Noţiuni generale despre patrimoniu

Din studiul părţii generale a dreptului civil cunoaştem că obiectul dreptului civil – ramură

importantă a dreptului privat – îl constituie raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sau

extrapatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice care se află între ele pe poziţie de

egalitate juridică. Observăm că o componentă esenţială a obiectului dreptului civil o

constituie raporturile patrimoniale. Este patrimonial acel raport al cărui conţinut este apreciat în

monedă (în bani, în arginţi, en argents), adică, cu alte cuvinte, este pecuniar. Pentru

exemplificare, arătăm ca fiind raporturi juridice de drept civil cu conţinut patrimonial: dreptul de

proprietate născut ca urmare a constituirii unei case; cel născut din contractul de vânzare-

cumpărare a unui bun oarecare; cel dobândit de beneficiarul unui legat particular dispus prin

testament; cel izvorât din dreptul de a pretinde daune materiale ca urmare a unui fapt cauzator de

prejudicii. Dimpotrivă, raporturile juridice care în conţinutul lor sunt lipsite de o echivalenţă

economică, valorică, suntnepatrimoniale. Pentru exemplificare, arătăm ca fiind raporturi juridice

nepatrimoniale: dreptul la reputaţie, la demnitate, la nume, la domiciliu, la sediu etc.Reglmentate

de normele dreptului civil, atât raporturile juridice civile patrimoniale cât şi cele nepatrimoniale,

sunt privite în armonie, ele, chiar clasificate şi caracterizate distinct, nu sunt opuse unele altora.

După cum am arătat, ele formează obiectul general al raportului juridic civil, putându-se

transforma sau unul dintre ele constituind premisa altuia. Astfel, atingerea adusă demnităţii sau

onoarei unei persoane – care intră în categoria drepturilor civile nepatrimoniale – poate să atragă

după sine  reparaţii în echivalent bănesc,  echivalări patrimoniale.Dintre drepturile şi obligaţiile

subiective care alcătuiesc raportul juridic civil, numai acelea care au o valoare economică

prezintă importanţă pentru conturarea noţiunii de patrimoniu.

Definiţia patrimoniului

 Înainte de a defini patrimoniul, trebuie să reţinem că în doctrina juridică drepturile şi

obligaţiile patrimoniale ale unei persoane pot fi abordate în două moduri1.Primul, când fiecare

drept sau obligaţie aparţinând unui subiect de drept civil poate fi analizat în mod de sine stătător,

separat, în propria individualitate, făcând abstracţie de orice legătură cu celelalte drepturi şi

obligaţii aparţinând aceleiaşi persoane, privităut singuli.În cadrul celui de-al doilea mod de

abordare, drepturile şi obligaţiile pot fi analizate “ca o totalitate, ca pe o universalitate juridică

aparţinând unei persoane, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept şi fiecărei

obligaţii în parte.” În opinia autorilor citaţi: “Acest mod de abordare a drepturilor şi obligaţiilor

ne conduce la noţiunea de patrimoniu”.Observăm că o definiţie legală a patrimoniului,

1 C. Stătescu: Drept civil Ed.did.şi ped.,1970

exprimată în mod clar şi precis nu există. Efortul de a sintetiza şi contura noţiunea de patrimoniu

revine analizei pe care o dă doctrina reglementărilor legale şi implicit are meritul de a da o

definiţie cu valoare teoretică şi practică.Preocuparea doctrinei de a elabora o definiţie ştiinţifică a

dus la mai multe definiţii, cu nuanţări care însă nu diferă esenţial unele de altele, toate pornind de

la definiţia dată în doctrina franceză.2 Marcel Planiol spunea că patrimoniul constituie o unitate

abstractă, distinctă de bunurile şi obligaţiile pe care le compune.  Sintetizând, definim

patrimoniul ca fiind o entitate juridică distinctă, care reprezintă totalitatea sau universalitatea

drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor care aparţin unei persoane.În doctrina clasică

patrimoniul a fost definit ca fiind:”ansamblul drepturilor şi obligaţiilor unei persoane, care au

sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani.”3Alţi autori fac

referiri şi la bunurile care pot exista în compunerea patrimoniului, definindu-l că el

