Diploma
-
Upload
mirela-tiganus -
Category
Leadership & Management
-
view
225 -
download
3
Transcript of Diploma
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aspecte privind functia publica in administratia publica locala
Funcţia publică în administraţia publică
Noţiunea, regimul juridic şi clasificarea funcţiilor şi funcţionarilor publici
§ 1. Noţiunea funcţiei publice1
Autorităţile publice, inclusiv cele administrative, sunt înzestrate cu atribuţii necesare
îndeplinirii sarcinilor care le revin în conformitate cu care exercită competenţe determinate
participând în baza capacităţii juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate în nume
propriu.
Desigur, nu toate atribuţiile unui organ de stat implică şi exerciţiul autorităţii sau
puterii publice, întrucât există şi atribuţii - însoţite de competenţele corespunzătoare –
necesare doar asigurării bunei funcţionări a instituţiei respective îndeplinite de şi în cadrul
compartimentelor reprezentând structuri funcţionale de genul secretariat, registratură,
contabilitate, financiar, arhivă, etc.
Totuşi, capacitatea juridică abstractă a unei autorităţi sau instituţii trebuie să se
materializeze şi să se concretizeze în serviciul public prestat efectiv prin intermediul funcţiei
concrete exercitate de către o persoană fizică în mod individualizat.
În studiul nostru interesează numai acele funcţii care implică exercitarea atribuţiilor
publice (de putere) prin care se înfăptuieşte activitatea executivă a statului, nu şi celelalte
funcţii nepublice din chiar structura autorităţilor sau instituţiilor publice (casier, dactilograf,
1 Asupra definiţiei funcţiei şi funcţionarului în literatura mai veche a se vedea R. Ionescu, op.cit., pag. 177; I. Iovănaş, op.cit., pag. 175; A. Iorgovan, V. Gilescu, op.cit., pag. 222; I. Gliga, M. Stoica, Drept administrativ, Tipografia Învăţământului, Braşov, 1958, pag. 125; pentru literatura nouă a se vedea Al. Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Atlas Lex S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 78-79; A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. IV, Editura Actami, Bucureşti, 1994, pag. 313; M. Preda, Tratat elementar de drept administrativ român, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 78-79; V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 141; R.M. Petrescu, Drept administrativ, vol. II, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, pag. 99; Gh. T. Zaharia, Drept administrativ român, Editura Ankarom, Iaşi, 1949, pag. 311; M. T. Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, 1994; pag. 196; I. Alexandru, Tratat…, op.cit., pag. 333 şi următoarele.
Pagina 1 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
curier, bibliotecar, etc.), dar nici funcţiile publice din cadrul asociaţiilor, fundaţiilor,
partidelor, sindicatelor ori cele de conducere ale societăţilor comerciale indiferent de capitalul
lor (inclusiv integral sau majoritar de stat).
Funcţia publică se poate defini – în sensul cel mai larg al conceptului – ca
reprezentând o situaţie juridică predeterminată normativ constituită dintr-un complex unitar
de drepturi şi obligaţii prin a căror realizare se înfăptuieşte în mod specific competenţa unui
organ de stat exercitându-se puterea publică în conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii
respective.
În primul rând, funcţia publică este obiectiv predeterminată, fiind reglementată legal
astfel încât drepturile şi obligaţiile care îi alcătuiesc conţinutul sunt prestabilite neputând fi
create, modificate sau suprimate de către titularul ei sau de către alte subiecte de drept, chiar
superioare ierarhic, dacă legea nu le-a conferit o asemenea prerogativă.
În al doilea rând, funcţia publică este o situaţie juridică, adică un complex unitar şi
interdependent de drepturi şi obligaţii ce revin titularului ei, căruia îi conferă un adevărat
statut propriu, iar nu un simplu conţinut de raport juridic – format între funcţionar şi superior
ori între primul şi cel administrat – în care părţile se disting doar prin opozabilitatea, uneori
reciprocă, a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin ca participanţi în respectiva relaţie juridică.
Dacă într-un raport juridic obişnuit drepturile şi obligaţiile sunt strâns legate de
formarea, modificarea şi desfiinţarea relaţiei, în cazul funcţiei drepturile şi obligaţiile (care-i
alcătuiesc conţinutul) preexistă raporturilor propriu-zise, iar formarea, modificarea şi
încetarea acestora – în urma producerii unui act sau fapt juridic – constituie doar prilejul
exercitării respectivei facultăţi sau îndatoriri legale care nu sunt doar produsul voinţei
exclusive a subiectului titular, limitat, în acţiunile sale, nu într-atât la constituirea lor, cât, mai
ales, la realizarea lor. Altfel spus, prin intermediul funcţiei se contribuie la declanşarea
incidenţei legii pentru soluţionarea unui caz dat.
În al treilea rând, funcţia are un caracter propriu, aparţinând numai celui investit
anume în cadrul unei autorităţi pentru a-i realiza competenţa. În cadrul funcţiei se vor putea
săvârşi numai anumite acte şi fapte (cu sau fără semnificaţie juridică) conform atribuţiilor ce
revin instituţiei respective, ceea ce delimitează – în cadrul organului – o funcţie de alta chiar
similară. Desigur, acest lucru nu împiedică, pe de o parte, ca o persoană sau mai multe să
poată îndeplini simultan sau succesiv aceeaşi funcţie sau funcţii similare, iar prin delimitări
de ordin material, teritorial, personal sau temporal să se poată face distincţie între funcţii.
