debitor că a făcut plata, iar acesta plăteşte datoria a doua

oară;

Raporturile dintre cofidejusori

Fidejusorul care a plătit singur datoria are drept de regres contra celorlalţi garanţi

pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.

Fidejusorul poate alege între o acţiune personală, pe temeiul gestiunii de afaceri şi

acţiunea subrogatorie. Acţiunea în regres este divizibilă.

Condiţiile acţiunii în regres:

- fidejusorul care a plătit a fost urmărit în judecată de către creditor;

- debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate;

- când debitorul s-a îndatorat să-l libereze de garanţie într-un anumit termen, iar acesta

a expirat;

- când datoria principală a ajuns la scadenţă.

În alte cazuri dreptul de regres există numai împotriva debitorului principal.

52. Garantarea obligațiilor. Ipoteca

În orice economie de piaţă nevoile financiare, atât ale agenţilor economici, cât şi ale

populaţiei se rezolvă, de regulă, prin contracte de credite sau împrumuturi.

Actele juridice întocmite în acest sens sunt însoţite de garanţii juridice solide menite să

asigure rambursarea sumelor de bani acordate cu titlu de credit. În cadrul sistemului de

garanţii oferite creditorilor, o poziţie centrală o ocupă ipotecile, care sunt utilizate pe o scară

largă şi în ţara noastră.

Potrivit reglementărilor legale, ipoteca este de două feluri, convenţională şi legală.

Ipoteca convenţională se naşte ca urmare a convenţiei părţilor cu respectarea unor dispoziţii

legale, în timp ce cea legală ia naştere în temeiul unei dispoziţii legale.

Din examinarea normelor legale prezentate mai sus rezultă că ipoteca poate fi de două

feluri, în funcţie de sursa ori izvorul său:

- convenţională;

- legală;

Ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din convenţia părţilor, în formele

prevăzute de lege (art.1749 alin.2 C.civ.);

145

Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii

(art.1749 alin.1 C.civ.).

Deşi în concepţia Codului civil ipoteca legală nu necesită încheierea unei convenţii

speciale de ipotecă, totuşi nici o dispoziţie a legii nu interzice a se constitui o ipotecă dispusă

printr-o dispoziţie specială a legii sau printr-o convenţie, chiar dacă este necesară încheierea

unei convenţii de ipotecă, uneori în formă simplificată.

Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că nu este

“...indicată cuprinderea acestor ipoteci în categoria aşa numitelor “ipoteci convenţionale

prevăzute de lege”, întrucât, în acest fel, ipotecile respective ies de sub regimul ipotecilor

legale, pierzând astfel beneficiul unor prevederi de favoare...”.

Cât priveşte procesul transformărilor impuse în planul structurilor economice, politice

şi juridice din ţara noastră este cazul să se reflecteze asupra unei asemenea concluzii.

Astfel de ipoteci au fost reglementate prin acte normative în interesul transpunerii în

viaţă a principiului superiorităţii proprietăţii socialiste de stat, principiu care constituia temei

în cazul unui anumit gen de soluţii.

Evoluţia societăţii române a făcut să apară proprietatea privată, iar categoria respectivă

de subiecţi de drept a dispărut, de aceea legiuitorul trebuie să acorde atenţia cuvenită textelor

referitoare la dispoziţiile privind ipotecile legale. Evident, cred într-o reglementare potrivită

cu evoluţia fenomenelor economico-juridice de la noi şi într-o legislaţie civilă viitoare.

Art. 1746. Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligatii.

Ipoteca este din natura ei nedivizibilã si subzistã în întregimea ei asupra tuturor

imobilelor afectate, asupra fiecãrui si asupra fiecãrei portiuni din acele imobile.

Dreptul de ipotecã se conservã asupra imobilelor în orice mânã va trece. (C. civ. 1057,

1062, 1719, 1790 si urm.).

Art. 1747. Dreptul de ipotecã nu se poate constitui decât în cazurile si cu formele

prescrise de lege.

Art. 1748. Ipoteca este sau legalã sau conventionalã. (C. civ. 1749, 1753, 1769).

Art. 1749. Ipoteca legalã este aceea care ia nastere în virtutea unei dispozitii speciale a

legii.

Ipoteca conventionalã este aceea care ia nastere din conventia pãrtilor, cu formele

prescrise de lege.

Caracterele generale ale ipotecilor

Pornind de la clasificarea sus menţionată vom întâlni anumite caracteristici generale,

comune tuturor ipotecilor şi caractere specifice fiecărei categorii de ipoteci.

146

Caracterele generale:

- Ipoteca este un drept real accesoriu

Ipoteca este un drept real accesoriu. Acest drept acordă titularului său posibilitatea de

urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla şi atribuie un drept de preferinţă pentru

satisfacerea creanţei sale înaintea celorlalţi creditori;

Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor,

a cărei soartă o împărtăşeşte integral. Ea nu este un drept real dezmembrat. Proprietarul

continuă să deţină toate atributele şi avantajele proprietăţii.

Există totuşi posibilitatea instituirii unei ipoteci pentru garantarea unei obligaţii

eventuale care încă nu există, dar care ar putea să se nască în viitor (cazul garanţiei prevăzute

pentru gestionari de Legea nr.22/1969).

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare franceze, bunurile viitoare pot fi ipotecate în

următoarele cazuri:

• degradarea unui imobil, situaţie ce-i conferă creditorului obţinerea unei ipoteci

suplimentare;

• imobile ce vor fi construite pentru persoanele interesate să cumpere.

- Ipoteca este o garanţie imobiliară

Ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile (spre exemplu, în cazul

garanţiei pentru gestionar ) aşa cum prevede art.1751 Cod civil. Imobilele ce pot fi ipotecate

trebuie să fie în circuitul civil;

Potrivit legii, numai bunurile imobile, nu şi cele mobile pot fi ipotecate. Acest text

(art.1751 C.civ.) nu schimbă cu nimic prevederile legislaţiei maritime în legătură cu

posibilitatea ipotecării navelor. O asemenea concluzie rezultă expres din dispoziţiile art.1752

C.civ.

Pot fi ipotecate numai imobilele aflate în circuitul civil, împreună cu toate accesoriile

lor care sunt imobile prin destinaţie, deoarece ipoteca este un drept real accesoriu.

Accesoriile imobilelor, adică imobilele prin destinaţie şi servituţile nu pot fi ipotecate

separat de imobilul în care se încorporează.

În măsura în care terenurile sunt în circuitul civil (Legea nr.18/1991) şi construcţiile

(Legea nr.50/1991) pot fi ipotecate.

În dreptul francez, în mod cu totul excepţional, pot fi ipotecate şi bunurile mobile care

au o oarecare fixitate şi pentru care este posibil să se organizeze o posibilitate a înstrăinărilor

(ipotecarea navelor, ipotecarea vaselor de navigaţie pe apele interioare, ipotecarea

aeronavelor).

147

- Ipoteca se constituie numai în cazurile şi cu formulele prevăzute de lege

Aceste cerinţe sunt impuse de dispoziţiile art.1774 C.civ. 1indiferent dacă ele se referă

la încheierea convenţieie de ipotecă sau la înscrierea ipotecilor. Potrivit art.1772

C.civ.”ipoteca convenţională nu va putea fi constituită decât prin act autentic”.

Art.57, alin.2 din Legea nr.36/1995 arată că: ”Birourile notariale nu pot lua în

considerare actele care emană de la autorităţile altui stat decât dacă semnăturile şi sigiliile

acelor autorităţi sunt supralegalizate de către misiunea diplomatică sau Oficiul Consular al

României din acest stat sau de către Ministerul Afacerilor Externe al României”.

Înscripţiile ipotecare se vor face la judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate

imobilele ipotecate.

- Ipoteca este supusă principiului specializării

Potrivit acestui principiu, ipoteca trebuie să fie specializată, sub sancţiunea nulităţii,

sub dublu aspect:

• ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa imobilului afectat de garanţie;

• ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa valorii creanţei garantate.

Sub sancţiunea nulităţii, ipoteca trebuie să fie specializată sub două aspecte, şi anume:

• sub aspectul determinării bunului ce urmează a fi afectat de garanţie (art.1774

C.civ.);

• asupra valorii creanţei garantate (art.1776 C.civ.).

Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor, fără identificarea

fiecăruia şi nici asupra bunurilor viitoare. Referitor la creanţa garantată, se consideră că, în

cazul ipotecilor prevăzute de Legea nr.22/1969 pentru gestionari, în considerarea eventualelor

prejudicii, ipoteca este valabilă chiar dacă valoarea creanţei nu este precizată în momentul

încheierii contractului de garanţie (ipoteca), fiind suficientă menţiunea creanţei ce urmează a

fi astfel garantată.

Prin acest principiu al specializării ipotecii înţelegem că ipoteca poate fi constituită

numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile determinate, pentru garantarea unei datorii

a cărei valoare este determinată (Codul civil român s-a îndepărtat de la regulile stabilite în

codul francez potrivit căruia instituirea ipotecii se face pe toate imobilele garantului, prezente

şi viitoare).

Codul civil român corespunde mai bine specificului nostru, dă o certitudine ambelor

părţi asupra garanţiei constituite, iar garantului nu-i sunt afectate şi bunurile viitoare.

Principiul specializării ipotecii se menţine şi în cazul garantării unei datorii eventuale;

148

- Ipoteca este indivizibilă

Conform art.1746 alin.2 C.civ.ipoteca va continua să existe asupra întregului imobil, în

situaţia în care s-a plătit numai o parte din datorie sau dacă, în caz de partaj al unui imobil

ipotecat, imobilul trece în lotul unui copărtaş (acesta va trebui să siuporte urmărirea pentru

întreaga datorie deoarece garanţia este încorporată în imobil-res, non persona debet).

Ea priveşte întreg imobilul ipotecat şi subzistă până la achitarea integrală a datoriei. In

caz de partajare a bunului când acesta ar cădea în masa de partaj a altui copartaş decât cel

obligat, acesta va trebui să suporte urmărirea creditorului pentru întreaga datorie.

- Ipoteca convenţională are caracter solemn

Acest caracter este dedus din dispoziţiile art.1772 C.civ. care prevăd că, sub sancţiunea

nulităţii absolute, ipoteca se va încheia prin înscris autentic, simplu acord de voinţă nefiind

suficient pentru ca ea să se nască în mod valabil.

- Ipoteca convenţională

Ipoteca nu va putea fi constituită decât prin act autentic.

- inscripţiile ipotecare se fac la judecătoria în a cărei rază teritorială sunt situate

imobilele ipotecate.

- pot fi ipotecate numai imobilele (care se află în circuitul civil) împreună cu

accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, precum şi uzufructul asupra unor imobile.

- ipoteca trebuie să fie specializată sub un dublu aspect:

- să fie determinată cu privire la imobilul afectat.

să fie determinată în ceea ce priveşte valoarea creanţei.

Codul civil precizează că ipoteca convenţionala este aceea care ia naştere din

convenţia părţilor cu respectarea formelor prevăzute de lege. Se cere în acest sens îndeplinirea

unor condiţii de fond şi de formă.

Condiţii de fond

In vederea constituirii ipotecii convenţionale, una din condiţii o reprezintă capacitatea

deplină de exerciţiu, condiţie comună şi generală tuturor convenţiilor, legea interzicând

ocrotitorilor legali - părinţi sau tutori-să garanteze datorii ale terţilor cu imobile proprietatea

minorilor aflaţi sub ocrotirea lor. Dacă ipoteca urmează să garanteze o datorie a minorului, cu

propriul bun, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

O altă condiţie de fond la constituirea ipotecii convenţionale o reprezintă calitatea de

proprietar actual al imobilului a celui ce se angajează. Bunurile viitoare, neexistând în

patrimoniul debitorului nu pot constitui obiect al ipotecii.

Condiţii de formă

149

Contractul de ipotecă, sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să se încheie în formă

autentică. Este aşadar, un contract solemn (art.1772 Cod civil).

Legea nu impune o astfel de condiţie şi pentru dovedirea creanţei garantate.

Condiţii de publicitate

- acestea nu ţin de caracterul solemn al contractului de ipotecă, ci numai de asigurarea

opozabilităţii şi a rangului de preferinţă ale ipotecii.

- publicitatea constă în inscrierea ipotecii în cartea funciară de la judecătoria din raza

teritorială a căruia se află situat imobilul, astfel: părţile încheie un contract de ipotecă după

care se prezintă cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu procură specială şi

autentică). Pe baza actelor autentificate, a unei cereri şi a unei taxe de timbru judiciar

judecătorul delegat cu ţinerea cadastrului va dispune (bineînţeles, după verificarea actelor)

prin încheiere înscrierea ipotecii în registrul de carte funciară.

- Ipoteca legală

Aceasta decurge din dispoziţiile legii, care impun uneori şi încheierea unei convenţii.

Este cazul garanţiilor impuse gestionarilor, prin Legea nr.22/1969.

Efectele ipotecii.

Trei persoane pot fi incluse în categoria celor afectaţi de o ipotecă şi anume: debitorul,

creditorul şi terţul dobânditor al imobilului.

- Efectele faţă de debitor. Debitorul păstrează toate atributele dreptului de proprietate.

El poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului sau îl poate greva cu alte sarcini

reale.

- Efectele faţă de creditor. Creditorul are un drept real accesoriu asupra imobilului,

fără deposedarea proprietarului. Acest drept real accesoriu îi conferă creditorului două

atribute şi anume: de a urmări bunul şi dreptul de preferinţă. Pe de o parte creditorul poate

urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, atunci când debitorul a fost deposedat prin violenţă

sau l-a vândut ori l-a donat. Tot astfel are dreptul de a-şi încasa creanţa cu prioritate din

preţul vândut la licitaţie publică.

Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului. Dacă bunul a fost

expropriat pentru cauza de utilitate publică, potrivit Legii nr. 33/1994, îndemnizaţia primită

drept despăgubire de către proprietarul imobilului ipotecat şi expropriat va fi afectată

creditorului ca urmare a principiului subrogaţiei reale cu titlu particular.

- Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Deşi ipotecat, imobilul poate fi

înstrăinat unui terţ. Acesta din urmă poate să opună creditorului ipotecar ce are drept urmărire

150

a imobilului unele excepţii cum ar fi: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei

garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare, excepţia de garanţie

contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului de la care terţul a dobândit

imobilul cu titlu oneros.

De asemenea art. 1794 Cod civil acordă terţului posibilitatea invocării beneficiului în

discuţiune, dacă în patrimoniul debitorului au rămas alte imobile ipotecare pentru aceeaşi

datorie.

Terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului de la care a dobândit

subrogându-se în drepturile acestuia. De asemenea, terţul dobânditor poate să recurgă la

purgă. Purga constă în oferta pe care terţul dobânditor o face creditorului de a-i plăti creanţa

garantată prin ipoteca până la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul respectiv sau,

dacă l-a dobândit gratuit până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză.

In sfârşit, terţul are posibilitatea abandonării imobilului ipotecat spre a fi scos la

vânzare de către creditor.

Ioteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui debitor faţă de

creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu, anume desemnat pe cale

legală în acest scop (ipoteca nu presupune deposedarea debitorului de imobil).

Acte ce trebuie verificate

- Se va verifica cine este/sunt proprietarul/ precum şi titlul de proprietate asupra

imobilului ce se doreşte a fi ipotecat. Se va prezenta titlul de proprietate în original precum şi

dovada transcrierii acestuia în cadastrul de carte funciară.

- se va verifica dacă reprezentantul persoanei juridice are împuternicire expresă sau

sunt mandatari cu procură autentică pentru a constitui ipoteca.

- se va urmări existenţa aprobării adunării generale (sau a consiliului de administraţie)

pentru ipotecarea bunurilor respective, daca în actele constitutive ale societăţii nu se prevede

altfel.

- se va urmări dacă taxele şi impozitele aferente bunului imobil sunt achitate la zi si

dacă acesta este liber de orice sarcini.

Avantaje

- creditorul ipotecar are dreptul de a urmări imobilul ipotecat în mâna oricui s-ar găsi

acesta.

- în caz de executare silită, faliment, etc creditorii ipotecari sunt preferaţi celor

chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscripţii ulterioare.

151

- inscripţiile ipotecare conservă dreptul de privilegiu şi de ipoteca în curs de 15 ani

din ziua în care s-au făcut inscripţiile (după această dată efectul lor încetând dacă nu au fost

prelungite – pentru ca inscripţia reînnoită să-şi păstreze rangul iniţial, este necesar să se indice

inscripţia primitivă).

- ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost plătita o parte

din datorie şi chiar dacă, în caz de partaj a unui imobil ipotecat, imobilul trece în lotul unuia

dintre copartaşi (acesta va trebui să suporte urmărirea pentru întreaga datorie, întrucât garanţia

este încorporată în imobil).

- la scadenţă dacă debitorul nu onorează creanţa, creditorul poate cere executarea silită

(in cf. cu OG nr.11/1996 (cu toate modificările sale) privind executarea creanţelor bugetare).

- cheltuielile privind înregistrarea şi asigurarea imobilului ipotecat sunt în sarcina

debitorului (împrumutatului).

Riscuri/Dezavantaje

- fiind o obligaţie accesorie obligaţiei principale garantate, ipoteca are aceeaşi soartă

ca şi principalul – “accesorium sequitur principale” (accesoriul urmează principalul). Deci,

dacă obligaţia principală este afectată de modalităţi (termen, condiţie, etc) şi ipoteca va fi la

rândul ei va fi afectată de acestea.

- nerespectarea formalităţilor de publicitate este sancţionată cu nulitatea înscrierii, ceea

ce înseamnă că ipoteca nu va fi opozabilă şi nu va capătă rang decât din momentul

înregistrării sale regulate, rangul căpătându-se din momentul în care înscrierea a fost făcută în

mod valabil.

- nerespectarea formei autentice a contractului de ipotecă duce la nulitatea absolută a

acestuia.

- cum ipoteca este folosită cel mai adesea la vânzările/creditele pe termen mijlociu sau

lung, în acest interval, până la plata ultimei rate scadenţe, pot apărea evenimente neprevăzute

(ex:incendiu, inundaţii, cutremure, etc) care să diminueze (uneori chiar substanţial) sau chiar

să ducă la dispariţia bunului imobil asupra căreia este constituită ipoteca. De aceea,

întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de asigurări, iar poliţa de

asigurare să fie emisă pe numele beneficiarului ipotecii.

- modalitatea greoaie de constituire (ca timp şi formalităţi ce trebuiesc îndeplinite).

Publicitatea ipotecii

Publicitatea constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în cartea

funciară de la judecătoria în raza căreia se află situat imobilul. Prin înscrierea ipotecii se

152

asigură opozabilitatea faţă de terţi şi, tot astfel, se stabileşte rangul de preferinţă (art. 1778

Cod civil).

Potrivit Legii 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, această publicitate

imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în

cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate

(art.20). în sistemul de carte funciară actual, înregistrarea nu mai are efect constitutiv, ca în

sistemul cărţii funciare reglementată de Legea 115/1938.

In materia publicităţii imobiliare terţii sunt creditorii chirografari, ceilalţi creditori

ipotecari.

Potrivit art. 30 din legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei

judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea

unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la

data înscrierii actului. Acel creditor care are rang prioritar faţă de preţul imobilului ipotecat şi,

din ceea ce rămâne se va despăgubi creditorul cu rangul următor. Ordinea în care creditorii îşi

vor exercita dreptul de preferinţă asupra preţului este determinată de data fiecărei inscripţii

ipotecare.

„Stingerea ipotecii

Potrivit art. 1800 Cod civil, ipoteca se poate stinge pe cale accesorie sau indirect ş pe

cale pricipală sau direct.

Stingerea pe cale accesorie a ipotecii are loc atunci când se stinge obligaţia principală,

pe care o garanta. Această stingere a obligaţiei poate avea loc prin: plată, compensaţie,

novaţiune, confuziune, remitere de datorie, dare în plată etc., ori ca urmare a anulării sau

constatării nulităţii obligaţiei principale.

Stingerea directă sau pe cale principală se produce indiferent de soarta obligaţiei

principale garantate prin:

- renunţarea creditorului la ipotecă;

- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecar;

- prescripţie, care poate interveni fie odată cu prescripţia obligaţiei principale, fie

atunci când imobilul este dobândit de un terţ prin uzucapiune;

- anularea actului constitutiv al ipotecii;

- rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;

- pierderea imobilului – situaţie în care ipoteca se transmite asupra îndemnizaţiei de

asigurare şi a despăgubirilor primite.

153

53. Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane)

Definiţie. Gestiunea intereselor altei persoane este o operaţie care constă în aceea că o

persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale, sau

juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă (art.

987 C. civ.). Persoana care intervine prin fapta sa voluntară se numeşte gerant (negotiorum

gestor), iar persoana pentru care se acţionează se numeşte gerat. Exemplul clasic în această

materie este acela al proprietarului unui imobil ce lipseşte pentru o perioadă, timp în care se

iveşte o stricăciune la imobilul său, reparată de un terţ. Această persoana a gerat interesele

proprietarului.

Prin fapta unilaterală şi voluntară a geratului se naşte un raport juridic civil, în temeiul

căruia rezultă drepturi şi obligaţii teoretice între părţi, adică între gerant şi gerat.

Condiţiile gestiunii de afaceri. Cu privire la aceste condiţii distingem: A. Obiectul

gestiunii; B. Utilitatea ei; C. Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.

A. Cu privire la obiectul gestiunii, este de observat că el poate consta atât în acte

materiale, cum ar fi, spre exemplu, repararea unui anumit bun al geratului, cât şi în acte

juridice, cum ar fi, spre exemplu, plata unor taxe ori a unor impozite, sau chiar angajarea celui

care afectează reparaţia. Aceste acte juridice pot fi încheiate de gerant, în nume propriu, dar

cu intenţia ca ele să profite geratului.

În principiu, se admite ca actele de gestiune efectuate de gerant nu trebuie să

depăşească limitele unui act de administrare.

Noţiunea actului de administrare în cadrul gerării intereselor altei persoane urmează să

fie privită nu ca un act de punere în valoare a unui bun singular, fără a se ajunge în

înstrăinarea lui, ci trebuie raportată la întreg patrimoniul geratului.

Aşa fiind, vinderea de către gerant a unor bunuri a geratului supuse pieirii sau

stricăciunii, deşi acte de dispoziţie, raportate la patrimoniul geratului capătă semnificaţia unor

acte de administrare, astfel că ele pot fi încheiate de gerant.

B. O altă condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească gestiunea este aceea ca ea să fie

utilă geratului, să-i fie folositoare, în sensul că, prin săvârşirea ei, de cele mai multe ori, s-a

evitat o pierdere patrimonială.

Această utilitate se apreciază la momentul la care operaţiunea a fost săvârşită, fiind

fără relevanţă, spre exemplu, distrugerea ulterioară a bunului din caz fortuit sau de forţă

majoră.

154

C. Ce-a de-a treia condiţie a gerării intereselor altuia priveşte atitudinea părţilor faţă de

actele de gestiune. Din acest punct de vedere trebuie să distingem:

a) geratul trebuie să fie complet străin de operaţia pe care gerantul o săvârşeşte în

interesul său, să nu aibă cunoştinţă de ea. Într-adevăr, art. 987 C. civ. prevede că gerarea se

face „fără ştirea proprietarului”.

Dacă geratul ar cunoaşte operaţiunea respectivă, acesta s-ar putea interpreta ca un

mandat tacit, adică am fi în prezenţa unui contract de mandat şi nu în prezenţa unui simplu act

de gestiune. De aici rezultă şi altă consecinţă, anume aceea că raportul juridic se va naşte

independent dacă geratul are sau nu are capacitatea de exerciţiu; interesează numai utilitatea

actului săvârşit în contul său, aşa după cum am văzut mai sus.

În sfârşit, este de observat că gestiunea nu se poate face împotriva voinţei geratului.

Dacă geratul se opune actului, gerantul nu mai poate să-l săvârşească.

b) la rândul său, gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altuia.

Dacă el acţionează cu convingerea că săvârşeşte acte pentru sine, nu ne aflăm în

prezenţa unei gestiuni de afaceri. Astfel, în ipoteza în care persoana efectuează reparaţii la un

bun pe care-l crede al său, ea va putea cere restituirea cheltuielilor făcute de la adevăratul

proprietar al bunului, dar nu pe temeiul gerării intereselor altuia, ci pe un alt temei juridic,

acela al îmbogăţirii fără justă cauză.

Tot cu privire la atitudinea gerantului faţă de actele de gestiune se impun încă două

observaţii:

- pentru existenţa gestiunii de afaceri nu se cere ca gerantul să acţioneze exclusiv în

interesul altei persoane; el poate foarte bine să lucreze concomitent, atât în interes propriu, cât

şi în interesul altei persoane. Un exemplu în acest sens e acela al coproprietarului care face

anumite lucrări de interes comun asupra bunului ce formează obiectul coproprietăţii, fără o

însărcinare prealabilă din partea celorlalţi coproprietari;

- actele de gestiune trebuie efectuate cu intenţia de a obliga pe girat la restituirea

cheltuielilor ocazionate de îndeplinirea lor. Dacă geratul nu ar fi obligat la restituire, am fi în

prezenţa unui act juridic cu titlul gratuit, liberalitate sau act dezinteresat după caz.

Capacitatea părţilor. Cât priveşte pe gerant, acesta, săvârşind acte în contul altei

persoane, trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu sau, cum se spune în mod curent în literatura

de specialitate, să aibă capacitatea de a contracta.

Geratul nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie de capacitate, căci poate fi atât o

persoană deplin capabilă, cât şi o persoană lipsită de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu

155

restrânsă. Aceasta deoarece gerantul acţionează fără ştirea geratului, independent de vreo

manifestare de voinţă a acestuia din urmă, dar pentru administrarea intereselor sale.

Efectele gestiunii intereselor altei persoane. Dacă sunt întrunite condiţiile analizate, se

va naşte un raport juridic între gerant şi gerat, raport ce cuprinde în conţinutul său drepturi şi

obligaţii reciproce.

A. Obligaţiile gerantului

a)Potrivit art. 987-988 C. civ. gerantul are mai întâi obligaţia de a continua gestiunea

începută până ce gerantul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o preia. Aşadar, gerantul

care începe să efectueze acte de gestiune din proprie iniţiativă, pentru o altă persoană, nu

poate abandona efectuarea lor. În măsura în care însă continuarea gestiunii ar deveni

prejudiciabilă pentru el, gerantul poate s-o întrerupă, fără a fi ţinut răspunzător de acesta.

b) O a doua obligaţie a gerantului este aceea ca în efectuarea actelor de gestiune să

depună diligenţa unui bun proprietar (art.989 C. civ.)

În raport cu această obligaţie a gerantului trebuie apreciată şi eventuala să vină în

îndeplinirea actelor de gestiune. Astfel, aşa după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor

art. 990 C. civ., în măsura în care intervenţia sa a fost necesară, răspunderea gerantului pentru

un eventual prejudiciu cauzat geratului prin îndeplinirea actelor de gestiune va fi angajată

numai în ipoteza în care vina sa îmbracă forma dolului, adică a intenţiei. Per a contrario,

putem trage concluzia că în măsura în care intervenţia sa nu a fost necesară, el va fi ţinut să

răspundă indiferent de gradul vinei.

c) O altă obligaţie a gerantului este aceea de a da socoteală geratului cu privire la

operaţiunile efectuate, pentru ca acesta din urmă să fie în măsură să aprecieze asupra lor.

d) În sfârşit, este de observat faptul că prin activitatea care o desfăşoară în interesul

geratului, gerantul se poate obliga şi faţă de terţi.

În ipoteza în care gerantul încheie acte juridice în nume propriu cu terţii dar de care

urmează să beneficieze geratul, cum ar fi, spre exemplu, un contract privind efectuarea unor

reparaţii, el va răspunde faţă de terţi pentru obligaţiile asumate indiferent dacă gestiunea a fost

sau nu utilă pentru gerat. În adevăr, terţii trebuie să fie apăraţi, deoarece ei nu au cunoştinţă de

faptul că gerantul acţionează pentru altcineva.

B. Obligaţiile geratului

a) Mai întâi geratul va fi obligat a indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile

necesare şi utile pe care el le-a făcut (art. 991 partea a doua C. civ.), deci nu şi pe cele

voluptarii. Dat fiind faptul că această obligaţie a geratului se naşte dincolo de orice

156

manifestare de voinţă din partea sa, cheltuielile necesare şi utile făcute de gerant vor fi

restituite numai dacă gestiunea ca operaţie juridică este utilă pentru gerat;

Precizăm că tot în temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde restituirea

cheltuielilor făcute de către cocontractant, în ipoteza anumitelor contracte sinalagmatice

imperfecte, adică acelor contracte care, în momentul încheierii sunt unilaterale, dar pe

parcursul executării lor se naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului, faţă de debitorul

contactual. Un exemplu este contractul de depozit cu titlu gratuit, depozitarul face anumite

cheltuieli cu privire la bunul depozitat, cheltuieli ce vor trebui restituite de către deponent.

Pentru restituire, depozitarul poate intenta o acţiune izvorând din gestiunea de afaceri.

„Beneficiul gestiunii de afaceri poate fi acordat oricui, (chiar şi unui cocontractant) în măsura

în care acesta a acţionat voluntar în contul altuia, de îndată ce s-a stabilit că intervenţia sa a

fost oportună.”

b) Faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile din actele încheiate în

numele său de gerant (art. 991 partea I C. civ.). În ipoteza în care geratul a ratificat gestiunea,

retroactiv acesta se va converti intr-un contract de mandat: ratihabitio mandato aequiparatur.

Aceasta înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile mandatului.

Geratul, devenind mandant, va fi ţinut de toate actele pe care giratul le-a încheiat în numele

său.

Proba gestiunii intereselor altei persoane. Cu privire la proba gestiunii de afaceri va

trebui să distingem după cum obiectul ei constă în fapte materiale sau acte juridice.

Aşa fiind, când operaţiunile pe care gerantul le-a efectuat au fost fapte materiale, ele

vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Dacă, dimpotrivă, aceste operaţii au fost acte juridice, atunci se aplică regulile cu

privire la proba actelor juridice. Va trebui însă să observăm că în aceasta din urmă ipoteză

geratul nu a participat la actele încheiate de gerant în numele său. Aşa fiind, el este un terţ faţă

de aceste, astfel că va putea să le dovedească prin orice mijloc de probă. Strict vorbind, din

punctul de vedere al dovezii, geratul apare ca un terţ faţă de acele acte, nu însă şi din punctul

de vedere al efectelor căci el este beneficiarul lor.

�atura juridică a gestiunii intereselor altei persoane. Pentru a determina natura

juridică a gestiunii de afaceri, va trebui să pornim comparaţiile pe care putem să le facem între

această instituţie juridică şi alte instituţii cu care ea se înrudeşte.

A. Gestiunea intereselor altei persane şi îmbogăţirea fără justă cauză. În principiu, se

poate afirma că gestiunea intereselor altei persoane se întemeează, ca şi îmbogăţirea fără justă

cauză, pe un principiu de echitate, potrivit cu care nimeni nu poate să-şi sporească propriul

157

său patrimoniu, în detrimentul altei persoane. Este motivul pentru care geratul este obligat de

a dezdăuna un gerant pentru cheltuieli pe care acesta le-a făcut în contul său.

Nu mai puţin, observăm că între cele două instituţii există şi deosebiri. Astfel:

a) la gestiunea intereselor altei persoane se restituie cheltuielile făcute de gerant,

indiferent de avantajele obţinute de gerat, chiar dacă ele au fost inferioare cheltuielilor; la

îmbogăţirea fără justă cauză limita restituirii este sporirea efectivă a patrimoniului celui care

se îmbogăţeşte în detrimentul celuilalt;

b) la gestiunea intereselor altei persoane, eventuala mărire a patrimoniului geratului

sau evitarea unei pierderi are un temei juridic, acesta fiind dat de voinţa gerantului de a se

obliga; la îmbogăţirea fără just temei nu apare un asemenea temei;

c) gestiunea intereselor altei persoane este întotdeauna rodul manifestării unilaterale de

voinţă a gerantului; îmbogăţirea fără justă cauză poate lua naştere şi prin fapta unui terţ sau

din caz fortuit sau de forţă majoră.

B. Gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Dat fiind faptul că

efectele actelor săvârşite de gerant se vor răsfrânge asupra geratului, se poate face o apropiere

între gestiunea intereselor altei persoane şi contractul de mandat. Totuşi, între cele două

instituţii există şi importante deosebiri:

a) mandatarul lucrează în baza împuternicirii primite de la mandant, chiar dacă

mandatul este tacit; gerantul acţionează fără ştirea geratului, chiar dacă el ştie dar nu aprobă

gestiunea, nu vom fi în prezenţa unui contract de mandat;

b) mandatul este un contract, anume un contract intuitu personae. Aşa fiind, el

încetează la moarte uneia din părţi. Dimpotrivă, la gestiunea intereselor altei persoane

gerantul este obligat să continue gestiunea până ce moştenitorii vor fi în măsură să o preia;

c) în executarea mandatului, mandatarul răspunde indiferent de forma vinei, în ipoteza

în care nu acţionează corespunzător; chiar dacă şi gerantul este obligat să acţioneze cu

diligenţa unui bun gospodar, în ipoteza în care intervenţia sa a fost necesară, el va răspunde

numai dacă vina îmbracă forma intenţiei (dolului);

d) geratul va fi obligat numai în măsura utilităţii gestiunii, şi când mandatarul obligă

întotdeauna pe mandant în limitele puterilor ce i-au fost conferite;

e) mandatarul poate renunţa la mandat în ipoteza în care continuarea sa ar fi de natură

să-l prejudicieze. Gerantul însă am văzut că este obligat să ducă la bun sfârşit gestiunea

începută.

C. Alteori, s-a supus că gestiunea de afaceri este un act juridic de formaţie unilaterală,

anume raportul juridic ar lua naştere prin manifestare unilaterală de voinţă a gerantului.

158

Această explicaţie nu poate fi primită, deoarece gerantul nu acţionează cu intenţia de a se

obliga, obligaţiile se nasc în temeiul legii.

Faţă de toate acestea conchidem că gestiunea intereselor altei persoane este un izvor

distinct de obligaţii, cu condiţii şi efecte proprii, un fapt licit, ce urmează a fi reglementat ca

atare şi în viitoarea noastră legislaţie civilă.

54. Îmbogățirea fără justă cauză

Un alt fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturii juridice ca izvor distinct

de obligaţii şi consacrat ca atare de practica judecătorească este îmbogăţirea fără justă cauză.

Ceea ce trebuie să subliniem este faptul că în Codul civil român în vigoare nu găsim

un text care să consacre principiul restituirii îmbogăţirii fără justă cauză ca izvor de obligaţii

de sine stătător.

Nu mai puţin însă, în Codul civil găsim texte care fac aplicarea acestui principiu prin

aceea că se instituie o obligaţie de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei

persoane, pe seama patrimoniului altei persoane. Astfel: potrivit art. 484 C. Civ., proprietarul

culege fructele, dar are îndatorirea de a plăti semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii;

potrivit art. 493 C. Civ., proprietarul care a ridicat o construcţie pe terenul său cu material

străin este dator să plătească contravaloarea materialelor; potrivit art. 494 C. Civ.,

constructorul pe terenul altuia, indiferent dacă este de bună sau de rea-credinţă, va trebui

indemnizat de proprietarul terenului care reţine construcţia; restituirea cheltuielilor făcute de

către o persoană ce a conservat un anumit bun: accipiens (art. 997 C. Civ.); depozitar (art.

1618 C. Civ.); creditor gajist (art. 1691 C. Civ.) etc.

Desigur, există diverse situaţii în care patrimoniul unei persoane se poate mări pe

seama patrimoniului altei persoane, dar această mărire este rezultatul unui act sau fapt juridic

recunoscut de lege. Cu alte cuvinte, există un temei juridic pentru acea mărire, respectiv

micşorare a patrimoniului. Aşa spre exemplu, donatorul îşi măreşte patrimoniul său cu bunul

pe care-l primeşte de la donator, dar la baza acestei împrejurări stă contractul de donaţie, act

juridic de formaţie bilaterală; uzucapantul dobândeşte proprietatea bunului imobil prin faptul

juridic al uzucapiunii, dar legea este cea care consacră această posibilitate, pentru diverse

raţiuni; la fel în ipoteza dobândirii bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credinţă,

în temeiul art. 1909 C. Civ. .

