Drept Civil.

Anexă la Hotărârea Consiliului de Conducere al INPPA nr. 65 din data de 07 martie 2015

INPPA BUCUREŞTI CENTRU TERITORIAL INPPA _____________(se va insera sigla centrului teritorial)

CAIET

DE LUCRĂRI PROFESIONALE

ANUL II STAGIU

ANUL DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ INIŢIALĂ 2015

DISCIPLINA :

DREPT CIVIL

Av. stagiar:

ȘURGHIE TUDOR, SERIA IV, GRUPA 2

Formator:

(se va completa corespunzător)

Av. îndrumător:

ȘURGHIE FLORIAN

1

I. LUCRĂRI PROFESIONALE

I. 1. Lucrarea profesională nr. 1

Speţa 1

Prin acțiunea înregistrată la data de xxxx 2015 pe rolul Tribunalului București, reclamanul A.B. l-a chemat în judecată pe pârâțul C.D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

- în principal, anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. xxx/15.06.2012 de BNP xxx, pentru vicierea consimțământului prin eroare esențială asupra identității obiectului prestației, conform art. 1207 alin. (1) și (2) pct. 2 C. civ.;

iar- în subsidiar, să se constate rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare și obligarea părților la restituirea prestațiilor efectuate, conform art. 1553 C. civ.; și- obligarea pârâtului la plata sumei de xxx lei reprezentând daune pentru distrugerea unora dintre operele de artă ale autorului reclamantului, conform art. 1357 C.civ.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că autorul său E.F. a înstrăinat terenul în suprafață de 2100 mp, situat în București, cu prețul de xxx lei, preț achitat integral la data autentificării contractului de vânzare nr. xxx/15.06.2012. Prin acest contract, părțile au convenit ca C.D., în calitate de cumpărător, să edifice pe terenul dobândit o construcție cu destinație de muzeu care să adăpostească operele de artă ale vânzătorului E.F, pe toată durata existenței acestora, obligație neîndeplinită de cumpărător.

Reclamantul susține că obligația asumată de pârât de a construi pe teren o clădire cu destinație de muzeu, în care urmau să fie expuse operele de artă ale vânzătorului, a fost considerată esențială de către părți, întrucât prestațiile asumate au fost motivul determinant al înstrăinării, cauza esențială, în absența căreia contractul nu ar fi fost încheiat. De altfel, așa cum arată reclamantul, acesta a fost și motivul pentru care prețul vânzării a fost stabilit cu mult sub valoarea reală a terenului. Totodată, pârâtul era deopotrivă interesat să edifice această construcție, cât timp și el are studii de arte plastice și expoziții proprii iar aceste argumente l-au determinat pe vânzător să creadă că scopul asumat de pârât va fi îndeplinit. Mai arată reclamantul că inserarea obligației de edificare a construcției muzeu și ulterior de adăpostire și pază a operelor de artă ale vânzătorului a fost considerată pact comisoriu întrucât, pentru neîndeplinirea acestei obligații, era stipulată expres “anularea” contractului, în sensul desființării de drept a acestuia.

După transferul proprietății, deși autorul reclamantului iar, ulterior, în urma decesului acestuia, reclamantul însuși a cerut pârâtului să-și execute obligația asumată, acesta din urmă a fost complet dezinteresat și nu a întreprins demersurile necesare pentru autorizarea construcției sau obținerea avizelor conform Ordinului nr. 2557/2010 pentru modificarea și completarea Criteriilor de acordare a avizului prealabil în vederea înființării muzeelor și colecțiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2297/2006.

Întrucât operele de artă au rămas într-o clădire veche aflată pe teren, improprie pentru adăpostirea unor astfel de valori și care era supusă demolării, ca urmare a unui incendiu izbucnit în clădire, acestea au suferit degradări semnificative, parțial din cauza incendiului, parțial din cauza apei folosite de pompieri pentru stingerea incendiului. Daunele suferite sunt evaluate la suma de xxxx… lei pe care reclamantul o solicită de la pârât.

În justificarea calității procesuale active reclamantul a depus legatul universal lăsat de defunctul N.H., decedat la data de 25.10.2012 despre care pretinde că a aflat la sfârșitul anului

2

2014 când s-a manifestat ca un adevărat moștenitor prin conservarea, supravegherea și administrarea bunurilor moștenirii, inclusiv acționarea în judecată a pârâtului.

Pârâtul, la rândul lui, a depus întâmpinare prin care solicită următoarele:• respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului care, prin

neacceptarea moștenirii în termenul de 1 an de la data deschiderii moștenirii, este decăzut din dreptul de opțiune succesorală; sau

• respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în cazul în care instanța ar considera că reclamantul are legitimare procesuală activă.

Lucrare profesională nr. 1:Redactaţi întâmpinare în care dezvoltaţi apărările în fapt și în drept formulate de pârât cu

privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru fiecare capăt de cerere;Aveţi în vedere, îndeosebi:- decăderea din dreptul de opţiune succesorală/ condiţiile acceptării tacite a moștenirii;- condiţiile erorii esenţiale – viciu de consimţământ;- condiţiile pactului comisoriu;- răspunderea pentru degradarea operelor de artă;- orice altă problemă de drept ridicată de situaţia de fapt (alt viciu de consimţământ/preţ

derizoriu/simulaţia unei donaţii cu sarcini/alte raporturi juridice născute din contract/neîndeplinirea obligaţilor de a face, etc)

3

B. Rezolvare lucrare profesională nr. 1

TRIBUNALUL BUCUREȘTI

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul Şurghie Tudor, avocat al pârâtului C.D., în temeiul art. 205 C.proc.civ, depun:

ÎNTÂMPINARE,

prin care solicităm:

- în principal, respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active a

reclamantului;

- în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat,

- în principal, anularea contractului de vânzare autentificat sub nr. xxx/15.06.2012 de BNP

xxx, pentru vicierea consimțământului prin eroare esențială asupra identității obiectului

prestației, conform art. 1207 alin. (1) și (2) pct. 2 C.civ;

- în subsidiar, să se constate rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare și obligarea

părților la restituirea prestațiilor anterioare, precum și

- obliagarea pârâtului la plata sumei de xxx lei reprezentând daune pentru distrugerea unora

dintre operele de artă ale autorului reclamantului, conform art. 1357 C.civ.

În susținerea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că autorul său E.F. a înstrăinat terenul

în suprafață de 2100 mp, situat în București, cu prețul de xxx lei, preț achitat integral la data

autentificării contractului de vânzare; că prin acest contract, părțile au convenit ca pârâtul C.D., în

calitate de cumpărător, să edifice pe terenul dobândit o construcție cu destinația de muzeu, care să

adăpostească opere de artă ale vânzătorului E.F., pe toată durata existenței acestora, obligație

4

neîndeplinită de cumpărător; că obligația asumată de cumpărător a fost considerată esențială de

către părți la încheierea contractului.

Mai arată reclamantul că inserarea obligației de edificare a construcției și, ulterior, de

adăpostire și pază a operelor de artă ale vânzătorului a fost considerată pact comisoriu, întrucât

pentru neîndeplinirea acestei obligații, era stipulată expres ,, anularea ” contractului, în sensul

desființării de drept a acestuia.

De asemenea, se arată că după transferul proprietății, deși autorul reclamantului iar,

ulterior, după decesul acestuia, reclamtantul însuși a cerut pârâtului să-și execute obligația

asumată, acesta din urmă a fost complet dezinteresat și nu a întreprins demersurile necesare

pentru autorizarea construcției sau obținerea avizelor necesare.

Mai arată reclamantul, că operele de artă au rămas într-o clădire veche aflată pe teren,

improprie pentru adăpostirea unor astfel de valori și care era supusă demolării, iar ca urmare a unui

incendiu izbucnit în clădire, acestea au suferit degradări semnificative, parțial din cauza incendiului,

parțial din cauza apei folosite la stingerea incendiului, daunele suferite fiind evaluate la suma de

xxxx lei, sumă pe care reclamantul o solicită de la pârât.