Pe de altă parte, o funcţie de regulă, nu epuizează, prin conţinutul ei, întreaga sferă
atribuţională a unei autorităţi, decât în mod cu totul excepţional (de exemplu, în cazul
Pagina 2 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
organelor unipersonale), întrucât – corespunzător diversităţii de sarcini şi atribuţii
reglementate în vederea realizării lor – în cadrul unei autorităţi se exercită mai multe funcţii a
căror sumă evidenţiază specificul competenţei organului din care fac parte.
În al patrulea rând, funcţia are un caracter continuu sau de permanenţă în timp, în
întreg intervalul scurs de la investirea şi până la dezinvestirea titularului căruia îi aparţine,
indiferent de existenţa sau nu a unui mandat ca durată limitată ori a lipsei oricărui termen
limită.
În al cincilea rând, funcţia are un caracter obligatoriu, prin îndatorirea exercitării
drepturilor şi cea de îndeplinire a obligaţiilor care-i alcătuiesc conţinutul, în sensul că ea nu
este o facultate sau o posibilitate, de genul dreptului subiectiv conferit persoanelor fizice sau
juridice şi faţă de care există latitudinea de a intra sau nu, după propria voinţă, în raporturi
juridice conform interesului propriu.
Într-adevăr, funcţia publică administrativă trebuie exercitată în orice împrejurare care-
i solicită intervenţia – din oficiu sau la cerere – chiar dacă faţă de o anumită atribuţie
autoritatea în cauză are un drept de apreciere sau de alegere în soluţionarea într-un anumit
mod a unei situaţii. Această îndatorire de rezolvare sau de pronunţare chiar şi faţă de o
solicitare (ce nu impune neapărat şi o intervenţie de drept sau soluţionare favorabilă din
partea autorităţii), operează în mod permanent deoarece neexprimarea sau neluarea de poziţie
din partea organelor executive – fie prin nesoluţionarea în termen, fie prin refuzul nejustificat
de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept legal recunoscut – permit declanşarea unei
proceduri judiciare ce se poate finaliza cu tragerea la răspundere a celui vinovat (inclusiv
pentru insubordonare dacă nu îndeplineşte o dispoziţie ierarhică), a autorităţii executive din
care face parte, concomitent cu obligarea acesteia la luarea şi îndeplinirea măsurilor
solicitate, plata despăgubirilor şi a daunelor morale, conform Legii contenciosului
administrativ nr. 29/1990 (în cazul funcţionarului public) sau a justiţiei care trebuie să
soluţioneze orice cauză cu care a fost sesizată (în cazul judecătorului – conform art. 3 din
Codul Civil).
În al şaselea rând, numai prin îndeplinirea efectivă a tuturor funcţiilor din cadrul unei
autorităţi se realizează exercitarea practică a competenţei autorităţii în cauză conform
atribuţiilor legal stabilite. Aceasta înseamnă că funcţiile trebuie încredinţate efectiv unor
persoane fizice apte să le exercite, care dispun de voinţa şi energia necesară realizării lor.
Desigur, pot exista şi funcţii neocupate de titulari, iar, uneori, chiar funcţii neexercitate, dar
acestea nu afectează, pe ansamblu, realizarea atribuţiilor organului, ci numai integralitatea
îndeplinirii lor. De asemenea, uneori, pot exista delegări sau cumuluri ori suplinirii de funcţii
Pagina 3 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ca situaţii excepţionale când una şi aceeaşi persoană va asigura exercitarea efectivă a două
sau mai multor funcţii tocmai pentru asigurarea funcţionării normale a instituţiei.
În al şaptelea rând, prin exercitarea funcţiei se contribuie la realizarea puterii publice,2
fie într-o formă directă, în cazul funcţiilor de decizie ce incumbă emiterea actelor juridice de
putere sau de autoritate (de regulă, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei), fie
indirectă prin acţiunile de pregătire, executare şi control strâns legate sau în legătură cu
exerciţiul autorităţii de stat (cazul inspectorilor, referenţilor, etc.).
Această precizare este necesară deoarece numai în acest mod distingem între funcţiile
publice de autoritate şi alte funcţii publice existente chiar în cadrul aceleaşi autorităţi (primele
revenind conducătorilor, celelalte subordonaţilor ierarhici), pe de o parte, şi funcţii nepublice
constituite mai ales la nivelul structurilor funcţionale interne – bazate pe contract de muncă
(secretariat, registratură, contabilitate) -, menite a asigura doar buna funcţionare a instituţiei şi
care nu sunt legate de exerciţiul propriu-zis al puterii publice, motiv pentru care le întâlnim şi
la administraţiile neguvernamentale, nestatale, la cele private, societăţi comerciale, etc.,
exercitarea acestora întemeindu-se pe contractul de muncă, eventual pe convenţii civile. Cu
alte cuvinte, în funcţia publică se reflectă în mod esenţializat trăsăturile de bază ale activităţii
publice constând în exercitarea puterii de către autoritatea în care se integrează respectiva
funcţie.
§ 2. Funcţia publică administrativă
Trăsăturile anterior prezentate sunt valabile, în general, oricărei funcţii publice
(inclusiv legislative, executive sau judiciare) deoarece toate presupun exerciţiul puterii
publice. Însă funcţia executivă sau administrativă o vom putea defini drept o categorie ce
reprezintă situaţia juridică legal predeterminată constând dintr-un complex unitar de drepturi
şi obligaţii prin care se înfăptuieşte, de regulă, competenţa unui organ al administraţiei
publice contribuindu-se la exercitarea puterii publice executive în conformitate cu atribuţiile
ce revin autorităţii în cauză.