159

Există însă situaţii în care are loc o mărire a patrimoniului unei persoane fără ca pentru

aceasta să existe un temei legitim, precum: îmbunătăţirile pe care le face un chiriaş la imobilul

închiriat; reţinerea alocaţie de stat de către un părinte copilul fiind încredinţat şi aflându-se în

întreţinerea celuilalt părinte. În toate aceste cazuri şi în altele similare, practica

judecătorească a făcut aplicaţia principiului restituirii îmbogăţirii fără temei legitim.

Ceea ce trebuie menţionat în mod deosebit este faptul că această categorie, în dreptul

nostru se întemeiază pe principiile etici, valorile morale deosebite, care nu pot permite

mărirea fără o cauză legală a patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia. Aşa fiind,

obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără temei legitim apare şi ca un mijloc de apărare a

dreptului de proprietate privată, în condiţiile în care nu există alte mijloace juridice pentru

apărarea acestor drepturi subiective.

Din punct de vedere terminologic, în literatura de specialitate categoria pe care o

cercetăm este desemnată în mod diferit. Astfel, se vorbeşte despre „îmbogăţirea fără justă

cauză”, „îmbogăţirea fără just temei”, „îmbogăţirea fără temei legitim”. De asemenea, s-a

propus şi utilizarea formulei „restituirea bunurilor deţinute (reţinute) fără temei legitim”.

Definiţie. Putem defini îmbogăţirea fără justă cauză ca fiind faptul juridic prin care

patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru

aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care îşi

vede mărit patrimoniul său de a restitui în limita măririi către cel care şi-a diminuat

patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaşte posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie

prin care pretinde restituirea acţiune care se numeşte actio de in rem verso.

Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire. Practica judecătorească şi

literatura de specialitate au precizat condiţiile pentru care poate fi intentată acţiunea în

restituire, arătând că acestea pot fi: materiale şi juridice.

Condiţiile ale intentării acţiunii în restituire sunt:

- mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani.

Aceasta poate să constea, în primul rând, în sporirea unor elemente active ale patrimoniului

unei persoane prin dobândirea unui bun, a unei sume de bani sau a unei creanţe, îmbunătăţirea

unui lucru al proprietarului de către o altă persoană sau folosirea de un bun aparţinând altuia.

În al doilea rând, se admite că mărirea unui patrimoniu poate rezulta şi din micşorarea

datoriilor sale, din înlăturarea unor pagube sau evitarea unor cheltuieli;

- micşorarea unui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi altuia.

160

Micşorarea se produce în patrimoniul celui care devine, ca urmare a acestui fapt,

titularul acţiunii de restituire.

Ea poate să constea în diminuarea unor elemente active ale patrimoniului sau în

efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite;

c) existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în

sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice. Nu se cere o legătură cauzală între

mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt, căci o astfel de legătură poate fi concepută

numai între o faptă şi rezultatul ei, pe când mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt au

o caută unică, un fapt juridic sau un eveniment.

Condiţiile juridice ale intentării acţiunii de restituire sunt:

- absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul

alteia; să nu existe un temei legitim pentru aceasta.

Nu avem în vedere noţiunea de cauză a actului juridic ci avem în vedere inexistenţa

unui temei al măririi unui patrimoniu şi al micşorării celuilalt.

Cu privire la această condiţie, câteva precizări se impun.

Mai întâi, este de observat că mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt pot avea

ca temei un contract. Astfel chiriaşul convine cu proprietarul că anumite îmbunătăţiri pe care

le-a adus imobilului închiriat să-i rămână acestuia; sau o persoană se înţelege să

gospodărească cu o altă persoană, căreia să-i acorde şi îngrijiri medicale.

În al doilea rând, după cum am arătat, mărirea unui patrimoniu şi diminuarea în mod

corespunzător a altui patrimoniu pot avea ca temei o dispoziţie legală: dobândirea proprietăţii

unui bun prin uzucapiune sau prin posesia de bună credinţă (art. 1909 C. Civ.). De asemenea,

debitorul liberat de a-şi executa obligaţia ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie

extinctivă nu poate fi considerat că ţi-a mărit patrimoniul fără temei legitim.

În sfârşit şi o hotărâre judecătorească poate constitui un temei pentru mărirea unui

patrimoniu.

Când nici unul dintre aceste temeiuri nu există şi totuşi s-a creat un dezechilibru

patrimonial, se recunoaşte dreptul la acţiune al celui care şi-a micşorat patrimoniul împotriva

celui care şi l-a mărit;

- absenţa oricărui alt mod juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat

patrimoniul, a pierderii suferite; în acest sens se vorbeşte despre caracterul subsidiar al

acţiunii de restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

161

După cum s-a spus, cel sărăcit are drept la actio de im rem verso numai atunci când el

nu are şi nici nu a avut o altă cale de drept nici o altă acţiune în justiţie, pentru valorificarea

dreptului său la reparaţiune.

Astfel, proprietarul unui bun individual determinat poate cere restituirea lui de la cel la

care se găseşte pe calea acţiunii în revendicare şi nu pe aceea a unei acţiuni de in rem verso.

De asemenea, această acţiune nu poate fi intentată nici pentru determinarea unei părţi

să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau executare necorespunzătoare. Practica

judecătorească a subliniat, pe drept cuvânt, că „acţiunea din contract exclude acţiunea pentru

îmbogăţire fără just temei”.

Acestea sunt condiţiile pentru a se intenta actio de in rem verso. Observăm că nu se

cere nici o condiţie de capacitate a părţilor; aceasta pentru că obligaţia de restituire se naşte

independent de vreo manifestare de voinţă din partea lor.

Cât priveşte proba într-o actio de in rem verso, urmează a se aplica regulile de drept

comun în materie. Subliniem că, în principiu, fiind vorba de fapte juridice, dovada lor se poate

face cu orice mijloc de probă. În măsura în care se va invoca un act juridic, urmează a se

aplica regulile cu privire la proba actelor juridice (art. 1191 C. Civ.).

Efectele îmbogăţirii fără justă cauză. Ca urmare a creării dezechilibrului patrimonial

prin mărire unui patrimoniu în detrimentul altuia, se naşte un raport juridic obligaţional, în

temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligaţiei de restituire, către

cel care, în mod corespunzător şi-a micşorat patrimoniu şi care devine la rândul său creditor al

aceleiaşi obligaţii.

În principiu, restituirea trebuie să se facă în natură. Atunci când aceasta nu mai este cu

putinţă, urmează a se face restituirea prin echivalent.

Obligaţia de restituire are o dublă limită:

a) cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura

creşterii patrimoniului său, iar această creştere trebuie apreciată la momentul intentării

acţiunii. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care bunul cu care s-a mărit patrimoniul a pierit în

mod fortuit până în momentul intentării acţiunii, obligaţia de restituire încetează. Dacă lucrul

a fost vândut, va trebui restituită valoarea lui in momentul introducerii acţiunii;

b)cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât diminuarea

patrimoniului său, căci altfel s-ar îmbogăţii fără temei legitim.

Sau, cum s-a precizat în practica judecătorească, „justa aplicare a principiului

(îmbogăţiri fără temei legitim – nota ns.) impune ca obligaţia de restituire a pârâtului să nu

162

depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească

valoarea cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului”.

Prescripţia acţiunii. Acţiunea de restituire este supusă termenelor generale de

prescripţie, de 3 ani în raporturile dintre persoanele fizice. Potrivit art. 8 alin. 2 din Decretul

nr. 167/1958, pentru acţiunile izvorând din îmbogăţirea fără just temei termenul de prescripţie

începe să curgă din momentul în care cel ce şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia

să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această

mărire şi împotriva căruia se îndreaptă cu acţiunea în restituire.

�atura juridică a îmbogăţirii fără justă cauză. Pentru a determina natura juridică a

îmbogăţirii fără temei legitim va trebui să plecăm de la constatarea că raportul juridic la care

ea dă naştere îşi are izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns. Este însă vorba despre un fapt

juridic licit ce constă, aşa după cum am arătat, în acţiunea ori evenimentul care a dus la

mărirea unui patrimoniu pe seama altui patrimoniu, fără ca pentru aceasta să existe un temei

legitim, din care ia naştere obligaţia de restituire în sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit.

Aşa fiind, îmbogăţirea fără just temei se deosebeşte de răspunderea civilă delictuală,

pe de o parte, iar, pe de o parte, pentru că mărirea patrimoniului nu presupune vina celui care

o primeşte, iar, pe de altă parte, pentru că obligaţia de restituire a acestuia este, după cum am

văzut, limitată.

55. Împărțeala de ascendent

1. �oţiune, utilitate şi natură juridică

Partajul de ascendent poate fi definit drept un act juridic între vii (donaţie) sau pentru

cauză de moarte (testament) prin care ascendentul împarte între toţi descendenţii săi cu

vocaţie succesorală la deschiderea moştenirii bunurile sale – în tot sau în parte – aceste bunuri

fiind dobândite de aceştia divizat, în mod individual, iar nu în cote părţi ideale, ce

caracterizează starea de indiviziune.

Prin partajul de ascendent se preîntâmpină naşterea stării de indiviziune între

descendenţi la moartea ascendentului, şi se evită dificultăţile unui partaj succesoral.

Împărţeala de ascendent este un act juridic mixt; pe de o parte, ea reprezintă o donaţie

sau o dispoziţie testamentară, iar pe de altă parte, un act de împărţeală, dar de natură specială

întrucât nu este menit să pună capăt unei stări de indiviziune, ci dimpotrivă preîntâmpină

naşterea unei astfel de stări între descendenţii dispunătorului la deschiderea succesiunii. Fiind

163

un act mixt ea trebuie realizată atât cu respectarea regulilor donaţiei sau dispoziţiilor

testamentare, cât şi a normelor privitoare la împărţeală.

2. Condiţii de validitate

a) Condiţii de formă

Împărţeala de ascendent se poate face, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai cu

respectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente.

După deschiderea moştenirii nulitatea donaţiei sau testamentului pentru vicii de formă

pot fi acoperite prin ratificare, confirmare sau executare voluntară.

b) Condiţii de fond

1) Condiţii de drept comun

Împărţeala de ascendent trebuie să îndeplinească condiţiile de fond de drept comun –

capacitate, consimţământ, obiect, cauză) prevăzute de lege pentru donaţii şi testamente.

2) Condiţii speciale

Persoanele îndreptăţite a face împărţeala de ascendent

Potrivit legii numai părinţii şi ceilalţi ascendenţi pot să-şi împartă bunurile pe această

cale între descendenţi.

Persoanele între care se face împărţeala

Împărţeala de ascendent se face numai între descendenţii dispunătorului. Împărţeala

prin donaţie conjunctivă se poate face numai între descendenţii comuni. Descendenţii între

care se face împărţeala trebuie să aibă vocaţie succesorală concretă în nume propriu sau prin

reprezentare, să nu fie nedemni şi să fi acceptat moştenirea expres sau tacit. Vocaţia

succesorală se apreciază în funcţie de data deschiderii moştenirii.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, împărţeala de ascendent trebuie să cuprindă pe toţi

descendenţii care vin efectiv la moştenire, în nume propriu sau prin reprezentare.

Împărţeala testamentară rămâne valabilă şi în ipoteza în care unul dintre descendenţi

vine la moştenire – fiind decedat şi neavând descendenţi – partea descendentului lipsă se va

dobândi în ondiviziune de ceilalţi moştenitori.

Omiterea soţului supravieţuitor din partajul de ascendent nu atrage nulitatea împărţelii.

Obiectul împărţelii

Partajul testamentar poate avea ca obiect toate bunurile ce ascendentul a lăsat la

moartea sa sau numai o parte a acesteia.

Împărţeala-donaţie nu poate avea obiect decât bunurile prezente nu şi cele viitoare.

Bunurile necuprinse în împărţeala de ascendent inclusiv cele dobândite de el ulterior

actului de partaj, se vor moşteni în indiviziune şi se vor partaja conform dreptului comun.

164

Bunurile ce fac obiectul partajului de ascendent trebuie să aparţină exclusiv

ascendentului dispunător.

Condiţiile împărţelii propriu zise

Împărţeala de ascendent trebuie să fie efectivă, în sensul de a diviza material bunurile,

ea trebuind să preîntâmpine efectiv indiviziunea succesorală între descendenţi.

Împărţeala trebuie făcută cu respectarea părţii legitime (rezerva succesorală) a fiecărui

descendent, cel vătămat putând ataca împărţeala prin acţiunea în reducţiune. În cadrul

împărţelii de ascendent nu operează principiul egalităţii, ascendentul putând favoriza pe unii

dintre descendenţi, dar numai în limitele cotităţii disponibile (luând în considerare şi rezerva

soţului supravieţuitor).

3. Efectele împărţelii de ascendent

A) Efectele împărţelii donaţie

a) Efectele înainte de deschiderea moştenirii

Între ascendent şi descendenţi se nasc raporturi specifice contractului de donaţie.

Astfel, donatarii vor dobândi în mod irevocabil, de la data încheierii contractului, drepturile

care formează obiectul lui, putând dispune liber de bunurile ce le-au fost atribuite, fără să mai

aştepte deschiderea succesiunii ascendentului donator.

Creditorii ascendentului vor putea ataca donaţia prin acţiunea pauliană.

Descendenţii au între ei calitatea de copărtaşi, raporturi născute din împărţeală. În

virtutea acestor relaţii copărtaşul evins se bucură de acţiunea în garanţie împotriva celorlalţi,

inclusiv de privilegiul imobiliar corespunzător.

Rezoluţiunea împărţelii nu se poate cere, pentru neexecutarea obligaţiilor rezultând din

împărţeală, numai în cazul în care s-a prevăzut aceasta în actul de împărţeală.

b) Efecte după deschiderea moştenirii

Descendenţii donatori care acceptă moştenirea şi îndeplinesc condiţiile pentru a

moşteni:

- răspund de pasivul moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia;

- dobândesc moştenirea în stare divizată, fiecare păstrând bunurile primite donaţie;

- pot intenta acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive dacă rezerva a fost

încălcată prin împărţeala de ascendent;

- nu pot cere raportul donaţiilor.

Descendentul donatar care nu poate sau nu vrea să vină la moştenire păstrează

bunurile primite donaţie în condiţiile dreptului comun; calitatea de donatar al descendentului

şi efectele donaţiei nu sunt condiţionate d venirea la moştenire. Însă, fiind străin de moştenire,

165

el va putea păstra bunurile donate numai în limitele cotităţii disponibile, cotitate calculată

numai în raport de drepturile moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire, inclusiv

soţul supravieţuitor, dacă este cazul.

B) Efectul împărţelii testamentare

a) Lipsa de efecte în timpul vieţii ascendentului testator

Fiind o dispoziţie mortis causa, nu produce efect cât timp ascendentul trăieşte şi el o

poate revoca sau modifica până în ultima clipă a vieţii.

b) Efecte după deschiderea moştenirii

Descendenţii dobândesc bunurile atribuite în stare divizată, din chiar momentul

deschiderii moştenirii, potrivit voinţei testatorului.

Ei urmează să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală fie acceptând moştenirea –

aşa cum le-a fost transmisă – fie renunţând la ea, ei neavând calitatea dublă de moştenitori

legali şi testamentari, având doar calitatea de moştenitori legali, deoarece actul valorează

împărţeală şi nu liberalitate testamentară.

Ca urmare a împărţelii testamentare între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală

şi ca atare datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucură de privilegiul imobiliar al

copărtaşului.

Bunurile care nu au fost împărţite de testator vor fi dobândite de moştenitori în stare

de indiviziune, potrivit dreptului comun.

Dacă bunurile care au fost atribuite prin testament unuia dintre descendenţi nu mai

există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, descendentul rămas fără lot

poate cere constatarea nulităţii actului de împărţeală în calitate de descendent omis de la

partaj, iar dacă lotul să u a fost diminuat, în aşa măsură încât nu mai acoperă nici rezerva

succesorală, va putea ataca actul de împărţeală cu acţiunea în reducţiunea loturilor

copărtaşilor avantajaţi.

4. Ineficacitatea împărţelii de ascendent

a) Cauze de drept comun

Partajul de ascendent poate deveni ineficace datorită:

- anulării – pentru incapacitate sau vicii de consimţământ;

- din cauza nulităţii absolute;

- cauze care atrag caducitatea

- revocarea donaţie pentru neexecutarea sarcinii sau ingratitudine;

- creditorii pot cere revocarea actului prin acţiunea pauliană.

b) Cauze de ineficacitate speciale

166

- împărţeala este nulă pentru omiterea unui descendent chemat efectiv la

moştenire;

- în cazul în care încalcă rezerva succesorală, împărţeala poate fi atacată prin acţiunea

în reducţiune;

56. Împărțeala moștenirii. �oțiune, condiții, obiect și forme

A. �oţiunea de împărţeală a moştenirii. Indiviziunea ia sfârşit prin împărţeală sau

partaj. Acţiunea de împărţeală (partaj) este modalitatea prin care moştenitorii îşi realizează

dreptul de a ieşi din indiviziune. Prin partaj (împărţeală) se înţelege acea operaţie juridică

prin care se pune capăt stării de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite în comun,

pe cote-părţi, sunt trecute, potrivit cu întinderea cotelor cuvenite copărtaşilor, în

proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre coindivizari.

Astfel, dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor indivize devine un drept

exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor anumite bunuri, determinate în materialitatea

lor, fiecare coindivizar devenind, aşadar, proprietarul exclusiv al bunului sau bunurilor ce i-au

fost atribuite.

B. Cererea de împărţeală a moştenirii

a) Persoanele care pot cere împărţeala moştenirii

Împărţeala moştenirii poate fi cerută de următoarele persoane: coindivizarii (denumiţi

şi copărtaşi); creditorii personali ai coindivizarilor; succesorii în drepturi ai coindivizarilor.

b) Capacitatea necesară pentru a putea cere împărţeala moştenirii

Împărţeala moştenirii este un act juridic declarativ. Cu toate acestea, datorită

consecinţelor pe care le poate avea asupra patrimoniului copărtaşilor, legea o asimilează, în

privinţa capacităţii, cu un act de înstrăinare. Drept urmare, cel care cere împărţeala trebuie

să aibă capacitatea pentru a face acte de dispoziţie, adică să aibă capacitate deplină de

exerciţiu.

C. Obiectul împărţelii. În principiu, fac obiectul împărţelii numai bunurile existente

în patrimoniul defunctului la data decesului. Dar, de la această regulă sunt două categorii de

excepţii: a) bunuri care fac obiectul împărţelii, deşi nu au existat în masa succesorală la

data deschiderii succesiunii: fructele produse de bunurile aflate în masa succesorală, ulterior

deschiderii moştenirii etc.; b) bunuri care, deşi fac parte din patrimoniul succesoral, nu

constituie obiect al împărţelii: bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate

167

cu titlu particular, asupra cărora legatarii au dobândit un drept real încă din momentul

deschiderii succesiunii etc.

D. Lichidarea pasivului succesoral. Codul civil consacră regula diviziunii de drept a

pasivului succesoral. Într-adevăr, datoriile şi sarcinile moştenirii se împart, de drept, între

comoştenitori, de la data deschiderii moştenirii, proporţional cu partea ereditară a fiecăruia

(art. 777 şi 1060 C. civ.). Cât priveşte contribuţia pe care trebuie să o aibă fiecare

comoştenitor la suportarea datoriilor şi sarcinilor moştenirii, Codul civil cuprinde şi o altă

dispoziţie, potrivit căreia comoştenitorii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii,

fiecare în proporţie cu ce ia (art. 774). În realitate, partea contributivă din datoriile şi sarcinile

moştenirii se calculează – aşa cum prevăd art. 777 şi 1060 C. civ. – în raport de „partea

ereditară” a fiecărui comoştenitor, adică în funcţie de vocaţia la moştenire, şi nu în raport de

emolumentul pe care îl culeg efectiv din moştenire.

E. Raportul succesoral. În vederea asigurării unei drepte împărţiri a moştenirii, legea

cere efectuarea, în prealabil, a raportului succesoral.

Potrivit Codului civil, raportul succesoral este o operaţie de reducere (raportare),

de către anumiţi moştenitori, la masa succesorală a bunurilor pe care le-au primit cu

titlu de donaţie, precum şi a datoriilor pe care le-au avut faţă de cel care lasă

moştenirea.

Rezultă că raportul succesoral este de două feluri: raportul donaţiilor şi raportul

datoriilor.

57. Împrumutul de consumație (propriu-zis)

1. Caracterele juridice ale împrumutului de consumaţie

Împrumutul de consumaţie (mutuum) – ca şi împrumutul de folosinţă (comodatul) –

este un contract real, pentru încheierea lui fiind necesare atât realizarea acordului de voinţă,

cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului.

Împrumutul de consumaţie – spre deosebire de comodat, care este un contract

esenţialmente gratuit – poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros. În acest caz,

împrumutătorul pretinde de la împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie oarecare

în schimbul transferării proprietăţii lucrului împrumutat. Această prestaţie constă, de regulă,

într-o sumă de bani, numită dobândă.

168

Împrumutul de consumaţie – ca şi comodatul – este un contract unilateral, deoarece

prin încheierea sa dă naştere la obligaţii numai în sarcina împrumutatului.

Împrumutul de consumaţie – spre deosebire însă de împrumutul de folosinţă în temeiul

căruia comodatarul devine un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului – este un

contract translativ de proprietate; ca urmare, împrumutatul devine proprietar şi suportă

riscurile.

2. Condiţiile de validitate ale împrumutului de consumaţie

A. Obiectul contractului. Spre deosebire de comodat – care poate avea ca obiect

numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură,

în individualitatea lor –, obiectul împrumutului de consumaţie (propriu-zis) îl formează

lucruri care sunt deopotrivă fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor. În cazul

împrumutului cu dobândă, contractul are un obiect dublu: lucrul împrumutat (numit în Codul

civil „capital”) şi dobânda.

B. Forma şi dovada contractului. Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) este un

act consensual, care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără

vreo formalitate. Deci, forma scrisă este cerută numai ad probationem, contractul neputând fi

dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de dovadă scrisă ori

preconstituirea sau reconstituirea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art. 1197-1198 C. civ.).

C. Capacitatea părţilor. Deoarece contractul este translativ de proprietate,

împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de

lege pentru acte de dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul

contractului. Împrumutatul trebuie şi el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească

condiţiile cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin pericolul la

care se expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – să

restituie din patrimoniul său o valoare echivalentă.

3. Efectele împrumutului de consumaţie

Împrumutul de consumaţie (propriu-zis) – ca şi comodatul –, fiind un contract

unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina împrumutatului.

Dar, în cursul executării contractului, se pot naşte unele obligaţii extracontractuale şi

în sarcina împrumutătorului.

A. Obligaţiile împrumutatului. Principala obligaţie a împrumutatului este de a

restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate (art. 1584

C. civ.), indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor din momentul

încheierii contractului şi acela al plăţii.

169

B. Obligaţiile împrumutătorului. În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie

(pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutătorului ca proprietar.

Deoarece contractul este translativ de proprietate, împrumutatul devine proprietar şi suportă

riscurile.

4. Stingerea contractului de împrumut de consumaţie

a) Prin plată. Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut

în contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuate de

împrumutat de bunăvoie.

b) Alte moduri de stingere. Împrumutul se poate stinge, potrivit dreptului comun, şi

prin alte moduri de stingere a obligaţiilor (remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată

etc.), inclusiv compensaţia, el având ca obiect lucruri fungibile.

58. Împrumutul de folosință

1. Caracterele juridice ale împrumutului de folosinţă

a) Comodatul face parte din categoria contractelor reale, pentru încheierea lui fiind

necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care

formează obiectul contractului.

b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o contravaloare

pentru folosinţa lucrului împrumutat, contractul s-ar transforma într-un contract de locaţiune

de lucruri.

c) Comodatul este un contract unilateral, deoarece – din momentul încheierii – naşte

obligaţii numai pentru comodatar.

d) În temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de folosinţă,

devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului (art. 1560 C. civ).

2. Condiţiile de validitate ale contractului de comodat

A. Obiectul contractului. Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile

(individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor.

Astfel fiind, pot constitui obiectul contractului lucrurile neconsumptibile a căror folosire nu

implică, la prima întrebuinţare, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.

B. Forma şi dovada contractului de comodat. Comodatul este un contract

consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără

îndeplinirea vreunei formalităţi. Deci, forma scrisă este cerută numai ad probationem,

170

contractul neputând fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de

dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art. 1197-

1198 C. civ.).

C. Capacitatea părţilor. Pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi

comodatarul trebuie să aibă capacitatea (respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege

pentru a încheia acte de administrare).

3. Efectele contractului de comodat

Comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina

comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii

extracontractuale şi în sarcina comodantului.

A. Obligaţiile comodatarului:

a) Conservarea lucrului. Comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea

lucrului împrumutat ca un bun proprietar (art. 1564 C. civ.) şi chiar mai bine decât de lucrurile

sale, pe care este obligat să le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat

(art. 1566 C. civ.).

b) Folosirea lucrului potrivit destinaţiei. Comodatarul este obligat să întrebuinţeze

lucrul numai la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea

de a plăti daune-interese (art. 1564 C. civ.), de a suporta riscul pieirii fortuite (art. 1565 C.

civ.) şi rezilierea contractului potrivit regulilor generale.

c) Suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întrebuinţare).

Comodatarul suportă cheltuielile necesare folosinţei lucrului (de exemplu, hrana

calului împrumutat etc.), neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt un

accesoriu al folosinţei.

d) Restituirea lucrului. Principala obligaţie a comodatarului este de a restitui la

scadenţă lucrul împrumutat în natura sa specifică (art. 1560 C. civ.). Comodatarul nu poate

oferi, iar comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani al lucrului

împrumutat, dacă restituirea în natură este posibilă.

e) Răspunderea comodatarului. Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau

pieirea – în tot sau în parte – a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea sau pieirea s-a

produs fortuit sau că deteriorarea este consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din

partea sa.

B. Obligaţiile comodantului:

171

a) Restituirea cheltuielilor de conservare. Comodantul este obligat să restituie

cheltuielile făcute de comodatar în vederea conservării lucrului; cheltuielile cu caracter

extraordinar, necesar şi foarte urgent (art. 1575

C. civ.).

b) Plata despăgubirilor. Comodantul mai are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar

pentru pagubele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi nu le-a adus la

cunoştinţa comodatarului (art. 1575 C. civ).

4. Stingerea efectelor comodatului:

a) Prin restituirea lucrului. Raporturile contractuale încetează prin restituirea

lucrului în stare corespunzătoare la termenul prevăzut în contract sau după satisfacerea

trebuinţelor comodatarului ori la termenul stabilit de instanţă.

b) Prin reziliere. În caz de nerespectare a obligaţiilor de către comodatar (de exemplu,

întrebuinţarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea contractului conform

regulilor generale, deşi contractul este unilateral.

c) Prin moartea comodatarului. În caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec

asupra succesorilor în drepturi, potrivit regulilor generale.

59. Începutul prescripției extinctive

Regula. Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau

dreptul de a cere executarea silită”( art. 7, Decr. Nr. 167/1958).

Reguli speciale.

a. Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, „în obligaţiile care urmează să fie

executate la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este

stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”;

b. Potrivit art. 7 alin. 3, „dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen

suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat

termenul”;

c. Potrivit art. 8, „prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin

fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât

paguba cât şi pe cel care răspunde de ea”;

d. Atunci când acţiunea în anulare a unui act juridic are ca temei un alt viciu de

consimţământ (eroarea, dolul sau leziunea), ori are ca temei incapacitatea de exerciţiu, potrivit

172

art. 9 alin. 2 „prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit” (adică cel al cărui

consimţământ a fost viciat, sau minorul devenit între timp major şi deplin capabil – n. Ns.)

ori, după caz, „reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele”

(adică părinţii sau tutorele incapabilului – n. Ns.) „a cunoscut cauza anulării, însă cel mai

târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului” etc.

60. Începutul şi conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

1. Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

a) Regula dobândirii de la data naşterii

Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice – ca regulă – este stabilit de art. 7

alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea

persoanei (…)” (s.n.). Prin urmare, ca regulă, data naşterii este data începutului

capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Această dată se dovedeşte, în cele mai multe

cazuri, cu actul de stare civilă, care este „certificatul de naştere”, care are o rubrică specială

consacrată acestui aspect: data naşterii (an, lună, zi), indiferent că înregistrarea naşterii este

„în termen” ori „tardivă”. Naşterea copilului trebuie declarată în 15 zile, de către cei obligaţi

de lege la aceasta. Peste acest termen, dar până la un an de la naştere, înregistrarea naşterii se

aprobă de primar. Peste un an de la naştere, înregistrarea naşterii se poate face numai în

temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă.

b) Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la data concepţiunii

Potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „Drepturile copilului sunt recunoscute

de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu” (s.n.).

Cu privire la capacitatea succesorală a persoanei fizice, art. 654 C. civ. prevede:

„Pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce succede să existe la momentul

deschiderii succesiunii. Copilul conceput se consideră că există. Copilul născut mort este

considerat că nu există”. Dispoziţiile de mai sus, privind recunoaşterea capacităţii de

folosinţă în favoarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C. fam.,

care reglementează „timpul legal al concepţiunii” astfel: „Timpul cuprins între a trei suta

şi a o sută opt zecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii” (s.n.).

După cum rezultă din cele de mai sus, excepţia dobândirii cu anticipaţie a capacităţii de

folosinţă indică drept dată a acestei dobândiri data concepţiunii. Cum această dată nu poate fi

stabilită post factum cu exactitate, legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al

173

concepţiunii. Potrivit acestuia, ca dată a concepţiunii poate fi considerată oricare zi din

intervalul, de 121 de zile, cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului.

c) Condiţiile aplicării excepţiei

Excepţia dobândirii capacităţii de folosinţă de la concepţiune era cunoscută şi în dreptul

roman, fiind exprimată în adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis

ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut atunci când este vorba de drepturile sale).

Pentru ca excepţia să-şi găsească aplicare, este nevoie să fie întrunite, cumulativ,

două condiţii, şi anume: să fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligaţii pentru

acesta); copilul să se nască viu; legea noastră nu pretinde ca respectivul copil să fie şi

viabil.

Din prima condiţie a aplicării excepţiei rezultă că, dacă regula priveşte aptitudinea de a

avea atât drepturi, cât şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă anticipată are un conţinut mai

restrâns, el referindu-se doar la drepturi civile. În legătură cu a doua condiţie – copilul să se

nască viu – este de reţinut că legea română nu cere, ca alte legislaţii, şi condiţiile viabilităţii.

Pentru a fi considerat născut viu este necesar şi suficient ca acel copil să fi respirat măcar o

dată. Chiar atunci când a murit imediat după naştere, copilului i se întocmesc două acte de

stare civilă: actul de naştere şi actul de deces.

2. Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

a) �oţiunea de conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă tocmai în aptitudinea omului

de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. După cum se poate observa, acest conţinut se

obţine din reunirea a două laturi: latura activă – aptitudinea omului de a avea drepturi

subiective civile – şi latura pasivă – aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

Acest conţinut al capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl întâlnim în toate cazurile, cu

excepţia capacităţii de folosinţă anticipată, caz în care este cuprinsă doar aptitudinea de a

dobândi drepturi subiective civile, iar nu şi obligaţii.

b) Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

Din caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă rezultă consecinţa juridică următoare:

nu pot exista îngrădiri ale acestei capacităţi decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres

de lege. Îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoanei fizice pot fi calificate ca incapacităţi de

drept civil. Aceste îngrădiri se pot încadra în două categorii: îngrădiri cu caracter de

sancţiune; îngrădiri prevăzute de lege în scopul ocrotirii unor interese, fie ale însăşi persoanei

a cărei capacitate de folosinţă este îngrădită, fie ale unei alte persoane.

Îngrădiri – sancţiune

174

Această primă categorie de incapacităţi civile este formată din două subdiviziuni:

1) îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

2) îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă.

Ca note caracteristice generale ale îngrădirilor cu caracter de sancţiune, reţinem faptul

că instituirea lor se face, în principiu, pe timp mărginit, şi se pronunţă numai prin hotărâre

judecătorească.

1. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală

Din această subcategorie fac parte: pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi şi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi.

Potrivit art. 64 C. pen., „Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în

interzicerea unuia sau a unora din următoarele drepturi:

– dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat

sau obşteşti;

– dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a

folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

– drepturile părinteşti;

– dreptul de a fi tutore sau curator” (s.n.).

Dintre pedepsele prevăzute de art. 64, pentru dreptul civil prezintă relevanţă doar

ultimele două îngrădiri.

Potrivit art. 71 C. pen., „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor

prevăzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage, de drept, interzicerea

drepturilor arătate în alineatul precedent din momentul în care hotărârea de condamnare a

rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a

restului de pedeapsă, ori, până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei”.

2. Îngrădiri cu caracter de pedeapsă civilă

În această subcategorie intră: decăderea din drepturile părinteşti, în condiţiile art. 109

din Codul familiei; pedepsele civile stabilite în materie succesorală de Codul civil.

Potrivit art. 109 C. fam., „Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este

primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtarea abuzivă sau prin

neglijenţa gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţarea sau

pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de România, instanţa

judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa decăderea părintelui din drepturile

părinteşti”.

175

Potrivit art. 655 C. civ., „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi de la

succesiune:

– condamnatul pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;

– acela care a făcut contra defunctului o acuzaţie capitală declarată de judecată

calomnioasă;

– moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat

aceasta justiţiei”.

Art. 703 C. civ. dispune: „Erezii care au dat la o parte, sau au ascuns lucruri ale unei

succesiuni, nu mai au facultatea de a se lepăda de dânsa; cu toată renunţarea lor, ei rămân

erezi şi nu pot lua nici o parte din lucrurile date la o parte sau ascunse”.

Îngrădiri cu caracter de protecţie

În această a doua categorie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice

intră acele incapacităţi pe care legiuitorul le-a instituit, din considerente de ocrotire sau de

protecţie a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situaţia lor specială în care se

află. Aceste îngrădiri se înfăţişează sub forma unor incapacităţi speciale de a încheia anumite

acte juridice sau de a dobândi anumite drepturi.

1. Incapacităţi prevăzute în Codul civil. Acestea sunt următoarele:

- cea prevăzută de art. 806: „Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel

(…) prin donaţie sau testament, de bunurile sale”;

-cea prevăzută de art. 807: „Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai

pentru jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune majorele”;

- cea prevăzută de art. 809: „Minorul de şaisprezece ani nu poate, prin testament,

dispune în favoarea tutorelui său.

Minorul, ajuns la majoritate, nu poate dispune nici prin donaţiune între vii, nici prin

testament, în favoarea fostului său tutore, dacă socotelile definitive ale tutelei n-au fost

prealabil date şi primite”;

-cea din art. 810: „Doctorii în medicină sau în chirurgie, ofiţeri de sănătate şi spiţerii

(adică medicii şi farmaciştii – n.n.) care au tratat pe o persoană în boala din care moare, nu pot

profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa au făcut-o în favoare-le în cursul

acestei boli (…). Aceleaşi reguli sunt aplicabile în privinţa preoţilor”.

2. Incapacităţi prevăzute de Codul familiei

Acestea sunt următoarele:

- Potrivit art. 128 C. fam., „Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă

în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte, şi minor, de alta”.

176

-Iar potrivit art. 133 alin. (3) C. fam., „Minorul nu poate să facă, nici chiar cu

încuviinţare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia”. E vorba de minorul care a împlinit

14 ani.

Stricta determinare prin lege a cazurilor de îngrădire şi a condiţiilor în care poate fi

îngrădită capacitatea de folosinţă a persoanei demonstrează, în ultimă analiză, existenţa

principiului intangibilităţii capacităţii de folosinţă şi caracterul cu totul excepţional al

îngrădirii acestei capacităţi.