cuprinde:“totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se

referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le

satisfacă”4.Desigur, sunt şi alte definiţii date patrimoniului; din majoritatea lor se desprinde, în

esenţă, că patrimoniul are în alcătuirea lui o latură activă şi o latură pasivă.Latura activă este

formată din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale aparţinând unei persoane. Este vorba atât de

drepturile reale cât şi despre drepturile de creanţă.Latura pasivă este formată din valoarea tuturor

obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane. Cu alte cuvinte, este aceea care include datoriile

evaluabile în bani  pe care le are persoana titulară a patrimoniului.Activul şi pasivul patrimonial

se găsesc într-o strânsă corelaţie, pentru că aparţin uneia şi aceleiaşi persoane, sunt elemente

indispensabile unul altuia. Existenţa celor două laturi, preponderenţa uneia sau alteia nu

afectează universalitatea patrimoniului. Preponderenţa laturii active sau dimpotrivă a celei pasive

ne indică situaţia solvabilităţii (sau insolvabilităţii) patrimoniale a unei persoane, ceea ce are

relevanţă practică şi care probabil a sugerat unor autori o viziune accentuată economic unora

dintre definiţii.5 Dreptul nu poate să abdice de la comandamentele etice chiar dacă sunt materii

ale dreptului în care componentele practice, economice intervin în mod evident. Patrimoniul face

parte dintre aceste materii, adică raporturile juridice ale individului (persoană fizică sau juridică)

sau cele ale societăţii în ansamblul său se bazează pe principii economice, apreciabile în

echivalent bănesc. Plastic, patrimoniul poate fi asemănat unui adevărat recipient (reprezentant al

universalităţii) în care intră şi din care ies în permanenţă, alimentându-l (activ) sau golindu-l

(pasiv) de valori materiale sau exprimate în valori materiale şi care există independent de

circuitul acestora. Ca noţiune patrimoniul depăşeşte suma sau fluctuaţia elementelor de activ sau

2 M. Planiol,G. Ripert: 3 C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu:4 T.Ionaşcu, S.Brădeanu: Drepturi reale principale în R.S.R.5 P.C.Vlachide: Repetiţia principiilor de drept civilC.Stătescu, C.Bârsan: Teoria generală a drepturilor reale

pasiv care îl compun, existenţa lui nu este primejduită de acest circuit care, chiar nefiind

constant, îi este în schimb specific patrimoniului. Universalitatea şi identitatea patrimoniului nu

este afectată, decât odată cu încetarea sau dispariţia titularului său, când se realizează funcţia

transmiterii universale sau cu titlu universal. În principiu şi majoritatea literaturii de specialitate

defineşte patrimoniul la fel. Deci, prin patrimoniu se înţelege ansamblul drepturilor şi

obligaţilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară, adică se pot evalua în

bani.Termenul patrimoniu mai este definit sub două aspecte: în sens economic şi în sens juridic.

În sensul economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei

persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu

conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin persoanei. Deci, patrimoniul cuprinde toate

drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter

patrimonial adică să poată să reprezinte a valoare bănească. Drepturile personale nepatrimoniale

nu fac parte din patrimoniu. Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia

el se menţine atât pe timpul vieţii titularului său cît şi după moartea acestuia, pînă cînd

patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci

când pasivul va depăşi activul, adică şi atunci când datoriile vor fi mai mari decât activul. Astfel,

patrimoniul fiind indisolubil de titularul, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind

dinamic prin schimbul conţinutului său. Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu.

Deci, pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea

drepturi şi obligaţii. Legiuitorul nu indică expres necesitatea existenţii patrimoniului la persana

fizică, şi acest lucru, în principiu, nici nu este necesar, fiindcă pentru persoana fizică existenţa

patrimoniului se subînţelege, în schimb în cazul persoanei juridice legiuitorul pune existenţa

persoanei juridice în dependenţă de existenţa patrimoniului.Orice persoană are doar un

patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul că fiecare individ este o singură persoană.Patrimoniul,

fiind o pură noţiune juridică, este inalienabil şi deci nu poate fi înstrăinat fiindcă este indisolubil

legat de persoană. O persoană poate să înstrăineze toate elementele componente ale

patrimoniului fără ca prin aceasta să-şi înstrăineze însuşi patrimoniul.