În fine, reclamantul, în justificarea calității procesual active, a depus legatul universal lăsat

de defunctul N.H., decedat la data de 25.10.2012 despre care pretinde că a aflat la sfârșitul anului

2014 când s-a manifestat ca un adevărat moștenitor, prin conservarea, supravegherea și

administrarea bunurilor moștenirii, inclusiv prin acționarea în judecată a pârâtului.

În principal, solicităm admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului,

și, în conformitate cu art. 40 C.proc.civ, respingerea cererii ca fiind făcută de o persoană fără

calitate procesuală.

Cu titlu preliminar, arătăm că toate capetele de cerere formulate se referă la exercitarea

unor drepturi pe care reclamantul le-ar fi dobândit în calitate de legatar universal.

Conform dispozițiilor art. 36 C.proc.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre

părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Reclamantul și-a justificat calitatea procesuală activă prin depunerea unui legat universal

lăsat de defunctul E.F., decedat la data de 25.10.2012 ( vânzător în contractul a cărui anulare se

cere), despre care pretinde că a aflat la sfârșitul anului 2014, când s-a manifestat ca un adevărat

moștenitor.

Potrivit dispozițiilor Codului civil, legatul universal este dispoziția testamentară care conferă

uneia sau mai multor persoane vocație la întreaga moștenire.

5

Astfel, în condițiile în care reclamantul ar face dovada că este unicul moștenitor al

defunctului și că a acceptat moștenirea în teremenul legal, ar fi în măsură să stea singur în proces,

ca efect al dobândirii drepturilor defunctului.

În conformitate cu disp. art. 1103, opțiunea succesorală se exercită în termen de un an de la

data deschiderii moștenirii, termen care curge, în cazul de față, de la data la care legatarul a

cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat a fost

descoperit după deschiderea moștenirii.

Referitor la opțiunea succesorala, reclamantul a arătat că a aflat despre existența legatului

la sfârșitul anului 2014, moment de la care s-a manifestat ca un adevărat moștenitor, în condițiile în

care defunctul a decedat la data de 25.10.2012.

În legătură cu cele afirmate de către reclamant, instanța urmează sa constate că acesta nu a

depus nici probă pe baza căreia să se poată stabili, dacă actele pe care acesta le consideră ca având

valoare de aceptare tacită, au fost realizate în termenul de opține succesorală.

Mai mult decât atât, reclamantul a arătat că a aflat despre existența legatului la sfârșitul

anului 2014, fără a preciza data exactă si circumstanțele în care a facut-o, astfel încât instanța să fie

în măsura să aprecieze dacă acceptarea s-a realizat în termen, și astfel, dacă are calitate procesuală

activă.

În ceea ce privește actele cu valoare de acceptare tacită, reclamantul a învederat faptul că s-

a manifestat ca un adevărat moștenitor prin conservarea, supravegherea și administrarea bunurilor

moștenirii, inclusiv prin acționarea în judecată a pârâtului.

Conform art. 1110 alin. (3) C.civ. actele de conservare, supraveghere și administrare

provizorie nu valorează acceptare, dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că

succesibilul și-a însușit prin ele calitatea de moștenitor. Or, din cele afirmate de către reclamant,

precum și în lipsa propunerii unor probe, ale căror administrare să elucideze modalitatea în care s-a

realizat acceptarea, instanța este în imposibilitate obiectivă să constate dacă supravegherea

administrarea a fost una provizorie sau nu, în condițiile în care actele de supraveghere și conservare

nu echivalează cu o acceptare tacită.

În atare situație, singurul act care ar putea echivala cu acceptarea tacită a moștenirii

defunctului, este acela prin care reclamantul l-a acționat în judecată pe pârât.

În legătura cu acesta, se observă că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată în

anul 2015, reclamantul afirmând că a aflat despre existența legatului la sfârșitului anului 2014.

Astfel fiind, așa cum am mai arătat, în lipsa unor probe din care să rezulte data exactă la

care reclamantul a aflat despre existența legatului, termenul de opțiune succesorală nu poate fi

calculat.

6

Cu privire la sarcina probei, aceasta revine întotdeuna reclamantului, care trebuie să

dovedescă că are calitate procesual activă, în sens contrar operând sancțiunea prev. de art. 40

C.proc.civ.

În concluzie, urmează să se constate că reclamantul nu a dovedit că are calitate procesuală

activă, motiv pentru care solicităm respingererea cererii ca fiind introdusă de o persoană fără

calitate.

În cazul în care instanța apreciază că reclamantul are legitimare procesulă activă, solicităm

respingerea cererii ca nefondată.

Cu privire la primul capăt de cerere, s-a solicitat anularea contractului de vânzare, pentru

vicierea consimțământului prin eroare esențială asupra identității obiectului prestației, invocând

disp. art. 1207 alin (1) și (2) pct. 2 C.civ.

Eroarea asupra identității obiectului prestației (error in corpore), așa cum a fost invocată de

către reclamant, presupune că una dintre părți crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar

cealaltă parte are în vedere un alt bun.

Astfel, în cauză nu poate fi vorba despre o astfel de eroare de vreme ce este evident că

ambele părți au avut în vedere vânzarea, respectiv cumpărarea, imobilului teren, în suprafață de

2100 mp.

Acest fapt rezultă din clauzele contractuale, prin care cumpărătorul se obligă să construiască

pe terenul dobândit, o construcție cu destinația de muzeu, care să găzduiască operele de artă ale

vânzătorului.

Așadar, obiectul avut în vedere de ambele părți il reprezintă vânzarea terenului în suprafață

de 2100 mp, acest lucru fiind indubitabil atât din dispozițiile contractuale, cât și din faptul că

reclamantul nu a invocat o altă reprezentare pe care vânzătorul să o fi avut, cu privire la obiectul

prestației, la momentul încheierii contractului.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul a solicitat să se constate rezoluțiunea de

drept a contractului de vânzare și obligarea părților la restituirea prestațiilor în temeiul art. 1553

C.civ, pentru motivul că inserarea obligației de edificare a construcției muzeu și ulterior de

adăpostire și pază a operelor de artă ale vânzătorului a fost considerată pact comisoriu întrucât,

pentru neîndeplinirea acestei obligații, era stipulată expres „anularea ” contractului, în sensul

desființării de drept a acestuia.

În legătură cu clauza inserată în contract, considerată a fi pact comisoriu, se observă că din

modalitatea în care aceasta a fost concepută nu se poate trage concluzia că părțile au avut în

vedere ca neexecutarea obligației să conducă la desființarea de drept a contractului.

7

Pactul comisoriu prevazut în disp.art. 1553 C.civ. reprezintă o sancțiune inserată de părți în

cuprinsul contractului, sancțiune care opereză în cazul neexecutării unei obligații convenite și care

atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a actului întocmit.

Pentru a produce efecte, pactul comisoriu trebuie să prevadă în mod expres obligațiile a

căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea.

Ca regulă, rezoluțiunea sau rezilierea este condiționată de punerea în întârziere a

debitorului obligației neexecutate, cu excepția cazului în care părțile au convenit că ea va rezulta

din simplul fapt al neexecutării.

Din modalitatea de redactare a pactului comisoriu inserat în contractul de vânzare, nu se

poate stabili, dincolo de orice îndoială, că părțile au convenit ca rezoluțiunea contractului să

opereze din simplul fapt al neexecutării obligației.

Îndoiala apare din faptul că, pe de o parte, nu este stipulat expres că rezoluțiunea va opera

de drept, fără punere în întârziere, iar pe de altă parte, ca părțile au inserat ca sancțiune „anularea”

contractului - sancțiune ce nu are corespondent în reglementarea Codului civil pentru neexecutarea

obligațiilor contractuale.

Pentru a ieși din sfera obligației de punere în întârziere, care reprezintă regula, voința

părților trebuie să rezulte în mod neechivoc, fapt ce în cazul de față nu poate fi decelat.

Așadar, instanța urmează să constate că pentru a opera rezoluțiunea în temeiul art. 1553

C.civ., în condițiile în care, din modalitatea de redactare a clauzei nu rezultă că părțile au prevăzut

ca sancțiunea să opereze fără vreo altă formalitate, creditorul obligației trebuia să îl pună în

întârziere pe debitor, să indice în mod expres care sunt condițiile în care operează pactul, pentru ca

mai apoi, să îi notifice acestuia, în scris, declarația unilaterală de rezoluțiune.