61. Încetarea capacității de folosință a persoanei fizice

a) Moartea persoanei – sfârşit al capacităţii de folosinţă

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu încetarea însăşi a

existenţei acestei persoane. Într-adevăr, calitatea de subiect de drept, calitate inerentă fiinţei

umane, nu poate supravieţui suportului său uman. De aceea, în art. 7 alin. (1) din Decretul nr.

31/1954 se precizează, în timp, durata capacităţii de folosinţă, care „începe de la naşterea

persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia” (s.n.).

De obicei, moartea poate fi constatată fizic, direct (prin examinarea cadavrului),

constatare care se materializează în întocmirea certificatului de deces. Cu acest prilej, în

certificat se consemnează data la care a avut loc decesul şi, drept urmare, se determină cu

certitudine momentul în care a avut loc încetarea calităţii de subiect de drept a persoanei

fizice. Sunt, însă, situaţii în care nu este cu putinţă să se stabilească prin constatări directe

decesul unei anumite persoane. Este cazul persoanelor dispărute de la domiciliul lor, despre

care nu există nici un fel de ştire şi cu privire la care există o totală incertitudine. Înlăturarea

acestei incertitudini se realizează prin declararea judecătorească a morţii persoanei

dispărute, care are drept consecinţă încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei, întemeiată

pe o prezumţie foarte puternică de moarte a acesteia.

Ipoteza morţii, fizic constatată, nu ridică probleme deosebite; completarea datei morţii

se face fie pe baza datei trecute în actul medical constatator al morţii (când un asemenea act a

fost întocmit de medic), fie pe baza declaraţiei făcute de persoana care anunţă, la starea civilă,

decesul persoanei (când, deci, nu s-a întocmit un „certificat constatator al morţii” de către

medic).

Ipoteza declarării judecătoreşti a morţii, prin condiţiile de fond care se cer a fi întrunite,

prin procedura ce trebuie urmată şi prin efectele hotărârii judecătoreşti ce se pronunţă, ridică

177

însă unele probleme de drept al căror studiu impune o cercetare separată. În ipoteza morţii

declarate judecătoreşte, completarea datei morţii, în actul de stare civilă – actul de deces, se

face pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, rămasă definitivă, în sensul că data

morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.

5. Declararea judecătorească a morţii persoanei fizice

Există anumite situaţii în care moartea unei anumite persoane nu se poate stabili în mod

direct şi, deci, nu se poate întocmi actul de stare civilă care este „actul de deces”, pe baza şi în

conformitate cu care se eliberează „certificatul de deces”. Şi aceasta, deşi din împrejurări

rezultă aproape cu certitudine că persoana dispărută nu mai este în viaţă. Astfel, dispariţia

unei anumite persoane în condiţii de război, într-o catastrofă naturală, într-un accident,

absenţa îndelungată a unei persoane fără nici o ştire etc. sunt tot atâtea împrejurări care

creează o puternică prezumţie că persoana dispărută nu mai este în viaţă. Cu toate acestea,

întrucât moartea persoanei nu a putut fi constatată în mod direct, calitatea de subiect de drept,

oricât de incertă ar fi sub aspectul circumstanţelor de fapt, din punct de vedere juridic

continuă a exista.

a) Justificarea instituţiei declarării judecătoreşti a morţii

Sunt suficiente motivele care au determinat adoptarea, sub aspect legislativ, a unei

soluţii care să pună capăt acestei stări de incertitudine.

• Sub aspectul raporturilor de ordin personal-nepatrimonial, menţionăm, în primul rând,

situaţia soţului celui dispărut. Atâta timp cât cel dispărut este considerat a fi în viaţă – oricât

timp ar fi trecut de la dispariţie, soţul rămas nu are dreptul să se recăsătorească, deoarece,

dacă ar face-o, ar fi considerat bigam.

• Sub aspectul raporturilor dintre părintele dispărut şi copiii săi minori este, de

asemenea, important să se determine modul în care se vor exercita drepturile părinteşti şi,

eventual, să se deschidă tutela.

• Sub aspectul raporturilor patrimoniale ale soţului dispărut există importante interese

care pretind o clarificare a situaţiei sale. Creditorii dispărutului au interesul să ştie pe cine pot

să urmărească pentru satisfacerea creanţelor sale. Moştenitorii prezumtivi ai dispărutului sunt

şi ei interesaţi în clarificarea situaţiei lor juridice faţă de bunurile acestuia.

• În sfârşit, însuşi statul este interesat să existe o situaţie limpede a subiectelor de drept,

fie şi numai din punct de vedere al cunoaşterii dinamicii populaţiei, deşi interesele statului nu

se mărginesc numai la acest aspect.

Declararea judecătorească a morţii produce, din punct de vedere al existenţei subiectului

de drept, aceleaşi efecte pe care le produce moartea constatată în mod direct.

178

b) Sediul materiei

Declararea judecătorească a morţii – precedată sau nu de declararea dispariţiei – este

reglementată atât prin norme de drept substanţial ori material – art. 16-21 din Decretul nr.

31/1954 –, cât şi prin norme de drept procesual – art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.

c) Feluri

În stabilirea felurilor declarării judecătoreşti a morţii trebuie pornit de la prevederile art.

16 din Decretul nr.31/1954: „Cel care lipseşte de la domiciliul său poate fi declarat dispărut

prin hotărâre judecătorească, putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data

ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă.

- Cel astfel declarat dispărut, poate fi declarat mort, de asemenea, prin hotărâre

judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut

patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de împlinirea unui

termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat

dispariţia.

-Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un

naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune

decesul, poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a

trecut cel puţin un an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia” (s.n.).

Din conţinutul acestui articol deducem existenţa a două feluri de situaţii în care intervine

declararea judecătorească a morţii:

– declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a

dispariţiei; aceasta este situaţia-regulă;

– declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea dispariţiei; aceasta este

situaţia-excepţie.

Înainte de a analiza problemele comune celor două feluri de declarare judecătorească a

morţii este necesar să examinăm „declararea judecătorească a dispariţiei”.

6. Declararea judecătorească a dispariţiei

Una dintre condiţiile necesare pentru a se ajunge la declararea judecătorească a morţii

este aceea ca, mai înainte, persoana să fi fost declarată judecătoreşte dispărută. Măsura

declarării dispariţiei reprezintă o măsură de prudenţă, pentru a nu se ajunge dintr-o dată la

actul declarării morţii, act grav din punct de vedere al însăşi calităţii de subiect de drept.

Faza declarării dispariţiei, prin condiţiile pe care le implică şi prin măsurile procedurale

şi de publicitate care îi sunt proprii, permite să se efectueze ample cercetări cu privire la

179

existenţa persoanei în cauză, pentru ca, atunci când se va trece la faza declarării morţii, să

existe suficiente elemente care să justifice hotărârea judecătorească ce se va pronunţa.

a) Condiţia de fond, necesară pentru declararea dispariţiei – de la data ultimelor

ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut un an.

În înţelegerea acestei condiţii este necesar de subliniat că nu orice lipsă de la domiciliu a

persoanei, prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei,

ci este necesar să fie vorba de o lipsă calificată de la domiciliu, sub un dublu aspect: pe de o

parte, ea trebuie să aibă o durată minimă de un an şi, pe de altă parte, această lipsă să facă să

existe incertitudinea asupra existenţei în viaţă a persoanei.

Data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă şi lipsa de la domiciliu

reprezintă chestiuni de fapt ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Aşa cum se prevede

în art. 17 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, „Dacă ziua ultimelor ştiri despre cel care lipseşte

de la domiciliu nu se poate stabili, termenele prevăzute în art. 16 alin. (1) şi (2) se vor socoti

de la sfârşitul lunii ultimelor ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la

sfârşitul anului calendaristic” (s.n.).

b) Procedura declarării dispariţiei. Această procedură presupune: formularea cererii

de declarare a dispariţiei; faza prealabilă judecăţii; faza judecăţii propriu-zise; faza ulterioară

judecăţii. Conţinutul acestor etape este stabilit în art. 36-39 din Decretul nr. 31/1954, astfel:

Potrivit art. 36, „Cererea de declarare a dispariţiei unei persoane se introduce la instanţa

judecătorească în circumscripţia căreia această persoană şi-a avut ultimul domiciliu”.

Potrivit art. 37, „Primind cererea, preşedintele instanţei dispune ca, prin organele

primăriei şi prin organele poliţiei, să se culeagă cât mai multe informaţii cu privire la persoana

a cărei dispariţie se cere a fi declarată. Totodată, va dispune să se facă, la ultimul domiciliu al

acesteia şi la primărie, afişarea cererii, cu invitaţia ca orice persoană care ar putea da

informaţii pentru soluţionarea cererii să le comunice instanţei. Preşedintele instanţei va putea

sesiza autoritatea tutelară de la domiciliul celui a cărui dispariţie se cere a fi declarată, spre a

se face, dacă e cazul, aplicaţia art. 152 din Codul familiei referitoare la numirea curatorului”.

Art. 38 prevede că: „După trecerea a 45 zile de la afişarea prevăzută de art. 37 alin. (2)

din prezentul decret, preşedintele va fixa termen de judecată, cu citarea părţilor. Persoana a

cărei dispariţie se cere a fi declarată se citează la ultimul domiciliu, în cazul când a avut un

mandatar general, va fi citată şi la acesta”.

În fine, art. 39 dispune: „Prin îngrijirea instanţei, hotărârea de declarare a dispariţiei,

rămasă definitivă, se va afişa, timp de 30 de zile, la uşa instanţei de fond şi a primăriei

ultimului domiciliu al celui dispărut”.

180

c) Efectul hotărârii de declarare a dispariţiei

Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei, rămasă definitivă, are un singur

efect: constată îndeplinirea unei condiţii de fond, necesară declarării judecătoreşti a morţii,

în ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954. Rezultă că hotărârea

declarativă de dispariţie nu are nici un efect asupra capacităţii de folosinţă a persoanei fizice,

deoarece, potrivit art. 19 din Decretul nr. 31/1954, „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă

nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă” (s.n.). În orice caz, trebuie

reţinut că, pentru a se putea trece la procedura declarării judecătoreşti a morţii în cazurile

„obişnuite” (deci, nu în cazurile excepţionale, la care se referă alin. (1) al art. 16 din Decretul

nr. 31/1954), este necesar să fie îndeplinită cerinţa prealabilă a declarării dispariţiei persoanei

fizice.

7. Declararea morţii precedată de declararea dispariţiei

Din chiar cuprinsul art. 16 alin. (2) citat, rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, trei

condiţii pentru a se putea declara moartea, şi anume:

a) să existe o hotărâre declarativă a dispariţiei, rămasă definitivă, care să fi fost afişată

timp de 30 zile (art. 39 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954);

b) de la data ultimelor ştiri, din care rezultă că persoana era în viaţă, să fi trecut cel

puţin 4 ani;

c) de la data afişării extrasului de pe hotărârea declarativă a dispariţiei să fi trecut cel

puţin 6 luni.

Dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite, se poate declanşa procedura declarării

judecătoreşti a morţii.

8. Declararea morţii neprecedată de declararea dispariţiei

La această varietate a declarării morţii se referă alin. (3) al art. 16 din Decretul nr.

31/1954: „Cel dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată, într-un

naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care îndreptăţeşte a se presupune decesul,

poate fi declarat mort, fără a se mai declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un

an de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia”.

Din conţinutul textului rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a

se putea declara moartea persoanei dispărute, şi anume:

a) persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională „care îndreptăţeşte a se

presupune decesul”, precum: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu şi altele

asemănătoare (accident aviatic, cutremur, inundaţie, revoluţie etc.);

181

b) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin un an. Împrejurarea

excepţională şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

9. Procedura declarării judecătoreşti a morţii

La această procedură se referă art. 40-41 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 40,

„Pentru declararea morţii prin hotărâre judecătorească se va urma potrivit dispoziţiilor art. 36-

38 inclusiv din prezentul decret, care se aplică în mod corespunzător”. Deci, procedura de

declarare a dispariţiei este aplicabilă şi declarării morţii. Art. 41 dispune: „Hotărârea de

declarare a morţii, rămasă definitivă, va fi comunicată registrului de stare civilă pentru a fi

înscrisă în registrul actelor de stare civilă” (s.n.).

a) Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte

Regulile de stabilire a datei morţii, în hotărâre, sunt stabilite în alin. (2)-(3) ale art. 18

din Decretul nr. 31/1954 astfel: „Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu

împrejurările. În lipsă de indicii îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a

termenului după care se poate cere declararea judecătorească a morţii” (s.n.).

Deci, instanţa judecătorească va stabili data morţii în felul următor:

– când, pe baza probelor administrate, rezultă, ca probabilă, o anumită zi, „data morţii”

va fi acea zi;

– când, din probele administrate, nu se poate stabili o asemenea zi ca dată a morţii,

obligatoriu va fi stabilită ca dată a morţii, după caz:

1) ultima zi a termenului de 4 ani, în ipoteza declarării morţii precedată de declararea

dispariţiei;

2) ultima zi a termenului de un an, în ipoteza declarării morţii neprecedată de declaraţia

dispariţiei.

b) Efectele hotărârii declarative de moarte

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, în principiu, ca şi

moartea fizic constatată: încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice. Cu referire la

acest aspect, art. 18 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 prevede: „De îndată ce hotărârea

declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită

prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii” (s.n.).

Este de observat că, deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect

retrospectiv (ex tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că persoana dispărută

este socotită că a murit pe data stabilită în hotărâre ca fiind data morţii.

c) Anularea hotărârii declarative de moarte

182

Reglementând acest aspect, art. 20 din Decretul nr. 31/1954 dispune: „Dacă cel declarat

mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea”.

Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată

de orice persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând, de cel declarat mort; prezenţa sa

în viaţă este mai puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte.

Efectul hotărârii de anulare se produce atât în dreptul civil, cât şi în alte ramuri de drept.

(Bunăoară, art. 22 din Codul familiei prevede: „În cazul în care soţul unei persoane declarată

moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria

cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”).

Aici ne interesează efectul hotărârii în dreptul civil.

-Aspectul esenţial – nepatrimonial – este acela că încetarea capacităţii de folosinţă este

înlăturată.

-Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. (2) al art. 20: „Cel

care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea

bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze,

decât dacă se face dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”

(s.n.).

10. Comorienţii

Potrivit art. 21, „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare,

fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”

(s.n.).

Ceea ce reglementează art. 21 este denumit în doctrină comorienţi (comuritori sau

persoane care au murit în aceeaşi împrejurare, fără a se putea stabili că una a supravieţuit

alteia). Situaţia juridică numită comorienţi prezintă utilitate practică, îndeosebi în materie

succesorală, deoarece, potrivit art. 654 C. civ., „Pentru a succede, trebuie neapărat ca perioada

ce succede să existe (adică să fie în viaţă – n.a.) în momentul deschiderii succesiunii”.

Dovada clipei morţii se poate face cu orice mijloc de probă admis de lege. Există şi

cazuri în care o asemenea probă nu poate fi făcută, cum e cazul comorienţilor. Pentru această

ipoteză, legiuitorul instituie prezumţia simultaneităţii ori a concomitenţei momentului morţii.

În doctrină, s-a mai precizat că situaţia comorienţilor presupune persoane între care există

vocaţie succesorală reciprocă.

183

62. Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea

Prin dizolvarea persoanei juridice înţelegem acel mod de încetare a persoanei juridice,

aplicabil în cazurile prevăzute de lege şi presupunând lichidarea.

a) Cauzele de dizolvare

• Cauzele (cazurile) de dizolvare prevăzute de Decretul nr. 31/1954 (legea generală a

persoanelor juridice). Potrivit art. 45, „Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti

se dizolvă dacă:

– termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

– scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au

devenit contrare legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel

declarat;

– numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut.

În cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d), dizolvarea se produce de plin drept; în cazul

prevăzut la lit. c), ea se face prin actul organului competent.

Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se pot dizolva, de asemenea, în

condiţiile prevăzute în art. 44, care se vor aplica prin asemănare”∗ (s.n.).

• Cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale prevăzute de Legea nr. 31/1990

Potrivit art. 169, „Au ca efect dizolvarea societăţii şi dau dreptul fiecărui asociat să

ceară lichidarea acesteia:

– trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;

– imposibilitatea realizării obiectivului societăţii sau realizarea acestuia;

– hotărârea adunării generale;

– falimentul;

∗ Art. 44 se referă la dizolvarea prin hotărârea adunării generale.

184

– reducerea capitalului social, în cazul arătat la art. 110x), sau micşorarea capitalului

social sub minimul legal, dacă asociaţii nu decid completarea lui;

– societăţile pe acţiuni se dizolvă şi când numărul acţionarilor s-a redus sub cinci, dacă

a trecut mai mult de şase luni de la reducerea lui şi n-a fost completat” (s.n.).

Potrivit art. 170, „Societăţile în nume colectiv şi cu răspundere limitată se dizolvă prin

falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau moartea unuia dintre asociaţi, când,

datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză de

continuare cu moştenitorii, cu excepţia art. 210 şi 211”xx) (s.n.).

b) Efectele dizolvării. Lichidarea

Efectul esenţial al dizolvării – intrarea persoanei juridice în lichidare – este prevăzut de

art. 51 astfel: „Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea

realizării activului şi a plăţii pasivului” (s.n.).

Soarta bunurilor rămase după lichidare este stabilită în art. 52 şi 53 din Decretul nr.

31/1954. Potrivit art. 52, „Bunurile organizaţiei cooperatiste sau ale organizaţiei obşteşti

dizolvate, rămase după lichidare, vor primi destinaţia arătată prin actul de înfiinţare, prin

statut sau prin hotărârea luată cel mai târziu la data dizolvării, de organele chemate a o

decide. În lipsa unei atare prevederi în actul de înfiinţare sau în statut, ori în lipsa unei

hotărâri luate în condiţiile alineatului precedent, precum şi în cazul în care prevederea sau

hotărârea este contrară legii ori regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după

lichidare vor fi atribuite de organul competent.

x) Art. 110 prevede, „Dacă administratorii constată pierderea unei jumătăţi din capitalul

social, sunt obligaţi să convoace adunarea generală pentru a hotărî reconstituirea capitalului,

limitarea lui la suma rămasă sau dizolvarea societăţii. Prin contractul de societate şi prin statut

se poate stabili ca adunarea extraordinară să fie convocată şi la o pierdere mai mică. În cazul

când nici la a doua convocare nu s-a întrunit cvorumul, administratorii vor cere instanţei

185

numirea unui expert, care va verifica pierderea din capitalul social. Instanţa, pe baza

expertizei, constatând pierderea prevăzută la alin. (1) sau (2), va da o încheiere, autorizând

administratorii să convoace adunarea generală, care va putea să hotărască limitarea capitalului

la suma rămasă sau dizolvarea societăţii, cu orice număr de acţionari prezenţi”.

xx) Art. 210 şi 211 au în vedere societatea cu răspundere limitată cu unic fondator (sau,

în expresia improprie a legii, „cu asociat unic”).unei persoane juridice cu scop identic sau

asemănător” (s.n.). Potrivit art. 53, „În cazul în care persoana juridică este dizolvată pentru că

scopul ei sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori

potrivnice regulilor de convieţuire socială, bunurile rămase după lichidare trec la stat”.

c) Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării

Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu înseamnă încetarea, automată, a capacităţii

sale civile. Dimpotrivă, persoana juridică îşi păstrează fiinţa juridică, adică şi capacitatea

civilă, pe toată durata lichidării.

În ce priveşte capacitatea de folosinţă, este de reţinut că principiul specialităţii

capacităţii de folosinţă, aplicabil şi pe durata lichidării, suferă o reducere a limitelor sale, la

ceea ce înseamnă realizarea activului şi plata pasivului; în alţi termeni, pe durata lichidării,

persoana juridică este titulara aptitudinii de a avea drepturile şi obligaţiile civile necesare

realizării activului şi plăţii pasivului.

Cât priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, pe durata lichidării, este de

menţionat că ea se realizează prin lichidatori, indiferent de cine sunt numiţi aceştia: adunarea

generală, justiţie, alt organ prevăzut de lege.

Se înţelege că şi conţinutul capacităţii de exerciţiu, pe această perioadă, nu poate depăşi

conţinutul capacităţii de folosinţă la care ne-am referit mai sus.

186

63. Înscrierile în cartea funciară, reglementare de legea nr. 7/1996,

republicată

Felurile înscrierii; Procedura înscrierii

Întabularea

Întabularea este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau

stingerea unui drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, în mod definitiv de la data

înregistrării cererii de înscriere. Aşadar întabularea are ca obiect înscrierea drepturilor reale,

care se numesc drepturi tabulare.

Cererea de întabulare se depune la biroul de carte funciară de la judecătoria în a cărei

circumscripţie teritorială se află imobilul.

Cererea va fi depusă de titularul dreptului ce urmează a fi înscris sau de mandatarul

său legal sau convenţional.

Cererea va trebui să fie însoţită de înscrisul original sau copia legalizată de pe acesta,

prin care se constată actul sau faptul juridic al cărei înscriere se cere. Judecătorul de carte

funciară va dispune, prin încheiere, efectuarea înscrierii, numai dacă înscrisul îndeplineşte

următoarele condiţii:

- actul juridic pe care îl cuprinde sau constată a fost încheiat sau emis cu respectarea

cerinţelor de validitate;

- are deplină putere doveditoare;

- cuprinde numele sau denumirea părţilor;

- individualizează imobilul cu nr. De parcelă;

- este însoţit de o traducere legalizată, dacă este întocmit într-o limbă străină.

În lipsa acestor condiţii cererea de înscriere va fi respinsă prin încheiere motivată.

Încheierea este supusă căilor ordinare de atac.

Întabularea stingerii unui drept real se numeşte radiere.

Întabularea are ca efect opozabilitatea faţă de terţi, a actelor şi faptelor juridice prin

care se transmit, se constituie, modifică sau sting drepturile reale imobiliare.

Înscrierea provizorie

Este înscrierea prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea unui

drept real imobiliar devin opozabile faţă de terţi, sub condiţia şi în măsura aplicării ei.

Are ca obiect numai drepturile reale mobiliare. Se mai numeşte şi întabulare

imperfectă. Rangul înscrierii este determinat de data înregistrării cererii de înscriere, sub

187

condiţia şi în măsura justificării ei ulterioare. În lipsa justificării, înscrierea nu-şi mai produce

efectul de opozabilitate faţă de terţi.

Înscrierea provizorie în cartea funciară se face în două situaţii:

- în cazul dobândirii de drepturi reale afectate de o condiţie suspensivă;

- dacă hotărârea judecătorească pe care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă.

Justificarea înscrierii se va face prin depunerea înscrisului original care constată

realizarea condiţiei suspensive sau, după caz, prin prezentarea hotărârii judecătoreşti

definitivă şi irevocabilă.

Dacă înscrierea provizorie nu va fi justificată se va radia la cererea persoanei

interesate, împreună cu toate înscrisurile făcute împotriva celui înscris provizoriu.

Înscrierea provizorie are ca efect opozabilitatea faţă de terţi, a actelor şi faptelor

juridice prin care se transmit, se constituie, modifică sau sting drepturile reale imobiliare.

�otarea

Notarea este înscrierea care are ca obiect menţionarea în cartea funciară a unor

drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strâns legate de drepturile tabulare şi de titularii

lor, litigiilor referitoare la drepturile tabulare, pentru a le face opozabile terţilor sau a le aduce

la cunoştinţa acestora numai în scop de informare.

Astfel pot fi notate: minoritatea şi punerea sub interdicţie a titularului dreptului real

respectiv, instituirea curatelei, acţiunile în justiţie în legătură cu imobilul şi drepturile înscrise

în cartea funciară, interdicţia de înstrăinare şi grevare a imobilului, pactul de preferinţă,

promisiunea de înstrăinare a imobilului, sechestrul asigurător sau judiciar, atacarea cu apel

sau recurs a încheierilor date de judecătorul de carte funciară, lucrările de expropriere a

imobilului, orice alte fapte sau acţiuni si drepturi personale.

Notarea în cartea funciară are ca efect opozabilitatea faţă de terţi sau, după caz,

informarea terţilor interesaţi cu privire la drepturile personale, fapte personale, raporturi

juridice, litigii etc, în legătură cu imobilele descrise în cărţile funciare.

64. Întreruperea prescripției extinctive (noțiune, cauze, efecte)

Noţiune.Potrivit art. 17 din decret, "întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a

se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o altă prescripţie"

având acelaşi termen (întreg, fără a se socoti timpul curs înainte de întrerupere) şi aceeaşi

natură cu cea întreruptă.

188

Cauze.

a. recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în favoarea căruia

curge prescripţia;

b. introducerea unei cereri de chemare în judecată ;

c. orice act începător de executare întrerupe curgerea prescripţiei dreptului de a cere

executarea silită în temeiul unui titlu executor.

Efectele întreruperii prescripției extinctive:

Întreruperea șterge prescripția începută, înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-

o. După întrerupere, începe să curgă o nouă prescripție.

Debitorul care a executat obligația, după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a

prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă, la data executării, nu știa că

termenul prescripției era împlinit.

Dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu se aplică:

- dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitație, servitute

și superficie;

- impozitelor și taxelor datorate statului și primelor asigurărilor prin efectul legii, care

sunt supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale.

65. Legatul. �oțiune și clasificare. Ineficacitatea legatelor

Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desemnează una

sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întregul patrimoniu, o fracţiune din

patrimoniu sau anumite bunuri lăsate de defunct.

A. Desemnarea legatarului. Deoarece legatul produce efecte numai dacă este cuprins

în testament, înseamnă că pentru a dobândi ce i-a lăsat testatorul: a) desemnarea trebuie să fie

făcută prin testament; b) desemnarea trebuie să fie făcută personal de către testator.

B. Clasificarea legatelor. Din punctul de vedere al obiectului lor, legatele pot fi: a)

legatul universal este acela care conferă legatarului chemare sau vocaţie la întreaga

moştenire; b) legatul cu titlu universal este acela care conferă legatarului chemare la o

fracţiune din moştenire (1/1 din moştenire) sau la o masă de bunuri succesorale determinată

numai prin natura lor juridică de mobile sau imobile; c) legatul cu titlu particular sau

singular este legatul care conferă vocaţie la unul sau mai multe bunuri succesorale singulare,

privite ca bunuri izolate (ut singuli).

189

După modalităţile care le afectează, legatele pot fi: a) legatul pur şi simplu este

legatul care îşi produce efectele la data morţii testatorului;

b) legatul cu termen este legatul a cărui executare sau stingere depinde de

îndeplinirea unui termen;

c) legatul sub condiţie este acel act a cărui naştere sau stingere depinde de un

eveniment viitor şi nesigur; d) legatul cu sarcină este legatul prin care testatorul impune

legatarului o obligaţie de a da, a face sau a nu face.

C. Cauzele de ineficacitate a legatelor. Din pricini felurite, legatele sunt lipsite de

eficacitate, fiind desfiinţate retroactiv. Ineficacitatea legatelor poate fi urmarea nulităţii,

caducităţii sau revocării.

a) �ulitatea legatelor. Cauzele de nulitate sau anulare a legatelor sunt cele care

privesc orice act juridic: incapacitatea persoanei care face actul, viciile de consimţământ, lipsa

formei cerute de lege pentru valabilitatea actului etc.

b) Caducitatea legatelor. Caducitatea poate fi definită ca o imposibilitate de

executare a legatului datorită împrejurării că legatarul nu poate sau nu voieşte să primească

legatul.

c) Revocarea legatelor. Ineficacitatea legatelor poate rezulta din revocarea lor prin

voinţa testatorului sau prin hotărâre judecătorească.

– Revocarea voluntară este opera testatorului care, fără a avea nevoie de

consimţământul altei persoane şi fără a aduce atingere vreunui drept câştigat, poate, în ultima

sa suflare, să revoce actul său de ultimă voinţă. Legatul şi, în general, dispoziţiile testamentare

sunt, în principiu, acte revocabile. Din punct de vedere al modului de manifestare a voinţei

revocatorii, revocarea poate fi expresă sau tacită: Testatorul îşi poate manifesta expres voinţa

de revocare printr-un testament posterior, întocmit în condiţiile cerute de lege sau printr-un

înscris autentic obişnuit. Voinţa de a revoca legatul se poate manifesta şi tacit, ea putând

rezulta neîndoielnic din anumite fapte sau acte ale testatorului, astfel: incompatibilitatea sau

contrarietatea dintre dispoziţiile testamentului posterior şi cele din testamentul anterior (art.

921 C. Civ.); înstrăinarea voluntară de către testator a bunului care face obiectul unui legat cu

titlu particular (art. 923 C. Civ.); distrugerea de către testator sau din ordinul lui a obiectului

legatului cu titlu particular sau a testamentului în care este cuprins legatul.

– Revocarea judecătorească este opera instanţei judecătoreşti şi poate avea loc după

moartea testatorului, la cererea celor interesaţi, în cazurile expres prevăzute de lege. Potrivit

Codului civil, revocarea judecătorească operează pentru: neexecutarea sarcinii de către

legatarul gratificat printr-un legat cu sarcină (art. 830 şi 930); ingratitudinea legatarului

190

(legatele pot fi revocate în două din cele trei cazuri prevăzute pentru donaţii: a) dacă

gratificatul a atentat la viaţa dispunătorului; b) dacă faţă de acesta el s-a făcut vinovat de

cruzimi, delicte sau injurii grave); injuria gravă la adresa memoriei defunctului (art. 931 C.

Civ.).

d) Dreptul de acrescământ. De ineficacitatea legatului, adică de nulitatea, caducitatea

sau revocarea legatului va profita, în principiu, persoana care este obligată să-l predea sau să-l

plătească, adică, după caz, moştenitorul legal, legatarul universal sau cu titlu universal, ori

chiar cel cu titlu particular dacă, în acest din urmă caz, testatorul i-a pus în sarcină plata sau

predarea legatului.

66. Limitele dreptului de dispoziție asupra moștenirii. Oprirea

pactelor asupra unei moșteniri nedeschise. Oprirea substituțiilor

fideicomisare

1. Oprirea pactelor asupra unei moşteniri viitoare

�oţiune

Prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice contract sau

act unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui, sau

se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.

Condiţii

Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale el trebuie să aibă ca obiect

drepturi asupra unei moşteniri viitoare, moştenirea în cauză să nu fie deschisă şi pactul să nu

fie permis în mod excepţional de lege.

a) Pactul să fie privitor la o moştenire

Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale – dreptul de a moşteni sau obligaţia de a nu

moşteni – pactul este valabil, chiar dacă realizarea obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane,

constituind o condiţie sau un termen incert, ca modalitate a actului juridic.

Pactul este interzis dacă vizează moştenirea având ca obiect patrimoniul succesoral,

parte din universalitate ori bunuri determinate din moştenire privite ut singuli.

b) Moştenirea să nu fie deschisă

Deoarece după deschiderea moştenirii moştenitorii pot dispune liber de drepturile

dobândite prin succesiune.

c) Pactul să nu fie permis în mod expres de lege

191

Există convenţii privind moştenirea pe care legea le permite în mod excepţional:

- convenţia prin care asociaţii stipulează continuarea societăţii civile cu moştenitorii

asociatului decedat sau între asociaţii rămaşi în viaţă;

- împărţeala de ascendent făcută prin donaţie;

- consimţământul succesibilului la înstrăinarea făcută unui succesibil în linie dreaptă

cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului.

Sancţiunea aplicabilă

Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută şi ca atare poate

fi invocată de orice persoană interesată, oricând, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil.

2. Oprirea substituţiilor fideicomisare

�oţiune

Substituţia fideicomisară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate – testament

sau donaţie – prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar),

numit instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau

în parte, la moartea sa, unei alte persoane numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de

dispunător.

Substituţia fideicomosară poate fi unică sau graduală.

Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare

Pentru ca liberalitatea să reprezinte o substituţie fideicomisară şi să intre sub incidenţa

prohibiţiei legale, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- Liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru ca substituţia să fie fideicomisară

este necesar să existe cel puţin două liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a cel puţin

două persoane desemnate de dispunător şi care liberalităţi urmează a fi executate succesiv la

moartea dispunătorului şi la moartea instituitului, respectiv următoarele la moartea

substituitului.

- Conservarea bunului care formează obiectul legatului, ceea ce înseamnă că bunurile

în cauză sunt indisponibilizate, neputând fi înstrăinate sau gravate, ceea ce contravine

principiului liberei circulaţii a bunurilor şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi

absolut de bunul său;

- Stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morţii gratificatului

)instituitului, respectiv şi a substituitului în cazul substituţiei fideicomisare graduale sau

veşnice). Este de principiu faptul că nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei

persoane, pactele asupra moştenirii altuia, prin care dispunătorul ar stabili o adevărată ordine

succesorală, neputând fi recunoscute valabile.

192

Sancţiune

Substituţia fideicomisară se sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală, fiind nulă

atât liberalitatea prevăzută în favoarea substituitului cât şi cea făcută instituitului. Nulitatea

care sancţionează substituţia fideicomisară este de ordine publică.

Sancţiunea nulităţii se aplică numai în măsura în care dispoziţia reprezintă o substituţie

fideicomisară, nulitatea fiind parţială în sensul că loveşte liberalitatea numai în măsura

substituţiei fideicomisare.

Sancţiunea nulităţii nu este aplicabilă în cazul fideicomisului fără obligaţie.

Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului fără obligaţia de a

conserva bunurile primite şi a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnată; el îi

adresează gratificatului doar o rugăminte

Legatul rămăşiţei – liberalitate prin care gratificatul nu este obligat să conserve

bunurile primite – având dreptul să le înstrăineze – dar dispunătorul îi impune obligaţia de a

transmite la moartea sa, persoanei desemnate de el ceea ce va mai exista în patrimoniul său la

data morţii. Şi acest caz se sancţionează cu nulitatea absolută.

Dublul legat condiţional este dispoziţia prin care testatorul face două legate, având

acelaşi obiect, în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie care însă este rezolutorie

pentru primul gratificat şi suspensivă pentru al doilea. – act nul absolut.

Liberalităţi duble permise de lege

a) Substituţia vulgară

Substituţia vulgară este o dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate prin care

dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de

liberalitate în caz în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, liberalitatea

devenind ineficace în privinţa lui. Această substituţie este valabilă deoarece nici unul din

elementele substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare.

b) Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate

Este o liberalitate dublă având acelaşi obiect derivat permisă de lege şi care constă în

dispoziţia prin care uzufructul unui bun sau a unui patrimoniu ori fracţiuni de patrimoniu este

lăsat unei persoane, iar nuda proprietate alteia. O asemenea dublă liberalitate nu constituie o

substituţie fideicomisară, neîntrunindu-se nici un element al acesteia.

193

67. Lipsa capacității de exercițiu a persoanei fizice

Categoriile de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

Potrivit art.11, alin.1 din decretul nr.31/1954, nu au capacitate de exerciţiu:

- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

- persoana pusă sub interdicţie.

Ca excepţie, în materie testamentară, limita este de 16 ani, deoarece: “minorul mai mic

de 16 ani nu poate dispune în nici un fel”.

2. Dispoziţiile legale care consacră reprezentarea legală

Potrivit prevederilor art.1, alin.2 din Decretul 31/1954: “Pentru cei ce nu au capacitate

de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.

Art. 11, alin.2 trebuie coroborat cu:

- art.105, alin.1, C.fam.: Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile

copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile, până la data la care el împlineşte vârsta

de 14 ani;

- art.124, alin.1, C.fam.: Tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului şi a-

l reprezenta în actele civile, însă numai până la data la care acesta împlineşte vârssta de 14

ani;

- art.147 C.fam.: Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14

ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune

altfel.

3. Acte juridice permise celui lipsit de capacitate de exerciţiu

Minorul sub 14 ani ori pusul sub interdicţie judecătorească poate totuşi face, valabil,

următoarele acte juridice:

- acte de conservare, care prin definiţie nu pot fi vătămătoare, indiferent cine le face;

asemenea acte sunt: somaţia, punerea peceţilor, înscrierea unui privilegiu sau al unei ipoteci în

registrul de publicitate, întreruperea unei prescripţii;

- acte mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obişnuite ale traiului; ex:

cumpărarea de alimente etc.

