UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE SI ECONOMICE EUROPENE

FACULTATEA DE DREPT

TEZĂ DE AN Tema:Teoria generala a obligatiilor.

A elaborat studenta anului I I: Papuc Natalia, gr.215,Facultatea de drept

Coordonator stiintific: Popov Andrian,magistru in

drept ,lector superior.

1

Cuprins

Introducere..................... 1.Notiunea de obligatie...........................................................3 1.1. Definitia de obligaţie.......................................................61.2. Elementele raportului juridic obligaţional.......................61.2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional.........................71.2.2. Obiectul raportului juridic obligaţional............................81.2.3.Continutul raportului juridic obligational.........................92.Clasificarea obligaţiei civile................................................102.1.Clasificarea obligaţiilor după izvoare.................................102.2.Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor...........................112.3Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor..................132.4.Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor.......................152.5.Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile........16

3.Izvoarele obligaţiilor.............................................................17

Concluzii………………………………………………………33

Bibliografie……………………………………………………34

2

INTRODUCERE

Din punct de vedere etimologic,termenul obligatie provine de la cuvintul

latin ,,obligation”,care inseamna ,,a lega”(ligare) pe cineva ,,din pricina”

neexecutarii prestatiei pe care o datora altuia.In acceptiunea sa initiala,termenul

obligatie inseamna o legatura pur materiala(vinculum corporis) intre creditor si

debitor.[1]Astfel daca creditorul nu obtinea obiectul obligatiei de la datornic,avea

dreptul sa-l puna pe debitor sa munceasca in folosul sau,sa-l priveze de libertate

fizica ori sa-l vinda ca sclav pentru a-si satisface creanta.[2]In asa mod,pretul

vinzarii sclavului,ca lucru,inlocuia obiectul obligatiei.Cu timpul notiunea de

obligatie se transforma intr-o legatura materiala (vinculum corporis) in una pur

juridica (vinculum juris),adica incepe sa fie inteleasa ca un raport juridic in temeiul

caruia creditorul poate pretinde depitorului sa execute prestatia,iar in caz de

neexecutare a prestatiei,poate sa recurga in locul inlantuirii debitorului doar la

urmarirea silita asupra bunurilor acestuia.[3]

In vorbirea curenta,termenul obligatie are uneori si intelesul de inscris

constatator al unui raport de creanta,cum ar fi in cazul obligatiunilor emise de

societatile pe actiuni in conditiile art.16 al Legii nr.1134-XII din 02.04.1997

privind societatile pe actiuni,[4]care acorda obligatarilor dreptul preferential fata

de actionari la primirea unei parti din profitul societatii sub forma de dobinda sau

alt profit.

Teoria generala a obligatiilor reprezinta un domeniu de importanta majora

pentru ramura dreptului civil,reglementata,sub aspectele generale,de catre Codul

Civil,iar sub celelalte aspecte particulare,de catre alte acte normative.

[1]Vladimir Hanga,Drept privat roman,Bucuresti,Editura Didactica si Pedagocica,1997,p.345

[2]P.C.Vlachide,Repetitia principiilor de drept civil,vol.II,p.11

[3]Vladimir Hanga,op.cit.,p.345

[4]Monitorul official al Republicii Moldova,nr.38-39/332 din 12.06.1997

3

1.Notiunea de obligatie

1.1.Definitia de obligatie.

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a definit noţiunea de

obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de altfel şi alte coduri civile europene, ca

cel austriac din 1811, cel elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al

obligaţiilor din 1881 şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică.[5]

Acest lucru se explică prin adoptarea de către redactorii codurilor respective a

renumitei definiţii a obligaţiei din INSTITUTELE lui Justinian, care a definit

obligaţia astfel:,,obligatio est juris vinculum quo necesitate adstringimur,alicuius

solvendae rei,secundum nostrae civitatis jura”.

În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit doctrinei.

Astfel au fost formulate mai multe definiţii:

,,Obligatia este o legatura juridica intre doua sau mai multe persoane,in

virtutea careia,o parte,numita debitor,se obliga fata de alta,numita creditor,la

executarea unei prestatiuni pozitive sau negative,adica la un fapt sau la o

abstentiune”.[6]

,,Obligatia este raportul juridic in temeiul careia o persoana este tinuta sa

dea,sa faca sau sa nu faca ceva in favoarea unei alte persoane”.[7]

,,Raportul juridic de obligatie poate fi definit ca acel raport in baza caruia o

persoana,numita creditor,poate pretinde altei persoane,numita debitor,efectuarea

unei anumite prestatiuni.”[8]

,,Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana,numita

creditor,are dreptul de a pretinde de la alta persoana,numita debitor,o anumita

prestatiune,pe care acesta este indatorat a o indeplini.”[9]

[7]Tudor R . Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 9;

[5]Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1984, pag. 14;

[6]Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Ed.

Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, pag. 511;

[8]Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976, pag. 2;

[9]Ioan Albu, op. cit., pag. 14;

4

,,Obligatia este raportul de drept civil,in care o parte numita creditor,are

posibilitatea de a pretinde celeilalte parti,numita debitor,sa execute o prestatie sau

mai multe prestatii,ce pot fi de a da,a face sau a nu face,de regula,sub sanctiunea

constringerii de stat”.[10]

,,Obligatia este raportul de drept civil in care o parte,numita creditor,are

posibilitatea de a pretinde celeilalte parti,numita debitor,sa execute o prestatie sau

mai multe prestatii,ce pot fi de a da,a face sau a nu face,de regula,sub

sanctiuneaconstringerii de stat”.[11]

,,Obligatia este raportul juridic in temeiul caruia o persoana numita debitor

este tinuta fata de alta,numita creditor,la datoria de a da,de a face sau de a nu face

ceva,sub sanctiunea constringerii de stat in caz de neexecutare de buna voie”.[12]

,,Obligatia este acel raport juridic in temeiul caruia o persoana-numita

creditor-sa-i faca o prestatie pozitiva sau negative,iar in caz de neindeplinire s-o

poata obtine in mod fortat”.[12]

,,Obligatia in sens larg este,asa dar,acel raport juridic in continutul caruia

intra dreptul subiectului active,numit creditor,de a crere subiectului pasiv,numit

debitor si caruia ii revine indatorirea corespunzatoare de a da,a face sau a nu face

ceva,sub sanctiunea constringerii de stat in caz de neexecutare de bunavoie”.[13]

Prin prisma textului de lege continut in art.512,alin.(1) al Codului

civil,notiunea de obligatie se desfasoara in doua sensuri.In sens larg,prin obligatie

se intelege raportul juridic in virtutea caruia creditorul este in drept sa pretinda de

la debitor executarea unei prestatii ce poate consta in a da,a face sau a nu face

ceva,de regula,sub sanctiunea constringerii de stat.