În concluzie, solicităm instanței să constate că reclamantul nu a îndeplinit precedura punerii

în întârziere a debitorului, că punerea în întârziere nu poate fi realizată după momentul solicitării

rezoluțiunii contractului, motiv pentru care urmează ca acest capăt de cerere să fie respins ca

nefondat.

Referitor la cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de xxx lei reprezentând daune

pentru distrugerea unora dintre operele de artă ale autorului reclamantului, în conformitate cu

art. 1357 solicităm respingerea acesteia ca nefondată.

Reclamantul a solicitat daune pentru distrugerea operelor de artă ale autorului său,

motivând faptul că aceste opere au rămas într-o clădire veche aflată pe teren, improprie pentru

adăpostirea unor astfel de valori și care era supusă demolării, iar ca urmare a unui incendiu izbucnit

în clădire, operele au suferit degradări semnificative, parțial din cauza incendiului, parțial din cauza

apei folosite la stingerea acestuia.

8

Potrvit clauzelor contractuale, cumpărătorul avea obligația de a edifica o clădire pe terenul

dobândit, clădire ce urma să adăpostească operele de artă ale vânzătorului.

Așa fiind, rezultă fără dubiu că obligația de a adăposti operele de artă este una subsecventă

obligației de a edifica construcția, din clauzele contractuale nefiind posibilă interpretarea potrivit

căreia cumpărătorul avea obligația de a adăposti operele de artă mai înainte de a edifica

construcția.

Astfel, art. 1357 C.civ. invocat de către reclamant ca temei pentru obligarea pârâtului la

plata contravalorii lucrărilor distruse nu este aplicabil, atâta vreme cât nu sunt îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale.

Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi îndeplinite trei cerințe,

respectiv să existe un prejudiciu, acesta să fie rezultatul unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție, iar

între fapta ilicită și prejudiciul produs să existe o legătură de cauzalitate.

Reclamantul nu a arătat în concret care este fapta ilicită săvârșită cu vinovăție de către pârât.

Deși din susținerea cererii se poate decela că reclamantul a avut în vedere o conduită

culpabilă din partea pârâtului constând în needificarea construcției ce urma să adăpostească

operele, între conduita acestuia și rezultatul produs - degradarea operelor ca urmare a adăpostirii

în condiții improprii - nu există o legătură de cauzalitate.

Acest fapt este evident, de vreme ce obligația de adăpostire a operelor de artă era una ce

urma să fie executată ulterior edificării construcției, cumpărătorul neavând obligația contractuală

de a adăposti operele cu începere de la data perfectării tranzacției.

Așadar, până la momentul edificării construcției, obligația conservării operelor îi revenea în

exclusivitate proprietarului, culpa pentru degradarea acestora ca urmare a depozitării în condiții

improprii revenindu-i în totalitate.

În concluzie, instanța urmează să constate că nu există legătură de cauzalitate între

pasivitatea pârâtului în edificarea construcției și prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a

degradării operelor de artă, motiv pentru care solicităm respingerea capătului de cerere ca

nefondat.

avocat

Tudor Surghie

9

VIZĂ AVOCAT ÎNDRUMĂTOR

________________________________________________________________________________

I. 2. Lucrare profesională nr. 2

A. Conținut / cerințe

Redactaţi răspuns din partea reclamantului la apărările formulate de pârât prin întâmpinare – vă raportaţi la apărările de la Lucrarea profesională nr. 1


TRIBUNALUL BUCUREŞTI

DOMNULE PREŞEDINTE

Subsemnatul Tudor Șurghie, avocat al reclamantului A.B., în conformitate cu dispozițiile art.

201 alin. (2) C.proc.civ. depun:

RĂSPUNS LA ÎNTÂMPINARE

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat în principal, respingerea acțiunii pentru lipsa

calității procesuale active și în subsidiar, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active, prin întâmpinare s-a invocat faptul că

reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă dat fiind faptul că toate capetele de cerere

formulate sunt indisolubil legate de drepturile autorului său, iar primul ar fi decăzut din dreptul de

opțiune succesorală.

Cu privire la decăderea din dreptul de opțiune, pârâtul a arătat că termenul de opține

succesorală, în situația dată, este de un an, termen care curge de la momentul la care legatarul a

cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat a fost

descoperit după deschiderea moștenirii.

Mai susține pârâtul că sarcina probei cu privire la dovedirea calității procesuale active revine

în exclusivitate reclamantului, care nu a reușit să aducă suficiente dovezi, astfel încât să se poată

stabili dacă opțiunea a fost facută în termen sau nu.

10

Criticile formulate prin întâmpinare nu pot fi reținute de vreme ce, așa cum am arătat și prin

cererea de chemare în judecată, defunctul N.H. a decedat la data de 25.10.2012 și a lăsat un legat

universal reclamantului, legat despre existența căruia acest a aflat la sfârțitul anului 2014.

De asemenea, de la momentul la care a aflat despre existența legatului, reclamantul s-a

comportat ca un adevărat moștenitor în sensul art. 1108 alin. (3) și art. 1110 alin. (3) C.civ. prin

conservarea, supravegherea și administrarea bunurilor moștenirii, inclusiv prin acționarea pârâtului

în judecată.

Argumentele pârâtului potrivit cărora actele de conservare, supraveghere și administrare

provizorie a bunurilor moștenirii nu valorează acceptare, nu pot fi primite atâta vreme cât art. 1110

alin. (3) C.civ. prevede că nu valorează acceptare doar atunci când împrejurările în care aceastea s-

au efectuat nu rezultă că succesibilul și-a însușit prin ele calitatea de moștenitor.

Așa cum a arătat, de la momentul la care a aflat de existența legatului universal, reclamantul

s-a comportat ca un adevărat moștenitor, în sensul că l-a notificat în repetate rânduri pe pârât cu

privire la edificarea construcției, la obtinerea autorizațiilor și a avizelor dar și faptul că a formulat

prezenta cerere de chemare în judecată, toate aceste acte dovedind, fără dubiu, ca acesta și-a

însușit calitatea de moștenitor.

În fine, reclamantul a aflat de existența legatului universal la sfârșitul anului 2014, iar toate

actele pe care le-a realizat încă de la momentul descoperirii acestuia și până în prezent, valorează

acceptare a moștenirii, astfel încât nu se poate pune problema decăderii din dreptul de opțiune

succesorală.

Pentru toate acestea, solicităm respingerea excepției lipsei calității procesuale active ca

neîntemeiată.

Prin întâmpinare, pârâtul a mai solicitat respingerea capetelor de cerere formulate ca

nefondate, invocând, cu privire la primul capăt de cerere că eroarea asupra identității obiectului

prestației, așa cum a fost invocată, nu este aplicabilă de vreme ce părțile au știut întotdeauna că

obiectul contractului îl reprezintă transferul proprietății.

Ceea ce se omite este faptul că deși în petitul cererii a fost invocată eroarea esențială asupra

identității obiectului prestației - ca denumire marginală -, capătul de cerere a fost întemeiat pe

dispozițiile art 1207 alin. (1) și (2) pct. 2 C.civ.

În conformitate cu textul invocat, eroarea este esențială când poartă asupra identității

obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori a unei împrejurări considerată esențială

de către părți în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

Așa cum rezultă din contractul de vânzare, terenul a fost înstrăinat de către vânzător la un

preț mult sub cel al pieței, cu scopul declarat de vânzător și asumat de către cumpărător, ca pe

11

terenul tranzacționat , acesta din urmă, să construiască o clădire cu destinația de muzeu unde să fie

expuse operele de artă ale vânzătorului.

Prin urmare, este evident că vânzătorul a încheiat această tranzacție la un preț sub cel al

pieței tocmai în considerarea faptului că pe terenul ce a făcut obiectul contractului va fi edificată o

construcție, unde îi vor fi expuse operele de artă, în condițiile în care, chiar cumpărătorul avea

propriile expoziții.