Încetarea stării juridice a lipsei capacităţii de exerciţiu

Pentru minor, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează fie prin împlinirea vârstei de 14

ani (când dobândeşte capacitatea de exerciţiu restrânsă), fie prin moarte.

194

Pentru interzisul judecătoresc, lipsa capacităţii sale de exerciţiu încetează prin

ridicarea interdicţiei sau prin moarte.

�oţiune aşi reglementarea capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice este aptitudine minorului în vârstă

de 14-18 ani de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile

prin încheierea personal de acte juridice civile, însă numai încuviinţate în prealabil de

ocrotitorul legal.

Textul de principiu care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este cel al

art.9 din Decretul nr.31/1954 conform căruia: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are

capacitate restrânsă”. Acest text trebuie coroborat şi cu alte texte ale Codului familiei sau ale

decretului 31/1954.

Art.105, alin.2 C.fa.m arată că “după împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită

singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a

părinţilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al treilea”. Tot în acest sens şi

art.133, alin.1 şi 2 din Codul familiei, precum şi art.10, alin.4 din Decretul 31/1954.

Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse

Începutul capacităţii de exerciţiu restrânse este marcat de data împlinirii vârstei de 14

ani.

Trebuie precizat că pentru a funcţiona regula dobândirii capacităţii de exerciţiu

restrânse la împlinirea vârstei de 14 ani, este necesar ca, până la această vârstă, minorul să nu

fi fost pus sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar aceasta

se ridică în intervalul 14-18 ani, capacitatea de exerciţiu restrânsă va începe pe data ridicării

interdicţiei.

7. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse

a) Caracteristica acestei capacităţi este de a fi de tranziţie, adică de a trece de la lipsa

capacităţii de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu, cu următoarele consecinţe:

- nu intră în specificul capacităţii restrânse de exerciţiu actele care putea fi încheiate şi

de minorul de sub 14 ani;

- nu intră în conţinutul acestei capacităţi actele interzise minorului până la împlinirea

vârstei de 18 ani;

- posibilitatea încheierii de acte juridice personal;

- necesitatea încuviinţării prealabile.

b) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil personal şi

singur:

195

- actele de conservare şi actele mărunte;

- depozitul special la CEC;

- actele de administrare dacă nu sunt lezionare;

- după împlinirea vârstei de 16 ani poate dispune prin testament de jumătatea bunurilor

sale.

c) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia valabil, numai cu

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal:

- acte de administrare – privitoare la un bun sau la întregul patrimoniu; ex: contract de

închiriere, antrepriză pentru repararea unui bun etc.;

d) Acte juridice pe care minorul de 14-18 ani le poate încheia personal dar cu

dublă încuviinţare (a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare):

- actele de dispoziţie; ex: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală, renunţarea la un

drept sau tranzacţie.

Actele juridice interzise minorului de 14-18 ani:

- donaţii sau garantarea obligaţiei altuia;

- acte între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o

parte şi minor pe de alta.

Cazurile de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânse

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

- la împlinirea vârstei de 18 ani, când se dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;

- dacă femeia se căsătoreşte înainte de 18 ani, ea dobândeşte capacitatea de exerciţiu

deplină;

- dacă minorul este pus sub interdicţie judecătorească – ceea ce conduce la lipsa

capacităţii de exerciţiu restrânse;

- prin moarte (când încetează capacitatea de folosinţă).

196

68. Modalitățile actului juridic civil. Termenul, condiția și sarcina

Termenul – modalitate a actului juridic civil.

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este

amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor

civile.

Regulile cu caracter general referitoare la termen, ca modalitate a actului juridic civil,

sunt înscrise în art.1022-1025 C.civ. Alături de acestea, există însă şi reguli speciale, înscrise

fie în Codul civil (art.1079, art.1101, art.1362 etc), fie în alte acte normative.

Clasificare

A) După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv şi extinctiv.

1) Termenul suspensiv este termenul care amână începutul exerciţiului dreptului

subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la îndeplinirea lui; ex: data plătirii chiriei.

2) Termenul extinctiv, este termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului

subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui; ex: un contract de locaţie

încheiat pentru un an.

B) În funcţie de titularul beneficiului termenului, termenul poate fi în favoarea

debitorului, în favoarea creditorului, în favoarea ambelor părţi.

1) Termenul în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate plăti, de bună

voie, mai înainte, dar nu opate fi silit de creditor la aceastaâ.

2) Termenul în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere executarea

obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune; ex: cazul

depozitului.

3) Termenul în favoarea ambelor părţi. În acest caz executarea anticipată a

obligaţiilor este posibilă cu acordul ambelor părţi; ex: termenul într-un contract de asigurare.

Această clasificare prezintă importanţă deoarece numai acela care are de partea sa

beneficiul termenului poate renunţa la acest beneficiu.

C) În funcţie de izvorul său, termenul poate fi voluntar sau convenţional, legal şi

judiciar.

a) Termenul voluntar sau convenţional, este acela care a fost stabilit de părţile unui

act juridic civil;

197

b) Termenul legal, este acela stabilit de lege şi care face parte, de drept, în actul

juridic civil;

c) Termenul judiciar, este acela care poate fi acordat de instanţa de judecată

debitorului.

D) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii

actului juridic civil, termenul poate fi cert sau incert.

a) Termenul cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii

actului;

b) Termenul incert, când împlinirea lui nu este cunoscută ca dată calendaristică.

Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa lui. Efectele

termenului sunt diferite după cum suntem în prezenţa termenului suspensiv sau a termenului

extinctiv.

Efectele termenului suspensiv

Au ca punct de plecare faptul că nu afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor ci

numai exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, în sensul amânării începutului

acestora până la momentul împlinirii lui. De aici decurg următoarele consecinţe:

- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen el face o plată valabilă,

echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului;

- înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a

dreptului său;

- în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat, termenul

suspensiv nu amână transferul acelor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres

contrariul;

- până la îndeplinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata la debitor;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu opate opune debitorului

compensaţia;

- înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze acţiunea oblică ori pe cea

pauliană;

- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului

suspensiv.

B) Efectele termenului extinctiv.

Termenul extinctiv constă într-o suită de termene suspensive (succesive); efectul pe

care îl are este acela de a marca data stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative; ex:

198

moartea creditorului marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a

o plăti.

Condiţia – modalitate a actului juridic civil

Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor şi

nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil.

Cu alte cuvinte condiţia este un eveniment viitor şi incert ce afectează însăşi existenţa

actului juridic civil.

Regulile referitoare la această modalitate a actului juridic civil sunt stabilite în

art.1004-1019 C.civ., iar o serie de reguli speciale se găsesc în alte acte normative.

Clasificare:

A) După criteriul efectului, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.

1. Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic

civil.

2. Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului

juridic civil; ex: îţi vând autoturismul cu condiţia că dacă voi fi transferat în provincie,

vânzarea se va desfiinţa.

B) După criteriul legăturii cu voinţa părţilor a reaizării sau nerealizării

evenimentului, condiţia este: cauzală, mixtă şi potestativă.

1. Este cauzală acea condiţie a cărei realizare nu stă în puterea nici uneia dintre părţi,

depinde de hazard, situaţie în care părţile nu pot influenţa în nici un fel realizarea condiţiei;

2. Este mixtă condiţia a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi ori de

voinţa unei alte persoane, determinată; ex: vând apartamentul dacă nu mă voi căsători cu X.

3. Condiţia potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voinţa uneia sau

celeilalte părţi a actului juridic. Condiţia potestativă poate fi pur potestativă şi potestativă

simplă.

Condiţia pur potestativă este condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa

unei singure părţi; ex: îţi donez autoturismul dacă vreau.

Condiţia potestativă simplă este condiţia a cărei realizare depinde de voinţa unei

singure părţi, dar şi de o împrejurare exterioară

C) După modul ei de formulare, condiţia poate fi pozitivă sau negativă.

1. Condiţia pozitivă este aceea care afectează actul juridic printr-un eveniment ce

urmează să se îndeplinească, mai exact dacă este formulată în sens afirmativ.

2. Condiţia negativă constă dintr-un eveniment care urmează să nu se producă, adică

atunci când este formulată în sens negativ.

199

D) Alte clasificări

În temeiul art.1008 C.civ. mai deosebim condiţia posibilă şi condiţia imposibilă,

precum şi condiţia licită şi morală şi condiţia ilicită şi imorală.

Conform art.1009 C.civ. putem deosebi între condiţia de a nu face un lucru imposibil

şi condiţia de a face un lucru imposibil.

Efectele condiţiei

Reguli care guvernează aceste efecte

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:

- condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil;

- condiţia îşi produce efectele retroactiv

B) Efectele condiţiei suspensive

a) Pendente conditione.

Specific efectelor condiţiei suspensive este că în această perioadă de timp efectele

actului juridic nu se produc, cu următoarele consecinţe:

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;

- debitorul nu datorează nimic (dacă plăteşte din eroare poate cere restituirea);

- nu poate opera compensaţia;

- nu curge prescripţia extinctivă;

- în actele translative nu se produce efectul translativ;

- creditorul este totuşi în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său şi poate ceda

acest drept – ca drept condiţional.

Eveniente conditione.

Dacă condiţia suspensivă nu se îndeplineşte, efectul care se produce este următorul;

părţile se găsesc în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat actul juridic, de

aici următoarele consecinţe:

- prestaţiile executate de părţi vor fi restituite;

- garanţiile reale constituite se desfiinţează;

- drepturile constituite de către debitor cu privire la lucru se consolidează.

Dacă condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră retroactiv că actul juridic a fost pur

şi simplu; astfel:

- plata făcută de debitor rămâne valabilă;

- transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului condiţional (dobânditorul

iniţial) se consolidează.

200

De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive, eveniente conditione

există şi excepţii:

- prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii condiţiei;

- fructele culese de înstrăinător îi aparţin cu toate că dreptul său dispare cu efect

retroactiv;

- actele de administrare rămân valabile;

- riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită efectului retroactiv, ele ar

fi trebuit să fie în sarcina dobânditorului.

C) Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione

Actul juridic sub condiţie rezolutorie se comportă ca şi cum ar fi un act pur şi simplu,

astfel:

- creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul fiind obligat la

aceasta;

- dobânditorul sub condiţie rezolutorie a unui bun cert suportă riscul pieirii acestuia, în

calitate de proprietar;

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos sau

mortis causa, dar tot sub condiţie rezolutorie;

Eveniente conditione

Dacă condiţia s-a realizat efectul care se produce constă în desfiinţarea retroactivă a

actului, în consecinţă:

- înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;

- drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează.

De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există şi excepţii:

- riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor, ca proprietar sub

condiţie rezolutorie, definitiv;

- actele de administrare rămân valabile;

- fructele rămân ale dobânditorului.

În actele Cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc

numai ex nunc.

Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce constă în

consolidarea retroactivă a actului.

Sarcina – modalitate a actului juridic.

201

Sarcina ca modalitate a actului juridic - este obligaţia impusă de dispunător

gratificatului, care constă, după caz, în a da , a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu

gratuit.

Codul civil nu conţine o reglementare cu caracter general a sarcinii, însă există o serie

de aplicaţii, în materia donaţiei (art.828-830) şi în cea a legatului (art.930).

Clasificare:

A) În funcţie de persoana beneficiarului, distingem între obligaţia în favoarea

dispunătorului, în favoarea gratificatului sau în favoarea unui terţ.

a) Sarcina în favoarea dispunătorului; ex: în cadrul contractului de donaţie,

donatorul impune donatarului obligaţia de a-I plăti o datorie a sa faţă de un terţ;

b) Sarcina în favoarea gratificatului; ex: prin testament dispunătorul obligă pe

legatar să folosească suma de bani lăsată în scopul efectuării unui lucrări ştiinţifice;

c) Sarcina în favoarea unui terţ; ex: îţi las casa ca moştenire cu condiţia să plăteşti o

rentă viageră lui X.

Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor trei feluri

de sarcină; astfel:

- sarcina în favoarea dispunătorului poate fi constituită doar în cazul donaţiei;

- sarcina poate influenţa natura actului juridic;

- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul iar

nu a simulaţiei.

B) Alte clasificări

În doctrină se mai distinge între: sarcina posibilă, licită şi morală şi cea imposibilă,

inlicită şi imorală.

Efecte

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici executarea actului, ci numai

eficacitatea acestuia, în sensul că, în caz de neîndeplinire, dă naştere la dreptul de a cere

revocarea actului, iar revocarea nu se produce de drept, ea fiind judiciară.

Întrucât sarcina conferă actului gratuit caracter sinalagmatic – pro parte – neexecutarea

ei dă dreptul la opţiune între a cere rezoluţiunea pentru neexecutare ori obligarea debitorului

la executarea îndatoririi ce-i revine.

Comparaţie între condiţie şi sarcină

Deosebiri:

- condiţia poate afecta atât un act cu titlu gratuit cât şi unul cu titlu oneros, sarcina este

admisibilă doar în cazul liberalităţilor;

202

- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic – sarcina afectează numai

eficacitatea actului juridic;

- condiţia nu obligă - sarcina obligă;

- condiţia operează de drept – rezoluţiunea pentru neîndeplinirea sarcinii se obţine

numai pe cale judiciară.

Asemănări:

- efectele desfiinţării actelor în caz de neexecutarea sarcinii sau pentru îndeplinirea ori

neîndeplinirea condiţiei sunt, de regulă, retroactive, iar excepţiile de la retroactivitate sunt de

regulă aceleaşi.

69. Cauze de nulitate absolută a actului juridic civil. Cauze și regim

juridic

Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului

juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, obştesc.

Cauze de nulitate absolută:

- încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea civilă a persoanelor în cazurile

nerespectării unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea interesului obştesc sau dacă

este vorba despre lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice ori de nerespectarea

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;

- lipsa totală a consimţământului; ex: eroarea-obstacol;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- nevalabilitatea cauzei atunci când: absenţa scopului imediat, eroare asupra scopului

imediat, cauza ilicită sau imorală;

- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative sau judiciare;

- încălcarea ordinii publice;

- fraudarea legii.

Regimul juridic al nulităţii absolute.

Prin regimul juridic al nulităţii absolute se înţeleg regulile cărora le este supusă

nulitatea absolută.

�ulitatea absolută:

203

- poate fi invocată de oricine are interes; aceasta însemnând că pot invoca nulitatea

absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa;

- este imprescriptibilă; nulitatea absolută poate fi intentată oricând;

- nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

70. �ulitatea relativă a actului juridic civil. Cauze și regim juridic

Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului

juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual.

Cauze de nulitate relativă:

- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei, însă numai atunci

când actul juridic este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul juridic s-a

încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul de 14-18 ani,

actul juridic s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare, actul juridic s-a încheiat pentru

persoana juridică în lipsa ori cu depăşirea puterilor conferite, actul juridic s-a încheiat cu

nerespectarea unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese individuale;

- lipsa discernământului;

- viciile de consimţământ;

- nerespectarea dreptului de preemţiune.

Regimul juridic al nulităţii relative.

Prin regimul juridic al nulităţii relative se înţeleg regulile cărora le este supusă

nulitatea relativă.

�ulitatea relativă:

- poate fi invocată de doar de persoana a cărui interes a fost nesocotit la încheierea

actului juridic; invocarea poate fi făcută personal sau prin reprezentant;

- este prescriptibilă, ceea ce însemnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul

de prescripţie extinctivă;

- poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită.

204

71. �umele (noțiune, caractere juridice, dobândire)

El este un mijloc de individualizare a persoanei care constă în folosirea unui şir de

cuvinte pentru a desemna o persoană în familie şi societate. Numele cuprinde atât numele de

familie cât şi prenumele (art. 12 din Decr. 31/1954).

In general doctrina evidentiaza urmatoarele caractere juridice ale dreptului la nume:

dreptul la nume este un drept absolut; inalienabil; imprescriptibil; legal; personal; unitar si

universal.

- Ca si orice alt drept personal nepatrimonial dreptul la nume este un drept absolut.

Principala consecinta a apartenentei la categoria drepturilor absolute o reprezinta

opozabilitatea „erga omnes” a dreptului la nume, ceea ce inseamna ca obligatia de a nu-l

incalca revine tuturor celorlalte subiecte de drept;

- Inaliebilitatea numelui consta in acea ca nici unei persoane nu i se poate contesta

dreptul la nume, nici o persoana nu poate renunta la nume, dupa cum nu-l poate nici instraina.

- Dreptul la nume este imprescriptibil atat sub aspect achizitiv cat si extinctiv.

- Legalitatea numelui exprima acea trasatura a numelui de a putea dobandit, modoficat

sau schimbat numai in conditiile prevazute de lege.

- Personalitatea numelui consta in faptul ca acest drept este strans legat de persoana

omului si nu poate fi exercitat decat personal, iar nu si prin reprezentare.

- Unitatea numelui este caracterul specific al dreptului la nume care consta in aceea ca,

desi este alcatuit din doua elemente, individualizeaza aceeasi persoana.

- Universalitatea numelui exprima acel caracter al numelui conform caruia orice

persoana fizica are drept la numele stabilit sau dobandit potrivit legii. Acest caracter este

exprimat si de art. 7 pct.1 din Conventia pivind drepturile copilului care dispune: „copilul este

inregistrat imediat dupa nasterea sa si are de la aceasta data dreptul la un nume...”

Numele de familie este format din unul sau mai multe cuvinte dobândit în condiţiile

legii.

Dobândirea numelui de familie operează în virtutea regulilor imperative şi depinde de

filiaţie. Stabilirea numelui de familie distinge trei ipoteze în funcţie de situaţia juridică în care

se află copilul la naştere : 1) ipoteza copilului din căsătorie ; 2) ipoteza copilului din afara

căsătoriei ; 3) ipoteza copilului găsit, din părinţi necunoscuţi.

Modificarea numelui de familie are loc în următoarele condiţii : schmbări intervenite în

filiaţia persoanei ; schimbări determinate de adopţie ; schimbări determinate de căsătorie.

205

Schimbarea (care nu se confundă cu modificarea) numelui de familie şi a prenumelui se

poate realiza pe cale administrativă.

72. Obligativitatea contractului între părțile contractante și principiul

relativității efectelor contractului. Excepții reale de la principiul relativității

contractului

Principiul relativităţii efectelor contractului poate fi definit ca regula potrivit căreia

contractul produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau să

dăuneze altor persoane.

Acest principiu este instituit prin art. 973 Cod civil, conform căruia „convenţiile n-au

efect decât între părţile contractante”.

Excepţiile de la principiul relativităţii contractului

Excepţiile de la principiul relativităţii contractului sunt acele situaţii juridice în care

contractul poate să producă efecte şi faţă de alte persoane decât părţile sau succesorii în

drepturi ai părţilor.

Aceste excepţii sunt clasificate în excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.

Excepţiile aparente sunt promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte – fort şi

acţiunile directe, iar excepţia reală este stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei

terţe persoane.

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care debitorul se obligă faţă de creditor

să determine o terţă persoană să-şi asume un angajament juridic în folosul creditorului din

contract.

Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele:

- terţul nu este obligat prin contractul încheiat între promitent şi creditorul

promisiunii, iar obligaţia sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou

contract;

- ceea ce se promite este fapta personală a debitorului de a determina o terţă

persoană să-şi asume un angajament juridic faţă de creditor;

- debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea angajamentului de

către terţa persoană.

206

Acţiunile directe reprezintă posibilităţi recunoscute de lege unor persoane străine de

un contract de a acţiona împotriva uneia din părţile contractante, invocând contractul la a

cărui încheiere nu au participat.

Codul civil reglementează două cazuri de acţiuni directe în materia contractului de

antrepriză şi a contractului de mandat

Stipulaţia pentru altul – numită şi contractul în folosul unei terţe persoane – este un

contract prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, numită promitent, să

dea, să facă sau să nu dacă ceva în folosul unei terţe persoane, numită terţ beneficiar, care nu

participă la încheierea contractului.

Codul civil face aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul în materia donaţiei cu sarcină în

favoarea unui terţ (art.828 – 830) şi a rentei viagere (art.1642).

În afară de reglementările cuprinse în Codul civil, aplicaţii ale acestei excepţii se mai

întâlnesc în cazul contractului de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) şi a contractului de

transport de bunuri.

Pentru ca stipulaţia pentru altul să producă efecte juridice este obligatorie întrunirea

condiţiilor generale menţionate în art. 948 Cod civil pentru valabilitatea contractelor

(capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect

determinat şi o cauză licită), la care se adaugă două condiţii speciale:

- voinţa de a stipula (animus stipulandi);

- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii

contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.

Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant şi promitent, precum

şi între promitent şi terţul beneficiar.

Raporturile juridice dintre stipulant şi promitent au în conţinutul lor dreptul

stipulantului de a pretinde promitentului să-şi execute obligaţia asumată în folosul terţului

beneficiar.

Raporturile juridice dintre promitent şi terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul de

excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în

sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct şi nemijlocit, independent de manifestarea

de voinţă a terţului.

207

Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre stipulant şi

promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.

Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar

dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine şi stipulantului, dar în puterea contractului,

însă acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.

Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii

efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi

în favoarea altor persoane decât părţile contractului.

73. Obligațiile solidare

Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie cu subiecte multiple în

cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre

debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi

creditorului.

Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056 Cod civil şi fac parte din

categorii obligaţiilor indivizibile.

Solidaritatea poate fi de două feluri:

- solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi creditori;

- solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi debitori.

Solidaritatea activă

Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai mulţi creditori, când titlul

creanţei dă anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia

din creditori liberează pe debitor.”

Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi

creditori, fiecare dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii, iar

prin plata efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de datorie faţă

de toţi creditorii săi solidari.

În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea activă, ceea ce înseamnă că

solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în testament.

208

În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară produce

următoarele efecte:

- fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei, iar

plata făcută unuia din creditori liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);

- cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul poate

plăti oricăruia din creditorii solidari (art. 1035 alin. 1 Cod civil);

- dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu poate

face plata decât acestuia;

- remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor numai

pentru partea acestui creditor (art. 1035 Cod civil).

În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate de

principiul înscris în art. 1038 Cod civil, potrivit căruia „ creditorul solidar reprezintă pe

ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”

Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în integralitatea

ei, ci numai pentru partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate este posibilă în

virtutea reprezentării celorlalţi creditori.

Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:

- oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală a

datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului (art. 1034 Cod civil);

- dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele punerii

în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;

- întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor (art. 1036 Cod

civil);

- daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;

- un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie, dare

în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;

- hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în

măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.

Solidaritatea pasivă

Potrivit art.1039 Cod civil, „ obligaţia este solidară din partea debitorilor când toţi s-au

obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de

unul dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”

209

Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori) rezultă că obligaţia solidară

pasivă este acea obligaţie cu mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară oricărui

codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei.

Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art. 1039 – 1056 Cod civil, iar

izvorul său este voinţa părţilor şi legea.

Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în

materie civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod civil.

Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate pasivă:

- cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund solidar faţă

de victimă;

- mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate

efectele mandatului;

- executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru

bunurile mobile încredinţate;

- antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza

unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată,; cu aplicarea în mod

corespunzător a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia

extinctivă.

Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:

- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;

- raporturile dintre codebitori.

În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii

pasive este obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică dreptul

creditorului a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul obligaţiei.

Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun

(art. 1039 Cod civil).

În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte

secundare:

- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari

(art. 1044 Cod civil);

210

- pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori

angajează răspunderea tuturor codebitorilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);

- întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de toţi

codebitorii solidari ( art. 1045 Cod civil);

- curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca efect

curgerea dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari ( art. 1046 Cod civil).

Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împotriva căruia creditorul a

intentat acţiune poate să opună acestuia excepţii comune, care profită tuturor debitorilor

solidari, precum şi excepţii personale, care îi profită numai lui.

Excepţiile comune sunt următoarele:

- cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;

- modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-au

obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);

- cauzele de stingere a obligaţiei.

Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi profită

numai celui care le-a invocat, sunt următoarele:

- modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor solidar;

- existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.

În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele

efecte:

- efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai unul dintre debitori plăteşte

întreaga datorie, prestaţia executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare

debitor;

- debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea părţii

lor de datorie;

- de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.

Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri:

- decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între

moştenitori proporţional cu partea de moştenire primită;

- renunţarea la solidaritate.

211

74. Petiția de ereditate

A. �oţiune. Uneori, din diferite motive, bunurile moştenirii sunt deţinute de o

persoană străină. În asemenea cazuri, pentru a intra în posesia moştenirii, adevăratul

moştenitor are la îndemână o acţiune denumită petiţie de ereditate. Prin urmare, petiţia de

ereditate este o acţiune prin care un moştenitor cere instanţei judecătoreşti

recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau testamentar şi obligarea celui care

deţine bunurile succesorale să le restituie.

B. Efectele petiţiei de ereditate: a) efectele în raporturile dintre adevăratul

moştenitor şi moştenitorul aparent. În cazul în care acţiunea în petiţie de ereditate a fost

admisă, moştenitorul aparent este obligat să înapoieze adevăratului moştenitor toate bunurile

succesorale; b) efectele în raporturile dintre adevăratul moştenitor şi terţele persoane. În

legătură cu actele juridice pe care moştenitorul aparent le-a încheiat cu terţii referitoare la

bunurile moştenirii trebuie făcute anumite distincţii: actele de administrare sunt menţinute; ele

sunt în interesul adevăratului moştenitor şi concordă cu interesul general, care impune ca

bunurile să fie gospodărite în mod corespunzător; actele de dispoziţie privind bunurile mobile

se menţin şi ele, dacă terţa persoană a fost de bună-credinţă; în materie de mobile, posesiunea

de bună-credinţă valorează titlu (art. 1909 C. Civ.); actele de dispoziţie referitoare la bunurile

imobile sunt menţinute; aparenţa este creatoare de drept, dacă ea dă naştere unei erori obşteşti

(error communis facit jus).

C. Termenul de prescripţie. Petiţia de ereditate este o acţiune prescriptibilă; ea se

prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958).

Termenul curge de la data când pârâtul a făcut acte de moştenitor, care prin natura lor

contestă drepturile adevăratului moştenitor.

75. Plata lucrului nedatorat

În dreptul civil prin plată se înţelege executarea unei obligaţii indiferent de obiect.

Art.1092 C. Civ. Instituie principiul potrivit cu care “orice plată impune o datorie”. Aşadar,

plata ca operaţie juridică, presupune existenţa unei obligaţii care trebuie stinsă. Dacă o

asemenea obligaţie nu există, şi eventual s-a făcut o plată, ea nu este valabil săvârşită, fiind

lipsite de cauză. Se spune că, în acest caz, s-a făcut o plată nedatorată care ar trebui să fie

212

restituită. Într-adevăr, „ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii” dispune art.

1092 C. Civ.

Putem defini, aşadar, plata nedatorată ca fiind executarea de către o persoană a unei

obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.

Cel care a efectuat o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o se

numeşte accipiens.

Prin efectuarea unei plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în cadrul căruia

solvensul devine creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce el a plătit, iar accipiensul este

debitorul aceleiaşi obligaţii.

Într-adevăr, potrivit art. 993 C. Civ., „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a

plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”. Textul consacră, aşadar,

dreptul la restituire ce aparţine solvensului. La rândul său, art. 992 C. Civ. Instituie obligaţia

de restituire a accipiensului: „Cel ce, din eroare sau cu ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i debit, este

obligat a-l restituia celuia de la care l-a primit”.

Întinderea obligaţiei de restituire a accipiensului este reglementată de art. 994-997 C.

Civ.

Condiţiile plăţii nedatorate. Pentru a se naşte raportul juridic temeiul căruia

accipiensul va fi obligat la restituirea către solvens a ceea ce a primit, este necesară întrunirea

mai multor condiţii.

A. Prestaţia pe care solvensul a executat-o trebuie să fi avut semnificaţia operaţiei

juridice a unei plăţi, să fi fost făcută, aşadar, cu titlu de plată (solutio), indiferent de obiectul

ei: o sumă de bani, un bun individual determinat sau un bun determinat prin caractere

generice. În cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face – de exemplu

confecţionarea unui bun de către un meşteşugar cu materialul clientului, considerăm, alături

de alţi autori, că restituirea nu se va mai putea face în cadrul plăţii nedatorate, ci în cadrul

îmbogăţirii fără justă cauză.

Dacă prestaţia nu s-a făcut cu titlu de plată, ci cu un alt titlu, obligaţia de restituire se

va naşte pe un alt temei juridic, de exemplu un contract.

B. Datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic, în

raporturile dintre solvens şi accipiens (indebitum).

Nu ne interesează dacă datoria nu a existat niciodată – când, spre exemplu un

moştenitor plăteşte un legat despre care nu ştia că ulterior a fost revocat – sau a existat dar

fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor.

În legătură cu această condiţie se impun câteva precizări.

213

O primă precizare : este posibil ca plata unei datorii existente – valabilă din punct de

vedere juridic – să dea totuşi naştere unei obligaţii de restituire, anume în ipoteza în care

plata unei asemenea datorii nu a fost făcută creditorului, ci altei persoane. Spre exemplu

depozitarul unui bun îl restituie, din eroare, altei persoane decât deponentul; sau, plata este

efectuată de o altă persoană decât adevăratul debitor : un codebitor, neobligat solidar, plăteşte

mai mult decât partea sa.

O a doua precizare : când solvensul plăteşte în executarea unei obligaţii civile

imperfecte (naturale), el nu va putea pretinde restituirea. “Repetiţiunea nu este admisă în

privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate de bună voie” dispune art. 1092 C. civ .

În sfârşit, cel care plăteşte în temeiul unui contract nul sau rezolvit are drept la

restituire, deoarece, atât nulitatea, cât şi rezoluţiunea au efect retroactiv, deci obligaţia apare

ca şi când nu a existat niciodată, iar părţile urmează a fi repuse în situaţia anterioară.

Plata să fi fost făcută din eroare. Aceasta înseamnă că solvensul a avut credinţa că este

debitor al accipiensului. Într-adevăr art. 993 C. civ. prevede că are dreptul de a cere restituirea

“acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie” (subl. ns.).

Dacă solvensul plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi

interpretată sau ca o liberalitate pe care o face adevăratului debitor, sau ca o gestiune a

intereselor altei persoane, el acţionând ca gerant în contul adevăratului debitor care apare ca

gerant.

Cu eroarea se asimilează şi dolul, care este o eroare provocată prin manopere dolosive.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Dovada ei se poate face prin orice mijloc de

probă. Există totuşi situaţii în care, pentru a se naşte obligaţia de restituire, nu se cere condiţia

erorii solvensului.

O primă situaţie este aceea în care un debitor îşi achită datoria către creditorul său,

pierde chitanţa liberatorie prin care se poate dovedi efectuarea plăţii datorate, iar creditorul îi

pretinde să plătească a doua oară. Pentru a evita urmărirea silită, debitorul plăteşte din nou,

deci efectuează o plată nedatorată, pentru obligaţia deja stinsă. Dacă va găsi chitanţa, a doua

plată apare ca fiind lipsită de cauză şi va fi supusă repetiţiunii, deşi nu fusese făcută din

eroare.

O a doua situaţie în care nu se cere condiţia erorii solvensului este aceea a restituirii

plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută. Într-adevăr, chiar dacă

debitorul a plătit ştiind că obligaţia asumată este nulă, el are dreptul să pretindă restituirea,

deoarece părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii actului. Astfel, sancţiunea

nulităţii ar fi eludată, prin executarea cu ştiinţă a unor obligaţii nule.

214

Dacă obligaţia este lovită de nulitate relativă, care poate fi confirmată, executarea ei cu

ştiinţă poate căpăta semnificaţia unei confirmări explicite a actului juridic, astfel că solvensul

nu va mai putea pretinde restituirea.

Aceeaşi soluţie se impune şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod

execepţional şi pentru actul juridic lovit de nulitate absolută care, în mod excepţional, poate fi

confirmat : este cazul donaţiei nule pentru vicii de formă, confirmată exprees sau tacit, prin

executarea ei de către moştenitorii donatorului ( art. 1167 C. civ.).

Efectele plăţii nedatorate. Ca urmare e efectuării plăţii nedatorate se naşte obligaţia

pentru accipiens de a restitui solvensului cee ce a primit ca titlu de plată. Aşadar, principalul

efect este obligaţia de restituire ce incumbă accipiensului.

La rândul său, aşa după cum vom vedea, şi solvensul poate avea anumite obligaţii faţă

de accipiens.

1.Obligaţiile accipiensului. În privinţa obligaţiei de restituire care se naşte în sarcina

accipiensului trebuie să distingem după felul prestaţiei primite – un bun individual determinat

sau sume de bani ori bunuri determinate prin caractere generice şi după cum accipiensul a fost

de bună sau de rea-credinţă.

Precizăm că obligaţia de restituire există atât în sarcina accipiensului de bună credinţă,

cât şi in sarcina celui de rea-credinţă. Buna sau reaua-credinţă a accipiensului interesează însă

pentru determinarea întinderii ei.

A. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă

atunci când nu a ştiut că plata ce I s-a făcut este nedatorată. Buna lui credinţă este prezumată

(Bona fides praesumitur). Potrivit dispoziţiilor Codului civil, el va fi obligat să restituie numai

în limitele îmbogăţirii sale. Aşa fiind, el este ţinut:

a) să restituie lucrul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună credinţă (art. 994 C.civ.);

b) dacă a înstrăinat lucrul, să restituie numai preţul primit şi nu valoarea lui (art. 996

alin. 2 C.civ.);

c) dacă lucrul a pierit în mod fortuit, el va fi liberat de obligaţiunea de restituire (art.

995 alin. 2 C. civ.);

B. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă atunci

când, deşi ştia că nu I se datorează plata, o primeşte. El va fi ţinut :

a) să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute (art. 994 C. civ.);

b) dacă a înstrăinat lucrul să restituie valoarea lucrului în momentul introducerii

acţiunii în justiţie, indiferent de preţul pe care l-a primit (art. 996. C.civ);

215

c)dacă lucrul a pierit în mod fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul cererii

de restituire, afară numai dacă va face dovada că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 994 C.

civ.).

În toate cazurile, dacă plata a constat într-o sumă de bani sau într-o cantitate de bunuri

determinate prin caractere genetice, accipiensul va trebui să restituie aceeaşi sumă sau aceeaşi

cantitate de bunuri, de aceeaşi calitate.

Subliniem faptul că atunci când plata nedatorată a constat în a da un bun individual

determinat, acţiunea în restituire va avea caracterul unei adevărate sancţiuni de revendicare.

Se admite că această acţiunea va putea fi intentată şi împotriva terţului dobânditor al

bunului căruia i l-a înstrăinat accipiensul. Terţul dobânditor însă va putea să se apere invocând

în favoarea sa art. 1909 C. civ., dacă este vorba de bunuri mobile corporale, Sau uzucapiunea,

dacă este vorba despre imobile sau construcţii.

2. Obligaţiile solvensului. Plata lucrului nedatorat poate da naştere la obligaţii şi în

sarcina solvensului. Astfel, potrivit art. 997 C. civ., el va fi ţinut să restituie atât accipiensului

de bună-credinţă cât şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului sau

cele care au dus la o sporire a valorii sale. Astfel spus, solvensul va restitui cheltuielile

necesare şi utile. El nu va restitui însă cheltuielile voluptuarii.

Cine poate cere restituirea? Evident că, în primul rând, solvensul este cel care poate

cere restituirea.

Se admite că acţiunea în restituire a plăţii nedatorate poate fi exercitată şi de către

creditorii chirografari ai solvensului, pe calea unei acţiuni oblice.

În ipoteza în care o plată datorată a fost făcută altei persoane decât adevăratului

creditor, am văzut că, pentru debitor, ea apare ca nedatorată, astfel că va putea cere restituirea.

Adevăratul creditor însă nu va putea cere restituirea unei asemena plăţi, dar va avea

împotriva accipiensului o acţiune izvorând din îmbogăţirea fără justă cauză.

Termene de prescripţie. Acţiunea în repetiţiune este o acţiune patrimonială, astfel că

ea va putea fi intentată în termene de prescripţie de drept comun. Aceste termene încep să

curgă din momentul efectuării plăţii.

