drept civil II

1

DREPT CIVIL.TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR

NOTE DE CURS

Lector dr.Cristina ZAMSA

2

Unitatea de învăţare 1

NOTIUNEA DE OBLIGATIE. IZVOARELE OBLIGATIILOR. CUPRINS Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1.1. Notiunea de obligatie 1.2. Clasificarea obligatiilor 1.3. Izvoarele obligatiilor. 1.4. Tema de reflectie 1.5. Bibliografie

Obiectivele unităţii de învăţare 1

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: • intelegeti notiunile de obligatie civila, de izvor al obbligatiei • intelegeti si sa clasificati diferitele tipuri de obligatie

1.1. Noţiunea de obligatie

Definiţie. Potrivit definitiei traditionale,provenita din dreptul roman, ”obligatio est juris vinculum quo necessitate adstringimur alicujus solvendae rei, secundum nostrae civitatis jura” (obligaţia este legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un lucru, după dreptul cetăţii noastre).

Termenul de obligaţie are mai multe înţelesuri, dintre care primele două sunt principale: (i) în sens larg, prin “obligaţie” se înţelege “raport juridic obligaţional”. Este înţelesul pe

care îl reţinem în scopul formulării definiţiei doctrinare a noţiunii de “obligaţie”, ca fiind acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea de a recurge la forţa de constrângere a statului în caz de neexecutare de bună-voie. Raportul juridic obligaţional este format din două laturi: activă (dreptul de creanţă aparţinând subiectului activ, creditorul) şi pasivă (datoria ce incumbă debitorului);

(ii) în sens restrâns, termenul de ”obligaţie” este sinonim cu cel de “datorie”, desemnând numai latura pasivă a raportului juridic obligational;

(iii) al treilea înţeles al noţiunii de “obligaţie” este unul particular, desemnând înscrisul

3

constatator al unui drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani, înscris numit “obligaţiune” sau “obligaţie”. Ca şi natură juridică, obligaţiunile sunt titluri de credit, pot fi nominative, la ordin sau la purtător şi formează obiect de studiu al disciplinei Drept comercial (exemple: obligaţiunile emise de societăţile comerciale potrivit Legii nr.31/1990).

Structura raportului juridic de obligatie. Potrivit concepţiei majoritare, în structura

obligaţiei civile se regăsesc trei elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul. a)Subiectele (sau părţile) raportului juridic de obligaţie pot fi orice persoană fizică sau

juridică: - subiectul activ = creditorul, titularul dreptului de creanţă ce formează latura activă a

raportului juridic obligaţional; - subiectul pasiv = debitorul, celui care îi revine executarea obligaţiei stricto-sensu

corelative dreptului de creanţă, în sensul că trebuie să îndeplinească prestaţia asumată de a da, a face sau a nu face. Calitatea de parte sau subiect poate să-i revină unei singure persoane fizice/juridice (cazul obligaţiei civile pure şi simple) sau mai multor subiecte active (cazul obligaţiilor complexe cu pluralitate de creditori) sau pasive (cazul obligaţiilor complexe cu pluralitate de debitori).

b)Conţinutul raportului juridic de obligaţie este format din: - dreptul de creanţă (latura activă a raportului) ce aparţine creditorului, ca element activ al

patrimoniului acestuia şi - obligaţia (latura pasivă a raportului) ce-i incumbă debitorului, ca element pasiv al

patrimoniului acestuia şi totodată, corespunzătoare dreptului de creanţă. Raportul juridic obligaţional poate fi simplu (o parte are numai drepturi, iar cealaltă numai obligaţii) sau bilateral (ambele părţi au deopotrivă drepturi şi obligaţii).

Art. 1164. Conţinutul raportului obligaţional. Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

c)Obiectul raportului juridic de obligaţie reprezintă conduita concretă la care este îndrituit

subiectul activ şi la care este ţinut subiectul pasiv. Obiectul poate fi explicat ca o concretizare a conţinutului raportului de obligaţie.

Art. 1226. Obiectul obligaţiei. (1) Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. (a se vedea si 1164; deosebire față de obiectul contractului – 1163 NCC –operațiunea juridică: vânzarea, schimbul, locațiunea etc...)

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.

Art. 1227. Imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei. Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel. În doctrină, obiectul raportului juridic de obligaţie este desemnat în mod diferit:

4

(i) în opinia prof.Corneliu Bîrsan, obiectul obligaţiei este conceput ca o prestaţie pozitivă –a da a face- şi ca o abţinere –a nu face ceva la care, în lipsa obligaţiei asumate, debitorul ar fi fost îndreptăţit (Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.3);

(ii) în opinia prof. Liviu Pop, obiecitul obligaţiei este desemnat prin denumirea generică de “prestaţie”, indiferent că el constă într-o conduită pozitivă sau negativă (Liviu Pop, Liviu Pop, Tratat de drept civil.Volumul I. Regimul juridic general, ed.CH Beck, Bucureşti, 2006, op.cit., p.30).

Obiectul raportului juridic obligaţional nu trebuie confundat cu obiectul contractului sau actului juridic:

-obiectul raportului juridic obligaţional constă în conduita pe care o poate pretinde creditorul, iar

-obiectul contractului sau actului juridic reprezintă operaţia juridică pe care părţile urmăresc să o încheie.

Prof.Liviu Pop consideră că în structura obligaţiei mai trebuie adăugat un al patrulea element:

sancţiunea,considerat element util pentru clasificarea obligaţiilor în civile perfecte şi imperfecte (L.Pop, op.cit., p.10).

În discutarea acestei chestiuni, este de observat că structura obligaţiei civile cu elementele sale constante - subiecte, conţinut, obiect- este pe de o parte, inerentă oricărei obligaţii şi pe de altă parte, evidenţiază aspectul static al obligaţiilor. Dimpotrivă, sancţiunea obligaţiilor reliefează aspectul dinamic al obligaţiilor şi apare în faza executării obligaţiilor.

1.2.Clasificarea obligatiilor

Clasificarea obligaţiilor se efectuează după mai multe criterii: A. În functie de izvoare, obligaţiile pot fi:

• născute din acte juridice, respectiv din: - contracte - acte juridice unilaterale

• născute din fapte juridice (licite sau ilicite), respectiv din: - fapte ilicite cauzatoare de prejudicii - îmbogăţirea fără just temei - gestiunea intereselor altei persoane - plata lucrului nedatorat.