Având în vedere prețul la care a fost vândut imobilul dar și scopul cu care a fost încheiat

contractul, se poate trage concluzia că autorul reclamantului nu a avut niciodată în vedere să vândă

terenul pârâtului, ci să îi transmită proprietatea în vederea edificării construcției unde urmau să îi

fie expuse operele de artă, acestă operațiune echivalând practic cu simulația unei donații cu sarcini.

Operațiunea poate fi calificată astfel, dat fiind prețul stabilit cu mult sub cel al pieței,

precum și obligația asumată de către cumpărător în sensul edificării construcției, aceasta fiind în

fapt sarcina în virtutea căreia a fost cedat imobilul.

Astfel, se poate lesne observa că E.F. s-a aflat în eroare cu privire la împrejurarea că cedează

imobilul cu scopul ca pârâtul să edifice o construcție în vederea expunerii operelor de artă și nu că

cedează proprietatea în schimbul unui preț, potrivit regulilor aplicabile contractului de vânzare.

Referitor la susținerea potrivit căreia ar trebui respinsă cererea privind rezoluțiunea de

drept a contractului și obligarea părților la restituirea prestațiior în temeiul art. 1375 C.civ., nici

aceasta nu poate fi primită.

Contractul de vânzare cuprinde o clauză potrivit căreia, neîndeplinirea obligației asumate de

cumpărător atrage „anularea” contractului, în sensul desființării de drept a acestuia.

Deși termenul „anulare” este unul impropriu instituției pactului comisoriu prev. de art. 1553

C.civ., clauza trebuie interpretată potrivit regulilor cuprinse în art. 1268 C.civ. în sensul că

interpretarea urmează a fi făcută tinânând seama, printre altele, de natura contractului și

împrejurările în care acesta a fost încheiat.

Așa fiind, din natura și împrejurările în care a fost încheiat contractul se desprinde ideea că

vânzătorul a dorit să îi transmită proprietatea cumpărătorului, pentru ca acesta din urmă să

construiască o clădire cu destinația de muzeu și nu a dorit să transmită proprietatea în schimbul

unei sume de bani. Acest lucru este evident prin raportare la prețul vânzării cât și la obligația

asumată de cumpărător, care avea studii de arte plastice și expoziții proprii. Cu alte cuvinte,

obligația asumată de cumpărător a fost una esențială pentru încheierea contractului, fapt ce

acreditează ideea că prin „anulare” , în sensul desființării de drept a contractului, părțile au înțeles

să opereze cea mai drastică sancțiune, fără nicio altă formalitate.

12

Astfel, din interpretarea clauzei prin prisma naturii și a împrejurărilor în care a fost încheiat

contractul este evident că părțile au avut în vedere că în cazul neexecutarii obligației urmează să

opereze desființarea de plin drept fără vreo altă formalitate, deci fără punere în întârziere.

În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, urmează ca instanța să constate că prin

întâmpinare au fost aduse critici ce nu pot fi reținute.

Pârâtul a solicitat respingerea cererii de obligare la plata daunelor pentru distrugerea

operelor de artă ale vânzătorului E.F., pe motiv că nu ar exista legătură de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciul produs.

Așa cum rezultă din probe, o parte din operele ce urmau a fi expuse în clădirea edificată de

pârât, au fost depozitate pe terenul propietatea acestuia, în condiții improprii, iar ca urmare a unui

incendiu, și a stingerii acestuia, au fost degradate iremediabil.

Din modul de redactare a clauzelor contractuale se observă că operele au fost date spre

păstrare cumpărătorului în vederea expunerii în clădirea cu destinația de muzeu ce urma a fi

edificată pe terenul cedat.

Așadar, operele au rămas depozitate într-o clădire improprie, supusă demolării, aflată pe

terenul transmis cumpărătorului, ca urmare a pasivității acestuia în edificarea clădirii unde urmau a

fi expuse.

Este evident că neexecutarea la timp a obligației, privind edificarea construcției unde urmau

a fi expuse operele, a concurat la distrugerea acetora, ținând seama de faptul că pârâtul a cunoscut

condițiile în care erau depozitate și faptul că exista oricând pericolul de degradare, imobilul fiind

supus demolării.

Având în vedere că în materia răspunderii civile delictuale, autorul prejudiciului răspunde

pentru cea mai ușoară culpă, se constată că între nerespectarea obligației ce îi incumba pârâtului și

degradarea operelor de artă există o legătură de cauzalitate, generată tocmai de obligația acestuia

de edificare a unei construcții, cu destinația de muzeu, unde operele urmau a fi depozitate în

condiții optime.

Pentru toate acestea, solicităm respingerea apărărilor formulate în cuprinsul întâmpinării ca

nefondate.

avocat

Tudor Șurghie

13


________________________________________________________________________________

I.3. Lucrare profesională nr. 3

A. Conținut / Cerințe

Având în vedere situaţia de fapt de mai sus și apărările din întâmpinare și răspunsul la întâmpinare, în măsura în care credeţi că sunt aplicabile alte temeiuri juridice, reformulaţi capetele de cerere din acţiunea principală – aveţi libertatea de a restructura acţiunea – inclusiv prin ajustarea adecvată a situaţiei de fapt – cu scopul de a maximiza șansele de succes ale reclamantului


Prin acțiunea înregistrată la data de 28.08. 2015 pe rolul Tribunalului București, reclamanul A.B. l-a chemat în judecată pe pârâțul C.D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

- în principal, să se dispună anularea contractului pentru preț derizoriu, având în vedere disproporția vădită dintre prețul plătit și valoarea imobilului, conform art. 1665 alin. (2) C.civ.;iar

-în subsidiar, să se constate rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare și obligarea părților la restituirea prestațiilor efectuate, conform art. 1553 alin. (1) și (2) teza a II- a C. civ.; și

- obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentând prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației contractate, conform art. 1350 C.civ.

În motivarea acțiunii, reclamantul arată că autorul său E.F. a înstrăinat terenul în suprafață de 2100 mp, situat în București, cu prețul de 100.000 lei, preț achitat integral la data autentificării contractului de vânzare nr. xxx/15.06.2012. Prin acest contract, părțile au convenit ca C.D., în calitate de cumpărător, ca în termen de cel mult un an de zile de la încheierea contractului, să edifice pe terenul dobândit o construcție cu destinație de muzeu, care să adăpostească operele de artă ale vânzătorului E.F, pe toată durata existenței acestora, obligație neîndeplinită de cumpărător.

Reclamantul susține că obligația asumată de pârât de a construi pe teren o clădire cu destinație de muzeu, în care urmau să fie expuse operele de artă ale vânzătorului, a fost considerată esențială de către părți, întrucât prestațiile asumate au fost motivul determinant al înstrăinării, cauza esențială, în absența căreia contractul nu ar fi fost încheiat. De altfel, așa cum arată reclamantul, acesta a fost și motivul pentru care prețul vânzării a fost unul derizoriu prin raportare la valoarea de circulație a terenului, aproximativ 400.000 lei. Totodată, pârâtul era deopotrivă interesat să edifice această construcție, cât timp și el are studii de arte plastice și expoziții proprii iar aceste argumente l-au determinat pe vânzător să creadă că scopul asumat de pârât va fi îndeplinit. Mai arată reclamantul că inserarea obligației de edificare a construcției muzeu și ulterior de adăpostire și pază a operelor de artă ale vânzătorului a fost considerată pact comisoriu

14

întrucât, contractul conține o clauză potrivit căreia simpla neexecutare a obligației atrage rezoluțiunea de drept a contractului, fără punere în întârziere.

După transferul proprietății, deși autorul reclamantului iar, ulterior, în urma decesului acestuia, reclamantul însuși a cerut pârâtului să-și execute obligația asumată, acesta din urmă a fost complet dezinteresat și nu a întreprins demersurile necesare pentru autorizarea construcției sau obținerea avizelor conform Ordinului nr. 2557/2010 pentru modificarea și completarea Criteriilor de acordare a avizului prealabil în vederea înființării muzeelor și colecțiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2297/2006.