Cazuri în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate. Sunt anumite

situaţii în care deşi s-a făcut o plată nedatorată din punct de vedere juridic, ea nu este spupsă

restituirii. Acestea sunt următoarele :

1. În cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale) achitate de bunăvoie de către

debitor (art. 1092 C. civ.). O astfel de obligaţie este spre exemplu, obligaţia debitorului de a

achita o datorie cu privire la care a intervenit prescripţia. Potrivit art. 20 alin. 1 al Decretului

216

nr. 167/1958, “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a

prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că

termenul prescripţiei s-a împlinit”;

2. Când plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză morală gravă.

Solvensul nu va putea cere restituirea unei asemenea plăţi chiar dacă contractul este desfiinţat

şi părţile trebuie puse în situaţia anterioară încheierii lui, deoarece el ar urma să invoce ca

temei al restituirii caracterul imoral al propriei sale atitudini. Or, nemo auditur priam

turpitudinem allegans.

3. Când plata a fost efectuată pe temeiul unnui contract anulabil pentru cauză de

incapacitate a uneia dintre părţi. Solvensul nu va avea acţiune în restituire a părţii nedatorate

ci acţiune izvorând din îmbogăţirea fără cauză justă, deoarece incapabilul restituie întotdeauna

numai la limita îmbogăţirii sale. (art. 1098 şi 1164 C.civ.);

4. În sfârşit, când plata datorată a fost făcută de o altă persoană decât debitorul, iar

accipiens a distrus cu bună-credinţă titlul constatator al creanţei sale. Plata făcută de o altă

persoană decât adevăratul debitor este nedatorată şi solvensul poate cere restituirea de la

accipiensul-creditor. Potrivit art. 993 alin. 3 C. civ., dacă acesta, crezând că a primit plata de

la adevăratul debitor, distruge, cu bună credinţă, titlul constatator al creanţei sale, obligaţia lui

de restituire către solvens încetează. Ipoteza este următoarea : există un raport juridic

obligaţional valabil, dar creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât de la adevăratul

debitor; el crede însă că I-a plătit adevăratului debitor, astfel că distruge titlul constatator al

creanţei sale. Buna sa credinţă, exteriorizată printr-un fapt material – distrugerea titlului

constatator al creanţei – paralizează acţiunea de restituire a solvensului împotriva sa.

Solvensul va avea însă împotriva adevăratului debitor o acţiune izvorând din

îmbogăţirea fără justă cauză (art. 993. Partea finală C. civ.).

�atura juridică a plăţii nedatorate. Această problemă este controversată în literatura

de specialitate.

Astfel unii autor consideră că nu există deosebire principială între îmbogăţirea fără just

temei şi plata nedatorată ; deosebirea constă numai în aceea că în acest caz (al plăţii

nedatorate – nota ns.) prestaţia făcută fără temei s-a făcut cu titlul de plată.

Alţi autori consideră că plata nedatorată se aseamănă cu îmbogăţirea fără temei legitim

numai în ipoteza accipiensului de bună credinţă care este obligat să restituie în limita

îmbogăţirii sale. În cazul accipiensului de rea-credinţă, aceeaşi autori socotesc că plata

nedatorată se aseamănă cu răspunderea civilă delictuală, deoarece solvensul va fi indemnizat

217

în întregime. De aici ei conchid în sensul că plata nedatorată constituie o instituţie distinctă,

cu condiţii şi efecte specifice.

În practica judecătorească s-a observat însă, pe drept cuvânt, că instituirea plăţii

nedatorate nu se întemeiază pe ideea de vinovăţie (culpă) din partea accipiensului, ceea ce

adăugăm noi, exclude deci asemănarea cu răspunderea civilă delictuală, ci pe îmbogăţirea

fără just temei.

În ce ne priveşte, împărtăşim prima opinie şi aceea a practicii judecătoreşti. Într-

adevăr, considerăm că în principal, nu există deosebiri esenţiale între plata lucrului nedatorat

şi îmbogăţirea fără justă cauză; obligaţia de restituirea a accipiensului există tocmai pentru că

plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză. Întinderea diferită a obligaţiei de restituire după

cu accipiensul este de bună sau rea-credinţă, nu este de natură să ne conducă la altă

concluzie.

76. Posesia și efectele sale

Noţiunea de posesie desemnează în acelaşi timp faptul generator şi dreptul generat de

acel fapt, deoarece acestea sunt unite unul de altul: posesia ca stare de fapt este condiţia

permanentă a dreptului derivat din ea, că faptul generator al dreptului şi dreptul însuşi se

confundă, dreptul se naşte împreună cu faptul şi dispare odată cu el.

Efectele posesiei

1. Enumerare.

Posesia este o stare de fapt care nu se identifică cu dreptul, însă ea are valoare juridică

şi trece în planul dreptului prin efectele sale. Semnificaţia acestor efecte juridice este în

funcţie de caracterul posesiei, de buna-credinţă sau de rea-credinţă, precum şi în funcţie de

natura bunului (mobil sau imobil). Efectele generale ale posesiei sunt:

a) posesia creează o prezumţie de proprietate potrivit art. 1854 C.civil;

b) posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele lucrului asupra căruia

exercită posesia, potrivit art. 485 C.civil;

c) posesia prelungită în timp duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de

proprietate în cazul bunurilor imobile;

d) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii.

Ca efecte speciale ale posesiei sunt de reţinut:

218

1. Posesorul de bună-credinţă poate dobândi în proprietate bunul imobil posedat, prin

uzucapiune de la 10 până la 20 de ani;

2. În materia bunului mobil se aplică art. 1909 C.civil, potrivit căruia bunurile mobile

se dobândesc în proprietate prin faptul posesiunii lor, fără a mai fi nevoie de vreo scurgere de

timp.

2. Posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului. Potrivit

prevederilor art. 1854 C.civil: “posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de

proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. Realitatea că, de cele mai

multe ori, posesia ca stare de fapt este exercitată de însuşi titularul dreptului de proprietate

este recunoscută de legiuitor prin instituirea prezumţiei relative de proprietate în favoarea

posesorului. Aceasta înseamnă că posesorul bunului are o situaţie privilegiată în caz de litigiu,

pentru că nu trebuie să aibă iniţiativa probatorie, sarcina probei revine celui care doreşte să

răstoarne prezumţia creată. Poziţia posesorului este mai confortabilă în proces, el are la

început rolul de a nega, un rol pasiv, care se schimbă dacă se face proba contrarie.

Prezumţia de proprietate are un caracter absolut atunci când posesia exercitată este de

bună-credinţă şi priveşte bunuri mobile, în conformitate cu art. 199 C.civil. În materie de

mobile, posesia este fundamentală, posesorul actual îşi va păstra bunul fiindcă posesia sa

valorează titlu de proprietate. Pornind de la distincţia dintre posesia bunurilor imobile şi a

celor mobile, pentru acestea din urmă posesorul actual are o prezumţie de proprietate

absolută, iuris et de iure, care în opinia autorilor vechi nu admite proba contrară. Elementul

timp prezintă importanţă dar nu şi durata lui, fiind suficient ca posesia să fie de actualitate.

Raţionamentul logic care a dus la adoptarea regulii instituite de art. 1909 C.civil constă în

consideraţiunea că natura lucrurilor mobiliare implică transmisiunea lor fără a se controla

caracterul şi legitimarea acestei transmisiuni prin alt semn exterior sau de publicitate, decât

acela care se manifestă prin însuşi faptul posesiunii lucrului. Nu există pentru mobile un alt

mijloc de publicitate mai bun decât realitatea, aceasta din urmă constând în stăpânirea efectivă

a bunului.

Dovedirea relei-credinţe a posesorului face ca prezumţia de proprietate, care operează

în favoarea sa, să înceteze. Şi posesia de rea-credinţă poate să producă efecte favorabile

posesorului, în sensul că poate dobândi dreptul de proprietate asupra unui bun imobil prin

prescripţia de 30 de ani. În privinţa bunurilor care fac parte din proprietatea publică, nu

operează prezumţia de proprietate împotriva statului sau a unităţii administrativ-teritoriale

3. Posesorul de bună-credinţă al unui bun frugifer dobândeşte proprietatea bunului pe

care îl posedă. Fructele sunt produsele periodice ale unui bun, prin a căror obţinere şi

219

percepere nu se alterează sau consumă substanţa bunului respectiv. Fructele pot fi: naturale,

industriale, civile. Sunt fructe ale bunurilor: recoltele, chiriile, dobânzile, sporul animalelor,

redevenţele pentru concesionări, dobânzile, depunerile CEC. Spre deosebire de fructe,

productele sunt produse ale bunului, cele care nu au caracter periodic, iar culegerea lor reduce

valoarea economică, reduce însăşi substanţa bunului. Exemplu de producte: tăierea lemnelor

din pădure, piatra dintr-o carieră. Productele se cuvin întotdeaua proprietarului, indiferent că

posesorul este de bună-sau de rea-credinţă.

Fructele naturale sunt acelea pe care lucrurile le produc în mod spontan şi fără nici un

efort din partea omului, cum sunt roadele livezilor, ierburile, recoltele naturale etc (art. 522

C.civil).

Fructele industriale sunt acelea care impun un efort din partea omului aplicat asupra

elementului natural, având la origine activitatea umană asupra elementelor naturii, cum ar fi:

obţinerea cerealelor din cultivarea pământului, prepararea vinului din struguri etc (art. 522

C.civil).

Fructele civile sunt veniturile echivalate băneşte pe care le produce un bun, cum sunt

dobânzile pentru sumele depuse la CEC şi la bănci, chiria pentru un imobil, redevenţa pentru

o concesionare (art. 523 C.civil).

Culegerea fructelor este un drept al proprietarului conţinut de acel element al

atributelor de folosinţă care intră în alcătuirea conţinutului juridic al dreptului de proprietate.

De la această regulă legiuitorul a instituit o excepţie. Astfel, art. 485 C.civil prevede că

posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care-l

posedă. Posesorul este de bună-credinţă când posedă ca proprietar în puterea unui titlu

translativ de proprietate, ale cărei vicii nu-i sunt cunoscute şi încetează de a mai fi de bună-

credinţă din momentul când aceste vicii îi sunt cunoscute.

Buna-credinţă o poate avea posesorul, că este proprietarul bunului pe care-l posedă

fără să aibă un titlu. De exemplu: cumpărătorul unui bun succesoral cumpărat de la un

succesor este de bună credinţă, dacă are convingerea că a dobândit bunul de la adevăratul

proprietar.

Pentru ca să perceapă fructele este deci esenţial ca posesorul să aibă convingerea

fermă că are un titlu care-l îndreptăţeşte să culeagă fructele.

Componentele bunei-credinţe sunt arătate de art. 486 C.civil şi cele sunt: existenţa

titlului şi necunoaşterea de către dobânditorul bunului frugifer a viciilor acestuia.

220

Buna-credinţă nu trebuie dovedită de către posesor, aceasta rezultând din art. 1899 al.

2 C.civil, potrivit căruia: “buna credinţă se prezumă întotdeauna şi sarcina probei cade

asupra celui ce alege reaua-credinţă”.

Modul de dobândire a fructelor operează prin percepere, adică prin culegerea lor,

indiferent de felul fructelor. Perceperea se produce la un anumit moment, după natura

bunului. Potrivit cu această regulă, înseamnă că fructele civile se consideră dobândite în

proprietate numai în măsura în care au fost percepute.

Momentul bunei-credinţe trebuie să existe în momentul culegerii fructelor. Momentul

încetării este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei din probele administrate. Dacă

posesorul este notificat, sau este chemat în judecată, odată cu primirea notificării, sau a

citaţiei, buna sa credinţă încetează. Toate fructele percepute după această dată urmează să fie

restituite titularului dreptului, odată cu bunul care le-a produs. Fructele care nu au fost

percepute se cuvin proprietarului. Orice percepere anormală anticipată nu scuteşte pe posesor

de restituirea fructelor.

Momentul perceperii este foarte important. Chiar dacă erau ajunse la scadenţă, în

măsura în care nu au fost efectiv percepute fructele nu vor fi considerate ca dobândite de

posesorul de bună-credinţă.

Justificarea dobândirii fructelor de către posesorul de bună-credinţă îşi găseşte

fundamentul în considerente de echitate. Ar fi cu totul neechitabil să fie obligat posesorul să

înapoieze fructele percepute cu bună-credinţă, pentru că ar fi pentru el o sarcină prea

oneroasă, mai ales atunci când posesia este de durată.

Fac excepţie şi drept urmare nu pot fi dobândite fructele de către posesorul de bună

credinţă ale unui bun care face obiectul proprietăţii publice. Sunt dispoziţii legale exprese care

reglementează diferit problema restituirii fructelor. Astfel, art. 762 C.civ. prevede că lucrurile

supuse raportului se datorează din ziua deschiderii succesiunii, iar art. 854 C.civil dispune că

donatarul va restitui fructele porţiunii ce trece peste partea disponibilă, din momentul morţii

donatorului.

Posesorul este de rea-credinţă atunci când cunoaşte viciile dobândirii sale. Acesta nu

are dreptul să culeagă fructele, el trebuie să restituie toate fructele naturale, civile şi

industriale, atât pe cele percepute din momentul localizării relei credinţe cât şi cele pe care le-

a perceput fără să-şi dea seama.

Proprietarul nu poate să se îmbogăţească fără justă cauză şi ca atare el este obligat să-l

despăgubească pe posesor în privinţa tuturor cheltuielilor necesare şi utile pe care le-a făcut

cu lucrul şi pentru perceperea fructelor, în condiţiile art. 484 C.civil. Mai mult de atât, până la

221

plata acestor cheltuieli, posesorul de rea-credinţă are un drept de retenţie asupra fructelor,

până la limita valorii creanţei sale.

Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii. Acţiunile posesorii sunt definite în

doctrină ca fiind acele acţiuni aflate la îndemâna posesorului, care adresate justiţiei au

menirea de a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricăror tulburări sau să-şi

redobândească posesia, atunci când ea a fost pierdută.

Acţiunile posesorii au deci ca scop restabilirea situaţiei de fapt care exista anterior

tulburării sau deposedării. Specificul acţiunii posesorii este că se apără starea de fapt, fără să

se pună în discuţie dreptul asupra lucrului. Practica judiciară este constatată în sensul că

posesorul poate intenta acţiune posesorie şi împotriva adevăratului proprietar, fiind relevant

doar faptul tulburării în sine.

Acţiunile posesorii au anumite particularităţi:

a) calea acţiunii posesorii poate fi folosită numai pentru apărarea posesiunii asupra

bunurilor imobile. Ea nu poate fi folosită asupra bunurilor mobile, deoarece, potrivit art. 1909

C.civil, posesorul este prezumat a fi proprietar;

b) acţiunile posesorii urmăresc apărarea simplului fapt al voinţei, al stăpânirii

materiale a bunului, dublată de voinţa dreptului asupra bunului;

c) acţiunile posesorii au la îndemână o procedură specială prevăzută de art. 674-676

C.pr.civ., caracterizată prin celeritate şi mai simplificată sub aspect probator.

1. Clasificarea acţiunilor posesorii. Pornind de la prevederile art. 674 C.pr.civilă,

acţiunile posesorii sunt de două feluri:

a) acţiunea posesorie în complângere (complenda), denumită şi acţiune posesorie

generală, menită să apere posesia în caz de tulburare obişnuită, de încălcare a ei de către pârât;

b) acţiunea posesorie în reintegrarea (reintegranda), prin care reclamantul solicită

restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în care a intervenit o deposedare sau tulburare cu

violenţă.

Această clarificare are la bază circumstanţele de fapt care stau la baza exercitării

acţiunii posesorii, în act de tulburare şi respectiv de deposedare.

2. Condiţiile de exercitare şi admisibilitate a acţiunilor posesorii.

Pentru exercitarea acţiunii posesorii în complângere, art. 674 C.pr.civilă cere

întrunirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:

a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;

b) reclamantul să fi posedat bunul imobil cel puţin un an, înainte de tulburare sau

deposedare;

222

c) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică să îndeplinească calităţile posesiei

cerute de art. 1846 şi 1847 C.civil.

În condiţiile art. 676 C.pr.civilă, acţiunea posesorie poate fi utilizată şi de un detentor

precar. Astfel, s-a stabilit că acţiunile posesorii pot fi formulate şi de cel care deţine lucrul în

interesul său propriu, dar în temeiul unui contract cu posesorul, afară de cazul dacă tulburător

al posesiei este cel pentru care deţine.

În legătură cu prima condiţie, tulburarea sau deposedarea poate să fie săvârşită prin

acte materiale (tulburare de fapt), fie prin acte întemeiate pe o pretenţie juridică (tulburare de

drept), exercitate împotriva posesorului reclamant.

Tulburarea de fapt rezultă aşadar din acte materiale, fapte săvârşite cu intenţia de a

tăgădui, prin acţiuni exterioare, posesia titularului (mutarea unui gard, ocuparea unei suprafeţe

de teren etc).

Faptele materiale care nu sunt făcute cu scopul de a se împotrivi faptului posesiei, cum

ar fi culegerea fructelor, smulgerea unor plante dau dreptul la cereri în despăgubiri şi nu la

acţiuni posesorii.

Tulburarea de drept, dacă rezultă dintr-un act juridic care încalcă posesia sau folosinţa

paşnică a titularului, spre exemplu: notificarea făcută locatorului să plătească pentru viitor

chiria celui care a făcut notificarea şi nu proprietarului cu care locatarul a încheiat contractul

şi nu proprietarului cu care locatarul a încheiat contractul de locaţiune; punerea în posesie a

unui terţ prin executorul judecătoresc în baza ordonanţei de adjudecare a bunului până atunci

aflat în deţinerea posesorului etc.

Tulburarea sau deposedarea trebuie să fie făcute cu intenţia de a aduce atingere sau de

a zădărnici posesiunea liniştită a bunului, de a se împotrivi faptului posesiunii. Acţiunea

trebuie exercitată în termen de cel mult un an de la data tulburării sau deposedării, în caz

contrar cererea va fi respinsă ca tardivă.

A doua condiţie constă în aceea că reclamantul să probeze că a posedat cel puţin un an

înainte de tulburare sau deposedare. Posesia exercitată în acest interval asupra bunului, în

condiţiile legii, să fi fost realizată de posesor singur sau prin unirea posesiei sale cu aceea a

antecesorului său. În caz contrar, se apreciază că posesia nu se justifică. Reclamantul va trebui

să facă dovada unor fapte şi împrejurări caracteristice, din care să se poată trage concluzia

continuităţii posesiei, continuitatea prezumându-se. Pârâtul va putea face dovada contrară,

adică discontinuitatea posesiei.

223

A treia condiţie a acţiunii posesorii în complângere, aceea ca să îndeplinească

condiţiile prevăzute de art. 1846 şi 1847 C.civil, constă în aceea că posesia trebuie să fie

continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Acţiunea posesorie specială în reintegrare intervine pentru apărarea posesiei, atunci

când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. Violenţa nu poate avea nici o

justificare în drept. Împotriva tulburării prin violenţă este apărat nu numai posesorul de bună

credinţă, dar şi cel de rea-credinţă, prima măsură care trebuie să fie luată fiind aceea a

restabilirii situaţiei anterioare actelor de violenţă. Nu se cere ca posesia să fi avut o anumită

durată înainte, sau să fi fost utilă. Aprecierea existenţei şi intensităţii violenţei se face de către

instanţa de judecată, în funcţie de circumstanţele cauzei deduse judecăţii. Violenţa poate fi

materială sau morală. Se exercită prin loviri, insulte, inspiraţia temerii etc.

La acţiunea posesorie în reintegrare se cere să fie îndeplinită doar o singură condiţie, şi

anume aceea de a nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare (art. 674 alin. 2 C.pr.civ.).

77. Principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii și excepțiile de la

aceste principii

1. Enumerarea principiilor

În temeiul legii sunt chemate la moştenire rudele defunctului şi alături de ele soţul

supravieţuitor, iar în lipsa acestora statul, pe baza a trei principii: principiul chemării la

moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de rudenie

între moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de

acelaşi grad chemate la moştenire.

2. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori

legali

Printr-o clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude care, ca atare, adică în

mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din categoria

exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria chemată.

Codul civil stabileşte 4 clase de moştenitori:

- clasa I, clasa descendenţilor în linie directă: copii nepoţi, strănepoţi ai defunctului,

fără limită de grad;

- clasa a II-a a ascendenţilor privilegiaţi: (părinţi) şi colateralilor privilegiaţi (fraţi,

surori şi descendenţiilor până la gradul 4 de rudenie, inclusiv);

224

- clasa a III-a, a ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici, fără limită de grad);

- clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchi, mătuşi, veri, fraţii surorile

bunicilor).

Rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, nefiind posibilă venirea

concomitentă la moştenire a rudelor din două clase de moştenitori, cu excepţia exherendării

prin testament a tuturor moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia erau rezervatari,

caz în care se vor întâlni la moştenire rude din două clase de moştenitori.

Soţul supravieţuitor nu este rudă cu defunctul dar vine la moştenire în concurs cu orice

clasă chemată la moştenire.

3. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă

Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad înlătură

de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad; ex: copiii înlătură de la moştenire pe nepoţi.

Cu alte cuvinte vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de apropierea

gradului de rudenie.

Excepţii:

- în cadrul clasei a II-a părinţii defunctului nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau

surorile defunctului şi descendenţii lor;

- reprezentarea succesorală.

4. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la

moştenire

Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de acelaşi

grad, ele împart moştenirea în părţi egale.

Excepţii:

- împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi

grad prin reprezentare succesorală;

- dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi proveniţi din

părinţi diferiţi, între ei şi dacă este cazul între descendenţii lor, moştenirea nu se împarte în

părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai între fraţii pe

aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă parte pe ambele linii.

225

78. Proprietatea comună pe cote părți forțată și perpetuă

Proprietatea comună pe cote părţi sau coproprietatea, cum este numită în literatura

juridică şi în jurisprudenţă, este acea modalitate a proprietăţii comune, în care un bun aparţine

concomitent la mai multe persoane, fără ca bunul să fie fracţionat în materialitatea sa. Dreptul

fiecărui proprietar se întâlneşte cu drepturile celorlalţi proprietari asupra fiecărei molecule

(particule) ce intră în alcătuirea bunului în materialitatea sa.

În consecinţă:

a) fiecare proprietar este titular exclusiv asupra unei cote părţi ideale, abstracte din

dreptul de proprietate. Rezultă că dreptul este divizat, iar cota parte poate fi exprimată printr-o

fracţie sau printr-un procent, respectiv 1/3, 1/4 şi 2/4 (cote părţi) sau 10%, 20% (în procente),

fără a fi în prezenţa unui drept exclusiv.

b) bunu1 care face obiectul dreptului de proprietate nu este fracţionat în materialitatea

sa. Bunul în întregul său este deţinut cu titlu de proprietate comună, iar drepturile copărtaşilor

se întâlnesc în fiecare dintre cele mai mici particule care alcătuiesc bunul în materialitatea lui.

Cu alte cuvinte, dreptul fiecăruia se referă la întregul bun şi se întâlneşte cu dreptul

celorlalţi în fiecare particulă a sa, toate particulele împreună alcătuind bunul în materialitatea

lui. La proprietatea pe cote părţi ceea ce este fracţionat este dreptul, iar nu bunul în

materialitatea lui.

Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea. Aproprierea dintre cele două

noţiuni constă în privinţa regimului juridic şi deosebirea în privinţa obiectului. Proprietatea

comună are ca obiect un bun individual, indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri.

S-a spus în literatura juridică că proprietea comună pe cote părţi este o modalitate a dreptului

de proprietate, pe când indiviziunea este o modalitate a patrimoniului.

Aceste drepturi ale coproprietarilor nu trebuie să fie neapărat egale, fracţiunile sau

procentele lor diferind.

Codul nostru civil şi legislaţia civilă în general nu cuprind o reglementare de ansamblu

a coproprietăţii sau a indiviziunii.

Există textul art. 728 şi urm. din Cod civil în titlul referitor la succesiuni şi la

împărţeala succesorală. Însă coproprietatea şi indiviziunea nu sunt stări specifice succesiunii

şi pot să-şi aibă izvorul în multe alte instituţii ale dreptului civil, cum sunt convenţiile,

uzucapiunea etc.

226

Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. În funcţie de durata coproprietăţii avem: a)

coproprietatea comună pe cote părţi obişnuită sau temporară şi b) coproprietatea forţată şi

perpetuă.

Coproprietatea forţată şi perpetuă este acea formă de proprietate comună pe cote părţi

care se caracterizează prin faptul că există şi se menţine independent de voinţa

coproprietarilor, pentru că în cele mai dese cazuri se răsfrânge asupra unor bunuri numite

accesorii deoarece acestea deservesc alte bunuri numite principale. Aceste bunuri, prin natura

şi prin destinaţia lor fiind folosite de mai mulţi proprietari nu pot fi împărţite. Perpetuitatea

coproprietăţii comportă asupra bunului accesoriu şi este dată de destinaţia permanentă pe care

el o are de a servi bunul principal.

Această coproprietate este forţată, deoarece există şi se menţine independent şi în

afara voinţei copărtaşilor. Ea este perpetuă datorită scopului sau destinaţiei permanente căreia

îi sunt afectate bunurile respective.

Caracterul accesoriu al coproprietăţii forţate sau perpetue este considerat în literatura

juridică ca fiind impropriu, adică faptul că bunurile care formează obiectul acestei

coproprietăţi se află într-o poziţie accesorie, faţă de alte bunuri aflate în proprietate exclusivă.

De aici rezultă că avem două categorii de drepturi de proprietate:

a) dreptul de proprietate exclusivă, ce aparţine fiecărui proprietar asupra bunului

principal;

b) dreptul de proprietate comună, pe cote părţi, forţată sau perpetuă, asupra bunurilor

considerate accesorii, pe lângă bunurile principale, drept ce aparţine tuturor coproprietarilor.

Între cele două există o ierarhizare juridică potrivit principiului accesorium sequitur

principale, cu alte cuvinte coproprietatea forţată şi perpetuă urmează soarta juridică a bunului

principal. Asupra lui nu se pot face acte de dispoziţie separate, acest lucru este posibil numai

împreună şi concomitent cu acte de dispoziţie asupra bunului principal.

Cazurile de coproprietate forţată şi perpetuă. În legislaţia civilă şi în literatura juridică

sunt menţionate următoarele cazuri de coproprietate forţată şi perpetuă:

a) coproprietatea forţată asupra părţilor şi dotărilor comune din clădirile cu mai multe

apartamente de locuit sau alte spaţii decât locuinţa, aflate în proprietate exclusivă sau în

proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară;

b) coproprietatea lucrurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile

învecinate (drumuri, izvoare, poteci);

c) coproprietatea forţată a despărţiturilor dintre două imobile (zid, gard, şanţ);

227

d) coproprietatea forţată asupra bunurilor considerate ca bunuri de familie (tablouri,

hârtii de familie, locuri de veci).

e) Situaţia clădirilor cu mai multe apartamente - reglementată în România pentru

prima dată prin –legea nr.3/1927 ( art.57), impusă de evoluţia demografică a ţării şi

dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, când asupra unor părţi din clădire destinate să servească

pe apartamente -, a pus o serie de probleme practice a modului de exercitare a dreptului de

proprietate în privinţa acestor părţi.

Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor.

a)Drepturile coproprietarilor, în cazul coproprietăţii forţate şi perpetue, sunt mai largi

decât drepturile coproprietarilor privind proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau

temporară, comportarea lor exteriorizându-se adesea ca şi când ar avea un drept de proprietate

exclusivă. Fiecare din coproprietari poate poseda şi folosi bunul obiect al coproprietăţii forţate

şi perpetue, fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari, cu respectarea a

două limite:

-Prin folosinţa exercitată să nu aducă atingere dreptului egal şi reciproc al celorlalţi

coproprietari, care au drepturi concurente şi de aceeaşi natură. Nu interesează mărimea cotei

părţi ideale şi abstracte, cât deţine coproprietarul din bun. De exemplu, proprietarul unui

apartament compus dintr-o singură cameră şi dependinţe dintr-un bloc cu mai multe

apartamente deşi are o cotă-parte mai mică din dotările comune, nu i se poate limita potrivit

cotei sale folosirea scărilor, liftului, acoperişului etc.

-Actele de folosinţă trebuie exercitate numai pentru utilizarea bunului principal

(proprietate exclusivă), prentru a cărui exploatare este destinat bunul accesoriu (aflat în

coproprietate forţată), în armonie cu interesul celorlalţi coproprietari.

b) Obligaţiile coproprietarilor în cadrul coproprietăţii forţate sunt de a suporta,

proporţional cu partea fiecăruia, toate cheltuielile de întreţinere şi conservare a bunului

comun, obiect al acestei coproprietăţi. Această obligaţie subzistă numai cât subzistă şi dreptul

de proprietate asupra bunului principal. Atunci când acest drept încetează, proprietarii

urmează să fie exoneraţi şi de suportarea cheltuielilor aferente părţii de coproprietate forţată.

Actele de dispoziţie încheiate de proprietar în privinţa bunului care face obiectul

dreptului de proprietate exclusivă, au consecinţe, de drept şi la înstrăinarea cotei-părţi a

bunului aflat în coproprietate forţată. În schimb coproprietarul nu poate încheia acte de

înstrăinare separate cu privire la bunul aflat în coproprietate forţată.

Încetarea coproprietăţii forţate.

228

Dacă proprietatea comună pe cote-părţi obişnuite sau temporară poate înceta oricând,

la cererea oricărui coproprietar, în schimb coproprietatea forţată va continua să existe pe

întreaga durată a existenţei imobilului cu mai multe apartamente sau până la încetarea

împrejurării de fapt care a născut coproprietatea.

Totuşi există cazuri de încetare a coproprietăţii forţate.

Acestea sunt:

- Încetarea coproprietăţii forţate prin acordul tuturor coproprietarilor. Acest mod de

încetare este creaţia practicii judiciare, care a decis că: “starea de indiviziune forţată asupra

părţilor comune poate să înceteze, dacă există acordul tuturor coproprietarilor, dar nu

împotriva voinţei lor, refuzul unui coproprietar de a consimţi neputând fi considerat ca o

exercitare abuzivă a dreptului său”. Partajul este posibil numai dacă bunul comun prin natura

sa poate fi împărţit.

- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când nu se mai impune cu necesitate a fi

menţinută. Tot în practica judiciară s-a decis astfel, spre exemplu, podul unei clădiri aflat în

folosinţă comună, care poate fi partajat comod în natură fară a fi lezate în nici un fel interesele

coproprietarilor. S-a mai decis că atunci când suprafaţa unei curţi o depăşeşte pe cea normală,

porţiunea respectivă de teren poate fi împărţită, fără ca, admiţând atare acţiune, instanţa

judecătorească să înfrângă principiul general al coproprietăţii forţate;

- Încetarea coproprietăţii forţate atunci când un coproprietar dobândeşte proprietatea

exclusivă a întregului imobil, de la ceilalţi coproprietari. Este cazul în care un coproprietar

dobândeşte şi proprietăţile celorlalţi, până atunci exclusive, părţile comune nu mai deservesc

bunuri principale apaţinând de mai mulţi coproprietari şi atunci coproprietatea forţată se

transformă în proprietate exclusivă.

- Pieirea integrală a bunului aflat în coproprietate. Dispărând obiectul coproprietăţii

în mod logic dispare şi coproprietatea.

229

79. Proprietatea publică. Bunurile care formează obiectul proprietății

publice

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care sunt

titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi publice, nici o altă

persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

În acest sens, art. 136 alin. 2 din Constituţie statuează că: ”proprietatea publică aparţine

statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel dispun Legea fondului funciar nr.

18/1991, prin art. 4 alin. (2), Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic

al acesteia, prin art. 1 şi Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001, prin art. 122 alin. (1).

Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,

republicată, dispune că: ”domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea

asupra sa, în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care

proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor, municipiilor

sau judeţelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt:

a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional. Aceste bunuri sunt

date Guvernului României în administrarea generală, iar în litigiile privitoare la ele, statul este

reprezentat, de regulă, de Ministerul Finanţelor Publice.

b) unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite

astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din

domeniu1 public de interes local, aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale ca persoane

juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Aceste bunuri sunt date în

administrarea generală a consiliilor locale, consiliilor judeţene ori a C.G.M. Bucureşti, după caz.

În litigiile legate de aceste bunuri, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de

consiliile locale ori judeţene, după caz, care dau mandat scris, fiecare caz în parte, preşedintelui

consiliului judeţean ori primarului, care poate desemna un alt funcţionar ori un avocat care să-l

reprezinte în instanţă.

Autorităţile enumerate la pubctul b) exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr. 213/1998,

”posesia, fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele şi

în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreţionară,

potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1

general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al regimului juridic pe care îl oferă.

230

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept

privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.

Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de

administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât

dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de exercitare ale acestui drept, care nu pot

fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.

Fiind în prezenţa a două categorii de titulari ai proprietăţii publice, apare problema

determinării bunurilor care le aparţin.

Criteriul utilizat este cel al interesului naţional sau local pentru realizarea căruia bunurile

sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 şi art. 112 alin. (1), partea

finală, din Legea nr. 215/2001, texte de lege conform cărora pentru ca un bun aparţinând

proprietăţii publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca el să fie declarat

de interes naţional. În lipsa unei asemenea declarări el va aparţine domeniului public al unei

unităţi administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care formează obiectul

domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale .

Legea nr. 213/1998 cuprinde şi ea prevederi referitoare la delimitarea domeniului public

al statului de cel al unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2), domeniul

public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele

stabilite la pct. I din anexa legii, precum şi din alte bunuri de uz sau interes naţional, declarate

ca atare prin lege.

Pentru determinarea bunurilor care compun domeniul public al unităţilor administrativ-

teritoriale legiuitorul trimite, în primul rând, la aceeaşi anexă, unde sunt enumerate o serie de

bunuri care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă şi la metoda excluderii.

Se prevede astfel că domeniul public al judeţelor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau

interes judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public naţional iar domeniul

public al comunelor, oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau de

interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional ori

judeţean.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 213/1998, determinarea fizică a bunurilor care aparţin

domeniului public ar fi trebuit făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de

ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de

autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.

231

Ministerului Finanţelor i-a revenit obligaţia de a centraliza aceste inventare şi de a le

supune spre aprobare Guvernului.

Atât actele administrative care conţin inventarele bunurilor proprietatea publică a

statului, întocmite de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri,

hotărârile consiliilor locale ori cele ale consiliilor judeţene, prin care au fost însuşite inventarele

bunurilor proprietate publică ale respectivelor unităţi administrativ-teritoriale, cât şi hotărârile

Guvernului, prin care aceste inventare au fost aprobate, pot fi atacate în justiţie conform Legii

contenciosului administrativ, de orice persoană interesată.

Prin înscrierea unui bun într-unul din inventarele mai sus menţionate subiectul de drept

beneficiar nu dobândeşte proprietatea acestuia, aşa că această operaţiune dă naştere numai unei

prezumţii de apartenenţă a bunului respectiv la domeniul public, iar nu la domeniul privat. De

aceea, va fi posibilă revendicarea unui bun imobil care figurează într-un asemenea inventar, cu

condiţia ca reclamantul să dovedească împrejurarea că bunul a fost preluat de stat sau de o

unitate administrativ-teritorială fără titlu valabil sau fără nici un titlu.

Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fi posibilă calificarea sa ca

făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin declaraţia

legii.

Legea nr. 213/1998 prevede şi posibilitatea trecerii unor bunuri din domeniul public al

statului în cel al unei unităţi administrativ-teritoriale sau invers. Astfel, potrivit art. 9, bunuri din

domeniul public al statului pot fi trecute în domeniul public al unei unităţi administrativ-

teritoriale, prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului

general al municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz.Tot astfel, trecerea unui bun

din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se

face, la cererea Guvernului, prin hotărârea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului general

al municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Bunurile care formează obiectul proprietății publice

Nefundat bunul a fost desemnat prin lege ca fiind obiect al proprietăţii publice, nu mai

este însă necesar să se dovedească şi faptul că acesta este de uz sau interes public, dacă titular

este statul sau o unitate administrativ-teritorială. Cu alte cuvinte, calificarea prin lege a unui bun

ca aparţinând proprietăţii publice este suficientă în asemenea situaţii pentru a face dovada

apartenenţei bunului la domeniul public al respectivului subiect de drept.