5

B. În funcţie de obiect, sunt posibile mai multe subclasificări: • obligaţii de a da (“dare” semnifică transferarea unui drept real), de a face (“facere”

înseamnă efectuarea unei lucrări, prestaţii etc.) şi de a nu face (“non facere” denumeşte interdicţia de a efectua o lucrare, prestaţie, etc, pe care debitorul ar fi putut-o efectua în absenţa asumării obligaţiei). A nu se confunda obligaţia generală negativă de a nu face, adică de a nu aduce atingere unui drept aparţinând unei persoane, cu obligaţia de non facere pe care şi-o asumă debitorul unui raport juridic obligaţional. Aplicatii si exemple: obligatia de a da (2524 NCC, în materia prescripției; 1483 ,obligația de a strămuta proprietatea; 1487 (obligația de a constitui o garanție); obligatia a face: 2524 NCC; 1528 (executarea silită în natură a obligației de a face); 1536 (daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face); a nu face: 1523 alin. (2) lit. b NCC (întârzierea de drept); 1529 (executarea silită în natură a obligației de a nu face); 2322 (scrisoarea de confort). Interesul clasificării consta in regimul juridic diferit: în materie de executare silită în natură (art. 1528, 1529 NCC); punere în întârziere (art. 1523 alin. 2 lit. b – de drept pentru obligațiile de a nu face); daunele moratorii (1536 – pentru obligațiile de a face); prescripție (2524 NCC);

• obligaţii pozitive (dare şi facere) şi negative (non facere). Interesul clasificării: proba

în cazul neexecutării (sistemul prezumțiilor).

• obligaţii determinate (sau de rezultat, prin asumarea cărora debitorul să atingă scopul/ rezultatul bine definit) şi obligaţii de prudenţă si diligenţă (sau de mijloace, prin asumarea cărora debitorul debitorul va depune toată diligenţa necesară pentru ca scopul contractării să fie realizat.Importanţa distincţiei stă în sarcina probei în stabilirea răspunderii debitorului: debitorul ţinut de o obligaţie determinată trebuie să procure un rezultat, lipsa acestuia făcând să se prezume (relativ) culpa debitorului. Neexecutarea unei obligaţii de mijloace nu prezumă culpa debitorului, iar creditorul are de dovedit că debitorul său nu a depus toate diligenţele pentru atingerea rezultatului contractat. Diferenţele dintre obligaţiile de rezultat şi de prudenţă sunt valabile numai în linii generale, deoarece, în concret, în funcţie de specificul obligaţiei raportat la rezultatul ce trebuie atins şi la prudenţa ce trebuie manifestată, diferenţele se estompează.Totuşi, utilitatea distincţiei dintre obligaţiile de rezultat şi cele de mijloace este evidenţiată de întinderea diferită a garanţiei de executare, care este mai mare în cazul obligaţiilor de rezultat şi mai restrânsă în privinţa obligaţiilor de mijloace. Art. 1481. Obligaţiile de mijloace şi obligaţiile de rezultat. (1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis. (2) În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. (3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama îndeosebi de: a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;

6

d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei. • obligaţii în natură (au ca obiect orice conduită pozitivă sau negativă, cu excepţia

prestaţiei de a da o sumă de bani) şi obligaţii pecuniare sau monetare (au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani). Interesul distincţiei constă în faptul că pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei pecuniare neexecutate la scadenţă.

C. În functie de sancţiunea juridică obligaţiile sunt de două feluri: • obligaţii civile (perfecte): pot fi aduse la îndeplinire în mod silit, prin apel la forţa de

constrângere a statului, în caz de neexecutare de bună voie de către debitor. Reprezintă majoritatea obligaţiilor civile şi se mai numesc şi obligaţii înzestrate cu acţiune în justiţie;

• obligaţii imperfecte (naturale): sunt susceptibile numai de executare voluntară, lipsind posibilitatea apelării la forţa de constrângere a statului pentru executarea lor. În doctrina, obligaţiile naturale se subdivid în: -obligatii decurgand din joc si prinsoare- sunt natural prin esenta lor;

-obligaţii avortate: sunt obligaţiile născute din acte juridice nevalabile, -obligaţii degenerate:sunt obligaţiile care s-au născut valabile dar care şi-au pirdut eficacitatea ca efect al prescripţiei extinctive. Ambele categorii sunt obligaţii juridice, în sensul că obligaţiile naturale nu se confundă cu obligaţiile morale, nejuridice.

Art. 1471. Plata obligaţiei naturale. Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.

Art. 2288. Obligaţia principală. (2) Se pot însă garanta prin fideiusiune obligaţii naturale, precum şi cele de care

debitorul principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoştea aceste împrejurări. a) Datoriile născute din joc și pariu:

Art. 2264. Lipsa dreptului la acţiune. (1) Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune.

(2) Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

(3) Datoriile născute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui obiect de tranzacţie, recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea acte juridice. b) Obligațiile pentru care s-a prescris dreptul material la acțiune:

Art. 2506. Efectele prescripţiei împlinite. (3) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit

nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

D. În functie de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în: • obligaţii obişnuite: sunt opozabile numai părţilor contractante şi constituie regula în

materie;

7

• obligaţii reale (propter rem): sunt accesorii unui drept real, apărând ca adevărate sarcini reale incumbând titularului dreptului reale (ex.: obligaţia legală a deţinătorilor de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora, conform Legii fondului funciar); Art. 759. Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit. (1) Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilităţii fondului dominant.

(2) În acest caz, sub condiţia notării în cartea funciară, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit.

• obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem): sunt strâns legate de posesia unui lucru, iar creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât cu concursul posesorului actual al lucrului, care astfel va trebui să respecte dreptul creditorului Art. 1811. Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor. Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea

funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este

anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit

aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa

locatarului.

1.3.Izvoarele obligatiilor

Noţiune. Izvorul de obligaţii este acel fapt juridic lato-sensu care dă naştere unui raport

juridic de obligaţii, generând drepturi subiective (de creanţă) şi obligaţii corelative între subiectele de drept implicate.

Art. 1165. Izvoarele obligaţiilor. Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

Enumerarea izvorelor obligatiilor:a) contractul: art. 1166-1323 NCC; b) actul juridic unilateral: art. 1324-1329 NCC; c) faptul juridic licit: art. 1330-1348 NCC; d) faptul juridic ilicit: art. 1349, 1351-1395 NCC (art. 1350 – răspunderea contractuală).