În primul rând, este de remarcat faptul că funcţia publică executivă nu este numai
apanajul administraţiei publice, ci ea poate fi întâlnită în orice activitate publică de altă natură 2 Art. 105/1 din Constituţie face referire la funcţii publice de autoritate, iar art. 18 din Legea nr. 40/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne prevede că în realizarea atribuţiilor cadrele militare sunt investite cu exerciţiul autorităţii de stat având anumite drepturi şi obligaţii.
Pagina 4 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
(parlament, justiţie, preşedinţie), dar care în subsidiar, mai ales prin aparatul propriu,
îndeplineşte şi atribuţii administrative pentru organizarea şi asigurarea funcţionării
corespunzătoare a însăşi instituţiei în cauză.
În al doilea rând, prin această funcţie se înfăptuieşte în exclusivitate activitatea
executivă a statului, constând, în principal, din emiterea actelor administrative sau pregătirea,
executarea şi controlul realizării lor.
Funcţia publică – în sensul ei restrâns administrativ – a fost amplu reglementată prin
Legea3 privind Statutul funcţionarilor publici nr. 188/1999 care a definit-o (art. 3/1) ca
reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală (art.
2/1).
În primul rând, definiţia legală precizează conţinutul funcţiei care constă într-un
ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi.
Dacă prin atribuţie înţelegem un complex de drepturi şi de obligaţii de care dispune o
autoritate în vederea realizării sarcinilor sale, în schimb, prin responsabilitate trebuie să avem
în vedere o obligaţie de a efectua sau de a îndeplini o sarcină concretă de serviciu, o
îndatorire trasată şi determinată, noţiunea neavând nimic comun, în acest caz, cu cea de
răspundere pentru neîndeplinirea unei obligaţii legale, părând că are, mai degrabă, o
încărcătură politică şi etică, decât juridică.4
În al doilea rând, aceste atribuţii şi responsabilităţi sunt stabilite în temeiul legii.
Desigur, ar fi fost mai corect să se prevadă că ele sunt stabilite prin lege – atunci când această
reglementare le stipulează – iar mai apoi în temeiul legii când această competenţă este
delegată autorităţii sau instituţiei publice; de regulă, prin conducătorul ei, pentru a-i
determina conţinutul conform reglementărilor legale în vigoare şi în acord cu ele, ceea ce ar fi
în deplină concordanţă şi cu principiul legalităţii funcţiei.
În al treilea rând, atribuţiile şi responsabilităţile sunt determinate, în cazul funcţiei
publice, de către autoritatea publică sau instituţia publică în cadrul căreia ea există şi se
exercită. Autoritatea publică reprezintă forma organizată şi exteriorizată de manifestare a
puterii publice într-un mod determinat în cadrul unei funcţii fundamentale îndeplinite de stat.
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a nr. 600 din 8 decembrie 1999 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 82 pentru modificarea şi completarea ei publicată în Monitorul Oficial al României nr. 293, Partea I-a din 28.06.2000, modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 279 din 21.04.2003, republicată în anul 2004 dându-se atricolelor o nouă numerotare.4 M. Preda, G. Stecoza, Unele consideraţii şi observaţii critice asupra statutului funcţionarilor publici , în „Dreptul”, nr. 8/2000, pag. 63.
Pagina 5 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În cazul autorităţilor administrative, care ne interesează în mod special, avem de a face cu o
categorie a autorităţilor publice care dispunând de o capacitate administrativă specifică
participă în nume propriu la înfăptuirea puterii executive a statului în limitele competenţelor
legal determinate. Deci, practic, autorităţile publice administrative exercită puterea executivă
în scopul organizării şi înfăptuirii unor servicii publice de interes general ori în sectoare
specifice precum finanţe, învăţământ, sănătate, cultură, etc. În schimb, instituţia publică – nu
în sensul ei foarte larg care ar include şi autorităţile, dar nici în sensul ei juridic ca ansamblu
de norme unitare grupate şi foarte restrânse ca obiect de reglementare5 - ni se prezintă ca o
formă organizată menită a desfăşura activităţi din domeniul conducerii serviciilor publice sau
al efectuării serviciilor publice (neimplicată în sfera producţiei materiale) aflată, de regulă, în
subordinea unei autorităţi publice. În acest sens, de exemplu, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici – organ de specialitate al administraţiei publice centrale – este o
instituţie din subordinea guvernului cu rol de conducere în sectorul său de activitate, în vreme
ce spitalul, şcoala, teatrul, etc., sunt instituţii publice prestatoare efective de servicii publice.
Oricum denumirea generică de persoană administrativă ar fi suficient de acoperitoare pentru
toate categoriile de noţiuni administrative.
În al patrulea rând, funcţia publică este instituită în scopul realizării prerogativelor de
putere publică a autorităţii sau instituţiei publice din care face parte funcţionarul.
În al cincilea rând, funcţiile publice sunt cele prevăzute în statut (anexă) în hotărârea
de guvern sau sunt identificate – dintre funcţiile existente – prin actele conducătorilor
autorităţilor sau instituţiilor nominalizate în lege (prefect, primar) cu acordurile şi avizele
cerute de lege.