Orice bun, indiferent dacă este calificat sau nu prin lege ca aparţinând domeniului

public, va face însă obiectul proprietăţii publice numai dacă a intrat în proprietatea statului cu

232

titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a

legilor în vigoare la data preluării sale de către stat.

Poate fi contestată apartenenţa unui bun la proprietatea publică de orice persoană

interesată, dacă se invocă nevalabilitatea titlului cu care bunul a fost preluat de stat, soluţionarea

litigiului fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. Este vorba despre bunurile care fie au

fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data preluării, fie despre bunurile

care au fost preluate pe căi de fapt, în absenţa oricărui temei juridic.

Afirmaţiile de mai sus se bazează pe conţinutul art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţia legală citată terenurile aflate în

detenţia precară a unei staţiuni de cercetare în domeniul pomicol, detenţie dobândită în urma

unui schimb de terenuri încheiat cu fosta cooperativă agricolă de producţie, cu nerespectarea

dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată .

Fac excepţie bunurile în privinţa cărora legea dispune expres că nu pot fi decât obiect al

proprietăţii publice. Includerea unui bun în această categorie face dovada deplină şi inatacabilă

a faptului că statul sau unitatea administrativ-teritorială este proprietarul respectivului bun şi că

el aparţine domeniului public al respectivului subiect de drept.

Referitor la bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, art. 135 alin. (4) din

Constituţie, în redactarea originară, prevedea: „Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de

comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite

în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale

platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii

publice.”

După revizuirea Constituţiei materia este reglementată de art. 136 alin. (3), care dispune:

„Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei eco-

nomice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac

obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

Analiza comparativă a acestei dispoziţii cu cea conţinută de vechea reglementare ne

conduce la următoarele concluzii:

- Bunurile care formează obiectul exclusiv al roprietăţi publice sunt ,în primul rând , cele

enumerate de prevederea constituţională citată. La acestea pot fi adăugate, prin lege organică, şi

alte bunuri. Referirea la legea organică este conformă prevederilor art. 73 alin. (3) lit. M),

233

potrivit cărora regimul juridic general al proprietăţii se reglementează prin lege organică şi ea

lipsea din vechiul text.

- Sunt menţionate ca făcând obiect exclusiv al proprietăţii publice numai „bogăţiile de

interes public ale subsolului” iar nu„bogăţiile de orice natură ale subsolului”, cum se prevedea

înlextul modificat.

- Tot astfel, numai „apele cu potenţial energetic valorificabil,de interes naţional” fac

obiectul exclusiv al proprietăţii publice,spre deosebire de situaţia anterioară, când în această

categorie juridică erau incluse „apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi

folosite în interes public”.

- Se remarcă şi faptul că nu mai sunt enumerate printre bunurile care fac obiectul

exclusiv al proprietăţii publice căile decomunicaţie.

Aceasta înseamnă că orice bogăţii ale subsolului, care nu sunt de interes public, pot face

şi obiect al proprietăţii private. Tot astfel, pot face şi obiect al proprietăţii private apele cu

potenţial energetic valorificabil, de interes local, cele care nu au un asemenea potenţial, precum

şi căile de comunicaţii, dacă prin lege organică nu se dispune altfel.

Bunurile enumerate în textul citat nu pot face decât obiectul proprietăţii publice şi

niciodată al celei private, indiferent de titular. Enumerarea nu este însă limitativă, prin lege

putând fi stabilite şi alte bunuri care să facă obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

În acest mod a fost instituită şi o restrângere a capacităţii de folosinţă a tuturor

subiectelor de drept, altele decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale, care constă în

interdicţia de a avea în proprietate bunuri calificate de prevederile dispoziţiilor legale citate ca

fiind obiect exclusiv al proprietăţii publice. Confruntând prevederile art. 136 alin. (3) din

Constituţie cu cele ale Legeii nr. 213/1998 ajungem la concluzia că, în privinţa bunurilor

enumerate de dispoziţia constituţională citată, interdicţia afectează şi unităţile administrativ-

teritoriale, statul fiind sigurul subiect de drept care le poate avea în proprietate. Unităţile

administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de proprietate publică numai asupra unor

bunuri în privinţa cărora, prin lege organică, s-a dispus că fac obiectul exclusiv al proprietăţii lor

publice.

Deşi legiuitorul constituant nu o spune expres, este de la sine înţeles că prin lege se pot

determina şi alte categorii de bunuri care să facă parte din proprietatea publică, fără a fi însă şi

obiect exclusiv al acestei proprietăţi, în sensul că şi particularii pot avea în proprietate bunuri de

aceeaşi natură, argumentul afortiori fiind utilizabil.

234

Acest lucru a şi fost făcut de legiuitor, în anexa Legii nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia fiind enumerate bunurile care fac parte din domeniul

public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale.

80. Publicitatea imobiliară. �oile cărți funciare reglementate de Legea nr.

7/1996, republicată. Principiile noilor cărți funciare

Principii

Publicitatea imobiliară nu produce efect constitutiv de drepturi ci asigură

opozabilitatea faţă de terţi

Legea 7/1996 respectă regula consensualismului potrivit căreia drepturile reale se

constituie şi se transmit între părţi la încheierea contractului. Înscrierea drepturilor astfel

dobândite în cartea funciară este prevăzută numai pentru ca ele să devină opozabile terţilor.

Drepturile reale sunt opozabile terţilor de la data înregistrării cererii de înscriere a lor

în cartea funciară, cu unele excepţii: dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt

opozabile terţilor fără a fi înscrise în cartea funciară, când sunt dobândite prin succesiune,

accesiune, vânzare silită şi uzucapiune.

Principiul integralităţii înscrierii

Drepturile reale imobiliare trebuie să fie înscrise în cartea funciară pentru a deveni

opozabile terţilor sau pentru ca titularii lor să poată dispune de ele.

Integralitatea înscrierii drepturilor reale imobiliare se realizează, deci, în două scopuri

diferite:

- drepturile dobândite între părţi ca neopozabile se înscriu în vedere opozabilităţii faţă

de terţi;

- drepturile dobândite ca opozabile se înscriu pentru ca titularii lor să le poată

transmite.

Principiul legalităţii înscrierii

Acest principiu are două componente: legalitatea formală şi legalitatea materială.

Legalitatea formală înseamnă că judecătorul poate să încuviinţeze numai înscrierea

actelor şi faptelor juridice prevăzute sau permise de lege, pe baza celui îndreptăţit şi a

înscrisurilor însoţitoare.

235

Legalitatea materială înseamnă că judecătorul este obligat să verifice dacă cererea de

înscriere şi titlul pe care se întemeiază întrunesc condiţiile prevăzute de lege. În caz contrar se

respinge cererea de înscriere, printr-o încheiere motivată.

Principiul priorităţii

Potrivit legii, data înregistrării cererii în registrul de intrare este şi data înscrierii.

Ordinea înregistrării cererilor determină rangul înscrierii. Aşadar primul care solicită

înscrierea este şi titular al dreptului înscris, chiar dacă titlul său are o dată posterioară titlului

altui dobânditor. Excepţii:

- în cazul drepturilor reale opozabile terţilor fără înscriere în cartea funciară;

- dobânditorul anterior poate cere instanţei de judecată să acorde înscrierii sale rang

preferenţial faţă de înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul

cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului.

Principiul relativităţii

Aceasta înseamnă că înscrierile în cartea funciară se pot face, de regulă, numai cu

consimţământul titularului. Potrivit legii înscrierea unui drept în careta funciară se poate face

numai:

- împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii era înscris ca titular al dreptului

asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută;

- împotriva aceluia care, înainte de a fi înscris, şi-a grevat dreptul, dacă amândouă

înscrierile se cer deodată.

Principiul disponibilităţii

Conform acestuia, orice înscriere în cartea funciară se poate face de regulă, numai la

cererea persoanei îndreptăţite sau a reprezentantului său legal sau convenţional, cu excepţia

cazurilor în care operaţiunile de carte funciară se dispun din oficiu de judecătorul de carte

funciară cum sunt: înscrierea şi radierea notărilor, îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu

prilejul înscrierilor sau radierilor operate în cartea funciară etc.

Principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale

Conform acestui principiu dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în folosul

unei persoane, se prezumă că dreptul există, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-

credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se

prezumă că acel drept nu există.

De asemenea persoana care şi-a înscris dreptul real dobândit cu titlu oneros şi fiind de

bună credinţă se bucură de o prezumţie absolută, fiind apărată de orice cauză de evicţiune, în

236

afară de situaţia când împotriva sa a fost introdusă, în termen legal, o acţiune în rectificarea

înscrierii.

2. Cuprinsul cărţii funciare

Cartea funciară este alcătuită dintr-un titlu şi trei părţi.

Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea localităţii în care

este situat imobilul.

Partea I-a referitoare la descrierea imobilului cuprinde: numărul de ordine şi cel

cadastral al fiecărui imobil, suprafaţa terenului, categoria de folosinţă şi după caz,

construcţiile, amplasamentul şi vecinătăţile, valoarea impozabilă.

Partea a II-a referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care

cuprinde: numărul curent, numele proprietarului, actul sau faptul juridic care constituie titlul

dreptului de proprietate precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept,

strămutările proprietăţii şi modalităţile acesteia (proprietate comună), servituţile constituite în

favoarea imobilului; faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice precum şi

acţiunile privitoare la proprietate; orice modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face în

titlu, în partea I sau a II-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute.

Partea a III-a, referitoare la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de

proprietate şi sarcini, care cuprinde: numărul curent; dreptul de superficie, uzufruct, uz,

folosinţă, abitaţia, servituţile în sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare,

precum şi locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani; faptele juridice,

drepturile personale sau alte raporturi juridice precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale

înscrise în această parte; sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; orice

modificări îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.

81. Raportul donațiilor

Raportul donaţiilor (noţiune, domeniu de aplicare; corelaţia cu alte instituţii;

condiţiile obligaţiei de raport).

�oţiune şi domeniu de aplicare

Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi

soţul supravieţuitor ai defunctului care vin efectiv împreună la moştenire, acceptând-o fie şi

sub beneficiu de inventar, de a readuce la moştenire – în natură sau în echivalent bănesc –

237

bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea, afară de cazul

când donatorul a dispus scutirea de raport a donaţiei.

Legea prezumă că prin donaţia făcută de defunct el nu a voit să avantajeze de donatar

în detrimentul celorlalţi moştenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moştenirii ce I se

va cuveni conform legii.

Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe

donatar de această obligaţie caz în care donaţia va avea caracter definitiv şi va fi supusă doar

reducţiunii – dacă este excesivă.

Domeniul de aplicare. Obligaţia de raport funcţionează dacă donaţia a fost făcută

descendenţilor sau soţului supravieţuitor. Obligaţia de raport funcţionează numai în cazul

donaţiilor, legatele nefiind raportabile.

2. Corelaţia cu alte instituţii

Corelaţia dintre raport şi reducţiune

Atât raportul cât şi reducţiunea au ca efect principal readucerea, în natură sau prin

echivalent, a bunului care formează obiectul liberalităţii, la masa succesorală, lipsind pe

beneficiarul ei de exclusivitatea avantajului ce I s-a făcut.

Raportul donaţiilor se deosebeşte de reducţiune prin:

- reducţiunea operează numai în situaţia în care liberalităţile făcute de defunct au

încălcat rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari, în schimb, raportul donaţiilor

funcţionează chiar dacă prin donaţiile făcute de defunct în timpul vieţii nu s-a încălcat rezerva

succesorală;

- reducţiunea liberalităţilor excesive se răsfrânge asupra tuturor celor gratificaţi;

raportul donaţiilor priveşte numai o parte de moştenitori;

- reducţiunea se referă la orice fel de liberalităţi, în schimb raportul donaţiilor are ca

obiect numai donaţiile;

- normele juridice care guvernează reducţiunea sunt imperative; normele care

guvernează raportul donaţiilor au caracter dispoziţiv.

Corelaţia dintre raport şi partaj

Raportul se deosebeşte de partaj prin următoarele:

- acţiunea de ieşire din indiviziune este imprescriptibilă, acţiunea de raport a donaţiilor

se prescrie în termen de 3 ani;

- partajul este guvernat de legea în vigoare la data efectuării lui; raportul donaţiilor

este guvernat de legea în vigoare la data încheierii contractului de donaţie;

Deosebirile între raportul donaţiilor şi operaţiunea de stabilire a masei de calcul:

238

- raportul donaţiilor implică o readucere efectivă, pe când readucerea cu prilejul

stabilirii masei de calcul este fictivă;

- raportul donaţiilor priveşte doar donaţiile făcute fără raport, stabilirea masei de calcul

priveşte toate donaţiile.

3. Condiţiile obligaţiei legale de raport

Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în calitate

de descendenţi sau soţ supravieţuitor al defunctului (dacă vine în concurs cu

descendenţii)

Ceilalţi moştenitori nu au obligaţia legală de a raporta bunurile primite.

Descendenţii pot fi din căsătorie sau din afara acesteia, dacă au vocaţie legală

datorează raportul indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare, şi

indiferent de gradul de rudenie.

Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea

În caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu mai

are obligaţia de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotităţii disponibile.

Moştenitorul legal să aibă calitatea de donatar

Numai dacă există cele două calităţi în aceeaşi persoană va exista obligaţia de raport.

Precizări:

- donatarul este obligat la raport chiar dacă nu avea calitatea de a moşteni în momentul

încheierii contractului de donaţie, dacă va avea această calitate la data deschiderii succesiunii;

- moştenitorul datorează raportul numai pentru donaţiile primite personal, raportul

nefiind datorat pentru altul, cu excepţia raportului făcut de descendentul venit la moştenire

prin reprezentare care va raporta donaţia primită de ascendentul său, chiar dacă ar fi renunţat

la moştenirea ascendentului reprezentat;

- donaţia să nu fi fost scutită de raport; scutirea de raport trebuie să fie expresă, însă se

admite şi posibilitatea scutirii tacite, manifestată indirect dar neîndoielnic.

Raportul donaţiilor (persoanele care pot cere raportul; donaţiile supuse

raportului, gratuităţi nesupuse raportului, modurile de efectuare).

Persoanele care pot cere raportul

Dacă condiţiile obligaţiei legale de raport sunt îndeplinite, obligaţia raportării este

reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor. Dreptul de a cere raportul are

caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre cei îndreptăţiţi renunţă, donaţia se va raporta

numai în măsura drepturilor comoştenitorilor solicitanţi.

239

Dacă titularul dreptului de raport moare înainte de exercitarea lui, dreptul se transmite

asupra propriilor moştenitori care urmează să-l exercite în mod unitar.

Raportul poate fi cerut, pe cale oblică, şi de creditorii personali ai moştenitorului.

Creditorii succesiunii şi legatarii nu pot cere raportul şi nici nu profită de raportul cerut

de persoanele îndreptăţite, bunurile raportate intrând direct în patrimoniul moştenitorului

îndreptăţit.

2. Donaţiile supuse raportului

Se raportează, în principiu, toate donaţiile, indiferent de forma de realizare. Dacă

donaţia a fost cu sarcină sau a avut caracter remunerator, se va scădea valoarea sarcinilor sau

a serviciilor prestate.

Mai sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru înzestrare cu ocazia

căsătoriei, cele făcute pentru procurarea carierei, cheltuielile făcute de defunct pentru

asigurarea carierei soţului supravieţuitor, cheltuielile făcute pentru achitarea datoriilor

personale ale moştenitorului obligat la raport.

Dacă defunctul a încheiat o asigurare viageră de deces în beneficiul unui moştenitor obligat la

raport, acesta poate fi obligat să raporteze, ca donaţie indirectă, cel mult primele plătite de

defunct, iar nu suma asigurată, plătită de asigurator, care nu provine din patrimoniul

defunctului, fiind formată în afara acestuia.

3. Gratuităţi nesupuse raportului

Legea exceptează de la raportul donaţiilor:

- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, învăţătură, cheltuielile de nuntă, darurile

obişnuite;

- fructele culese şi veniturile scadente până la ziua deschiderii succesiunii şi nici

echivalentul bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat;

4. Modurile de efectuare a raportului

Raportul în natură

Acesta constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului care a format

obiectul liberalităţii.

Raportul prin luare mai puţin

Acesta este un raport în valoare ce permite moştenitorului obligat la raport păstrarea în

natură a bunului, comoştenitorii fiind satisfăcuţi prin echivalentul valoric (în bunuri sau bani)

al bunului raportabil, fiecare proporţional cu drepturile succesorale.

Raportul prin luare mai puţin poate fi realizat pe trei căi:

Prin preluare

240

Acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din masa succesorală de

către comoştenitorii îndreptăţiţi la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi

aceeaşi calitate cu acelea raportabile, ţinând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.

Preluarea proporţională se va aplica şi în cazul în care cel gratificat este soţul

supravieţuitor obligat la raport faţă de descendenţi.

2) Prin imputaţie

În cadrul acestei metode, valoarea donaţiei raportabile se adaugă prin calcul pe hârtie

la masa succesorală, rezultatul se împarte între moştenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia,

valoarea donaţiei scăzându-se din partea moştenitorului obligat la raport, primind din restul

masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de moştenire.

În bani

Înseamnă depunerea la masa succesorală a unei sume de bani care reprezintă

contravaloarea bunului raportabil (mai puţin partea corespunzătoare cotei succesorale a

moştenitorului obligat la raport).

Raportul imobilelor

Regula este că raportul imobilelor se face în natură, prin readucerea efectivă a

imobilului la masa succesorală. Aceasta înseamnă că donaţia şi respectiv dreptul exclusiv de

proprietate al donatarului se desfiinţează cu efect retroactiv – moartea donatorului operând ca

o condiţie rezolutorie – cu următoarele consecinţe:

- dacă imobilul a pierit fortuit, total sau parţial, înainte sau după deschiderea

moştenirii, în măsura pieirii nu este supus raportului;

- donatarul răspunde pentru degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea

imobilului din fapta sa culpabilă;

- sarcinile reale cu excepţia ipotecilor se desfiinţează.

De la regula raportului imobilelor în natură există şi unele excepţii, când raportul se în

valoare:

- când donatorul a impus sau a autorizat efectuarea raportului în valoare;

- când imobilul a pierit din culpa donatarului;

- când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat de donatar, înaintea deschiderii

moştenirii;

Raportul mobilelor

Raportul bunurilor mobile, indiferent că sunt corporale sau incorporale, se face prin

luare mai puţin (în valoare), dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în natură.

În consecinţă:

241

- donatarul va fi obligat la raport contravaloarea bunurilor primite, chiar dacă acestea

au pierit fortuit;

- actele de înstrăinare sau grevare rămân valabile.

Valoarea se raportează la data facerii donaţiei.

Căile procedurale de realizare a raportului

Dacă persoanele se înţeleg, raportul se poate realiza prin bună-învoială, în carul

procedurii succesorale notariale, notarul public luând act de înţelegerea părţilor şi eliberând

certificatul de moştenitor în consecinţă.

Dacă părţile interesate nu se înţeleg, raportul urmează a fi făcut pe cale

judecătorească, prin acţiunea de partaj sau prin acţiune separată.

Acţiunea în executarea raportului este o acţiune personală, prin urmare titularii

dreptului de raport nu beneficiază de un drept de urmărire şi nici de acţiune în revendicare.

Acţiunea de raport este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, socotiţi de la

data deschiderii succesiunii, chiar dacă cererea se formulează în cadrul acţiunii de ieşire din

indiviziune.

Acţiunea de raportare a donaţiei nu poate fi paralizată de moştenitorul obligat la raport

prin invocarea uzucapiunii.

Acţiunea de raport a donaţiei are caracter colectiv, acţiunea profitând tuturor

comoştenitorilor.

82. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Din dispoziţiile art. 998 –999 C. Civ. Rezultă că răspunderea delictuală pentru fapta

proprie presupune existenţa a trei elemente obiective, prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de

cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul, şi existenţa unui element subiectiv, culpa celui

care a cauzat prejudiciul.

Cu privire la toate aceste elemente sau cerinţe sunt de semnalat contribuţii

semnificative, dintre care amintim pe cele care urmează:

- cu privire la prejudiciu: s-a adoptat concepţia largă şi realistă, conform căreia,

prejudiciul poate rezulta nu numai din încălcarea unui drept subiectiv, ci şi din lezarea unui

interes legitim; s-au precizat formele posibile ale prejudiciilor (patrimoniale şi

nepatrimoniale; cauzate persoanei şi bunurilor sale; cauzate avutului public şi avutului

personal; individuale şi colective, instantanee şi succesive; temporare şi permanente etc.) s-au

242

stabilit cerinţele necesare pentru ca prejudiciul să poată fi reparat (de a fi cert, direct, personal

şi încă nereparat pe o altă cale juridică) s-au delimitat prejudiciile susceptibile de reparare în

natură faţă de prejudiciile care pot fi reparate numai printr-o despăgubire bănească; s-au

indicat cazurile-tip în care, la stabilirea despăgubirii, se iau în considerare şi unele venituri ale

victimei, ca pensia şi ajutorul social, astfel încât cuantumul despăgubirii să reprezinte numai

diferenţa până la acoperirea integrală a prejudiciului s-au acceptat cazurile în care

despăgubirea acordată poate fi modificată, este sistată ori se stinge ş.a.;

- cu privire la fapta ilicită: constă într-o conduită umană, comisivă sau omisivă,

păgubitoare şi ilicită (în înţelesul specific de ilicit civil delictual); că în anumite cazuri,

caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat (legitimă apărare, starea de necesitate, permisiunea

legii, ordinul superiorului, consimţământul victimei, exerciţiul normal al unui drept subiectiv

etc.); şi că, exerciţiul abuziv al unui drept subiectiv (adică prin deturnarea de la scopul în

vederea căruia a fost prevăzut de lege), va fi sancţionat, după caz, fie prin lipsirea sa de

ocrotire legală, fie ca delict civil;

- cu privire la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu: practica judiciară

a statuat că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul păgubitor al acesteia trebuie

să fie expresia unei necesităţi şi nu a unei înlănţuiri întâmplătoare de evenimente; şi că acest

raport constituie un tot cauzal indivizibil, alcătuit atât din faptele ce formează cauza necesară,

cât şi din condiţiile cauzale, adică din faptele care fac posibilă acţiunea cauzală;

- cu privire la culpă: sub aspect terminologic, pentru a indica elementul subiectiv al

răspunderii, Codul civil foloseşte expresiile: greşeală (art. 998), neglijenţă şi imprudenţă (art.

999); prin tradiţie, aceste expresii sunt reunite în termenul generic de culpă, în înţelesul de

culpă civilă delictuală; acesta este termenul statornicit în practica noastră judiciară şi cu

precădere folosit în literatura juridică de drept civil; cum însă, în materie penală, ca şi în alte

materii fapta ilicită intenţională este numită dol, iar în cea neintenţională, culpă, un renumit şi

regretat teoretician al dreptului civil a folosit ca termen general pe acela de greşeală, „în

delictul civil poate fi intenţională dolul sau neintenţională: culpa; iar în căutarea unei

terminologii unitare pentru toate formele de răspundere juridică, din întregul sistem de drept,

s-a sugerat adoptarea termenilor echivalenţi de vină au vinovăţie folosiţi, de altfel, şi în alte

ramuri de drept, ca dreptul penal şi dreptul muncii.

b) Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice. Răspunderea delictuală

a persoanelor juridice rezultă din dispoziţiile de drept comun în materie ale art. 998 – 999,

243

1000, alin. 1 şi 3, şi 1001 – 1002, C. Civ., şi dispoziţiile speciale ale art. 35 din Decretul nr.

31/1954.

Conform acestor dispoziţii legale, răspunderea delictuală a persoanelor juridice poate

fi: o răspundere pentru fapta proprie, o răspundere pentru fapta altuia, adică a prepuşilor

persoanelor juridice, sau o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile, edificiile ori

animalele ce le aparţin. Răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice prezintă, în

dreptul român, două trăsături specifice prevăzute de art. 35 din Decretul 31/1954 şi anume:

- prima trăsătură: răspunderea persoanelor juridice este angajată ori de câte ori

organele lor săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, însă numai dacă au fost

îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor.

- cea de-a doua trăsătură: persoanele fizice care compun organele persoanelor juridice

răspund şi ele pentru faptele lor cauzatoare de prejudicii, atât faţă de persoanele juridice, cât şi

faţă de victimele prejudiciilor.

83. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului

Dispoziţia art. 1000, alin. 3, C. Civ., conform căreia „comitenţii” sunt responsabili „de

prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”, priveşte cea mai frecventă

formă a răspunderii pentru fapta altuia.

În condiţiile economice şi sociale din societatea românească, raporturile de prepuşenie

s-au amplificat şi diversificat (ca de altfel în general în societăţile contemporane), ceea ce a

solicitat şi solicită instanţele noastre judecătoreşti cu rezolvarea a numeroase cauze de

răspundere a comitenţilor şi a prepuşilor. S-a format astfel o bogată practică judiciară, care pe

lângă soluţiile tradiţionale cuprinde şi multe soluţii noi, precum şi o vastă şi contributivă

literatură de specialitate.

Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor necesită îndeplinirea: pe de o parte,

a cerinţelor generale ale răspunderii, a faptei ilicite a raportului de cauzalitate dintre fapta

ilicită şi prejudiciu şi a culpei prepusului; pe de altă parte, a cerinţelor speciale ale acestei

răspunderi, adică existenţa raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus

în funcţia sau funcţiile ce i s-au încredinţat.

Cerinţele speciale ale acestei răspunderi au fost îndeaproape precizate în practica

judiciară şi în literatura de specialitate.

244

Cu privire la cerinţa raportului de prepuşenie: s-au definit calităţile de comitent şi

prepus; din dispoziţia art. 1000, alin. 3, C. Civ. Rezultă implicit că este comitent persoana

care primeşte funcţiile ce i s-au încredinţat.

Cu privire la cerinţa expres prevăzută de lege, ca prepusul să fi săvârşit fapta ilicită „în

funcţiile încredinţate” (art. 1000, alin. 3, C. Civ.), atât în practica judiciară cât şi în literatura

de specialitate s-au exprimat două interpretări principale, şi anume: o interpretare extensivă,

mai cuprinzătoare decât formula legii „în funcţiile încredinţate”, interpretare dominantă timp

îndelungat, conform căreia, în vederea ocrotirii cât mai eficiente a victimelor, fapta prepusului

trebuie să aibă o conexiune, o legătură cu funcţiile care i-au fost încredinţate, însă că:

„răspunderea comitentului este angajată când prepusul a lucrat pentru comitent în marginile

scopului în vederea împlinirii căruia i-au fost conferite funcţiile, chiar fără a avea

instrucţiunile comitentului, sau chiar împotriva acestor instrucţiuni, ori călcând prohibiţia

expresă a comitentului”; sau, într-o altă formulare: „dacă prepusul săvârşeşte fapta în cadrul

atribuţiilor de serviciu, chiar dacă îndeplineşte aceste atribuţii în afara orelor legale de muncă,

cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru acea muncă, cu nepricepere, în mod

necorespunzător, neglijent sau imprudent”; şi o interpretare restrictivă, îndreptată „ spre o

restrângere a răspunderii comitentului numai la faptele ce au o legătură directă – şi nu

ocazională, întâmplătoare – cu funcţia încredinţată”; sau, cum s-a mai spus „răspunderea

comitentului nu poate avea loc dacă fapta ilicită şi păgubitoare a prepusului, deşi săvârşită în

timpul exercitării funcţiei, nu se dovedeşte a fi aflat într-o corelaţie necesară cu acea funcţie,

şi, totodată, nu a existat nici cel puţin aparenţa comiterii faptei în interesul comitentului”;

aceasta este interpretarea la care s-a oprit, în ultimul timp, prin două decizii de vădită

orientare, şi suprema noastă instanţă.

Fundamentarea răspunderii comitenţilor pentru faptelor prepuşilor a evoluat în dreptul

român, deopotrivă în practica judiciară şi în literatura de specialitate, de la concepţia

subiectivă a întemeierii răspunderii pe elementul subiectiv al culpei comitentului, la concepţia

obiectivă, independentă de culpa acestuia, întemeiată pe ideea de garanţie, adică pe obligaţia

comitentului de a garanta repararea prejudiciului suferit de victimă prin fapta culpabilă a

prepusului său.

Teoriile principale prin care literatura de specialitate a căutat să fundamenteze

răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor sunt următoarele:

- teoria prezumţiei legale absolute de culpă a comitentului (in eligendo şi in vigilando);

- teoria considerării culpei prepusului ca fiind culpa comitentului însuşi;

245

- teoria reprezentării legale a comitentului de către prepus, întemeiată pe ideea de

mandat;

- teoria răspunderii fără culpă a comitentului, întemeiată pe ideea riscului de activitate;

- teoria răspunderii fără culpă întemeiată pe ideea de garanţie, la care a subscris, în marea

ei majoritate, şi literatura noastră de specialitate.

84. Răspunderea părinților pentru faptele copiilor minori

Dispoziţia art. 1000 alin. 2, C. Civ., potrivit căreia „tatăl şi mama, după moartea

bărbatului sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”,

concordantă cu fosta instituţie a puterii părinteşti din dreptul nostru anterior, a primit, o

interpretate extensivă şi mai exigentă conformă cu drepturile şi îndatoririle părinteşti din

cuprinsul instituţiei ocrotirii părinteşti, reglementată de art. 97 – 112 din Codul familiei.

În esenţă, în dreptul nostru actual: tatăl şi mama au dreptul şi îndatoriri egale fata de

copiii lor, ceea ce înseamnă că ei sunt egali şi în privinţa răspunderii pentru faptele ilicite

cauzatoare de prejudicii săvârşite de către copiii lor minori; numai în cazurile anume,

prevăzute de lege, răspunderea va veni unui singur părinte (decesul sau declararea

judecătorească a morţii celuilalt părinte, încredinţarea spre creştere şi educare a copilului din

afara căsătoriei sau a copilului din căsătorie în caz de divorţ ş.a.); iar părinţii sunt

răspunzători, fără a deosebi după cum copiii lor sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori

înfiaţi.

Cerinţele sau elementele constitutive ale acestei forme delictuale pentru fapta altuia

sunt pe de-o parte, cerinţele generale, şi anume: existenţa prejudiciului, a faptei ilicite a

minorului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (mai puţin culpa

minorului, întrucât nu se cere ca fapta păgubitoare să fi fost săvârşită cu discernământ); pe de

altă parte, cerinţele speciale, şi anume: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi

ori, când este cazul, la părintele care exercită ocrotirea părintească.

În ce priveşte fundamentarea răspunderii, există acord deplin în practica judiciară şi în

literatura de specialitate că răspunderea se întemeiază pe o prezumţie relativă de culpă a

părinţilor; în ce priveşte însă conţinutul aceste prezumţii, atât practica judiciară, cât şi

literatura de specialitate au evoluat, de la o interpretare restrictivă, conform căreia greşeala

părinţilor ar consta numai în lipsa de supraveghere a copilului, la o interpretare extensivă,

246

conform căreia greşeala părinţilor constă de o potrivă în lipsa de supraveghere, de creştere şi

educare corespunzătoare a copilului; această din urmă interpretare este fără îndoială

concordantă cu necesitatea integrării funcţiei educative a familiei în procesul educaţional

general în vederea formării tinerei generaţii pentru viaţă.

85. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

O contribuţie de seamă a practicii noastre judiciare priveşte răspunderea pentru

animalele sălbatice.

Legea nr. 26 din 12 noiembrie 1976, privind economia vânatului şi vânătoarei,

prevede că fondurile de vânătoare se administrează (în principal) de către inspectoratele

silvice judeţene, calitate în care ele răspund de daunele cauzate de către animalele sălbatice ce

constituie vânatul.

Răspunderea a fost însă diferenţiată: pentru animalele sălbatice aflate în locuri închise

şi scăpate din aceste locuri s-a decis că inspectoratele silvice răspund în temeiul art. 1001 C.

Civ., întrucât au paza lor juridică; iar pentru animalele aflate în libertate, cu privire la care nu

au paza juridică, inspectoratele silvice răspund în temeiul art. 998-999 C. Civ., deci numai

dacă victima prejudiciului va dovedi culpa inspectoratului constând în neîndeplinirea de către

acesta a îndatoririlor sale legale de gospodărire a vânatului, care implică şi luarea de măsuri în

vederea evitării producerii de către animalele sălbatice de prejudicii.

86. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

După cum am arătat în capitolul precedent, cu ocazia expunerii răspunderii delictuale,

Codul civil român prevede un singur caz de răspundere pentru lucruri, acela cauzat prin ruina

edificiului (art. 1002); înmulţirea continuă a lucrurilor cauzatoare de prejudicii necunoscute şi

nebănuite la data edictării codului a condus jurisprudenţa şi doctrina juridică la interpretarea

dispoziţiei introductive la art. 1000 ca exprimând regula generală privitoare la răspunderea

pentru lucruri.

Ca urmare, dispoziţia art.1000, alin. 1, C. Civ., conform căreia „suntem asemenea

responsabili de prejudiciul cauzat… de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, constituie şi în

dreptul civil român actual sediul reglementării pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

247

În aplicarea acestui lapidar text legal, la jurisprudenţa şi doctrina juridică română

anterioară s-au adăugat contribuţii substanţiale ale practicii judiciare şi doctrinei juridice

româneşti.

Cerinţele răspunderii pentru lucruri sunt următoarele:

- existenţa unui prejudiciu, acesta să fi fost cauzat de un lucru („de fapta lucrului”)

- existenţa unui raport de cauzalitate între activitatea sau inactivitatea lucrului şi

prejudiciu.

Cu privire la aceste cerinţe: s-a făcut distincţie între lucrurile susceptibile să antreneze

răspunderea în temeiul dispoziţiei art. 1000, alin. 1, C.civ. şi cele pentru care există răspunderi

speciale; s-a determinat persoana răspunzătoare cu ajutorul noţiunilor de „pază juridică” şi

„paznic juridic”; s-a decis că formula legii „lucrurile ce sunt sub paza noastră” se referă la

„paza juridică”, adică la exercitarea asupra lucrului a unei puteri independente de direcţie, de

control şi de supraveghere, şi nu la „paza materială” a lucrului; că deci, persoana

răspunzătoare este „paznicul juridic” al lucrului, adică proprietarul lucrului, titularii unora

dintre drepturile reale, posesorul şi chiar simplul detentor precar.

Fundamentarea răspunderii pentru lucruri, cu privire la care nu s-a ajuns încă la o

unitate de vederi nici în practica judiciară şi nici în literatura de specialitate, tinde a evolua de

la concepţia subiectivă, întemeiată pe culpă, la concepţia obiectivă, independentă de culpă.

În concepţia subiectivă, iniţial s-a spus că textul art.1000,alin. 3 instituie o prezumţie

relativă de culpă a paznicului juridic al lucrului, culpa în pază (ceea ce îi permitea să înlăture

prezumţia ori de câte ori dovedea lipsa sa de culpă); apoi s-a spus că acest text legal instituie o

prezumţie absolută de culpă (ceea ce permite paznicului juridic să se exonereze de răspundere

numai dacă dovedeşte că prejudiciul s-a produs datorită unei cauze străine de activitatea sa şi

de lucrul aflat sub paza sa, ca forţa majoră, fapta unui terţ sau fapta victimei prejudiciate).

În concepţia obiectivă, care se impune din ce în ce mai mult, s-au sugerat temeiuri

diferite pentru fundamentarea răspunderii paznicului juridic al lucrului, şi anume: prezumţia

de responsabilitate, ideea de risc şi ideea de garanţie privind riscul de activitate.

În fine, într-o opinie recentă se face următoarea distincţie: se consideră că, de lege

lată, răspunderea pentru lucruri se întemeiază pe un temei mixt, subiectiv-obiectiv, pe ideea

de garanţie faţă de terţi, grefată pe ideea de culpă prezumată a paznicului juridic; însă că

„afirmarea fermă a principiului răspunderii obiective în viitoarea legislaţie civilă este

justificată de necesităţile vieţii sociale şi va fi de natură să încheie cursul unor divergenţe de

opinii de ordin teoretic şi practic.