[10]Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 10;

[11]Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami,

Bucureşti, 2000, pag. 9;

[12]Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti,

2002, pag. 10;

[13]Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2002, pag. 3;

5

Dupa cum se observa,raportul juridic obligational este alcatuit din doua laturi:una

active,formata din dreptul creditorului de a pretinde executarea de la debitor,si a

alta pasiva,formata din indatorirea debitorului de a executa prestatia fata de

creditor.

In sens restrins,termenul de obligatie desemneaza numai latura pasiva a

raportului juridic,adica indatorirea debitorului de a executa prestatia promise

creditorului.

1.2.Elementele raportului juridic obligational.

În literatura de specialitate,raportul juridic este definit ca acea legătură socială,

reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între

participanţi,determinaţi,legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea

coerciţiunii statale.

Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială

patrimonială sau nepatrimonială,reglementată de norma de drept civil –

caracterizat prin caracter social, voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor.

Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente

structurale: subiectele, conţinutul şi obiectul.

1.2.1.Subiectele raportului juridic obligaţional.

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele

juridice, ca titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi

statul, atunci când participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.

Statul si unitatile administrativ-teritoriale pot fi subiecte ale raportului

obligational,insa numai in cazuri exceptionale,cind participa nemijlocit,in nume

propriu,ca subiecte de drepturi si obligatii(art.192-193).

Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor,

denumiri care sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale,

indiferent de izvorul obligaţiei., fiind termeni proprii teoriei generale a obligaţiilor.

6

Atunci când ne raportăm la izvoarele concrete ale obligaţiilor, subiectele poartă

denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, în cazul contractului de vânzare –

cumpărare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi locatar,

în cazul contractului de locaţiune.

Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă

parte numai debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut,

împrumutătorul este numai creditor, iar împrumutatul numai debitor.

De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex,

subiectele având calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare –

cumpărare, vânzătorul este creditor al preţului şi debitor al obligaţiilor de

transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a lucrului vândut, iar

cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul preţului.

Determinarea subiectelor participante la raporturile obligationale,ca creditor

sau debitor,se face de regula,in momentul nasterii acestor raporturi.O asemenea

cerinta nu trebuie insa absolutizata,caci nimic nu se opune ca subiectele raportului

juridic sa fie doar determinabile la momentul nasterii acestuia,urmind ca

determinarea lor sa se faca abia in momentul executarii obligatiei.[14]Astfel,in

cazul raportului obligationalnascut din promisiunea publica de recompensa este

determinat numai debitorul,pe cind creditorul va fi determinat ulterior,in persoana

celui ce va satisface cerintele actului unilateral al promisiunii publice de

recompensa.

1.2.2.Obiectul raportului juridic obligaţional.

Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate

pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.[15]

Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face

– sau într-o abţinere sa inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa

obligaţiei asumate.[16]

[14]Tudor R.Popescu si Petre Anca,Teoria generala a obligatiilor,Editura stiintifica,Bucuresti,1968,p.10.

[15] Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, pag. 289.

7

[16]Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. „ Şansa”,

Bucureşti, 1994, pag. 63-64.

Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

să aibă natură juridică, să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de

către acesta, să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către

acesta, să fie posibilă, să fie determinată sau determinabilă şi să fie licită.

Mai succind spus,obiectul obligatiei consta in ceea ce creditorul poate

pretinde de la debitor si acesta trebuie sa indeplineasca.[17]Potrivit

art.512,alin(1),prestatia poate consta in a da,a face sau a nu face.

Prestatia de a da inseamna indatorirea debitorului de a constitui sau a transmite

un drept real.De exemplu,obligatia vinzatorului de a transmite cumparatorului

dreptul de proprietate a bunului vindut;obligatia debitorului gajist de a constitui in

favoarea creditorului sau un drept de gaj sau de ipoteca.Obligatia de a da nu se

confunda cu obligatia de a preda.De regula,dreptul de proprietate asupra bunurilor

mobile se transmite dobinditorului o data cu transmiterea bunului(art.321,alin.(1))

si respectiv,obligatia de a da se considera executata in acelasi timp cu obligatia de

a face.

Prestatia de a face este indatorirea subiectului pasiv de a efectua o lucrare,un

serviciu si ,in general,orice prestatie pozitiva in afara celor care se incadreaza in

categoria prestatiilor de a da.Fac parte din aceasta categorie:obligatia vinzatorului

de a preda lucrul vindut,obligatia locatorului de a pune la dispozitia locatarului

lucrul inchiriat,obligatia de a presta un serviciu sau de a executa o lucrare etc.

Prestatia de a nu face consta intr-o conduita negative,adica in abtinerea

debitorului de la ceva ce ar fi putut face daca nu s-ar fi obligat fata de creditor.De

pilda,obligatia autorului care a incheiat un contract de editare cu o anumita editura

de a nu ceda altei edituri dreptul de reproducere si difuzare a operei sale.Obiectul

unei asemenea obligatii este deci o prestatie negative,o obtinere prin care debitorul

isi autorestringe in mod deliberat facultatea de a actiona,posibilitatea de a savirsi

una sau mai multe fapte.[18]

[17]Ioan Albu,op.cit.,p.34.

8

[18]Mircea N.Costin,Mari institutii ale dreptului civil roman,vol.3,Teoria generala a obligatiilor,Editura

Dacia,Cluj-Napoca,1993,p.70.

1.2.3.Continutul raportului juridic obligational.

Continutul raportului juridic obligational este formay din doua componente

correlative:dreptul creditorului de a pretinde de la debitor indeplinirea prestatiei

care o datoreaza si indatorirea debitorului de a executa prestatia respective.

Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă

care aparţine creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă

debitorului.

Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu,

atunci când o parte are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau

complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.

Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa

părţilor, atunci când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul

în care izvorul obligaţiei este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.

Din faptul ca dreptul de creanta si obligatia corelativa au un caracter

patrimonial rezulta ca si continutul raportului obligational are un character

patrimonial:dreptul de creanta se inscrie in activul patrimoniului,iar obligatia

corelativa este cuprinsa in pasivul acestuia.[19]

9

[19]Constantin Statescu si Corneliu Birsan,Drept civil.Teoria generala a obligatiilor,Editura

ALL,Bucuresti,1995,p.11

2.Clasificarea obligatiei civile

Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:

izvorul obligaţiei,

obiectul obligaţiei

opozabilitatea obligaţiei

sancţiunea juridică

după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

2.1.Clasificarea obligatiilor dupa izvoare.