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor este realizată de doctrina reprezentativă tradiţională

(Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.14-15) având în vedere cele două categorii principale ale faptului juridic lato-sensu: actul juridic şi faptul juridic stricto-sensu.

8

A.Actul juridic reprezintă acea manifestare de voinţă, efectuată cu intenţia de a produce efecte juridice (de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice). Reţinerea actului juridic ca izvor de obligaţii implică diferenţierea în ceea ce priveşte exprimarea manifestării de voinţă din partea unui singur subiect de drept sau din partea a două sau mai multe subiecte. Astfel, sunt surse de obligaţii civile:

• actul juridic unilateral generator de obligaţii. În această categorie nu se include orice act juridic unilateral, ci numai manifestarea de voinţă a unei singure persoane cu intenţia de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice;

• contractul este acordul de voinţă a două sau mai multe subiecte de drept cu intenţia de a de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice.

B.Faptul juridic stricto-sensu sunt fapte licite sau ilicite săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc automat, în virtutea legii, independent de voinţa autorului faptei respective. În funcţie de încălcarea sau nu a normelor juridice prin săvârşirea unui fapt juridic stricto-sensu, acesta se subclasifică în:

• faptul juridic licit: gestiunea intereselor altei persoane, plata lucrului sau nedatorat, îmbogăţirea fără justă cauză

• faptul juridic ilicit (delictul civil), declanşator al răspunderii civile delictuale.

Prof. Liviu Pop propune reţine categoria faptelor juridice civile sau stricto-sensu, în opoziţie cu actele juridice, şi o defineşte ca fiind “toate celelalte împrejurări, cu excepţia manifestărilor de voinţă, indiferent că sunt sau nu sunt conduite umane, de săvârşirea sau producerea cărora legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Faptele juridice stricto-sensu sunt împărţite în două subcategorii:

a) faptele juridice-conduite umane: sunt acţiuni sau inacţiuni ale oamenilor, licite sau ilicte, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, în baza prevederilor legii, fără a implica voinţa debitorului de a se obliga. Sunt de două feluri: - conduite umane licite sunt considerate împrejurările reglementate de Codul civil sub denumirea de cvasicontracte precum şi îmbogăţirea fără justă cauză; - conduite umane ilicite sunt considerate faptele umane reglementate de Codul civil în material raspunderii delictuale

b) alte fapte juridice constau în manifestări exterioare ale unei energii, ale unui lucru sau ale unei fiinţe, alta decât fiinţa umană, care, potrivit legii, produc efecte juridice, adică dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Exemple: fenomenele naturii, defectele produselor, comportamentul păgubitor al unui animal, ruina unui gard. (Liviu Pop, Tratat de drept civil.Volumul I. Regimul juridic general, ed.CH Beck, Bucureşti, 2006, p.117-118)

9

Teme de reflectie unitatea nr.1.

Bibliografie

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, ed.CHBeck, Bucuresti, 2006, p.3-119;C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 1-14;In curs de aparitie: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, editie coordonatata de Flavius Baias s.a., ed.CHBeck, Bucuresti, 2012

Comentaţi în maxim 300 de cuvinte urmatorul citat din literatura juridica:

a) „Această legătură de drept, vinculum juris, cum este numită obligaţia, este primul efect al oricărui contract. Ea este condiţia esenţială fără de care nu ar exista. Ea este faptul datorită căruia convenţiile legal formate ţin loc de lege celor care le-au făcut, cuvinte energice care, ridicând contractul la înălţimea legii, îi conferă grandoare şi majestate...Aceste cuvinte, bună-credinţă, au o accepţiune foarte largă. Ele exprimă toate sentimentele oneste ale unei drepte conştiinţe. Fără a pretinde un rafinament de delicateţe care împinge dezinteresul până la sacrificiu, legea proscrie contractele viclene şi manoperele şirete, procedeele neoneste, calculele frauduloase, disimulările şi simulările perfide, răutatea care, în fine, deghizându-se sub aparenţa prudenţei şi abilităţii, speculează pe seama credulităţii, simplităţii şi ignoranţei. (M.L. Larombiere)

b)”Obligatiile (sensu lato) sunt obligatii juridice sau obligatii pur morale, dupa sunt sau nu sunsceptibile , in mod legitim si rational, de a deveni obiectul unei coercitii exterioare.Obligatiile din prima categorie constituie singurele obligatii in sensul stiintei dreptului....

Obligatiile pur si simplu naturale sunt, pe de o parte, obligatiile care, fondate pe o cauza juridica de natura a crea , in profitul unei persoane si in sarcina alteia, dreptul la o prestatie determinata, ar fi susceptibile , in mod legitim si rational, de a deveni obiectul unei coercitii exterioare, dar in legatura cu care legiuitorul n-a considerat ca ar fi convenabil sa le recunoasca ca obligatii civile....

Obligatiile naturale sunt pe de o parte, atat obligatiile naturale cat si cele civile la origine dar, carora, legiuitorul , din motive de utilitate sociala , le-a retras dreptul la actiune.”(C.Aubry , C.Rau) Folosiţi spaţiu de mai jos pentru scrierea răspunsului:

10

Unitatea de învăţare 2.

CONTRACTUL.CLASIFICARE. CUPRINS 1.1. Contractul.Notiuni generale. 1.2.Clasificarea contractelor.


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: • intelegeti notiunea de contract, principalul izvor al obligatiei civile, • intelegeti si sa clasificati diferitele tipuri de contracte

1.1.Contractul . Noţiuni generale.

Contractul-principalul izvor de obligaţii. Conform NCC, art. 1166.: Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Codul civil francez defineşte contractul de o manieră diferită :”Le contrat est une convention par laquelle une ou pleusieurs personnes s’obligent, envers une ou pleusieurs autres, a donner, a faire ou a ne par faire quelque chose.” Definirea contactului prin convenţie a determinat necesitatea stabilirii unei relaţii între aceşti doi termeni, precum şi faţă de termenul “acord”: 1.actul juridic este orice manifestare de voinţă cu scopul de a produce efecte juridice; 2.convenţia este o categorie de act juridic; 3.contractul este o convenţie generatoare de drept, o specie particulară de convenţie. În literatura franceză, se subliniază dublul rol al contractului: de a crea obligaţii şi de a transfera drepturi reale.

În dreptul civil român, termenii de contract şi convenţie sunt perfect sinonimi, a se vedea si art.1176 NCC. (De observat ca art. 1165, 1166 ș.a. folosesc noțiunea de contract, în timp ce art. 11, Cartea a II-a –Familia-, art. 557 (dobândirea proprietății) – pe cea de convenție).