Funcţia publică are la bază o serie de principii (art. 4):
principiul legalităţii funcţiei publice, întrucât funcţia publică este definită de Statut,
iar funcţiile publice sunt prevăzute în anexa acestuia (art. 4 lit. a, teza I-a), conţinutul
activităţilor desfăşurate de funcţionari în exercitarea prerogativelor de putere publică fiind
determinat de lege (art. 2/3);
principiul imparţialităţii exercitării funcţiei publice, respectiv a serviciului public
înfăptuit prin intermediul ei, întrucât funcţionarul trebuie să asigure derularea raportului
administrativ, declanşat la cerere sau din oficiu, fără părtinire, nefavorizând nici una din
părţile acestuia, inclusiv pe sine, motiv pentru care legea a reglementat, în acest sens,
incompatibilităţile, conflictele de interese şi interdicţiile ce se impuneau (art. 4 lit. a, teza a II-
5 Asupra diferitelor sensuri ale instituţiei a se vedea I. Alexandru, op.cit., pag. 30-33.
Pagina 6 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a), ceea ce nu exclude promovarea intereselor legitime şi legale, după caz, a cetăţenilor ori a
autorităţilor şi instituţiilor publice implicate (art. 1/2 teza ultimă);
principiul obiectivităţii în exercitarea funcţiei publice, presupune soluţionarea cazului
dat cu respectarea adevărului obiectiv, respectiv pe baza stării de fapt corect stabilite şi cu
respectarea prevederilor legale integral aplicabile situaţiei, astfel încât propunerea, avizul,
decizia, etc., să fie temeinice şi legale (art. 4, lit. a teza a III-a);
principiul transparenţei în exercitarea funcţiei publice, adică a furnizării tuturor
informaţiilor necesare şi solicitate, utile soluţionării cauzei, cunoaşterea, de către cel interesat
ori de către opinia publică, în funcţie de natura (normativă sau individuală) a actului şi de
importanţa acestuia, a modului de desfăşurare şi fundamentare a procesului decizional,
inclusiv a actului rezultat în cadrul lui (art. 4 lit. b din Statut şi art. 1 şi 2 din Legea nr.
52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică);
principiul eficienţei şi eficacităţii are în vedere, pe de o parte, rezultatul economic al
exercitării funcţiei (nu neapărat în sensul rentabilităţii economice, ci în cel al încadrării în
limita veniturilor sau bugetelor proprii ori alocate), iar, pe de altă parte, rezultatul social
scontat, aşteptat de individ, colectivitate, autoritate (art. 4 lit. c);
principiul responsabilităţii, în conformitate cu prevederile legale, adică de îndeplinire
sau exercitare a funcţiei în conformitate cu obligaţiile decurgând din competenţele şi
atribuţiile încredinţate titularului ei şi prin a căror încălcare se declanşează răspunderea
juridică a acestuia (art. 4 lit. d);
principiul orientării către cetăţean a funcţiei publice în sensul prestării la termen şi
întocmai a serviciului public solicitat, efectuarea lui în interesul acestuia de către autoritatea
sau instituţia publică cea mai apropiată posibil (art. 4 lit. e);
principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei în sensul că funcţionarii publici nu pot fi
eliberaţi sau destituiţi din funcţie decât în condiţiile şi cazurile legal şi limitativ prevăzute, iar
întreruperea sau suspendarea temporară ori încetarea definitivă a raporturilor de serviciu din
motive neimputabile acestora nu determină pierderea drepturilor legal câştigate şi nici a
calităţii de funcţionar public păstrat în corpul de rezervă (art. 4 lit. f coroborat cu art. 2/2 teza
ultimă);
principiul subordonării ierarhice a funcţionarului public – trăsătură distinctivă a
acestuia faţă de parlamentar sau judecător -, constând în îndatorirea executării tuturor
dispoziţiilor ierarhice legale ale superiorilor acestuia, în limitele competenţei sale, la timp şi
întocmai (art. 4 lit. g).
Pagina 7 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Deşi legea nu le mai enunţă ca şi principii generale şi distincte, totuşi putem considera
ca principii şi următoarele reguli:
principiul egalităţii (accesului) şanselor de intrare şi promovare în corpul
funcţionarilor publici prin concursul deschis pentru fiecare cetăţean ce îndeplineşte condiţiile
legale (art. 491/3 teza a II-a) ceea ce este o reflectare particularizată a principiului egalităţii în
drepturi, fiind interzisă orice discriminare (art. 26/2);
principiul selecţiei funcţionarilor prin concurs după criteriul competiţiei deschise,
transparenţei, meritelor şi competenţei profesionale (art. 491/3 teza I-a).
Conţinutul concret al drepturilor şi îndatoririlor decurgând din funcţie şi revenind
titularului ei se stabilesc prin fişa postului. Ea reflectă şi diferenţierile faţă de alte funcţii sau
posturi similare.
Totalitatea funcţiilor dintr-o autoritate sau instituţie, atât cele publice cât şi cele
nepublice, corespunzător schemei de organizare a lor, cu diviziunile şi subdiviziunile
componente structurale, constituie statul de funcţii a acestora.
§ 3. Noţiunea funcţionarului public
Titularul unei funcţii se numeşte funcţionar, iar cel al unei funcţii publice se numeşte
funcţionar public. Titularul unei funcţii publice care implică şi exerciţiul autorităţii se va
numi funcţionar public de autoritate. În acest fel operează distincţia între funcţionarul public,
inclusiv cel de autoritate, şi titularii altor funcţii, chiar administrative, din cadrul unor
societăţi comerciale, regii autonome, inclusiv autorităţi şi instituţii care nu au atribuţii
executive, sunt încadraţi cu contract de muncă şi reprezintă, mai ales, în organizaţiile cu scop
lucrativ aşa-numitul personal neproductiv sau indirect productiv, numit şi administrativ.
Funcţionarul public este persoana fizică investită în mod legal cu exercitarea unei
funcţii publice. Între funcţie şi funcţionar, deci între situaţia juridică şi titularul ei, există
multiple legături şi diferenţieri.