In funtie de izvorul lor,obligatiile sint susceptibile de mai multe clasificari.

Dacă avem în vedere criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică astfel:

Obligaţii născute din acte juridice

- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;

- obligaţii născute din contracte;

Obligaţii născute din fapte juridice

- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite:

- obligaţii născute din îmbogăţirea fără just temei;

- obligaţii născute din gestiunea de afaceri;

- obligaţii născute din plata nedatorată;

- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite;

2.2.Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor.

O prima clasificare,in functie de acest criteriu,ne permite sa distingem trei

categorii de obligatii:

- obligaţii de a da;

- obligaţii de a face;

- obligaţii de a nu face.

Distinctia intre obligatiile de a da,de a face si de a nu face prezinta interes

practic sub aspectul regulilor ce guverneaza executarea lor.

10

Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a

transmite un drept real.

O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite

cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da

înseamnă a preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie

de a face.

Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului

pasiv, denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda

un lucru.

De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a

format obiectul contractului de vânzare – cumpărare.

Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se

abţine de la o anumită acţiune.

Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept

real sau unui drept de creanţă.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea,

generală şi negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului

dreptului real, de a se abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului

dreptului de către titularul acestuia.

De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de

a nu încălca dreptul de proprietate al vecinului.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea

debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o

asemenea obligaţie.

De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui

teren, faţă de proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m

de linia hotarului despărţitor.

11

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată

apoi şi de doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în

obligaţii determinate şi obligaţii de diligenţă.

Obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală, sub

aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea de a

obţine, un rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.

De exemplu, în cazul contractului de vânzare – cumpărare, obligaţia

vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau,

în cazul unui contract de transport, obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o

anumită destinaţie.

De esenta unor asemenea obligatii este ca sub aspectul obiectului si scopului

urmarit ele sunt strict precizate,debitorul obligindu-se sa desfasoare o anumita

activitate si sa obtina astfel un rezultat précis determinat.Neatingerea rezultatului

prevazut creeaza prezumtia ca debitorul nu a fost suficient de diligent,ca deci s-a

aflat in culpa si ca este raspunzator de urmarile neindeplinirii sau indeplinirii

obligatiei.[20]Nerealizarea scopului urmarit face sa se nasca,ipso facto,prezumtia

culpei debitorului,care nu trebuie dovedita.Debitorul va fi considerat raspunzator

de urmarile neindeplinirii sau indeplinirii necorespunzatoare a obligatiei asumate.

Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a

depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la

realizarea acelui rezultat.

De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi

pacient, prin care medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa

pentru însănătoşirea pacientului.Caracteristic pentru asemenea obligatii este faptul

ca debitorul nu se obliga si nu garanteaza obtinerea rezultatului respective,ci numai

indatorirea de a depune deligentele necesare in vederea atingerii unei anumite

finalitati.

[20]Constantin Statescu si corneliu Birsan,op.cit.,p.13.

12

In masura in care debitorul a savirsit tot ceea ce era necesar si tot ce este in

stare sa se faca pentru realizarea finalitatii respective,obligatia se considera

executata,indifferent daca scopul visat a fost sau nu realizat.debitorul unei obligatii

de mijloace raspunde pentru neexecutarea acesteia numai in cazul in care creditorul

face dovada ca n-a depus prudenta si diligenta necesara si nu a folosit toate

mijloacele care ar fi avut ca urmare obtinerea rezultatului scontat,astfel spus,el

raspunde doar atunci cind creditorul ii probeaza culpa.

În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în

obligaţii pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face şi obligaţii negative –

obligaţiile de a nu face .Importanta practica a acestei clasificari este

nesemnificativa.Ea este retinuta de specialitate ca posibilitate de regrupare

bipartite,in functie de natura lor,a obligatiilor de a da,a face si a nu face.[21]

2.3.Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor.

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:

Obligaţii obişnuite;

Obligaţii opozabile şi terţilor;

Obligaţii reale.

Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii

sunt excepţii.Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă

de care s-a născut.

Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de

a face, sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor

legea sau convenţia părţilor.[22]

Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau

convenţionale.

[21]Mircea N.Costin,op.cit.,p.74.

[22] Corneliu Bîrsan, op.cit., pag.24.

13

Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea

nr.18/1991 republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole

obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului,

care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi

lege.

Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia

proprietarului unui fond aservit, asumată în momentul constituirii unei servituţi de

trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii.

Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale

grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată

cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate

imobiliară.

Obligaţiile opozabile şi terţilor - scriptae in rem, se caracterizează prin faptul

că sunt atât de strâns legate de posesia unui bun, încât creditorul nu poate obţine

satisfacerea dreptului său decât dacă posesorul bunului va fi obligat să respecte

acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la naşterea raportului

obligaţional.

Menţionăm în acest sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează

obiectul unui contract de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil. Dacă

locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte

locaţiunea făcută înainte de vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de

locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza vânzării.

2.4.Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor.

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii civile perfecte;

- obligaţii civile imperfecte.

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie a cărei executare este asigurată,

în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui

14

titlu executor ce poate fi pus în executare silită.Fac parte din aceasta categorie

cvasitotalitatea obligatiilor civile.

Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie

care nu poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu

mai are posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.Din acest motiv asemenea

obligatii mai sunt denumite si neinzestrate cu actiune in justitie.

In literature de specialitate obligatiile naturale sunt subclasificate in:obligatii

civile generate si obligatii civile avortate.

Obligatiile civile generate sunt cele care si-au pierdut prin prescriptie

extintiva dreptul la actiune cu care erau initial inzestrate.Acest lucru rezulta din

prevederile art.281,alin.(1),care acorda debitorului dreptul de a refuza executarea

obligatiei dupa implinirea termenului de prescriptie.

Obligatiile civile avortate sunt acele obligatii care s-au nascut de la bun

inceput fara a fi insotite de dreptul la actiune in justitie.Fac parte din aceasta grupa

obligatiile izvorite din jocuri si pariuri,cele izvorite dintr-un testament

nevalabil,obligatiile de intretinere intre rude care nu au o astfel de indatorire legala.

Desi potrivit regulii generale obligatiile naturale sunt lipsite de

sanctiune,totusi legislatia in vigoare le recunoaste anumite efecte

juridice.Astfel,executarea voluntara a unei obligatii naturale este considerate o

plata valabila si,respective,debitorul nu poate cere restituirea prestatiei,pe motiv ca

a fi facut o plata nedatorata.Exceptia isi are temeiul in prevederile art.281,alin.