248

După cum s-a arătat, pe lângă lucrurile ce cad sub incidenţa răspunderii prevăzute de

art. 1000, alin.1,C. Civ., există şi „lucruri care prin insuficienta lor stăpânire de către om, prin

mediul plin de primejdii în care evoluează, prin aria largă în care pot provoca pagube şi prin

timpul îndelungat în care acestea se pot produce, reclamă regimuri speciale de răspundere,

care să ţină seama şi de dificultatea pentru victime, în asemenea condiţii, de a dovedi culpa

celui care are în pază asemenea lucruri, şi chiar raportul de cauzalitate dintre activitatea lor şi

pagubele pricinuite.

În dreptul român sunt reglementate două asemenea cazuri speciale, şi anume:

răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave, reglementată de Codul aerian din 30

decembrie 1953, şi răspunderea pentru pagubele nucleare, reglementată de Legea nr. 61 din

30 octombrie 1974.

87. Reducțiunea liberalităților excesive

1. �oţiune

Reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le de

eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor. Această

sancţiune se aplică, dacă este cazul, nu numai donaţiilor dar şi legatelor, în toate cazurile însă

problema reducţiunii punându-se doar după deschiderea moştenirii.

2. Persoanele care pot invoca reducţiunea

Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai persoanelor limitativ prevăzute de

lege:

a) Moştenitorii rezervatari

În favoarea lor a fost instituită de lege rezerva succesorală. Exercitarea dreptului de

reducţiune este condiţionată de acceptarea – în orice mod – a moştenirii. În cazul în care

există mai mulţi moştenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune în mod colectiv.

Dar dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre ei, fără a

renunţa la moştenire, renunţă să exercite dreptul – pentru a respecta voinţa liberală de

defunctului – liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei

celorlalţi.

b) Moştenitorii moştenitorului rezervatar

249

Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, el se

transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori. În caz de dezacord între aceştia

se va proceda la reducţiunea liberalităţilor excesive.

Persoanele care înfăţişează drepturile moştenitorilor rezervatari fiind avânzii lor

cauză

Legea are în vedere, în acest context, pe succesorii universali sau cu titlu universal ai

moştenitorului rezervatar, şi de asemenea pe creditorii moştenitorilor rezervatari. Creditorii

rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducţiune pe calea acţiunii oblice, întrucât acest

drept patrimonial nu are caracter exclusiv personal.

În ceea ce priveşte pe creditorii defunctului ei vor putea invoca reducţiunea

liberalităţilor în măsura în care devin creditorii moştenitorilor rezervatari, adică dacă aceştia

acceptă succesiunea pur şi simplu.

3. Ordinea reducţiunii

Problema se pune numai dacă cel care lasă moştenirea a făcut mai multe liberalităţi

prin care s-a depăşit cotitatea disponibilă.

Pentru această ipoteză Codul civil a consacrat trei reguli care guvernează materia

reducţiunii: legatele se reduc înaintea donaţiilor, legatele se reduc deodată şi în mod

proporţional şi donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai

nouă.

Legatele se reduc înaintea donaţiilor

Această regulă se justifică prin aceea că sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct şi

datorită lor s-a adus atingere rezervelor succesorale.

Regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ. Astfel fiind,

clauza testamentară prin care s-ar prevedea reducerea cu întâietate a donaţiilor sau reducerea

lor concomitent cu legatele va fi lovită de nulitate.

2) Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional

Întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă are caracter

dispozitiv. În acest sens, legea permite testatorului să dispună plata unui sau unor legate cu

preferinţă faţă de altele, caz în care cele preferate se vor reduce numai dacă rezerva

succesoralănu va fi întregită prin reducţiunea celorlalte. Ordinea poate fi stabilită explicit sau

implicit în cadrul testamentului.

Donaţiile se reduc succesiv în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai

nouă.

250

Întrucât principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică şi această regulă de

reducţiune are caracter imperativ, donatorul neputând stabili o altă ordine de reducţiune a

donaţiilor nici prin contractele încheiate nici prin testamentul lăsat.

În cazul donaţiilor simultane acestea se reduc simultan şi în mod proporţional cu

valoarea lor, ca şi legatele.

Dacă beneficiarul donaţiei supusă reducţiunii este insolvabil (a înstrăinat bunul şi nu

are alte bunuri urmăribile) majoritatea autorilor admit soluţia reducerii donaţiei anterioare.

Căile procedurale de realizare a reducţiunii liberalităţilor excesive şi efectele

reducţiunii.

1. Căile procedurale

Dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin bună învoială sau pe

cale judecătorească.

Prin bună învoială (calea extrajudiciară)

Dacă persoanele interesate se înţeleg notarul public având acordul tuturor

moştenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege.

De exemplu, cu acordul moştenitorilor rezarvatari şi a legatarului, notarul public va putea

stabili măsura în care legatul în cauză produce efecte, eliberând în consecinţă câte un

exemplar al certificatului de moştenitor fiecăruia dintre moştenitori şi legatar.

Se consideră că reducţiunea se poate realiza şi pe calea împărţirii bunurilor prin bună-

învoială. Acordul realizat în aceste condiţii având valoarea unui contract şi producând efecte

ca atare.

b) Pe cale judecătorească

În cazul în care părţile interesate nu cad de acord, neînţelegerile urmează să fie

soluţionate pe cale judecătorească, moştenitorul rezervatar fiind obligat să dovedească, prin

orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii disponibile prin liberalităţi făcute de defunct.

Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesia gratificaţilor

În acest caz moştenitorii rezervatari urmează să solicite reducţiunea prin cererea

adresată instanţei, numită acţiune în reducţiune, reducţiunea neoperând de drept.

Acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală şi divizibilă – ea poate fi

promovată numai în limitele cotei de rezervă cuvenită reclamantului şi admiterea ei profită

doar rezervatarului care a cerut reducţiunea. Dacă reducţiunea este cerută în cadrul acţiunii de

partaj, cererea exercitată de nul dintre rezervatari este denatură să folosească tuturor.

251

Acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul termenului general de prescripţie de

3 ani. Termenul de prescripţie curge de la data deschiderii moştenirii sau în mod excepţional

de la data când a luat cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de existenţa liberalităţii.

Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesia

rezervatarului

Dac rezervatarul refuză să predea bunul către beneficiarul liberalităţii, acesta urmează

să-şi valorifice dreptul pretins pe cale de acţiune. În proces cu beneficiarul liberalităţii

moştenitorul rezervatar se va apăra cerând respingerea – totală sau parţială – a acţiunii,

invocând reducţiunea pe cale de excepţie, sau formulând o acţiunea reconvenţională.

În orice caz, dacă rezervatarul se află în posesia obiectului reducţiunii nu i se poate

opune prescripţia deoarece în acest caz, nu I se poate reproşa o negljenţă în valorificarea unor

drepturi ale sale, cât timp a exercitat, în fapt, toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de

situaţie, iar beneficiarul liberalităţii n-a cerut predarea obiectului legatului.

2. Efectele reducţiunii

a) În cazul legatelor

Reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora în măsura necesară întregirii rezervei.

Ineficacitatea poate fi totală – dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţiile făcute

de defunct – şi parţială – prin reducerea legatelor proporţional cu valoarea lor.

Întrucât bunurile care formează obiectul dispoziţiilor testamentare se găsesc în

patrimoniul succesoral, întregirea rezervei celor îndreptăţiţi se realizează în natură.

În cazul donaţiilor

Reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii rezervei, totală

sau parţială.

Întrucât reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura necesară reîntregirii

rezervei, moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregeşte rezerva şi

în această calitate poate cere restituirea lui în natură.

Donaţia se desfiinţează şi rezervatarul devine proprietar al bunului donat nu de la data

încheierii contractului de donaţie ci numai de la data deschiderii succesiunii, în acest sens

legea prevăzând:

- actele de înstrăinare-grevare a bunurilor donate, consimţite de donatar faţă de terţi

până în momentul deschiderii succesiunii, rămân valabile;

- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul are drept la fructele percepute

înaintea datei deschiderii succesiunii.

252

De la principiul întregiri irezervei în natură se admit următoarele excepţii, când

reducţiunea se face prin echivalent:

- dacă donatarul a înstrăinat-grevat bunurile care au format obiectul donaţiei;

- dacă donaţia supusă reducţiunii s-a făcut unui moştenitor rezervatar;

- dacă donaţia (raportabilă) are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii

reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea imobilului;

- în cazul în care bunul donat a pierit din culpa donatarului sau a fost un bun fungibil

sau consumptibil.

În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se va avea în vedere starea bunului din

momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii moştenirii.

Reducţiunea liberalităţii de uzufruct sau rentă viageră

În asemenea situaţii moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune: fie să execute

liberalitatea aşa cum a fost prevăzută, fie să predea beneficiarului liberalităţii proprietatea

cotităţii disponibile, transformând dreptul de uzufruct sau de rentă viageră în plină proprietate

asupra cotităţii disponibile a moştenirii, la care se adaugă – dacă beneficiarul liberalităţii este

şi el moştenitor rezervatar – propria cotă de rezervă în plină proprietate.

Această regulă urmează a fi aplicată cu observarea următoarelor condiţii:

- liberalitatea să aibă ca obiect dreptul de uzufruct sau rentă viageră;

- defunctul să fi făcut o singură liberalitate. Dacă există mai multe liberalităţi,

evaluarea se impune pentru a fi posibilă aplicarea regulilor reducţiunii liberalităţilor excesive

şi calculul cotităţii disponibile;

- dacă moştenitorii rezervatari se înţeleg asupra opţiunii, în caz contrar reducţiunea se

va face potrivit dreptului comun;

- oricare ar fi opţiunea moştenitorilor beneficiarul păstrează titlul de donatar sau

legatar cu titlu particular;

- regula vizată (art.844 C.civ.) nu are caracter imperativ, părţile se pot înţelege asupra

unui alt mod e reducţiune a liberalităţilor excesive.

253

88. Reorganizarea persoanei juridice

Reorganizarea este operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi

care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor (Decretul nr. 31/1954).

Reorganizarea îmbracă două forme: comasarea şi divizarea.

A. Comasarea

Noţiunea de comasare este o denumire generică, menită să desemneze cele două forme

ale sale: absorbţia şi fuziunea.

a) Absorbţia - Dacă art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin

formularea „absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică”, art. 46 alin.

(2) prevede efectul absorbţiei astfel: „În cazul absorbţiei, persoana juridică dobândeşte

drepturile şi este ţinută de obligaţiile persoanei juridice pe care o absoarbe”. Pe baza acestor

dispoziţii, putem defini absorbţia ca fiind acea formă a comasării care constă în absorbirea

unei persoane juridice, care-şi încetează existenţa, de o altă persoană juridică, care-şi

sporeşte, astfel, fiinţa, activitatea.

b) Fuziunea - Art. 41 alin. (1) desemnează această formă a comasării prin formularea

„fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă”, iar art. 46

alin. (1) prevede efectul fuziunii astfel: „În cazul fuziunii, drepturile şi obligaţiile persoanelor

juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate”.

Pe baza acestor dispoziţii, putem defini fuziunea ca fiind acea formă a comasării care

constă în unirea, în contopirea a două sau mai multe persoane juridice, care îşi încetează

astfel existenţa, şi înfiinţarea, astfel, a altei persoane juridice.

B. Divizarea

Noţiunea de divizare este o denumire generică, menită să desemneze cele două forme

ale sale: divizarea totală şi divizarea parţială.

a) Divizarea totală este acea formă a divizării ce constă în împărţirea întregului

patrimoniu al unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, către două sau mai multe

persoane juridice existente ori care numai prin divizare totală, nu şi prin divizare parţială.

b) Divizarea parţială este acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părţi

din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi

către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel. Aşa

cum am arătat, divizarea parţială nu produce, niciodată, încetarea persoanei juridice.

254

89. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă

Art. 19 din Decr. nr. 167/1958. prevede că "instanţa judecătorească ... poate, în cazul în

care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost

depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze

executarea silită".

Condiţii:

a. să existe o cerere de chemare în judecată, adică o exercitare a dreptului la acţiune,

făcută după ce termenul legal de prescripţie s-a împlinit;

b. depăşirea termenului de introducere a acţiunii să se fi datorat unor "cauze temeinic

justificate";

c. introducerea acţiunii - şi, odată cu ea, cererea de repunere în termen (dacă s-a făcut şi

o asemenea cerere) trebuie să fi fost făcută în termen de cel mult o lună de la încetarea

cauzelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie;

d. repunerea în termen să fie stabilită de instanţă prin hotărâre motivată.

Termenul de repunere în termenul de prescripție

”Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de 1 lună de la

încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”

Textul stabilește două aspecte ale termenului în care poate fi făcută repunerea în

termenul de prescripție: 1) durata lui, care este de o lună; 2) începutul acestui termen, care

este marcat de data încetării cauzei care justifică depășirea termenului de prescripție.

Efectul repunerii în termen

Constă în socotirea prescripției ca neîmplinită, deși termenul de prescripție a expirat.

Cu alte cuvinte este anihilat efectul extinctiv al prescripției.

Deci, organul de jurisdicție va putea trece la judecată, în fond a cauzei, fărăa respinge

acțiunea ca prescrisă.

Acesta este efectul repunerii în termenul de prescripție în condițiile art. 19 din Decretul

nr. 167/1958.

Cum operează repunerea în termen?

Sub acest aspect, trebuie să distingem între: 1) repunerea în termen reglementată de art.

19 din Decretul nr. 167/1958 – care presupune darea unei hotărâri, motivată, de către organul

de jurisdicție competent - și 2) repunerea în termen reglementată de art. 12 alin. 2 din Legea

nr. 18/1992 care operează de drept.

255

90. Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă. Moștenitorii rezervatari

Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care

moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin

liberalităţi făcute în timpul vieţii (donaţii) şi/sau prin dispoziţii testamentare pentru cauză de

moarte (legate sau exherendări).

Cotitatea disponibilă este acea parte a patrimoniului care excede rezervei succesorale

şi de care defunctul putea dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin donaţii şi dispoziţii

testamentare.

1. Operaţiunile necesare pentru stabilirea masei de calcul

Pentru stabilirea masei de calcul, art.849 C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv

trei operaţiuni care se efectuează succesiv:

- stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii

moştenirii;

- scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul

net;

- reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul viaţii

de către cel care lasă moştenirea

În urma acestor operaţiuni se va putea stabili necesitatea reducţiunilor liberalităţilor

dacă se dovedesc a fi excesive, depăşind limitele cotităţii disponibile.

2. Stabilirea activului brut al moştenirii

Această operaţiune presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare patrimonială

ce aparţin defunctului la data deschiderii moştenirii, drepturi reale, de creanţă sau de creaţie

intelectuală.

Nu vor fi incluse bunurile lipsite de valoare patrimonială sau care nu pot fi

valorificate, îmbunătăţirile aduse bunurilor din moştenire după deschiderea ei, indemnizaţia

de asigurare dacă a fost desemnat un terţ beneficiar.

După stabilirea bunurilor ele urmează a fi evaluate, pentru că rezerva şi cotitatea

disponibilă se stabilesc valoric. Evaluarea se face în funcţie de valoarea bunurilor din

momentul deschiderii succesiunii.

3. Stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut

După determinarea şi evaluarea bunurilor din patrimoniul succesoral se identifică şi se

scad din activul brut obligaţiile defunctului şi cheltuielile de înmormântare sau cele de

256

conservare şi administrare a patrimoniului succesoral, făcute în interesul comun al

moştenitorilor. Pasivul urmează să fie scăzut, deoarece drepturile moştenitorilor rezervatari şi

a legatarilor nu pot fi satisfăcute decât după satisfacerea creditorilor. În principiu se au în

vedere şi se scad din activul brut toate obligaţiile defunctului existente în patrimoniul

succesoral la data deschiderii moştenirii.

4. Reunirea fictivă (pentru calcul) a valorii donaţiilor făcute de cel ce lasă

moştenirea

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile, la activul net trebuie să se adauge

valoarea bunurilor donate de defunct în timpul vieţii.

a) Reunirea fictivă

Această reunire nu este efectivă ci pur fictivă, pentru calcul, pentru a se vedea dacă

liberalităţile inter vivos se încadrează ori nu în limitele cotităţii disponibile.

Sunt supuse reunirii fictive toate donaţiile făcute de defunct indiferent de forma de

realizare şi indiferent de persoana donatarului, nici o donaţie nepăutând fi exceptată de la

reunirea fictivă prin voinţa donatorului. Donaţia remuneratorie se va lua în calcul numai dacă

şi numai în măsura în care depăşeşte valoarea serviciilor prestate, constituind o veritabilă

liberalitate.

b) Gratuităţi nesupuse reunirii

Nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi făcute în îndeplinirea unor îndatoriri

sociale şi care nu reprezintă liberalităţi sau nu sunt supuse regimului liberalităţilor. Astfel:

- cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, chiar dacă defunctul nu avea

obligaţia legală de întreţinere faţă de cel în cauză;

- darurile obişnuite, inclusiv donaţiile remuneratorii şi darurile de nuntă dacă sunt de

valoare obişnuită;

- cheltuielile de nuntă.

c) Prezumţia de donaţie; efecte; evaluarea bunurilor

Nu este supusă reunirii fictive valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu

titlu oneros, cu excepţia dovedirii donaţiei deghizate. Dovada deghizării este anevoioasă şi de

aceea legea prevede în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie relativă potrivit căreia

înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă reprezintă o donaţie dacă

înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea

nu este invocată de un moştenitor în linie dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului.

257

Prezumţia caracterului gratuit al actului poate fi invocată numai de către moştenitorii

rezervatari cu condiţia să nu fi consimţit la înstrăinare, recunoscând caracterul cu titlu oneros

al înstrăinării. Alţi moştenitori nu pot invoca prezumţia.

Efectele prezumţiei. Valoarea bunului înstrăinat se va adăuga , ca donaţie, la masa de

calcul în vederea stabilirii valorii efective a rezervei şi a cotităţii disponibile. Dacă cotitatea

disponibilă nu a fost depăşită, bunul rămâne valabil înstrăinat nefiind supus nici raportului

donaţiilor, efectuarea unei donaţii sub formă deghizată echivalând cu scutire de raport.

Evaluarea bunurilor. Evaluarea se face în funcţie de valoarea de circulaţie a

bunurilor donate în raport de data deschiderii moştenirii, dar după starea lor din momentul

încheierii contractului de donaţie, ca şi cum bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului până

la momentul morţii. Această regulă se aplică atât în cazul imobilelor cât şi în cazul mobilelor.

Evaluarea dezmembrămintelor proprietăţii. În lipsă de altă reglementare, pentru

evaluarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate se poate avea în vedere, prin analogie,

legislaţia financiară. Astfel în cazul drepturilor reale altele decât dreptul de proprietate se are

în vedere valoarea declarată de părţi, dar nu mai puţin de 20% din valoarea de circulaţie a

imobilului.

5. Ordinea efectuării operaţiilor şi determinarea valorii concrete a rezervei şi a

cotităţii disponibile

Cele trei operaţiuni ar urma să se desfăşoare în ordine următoare: stabilirea activului

brut la care se adaugă prin calcul donaţiile şi din valoarea lor reunită se scade pasivul. Această

ordine a fost criticată deoarece este inaplicabilă în cazul moştenirilor insolvabile.

În cazul moştenirilor insolvabile ar urma ca scăderea pasivului să se facă numai din

activ, creditorii suportând insolvabilitatea creditorului lor. La acest rezultat se adaugă fictiv

valoarea donaţiilor urmând a se trece la la reducţiunea liberalităţilor excesive.

Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile

După stabilirea activului brut şi scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor se

obţine valoarea care reprezintă masa de calcul la care se raportează cota de rezervă a

moştenitorilor rezervatari şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor concretă,

efectivă.

Dacă prin donaţiile făcute sau prin dispoziţiile testamentare s-a adus atingere rezervei

succesorale, se procedează la reducţiunea liberalităţilor întrucât sunt excesive.

Moştenitorii rezervatari

În favoarea lor a fost instituită de lege rezerva succesorală. Exercitarea dreptului de

reducţiune este condiţionată de acceptarea – în orice mod – a moştenirii. În cazul în care

258

există mai mulţi moştenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducţiune în mod colectiv.

Dar dreptul la reducţiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre ei, fără a

renunţa la moştenire, renunţă să exercite dreptul – pentru a respecta voinţa liberală de

defunctului – liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei

celorlalţi.

91. Rezoluțiunea și rezilierea contractelor

Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului

sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia

avută anterior încheierii contractului.

Din definiţia rezoluţiunii reiese o asemănare, aparentă, cu nulitatea, dar totuşi între

cele două sancţiuni civile există deosebiri importante:

- rezoluţiunea este aplicabilă numai contractelor sinalagmatice; nulitatea se aplică

tuturor actelor civile;

- cauza rezoluţiunii – ulterioară încheierii contractului, cauza nulităţii – concomitentă

momentului încheierii;

- cauzele de nulitate şi de rezoluţiune sunt diferite;

- rezoluţiunea implică un contract valabil încheiat; nulitatea are în vedere un contract

ce nu a fost valabil încheiat;

- răspunderea în caz de rezoluţiune este o răspundere contractuală; în caz de

nulitate

- răspundere civilă delictuală.

Temei juridic: ideea unei condiţii rezolutorii tacite existentă în fiecare contract.

Caracterul judiciar al rezoluţiunii:

Rezoluţiunea nu operează de plin drept. Potrivit art.1021 C.civ., partea îndreptăţită

trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. Instanta sesizată

procedează la verificarea şi aprecierea cauzelor rezoluţiunii. Ea poate acorda un termen de

graţie părţilor.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau care

declară că este gata să execute contractul. A recunoaşte şi celeilalte părţi dreptul la această

acţiune ar produce o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractului.

Condiţii pentru rezoluţiunea judiciară

259

1) să existe o neexecutare totală sau parţială a obligaţiilor uneia din părţi.

Neexecutarea parţială trebuie să fie suficient de gravă pentru a justifica rezoluţiunea;

2) neexecutarea să fie imputabilă părţii căreia îi revenea îndeplinirea obligaţiilor.

Dacă neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile părţii, rezoluţiunea nu poate fi

cerută. Eventual se pune problema riscului;

3) debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile cerute de

lege.

4) în măsura în care se dovedeşte existenţa condiţiilor arătate instanţa va pronunţa

rezoluţiunea contractului. Judecătorul este însă liber să aprecieze dacă rezoluţiunea

contractului este sau nu necesară. În acest scop el va avea în vedere diferitele considerente

desprinse din starea de fapt: neexecutarea este totală sau parţială; neexecutarea se referă la o

obligaţie principală sau accesorie; cauzele întârzierii pârâtului în executarea contractului;

împrejurările care stau la baza întârzierii executării şi măsura în care acestea sunt imputabile

pârâtului. Pe tot parcursul judecăţii, instanţa şi părţile pot face ca contractul în litigiu să se

execute. La cerere sau din oficiu instanţa poate acorda debitorului un termen de graţie pentru

executarea obligaţiei. Instanţa poate hotărî şi faptul că nu este cazul să dispună rezilierea

contractului ci să oblige pe debitor să execute într-un anumit termen obligaţiile sale.

Efectele rezoluţiunii

Rezoluţiunea are ca efect esenţial desfiinţarea retroactivă a contractului. Părţile sunt

puse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi prestaţiile executate în cadrul

contractului desfiinţat.

Efectul retroactiv al rezoluţiunii se produce şi faţă de terţi în sensul că desfiinţarea

titlului autorilor lor atrage şi desfiinţarea titlului prin care terţii au dobândit bunurile în cauză.

Terţii se pot opune dacă au dobândit prin uzucapiune drepturi reale asupra unor imobile.

Rezoluţiunea contractului nu afectează dreptul părţii care şi-a executat obligaţia de a

obţine despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neexecutarea culpabilă a

obligaţiilor ce reveneau celeilalte părţi.

Rezilierea

Rezilierea este desfiinţarea contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru

motivul că una din părţi nu –şi execută obligaţiile.

Deosebiri faţă de rezoluţiune:

- rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă;

- rezilierea acţionează numai pentru viitor; rezoluţiunea acţionează retroactiv;

260

- prestaţiile succesive executate, faţă de care părţile nu ridică pretenţii, se păstrează

după rezilierea contractului.

Rezilierii i se aplică toate regulile rezoluţiunii privitoare la caracterul judiciar,

condiţiile de admisibilitate şi pactele comisorii.

92. Riscul contractului

Când se pune problema

În cadrul contractelor sinalagmatice neexecutarea obligaţiei ce revine uneia dintre părţi

din cauze neimputabile acesteia atrage aplicarea unor sancţiuni specifice cum sunt excepţia de

neexecutare, rezilierea sau rezoluţiunea contractului cât şi posibilitatea de a cere despăgubiri.

Dacă însă neexecutarea obligaţiei se datorează unui caz fortuit sau forţei majore se

pune problema riscului contractului, a stabilirii părţii care va suporta pagubele produse de

cauza independentă de vreo culpă a părţilor.

Riscul contractului, reprezentând probabilitatea părţilor de a suporta neexecutarea

contractului, din cauze independente de voinţa lor, face să nu se admită în paralel acţiuni în

despăgubiri, întrucât lipseşte faptul culpabil al cuiva.

Cine suportă riscul contractului (regula şi aplicaţii)

În stabilirea riscului contractului practica şi doctrina juridică a stabilit o serie de reguli.

Astfel s-a decis că în contractele sinalagmatice, regula este că riscul contractului este suportat

de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Potrivit acestei reguli, debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea pretinde

celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă, dar nici cealaltă parte nu va putea pretinde

despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Această regulă se întemeiază pe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, pe

împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauză a celeilalte. Neexecutarea uneia

lipseşte de suport juridic pe cealaltă care nu va mai trebui să fie executată.

Aplicaţii, prevăzute în Codul civil:

- în materie de locaţiune, art.1423 prevede că dacă în timpul locaţiunii lucrul

închiriat piere în totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră desfăcut de drept;

- în materia contractului de antrepriză, art. 1481 prevede că dacă lucrul

confecţionat de antreprenor piere în mod fortuit, antreprenorul este debitorul obligaţiei

imposibil de realizat şi suportă riscul contractului;

261

- în materia contractului de societate, art.1515 dispune că atunci când unul dintre

asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru, dacă lucrul respectiv a pierit

înainte de a fi adus efectiv în societate, proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul obligaţiei

imposibil de executat, va suporta riscul neexecutării contractului de societate.

Dacă obligaţia devine numai parţial imposibil de executat se vor aplica următoarele

reguli:

- reducerea contraprestaţiei ce ar urma să fie executată de cealaltă parte, debitorul

obligaţiei parţial imposibil de executat va suporta riscul contractului numai în măsura părţii

neexecutate de el;

- desfiinţarea sau desfacerea în întregime a contractului în măsura în care partea ce ar

fi putut fi executată nu satisface scopul în vederea căruia a fost încheiat contractul; în această

ipoteză riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de

executat.

Reguli particulare sunt aplicabile riscului în contractele translative de proprietate.

Astfel în cazul contractelor translative de proprietate privind un bun cert, care a pierit

din cauză fortuită înainte a fi fost predat de vânzător, a fost consacrată regula că riscul va fi

suportat de partea care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii fortuite a acestuia,

potrivit adagiului res perit domino. În acest sens art.971 precizează că lucrul rămâne în

rizico-pericolul dobânditorului chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului. El va trebui să

achite preţul lucrului pierit vânzătorului. Deşi acesta nu va fi în măsură să predea lucrul

vândut.

În aplicarea regulii menţionate trebuie avute în vedere următoarele:

a) Dacă obiectul contractului cuprinde bunuri de gen, transferul dreptului de

proprietate operează numai odată cu predarea către cumpărător, întrucât din acel moment se

individualizează bunul. Pieirea bunurilor de gen nu înlătură îndatorirea vânzătorului de a-şi

executa în natură obligaţia, întrucât genera non pereunt.

b) Când înainte de pieirea lucrului, vânzătorul a fost pus în întârziere pentru

neexecutarea obligaţiei de predare, riscul contractului va fi suportat de către vânzător.

Vânzătorul va fi exonerat de acest risc dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la creditorul

cumpărător dacă I-ar fi fost predat în termen.

c) Când, în cazul bunurilor certe transferul dreptului se produce nu la data încheierii

contractului ci ulterior, iar bunul piere până la acea dată, riscul contractului va fi suportat de

vânzător.

262

d) Când transferul proprietăţii este subordonat unei condiţii suspensive, iar lucrul piere

pendente conditione riscul este suportat de vânzător.

e) Când obiectul a pierit fortuit numai parţial, cumpărătorul este obligat să-l primească

în starea în care se găseşte, fără a putea cere o scădere de preţ.

f) Când bunul este dobândit sub condiţie rezolutorie riscul acestuia este suportat de

proprietarul sub condiţie rezolutorie.

O acţiune în despăgubire, în cazul neexecutării fortuite a contractelor este

neîntemeiată.

93. Simulaţia

Simulaţia este operaţiunea în care ptrinr-un act aparent public, ostensibil, dar

mincinos, nereal se crează o altă situaţie decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar

adevărat.

Simulaţia îmbracă trei forme:

a) actul fictiv (actul public e încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul secret,

numit şi “contraînscris”);

b) actul deghizat (în actul public se indică un anumit act - spre exemplu vânzare-

cumpărare, pe când în actul secret se arată adevăratul act dorit de părţi - spre exemplu o

donaţie);

c) interpunerea de persoane - prete-nom (prin actul secret se determină adevăratele

“părţi”, altele decât cele din actul public - ambele ori măcar una din ele)

Includem simulaţia printre excepţiile aparent, şi nu reale, deoarece dreptul terţului de a

invoca actul public, ori acela de a opta între actul public şi cel secret are ca izvor legea, iar nu

convenţia părţilor creatoare de simulaţie.

263

94. Starea civilă (noţiune,reglementare, caractere juridice)

Prin stare civilă înţelegem suma de calităţi şi particularităţi care prin consecinţele pe

care legea le prevede contribuie la individualizarea juridică a persoanei. Ea are două laturi:

este un drept subiectiv de individualizare şi este o sumă de calităţi ale persoanei.

Conținutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv sau ca

sumă a unor calități persoanale de stare civilă.

Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde următoarele

prerogative:

a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea civilă; b) posibiliattea de a

pretinde să fie individualizat, de către alții, prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la

nevoie, la concursul forței coercitive a statului.

Ca sumă a unor calități personale, starea civilă curpinde următoarele elemente: din

căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinți necunoscuți, căsătorit, necăsătorit, divorțat,

văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), de o anumită vârstă,

născut într-o anumită localitate.

Caracterele juridice ale stării civile

Fiind un drept personal – nepatromonial, starea civilă este însoțită de caracterele

juridice ale unui asemenea drept: opozabilitatea erga omnes, inalinebilitatea,

imprescriptibilitate, personalitate și universalitate.

La aceste caractere – generale și comune – trebuie adăugat un caracter juridic specific

al stării civile care este indivizibilitatea sa; în alți termeni, starea civilă nu poate fi scindată.

95. Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței

Ca mijloc de transmitere a obligaţiilor, subrogaţia constă în înlocuirea creditorului

dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine

creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.

Subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care se împarte la rândul ei în subrogaţia

consimţită de creditor şi subrogaţia consimţită de debitor.

Subrogaţia legală

Subrogaţia legală operează de plin drept, fără a fi necesar consimţământul creditorului

plătit sau al debitorului, în următoarele cazuri:

264

- în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte pe un alt

creditor ce are preferinţă; ex: un creditor chirografar plăteşte pe un creditor privilegiat sau

ipotecar şi se subrogă în drepturile acestuia; un creditor ipotecar ce are o ipotecă de rang

inferior plăteşte pe un creditor ipotecar de rang superior, subrogându-se în drepturile acestuia;

- în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe creditorul ipotecar,

pentru a preîntâmpina urmărirea bunului;

- în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei are interes

de a o desface şi îl plăteşte pe creditor; ex: codebitorul solidar, codebitorul dintr-o obligaţie

indivizibilă, fidejusorul.

- În folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi

plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii, pentru a evita o urmărire

inoportună a unui bun succesoral

- În cazul societăţii de asigurări ce se subrogă în drepturile asiguratului despăgubit

împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului.

Subrogaţia convenţională

Subrogaţia convenţională consimţită de creditor

Această subrogaţie operează prin acordul de voinţă realizat expres între creditorul

iniţial şi terţul care plăteşte datoria debitorului, fără a fi necesar consimţământul debitorului.

Subrogaţia trebuie să fie stipulată expres şi să fie concomitentă cu plata, stipulându-se

de regulă chiar în chitanţa de plată semnată de creditor.

Proba acestei subrogaţii se face după regulile dreptului comun, dar pentru a dovedi că

subrogaţia a fost concomitentă cu plata şi a o face opozabilă terţilor este necesar ca înscrisul

sau chitanţa pe care a fost stipulată să aibă dată certă.

Subrogaţia consimţită de debitor

Subrogaţia consimţită de debitor are loc prin acordul de voinţă intervenit între debitor

şi un terţ, de la care debitorul se împrumută pentru a-l plăti pe creditor, subrogând pe terţul

împrumutător în drepturile creditorului său iniţial, fără a fi necesar consimţământul

creditorului.

Pentru a fi valabilă subrogaţia consimţită de debitor este necesar a fi îndeplinite

următoarele condiţii:

- actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei să îmbrace forma înscrisului

autentic;

- în actul de împrumut să se stipuleze expres că debitorul a împrumutat suma de bani

pentru a face plata datoriei sale faţă de creditor;

265

- în chitanţa de plată să se arate expres că plata s-a făcut cu suma împrumutată de

debitor de la terţul pe care îl subrogă în drepturile creditorului plătit.

Efectele subrogaţiei

- subrogatul ia locul creditorului plătit şi poate exercita toate drepturile şi acţiunile

acestuia faţă de debitor; el beneficiază de toate garanţiile care însoţesc creanţa

- subrogatul are la dispoziţie, pe lângă acţiunile creditorului plătit şi o acţiune proprie

contra debitorului, izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri sau îmbogăţire fără justă cauză,

după caz, prin care poate obţine nu numai ce a plătit creditorului iniţial ci şi eventualele

cheltuieli făcute sau daune suferite cu această ocazie.

96. Suspendarea prescripției extinctive

�oţiune. Efecte. Prin suspendare, curgerea termenului de prescripţie este oprită atunci

când se iveşte una din împrejurările cărora legea le conferă calitatea de cauze de suspendare,

urmând a-şi relua cursul abia după încetarea cauzei de suspendare.

Efectul suspendării prescripţiei -art. 15 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 : "după

încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte de

suspendare".În situaţia în care cauza de suspendare ar interveni spre sfârşitul termenului,art.

15 alin. 2, prevede că "prescripţia nu se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de

şase luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de

6 luni, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare".

Cauze.

Cauze generale:

Potrivit Decr. nr. 167/1958, "cursul prescripţiei se suspendă:

a. cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să

facă acte de întrerupere;

b. pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate, iar acestea sunt

puse pe picior de război ...".

c. "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu are

reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i

încuviinţeze actele( art.14 alin 2)".

Cauzele speciale :

a. prescripţia se suspendă "până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel

266

îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de

prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui

termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei"( art.13, litera c);

b. prescripţia se suspendă "între părinţi sau tutore şi cel ce se află sub ocrotirea lor;

între curator şi acei pe care îi reprezintă; precum şi între orice altă persoană care, în temeiul

legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt

astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate" (art 14

alin. 1);

c. "prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei" (art. 14 alin. 3).

Enumerarea cauzelor de suspendare în Decretul nr. 167/1958 este limitativă.

97. Testamentul autentic

1. �oţiune şi reglementare

Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin încheiere, a fost învestit, în

condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către

notarul public (art.860 C.civ şi art.65 din Legea 36/1995).