În primul rând, funcţia publică este o situaţie juridică obiectivă, impersonală –
deoarece este o creaţie a legii – existând independent de titularul sau deţinătorul ei, respectiv
funcţionarul public, care se poate schimba, izvorând din nevoile practice ale exercitării
organizate a puterii publice în scopul realizării unui serviciu public determinat, de larg
interes.
Pagina 8 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În al doilea rând, funcţia publică nu se poate realiza în afara unui titular investit cu
înfăptuirea ei şi devenit, astfel, funcţionar public apt pentru misiunea încredinţată.
În al treilea rând, de regulă, funcţia publică nu epuizează întreg conţinutul atribuţiilor
şi sarcinilor de serviciu ce revin unui funcţionar deoarece cel în cauză mai poate primi, alături
de acestea, şi alte însărcinări legate de exerciţiul funcţiei sale, fie în baza legii, fie în baza
dispoziţiilor superiorilor săi ierarhici.
În al patrulea rând, funcţionarul exercită funcţia numai în baza unei investiri legale şi
în limitele ei, fără a putea refuza realizarea ei decât în cazul unor dispoziţii apreciate ca
ilegale ale conducerii sale.
În privinţa noţiunii de „funcţionar” sau de „funcţionar public”, instituită şi
generalizată prin noul Statut, trebuie să remarcăm faptul că deşi era şi este utilizată frecvent
de ştiinţa dreptului administrativ şi de cea a dreptului muncii, de ştiinţa administraţiei ori de
cea economică, legislaţia utilizează diferite terminologii neunitare incluzând noţiuni ca
„salariat”, „angajat”, „personal”, „lucrător”, etc.6
Pornind de la conţinutul funcţiei publice executive putem defini funcţionarul public
(administrativ) ca reprezentând persoana fizică ce face parte dintr-o autoritate sau instituţie
publică aflată în raporturi ierarhice şi care a fost legal investită cu exerciţiul unei funcţii
publice executive, de regulă, pentru o perioadă de timp nedeterminată, fiind salarizată pentru
activitatea depusă.
În primul rând, funcţionarul public trebuie să facă parte dintr-o autoritate sau instituţie
publică, de regulă administrativă sau executivă, întrucât funcţia se exercită în cadrul acestora,
chiar dacă unele efecte se produc şi în afara ei, în raporturile cu terţii în care intră organul în
cauză. Raţiuni practice pot determina că în mod temporar – prin delegare sau detaşare – o
persoană să-şi exercite funcţia în cadrul unei alte autorităţi sau instituţii, decât cea din care
face parte în mod obişnuit, ca o consecinţă a modificării vremelnice a raportului de serviciu
în care se află, dar şi în acest caz funcţionarul se află tot în cadrul unui organism determinat.
Neapartenenţa la un organ exclude posibilitatea valabilităţii juridice a manifestărilor de
voinţă intenţionate, conducând la inexistenţa actelor sale juridice lipsite de orice urmă de
legalitate (autenticitate sau oficialitate).
În al doilea rând, funcţionarul trebuie investit cu exerciţiul funcţiei sale, de regulă,
prin numire, mai rar prin alegere sau prin alte forme (desemnare).
6 Astfel, unele reglementări se referă la „funcţionarii publici” (art. 73/3 lit. j din Constituţie), altele la „funcţionarii autorităţii” (art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990) sau la „salariaţii organelor administraţiei de stat” (art. 1 din Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă).
Pagina 9 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În al treilea rând, funcţionarul public administrativ, spre deosebire de parlamentar sau
magistrat (judecător), se află în raporturi ierarhice de supra şi subordonare faţă de inferiorul,
respectiv superiorul său ierarhic. Aceasta îl obligă la executarea întocmai a dispoziţiilor
curente de serviciu ale superiorilor şi, după caz, îi conferă atributul de a emite, la rândul său,
asemenea acte pe seama subordonaţilor săi, inclusiv dreptul de a fi controlat sau de a putea
verifica, precum şi posibilitatea de a fi sau de a se substitui în atribuţii, în cazul exercitării lor
neconforme cu legea.
În al patrulea rând, investirea şi exerciţiul funcţiei se fac, de regulă, pe o perioadă
nedeterminată, ceea ce înseamnă necunoaşterea limitei maxime în timp până la care operează
exerciţiul funcţiei, fără ca aceasta să echivaleze cu o stare perpetuă, pe viaţă, de
inamovibilitate şi care, dincolo de stabilitatea în funcţie (dreptul la carieră) nu exclude
posibilitatea modificării (prin delegare ori detaşare) sau încetării (prin demisie, eliberare sau
destituire) a raportului de serviciu. Desigur, nu sunt excluse anumite limitări în timp care să
confere un caracter temporar exercitării unei funcţii (cazul delegării sau detaşării).
În al cincilea rând, de regulă, funcţionarul este salarizat pentru activitatea depusă,
salariul reprezentând echivalentul bănesc al funcţiei (poziţie şi existenţă socială).
Statutul funcţionarilor publici a adoptat, din raţiuni specifice, o definiţie şi anumite
criterii particulare în configurarea conceptului de funcţionar public (art. 2 şi 5).
În primul rând, funcţionar public este numai persoana numită într-o funcţie publică
(art. 2/1), ceea ce exclude de la bun început toate persoanele alese (primari, viceprimari şi
consilieri în cazul autorităţilor locale) sau desemnate (cazul premierului şi a întregului guvern
votat de parlament).