(3),unde se dispune:,,persoana care a executat obligatia dupa implinirea termenului

de prescriptie extinctive nu are dreptul sa ceara restituirea celor executate,chiar

daca,la data executarii,nu cunostea faptul expirarii termenului de prescriptie

extinctiva”.Un alt effect recunoscut de legea obligatiilor naturale este consacrat in

art.517,alin.(4),care prevede posibilitatea transformarii obligatiei naturale in

obligatie civila in baza intelegerii dintre creditor si debitor.

15

2.5.Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile.

După cum sunt sau nu afectate de modalităţi, obligaţiile se clasifică în:

- obligaţii simple;

- obligaţii complexe.

Obligaţiile simple sunt obligaţiile neafectate de modalităţi şi reprezintă

raporturi juridice obligaţionale care au un creditor şi un debitor, iar obiectul constă

într-o singură prestaţie. Ele se mai numesc obligaţii pure şi simple,produc efecte

ireversibile şi se execută imediat după ce au luat naştere.

Obligaţiile complexe sunt acele obligaţii afectate de modalităţi, care prezintă

particularităţi în ceea ce priveşte subiectele, obiectul şi efectele lor.

Modalităţile care afectează o obligaţie civilă sunt termenul şi condiţia.

16

3.Izvoarele obligatiilor

Raportul juridic obligational,ca si orice raport juridic,ia nastere in urma

producerii unor fapte juridice(lato sensu) generatoare de efecte juridice.Asemenea

fapte,in limbajul juridic,sunt numite izvoare de obligatii.In contextual Codului

civil,legiuitorul intrebuinteaza pentru denumirea acestei notiuni termenul temei al

nasterii obligatiilor.

Potrivit art.514,sunt considerate temeiuri de nastere a

obligatiilor:contractile,faptele ilicite(delictele),precum si orice alte acte sau fapte

susceptibile de a le produce in conditiile legii.Corelind aceste prevederi cu

prevederile referitoare la aparitia drepturilor si obligatiilor civile continute in art.8

putem enumera in calitate de temeiuri de aparitie a obligatiilor civile:

a)contractile si alte acte juridice;

b)actele emise de o autoritate publica,prevazute de lege drept temei al aparitiei

drepturilor si obligatiilor civile;

c)hotaririle judecatoresti in care sunt stabilite drepturi si obligatii;

d)crearea si dobindirea de patrimoniu pe temeiuri de neinterzicere de lege;

e)elaborarea de lucrari stiintifice,crearea de opera literare,de arta,in urma

inventiilor si altor rezultate ale activitatii intelectuale;

f)cauzarea de prejudicii unei alte persoane;

g)imbogatirea fara justa cauza;

h)alte fapte alte persoanelor fizice si juridice sau evenimente de care legislatia

leaga aparitia unor efecte juridice in materie civila.

Generalizind continutul acestor prevederi,literature de specialitate imparte

izvoarele obligatiilor in doua categorii principale:acte juridice si fapte juridice.

Actele juridice sunt manifestari de vointa ale persoanelor fizice sau juridice

indreptate spre nasterea,modificarea sau stingerea raporturilor juridice.In aceasta

categorie de izvoare sunt cuprinse:contractul si actul juridic inilateral,daca

genereaza un angajament juridic obligational.

Trebuie precizat că în literatura juridică şi în practica judiciară s-au cristalizat

noţiunile astfel: actele juridice sunt acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a

17

produce efecte juridice, iar faptele sunt acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de

a produce efecte juridice, care însă se produc în temeiul legii, la care se adaugă şi

evenimentele (deci faptele juridice în sens restrâns).

Considerat în sensul conceptului tradiţional, actul juridic civil a fost definit:

- „...un act de voinţă săvârşit cu scopul de a produce efecte juridice, adică de

a crea, modifica sau stinge un raport juridic”

- „...un act de voinţă săvârşit cu scopul de a produce efecte juridice, adică de

a crea, de a transmite, de a modifica sau de a stuinge un raport juridic”

- „...actul de voinţă săvârşit de subiectele de dreptuir pentru a crea, modifica

sau stinge un raporturi juridice în temeiul dreptului obiectiv şi în limitele pe

care acestea le statorniceşte”

Pentru o definiţie corectă şi completă actului juridic civil, se impune luarea

în considerare a următoarelor elemente:

- actului juridic civil este o manifestare de voinţă, este, deci, în primul rând

rezultatul unei hotărâri lăuntrice, rezultatul unui proces volutiv

- scopul exprtimării manifestării de voinţă în constituie producerea de

efecte juridice civile; este elementul care diferenţiază actului juridic civil de faptul

juridic civil săvâşit fără intenţia de a produce asemenea efecte.

- efectele juridice avute în vedere trebuie să privească naşterea,

modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete, element care

deosebeşte actului juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptului.

Clasificarea actelor juridice civile.În circuitul civil se întâlnesc nenumărate şi

diverse acte juridice, de aceea este necesar ca ele să fie clasificate după anumite

criterii în categorii de acte juridice, având în vedere manifestările de voinţă cu

aspecte înrudite. Principalele criterii de clasificare şi categorii de acte juridice, care

se examinează în literatura de specialitate sunt următoarele:

a) în raport de numărul părţilor actele juridice se împart în unilaterale,

bilaterale şi multilaterale .

b) în raport de scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice se

divid în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit. La rândul lor cele

18

de tip cu titlu oneros se subdivid în acte comutative şi aleatorii, iar

cele cu titlu gratuit se subdivid în libertăţi şi acte dezinteresate;

c) în raport de efectele produse, se disting: acte constitutive, translative

şi declarative;

d) în raport de importanţa lor faţă de un bun sau un patrimoniu, actele

juridice se împart în acte de conservare, de administrare, de dispoziţie;

e) în raport de conţinutul lor actele juridice se divid în: patrimoniale şi

nepartimoniale;

f) în raport de modul de încheiere se deosebesc acte consensulae,

solemne, reale;

g) în raport de momentul când îţi produc efectele, se disting acte între vii

(inter vivos) şi acte pentru cauze de moarte (mortis causa);

h) în raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actelor

juridice, se deosebesc acte subiective şi acte condiţie;

i) în raport de intensitatea şi siguranţa oferită titularilor de drepturi, se

disting acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi;

j) în raport de legătura dintre ele, actele juridice se divid în principalele

şi accesorii;

k) în raport de legătura lor cu cauza, actele sunt cauzale şi abstracte;

l) în raport de modul cum pot fi încheiate se deosebesc acte strict

personale şi acte încheiate prin reprezentare;

m) în raport de reglementarea lor, actele juridice se împart în acte numite

(tipice) şi nenumite (atipice);

n) în raport de modul lor de executare se disting: acte cu executare dintr-

o dată şi acte cu executare succesivă.