Caracterele juridice ale patrimoniului

5.1. Patrimoniul este o universalitate juridică, adică un ansamblu juridic având o unitate

abstractă. Existenţa patrimoniului, apreciat în calitatea sa de universalitate, este independentă de

bunurile care compun patrimoniul. El rămâne ca o existenţă abstractă, indiferent de schimbările

suferite în privinţa numărului bunurilor, a cantităţii şi calităţii elementelor sale. Transformările

care intervin nu sunt de neglijat, dar ele nu fac decât să modifice compunerea patrimoniului şi

conţinutul său, care însă în abstracţiunea lui rămâne neatins.Sub aspectul universalităţii juridice,

patrimoniul este ca entitate juridică, comparat cu un adevărat recipient cu un conţinut în

permanentă mişcare prin dobândire de noi drepturi şi obligaţii, precum şi pentru modificarea ori

stingerea celor existente, fără să afecteze entitatea reprezentată prin recipient. Universalitatea

presupune dinamica patrimoniului, el cuprinzând şi bunuri viitoare, pentru că, fiind strâns legat

de titular, patrimoniul va evolua în forme sinusoidale de-a lungul întregii existenţe a persoanei

titulare.Caracterul de universalitate juridică a patrimoniului trebuie diferenţiat de universalitatea

de fapt, spre a evita confuzia.Universalitatea de fapt este un ansamblu sau o grupare de bunuri a

căror unitate se întemeiază pe o simplă legătură de fapt neconsacrată juridic. Această

universalitate este legată subiectiv de voinţa şi acţiunile persoanei. Ea nu este independentă şi

poate să dispară precum şi poate să se nască, poate să fie “o casetă goală“  precum poate să fie 

“o casetă plină“ cu obiecte.Universalitatea de fapt poate fi constituită fie din bunuri de acelaşi

fel, fie din bunuri de gen diferit, pentru că, după cum arătam, este esenţială numai voinţa

subiectului de drept, care are alegerea de a aborda materialitatea unor obiecte ca o mulţime sau

disparat.Albinele dintr-un stup, oile dintr-o turmă, cărţile dintr-o bibliotecă etc. sunt considerate

universalităţi de fapt.În literatura noastră juridică s-a arătat că subrogaţia reală nu operează când

este vorba de o universalitate de fapt.Problema care se pune este dacă cele două universalităţi se

pot transforma una într-alta.Se apreciază că universalitatea de drept poate fi transformată în

universalitate de fapt, dacă titularul voieşte să o facă şi poate fi reţinut ca exemplu cazul

testatorului care lasă un legat particular care are ca obiect lucruri sau drepturi determinate, dar

enumeră în mod concret aceste lucruri limitat la averea pe care o are când întocmeşte

testamentul. Enumerarea lucrurilor, în cuprinsul actului de ultimă voinţă, le caracterizează ca o

universalitate de fapt.Universalitatea de drept poate fi privită ca o universalitate de fapt şi atunci

când îi lipseşte una din laturile sale, activă sau pasivă, pentru că numai existenţa şi corelaţia

dintre ele îi dă această caracteristică juridică. Astfel se poate întâmpla la data lichidării pasivului

unei succesiuni, pentru că nu se poate concepe o universalitate de drept fără existenţa alături a

activului şi pasivului.

 5.2. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Este un adevăr de necontestat că orice

persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Existenţa unei persoane este de neconceput fără

patrimoniu, pentru că persoana având calitatea de subiect de drept, această calitate presupune în

mod necesar existenţa unor drepturi şi obligaţii.Acest caracter juridic este pus în legătură cu

faptul că numai fiinţa umană poate deţine cu titlu juridic bunuri care să intre în compunerea

patrimoniului său şi poate să-şi asume obligaţii. Deţinerea cu titlu juridic a unor bunuri nu este

deci posibilă de către altcineva decât de către fiinţa umană.Am reţinut, din definiţia dată

patrimoniului, că acesta însumează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic.