Prima precizare are în vedere faptul că numirea provine de la conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, cu respectarea dispoziţiilor din Statut (nr. 2/3), indiferent de locul
ocupat de cel în cauză în ierarhia internă a organului din care face parte (director, şef serviciu,
inspector, referent, deci persoane de conducere sau de execuţie).
A doua precizare, vizează numirea în funcţii de conducere a sau din cadrul autorităţii
sau instituţiei publice care, credem, revine conducătorului autorităţii sau instituţiei ori
conducerii supraordonate ierarhic eventual cu respectarea unor formalităţi de genul acordului,
avizului, etc. (de exemplu, avizul prefectului la numirea sau eliberarea din funcţie a
conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale
din unităţile administrativ-teritoriale – art. 133/2 din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001.
Pagina 10 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În al doilea rând, nu intră în categoria funcţionarilor publici, în sensul Statutului, sau
mai precis nu se aplică prevederilor acestuia persoanelor numite sau alese în funcţii de
demnitate publică (art. 6 lit. e), cum ar fi, de exemplu, membrii guvernului, prefecţii,
subprefecţii, etc., neexistând încă o lege proprie pentru această categorie, exceptând-o pe
aceea a responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999 sau a Legii nr. 161/2003.
În al treilea rând, funcţionarii publici nemaiîncheind contract individual de muncă,
conform legii, numai personalul salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor
publice, care efectuează activităţi de secretariat-administrative, protocol, gospodărire,
întreţinere-reparaţii şi de deservire, precum şi alte categorii de personal care nu exercită
prerogative de putere publică, este angajat cu contract individual de muncă neavând calitatea
de funcţionar public şi aplicându-i-se legislaţia muncii (art. 6 lit. a).
De la prevederile Statutului mai sunt excluse (art. 6) şi:
personalul salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
corpul magistraţilor;
cadrele didactice.
Prima precizare care trebuie făcută este aceea că, o bună parte din aceste persoane au
calitatea de funcţionari (secretar-dactilograf, curier, casier, bibliotecar), dar nu pe aceea de
funcţionar public.
A doua precizare vizează faptul că nimic nu împiedică la ocuparea posturilor de către
cei în cauză să opereze şi o numire în funcţie, dublată de încheierea contractului de muncă,
mai ales dacă se susţine un concurs de către mai mulţi candidaţi.
A treia precizare are în vedere aplicarea integrală a regimului juridic de dreptul
muncii şi la modificarea ori încetarea contractului de muncă, precum şi în materia litigiilor de
muncă (jurisdicţiei muncii), pentru acest personal auxiliar, de deservire.
În al patrulea rând, funcţionarilor publici li se aplică prevederile din Legea privind
Statutul funcţionarilor publici.
O primă precizare are în vedere faptul că această lege este, conform Constituţiei (art.
73/3 lit. j), de natură organică, adoptată în condiţiile angajării răspunderii Guvernului faţă de
plenul parlamentului în şedinţa comună a camerelor sale (art. 114/1 din Constituţie), deşi este
discutabilă modificarea aceluiaşi act normativ prin ordonanţa de urgenţă a executivului (nr.
82/2000), care, nefiind o lege organică ce s-ar fi pretat la o asemenea intervenţie (art. 115/1 şi
4).
O a doua precizare se referă la terminologia specifică legii şi anume aceea de Statut.
Pagina 11 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Această denumire reflectă într-un prim sens7 specificul reglementării şi anume acela
de a grupa principalele probleme pe care le presupune situaţia juridică a funcţionarilor
publici, precum şi ansamblul normelor esenţiale aplicabile tuturor acestora sau majorităţii8
lor, constituind dreptul comun în materie. Totuşi, trebuie să remarcăm faptul că legea în
cauză are un conţinut mult mai larg deoarece reglementează şi organizarea funcţiei publice
(art. 1 teza I-a), abordând probleme de genul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, de
management a funcţiilor publice şi funcţionarilor publici (art. 20-24).
Pe de altă parte, deşi dispoziţiile Statutului în cauză se aplică tuturor funcţionarilor
publici, inclusiv celor care au deja statute proprii (aprobate prin legi speciale), aceasta are loc
numai în măsura în care respectivele statute nu dispun altfel (art. 6/1 teza I-a). Această idee
călăuzeşte, în mod derogator nu numai reglementările deja existente în temeiul legilor
speciale dar şi cele viitoare, cazul militarilor, militarizaţilor, a celor din transporturi (feroviar,
naval, aerian) sau învăţământ, etc. Oricum, beneficiază de statute speciale funcţionarii publici
din structurile de specialitate ale Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Consiliul
Legislativ, serviciile diplomatice şi consulare, autoritatea vamală, poliţia şi alte structuri ale
Ministerului de Interne.
Denumirea de Statut reflectă, în al doilea sens, însăşi natura situaţiei funcţionarului
sau condiţia juridică a acestuia.9 Într-adevăr, calitatea de funcţionar nu este aceea de simplu
subiect sau parte într-un raport juridic concret, titular de drepturi şi/sau obligaţii, ci este cazul
unei situaţii sau poziţii într-un ansamblu de raporturi juridice, adică un statut personal.10
În al cincilea rând, acolo unde prevederile statutare sunt neîndestulătoare ele se
completează, în măsura în care nu contravin, cu prevederile legislaţiei muncii (art. 103), cu
ale legislaţiei pensiilor şi asigurărilor sociale (art. 37), Legii contenciosului administrativ (art.
49/2, 74, 78/2, 95).