Consimţământul.Pentru actele juridicice civile, consimţământul este un

element structural, fiind cel mai important dintre elementele de structură ale acestei

categorii juridice pentru că:

- este nu numai un element de structură ci şi un element definitoriu al actelor

juridice civile, caracter ce rezultă din următoarele corelări:

19

a)prin definiţie, actul juridic civil este o manifestare de voinţă intevenită

în scopul de a produce efecte juridice;

b)privit lato sensu, consimţământul este acordul de voinţă al părţilor în

actele juridice bilaterale;

c)privid stricto sensu consimţământul este manifestarea voinţei de către

una din părţi la încheierea unui act juridic civil bilateral, ori, în actele

juridice unilaterale, manifestarea de voinţă de către autorul acestuia.

- pe de altă parte, voinţa înseamnă, sub aspectul structurii actului juridic

civil, mai mult decât consimţământul ca element de structură; ea se prelungeşte

peste limitele acestuia, conturând un alt element de structură: cauza;

- neândoielnic, consimţământul este cel mai important element de structură

al actului juridic civil şi prin aceea că, voinţa, inclusiv cea incorporată în actele

juridice, în general şi în actele juridice civile, în special, dă substanţă esenţei

dreptului însuşi;

- în sfârşit, ideea de consimţământ-consimţământul însuşi atrag atenţia

asupra legăturii juridice născute între părţile unui raport juridic civil concret.

În doctrină, (prof. A.Ionaşcu, Drep Civil, Ed. Didactică şi pedagogică, 1963) s-a

evidenţiat că în procesul de formare a voinţei juridice se disting mai multe etape:

a) reflectarea nevoilor sau dorinţelor în conştiinţă

b) apariţia motivelor care îndeamnă la acţiune

c) deliberarea

d) intervenţia motivului determinant, care nu este altceva decât

reprezentarea intelectuală a scopului urmărit

e) hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului

urmărit, cu alte cuvinte, formarea consimţământului

Trebuie menţionat că aceste etape de formare a voinţei juridice se petrec pe

plan intern psihologic. Pentru ca faptul psihologic să se transforme în fapt juridic

este necesar ca hotărârea de a încheia actul juridic să fie exteriorizată.

Faptele juridice,in sens restrins,sunt actiuni omenesti licite sau ilicite

savirsite faraintentia de a produce efecte juridice,efecte care totusi se produc in

20

virtutea legii,independent de vointa celui care a savirsit faptul.In aceasta categorie

sunt cuprinse:faptele juridice licite(gestiunea de afacere,imbogatirea fara justa

cauza) si faptele juridice ilicite(delictele civile).

Faptele juridice licide,sunt acele fapte juridice prin producerea carora nu sunt

incalcate dispozitiile legale in vigoare.

In categoria faptelor juridice licite intra:a)gestiunea de afacere;b)plata

lucrului nedatorat;c)imbogatirea fara justa cauza.

a)Gestiunea de afaceri a faptului licit unilateral,ce consta intr-o operatiune

savirsita de propria initiativa de o persoana(denumita gerant) in favoarea sau

interesul altei persoane(gerat),fara ca intre cei doi sa existe vrio intelegere

anterioara.Gerantul poate sa incheie acele acte juridice,sau sa savirseasca acele

fapte materiale care au caracter patrimonial.Actele juridice de gerare sunt,in

principiu,acte de conservare si administrare,de exemplu:plata unei datorii a

geratului,intreruperea unei prescriptii a creantel geratului,actul incheiat cu un tert

pentru efectuarea unor reparatii etc.Dar pot fi si acte de dispozitie,care prin

raportarea la intregul patrimoniu al geratului dobindesc caracterul unor acte de

conservare sau administrare,de exemplu:vinzarea unor marfuri perisabile,supuse

stricaciunii,a fatei materiale,de exemplu:descarcarea unor marfuri,stingerea unui

incendiu.

Pentru a fi gestiune de afaceri,faptul ilicit trebuie sa indeplineasca anumite

conditii:

1.Garantul trebuie sa actioneze din propria sa initiativa,daca geratul cunoaste si

este deacord cu interventia gerantului,inseamna ca exista un contract de mandat;

2.Gerantul trebuie sa actioneze cu intentia de a gera interesele altei persoane,uneori

poate actiona concomitent si in interes propriu urmind sa obtina de la gerat

restituirea cheltuielilor efectuate.Daca nu se restituirea acestor cheltuieli ne aflam

in prezenta unui act juridic cu titlu gratuit.

3.Gestiunea(operatiunea) gerantului sa fie utila geratului,adica sa aiba ca finalitate

evitarea pierderii sau diminuarii unei valori patrimoniale,sporirea valorii unui bun

21

a acestuia din urma.Desi este un fapt unilateral,gestiunea de afaceri genereaza o

serie de obligatii reiproce insarcina celor doua parti implicate:

a)Gerantul are urmatoarele obligatii:

- de a continua gestiunea inceputa pina la data la care geratul va fi in masura si va

avea mijloacele necesare sa se ocupe personal de interesele sale;

- de a desfasura gestiunea cu diligenta(grija,priceperea)unui bun proprietar.

b)Geratul are urmatoarele obligatii:

- de a restitui gerantului toate cheltuielele necesare si utile pe care le-a facut in

cursul gestiunii;

- de a executa toate obligatiile contractate de gerant in numele sau(in numele

geratului),in interesul gestiunii,in masura in care nu au fost inca executate(cum ar

fi plata preturilor unor materiale,plata manoperei,in vederea executarii unei

reparatii);

Faptul juridic licit care consta in executarea voluntara de catre o persoana,di

eroare,a unei prestatii la care nu era obligata si fara intentia de a plati pentru

altul.Orice plata presupune o datorie pre-existenta.Daca aceasta datorie nu

exista,plata trebuie sa fie restituita celui care a facut-o,intrucit este fara cauza,fara

temei(adica nedatorata).Daca restituirea nu se face de buna voie de catre cel care a

primit plata nedatorata,cealalta persoana poate recurge la o actiune in justitie prin

care se cere restituirea el,denumita actiune in repetitiune.Plata nedatorata da

nastere unui raport obligational intre cel care a facut plata-creditorul obligatie de

primire a platii si cel care a primit plata-debitor al obligatiei de restituire.Pentru a fi

o plata nedatorata,faptul licit trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

- solvensul sa faca o plata,cu intentia de a stinge o obligatie,care

trebuie sa constea in remiterea unei sume de bani sau a unui

bun.