Dacă numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii, patrimoniul care le exprimă are un titular în

persoana căreia îi aparţine.Persoanele (fizice sau juridice) au aptitudinea generală, permanentă şi

potenţială de a dobândi drepturi şi obligaţii. Vocaţia este potenţială, pentru că nu poate fi

concepută existenţa unei persoane fără să aibă cele mai puţine şi semnificative bunuri sau

drepturi apreciabile în bani. “Chiar atunci când o persoană nu are nici o avere actuală, ea are

totuşi un patrimoniu, deoarece este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică

numai posibilitatea de a exercita drepturi, pentru a constitui un patrimoniu.” Orice om are în

mod necesar patrimoniu, chiar şi în ipoteza că, nu sunt echilibrate componentele sale de activ şi

pasiv, pasivul (datoriile) depăşind valoarea activului, aflându-ne în prezenţa unei balanţe

negative, care nu elimină însă caracterul analizat, că orice persoană are un patrimoniu.Dăinuirea

patrimoniului în timp se întinde până când persoana încetează să mai existe. Este, din acest punct

de vedere, în legătură cu universalitatea patrimoniului, care se transmite altora la decesul sau

declararea judecătorească a morţii unei persoane fizice, sau când este o persoană juridică care

încetează fiind supusă uneia dintre operaţiunile de dizolvare, divizare totală, desfiinţare,

lichidare.

 5.3. Unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului. Înţelegem prin acest caracter că o persoană nu

poate avea decât un singur patrimoniu. Logica impune o singură universitas juris, dacă am

reţinut că orice persoană are un patrimoniu, atunci în mod simetric un subiect de drept nu poate

avea decât un singur patrimoniu.Apreciat ca un recipient sau ca un cont curent, precum şi

diversitatea drepturilor şi obligaţiilor care formează raporturile juridice, unicitatea patrimoniului

astfel cum am definit-o, presupune divizibilitatea patrimoniului. Unicitatea şi divizibilitatea

patrimoniului ţin de existenţa mai multor mase  de drepturi şi obligaţii, fiecare dintre acestea

având regim juridic determinat. Destinaţia bunurilor este diferită prin natura lor, prin voinţa legii

sau a titularului.Exemplul cel mai elocvent este cel al persoanelor căsătorite, a căror comunitate

de bunuri este reglementată de art. 30-36 C.fam6; în patrimoniul soţilor există două categorii de

bunuri: bunurile comune şi bunurile proprii. Regimul juridic distinct constă în principiu în aceea

că fiecare dintre aceste categorii de bunuri sunt urmăribile de creditorii soţilor în raport de modul

în care s-a născut creanţa. Creditorii personali ai unuia dintre soţi pot să ceară urmărirea

bunurilor proprii ale soţului datornic şi, dacă creanţa nu este satisfăcută, pot să ceară împărţirea

bunurilor comune ale soţilor, operaţiune după care acele bunuri care cad în lotul debitorului sunt

susceptibile de a putea fi urmărite de creditorii personali ai soţului respectiv.Acceptarea

moştenirii sub beneficiu de inventar constituie un alt exemplu ilustrativ al divizibilităţii

patrimoniului. Acceptarea sub beneficiu de inventar, în conformitate cu art.704 Cod civil, este un

act juridic solemn, prin care succesibilul care îşi însuşeşte titlul de moştenitor al patrimoniului

6 CODUL FAMILIEI din 26.10.2000

succesoral, înţelege să răspundă de pasivul succesoral numai în limitele activului moştenit (intra

vires hereditatis) şi numai cu bunurile moştenite   (cum veribus). El îşi mărgineşte răspunderea

pentru datoriile defunctului numai în limitele activului primit şi prin inventarul întocmit

împiedică confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul său propriu. Drept urmare,

succesorul va fi titularul celor două mase de bunuri care sunt divizate şi se păstrează astfel până

la lichidarea pasivului succesoral.În sens invers, separaţia de patrimoniu este privită tot ca o

divizibilitate patrimonială. Astfel, art.781 din Codul civil reglementează ca un privilegiu nu şi în

beneficiul creditorilor moştenitori, inclusiv creditorul-legatar, ca un beneficiu individual, în

virtutea căruia creditorul separatist are dreptul să fie plătit din valoarea bunurilor succesorale, cu

preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului.Exercitarea privilegiului separaţiei de

patrimonii este condiţionată de calitatea de creditor al moştenirii, situaţie în care prezintă

importanţă pentru analiza de faţă că, deşi patrimoniul se transmite de la defunct la unul sau mai

mulţi succesori, nu operează confuziunea între cele două patrimonii, pentru a fi realizat

caracterul său de unicitate, ci partea transmisă prin succesiune este distinctă într-o masă

divizibilă până la stingerea creanţei pe care o are creditorul moştenirii sau al defunctului.În fine,

mai este de menţionat regimul instituit de Legea nr.31/1990 privind patrimoniul societăţilor

comerciale, care este împărţit în mai multe mase de bunuri, în care masa bunurilor corporale este

supusă normelor dreptului civil comun, iar  masa bunurilor incorporale specifice comerţului   