1.2.Clasificarea contractelor

11

Clasificarea contractelor se efectuază după mai multe criterii (A-J): A. După modul de formare: • contracte consensuale: în principiu, contractele se formează prin simplul acord de voinţă

a părţilor, contractele solemne şi cele reale fiind excepţii; Art. 1174 alin. 2. Exemple: contractul de mandat, de transport, de agenție etc.

• contracte solemne: sunt acele contracte care presupun, pentru încheierea lor valabilă, respectarea unei forme solemne (care de regulă, este cea autentică, fără însă a se reduce la aceasta); Forma solemnă (ad validitatem, ad solemnitatem) nu se confundă cu forma autentică.Exemple de formă solemnă autentică: contractul de donație (art. 1011 NCC), contractele care strămută sau constituie drepturi care urmează a fi înscrise în CF (art. 1244 și 888 NCC); contractul de ipotecă imobiliară (art. 2378 NCC) etc.Exemple de formă solemnă realizată prin înscris sub semnătură privată: contractul de ipotecă mobiliară, care poate fi încheiat în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute (art. 2388 NCC).

• contracte reale: sunt acele contracte pentru formarea cărora este necesară remiterea materială a lucrului. Conform Art. 1174 alin. 4., remiterea bunului reprezinta o conditie de validitate pentru formarea contractului real.Exemple: contractul de depozit (2103 alin. 2 NCC); contractul de împrumut (2146, 2158 NCC); gajul (art. 2481 NCC).

Art. 1178. Libertatea formei. Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al

părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Art. 1174. Contractul consensual, solemn sau real. (1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real. (2) Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. (3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege. (4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.

B. După conţinutul lor:

• contractele sinalagmatice (bilaterale): se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, fiecare din părţile contractante având, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor; Art. 1171. Contractul sinalagmatic şi contractul unilateral. Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

12

• contracte unilaterale: sunt acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina numai a uneia din părţile contractante. A nu se confunda contractul unilateral (i) cu actul juridic unilateral (ii), deoarece, din punctul de vedere al formării, (i) este act juridic bilateral/multilateral, iar (ii) este act de formaţie unilaterală, fiind manifestarea de voinţă a unui singur subiect de drept.

O categorie aparte o formează “contractele sinalagmatice imperfecte” care iniţial apar ca nişte contracte unilaterale, pe parcursul executării lor născându-se ulterior o obligaţie -în urma unui fapt licit- şi în sarcina creditorului, astfel încât ele prezintă unele efecte comune cu contractele sinalagmatice propriu-zise. Conform art.1171 NCC, contráctele asa numite sinalagmatice imperfecte sunt contracte unilaterale, intrucat obligatiile un sunt interdependente.

Interesul clasificării: a) efectele speciale ale contractelor sinalagmatice (excepția de neexecutare – art. 1556

NCC, rezoluțiunea și rezilierea – art. 1549-1554 NCC, riscul – art. 1274 NCC); b) sub aspect probatoriu: in cazul contractului sinalagmatic – formalitatea multiplului

exemplar (art. 1179 C. civ., menținut în vigoare de art. 230 LPA;); in cazul contractului unilateral – formalitatea „bun și aprobat”.

C. După scopul urmărit de părţi:

• contracte cu titlu oneros şi • contracte cu titlu gratuit;

Art. 1172. Contractul cu titlu oneros şi contractul cu titlu gratuit. (1) Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros. (2) Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.

Interesul clasificării:

a) condițiile de validitate sunt mai severe la contractele cu titlu gratuit.Art. 144. Regimul juridic al actelor de dispoziţie. (1) Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului. (3) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă.Art. 988. Lipsa capacităţii depline de exerciţiu a dispunătorului. (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(2) Sub sancţiunea nulităţii relative, nici chiar după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu persoana nu poate dispune prin liberalităţi în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanţa de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situaţia în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.

13

- condiții de formă: de ex., forma autentică pentru donație (art. 1011 alin. 1); b) contractele cu titlu gratuit sunt, in principiu, intuitu personae; c) obligațiile părților sunt reglementate mai sever în cazul contractelor cu titlu oneros: - obligația de garanție pentru evicțiune există întotdeauna la vânzare (art. 1695-1706

NCC), insa in cazul donatiei, numai dacă a fost asumată expres sau dacă decurge din fapta donatorului etc. (art. 1018 NCC);

- răspunderea contractuală este mai aspru apreciată în cazul contractelor cu titlu oneros: Art. 2018. Diligenţa mandatarului. (1) Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.

d) în materie succesorală, numai actele cu titlu gratuit (donațiile) sunt supuse reducțiunii liberalităților excesive (art. 1091-1099 NCC; rezerva succesorală: art. 1086-1090 NCC) și raportului donațiilor (1146-1154 NCC)

D.Subclasificarea contractelor cu titlu oneros:

• contracte comutative: sunt acele contracte în care existenţa şi întinderea prestaţiilor sunt certe şi pot fi cuantificate chiar la epoca încheierii contractului, ele nedepinzând de hazard (alea).(Exemple: vânzarea, schimbul,locațiunea etc.);

• contracte aleatorii: sunt acele contracte în carer existenţa/întinderea prestaţilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment aleatoriu, incert. (Exemple: contractul de asigurare (art. 2199-2241 NCC), contractul de rentă viageră (art. 2242-2253 NCC), de întreținere (art. 2254-2263 NCC); jocul și pariul (art. 2264-2266 NCC).

Art. 1173. Contractul comutativ şi contractul aleatoriu. (1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.

(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert.

Interesul clasificării: a) leziunea (art. 1221-1224 NCC) nu poate fi invocată în cazul contractelor aleatorii (art.

1224 NCC). b) contractele aleatorii ( jocul și pariul) pentru a fi valabile, trebuie să fie permise de lege

(art. 2266 NCC).

E. Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit:

• contracte dezinteresate: sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care se urmăreşte a-i procura cuiva un beneficiu, fără a se micşora patrimoniul celui care procură respectivul beneficiu;

• liberalităţi: sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care, în scopul procurării unui beneficiu, se trece o valoare patriomonială dintr-un patrimoniu în altul.