- sa nu existe o datorie preexistenta.

Pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesara savirsirea unei

fapte ilicite,care,in conceptia traditionala avea in structura sa un element obiectiv a

fost,ulterior abandonat.Aceasta inseamna ca in analiza faptei ilicite vom avea in

22

vedere doar elementul obiectiv al acesteia,adica manifestarea exterioara a unei

altitudini de constiinta si vointa a unei persoane.

In materia raspunderii civile delictuale,fapta ilicita este definita ca fiind orice fapta

pri care,incalcindu-se normele dreptului obiectiv,sunt cauzate prejudicii dreptului

subiectiv apartinind unei persoane.[23]

In alte formulari,fapta ilicita a fost definita ca fiind actiunea sau inactiunea care are

ca rezultat incalcarea drepturilor subiective sau interesele legitime ale unei

persoane[24] sau ca reprezentind un act de conduita prin savirsirea caruia se

incalca regulile de comportament in societate.[25]

Legea impune,de regula,obligatia persoanelor de a se abtine de la orice fapta

prin care s-ar putea aduce atingerea drepturilor subiective si intereselor legitime ale

altora.[26]Incalcarea acestei obligatii are loc,in principiu,printr-o activitate

pozitiva,prin acte comisive,dar fapta ilicita poate imbraca si forma unei inactiuni,in

acele situatii cind,potrivit legii,o persoana este obligata sa indeplineasca o

activitate sau sa savirseasca o anumita actiune.

Fapta ilicita prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice:[27]

- fapta are caracter obiectiv sau existenta materiala,constind intr-

o conduita ori manifestare umana exteriorizata;

- fapta ilicita este rezultatul unei atitudini psihice;

- fapta este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.

Cauzele care inlatura caracterul ilicit al fapte.In anumite situatii,desi fapta ilicita

provoaca un prejudiciu altei persoane,raspunderea nu este angajata,deoarece este

inlaturat caracterul ilicit all faptei.

[23]Constantin Statescu,Corneliu Birsan,op.cit.,pag.186.

[24]Liviu Pop,op.cit.,pag.212.

[25]Veronica Stoica,Nicolae Puscas,Drept civil.Institutii de drept civil,Ed.Universul

juridic,Bucuresti,2003,pag.328.

[26]Mihail Iliescu,op.cit.,pag.141.

[27]Liviu Pop,op.cit.,pag.213.

23

Cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei sunt:

- legitima aparare;

- starea de necesitate;

- indeplinirea unei activitati impuse sau permise de lege;

- indeplinirea ordinului superior;

- exercitarea unui drept;

- consemtamintul victimei.

Fapta ilicita nu va declansa raspunderea civila delictuala,lipsindu-i caracterul

ilicit,daca a fost savirsita in indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege

sau a ordinului superiorului.

Executarea ordinului superior inlatura caracterul ilicit al faptei daca a fost emis

de organul competent;emiterea ordinului s-a facut cu respectarea formelor

legale;ordinul nu este vadit ilegal sau abuziv,iar ordinul de executare al ordinului

nu este ilicit.[28]

Executarea unui drept inlatura caracterul ilicit al faptei daca,prin exercitarea de

catre o persoana a prerogativelor conferite de legea dreptului sau,s-au creat

anumite restringeri sau prejudicii dreptului subiectiv apartinind unei alte persoane.

[29]Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativa conferita de lege in temeiul

caruia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa

ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau,sub sanctiunea

recunoscuta de lege,in scopul valorificarii unui interes personal,direct,nascut si

actual,legitim si juridic protejat,in acord cu interesul obstesc si cu normele de

covetuire sociala.[30]

[28]Curtea de Apel tirgu-Mures,decizia civila nr.63 A/13.06.2002,in Ministerul Justitiei,Culegerea de

practica judiciara,ed.All Beck,Bucuresti,203,pag.35-36.

[29]Florin Ciutacu,Cristian jora,op.cit.,pag.204.

[30]Ion DEleanu,Drepturile subiective si abuzul de drept,Ed.Dacia,Cluj-Napoca,1988,pag.49.

24

Potrivit Codului Civil sunt izvoare de obligatii civile:

- contractul;

- cvasicontractul;

- delictul;

- cvasidelictul;

- legea.

Contractul este acordul de vointa realizat intre doua sau mai multe personae

prin care se stsbilesc,se modifica sau se sting raporturile juridice,art.666,alin.

(1)CC.

In imensa varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai

importante, a caror clasificare se poate face dupa mai multe criterii (asemanatoare

cu cele privitoare la actele juridice), precum: continutul, modul de formare, scopul

urmarit de catre parti, modul de executare. Contractele reprezinta cea mai

importanta si mai des folosita specie a actelor juridice.

Încheierea contractelor este guvernată de principiul libertăţii contractuale, deoarece

orice contract este creaţia unei voinţe umane.

O parte este obligată prin contract numai pentru că şi-a exprimat dorinţa în acest

sens şi numai în limitele în care a convenit. Principiul libertăţii contractuale se

exprimă şi prin aceea că o persoană poate încheia orice fel de contract, poate să

determine prin voinţa sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul

urmează să le producă.De asemenea părţile pot să schimbe, să modifice sau să

stingă obligaţiile exprimate în contract.

Sub aspectul formei încheierii contractului, libertatea contractuală se exprimă prin

ceea ce se numeşte consensualism; contractul se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor. Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii. Dacă o

convenţie este legal făcută, ea are "putere de lege" între părţi.

Însemnătatea contractului, ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între

persoanele fizice şi juridice se învederează (este evidentă) în toate domeniile, de la

25

cele mai fireşti şi mai simple activităţi ale oamenilor (ca de pildă, cumpărarea celor

necesare traiului), pînă la conducerea economiei naţionale şi la stabilirea relaţiilor

internaţionale. 

Contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre; el introduce în

relaţiile dintre oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce le revin şi

promovează relaţii de colaborare, educă oamenii în sensul disciplinei contractuale.

Clasificarea contractelor civile

In imensa varietate a contractelor se pot desprinde unele categorii mai importante,

a caror clasificare se poate face dupa mai multe criterii (asemanatoare cu cele

privitoare la actele juridice), precum: continutul, modul de formare, scopul urmarit

de catre parti, modul de executare. Contractele reprezinta cea mai importanta si

mai des folosita specie a actelor juridice.