Întrucât operele de artă au rămas într-o clădire veche, singura disponibilă la acel moment, aflată pe teren, improprie pentru adăpostirea unor astfel de valori și care era supusă demolării, ca urmare a unui incendiu izbucnit în clădire la data de 15.08.2013, acestea au suferit degradări semnificative, parțial din cauza incendiului, parțial din cauza apei folosite de pompieri pentru stingerea incendiului. Daunele suferite sunt evaluate la suma de 1.000.000 lei pe care reclamantul o solicită de la pârât.

În justificarea calității procesuale active reclamantul a depus legatul universal lăsat de defunctul N.H., decedat la data de 25.10.2012 despre care pretinde că a aflat în luna decembrie a anului 2014, ca urmare a unei întâlniri cu avocatul autorului său, când s-a manifestat ca un adevărat moștenitor prin conservarea, supravegherea și administrarea bunurilor moștenirii, inclusiv prin acționarea în judecată a pârâtului.

Pârâtul, la rândul lui, a depus întâmpinare prin care solicită următoarele:• respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale active a reclamantului care, prin

neacceptarea moștenirii în termenul de 1 an de la data deschiderii moștenirii, este decăzut din dreptul de opțiune succesorală; sau

• respingerea acțiunii ca neîntemeiată, în cazul în care instanța ar considera că reclamantul are legitimare procesuală activă.

15


Întocmiţi dispozitivul sentinţei pe care credeţi că o va da instanţa de judecată prin raportare, la alegere, (i) între acţiunea mai sus descrisă și apărările de la Lucrările profesionale nr. 1 și 2, sau (ii) Cererile pe care le propuneţi la Lucrarea profesională nr. 3 și arătaţi, pe scurt, considerentele unei astfel de soluţii.


Dispozitivul sentinței prin raportare la cererile propuse la Lucrarea profesională nr. 3

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite în parte cererea de chemare în judecată privind pe reclamantuul A.B. și pe pârâtul

C.D.

Respinge cererea de anulare a contractului pentru preț derizoriu.

Constată rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare și dispune repunerea părților în

situația anterioară încheierii acestuia.

Obligă pârâtul la plata sumei de 1.000.000 lei reprezentând repararea prejudiciului cauzat

prin nerespectarea obligațiilor contractuale.

Cu apel în 30 de zile de la comunicare

Pronunțată în ședință publică azi, 30.11.2015

PREȘEDINTE GREFIER

16

Instanța reține că în luna decembrie a anului 2014, A.B. a aflat de la avocatul autorului său,

E.F., că acesta din urmă a întocmit un testament care îi conferă calitatea de legatar universal.

Ulterior, reclamantul a făcut demersuri în vederea executării obligațiilor contractuale de

către pârât, a efectuat acte de administrare a bunurilor moștenite și, la data de 28.08.2014, a

formulat cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului.

Instanța constată că din cuprinsul testamentului, reclamantul are calitatea de legatar

universal și că actele efectuate de către reclamant, inclusiv chemarea în judecată a pârâtului, sunt

acte cu valoare de acceptare tacită în sensul art. 1110 C.civ, efectuate în termenul de 1 an prev. de

art. 1130 alin. (2) lit. c), motiv pentru care urmează să respingă excepția lipsei calității procesuale

active.

Cu privire la primul capăt de cerere, instanța reține că autorul reclamantului E.F. a înstrăinat

terenul în suprafață de 2100 mp, situat în București, cu prețul de 100.000 lei, preț achitat integral la

data autentificării contractului de vânzare nr. xxx/15.06.2012.

Cu privire la caracterul derizoriu al prețului, instanța reține că în urma efectuării expertizei în

evaluatorii judiciare rezultă că la momentul vânzării terenului, acesta avea o valoare de piață de

400.000 lei. Așa fiind, instanța constată că valoarea terenului era la acea vreme de 4 ori mai mare

decât prețul cu care a fost tranzacționat terenul. Cu toate acestea, prețul nu are un caracter

derizoriu în sensul art. 1665, diferența de 4 ori mai mare între acesta și valoarea de piață a

terenului nefiind de natură a crea convingerea că părțile nu au vrut să consimtă la o vânzare.

Referitor la cerereade constatare a rezoluțiunii de drept a contractului de vânzare și

obligarea părților la restituirea prestațiilor efectuate, conform art. 1553 alin. (1) și (2) teza a II- a C.

civ., instanța constată că în contract a fost inserarat un pact comisoriu care prevede că simpla

neexecutare a obligației asumate de pârât atrage rezoluțiunea de drept a contractului, fără punere

în întârziere. Astfel, constatată că nu este necesară unerea în întârziere a debitorului obligației

neexecutate. De asemenea instanța constată că obligația de edificare a unei construcții cu

destinația de muzeu, pe terenul vânzătorului, clădire unde urmau a fiexpuse operele acestuia, nu

a fost îndeplinită.

Așa fiind, în temeiul art. 1553 C.civ. instanța urmează să constate rezoluțiunea de drept a

contractului încheiat la data de 15.06.2012, desființează contractul de vânzare și în temeiul art.

1554 C.civ. dispune restituirea reciprocă a prestațiilor primite.

În ceea ce privește ultimul capăt de cerere, instanța urmează să îl admită având în vedere

faptul că obligația de edificare a construcției nu a fost respectată, că reclamantul si autorul acestuia

17

au fost nevoiți să depoziteze operele într-o clădire improprie, singura pe care o aveau la dispoziție,

precum și faptul că pârâtul avea cunoștiință despre locul unde operele erau depozitate și cu toate

acestea nu a înțeles să își execute obligația. Mai reține instanța că urmare a unui incendiu operele

au fost disptruse, reclamantul suferind o pagubă de 1.000.000 lei, conform expertizei evaluatorii

mobiliare.

Astfel, instanța constată că între conduita ilicită a pârâtului - de neexecutare a obligației de

edificare a construcției și de adăpostire a operelor de artă, fără o justificare -, și prejudiciul cauzat

ca urmare a distrugerii operelor de artă în urma izbucnirii incendiului în clădirea unde acestea erau

depozitate, există legătură de cauzalite motiv pentru care, în temeiul art. 1350 C.civ. il va obliga pe

pârât la plata a 1.000.000 lei reprezentând repararea prejudiciului cauzat prin nerespectarea

obligațiilor contractuale.

18


________________________________________________________________________________


Speţa 2

Prin sentința nr. 694 din 15 mai 2007, Tribunalul B a respins contestația formulată de D.I. în contradictoriu cu Primarul general al Municipiului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 107 din 9 august 2001, D.I. a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 12.500 m.p. situat în B, fosta comuna B.H., care a aparținut autorului său C.P.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în baza Legii parcului național din 12 aprilie 1912. Consiliul general al municipiului B a declarat exproprierea, conform procesului verbal nr. 22337/4355/A/1933, iar prin decizia nr. 26/1930 a Curții de Apel B s-a decis exproprierea fiind plătită suma de 199.500 lei din totalul despăgubirilor stabilite în cuantum de 361.721 lei.

Curtea de Apel B, prin decizia nr. 105 din 8 februarie 2008 a admis apelul declarat de reclamantul D.I., a modificat sentința primei instanțe, a admis contestația și a anulat decizia nr. 4623 din 26 septembrie 2005 emisă de municipiul B.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat că imobilul teren în suprafață de 12.024 m.p. situat în comuna Băneasa, satul Herăstrău reprezintă obiect de reglementare a Legii nr. 10/2001 și că reclamantul D.I. are dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru acest teren, cu aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. 7 din lege.

De asemenea, instanța a respins cererile de intervenție în interes propriu depuse în apel, cu acordul parților principale, de intervenienții Z.C. și P.N.