(acţiuni, părţi sociale, credite, firma, emblema comercială, marca etc.), care au o pondere

importantă, este reglementată de alte norme, anume cele ale dreptului comercial.

5.4. Inalienabilitatea patrimoniului. Reprezintă legătura indisolubilă dintre patrimoniu şi

persoana căreia îi aparţine, durând atâta timp cât ea există ca subiect de drept civil. În principiu,

toate elementele componente ale patrimoniului pot fi înstrăinate, fără ca prin aceasta să se

înstrăineze însuşi patrimoniul, care este o noţiune juridică, un perimetru al titularului din care pot

lipsi mai multe sau mai puţine valori, fără ca el să-şi piardă entitatea.În ce priveşte persoanele

fizice, ele pot să transmită, să înstrăineze un drept sau o obligaţie, şi mai multe drepturi sau

obligaţii, prin acte inter vivos, dar nu pot transmite întregul patrimoniu. Transmiterea întregului

patrimoniu se poate face numai după încetarea personalităţii, numai pentru cauză de moarte,

când intervine momentul încetării din viaţă a titularului patrimoniului.În privinţa persoanelor

juridice, transmisiunea universală sau cu titlu universal operează în momentul reorganizării sau

încetării personalităţii acesteia, în condiţiile legii. Când este supusă reorganizării prin divizare

parţială, are loc o transmisiune patrimonială cu titlu particular, în sensul că o fracţiune din

patrimoniu se desprinde şi se transmite către mai multe persoane juridice existente sau care

atunci se înfiinţează.

Teorii despre patrimoniu

Faţă de importanţa noţiunii de patrimoniu, atât sub aspect economic cât şi al dreptului civil,

pentru explicarea şi justificarea în raport de evoluţia societăţii omeneşti au fost emise două teorii

considerate ca fiind clasice: teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului

afectaţiune. Succint le vom analiza pe fiecare.Teoria personalistă a patrimoniului sau a

patrimoniului-personalitate, a fost elaborată în Franţa şi este prima care a încercat să contureze şi

justifice ideea de patrimoniu, care apare ca o emanaţie a personalităţii umane, expresia puterii

juridice pe care o are o persoană. Această teorie a avut un răsunet clar în epocă şi reprezintă

concepţia codului civil francez, a noilor clase afirmate progresiv pe scena istoriei, împotriva

orânduielilor feudale statice. Exponenţii acesteia sunt juriştii francezi Aubry şi Rau, teoria lor

fiind acceptată până la începutul secolului XX.Rezidă această teorie în aceea că patrimoniul este

strâns legat de persoana fizică titulară şi potrivit acestei concepţii, patrimoniul ar avea

următoarele trăsături specifice:

numai persoanele pot avea patrimoniu;

orice persoană are un patrimoniu;

patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine;

o persoană poate avea numai un singur patrimoniu, care este unitar şi indivizibil.

Revoluţia industrială, dezvoltarea creditului şi a băncilor, concentrarea capitalului, care au

caracterizat în ascensiune sfârşitul secolului XIX, au fost împrejurări care nu mai făceau realistă

regula indivizibilităţii patrimoniului şi caracterului său unitar. Considerată clasică, această teorie

a fost criticată, ea este “…abstractă şi abuzivă logic“ şi totodată “… în contradicţie cu soluţiile

cerute de dreptul pozitiv ” sau “… ca fiind mult prea strâmtă şi ca o piedică foarte serioasă

pentru dezvoltarea raporturilor juridice”.Devenind pe plan practic cu efecte negative, faţă de

ecoul pe care îl avea, s-a recurs şi la procedeul ficţiunii, pentru a ocoli principiul care a stat la