Definitie: Contractele reprezină convenţia dintre 2 sau mai multe persoane în

scopul de a produce efecte juridice.

Contractul este un acord între 2 sau mai multe persoane în scopul naşterii unui

raport juridic.

Încheierea contractelor este guvernată de principiul libertăţii contractuale, deoarece

orice contract este creaţia unei voinţe umane.

O parte este obligată prin contract numai pentru că şi-a exprimat dorinţa în acest

sens şi numai în limitele în care a convenit. Principiul libertăţii contractuale se

exprimă şi prin aceea că o persoană poate încheia orice fel de contract, poate să

determine prin voinţa sa clauzele contractuale şi efectele pe care contractul

urmează să le producă.De asemenea părţile pot să schimbe, să modifice sau să

stingă obligaţiile exprimate în contract.

Sub aspectul formei încheierii contractului, libertatea contractuală se exprimă prin

ceea ce se numeşte consensualism; contractul se încheie prin simplul acord de

voinţă al părţilor. Contractul reprezintă principalul izvor de obligaţii. Dacă o

convenţie este legal făcută, ea are "putere de lege" între părţi.

Însemnătatea contractului, ca mijloc de stabilire a celor mai variate relaţii între

persoanele fizice şi juridice se învederează (este evidentă) în toate domeniile, de la

26

cele mai fireşti şi mai simple activităţi ale oamenilor (ca de pildă, cumpărarea celor

necesare traiului), pînă la conducerea economiei naţionale şi la stabilirea relaţiilor

internaţionale.

Contractul are un puternic rol educativ în viaţa societăţii noastre; el introduce în

relaţiile dintre oameni simţul răspunderii pentru îndatoririle ce le revin şi

promovează relaţii de colaborare, educă oamenii în sensul disciplinei contractuale.

Necesitatea unor clasificari generale ale contractelor . Categoria juridica pe

care o cuprindem sub denumirea de contract are o sfera foarte bogata . Ea

inglobeaza o varietate deosebita de specii de contracte.

Abstragandu-se din aceeasi specii cele mai generale caractere , lasandu-se la

o parte particularitatile si toate celelalte laturi specifice , in teoria si practica

dreptului a fost determinata categoria juridica a contractului , ca izvor de obligatii

civile.

Clasificarea ne da putinta sa intelegem ca, in fond , toate nenumaratele

contracte speciale se incadreaza in diferite tipuri , ale caror caracteristici pot fi

exprimate succinct , dar cuprinzator, in insesi denumirile date acestor tipuri.

Fiecare dintre clasificarile rezultate prezinta insemnatate pentru stabilirea

regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumeaza fiecarui tip.

Cand spunem , de exemplu, despre un contract, ca este bilateral sau sinalagmatic,

vom sti, fara sa fie necesar sa adaugam alte precizari , ca acelui contract i se va

aplica un anumit regim juridic , care este valabil pentru toate contractile

sinalagmatice , fara deosebire.

Toate clasificarile generale la care ne vom referi in continuare sunt necesare

tocmai pentru ca reduce la un limbaj sintetic o varietate nesfarsita de forme

juridice.

Criteriile de clasificare a contractelor. In literatura juridica au fost

concretizate urmatoarele criterii de clasificare a contractelor :

a) dupa manifestarea de vointa a persoanelor;

b) in functie de modul de formare a contractelor ;

c) dupa modul in care se echivaleaza prestatia unei parti ;

27

d) dupa modul de executare ;

e) in functie de reglementarea legala ;

f) in functie de caracterul contractelor;

g) in functie de clauzele contractului;

a) Dupa manifestarea de vointa a persoanelor distingem:

Contracte : 1. Unilaterale

2. Sinalagmatice

1. Contractele unilaterale – sunt acele contracte in care numai una dintre parti

isi asuma obligatii . Sunt doua sau mai multe parti contractante dar numai una isi

asuma obligatii , spre deosebire de actul juridic unilateral care este incheiat de o

singura parte ;- Ex.: imprumutul, comodatul, depozitul, donatia fara sarcina,

mandatul gratuit.

Este diferit de actul unilateral, care este efectul unei singure vointe.(testamentul)

Utilitatea practica a distinctiei: numai in cadrul contractului sinalagmatic se pot

pune probleme privind riscul contractual, exceptia de neexecutare.Pentru cele 2

forme sint diferite probele prin inscrisuri.

Cel mai des intalnit este contractul de donatie.Alte exemple de contracte

unilaterale : imprumutul (una din parti se obliga sa dea ceva altei parti, bani,

bunuri..); depozitul ( casuta de valori).

2. Contractul juridic sinalagmatic – da nastere la obligatie reciproce intre parti

deoarece ambele parti au in acelasi timp si drepturi si obligatii, fiecare parte este

totodata si creditor si debitor; Ex.: vinzarea-cumpararea, schimbul, locatiunea,

contractul de asigurare.(contractul de vanzare - cumparare in care vanzatorul este

creditor al pretului si debitor al obligatiilor de a preda lucrul iar cumparatorul este

debitor al pretului si creditor al obligatiei de a i se preda obiectul).

b) In functie de modul de formare a contractelor deosebim:

1. consensuale

Contracte : 2. reale

28

3. solemne

1. Contractele consensuale – sunt acele contracte care se incheie prin simplul

acord de vointa al partilor , simpla lor manifestare de vointa , neansotita de nici un

fel de forma , fiind suficienta pentru formarea valabila a contractului .

Actele consensuale sunt acele acte care iau nastere in mod valabil prin simpla

manifestare de vointa a partilor, fara a fi necesar indeplinirea vreunei formalitati.

In dreptul nostru civil functioneaza regula consensualitatii actelor juridice civile, in

sensul ca ele sunt valabile prin simpla manifestare de vointa. Marea majoritate a

actelor juridice civile sunt consensuale.

Sunt solemne sau formale actele pentru validitatea carora legea cere expres

incheierea lor intr-o anumita forma.

Intra in aceasta categorie, testamentul, donatia,contractul de ipoteca etc.

Actele reale sunt acele acte in care manifestarea de vointa, este insotita de

remiterea (predarea) bunului.

Intra in aceasta categorie contractul de imprumut, de depozit, gajul etc.

Utilitatea distinctiei dintre actele consensuale solemne si reale se manifesta in

aceea ca nerespectarea formei la actele solemne (formale) este sanctionata cu

nulitatea absoluta, in vreme ce actele consensuale sunt valabile indiferent de forma

in care au fost incheiate.