Instanța de apel a reținut că terenul care face obiectul pricinii a fost dobândit prin cumpărare de către C.P. (bunicul reclamantului) la data de 1 octombrie 2005 și a fost trecut în proprietatea statului prin expropriere în baza decretelor regale nr. 3938/1910 și 2412/1912, conform recunoașterii municipiului B, făcută prin adresa nr. 1248 din 10 februarie 2005. Trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut din proprietatea moștenitorilor defunctului C.P. și anume, din proprietatea defuncților: I.C.P., C.C.P. și I.D. (mama reclamantului). A mai reținut instanța de apel că imobilul a fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, iar suprafața de teren preluată de stat este înscrisă în actul aflat la dosarul primei instanțe, situație în care operează prezumția că întinderea dreptului este cea din actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura de trecere a terenului în proprietatea statului. Terenul face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a trecut efectiv în proprietatea statului în 1947. Chiar dacă exproprierea a fost dispusă anterior, procedura a fost finalizată în anul 1947 când Primăria municipiului B. a fost trimisă în posesie în urma consemnării prețului integral, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al mamei sale D. I. și al bunicului său C.P. este persoana îndreptățită la despăgubiri în natură sau prin echivalent. S-a mai reținut că, față de faptul nesoluționării fondului cauzei de către entitatea administrativă, de obligațiile acesteia privind identificarea imobilului și de a negocia cu persoana îndreptățită și de durata procedurii de peste 7 ani, pârâtul va fi obligat să emită o altă decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin echivalent. Potrivit actelor depuse la dosar, deși pentru terenul expropriat în procesul verbal nr. 22337/4355 A/933 este înscrisă suprafața de 20975,80 m.p. s-a stabilit suma de 360.721 lei cu titlu de despăgubiri, nu s-a făcut dovada că această sumă a fost încasată de proprietari anterior datei de 6 martie 1945. În certificatul aflat la dosarul primei instanțe, întocmit la data de 20 martie 1940 există mențiunea că s-a primit un avans prin CEC de 199.500 lei, însă actul e semnat de șeful biroului exproprieri, șeful serviciului și directorul

19

cadastrului și sistematizării, nu și de proprietar. În procesul verbal întocmit la data de 18 octombrie 1947 se arată în mod expres că a fost declarată Primăria municipiului B. pusă în posesiunea de fapt și de drept a terenului în suprafață de 12.024 m.p. având în vedere Jurnalul nr. 2762 din 7 mai 1947 al Curții de Apel B. “în urma consemnării prețului integral cu recipisa nr. 25019/1947.

În privința cererilor de intervenție, s-a reținut că au fost depuse de persoane interesate în dobândirea terenului, care nu au formulat notificări în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001. De aceea, pentru intervenienți sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, iar în privința reclamantului sunt incidente dispozițiile art. 4 din lege.

Împotriva hotărârii instanței de apel, au declarat recurs, autoritatea administrativă și intervenientul P.N.

În motivarea recursului, intervenientul, invocând art. 304 pct. 6 și 9 CPC, a susținut că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, deși a fost sesizată cu o acțiune având ca obiect anularea dispoziției emise de primar și obligarea unității deținătoare la restituirea în natură, a obligat primarul să emită o noua dispoziție, cerere cu care instanța nu fusese învestită, încălcându-se principiul disponibilității acțiunii. Intervenientul a mai susținut că prin decizia atacată s-a dat reclamantului mai mult decât era îndreptățit. Exproprierea nu a operat în legătură cu C.P., ci cu moștenitorii I.C.P. (autoarea ramurii intervenientului), C.C.P. și I.D. (autoarea ramurii reclamantului) care dețineau în 1947, la data exproprierii, bunul în indiviziune, fiind persoane deposedate în sensul Legii nr. 10/2001. De asemenea, recurentul intervenient P.N. a susținut că el nu este moștenitor al unei persoane îndreptățite, ci chiar persoana îndreptățită, în viață la momentul deposedării și în prezent, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 4 alin.4 din Legea nr. 10/2001, text care nu privește situația coproprietarilor, adică a persoanelor care erau împreună proprietare la momentul preluării abuzive. A existat un autor comun P.C. decedat în anul 1918, care a avut trei copii D.I., P. I., și P.C. A mai arătat intervenientul că recurentul P.N. în calitate de coproprietar a fost reprezentat și nu înlăturat de către D.I. cu prilejul cererii de restituire, deoarece actele de conservare efectuate de unii coproprietari profită și celorlalți, fie în temeiul unui mandat, fie în temeiul gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără justă cauză. În privința momentului preluării imobilului, intervenientul a arătat că potrivit constituției „de atunci și de acum”, dat exproprierii nu este cea a declarării utilității publice (anul 1912), ci ulterior, după ce se plătește o justă și prealabilă despăgubire. Această justă despăgubire nu a fost plătită nici până în prezent, iar terenul a rămas în afara oricărei destinații de parc național.

Lucrare profesională nr. 5Pornind de la datele speţei, întocmiţi o analiză juridică care să evalueze șansele unui

eventual apel* formulat de clientul dumneavoastră D.I. Prezentaţi succint eventualele motive de recurs.

* Având în vedere datele speței și conținutul cerinței, considerăm că analiza juridică trebuie

să vizeze evaluarea unui eventual recurs, termenul „apel” fiind consecința unei erori materiale.

Această concluzie derivă din aceea că D.I. a declarat apel, Curtea de Apel B. a modificat sentința

Tribunalului B., a admis contestația și a anulat decizia nr. 4623 din 26 septembrie 2005 emisă de

municipiul B.

Având în vedere faptul că reclamantul a introdus contestația în anul 2007, sub imperiul

Vechiului Cod de procedură civilă, analiza va fi bazată pe dispozițiile legii vechi, în vigoare la data

introducerii contestației.

20

Prin decizia nr. 105 din 8 februarie 2008, Curtea de Apel B. a modificat sentința primei

instanțe, a admis contestația, a anulat decizia nr. 4623 din 26.09.2005 emisă de municipiul B și a

obligat pârâta să emită o altă decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin echivalent.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut în esență că imobilul teren în

suprafață de 12.024 m.p. situat în comuna Băneasa, satul Herăstrău reprezintă obiect de

reglementare a Legii nr. 10/2001 și că reclamantul D.I. are dreptul la măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent pentru acest teren, cu aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. 7 din lege; că imobilul a

fost preluat de stat cu plata unei despăgubiri, iar suprafața de teren preluată de stat este înscrisă în

actul aflat la dosarul primei instanțe, situație în care operează prezumția că întinderea dreptului

este cea din actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura de trecere a terenului în

proprietatea statului; că terenul face obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a trecut efectiv în

proprietatea statului în 1947, iar reclamantul, în calitate de moștenitor al mamei sale D. I. și al

bunicului său C.P., este persoana îndreptățită la despăgubiri în natură sau prin echivalent; că față

de faptul nesoluționării fondului cauzei de către entitatea administrativă, de obligațiile acesteia

privind identificarea imobilului și de a negocia cu persoana îndreptățită și de durata procedurii de

peste 7 ani, pârâtul va fi obligat să emită o altă decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin

echivalent; că potrivit actelor depuse la dosar, deși pentru terenul expropriat în procesul verbal nr.

22337/4355 A/933 este înscrisă suprafața de 20975,80 m.p. s-a stabilit suma de 360.721 lei cu titlu

de despăgubiri, nu s-a făcut dovada că această sumă a fost încasată de proprietari anterior datei de

6 martie 1945.

Acestea fiind susținerile instanței pe care se bazează soluția pronunțată în apel, dar și

pentru cele ce vor fi expuse în continuare, considerăm că D.I. are șanse în formularea și admiterea

unui recurs.

Este de observat că prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, D.I. a solicitat

restituirea în natură a imobilului în suprafață de 12.500 mp.

Decizia emisă de către municipiul B., prin care a fost respinsă soliciatrea lui D.I. de restituire

contestată, Tribunalul B. respingând contestația formulată pentru motivul că imobilul nu face

obiectul Legii nr. 10/2001, deoarece a fost expropriat în baza Legii parcului național din

12.04.1912.

Deși instanța de apel, a admis apelul declarat de către reclamantul D.I., motivând că nu a

fost vorba despre o expropriere ci despre o preluare abuzivă, care face aplicabile disp. Legii

nr.10/2001, reține că entitatea administrativă nu a soluționat fondul cauzei, că nu a identificat

imobilul și nu a negociat cu persoana îndreptățită, motiv pentru care obligă pârâtul să emită o

decizie cu propuneri de restituire în natură sau prin echivalent.

21

Așa fiind, se observă că instanța a încălcat principiul disponibilității, de vreme ce obiectul

apelului l-a facut respingerea contestației împotriva deciziei prin care D.I. a solicitat restituirea

imobilului în baza Legii 10/2001, soluția instanței de apel fiind necesar a se mărgini, în cazul

admiterii căii de atac la a dispune restituirea terenului în natură, așa cum a fost solicitat.