14

Interesul clasificării: a) condiții de formă mai riguroase în cazul liberalităților (forma autentică pentru donație, conformart. 1011 alin. 1); b) în materie succesorală, numai liberalitățile (donațiile și legatele) sunt supuse reducțiunii liberalităților excesive (art. 1091-1099 NCC; rezerva succesorală: art. 1086-1090 NCC) și raportului donațiilor (1146-1154 NCC)

F. După efectele produse, sunt posibile două grupe de clasificare:

a)În funcţie de natura dreptului (drept real, de creanţă), distingem între:

• contracte constitutive sau translative de drepturi reale: sunt contractele prin care se constituie sau se transferă un drept real: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestuia. Transferul/constituirea acestor drepturi în materie imobiliară sunt supuse regulilor publicităţii imobiliare;

• contracte generatoare de drepturi de creanţă: sunt contractele prin care se dă naştere unor drepturi de creanţă, nelimitate ca număr.

b)În funcţie de modul de producere a efectelor în timp, distingem între:

• contracte constitutive sau translative de drepturi: sunt contractele prin care părţile creează o situaţie juridică nouă, producând aşadar, efecte juridice din momentul încheierii lor, în viitor;

• contractele declarative de drepturi: sunt contractele prin care părţile recunosc situaţii juridice preexistente şi care produc efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut.

G. După modul (durata de executare):

• contracte cu executare imediată (uno ictu): sunt acele contracte a căror executare se produce într-un singur moment;

• contracte cu executare succesivă: sunt acele contracte a căror executare se realizează treptat în timp. Contractele cu executare succesivă comportă aspecte specifice în ceea ce priveşte desfiinţarea lor, precum şi suportarea riscurilor.

H. După cum sunt sau nu nominalizate în legislaţia civilă:

• contracte numite: sunt contractele nominalizate în mod expres în legislaţia civilă, corespunzând unei operaţiuni juridice determinate;

• contracte nenumite: sunt acele contracte care nu sunt reglementate expres de legea civilă şi pe care părţile le pot încheia în virtutea libertăţii lor de voinţă, cu repsectarea normelor imperative şi a bunelor moravuri. În cazul contractelor nenumite, în lipsa unor clauze

15

contractuale exprese, se aplică regulile generale ale obligaţiilor şi nu contractul numit cel mai apropiat va figură juridică.

I. După corelaţia dintre ele:

• contracte principale: sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nefiind legată de aceea a altor contracte încheiate de părţi;

• contracte accesorii: sunt acele contracte care însoţesc contractele principale şi depind de soarta acestora, sub aspectul formării valabile, executării şi/sau a desfiinţării lor.

J. După modul în care se exprimă voinţa părţilor:

• contracte negociate: reprezintă regula şi tradiţia în materia exprimării voinţei părţilor în vederea contractării, în sensul că părţile discută, negociază toate clauzele contractului, fără să li se impună ceva din exterior; • contracte de adeziune: sunt acele contracte redactate (aproape) în întregime de către

una din părţile contractante, celalaltă parte aderă la contract, adică acceptă conţinutul acestuia; Art. 1175. Contractul de adeziune. Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

• contracte obligatorii: sunt acele contracte în care necesitatea încheierii lor şi/sau conţinutul lor sunt determinate de lege, părţile fiind obligate pe cale legală, fie să încheie un anumit contract (fără a se determina legal şi automat inclusiv conţinutul acestuia), fie să contracteze în anumite condiţii prestabilite de lege. Fiind o excepţie de la principiul libertăţii contractuale, contractele obligatorii sunt strict stipulate prin norme juridice imperative.

Interesul clasificării:

a) regimul de protecție al părții contractante mai slabe din punct de vedere economic.Art. 1202. Clauze standard. (1) Sub rezerva prevederilor art. 1203, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.

(2) Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard. (4) Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu

privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una dintre părţi notifică celeilalte părţi, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior şi de îndată, că nu intenţionează să fie ţinută de un astfel de contract.

16

Art. 1203. Clauze neuzuale. Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

b) dacă una din părțile contractante are calitatea de consumator, se aplică regulile privind protecția consumatorilor (OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor; Lg. nr. 296/2004 privind Codul consumului etc.). Art. 1177. Contractul încheiat cu consumatorii. Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.


Comentati urmatorul citat: <<....toate angajamentele dintre persoane, voluntare sau non-voluntare, trebuie sa fie comandate de doua percepte : o persoana sa faca celorlalti ceea ce doreste ca ceilalti sa faca pentru ea, si sa nu faca celorlalti ceea ce doreste ca ceilalti sa nu-i faca ei.Este ceea ce se cheama regula de a nu insela pe altul si de a-i da fiecaruia ceea ce-i apartine.... In angajamentele voluntare si mutuale, aceia care trateaza trebuie sa se dedice sinceritatii, pentru a se intelege reciproc...”(Domat)

Bibliografie

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II. Contractul, ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p.13-135;C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 15-36 ;In curs de aparitie: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, editie coordonatata de Flavius Baias s.a., ed.CHBeck, Bucuresti, 2012

17

Unitatea de învăţare 3.

INCHEIEREA CONTRACTULUI CUPRINS 1.1.Principiul libertatii contractuale.Principiul bunei-credinte. 1.2.Mecanismele incheierii contractului: negoierea, oferta de a contracta, promisiunea de a contracta, pactul de optiune.


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să: • intelegeti principiile care stau la baza incheierii contractului

• intelegeti diferite mecanisme de incheiere a contractului: prin negocieri, oferta de a contracta, promisiunea de a contracte, pactul de optiune.

1.1.Principiul libertatii contractuale.Principiul bunei-credinte.

Încheierea contractului înseamnă realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale; in esenta, acest acord este compus din doua elemente: oferta şi acceptarea.Concret, realizarea acordului de vointa al viitoarelor parti contractante se poate manifesta prin mai multe mecanisme juridice: negocieri, emiterea unie oferte de a contracta si acceptarea acesteia, incheierea unei promisiunea de a contracta sau a unui pact de optiune.Incheierea contractului este guvernata de doua principii: principiul libertatii contractuale si principiul bunei-credinte.

Principiul libertatii conractuale este reglemntat in NCC, Art. 1169. Libertatea de a contracta. Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. Fundamentul libertatii de a contracta este discutabil, majoritatea doctrinei regasindu-l in principiul autonomiei de vointa.

Limitele libertatii de a contracta: ordinea publică și bunele moravuri.Art. 11. Respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.De la

18

adoptarea Codului civil, s-a înregistrat o lărgire a sferei noţiunii de ordine publică, mai ales în domeniul economicului, paralel cu reducerea noţiunii de bune moravuri.