Incheierea actelor juridice solemne prin mandatar presupune ca si procura sa fie

facuta in forma solemna, ceea ce nu se cere in cazul actelor consensuale.

De asemenea, regimul probator este diferit pentru toate cele trei categorii de acte.

2. Contractele reale – se bazeaza pe consimtamantul partilor , dar pe langa

acordul de vointa este necesara si remiterea bunului ( a obiectului contractului ) .

Exemplu : contractul de gaj sau de amanet.

3. Contractul solemn – e acela care necesita pe langa acordul de vointa al

partilor si indeplinirea unor forme solemne , prevazute de lege.

Exemplu : contractul de ipoteca , sau de donatie ( incheiate in forma autentica ).

Acest contract necesita forma solemna ca o conditie sine qua non .

29

c) Dupa modul in care se echivaleaza prestatia unei parti deosebim intre :

contractele: 1. cu titlu oneros

2. cu titlu gratuit

Contractul oneros este acela in care fiecare parte voieste a-si procura un avantaj;

iar contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela in care una din parti

voieste a procura , fara echivalent , un avantaj celeilalte.

1. Contractele oneroase pot fi impartite in : 1.1. contracte comutative

1.2. contracte aleatorii

1.1. Contractele comutative - sunt acelea unde prestatia partilor este de la bun

inceput cunoscuta .

1.2. Contractele aleatorii – la aceste contracte este implicat riscul, intinderea

partilor ne fiind cunoscuta de la bun inceput, deoarece depinde de un eveniment

viitor incert ( ex. contractul de asigurare ).

2. Contractele cu titlu gratuit pot fi impartite in : contracte dezinteresate

liberalitatile

d) Dupa modul de executare distingem: contracte cu executare imediata

contracte cu executare succesiva

Spre deosebire de contractile cu executare imediata , a caror executare se produce

intr-un singur moment, contractele cu executare succesiva se executa treptat, in

timp (in mai multe etape, fie sub forma unei prestatii periodice, ex. contractul de

inchiriere, fie sub forma unei succesiuni de prestatii ,ex. contractul de furnizare.

e) In functie de reglementarea legala deosebim: 1. contr. numite

2. contr. nenumite

1. Sunt numite acele contracte ce corespund unei operatiuni juridice

determinate si care sunt nominalizate in legislatia civila .

30

2. Sunt nenumite acele contracte care sunt nominalizate , ca figuri juridice

distincte , in legislatie .

f) In functie de caracterul contractelor deosebim : 1. contr. principale

2. contr. accesorii

1. Se numesc principale acele contracte care au o existenta de sine-statatoare si

a caror soarta nu este legata de aceea a altor contracte incheiate de parti.

2. Contractele accesorii insotesc unele contracte principale, de a caror soarta

depind.

g) In functie de clauzele contractului poate fi contractul de adeziune – in care

una dintre parti sa aiba doar posibilitatea de a adera la clauzele contractuale ale

celeilalte parti . Exemplu : contractul de transport in comun .

Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie

către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.

În această categorie sunt incluse:

- gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;

- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.

Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care, fără a primi mandat

din partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia, dând

naştere la obligaţii reciproce.

Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o persoană

îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.

Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti unei persoane

o datorie inexistentă sau pe care nu o avea, care dă naştere obligaţiei de restituire.

Delictul şi cvasidelictul fiind fapte ilicite care, datorită împrejurării că au

produs un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a cauzat prejudiciul din vina

sa, să-l repare.

Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma vinovăţiei. Astfel,

delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp

ce cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau

imprudenţă.

31

Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care prin lege se nasc,

direct şi nemijlocit, obligaţii civile.

32

Concluzii

“Întreaga viaţă a omului, de la naştere ori în legătură cu acest moment, şi

până la moarte, dar şi în privinţa acestui eveniment legat de lăsământul

succesorului, este reglementată în aspectele sale esenţiale de normele dreptului

civil.

Instituţiile juridice aparţinătoare acestei ramuri a dreptului contribuie într-

o măsură importantă la reglementarea vieţii persoanei juridice, de la înfinţare, ori

în legătură cu acest proces şi până la încetarea ei prin reorganizare şi dizolvare,

ba chiar şi în privinţa consecinţelor ce decur din aceste măsuri.”

Mihail Eliescu, Traian Ionaşcu, Tutor R. Popescu, Ilie Stoenescu

,,Teoria Generală a Obligaţiilor a variat puţin în cursul

vremii şi are un caracter de permanenţă pe care nu-l posedă

celelalte materii juridice, supuse vicisitudinilor istorice. Ea

derivă în mod direct din dreptul roman. Este chiar curios cum

principiile dreptului roman după ce la un moment dat, în evul

Mediu, fuseseră părăsite, au fost reînviate după această eclipsă

vremelnică şi intrododuse în dreptul modern al obligaţiilor. Se

poate spune că edificiul actual al obligaţiilor a fost reclădit de

marii jurişti din secolele XVI, XVII şi XVIII din elemente pur

romane. Ne-am înşela dacă am crede că dreptul obligaţiilor este

fix şi neschimbat. Legea fundamentală a dreptului este evoluţia,

şi nici o parte a dreptului nu poate fi sustrasă necesităţii

fundamentale de a se adpta necontenit nevoilor sociale

schimbătoare. Regula de drept este expresia unei necesităţi

reale, iar nu un text zadarnic, străin de contingenţele vieţii şi de

evoluţia fatală a soccietăţii. Dacă, prin urmare, obligaţiile sunt

mai puţin supuse variaţiilor, în principiile lor generale, decât

33

celelalte părţi de drept, ele evoluează totuşi împreună cu nevoile

sociale şi economice.”

Bibliografie

1.Codul civil al Republicii Moldova.

2.Constantin Statescu,Corneliu Birsan,,,Drept civil.Teoria generala a

obligatiilor”.

3.Ioan Albu,,,Drept civil.Introducere in studiul obligatiilor”.

4.Monitorul official al Republicii Moldova.

5.Nicolae Popa,,,Teoria generala a dreptului”.

6.Liviu Pop,,,Teoria generala a obligatiilor”.

7.P.C.Vlachide,,,Repetitia principiilor civile”.

8.Renee Sanilevici,,,Drept civil.Teoria generala o obligatiilor”.

9.Tudor R.Popescu,Petre Anca,,,Teoria generala a obligatiilor”.

10.Vladimir Hanga,,,Drept privat roman”.

11.Veronica Stoica,Nicolae Puscas,,,Drept civil.Institutii de drept civil”.

34