Mai mult decât atât, instanța a constatat că suprafața de teren preluată de stat este înscrisă

în actul aflat la dosarul primei instanțe și a aplicat prezumția potrivit căreia întinderea dreptului

este cea din actul prin care s-a pus în executare trecerea terenului în proprietatea statului, făcând

abstracție că în actul prin care s-a dispus preluarea apare suprafața de 20975,80 mp, prin procesul

verbal de punere în executare a măsurii preluării abuzive figurează o suprafață de 12.024 mp, iar

reclamatul a solicitat restituirea imobilului în suprafață de 12.500 mp.

Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea 10/2001 instanța poate aplica prezumția cu privire la

întinderea dreptului de proprietate doar în absența unor probe contrare cu privire la întinderea și

existența dreptului, suprafața prezumându-se a fi cea înscrisă în actul de prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau prin care s-a pus în executare această măsura. Or, în speță, instanța nu

a administrat nicio probă în acest sens, motiv pentru care nu putea face aplicarea unei astfel de

prezumții, mai ales în condițiile în care prin procesul verbal prin care s-a dispus preluarea imobilului

figurează o suprafața de 20975,80 mp, iar în procesul verbal de punere în executare a măsurii

preluării abuzive figurează o suprafață de 12.024 mp.

Reclamantul nu are interesul de a parcurge din nou procedura administrativă instituită de

Legea nr. 10/2001 - așa cum a dispus instanța - care, așa cum se observă, a durat 7 ani de zile, ci

este interesat în a obține, pe cale contencioasă, restituirea terenului în natură.

Instanța de apel trebuia, în urma efectuării cercetării judecătorești, să identifice imobilul,

suprafața acestuia și să observe dacă poate fi restituit în natură.

În cazul în care observa că acesta poate fi restituit în natura, instanța trebuia să dispună

restituirea acestuia și nu să oblige pârâtul la emiterea unei noi decizii de rstituire în natură sau prin

echivalent, o astfel de soluție intrând în contradicție cu Decizia nr. XX din 19.03.2007 data în Recurs

în Interesul Legii.

Potrivit deciziei amintite, instanta de judecata este competenta sa solutioneze pe fond

contestatia formulata impotriva deciziei/dispozitiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, astfel încât dacă imobilul fusese preluat abuziv și,

pe bază de probe, era identificat, i se stabilea suprafața și se constata că putea fi restituit în natură,

instanța de apel era obligată să dispună restituirea acetuia, în acord cu notificarea formulată de

către reclamant, respectând astfel principiul disponibilității.

22

Așadar, D.I. urmează să formuleze recursul în baza dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.

civ., invocând, pe de o parte, faptul că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, iar pe de altă parte,

că instanța nu a făcut aplicarea Decizia nr. XX din 19.03.2007 dată în Recurs în Interesul Legii,

obligatorie, în sensul că nu a soluționat ea însăși pe fond contestația formulată.

Având în vedere faptul că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului în

suprafață de 12.500 mp, iar instanța de apel a constatat că terenul ar fi în suprafață de 12.024 mp,

iar din cuprinsul actelor depuse la dosar rezultă că în procesul verbal privind exproprierea este

înscrisă suprafața de 20975,80 mp, instanța trebuia să dispuna efectuarea unei expertize judiciare

pe baza căreia să se stabilească suprafața imobilului ce urmează a fi restituită, amplasamentul și

dacă restituirea se poate face în natură.

În fine, reclamantul D.I. va solicita aplicarea disp. art. 312 alin. (3) C.proc.civ, în sensul casării

hotărârii și trimiterii cauzei instanței de apel, în vederea rejudecării, de vreme ce hotărârea nu

poate fi modificată, fiind necesară administrarea de probe noi.

MOTIVE DE RECURS

Motivele de recurs formulate de către D.I. vor fi subsumate cazurilor prev. de art 304 pct.

6 și 9 C.proc.civ cu aplicarea dispozițiilor art. 312 C.proc.civ., cu consecința casării Deciziei civile

nr. 105 din 8.02.2008 și trimiterea cauzei Curții de Apel B. în vederea rejudecării în fond a pricinii.

Referitor la cazul prev. de art. 304 pct. 6 C.proc.civ - instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut

- urmează să se constate că prin notificarea depusă unității administrativ teritoriale, reclamantul a

solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 12.500 mp situat în B comuna BH, care a

aparținut autorului său.

Având în vedere că instanța de apel a fost învestită prin apelul declarat împotriva Sentinței

civile nr. 694 din 15.05.2007 pronunțată de Tribunalul B., sentință prin care a fost respinsă

contestația declarată împotriva deciziei unității administrativ-teritoriale, aceasta trebuia să

soluționeze apelul în limitele învestirii sale, și anume, solicitarea de restituire în natură a suprafeței

de 12.500 mp.

Așadar, instanța de apel fie respingea apelul menținând soluția pronunțată de tribunal, fie

admitea apelul, caz în care trebuia să dispună restituitrea terenului în natură.

În mod greșit instanța de apel a admis apelul și a soluționat cauza dispunând obligarea

pârâtului - Primarul general al Municipiului - să emită o nouă decizie cu propuneri de restituire în

23

natură sau prin echivalent de vreme ce limitele învestirii sale se refereau la restituirea terenului în

natură, instanța fiind în imposibilitate să dispună chiar și restituirea prin echivalent.

Pronunțând o astfel de soluție, Curtea de Apel a încălcat principiul disponibilității consacrat

de art. 129 alin. 6 C.proc.civ. potrivit căruia în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecății, în speță restituirea imobilului în natură.

Așa cum se observă din dispozitivul hotărârii, instanța a încălcat principiul disponibilității

obligând pârâtul la emiterea unei noi decizii, motiv pentru care este pe deplin aplicabil cazul de

casare prev. de art. 304 pct. 6 C.proc.civ. cu aplicarea art. 312 C.proc.civ. în vederea administrării de

probe noi.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare, prev. de art. 304 alin. 9 C.proc.civ.

considerăm că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În primul rând, instanța nu a luat în considerare decizia de strictă aplicare nr. XX din

19.03.2007 data în Recurs în Interesul Legii. Potrivit deciziei, instanta de judecata este competenta

să soluționeze pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv. În consonanță cu aceste

dispoziții, dacă imobilul fusese preluat abuziv și, pe bază de probe, era identificat, i se stabilea

suprafața și se constata că putea fi restituit în natură, instanța de apel era obligată să dispună

restituirea acestuia.

Omițând să facă aplicarea dispozițiilor obligatorii din cuprinsul deciziei invocate, în vigoare la

momentul pronunțării, instanța nu a soluționat cauza pe fond, sub toate aspectele, ci a constatat că

reclamantul este îndreptățit la despăgubire și în loc să dispună restituirea terenului în natură, dacă

este posibil, a obligat pârâtul la emiterea unei noi decizii cu propuneri de restituire .

În al doilea rând, instanța a aplicat în mod greșit disp. art. 24 din Legea nr. 10/2001 și a

reținut că suprafața terenului ce se solicită a fi restituit este de 12.024 mp aplicând prezumția că

întinderea dreptului este cea din actul de autoritate prin care s-a pus în executare măsura de

trecere a terenului în proprietatea statului.

În mod greșit Curtea de Apel a aplicat această prezumție, în condițiile în care aceasta

funcționează doar în măsura absenței unor probe contrare privind existența și întinderea dreptului.

Or, în cauză, nu a fost administrată nicio probă pentru a se stabili întinderea dreptului astfel încât

instanța să constate că nu existe probe cu privire la întinderea dreptului și pe cale de consecință să

aplice prezumția.

Mai mult decât atât, instanța a constatat că întinderea dreptului este cea din actul de

autoritate prin care s-a pus în executare măsura de trecere a terenului în proprietatea statului.

Soluția este una greșită, care încalcă disp. art. 24 din Legea nr. 10/2001, atâta vreme cât în actul

24

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive figura o suprafață mult mai mare, art. 24 stabilind că

prezumția operează prin raportare la suprafața recunoscută în actul prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau prin care s-a pus în executare acea măsură.