Numărul total al persoanelor care îndeplinesc funcţiile prevăzute în statul de funcţiuni
formează efectivul de personal al respectivei autorităţi sau instituţii. În baza statului de funcţii
şi a efectivului de personal se obţine statul de personal care cuprinde diviziunile sau
structurile nominalizate (denumite), funcţiile ce fac parte din ele şi numărul posturilor pentru
fiecare funcţie cu numele persoanelor care ocupă fiecare post. Statul de plată sau de salarii
7 C. Călinoiu, V. Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pag. 11-13, precum şi bibliografia citată acolo.8 Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, Institutions administratives. Organisation générale. Contentieux administratif. Interventions de l’administrations dans l’economie. Prix. Planifications. Amenagement du téritoire. Dalloz, Paris, 1996, ed. a VII-a, pag. 383.9 Jean Boulouis, Droit institutionnel de l’Union Européene, ediţia a VI-a, Montchrestein, 1997, pag. 192.10 T. Drăganu, Drept constituţional, 1972, op.cit., pag. 189.
Pagina 12 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
este o reflectare a statului de personal cu specificarea drepturilor băneşti (salariale) cuvenite,
în principal, pentru munca depusă, şi a obligaţiilor corespunzătoare decurgând din aceste
drepturi, fie în baza legii (impozitul pe salar, contribuţia la asigurări sociale, de exemplu), fie
a unor titluri de creanţă (imputaţii şi reţineri pentru plata unor pagube sau datorii, plata
pensiei de întreţinere, etc.).
Totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia
publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici.
§ 4. Regimul juridic al funcţiei publice
a. Condiţii generale ale investirii în funcţie
Regimul juridic al funcţiei publice reprezintă ansamblul normelor juridice care au ca
obiect reglementarea funcţiei respective în privinţa modului ei de formare, modificare şi
încetare. Deşi funcţia publică reprezintă o situaţie juridică obiectivă, preexistentă, legal
reglementată, totuşi raportul juridic concret de funcţiune sau de serviciu se formează în mod
efectiv numai prin investirea unei persoane fizice cu/sau în funcţia publică respectivă şi care
devine, astfel, titulara drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic nou
format, de unde şi concluzia că odată ocupată funcţia devine şi o situaţie juridică subiectivă,
prin apartenenţa ei la o anumită persoană strict determinată.
Investirea în funcţie reprezintă actul juridic individual unilateral de putere al unei
autorităţi care numeşte, cu respectarea condiţiilor legale, o persoană fizică într-o anumită
funcţie determinată în scopul exercitării acesteia corespunzător legii.
Există condiţii generale11 de acces la funcţiile publice administrative care trebuie
întrunite, conform Statutului, în persoana celui care urmează a fi investit cu o anumită funcţie
(alăturate diverselor condiţii speciale atât de diferite de la o funcţie la alta, dar care sunt
prevăzute în statute sau reglementări proprii) şi anume (art. 49, 52 din Statut):
existenţa cetăţeniei române şi domiciliul în România;
existenţa vârstei de 18 ani împliniţi;
capacitate deplină de exerciţiu;
stare de sănătate corespunzătoare;
11 Al. Negoiţă, Drept administrativ, op.cit., pag. 160.
Pagina 13 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cunoaşterea limbii române, scris şi vorbit;
promovarea concursului sau examenului de specialitate;
pregătirea profesională de specialitate;
declaraţia de avere;
compatibilitate morală;
lipsa stării de incompatibilitate;
depunerea jurământului de credinţă.
Prima condiţie a investiţii în funcţie este cea referitoare la existenţa cetăţeniei române
deoarece mai mult decât oriunde exercitarea puterii publice fiind chintesenţa statului,
persoana îndreptăţită la această activitate trebuie neapărat să aparţină numai de acel stat pe
care îl reprezintă şi cu ale cărei autorităţi şi interese se identifică.
În cazul nostru, cetăţenia română exprimă apartenenţa persoanei la statul român şi
reprezintă o garanţie de loialitate faţă de acesta şi faţă de modul de promovare a intereselor
naţionale. De aceea, conform Statutului (art. 6 lit. a) şi altor legi numai cetăţenii români pot fi
admişi în funcţiile publice civile şi în cele militare (art. 1/2 din Legea cetăţeniei române nr.
21/1991), iar conform Constituţiei (art. 16/3), funcţiile şi demnităţile politice, civile sau
militare pot fi ocupate de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Dacă existenţa cetăţeniei reprezintă o condiţie minimală de acces la o funcţie publică
rezultă că străinii (cu sau fără altă cetăţenie) sau calitatea de străin constituie un impediment
legal absolut pentru accesul şi ocuparea funcţiei publice, datorită conflictului sau coliziunii
posibile de interese între cele ale statului român şi statul sau statele ce-şi reclamă propriile
prerogative faţă de persoana care prin cetăţenia sa străină intră şi sub jurisdicţia statului terţ,
dacă ar îndeplini o atribuţie de competenţa autorităţilor române.
Prin modificarea Statutului a dispărut condiţia cetăţeniei române exclusive pentru
accesul la funcţia administrativă.
Nu are nici o relevanţă modul în care a fost dobândită cetăţenia română – prin faptul
naşterii, prin actul încetăţenirii la cerere, prin adopţie, nici faptul că, eventual, a fost
redobândită prin repatriere – important este că această condiţie a cetăţeniei române exclusive
să se menţină pe tot parcursul exercitării funcţiei, deoarece pierderea ei ori dobândirea alteia
sau şi a alteia atrag după sine, de drept, şi încetarea raportului de funcţiune operând eliberarea
din funcţie dispusă de conducătorul instituţiei.