2. Avantaje şi inconveniente

Testamentul autentic prezintă avantajele:

- în această formă pot testa şi persoanele care nu pot să scrie sau să citească sau

persoanele care din cauza boli sau alte cauze nu pot semna;

- contestarea testamentului autentic este mai anevoioasă, actul autentificat are

autoritate publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze

contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare de natură a genera procese inutile;

- testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice, sarcina dovezii revenind

celui care-l contestă;

- un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial, astfel încât nu poate fi

sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate;

- dacă testamentul dispare se poate obţine cu uşurinţă un duplicat.

Testamentul autentic prezintă următoarele dezavantaje:

- presupune anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor de

autentificare;

267

- nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă (inconvenient existent doar

teoretic).

3. Autentificarea testamentelor

Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa exclusivă a

notarilor publici.

Teritorial competenţa de autentificare a testamentelor este generală.

Testamentul care urmează a fi autentificat poate să fie redactat, după indicaţiile şi

voinţa testatorului, de către notarul public sau de testator sau, la cererea testatorului, chiar de

un terţ.

Autorul nu poate fi reprezentat la autentificare, el trebuind să fie prezent fie la sediul

biroului notarial, fie la domiciliul sau reşedinţa sa, sau în alt loc (spital, penitenciar etc.).

Testamentul va fi întocmit în limba română, sau la cererea justificată a testatorului

notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaşte sau

după ce aluat cunoştinţă de cuprinsul lui prin interpret.

Autentificarea se constată prin încheierea de autentificare care va cuprinde toate

elementele prevăzute de lege.

Dacă condiţiile de autentificare nu sunt îndeplinite şi testatorul stăruie în cerere,

notarul public dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere

motivată, care poate fi atacată la judecătorie.

Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legale, sancţiunea

este nulitatea absolută. Însă actul nul ca testament autentic poate valora testament olograf

dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acesta.

4. Forţa probantă

Testamentul autentic face dovada deplină până la înscrierea în fals în ceea ce priveşte

constatările personale ale notarului public făcute prin propriile sale simţuri, în limita

atribuţiilor conferite de lege şi menţionate în încheierea de autentificare.

Declaraţiile testatorului fac dovada numai până la proba contrară. Tot astfel pot fi

combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuţiilor legale.

268

98. Testamentul olograf

Potrivit legii, testamentul olograf" este valabil ca atare "când este scris în tot, datat şi

semnat de mâna testatorului" (art.859 C.civ.). Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor

formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură privată, testamentul olograf ca

şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna

testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad solemnitatem, iar

nu ad probationem sau pentru opozabilitate.

Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea)

trebuie să fie îndeplinite "de mâna testatorului" şi "trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa

oricăreia dintre ele testamentul fiind nul".

Scrierea – Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat va fi

nul, chiar dacă a fost făcut de testator și cuprinde mențiunea – datată și semanată de testator

că reprezintă ultima sa voință.

Data – În caz de lipsă totală sau parțialăm a datei, testamentul nu va fi nul dacă

persoana interesată să-i salveze valabilitatea reușește să facă proba datei întocmirii lui cu

ajutorul elementelor exterioare testamentului care își găsesc ”principiul” și ”rădăcina” în

elementele intrinseci cu care se coroborează. Data falsă, adică aceea indicată de testator în

mod intenționat eronat atrage nulitatea testamentului.

Semnătura

Prin semnătură testatorul atestă că dispozițiile din testament reprezintă voința sa

definitivă pentru caz de moarte. În lipsa semnmăturii actul poate fi un simplu proiect de

testament, nedefinitivat și, ca atare, lipsit de efecte juridice.

Cât privește locul semnării, deși legea vizează sfârșitul testamentului, se admite că

semnătura poate fi așezată la începutul sau cuprinsul testamentului și dispozițiile care le

cuprinde reprezintă voința sa.

În dreptul nostru, testamentul scris de altul (allograf) sau chiar de testator, dar cu

mijloace mecanice (de exemplu, la maşina de scris) şi semnat de el în faţa martorilor, nu este

valabil (spre deosebire de unele legislaţii străine).

Dacă testamentul nu este scris, datat şi semnat de mâna testatorului, el poate avea

valabilitate numai ca alt fel de testament (de exemplu, autentic), dacă condiţiile acelui fel de

testament sunt îndeplinite (de exemplu, condiţiile prevăzute de art.61 - 62 din Legea

nr.36/1995).

269

Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje:

- poate fi folosit de oricine ştie să scrie;

- se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezenţa

vreunui martor);

- nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor de ultimă voinţă;

- poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.

Testamentul olograf, datorită simplicităţii, prezintă şi unele inconveniente/

dezavantaje :

- poate fi uşor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar

fără ştirea lui;

- nu asigură protecţia voinţei testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau

captaţie) ale celor interesaţi;

- datorită simplităţii formalităţilor poate fi mai uşor falsificat;

- poate fi contestat mai uşor decât celelalte feluri de testamente;

- daca testatorul nu are cunoştinţe juridice testamentul poate cuprinde formulări

neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei

reale a testatorului.

Unele din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui

în mai multe exemplare sau prin încredinţarea testamentului unei persoane de

încredere ori prin depozitarea lui la un birou notarial (potrivit art.95 din Legea nr.36/1995)

pentru a fi eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el.

Precizăm că depozitarea testamentului la un birou notarial nu îl transformă într-un

testament autentic; el rămâne un testament olograf şi valabil ca atare dacă a fost scris în

întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.

99. Transmisiunea activului și pasivului moștenirii

1. Precizări privind obiectul transmisiunii

La decesul unei persoane fizice, patrimoniul ei se transmite asupra moştenitorilor legali

sau testamentari. Transmiterea are ca obiect, în principiu, numai drepturile şi obligaţiile

defunctului cu conţinut patrimonial, cele personale nepatrimoniale fiind netransmisibile pe cale de

moştenire.

2. Cuprinsul activului succesoral

270

Intră în alcătuirea patrimoniului succesoral, în principiu, numai drepturile patrimoniale

existente la dat deschiderii succesiunii. Drepturile personale nepatrimoniale nu se transmit prin

moştenire decât în mod excepţional; ex: exercitarea dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii

de autor al operei literare etc.

Drepturile patrimoniale ele defunctului intră în alcătuirea activului succesoral, indiferent

de natura lor; ex: drepturi reale principale sau accesorii, drepturi de creanţă sau drepturi

patrimoniale rezultând din creaţii intelectuale, acţiunile patrimoniale la care avea dreptul

defunctul, acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori. De asemenea intră în

patrimoniul succesoral drepturi care, deşi nu fac parte din patrimoniul defunctului la data

deschiderii succesiunii intră ulterior în activul succesoral; ex: valori intrate prin reducţiunea

liberalităţilor excesive sau raportul donaţiilor, fructele naturale, civile şi industriale produse

ulterior deschiderii succesiunii sau echivalentul bănesc al folosinţei exercitată de un moştenitor

asupra unui bun din masa succesorală.

Nu intră în activul moştenirii acele drepturi care, deşi patrimoniale şi existente la data

deschiderii succesiunii, se sting la moartea titularului lor, având caracter viager sau din alte cauze.

3. Transmisiunea activului succesoral

Transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

a) Transmisiunea universală sau cu titlu universal

Transmisiunea universală are ca obiect patrimoniul succesoral; titularii dreptului sunt:

moştenitorii cu vocaţie universală – moştenitorii legali şi legatarii universali.

Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o fracţiune din universalitate; titularii

dreptului sunt legatarii cu titlu universal.

b) Transmisiunea cu titlu particular

Are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, privite izolat. Este

cazul legatului particular.

Dacă legatul are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unor bunuri

individual determinate ori drept de proprietate intelectuală sau drept succesoral moştenit de

testator, legatarul dobândeşte dreptul direct de la defunct, în momentul deschiderii succesiunii.

Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen determinabile după diferite criterii obligaţii de a

face sau a nu face etc., legatarul dobândeşte un drept de creanţă împotriva moştenitorului obligat

la plata legatului.

Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii universali sau cu titlu

universal

271

În momentul deschiderii succesiunii creanţele defunctului se divid prin efectul legii, între

comoştenitori şi terţi, proporţional cu cota ce-i revine fiecăruia din moştenire; dacă obiectul

creanţei este indivizibil fiecare moştenitor poate cere în totalitate executarea obligaţiei.

Drepturile reale se dobândesc în stare de indiviziune.

4. Cuprinsul pasivului succesoral

În alcătuirea pasivului succesoral intră datoriile şi sarcinile moştenirii.

a) Datoriile succesorale

Sunt acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care – indiferent de izvorul lor – există în

patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii, inclusiv datoriile defunctului faţă de

moştenitori.

Nu reperzintă datorii succesorale obligaţiile stinse prin moartea lui de cujus sau care au

fost contractate intuitu personae; efectele acestora sunt însă opozabile moştenitorilor.

c) Sarcinile succesorale

Sunt acele obligaţii care, fără a fi existat în patrimoniul lui de cujus, se nasc în persoana

moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului sau din

voinţa lui:

- cheltuielile de înmormântare;

- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii;

- plata legatelor cu titlu particular, atunci când legatul nu are ca obiect un drept real asupra

unui lucru individual determinat, deci în acele situaţii care conferă legatarului calitatea de creditor

al unei creanţe.

5. Transmiterea pasivului succesoral

a) Transmisiunea universală şi cu titlu universal

Pasivul succesoral se suportă de către succesorii universali sau cu titlu universal, deoarece

ei dobândesc prin moştenire un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu care cuprinde atât

drepturi cât şi obligaţii.

b) Transmiterea cu titlu particular

Legatarii particulari, în principiu, nu contribuie la plata pasivului succesoral, cu excepţia

următoarelor ipoteze şi limite:

- dacă testatorul a prevăzut expres plata, totală sau parţială, de către legatarul particular a

unei datorii sau sarcini;

- dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând nu numai

drepturi dar şi obligaţii;

272

- dacă legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat; legatarul nu este obligat la plată

dar o poate face pentru a salva imobilul de la urmărire, subrogându-se în locul creditorului plătit şi

putând recupera plata pe cale acţiunii în regres de la cei obligaţi să suporte pasivul moştenirii;

- dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără a fi obligat, legatarul

va suporta consecinţele existenţei pasivului;

- în ipoteza legatarului cu titlu particular al uzufructului având ca obiect universalitatea

succesorală sau cotă parte din universalitate

Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu

universal, proporţional cu părţile ereditare

Moştenitorii universali şi cu titlu universal au obligaţia de a plăti pasivul succesoral

proporţional cu partea ereditară a fiecăruia. Această regulă se aplică atât în cazul acceptării pure şi

simple a moştenirii cât şi în cazul acceptării sub beneficiu de inventar, felul acceptării

determinând numai limitele răspunderii.

Calitatea de moştenitori sezinari nu are nici o relevanţă sub aspectul divizării pasivului

succesoral, obligaţia de plată a pasivului nefiind o consecinţă a sezinei ci a transmisiunii

universale sau cu titlu universal.

În cazurile în care pentru divizare este necesară evaluarea legatului şi a moştenirii, în mod

provizoriu se admite divizarea pasivului în părţi virile, adică după numărul succesorilor universali

sau cu titlu universal, creditorii putând acţiona în acest sens, urmând ca după stabilirea definitivă a

părţilor ereditare să se opereze regularizarea între moştenitori a plăţilor făcute.

Bunurile gospodăriei casnice, moştenite în exclusivitate de soţul supravieţuitor, nu intră în

calculul pentru divizarea pasivului.

Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului proporţional cu părţile ereditare:

- dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, moştenitorul posesor va putea fi

acţionat singur, cu drept de regres împotriva comoştenitorilor;

- dacă unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligaţiei;

- dacă obligaţia este indivizibilă – indivizibilitate naturală sau convenţională – oricare moştenitor

poate fi urmărit pentru întreg cu drept de regres;

- dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat va fi obligat

ipotecar pentru tot dar numai până la concurenţa valorii imobilelor ce deţin; pentru rest obligaţia se

divide între moştenitori;

- dreptul de gaj general al creditorilor rămâne indivizibil, cât timp durează indiviziunea între

moştenitori.

Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în regres

273

Problema vizează raporturile dintre comoştenitori, în ipoteza în care unul sau unii dintre ei

a plătit din datoriile şi sarcinile moştenirii mai mult decât partea sa. O asemenea plată poate fi

făcută voluntar sau ca urmare a obligaţiei juridice de a plăti peste partea sa din datorie.

În toate aceste cazuri, moştenitorul solvens care a plătit peste partea sa are acţiune

personală în regres împotriva comoştenitorilor care nu au achitat părţile lor contributive; fie o

acţiune din gestiunea de afaceri, fie o acţiune rezultând din subrogaţia legală, fie acţiunea în

garanţie a împărţelii.

Acţiunea este în toate cazurile divizibilă şi prescriptibilă, în termenul general de

prescripţie, indiferent că cererea se valorifică într-o acţiune separată sau în cadrul acţiunii de ieşire

din indiviziune.

Limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru pasivul

succesoral

În această privinţă se face, în mod tradiţional, deosebirea între moştenitorii regulaţi şi cei

neregulaţi.

Moştenitorii regulaţi (rudele defunctului cu vocaţie succesorală şi soţul supravieţuitor)

răspund pentru plata pasivului moştenirii cu bunurile moştenite dar şi cu patrimoniul propriu, dacă

nu au oprit confuziunea dintre cele două patrimonii.

Moştenitorii neregulaţi (legatari universali, cu titlu universal sau statul) răspund pentru

pasivul succesoral numai în limita bunurilor moştenite, cu condiţia ca prin întocmirea unui

inventar să poată dovedi componenţa bunurilor din activul succesoral. Dacă legatarul a intrat în

posesiunea bunurilor fără inventar va răspunde pentru pasiv ca şi moştenitorii regulaţi.

Această diferenţiere este nejustificată, în practică limitarea răspunderii pentru pasiv în

limita bunurilor moştenite se face prin acceptarea sub beneficiu de inventar de către toţi succesorii

universali sau cu titlu universal.

100. Uzucapiunea

Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod de dobândire a proprietăţii şi a

altor drepturi reale, caracterizată prin posesiunea lucrului în timpul fixat de lege. Este

prevăzută de art.645 din Codul civil ca unul din modurile originare de dobândire, iar în

art.1847 din acelaşi cod se dispune că prescripţia achizitivă are acelaşi caracter.

Denumirea de ”uzucapiune” şi dobândirea pe această cale a dreptului de proprietate a

fost cunoscută de dreptul roman, ea şi-a găsit consacrarea în vechiul drept românesc, fiind pe

larg tratată de pildă în Codul Caragea în Ţara Românească şi Codul Calimah în Moldova. În

274

legislaţia noastră termenul de "uzucapiune" nu a fost regăsit, el fiind consacrat de practica

judiciară. În Codul civil de la 1864 este reglementată în cartea III, titlul XX, dispoziţii care se

completează cu cele ale Decr.167/1958 privind prescripţia extinctivă, prevederile Decr.-Lege

115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor de carte funciară, acolo unde mai este în vigoare acest

mijloc de publicitate imobiliară.

În prezent, art.28 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.7/1996, consacră

termenul de "uzucapiune" referitor la opozabilitatea dreptului de proprietate faţă de terţi, când

provine şi din uzucapiune (printre alte enumerări).

Dacă posesiunea unui imobil se prelungeşte o anumită durată şi sunt realizate anumite

condiţii prescrise de lege acest fapt nu poate rămâne fără consecinţe juridice, cea mai

importantă consecinţă fiind naşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea

persoanei care a avut posesia utilă a acestuia. Posesia prelungită în timp este considerată de

lege un izvor al proprietăţii.

În doctrină şi jurisprudenţă prescripţia achizitivă sau posesiunea este definită ca un

mijloc de a dobândi proprietatea unui lucru, prin posesiunea acelui lucru în tot timpul şi în

condiţiile fixate de lege. Starea de fapt se transformă în stare de drept, care este efectul

principal al posesiei.

Din definiţie rezultă că uzucapiunea nu este posibilă dacă bunul a fost obţinut în

temeiul unui act translativ de proprietate, cum ar fi de exexmplu un contract de donaţie.

Existenţa unui act translativ de proprietate dă dreptul titularului la acţiunea în realizarea

dreptului, iar nu la cea în constatare, cum se procedează în cadrul uzucapiunii. Ori, potrivit

art.111 din C.pr.civ., acţiunea în constatare nu este admisibilă dacă partea are deschisă calea

în realizarea dreptului, care are la bază un titlu de dobândire, după cum s-a reţinut şi în

practica judiciară. Aşadar, uzucapiunea dă naştere dreptului de proprietate, ori altui drept real,

asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către una sau mai multe persoane în condiţiile şi

termenele prevăzute de lege. Posesia trebuie să fie neîntreruptă. Ea se aplică numai drepturilor

reale.

Efectele uzucapiunii

Principalul efect al uzucapiunii este tocmai acela care este şi tema acestei lucrări, adică

duce la dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului uzucapat. Acest efect se răsfrânge

retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar al bunului din ziua în care a

început a poseda şi această posesie a fost utilă. Uzucapiunea poate fi invocată pe calea acţiunii

principale sau reconvenţionale în justiţie, în temeiul art.111 din C.pr.civ., în care posesorul în

calitate de reclamant solicită acest lucru. Ea mai poate fi invocată pe cale de excepţie ca un

275

mijloc de apărare împotriva acţiunii în revendicare introdusă de adevăratul proprietar sau de o

altă persoană. Mai poate fi apărată şi prin acţiunea posesorie, dar această acţiune nu duce la

constatarea şi consolidarea dreptului de proprietate.

Ca o consecinţă a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de către

posesor, corelativ se stinge acest drept pe care l-a avut până atunci fostul proprietar. În

acţiunea prin care se cere constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, prin

uzucapiune, nu poate avea legitimare procesuală pasivă persoana care nu are nici un raport cu

proprietarul bunului şi nu poate pretinde vreun drept. Invocarea uzucapiunii poate să o facă

doar cel interesat sau reprezentantul acestuia, mandatat pentru a o cere. Nu se poate invoca

uzucapiunea de un terţ, nici de către instanţă din oficiu, conform art.1841 C.civil, care

prevede că în materie civilă judecătorii nu pot aplica prescripţia dacă cel interesat nu va fi

invocat acest mijloc. Este şi opinia exprimată în general în literatură şi jurisprudenţă. De

aceea pare discutabilă o soluţie comentată din practica judiciară, dacă uzucapiunea este

dovedită poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă.

În cadrul sistemului nostru legislativ constatăm o inadvertenţă între prevederile

art.1841 din C.civ. şi Decr.nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă. În condiţiile aplicării

decretului sus-menţionat prescripţia este de ordine publică, aspect consacrat în doctrină şi

practică, odată ea constatată trebuie pusă în discuţie din oficiu, cu caracter de excepţie, ceea

ce impune aplicarea ei cu titlu sancţionator chiar dacă cel căruia îi profită nu o invocă.

Dispoziţiile referitoare la prescripţia extinctivă au un caracter imperativ şi se impun voinţei

subieţilor de drept. Nu credem că prin Decr.nr.167/1958 a fost abrogat implicit art.1841

C.civil, în virtutea principiilor generale de drept, titularul dreptului de proprietate poate

renunţa la dreptul său şi poate ignora faptul că posesiunea sa îndelungată îi creează situaţia

avantajoasă a dobândirii proprietăţii prin prescripţie achizitivă.

Constatăm diferenţierea de esenţă a reglementărilor şi interpretărilor pe această temă

din textul art.2223 al C. civ. fr., unde facultatea este lăsată la aprecierea titularului dreptului

de a o invoca şi ca atare interdicţia judecătorilor de a putea aplica din oficiu este de ordine

publică, pe când după regulile generale ale prescripţiei extinctive în dreptul nostru este exact

invers, prescripţia fiind imperativă şi ocolirea ei este o cauză de nulitate absolută. Apreciem

că se impune, de lege ferenda, clarificarea situaţiei în sensul de a reveni la valorile tradiţionale

ale disponibilităţii lăsate la aprecierea titularului care să poată invoca sau, dimpotrivă, să

poată renunţa la beneficiul prescripţiei.

De regulă, prescripţia achizitivă este opusă acţiunii în revendicare a vechiului

proprietar, făcându-se dovada uzucapiunii caracteristice şi aplicabile în condiţiile analizate în

276

acest paragraf. Posesorul poate renunţa la beneficiul oferit de uzucapiune, actul său de

renunţare se poate face după împlinirea ei. Renunţarea poate să fie expresă sau tacită, cel care

o face să fie capabil să îndeplinească acte de dispoziţie, cu alte cuvinte să aibă capacitatea de

a înstrăina. Sunt considerate că au legitimare de a cere constatarea uzucapiunii, în

conformitate cu art.1843 din C.civ. şi creditorii posesorului uzucapant, pe calea acţiunii

oblice. Ei pot cere cenzurarea actului de renunţare a titularului sau o pot face când

beneficiarul a renunţat la ea. Dreptul lor este cu atât mai puternic cu cât se constată că

renunţarea sau delăsarea s-a făcut pentru a le frauda interesele, când pot solicita revocarea

acelei renunţări, prin acţiune pauliană. Atacarea renunţării pe motiv de fraudă obligă pe

creditor să facă dovada actelor frauduloase după regulile dreptului comun. În privinţa

momentului până la care se poate invoca beneficiul uzucapiunii, art.1842 C.civ. prevede că

poate fi invocată în orice fază în cursul judecăţii, până cel mai târziu la închiderea

dezbaterilor în faţa Curţii de Apel. Aceasta a fost interpretarea textului original al Codului

civil în doctrina şi jurisprudenţa antebelică, precizându-se că nu putea fi invocată pentru

prima oară în Casaţie. Invocarea prescripţiei se poate face în orice stare a procesului, până la

pronunţarea unei hotărâri definitive şi înainte de închiderea dezbaterilor. Simpla neinvocare în

instanţele inferioare nu înseamnă că tacit s-a renunţat la ea.

Ne exprimăm rezerve dacă în prezent poate fi invocat beneficiul uzucapiunii la oricare

instanţă care judecă în grad ordinar de jurisdicţie. Opinăm că, faţă de reglementările actuale

ale căii de atac a recursului în faţa Curţii de Apel, la această instanţă nu mai poate fi invocată

uzucapiunea nici pe cale principală şi nici prin excepţie. Dacă am ajuns la concluzia că,

potrivit art.1841 C.civ., judecătorii nu pot aplica prescripţiunea dacă cel interesat nu va fi

invocat acest mijloc, şi deci nu este de ordine publică, atunci cu siguranţă nu mai poate fi pusă

în discuţie cu succes la Curtea de Apel în recurs. Calea de atac a recursului şi motivele de

casare ce se realizează sunt reglementate de art.299-304 C.pr.civ., iar cadrul procesual a

recursulu-i nu oferă în prezent atare posibilitate. Pot face obiectul recursului raporturile

soluţionate în instanţele inferioare. Controversa este dată tot de o nesincronizare de texte din

legi succesive, ultima fiind Legea nr.59/1993, unde legiuitorul nu s-a preocupat de acest

aspect. În fine, recursul este o cale de atac de reformare şi se analizează în limita motivelor de

casare ale hotărârii atacate.

Din coroborarea textelor legale ale art.1842 C.civil, 282 şi urm. C.pr.civ., la instanţa

de apel (tribunal) se poate invoca beneficiul uzucapiunii. Tribunalul este instanţa la care se

face apel în materie de uzucapiune, cale de atac care are caracter devolutiv şi este instanţa

care, potrivit legii, pronunţă o hotărâre definitivă după reglementările actuale. În prezent,

277

textul art.1842 al C.civ. nu poate fi decât astfel interpretat, posesorul pierde posibilitatea de a

mai invoca uzucapiunea în faţa Curţii de Apel.

În literatura juridică s-au exprimat opinii diferite asupra dobândirii dreptului în cazul

uzucapiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 115/1938, discuţie generată de faptul că dreptul este

constituit din momentul intabulării. Sub influenţa jurisprudenţei instanţei supreme, opinia mai

realistă şi de interes practic la care subscriem, este că în cazul uzucapiunii prev. de art. 28 din

Legea nr. 115/1938, dreptul real se dobândeşte retroactiv, de la data împlinirii uzucapiunii,

chiar dacă nu s-a intabulat în cartea funciară. Ca argument suplimentar este perspectiva

oferită de Legea cadastrului în care întabularea nu mai are efect constitutiv ci de publicitate.

Până atunci uzucapantul a avut un drept de proprietate extratabulară.

101. Viciile de consimțământ

Eroarea – viciu de consimţământ.

Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil.

Textul de principiu în reglementarea erorii este art.953 C.civ., care dispune:

“Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare”

iar art.954 C.civ, reglementează acest viciu de consimţământ, dispunând:

“Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară

numai când consideraţia persoanei este cauza principală, pentru care s-a făcut convenţia”.

Clasificare:

A) În funcţie de gravitatea şi consecinţele pe care le produce eroarea poate fi

eroarea obstacol, eroarea viciu de consimţământ, eroarea indiferentă.

a) Eroarea obstacol.

Este cea mai gravă formă de eroare, împiedicând formarea actului juridic.

În cazul acestei erori falsa reprezentare cade asupra naturii actului juridic ce se încheie

– error in negotium) sau asupra identităţii fizice a obiectului – error in corpore.

Sancţiunea ce intervine în cazul erorii obstacol este nulitatea absolută a actului juridic

civil.

b) Eroarea viciu de consimţământ

278

Numită şi eroare gravă, presupune că falsa reprezentare cade fie asupra calităţilor

substanţiale ale obiectului actului juridic – error in substantiam, fie asupra persoanei

cocontractante sau beneficiare a actului juridic – error in personam.

Viciul de consimţământ atât ca error in substantiam cât şi error in personam – atrage

sancţiunea nulităţii relative a actului juridic civil.

c) Eroarea indiferentă

Este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului

juridic civil şi care nu afectează însăşi valabilitatea actului.

Eroarea indiferentă poate conduce la o eventuală acţiune în justiţie care să atragă o

diminuare valorică a prestaţiei dar nu se anulează actul.

B) În funcţie de natura realităţii fals reprezentată eroarea este de doua feluri:

eroare de fapt şi eroare de drept.

a) Eroarea de fapt este falsa reprezentare a unei stări sau situaţii faptice la încheierea

actului juridic civil. Ea priveşte fie obiectul actului juridic, fie valoarea acestuia, fie persoana

cocontractantă sau beneficiară a actului juridic unilateral.

b) Eroarea de drept este falsa reperzentare a existenţei ori conţinutului unui act

normativ.

Structura erorii

Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa reprezentare asupra

realităţii – de unde rezultă dificultatea probării ei.

Cerinţele erorii

Condiţiile de admisibilitate a erorii ca viciu de consimţământ sunt deduse fie din lege,

fie au fost precizate în jurisprudenţă şi doctrină.

Două sunt condiţiile ce se cer întrunite, cumulativ, pentru ca falsa reprezentare a

realităţii la momentul încheierii unui act juridic civil să aibă valoare de viciu de

consimţământ:

- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor la încheierea

actului juridic, astfel încât, cel în eroare nu ar fi făcut actul juridic, dacă ar fi cunoscut

adevărata stare de lucruri;

- cealaltă parte (cocontractantul) – în cazul contractelor cu titlu oneros – să fi ştiut sau

să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor, pentru

încheierea actului juridic de către partea aflată în eroare; în actele juridice unilaterale nu se

pune această condiţie, întrucât, prin ipoteză, lipseşte cealaltă parte.

279

Nu se cere, în cazul actelor bilaterale, ca eroarea să fie comună, pentru a fi în prezenţa

viciului de consimţământ, care să atragă anulabilitatea actului juridic civil. Dacă, totuşi,

ambele părţi au fost în eroare, atunci fiecare are la îndemână o acţiune proprie în

anulabilitatea actului juridic respectiv.

Dolul (viclenia) – viciu de consimţământ.

Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace

viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Prin esenţa sa dolul este

tot o eroare, însă provocată, iar nu spontană.

Potrivit art.953 C.civ. “consimţământul nu este valabil când este (…) surprins prin

dol”, iar art.960 C.civ. “ Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene,

întrebuinţate de una din părţi sunt astfel încât, este evident că , fără aceste maşinaţii, cealaltă

parte n-ar fi contractat”.

Dolul nu se presupune.

Clasificare

În funcţie de consecinţele pe care le are ori nu asupra valabilităţii actului , dolul se

clasifică în : dolul principal şi dolul incident.

a) Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente determinante la

încheierea actului juridic, în sensul că, în lipsa erorii pe care o provoacă, actul juridic

respectiv nu s-ar fi încheiat.

Acest dol atrage după sine anulabilitatea actului.

b) Dolul incident numit şi incidental ori secundar, este acela care cade asupra unor

elemente nedeterminante la încheierea actului juridic.

Acesta nu atrage anulabilitatea actului, ci dă naştere numai uneiacţiuni în despăgubire;

ex: se poate cere reducerea prestaţiei.

Structura dolului

Dolul ca viciu d consimţământ, este alcătuit din două elemente:

- un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene

(maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolozive) pentru a induce în eroare. Acesta poate consta într-

o acţiune pozitivă – fapt comisiv – cât şi într-o acţiune negativă – fapt omisiv. Faptul comisiv

constă, în materia liberalităţilor, în sugestie sau captaţie. Când elementul obiectiv al dolului

constă într-un fapt omisiv, se utilizează expresia “dol prin reticenţă” şi constă în ascunderea

sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări ce I-ar fi trebuit făcută cunoscută.

- un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o

persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Provocarea unei erori din simplă

280

neglijenţă, fără rea-credinţă nu constituie dol. Lipsa de discernământ şi dolul sub forma

captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii lor. Nu există dol dacă împrejurarea pretins

ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.

Condiţiile dolului

Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească cumulativ,

următoarele două condiţii: 1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic; 2) să provină

de la cealaltă parte.

1) Să fie determinant pentru încheierea actului juridic

Această condiţie stă la baza distincţiei ce se face între dolul principal şi dolul incident,

numai primului recunoscându-I-se valoarea de viciu de consimţământ şi atrage anularea

actului juridic.

Caracterul determinant, hotărâtor, al dolului se rezolvă de la caz la caz – in concreto –

instanţa trebuind să ţină seama de experienţa de viaţă, pregătirea şi alte date privitoare la cel

ce se pretinde victimă a dolului.

2) Să provină de la cealaltă parte

Această condiţie reiese din prevederile art.960, alin.1 C.civ.

Dolul provine de la cealaltă parte şi în cazul în care provine de la un terţ, dar

cocontractantul are cunoştinţă de această împrejurare precum şi atunci când dolul a fost

săvârşit de un reprezentant al celeilalte părţi.

În actele bilaterale nu se cere ca dolul să fie comun, adică reciproc, dacă ar exista

totuşi reciprocitatea de dol, fiecare parte va fi îndrituită să ceară anularea actului pentru dolul

căruia i-a căzut victimă.

Sancţiunea în cazul dolului este anulabilitatea actului – în cazul dolului principal, şi

dreptul la o acţiune în despăgubire – în cazul dolului incident.

Proba dolului

Potrivit art.960, alin.2 C.civ. “Dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că partea care

invocă dolul, ca viciu de consimţământ va trebui să-l dovedească.

Dolul, fiind un fapt juridic, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv proba

cu martori sau prezumţii simple.

Violenţa – viciu de consimţământ.

Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege ameninţarea unei persoane cu un

rău de natură să-I insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-

ar fi încheiat.

Reglementare

281

Pe lângă prevederea art.953 C.civ.: “consimţământul nu este valabil când este (…)

smuls prin violenţă, codul civil consacră patru articole reglementării violenţei:

- art.955: “Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este

exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”;

- art.956: “Este violenţă întotdeauna când, spre a face o persoană a contracta, I s-a

insuflat temerea raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău

considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, sex, şi de condiţia

persoanelor”;

- art.957: “Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei,

asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;

- art.958: “Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula convenţia”.

Clasificare:

A) După natura răului cu care se ameninţă violenţa este fizică şi morală.

a) Violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la

încheierea actului. Există violenţă când ameninţarea cuun rău priveşte atât integritatea fizică

dar şi bunurile persoanei.

b) Violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o

teamă care duce la încheierea unui act juridic care altfel nu s-ar fi încheiat. Există violenţă

morală atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele

persoanei.

B) După caracterul ameninţării, violenţa este de două feluri: violenţa sau

ameninţarea justă şi cea injustă.

a) Violenţa sau ameninţarea justă, este făcută în exercitarea unui drept şi nu

conduce la anulabilitatea actului juridic astfel încheiat; ex: creditorul ameninţă pe debitor cu

darea în judecată.

b) Violenţa sau ameninţarea injustă, este făcută fără drept şi conduce la

anulabilitatea actului astfel încheiat sub imperiul unei temeri insuflată de o asemenea

ameninţare.

Structura violenţei

Violenţa-viciu de consimţământ este alcătuită din două elemente:

- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău,

- un element subiectiv (intern), ce constă în insuflarea unei temeri persoanei

ameninţate.

a) Elementul obiectiv (exterior)

282

Constă în ameninţarea cu un rău, ce poate fi un rău de natură patrimonială, de natură

fizică sau de natură morală. Acesta poate să se refere atât la persoane cât şi la bunuri.

Persoanele ameninţate pot fi şi soţia, ascendenţii şi descendenţii persoanei contractante,

această enumerare nefiind limitativă.

b) Elementul subiectiv (interior)

Temerea insuflată victimei violenţei alterează consimţământul acesteia; răul poate fi

prezent sau viitor dacă este de natură să nască în sufletul părţii o temere actuală.

Condiţiile violenţei

Două condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru ca violenţa să constituie viciu de

consimţământ: 1) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil şi 2) ameninţarea

să fie injustă (nelegitimă)

1) Să fie determinantă în încheierea actului juridic civil

În aprecierea caracterului determinant se va ţine seama de diverse date de ordin

subiectiv despre persoana care se pretinde a fi victimă a violenţei.

2) Ameninţarea să fie injustă

Nu orice ameninţare, constituie violenţă, fiind necesar ca aceasta să reprezinte o

încălcare a legii, adică să fie nelegitimă.

Ameninţarea poate proveni nu numai de la cocontractant ci şi de la un terţ.

Starea de necesitate în care se găseşte o persoană care o determină să încheie un act

juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ.

Sancţiunea violenţei este anulabilitatea actului juridic încheiat sub imperiul acesteia.

Leziunea – viciu de consimţământ.

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una din părţi din cauza

disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce există chiar în momentul încheierii

convenţiei.

Codul civil consacră leziunii mai multe articole, anume art.951, art.1157-1160,

art.1062-1065. Acestea trebuie raportate la prevederile înscrise în art.25, alin.1 şi 2 din

Decretul 32/1954, conform cărora “aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare

pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri,

fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere

şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile

pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.

Structura leziunii

283

Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei.

În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente:

- un element obiectiv, care constă în disproporţia de valoare între contraprestaţii;

- un element subiectiv, care constă în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte

cealaltă parte.

În concepţia obiectivă, leziunea presupune un singur element şi anume paguba egală

cu disproporţia de valoare între contraprestaţii. Legislaţia noastră consacră concepţia obiectivă

despre leziune, deci cel ce o invocă nu are de dovedit decât vădita disproporţie de valoare

între contraprestaţii.

Condiţiile leziunii

Pentru anularea actului juridic civil în caz de lezuine este necesară întrunirea

următoarelor condiţii:

- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului respectiv (întrucât

art.1158 arată: ”când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are

acţiune în reciziune”;

- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;

- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

Domeniul de aplicare

Leziunea are domeniu de aplicare restrâns.

Sub aspectul persoanelor care o pot invoca, leziunea priveşte numai pe minorii între

14 şi 18 ani cu două excepţii: 1) în cazul convenţiilor de salvare maritimă şi 2) în cazul în care

, după ce a acceptat succesiunea expres sau tacit, succesiunea ar fi absorbită sau micşorată cu

mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament, necunoscut în momentul acceptării.

Sub aspectul actelor juridice susceptibile de anulare pentru leziune acestea trebuie

să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să fie acte juridice civile de administrare;

- să fie încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului

legal;

- să fie lezionare pentru minor;

- să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative.

Sancţiunea pentru leziune este anularea actului.

284

285