Având în vedere că suprafața prevăzută în actul de preluare abuzivă era de 20975,80 mp, că

suprafața prevăzută în actul de punere în executare a măsurii preluării abuzive era de 12.024 mp,

iar reclamantul solicitase restituirea unei suprafețe de 12.500 mp, instanța nu avea posibilitatea să

opteze între cele trei suprafețe, ci trebuia să dispună administrarea de probe pentru stabilirea

suprafeței pentru care reclamantul era îndreptățit la restituire.

În fine, Curtea de Apel nu a administrat probe pentru a stabili care este suprafața terenului

ce se solicită a fi restituit, unde este amplasat și dacă restituirea în natură se poate realiza, prin

raportare la disp.Legii nr. 10/2001, toate acestea putând fi obținute pe baza administrării probei cu

expertiza judiciară.

Pentru toate acestea, în temeiul art. 304 pct. 6 și 9 C.proc.civ cu aplicarea dispozițiilor art.

312 C.proc.civ. solicităm admiterea recursului, casarea Deciziei civile nr. 105 din 8.02.2008 și

trimiterea cauzei Curții de Apel B. în vederea administrării de probe și rejudecării în fond a prici

25


_______________________________________________________________________________


În calitate de apărător al municipiului B., formulaţi întâmpinare împotriva apelului* intervenientului P.N.


* Având în vedere datee speței, faptul că motivele de apel ale intervenientului în interes propriu

P.N. nu sunt cunoscute, dar și faptul că intervenientul

DOMNULE PREŞEDINTE,

Municipiul B. prin avocat, formulez:

ÎNTÂMPINARE,

la apelul declarat de intervenientul în interes propriu P.N.

Prin apelul declarat, P.N. a solicitat admiterea apelului formulat împotriva Sentinței civile nr.

694 din 15 mai 2007, pronunțată de Tribunalul B. și modificarea acesteia în sensul anulării deciziei

nr. 4623 din 26 septembrie 2005 emisă de municipiul B, cu consecința restituirii în natură a

imobilului preluat abuziv.

În cuprinsul apelului, P.N. a arătat că exproprierea nu a operat în legătură cu C.P., ci

cu moștenitorii I.C.P. (autoarea ramurii sale), C.C.P. și I.D. (autoarea ramurii reclamantului) care

dețineau în 1947, la data exproprierii, bunul în indiviziune, fiind persoane deposedate în sensul Legii

nr. 10/2001.

De asemenea, apelantul intervenient P.N. a susținut că el este persoană îndreptățită, fiind

în viață la momentul deposedării și în prezent, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 4 alin.4 26

din Legea nr. 10/2001, text care nu privește situația coproprietarilor, adică a persoanelor care erau

împreună proprietare la momentul preluării abuzive.

P.N. a mai arătat că a existat un autor comun P.C., decedat în anul 1918, care a avut trei

copii D.I., P. I., și P.C.

Mai susține P.N. că în calitate de coproprietar a fost reprezentat de către D.I. cu prilejul

cererii de restituire, deoarece actele de conservare efectuate de unii coproprietari profită și

celorlalți, fie în temeiul unui mandat, fie în temeiul gestiunii de afaceri sau îmbogățirii fără justă

cauză.

Referitor la momentul preluării imobilului, intervenientul a arătat că potrivit constituției „de

atunci și de acum”, data exproprierii nu este cea a declarării utilității publice (anul 1912), ci ulterior,

după ce se plătește o justă și prealabilă despăgubire. Această justă despăgubire nu a fost plătită nici

până în prezent, iar terenul a rămas în afara oricărei destinații de parc național.

Acestea fiind susținerile apelantului intervenient P.N. solicităm respingerea cererii de

intervenție ca nefondată.

Deși apelantul ar putea fi persoană interesată în dobândirea terenului, acesta nu a formulat

notificare în termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, sancțiunea aplicabilă fiind

cea prevăzută de disp. art. 22 alin. 5 din același act normativ, potrivit căruia nerespectarea

termenului atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Susținerile apelantului intervenient potrivit cărora nu îi sunt opozabile dispozițiile art. 4 alin.

4 din Legea 10/2001 deoarece el nu ar avea calitatea de moștenitor al unei persoane îndreptățite, ci

ar fi chiar persoană îndreptățită, în viață la momentul deposedării și în prezent, nu pot fi primite.

Împrejurarea că P.N. era în viață la momentul preluării imobilului și se află în viață și la

momentul solicitării restituirii acestuia, nu are relevanță, de vreme ce la momentul preluării P.N. nu

avea niciun drept cu privire la imobil.

Așa cum arată chiar apelantul, exproprierea a operat în legătură cu moștenitorii lui C.P.

respectiv I.C.P. ( autoarea ramurii intervenientului), C.C.P. și I.D. ( autoarea ramurii reclamantului),

care dețineau în 1947, la data exproprierii, bunul în indiviziune, fiind persoane deposedate în sensul

Legii nr. 10/2001. Așadar, la momentul preluării abuzive a imobilului, P.N. nu avea calitatea de

coproprietar, astfel încât singura modalitate în care ar putea să solicite restituirea este cea

prevăzută de art. 4, folosindu-se de calitatea de moștenitor al autoarei sale I.C.P.

Deși P.N. ar avea vocație la moștenirea autoarei sale I.C.P., împrejurare care l-ar îndreptăți la

obținerea unor despăgubiri, dacă s-ar stabili terenul este supus disp. Legii nr. 10/2001, acesta nu a

27

formulat notificare în termenul de 6 luni prevăzut de art. 22, astfel încât, nu se poate constata că

P.N. a acceptat moștenirea în condițiile art. 4 alin. 3, în speță fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. 4

din același act normativ.

În cazul în care aceste apărări nu vor fi primite solicităm instanței să respingă apelul declarat

de către inervenientul P.N. ca nefondat, pentru motivul că imobilul a cărui restituire se solicită nu

face obiectul Legii nr. 10/ 2001.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că imobilul a fost expropriat în baza Lagii

parcului național din 12 aprilie 1912, Consiliul general al municipiului B declarând exproprierea,

conform procesului verbal nr.22337/4355/A/1993, iar prin decizia nr. 26/1930 a Curții de Apel B. s-a

decis exproprierea, în acest sens fiind plătită suma de 199.500 lei din totalul despăgubirilor stabilite

în cuantum de 361.721 lei, pentru suprafața totală de 20975,80 mp.

Așa cum reiese din certificatul aflat la dosarul primei instanțe, întocmit anterior datei de 6

martie 1945, suma de 199.500 lei a fost primită ca avans prin CEC, actul fiind semnat de seful

biroului exproprieri, șeful serviciului și directorul cadastrului și sistematizării, înscris care, până la

proba contrară, se bucură de prezumția de veridicitate.

Așadar, imobilul în discuție a fost expropriat cu plata unei despăgubiri prealabile

indisponibilizării, fapt ce conduce la concluzia că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii

10/2001, motiv pentru care solicităm respingerea cererii de intervenție ca nefondată.

municipiul B

prin avocat

28


_______________________________________________________________________________

II. FIŞĂ DE OBSERVAŢII AVOCAT ÎNDRUMĂTOR (opţional)

(În situația în care avocatul stagiar a făcut uz de disp. art. 3 alin (2) din prezenta hotărâre, privind

depunerea unei lucrări profesionale întocmită în cadrul formei de exercitare a profesiei, în perioada

efectuării stagiului, în cadrul acestei secțiuni se vor face mențiuni de către avocatul îndrumător al

stagiarului cu privire la modalitatea în care avocatul stagiar s-a implicat în rezolvarea respectivei

cauze precum și cu privire la transpunerea și prezentarea acestei cauze în Caietul de lucrări

profesionale)

29

III. FIŞA EVALUARE FORMATOR

(Această secțiune va cuprinde evaluarea pe care o va realiza tutorele INPPA )

30

SEMNĂTURĂ FORMATOR

_____________________________________________________________________________

31

Drept Civil.

Documents

Transcript of Drept Civil.