Buna-credință este un principiu general al dreptului civil, prevăzut în art. 14 NCC, dar și în alte materii.În materie contractuală, NCC contine aplicatii speciale ale bunei-credinte:

Art. 1170. Buna-credinţă. Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie.

Art. 1183. Buna-credinţă în negocieri. (1) Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.

(2) Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.

(3) Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.

(4) Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ţine seama de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi de orice împrejurări asemănătoare.

Astfel, art. 1170 teza I NCC prevede că „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale”, iar teza a II-a dispune că „ele nu pot înlătura sau limita această obligație” (norma juridica cu caracter de ordine publica).

1.2.Mecanismele incheierii contractului

Negocierile.Negocierile sunt discuțiile purtate de două sau mai multe subiecte de drept în vederea încheierii unui contract. Clasificarea negocierilor:

• negocieri precontractuale (art. 1182 alin. 1, 1183-1185, 1188-1189 NCC) şi • negocieri „postcontractuale” (art. 1182 alin. 2 şi 3 NCC). Un alt criteriu, tot de

sorginte legală, este cel al modului în care sunt organizate negocierile: negocieri libere sau negocieri organizate convențional (art. 1279 alin. 4 NCC).

Esențial în contextul reglementării negocierilor este art. 1183 NCC („Buna-credinţă în negocieri”). Nerepectarea dispozitiilor art.1183 poate atrage raspunderea delictuala sau contractuala (pentru ipoteza negocierilor organizate conventional) a celui care a actionat cu rea-credinta. Interesul clasificării negocierilor: - in cazul negocierilor precontractuale, este posibil să nu se ajungă la nici un rezultat, iar răspunderea poate să ia forma despăgubirilor - în cazul negocierilor postcontractuale, soluția consta in completarea contractului cu elementele secundare, fie prin voința părților, fie prin determinarea lor de către un terț sau de către instanță (art. 1182 alin. 2 și 3 NCC).

In plus, negocierile se clasifica in:

19

• negocieri libere și • negocieri organizate pe baza convenției dintre părți Acesta clasificare rezultă din art. 1279 alin. 4 NCC (Promisiunea de a contracta): (4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta. Rezulta că părțile pot să încheie o convenție pentru organizarea negocierilor în vederea încheierii unui contract.

Oferta de a contracta.Oferta de a contracta constituie primul pas pentru formarea acordului

de vointţă şi reprezinta propunerea de a contracta, expresă sau tacită. NCC un defineste oferta, dar reglementeaza conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca. Conform art. 1188 („Oferta de a contracta”) alin. 1 NCC: „O propunere constituie ofertă de a contracta dacă…”. NCC reglementează două categorii de condiţii de fond: referitoare la manifestarea de voinţă propriu-zisă şi privind destinatarul ofertei.

• Art. 1188 alin. 1 prevede că „o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”. De observat distinctia dintre elemente esentiale si respectiv, elemente suficiente pentru formarea contarctului. In materia ofertei, NCC se refera la sintagma elemente suficiente pentru, intrucat, in raporturile dintre profesioniști, o propunere poate valora ofertă, chiar dacă nu cuprinde toate elementele esenţiale ale contractului (mai ales atunci când legea, uzanţele ori practicile stabilite între părţi permit stabilirea ulterioară a acelor elemente). NCC prevede, în art. 1190 că „solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta”.

• Condiţia referitoare la destinatarul ofertei este reglementata in art. 1189 alin. 1 NCC: „propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere” .Alin. 2 al art. 1189 instituie o excepţie de la principiul din alin. 1: „cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări”.

NCC reglementează si condiţii de formă ale ofertei, deduse din interpretarea coroborata a art.1187 si 1178: Art. 1178 NCC are următorul conţinut: „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”. Art. 1187 NCC prevede pentru forma ofertei: „Oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.” Din coroborarea art. 1178 cu 1187 NCC, rezultă că, pentru contractele consensuale, oferta poate îmbrăca orice formă, în timp ce, pentru contractele solemne, ea trebuie făcută în forma cerută de lege ad validitatem (care poate fi forma scrisă, forma autentică etc.).

Caracterul obligatoriu al ofertei.Clasificari ale ofertei.NCCreglementeaza o singură clasificare a ofertei, în funcţie de posibilitatea revocării sale: irevocabilă sau revocabilă. În plus,

20

oferta mai poate fi clasificată, după modul în care se exprimă manifestarea de voință, în expresă şi tacită.

• Oferta irevocabila. Potrivit art. 1191 alin. 1 teza I NCC, „oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen”, precum şi „atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor stabilite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor” Rezultă că orice ofertă cu termen este irevocabilă, in plus, acest caracter poate să rezulte şi din alte împrejurări (prevederea expresă din conţinutul ofertei, acordul părţilor, practicile stabilite de acestea, negocieri, uzanţe). Referitor la termenul de acceptare (sau termenul ofertei), acesta „curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar” (art. 1192). Ca o consecinta a caracterului irevocabil al ofertei, alin. 2 al art. 1191 prevede: „declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce nici un efect”. Atfel, chiar dacă ofertantul şi-ar manifesta voinţa în sensul revocării ofertei, aceasta nu ar putea împiedica încheierea contractului, dacă acceptarea intervine atâta timp cât oferta nu a devenit caducă. Pe planul răspunderii, este de observat ca problema răspunderii pentru revocarea ofertei nu se pune în cazul unei oferte irevocabile deoarece revocarea nu e posibilă sau, chiar dacă ofertantul îşi manifestă voinţa în acest sens, revocarea nu produce nici un efect şi contractul se încheie dacă destinatarul ofertei o accepta (iar din momentul incheierii contactului, raspunderea este de natura contractuala)

• Oferta revocabilă. Conform art.1193, alin. 1 „oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea”, si alin. 2: „Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului care, potrivit prevederilor art. 1186 alin. 2, determină încheierea contractului”. Art. 1186 alin. 2 prevede: „de asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”. NCC prevede expres că, în ciuda manifestării de voinţă a ofertantului, contractul se încheie dacă destinatarul ofertei a expediat deja acceptarea sau a întreprins acte de executare a contractului. În art. 106 al Legii de punere în aplicare se prevede că art. 1.193 alin. (2) nu sunt aplicabile contractelor în cazul în care oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

Răspunderea pentru revocarea ofertei este reglementata in art. 1193 alin. 3, „Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului prevăzut la alin.1”. Termenul prevăzut de alin. 1 este „termenul rezonabil, după împrejurări”, adică ţinând cont de raporturile dintre părţi, de natura afacerii, de uzanţe etc.Cu toate acestea, „oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată” (art. 1194 alin. 1). NCC conţine prevederea expresă potrivit căreia oferta fără termen

21

trebuie menţinută de ofertant un termen rezonabil, cu consecinţa răspunderii sale pentru prejudiciile cauzate în cazul nerespectării acestei obligaţii. De subliniat ca răspunderea intervine numai în cazul în care destinatarul nu a expediat acceptarea sau nu a întreprins acte de executare, deoarece în aceste cazuri, contractul se consideră încheiat (art. 1193 alin. 2).