baza teoriei personaliste, când se separa patrimoniul civil al unei persoane, de unul sau mai multe

patrimonii comerciale, aparţinând de fapt aceleiaşi persoane.Teoria patrimoniului–scop sau de

afectaţiune are ca punct de pornire doctrina germană, fiind şi în alte ţări în coduri civile care au

fost adoptate după anul 1900. Teoria este receptată şi în Franţa.În esenţă, teoria patrimoniului-

scop sau de afectaţiune, susţine existenţa patrimoniului ca universalitate de drepturi şi obligaţii,

independent că aparţin sau nu unei anumite persoane.Teoria era subordonată ideii de

personalitate şi are la bază înfiinţarea de persoane fictive, care să fracţioneze artificial

patrimoniul, după cum destinaţiile acestuia sunt diferite, inclusiv în cadrul aceluiaşi domeniu

cum ar fi activităţile comerciale diversificate.Regimul juridic este de asemeni distinct, după cum

s-au creat persoane fictive sau mase de bunuri destinate pentru comerţ. Cele două noţiuni: de

persoană, pe de o parte, şi de patrimoniu, pe de altă parte, trebuie separate. Personalitatea

juridică nu se confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce este: o universalitate de

drepturi şi obligaţii afectate unui scop comun.Rezultă că această teorie, spre deosebire de cea

analizată anterior, rezolvă problema divizibilităţii patrimoniului unic în mai multe mase de

bunuri, însă este locul unde trebuie să observăm că ajunge la distanţări artificiale, care sunt

excese în sens contrar. Lipsa titularului unui patrimoniu care totuşi există duce la personificarea

bunurilor, care la rândul ei nu poate fi acceptată. Cu alte cuvinte – potrivit teoriei – drepturile şi

obligaţiile privite unitar fac abstracţie de apartenenţa la o anumită persoană, ele fiind legate de

ideea de scop sau afectaţiune.Economia liberă de piaţă, aflată în progres, este exprimată de

această teorie, ea ilustrând practic lărgirea posibilităţilor întreprinzătorilor de a participa cu

acţiuni sau părţi sociale la mai mulţi agenţi economici, societăţile comerciale fiind exemplele

cele mai elocvente, în care operează limitarea răspunderii pentru datoriile fiecărei societăţi la

capitalul acesteia.Teoria nu are suport în realitatea dreptului pentru că preocupându-se de

problema divizibilităţii patrimoniului în mase de bunuri afectate unor destinaţiuni diferite, ignoră

existenţa persoanei ca subiect de drept. Realitatea este că numai persoanele pot avea drepturi şi

obligaţii.Drepturile şi obligaţiile cu conţinut patrimonial nu pot fi concepute fără să aparţină unui

subiect de drept.Teoria mixtă sau eclectică apare în literatura juridică ca o tendinţă de a formula

o a treia construcţie teoretică, bazată pe ideea preluării elementelor realiste şi care îşi păstrează

valabilitatea din conţinutul celor două concepţii descrise.În literatura juridică română s-a

exprimat ideea valoroasă potrivit căreia patrimoniul este un cadru în care se desfăşoară

raporturile juridice active şi pasive evaluabile în bani ale unui subiect de drept, care nu se

confundă cu elementele sale componente.De aici  avem de reţinut, în primul rând că unicitatea

patrimoniului nu exclude divizibilitatea lui şi, în al doilea rând, este demonstrabil că patrimoniul

unei persoane (fizice sau juridice), deşi unic, poate fi totuşi divizat. Teoria induce

ideea permanenţei patrimoniului şi faptul că el este o emanaţie a persoanei umane sau a

entităţilor în care se constituie.

Bibliografie

C. Stătescu: Drept civil Ed.did.şi ped.,1970

2 M. Planiol,G. Ripert: 

3 C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu:

4 T.Ionaşcu, S.Brădeanu: Drepturi reale principale în R.S.R.

5 CODUL FAMILIEI din  26.10.2000

6P.C.Vlachide: Repetiţia principiilor de drept civil C.Stătescu,

C.Bârsan: Teoria generală a drepturilor reale

Cuprins

1) Noţiuni generale despre patrimoniu

2) Definiţia patrimoniului

3) Caracterele juridice ale patrimoniului

4) Teorii despre patrimoniu