Drept consecinta, ofertantul poate fi obligat să repare prejudiciile suferite de destinatarul ofertei prin efectuarea de operaţiuni preparatorii în vederea încheierii sau executării contractului ( de exemplu, contrctarea unor avocati, negocierea sau chiar încheierea unor contracte de transport, de depozitare etc.).Anterior NCC, în doctrină se considera ca o reparaţie adecvată a prejudiciului suferit de destinatarul ofertei prin revocarea acesteia ar reprezenta-o pronunţarea unei hotărâri care să constate contractul încheiat şi să îl oblige pe ofertant la executare. Aceasta solutie nu este reglementata expres in textile NCC.

Art. 1199 NCC, prevede că „oferta (…) poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la cealaltă persoană anterior ori concomitent cu oferta (…)”. Reiese, de exemplu ca o ofertă cu termen nu poate fi revocată înainte de expirarea termenului; ea poate fi însă retrasă dacă declaraţia de retragere ajunge la destinatar anterior sau concomitent cu oferta.

Art. 1195 reglementează expres caducitatea ofertei :„(1) Oferta devine caducă dacă: a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut de art. 1193 alin. 1 (adică termenul rezonabil – n. ns., Fl.A.B.); b) destinatarul care o refuză. (2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.” Rezultă – per a contrario – că, în cazul ofertei revocabile, decesul sau incapacitatea autorului atrage întotdeauna caducitatea ofertei, insa, în cazul ofertei irevocabile, aceste împrejurări atrag caducitatea numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun (ceea ce reprezintă o chestiune de fapt).

Acceptarea ofertei. Art. 1196 alin. 1 NCC prevede: „orice act sau fapt al destinatarului

constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge la timp la cunoştinţa autorului ofertei. Dispoziţiile 1186 rămân aplicabile”. Alin. 2 al art. 1196 prevede ca„Tăcerea nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile stabilite între ele, din uzanţe sau din alte împrejurări.”

Acceptarea poate fi definită ca fiind acea manifestare de voinţă a destinatarului ofertei în sensul încheierii contractului. Acceptarea poate fi expresă ori tacită (în acest din urmă caz constând într-o conduită care trebuie să indice, în mod neîndoielnic, manifestarea de voinţă în sensul încheierii contractului; art. 1196 alin. 2).

În plus fata de condiţiile generale, pe care trebuie să le îndeplinească orice manifestare de voinţă (conştientă, liberă etc.), acceptarea trebuie să fie neîndoielnică şi să ajungă la timp la cunoştinţa autorului ofertei (art. 1196 alin. 1 NCC) – adică în termenul stabilit de acesta – , să concorde cu oferta (art. 1197 NCC) şi, în cazul unei oferte adresate unei persoane determinate, să emane de la destinatar (art. 1188 alin. 1 NCC). Art. 1196 alin. 1 prevede că:

• acceptarea trebuie să indice în mod neîndoielnic acordul destinatarului cu oferta.

22

• acceptarea trebuie să ajungă în termen la destinatarul ofertei. Prin exceptie, art. 1198 acorda efect și unei acceptări tardive, în două situații: dacă ofertantul îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului (alin. 1) și atunci când acceptarea a fost făcută în termen, dar a ajuns cu întârziere la ofertant, din motive neimputabile acceptantului, caz în care contractul se consideră încheiat dacă ofertantul nu îl înștiințează de îndată pe acceptant despre primirea tardivă (alin. 2).

Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite; b) nu respectă forma cerută anume de ofertant; c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă. (2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. 1, poate fi considerat, după împrejurări, ca o contra-ofertă.”

Condiţia referitoare la persoana destinatarului rezultă din art. 1188 alin. 1 NCC, partea finală, care se referă la intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ofertei de către destinatar.

In privinta condiţiilor de formă ale acceptarii, art. 1197 alin. 1 lit. b condiţionează valabilitatea acceptării de forma anume cerută de ofertant (de ex., acesta solicită expres să i se răspundă numai în scris).

Art. 1199 NCC, conţine regula comună atât pentru ofertă, cât şi pentru acceptare: „Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la cealaltă persoană anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea”1.

Conversiunea acceptării în ofertă se realizeaza in conformitate cu art. 1197 alin. 2: o acceptare neconcordantă cu oferta, din punctul de vedere al fondului sau al formei cerute de ofertant sau care a ajuns la acesta după ce oferta a devenit caducă, poate fi considerată o nouă ofertă, emisă – de data aceasta – de către ofertant.

Momentul şi locul încheierii contractului.Art. 1186 NCC („Momentul şi locul încheierii contractului”) stipueaza : „Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile (alin. 1).In plus, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor stabilite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (alin. 2).”

De observat si art. 1200 din NCC („Comunicarea ofertei, acceptării şi revocării”), care are următorul cuprins: „(1) Oferta, acceptarea şi revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care nu îi sunt imputabile. (2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul (alin. 2)”. De subliniat ca

1 A se vedea supra, nr. 23.

23

art. 106 al Legii de punere în aplicare prevede că art. 1186 alin. (1) nu sunt aplicabile contractelor în cazul cărora oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

Locul încheierii contractului depinde de sistemul urmat pentru a stabili momentul încheierii contractului, în special în situaţia în care părţile nu sunt în prezenţă. Importanţa determinării locului încheierii contractului:

• în dreptul internaţional privat, dacă contractul prezintă un element de extraneitate, în scopul determinării legii aplicabile contractului;

• pentru fixarea instanţei comeptente a judeca litigiile născute în legătură cu contractul.

Promisiunea de a contracta. Reglementare. Art. 1279. Promisiunea de a contracta. (1) Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.

(2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese. (3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanţa, la

cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(4) Convenţia prin care părţile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta.

Termeni sinonimici:promisiune de a contracta, antecontract, precontract. Doctrina reprezentivă definește promisiunea de a contracta ca fiind contractul prin care părțile

(sau numai una dintre ele-n.n.) se obligă ferm și reciproc (sau unilateral- n.n) să încheie în viitor un contract ale cărui elemente esențiale sunt stabilite în prezent (L.Pop, op.cit., vol.II, p.225).

In acesta materie, părțile au denumiri specifice:promitent și beneficiar și care, în funcție de caracterul unilateral sau bilateral al conținutului promisiunii, sunt proprii fiecărui contractant sau comune acestora.Conținutul promisiunii de a contracta se referă la acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea. Principalul efect juridic al promisiunii constă în nașterea unei obligații contractuale de a face, de rezultat (de a încheia contractul preconizat). În funcție de forma promisiunii -unilaterală sau sinalagmatică- obligația de a face incumbă unei singure părți sau amândurora și, în caz de neexecutare, poate fi executată silită. Modurile de executare silită sunt strict reglementate în alin.2-3 ale art.1279:

-un prim mod este stipulat în alin.2 în varianta executării silite prin echivalent, beneficiarul având dreptul la daune-interese reprezentând prejudiciul suferit prin neîncheierea contractului.

-in al doilea rand, este consacrata si varianta unei executări silite (atipice) în natură, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract; ea este aplicabilă în funcție de natura contractului dar numai pentru ipoteza în care beneficiarul și-a executat propriile obligații iar cerinţele legii pentru validitatea contractului sunt îndeplinite, conform alin.3.

24

Pactul de opțiune. Reglementare. Art. 1278. Pactul de opţiune. (1) Atunci când părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declaraţie se consideră o ofertă irevocabilă şi produce efectele prevăzute la art. 1191.

(2) Dacă părţile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanţă prin ordonanţă preşedinţială, cu citarea părţilor.

(3) Pactul de opţiune trebuie să conţină toate elementele contractului pe care părţile urmăresc să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opţiunii.

(4) Contractul se încheie prin exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a celeilalte părţi, în condiţiile convenite prin pact.

(5) Atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie.

În doctrină se consideră că pactul de opțiune are natura juridică a promisiunii unilaterale de a contracta din dreptul francez (de unde este împrumutată și denumirea) întrucât beneficiarul promisiunii primește angajamentul contractual al promitentului de a încheia contractul, fără a se obliga la rândul său (L.Pop., op.cit., vol.II, p.222).Alineatul 1 al art.1278 prezintă pactul de opțiune prin trimitere la noțiunea ofertei irevocabile, cu care prezintă asemănare în privința efectului unilateral și irevocabil al declarației de voință a promitentului . Spre deosebire de ofertă, care este un act juridic unilateral ca mod de formare, pactul de opțiune reprezintă un contract (act juridic bilateral), mai precis, o promisiune –unilaterală, prin efecte- de a contracta. Specificul pactului de opțiune față de o promisiune unilaterală de a contracta în general rezidă în faptul declarării irevocabile a voinței promitentului de a încheia contractul, dar nu în sensul nașterii unei obligații de a face; el a consimțit deja la perfectarea/nașterea contractului, operațiune care va fi decisă discreționar de către beneficiar, prin acceptarea declarației de voință irevocabile a promitentului.

Părțile pactului de opțiune au denumiri specifice: beneficiarul opțiunii și promitentul.Obiectul pactului de opțiune este reprezentat de declarația de voință (oferta) a promitentului de a încheia contractul în condițiile convenite și de acceptarea/refuzul declarației (oferta).Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele esențiale și necesare contractului preconizat a se încheia precum și elementele specifice pactului (termenul de acceptare/refuz a declarației de voință, modalitatea de acceptare/refuz, intrarea în vigoare a viitorului contract, etc.).Contractul preconizat se va încheia prin emiterea unei declarații de acceptare de către beneficiar, care va trebui să îndeplinească, alături de pactul de opțiune, forma prevăzută de lege pentru contract. Din punct de vedere tehnico-juridic, contractul se formează în două etape: prima etapă este reprezentată de încheierea pactului de opțiune, iar cea de-a doua etapă este reprezentată de declarația de acceptare a beneficiarului.


1)In ianuarie 2012 A si B incep procedura de tratative in vederea incheierii ulterioare a

25

Bibliografie

L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II. Contractul, ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2006, p.155-229;C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 37-52 ;In curs de aparitie: Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, editie coordonatata de Flavius Baias s.a., ed.CHBeck, Bucuresti, 2012

contract comercial de desfasurare in comun a unor activitati economice.

In acest scop, in februarie 2012 ei semneaza un Protocol in care stipuleaza in linicare va fi forma de conlucrare precum si faptul ca viitorul contract comercial va fi incheiluna mai a aceluiasi an.

a) In situatia in care A nu executa in luna aprilie 2012 o obligatie de pregatire aincheierii contractului comercial, cum il poate actiona B in justitie si pe ce temei ?

b) In ipoteza in care B ar deceda in martie 2012, inainte de perfectarea contractucomercial, ce sanse are A de a cere mostenitorilor lui B sa duca la bun sfarsit incheierea contractului respectiv ? 2)Comentati urmatorul citat:”Spunem pentru inceput ca doctrina autonomiei de vointa si libertatii absolute a conventiilor pare definitiv condamanta.Ea este contrazisa nu numai devolutia faptelor si inregistrarilor istorice, ci si de toata traditia crestina. O eroare fundamentala o viciaza: vointa nu este prin ea insasi sursa dreptului: ea este decat instrumentul determinarii si punerii sale in practica.Lumea dreptului este lumefinalitatii.Juridiceste, vointa nu este decat o forta, un mijloc.Ea nu are dreptul la protectiadecat prin favoarea telurilor la care tinde sau este prezumata ca tinde.Vointa juridica nu vointa propriu-zisa, nici vointa puterii, ci vointa justitiei si a binelui.Asadar, vointa in sredreptului, si nu dreptul in serviciul vointei.Nimic nu beneficiaza de drept daca nu este in drept.<<Juristii doresc sa poata spune, scria M.Saleilles:Acesta este just pentru ca a fostdorit.>> Ar trebui din pacate sa se spuna:<<Acesta trebuie dorit pentru ca este just.>>>...”(E.Gounnot)

3)Comparati promisiunea de a contracta si pactul de optiune.

drept civil II

Documents

Transcript of drept civil II