Cetăţenia este generatoarea egalităţii între cetăţeni în faţa legii, a autorităţilor publice,
inclusiv administrative, precum şi în privinţa modul de acces şi a şanselor de ocupare şi
promovare în funcţiile publice.
Pagina 14 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Subsecventă condiţiei de cetăţenie, condiţia de domiciliu în România trebuie şi ea
îndeplinită, în mod cumulativ, deoarece exerciţiul funcţiei presupune prezenţa permanentă a
titularului ei în raza teritorială a autorităţii căreia îi aparţine, după cum însăşi funcţia are, la
rândul ei, o componentă sau o dimensiune spaţială prin locul de manifestare a competenţei
între anumite limite geografice. Mai mult, în unele situaţii, mai ales în cazul unor funcţii
reprezentative eligibile (cazul primarilor, viceprimarilor, consilierilor) pe plan local, cerinţa
legală este ca domiciliul să fie în raza unităţii administrativ-teritoriale în care cel în cauză este
ales (art. 4 alin. 2 din Legea privind alegerile locale nr. 70/1991 republicată în anul 1996).
Cea de a doua condiţie care se cere a fi întrunită de titularul unei funcţii publice este,
în mod evident, vârsta de 18 ani împliniţi, respectiv deplinătatea facultăţilor mintale deoarece
cei lipsiţi de discernământ (minorii sub vârsta de 14 ani şi debilii mintali) sau având
discernământul alterat sau diminuat (alienaţii mintali şi minorii între 14-18 ani) n-au acces la
funcţia publică dacă, desigur, având psihicul deficitar sunt puşi sub interdicţie prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă, ceea ce îi lipseşte sau îi privează de exerciţiul
drepturilor atât civile cât şi electorale. Într-adevăr, cel care nu poate alege nici nu poate fi
ales, dar nici investit sau numit în funcţii publice, conform legislaţiei noastre electorale în
materie.12
Statutul face referire expresă la condiţia capacităţii depline de exerciţiu ceea ce
include, fără îndoială, atât majoratul (cu excluderea capacităţii de exerciţiu restrânse), cât şi
inexistenţa punerii sub interdicţie, deci starea legală de pierdere a exerciţiului drepturilor
civile şi electorale.
Se subînţelege că cel lipsit de discernământ prin act juridic, neavând exerciţiul
drepturilor civile, nu poate avea nici exerciţiul drepturilor electorale.
Pierderea ulterioară a discernământului şi, implicit, a capacităţii de exerciţiu, justifică
eliberarea din funcţie.
Statutul a prevăzut această condiţie prin două elemente distincte.
Primul se referă la majorat, adică la vârsta de 18 ani împliniţi (art. 49 lit. c) desigur cel
târziu în ziua numirii în funcţie, deşi pentru unele funcţii se prevăd vârste mai mari (de
exemplu, prefectul şi subprefectul cel puţin 30 de ani, conform art. 106/6 din Legea nr.
69/1991 abrogată prin Legea nr. 215/2001).
Al doilea element se referă la starea de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care
candidează cel în cauză, atestată pe bază de examen medical de specialitate (art. 49 lit. e).
12 Art. 34, 35 din Constituţie, şi art. 5 din Legea privind alegerile locale nr. 70/1991 (republicată în 1996).
Pagina 15 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Această condiţie deosebit de largă include şi starea psihică corespunzătoare, inclusiv
existenţa discernământului complet, neabolit şi nealterat.
Cea de a treia condiţie, a stării de sănătate corespunzătoare, vizează atât aspectul
psihic, cât şi cel fizic. Într-adevăr, lipsa, definitivă sau temporară, a discernământului,
alterarea acestuia împiedică persoana să poată deţine o funcţie ce reclamă discernământul
permanent necesar exercitării puterii şi asumării responsabilităţii şi răspunderii care decurg
din ea.
De aceea, nu are relevanţă, în acest sens, că este cazul debililor sau alienaţilor mintali,
puşi sub interdicţie pe cale judecătorească, aşa cum prevede legislaţia în vigoare, ori a celor
faţă de care s-a dispus numai măsura de siguranţă a obligării la tratament medical (psihic) ori
la internarea medicală obligatorie pentru că s-a săvârşit o infracţiune (art. 113, 114 din Codul
Penal) sau cazul celor care prezintă tulburări psihice ori de comportament, care dacă sunt
constatate medical de specialişti, iar nu şi legal, sau nu ca urmare a unei solicitări a organelor
judiciare, reprezintă temei pentru a-l exclude pe cel în cauză de la accesul la o funcţie publică
sau justifică, ulterior, eliberarea din funcţie.
Cea de a patra condiţie vizează capacitatea deplină de exerciţiu şi are în vedere
existenţa în persoana celui în cauză a drepturilor politice (de a alege şi de a fi ales) în
totalitatea lor deoarece însăşi funcţia publică este expresia puterii chemate să apere şi să
garanteze realizarea drepturilor fundamentale cetăţeneşti.
Drepturile electorale sau politice se exercită în anumite condiţii prevăzute de
Constituţie şi de legislaţia electorală, iar lipsirea de aceste drepturi pe durata stabilită prin
hotărâre judecătorească definitivă de condamnare împiedică accesul la o funcţie publică pe o
perioadă temporară de timp (excepţie făcând cazul condamnării la închisoare pe viaţă), în
acest sens art. 64 lit. a din Codul Penal a prevăzut ca pedeapsă complimentară interzicerea
dreptului de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat.
Cea de a cincea condiţie vizează starea de compatibilitate morală definită în Statut în
sensul că cel în cauză să nu fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni care l-ar face
incompatibil cu exercitarea funcţiei publice (art. 49 lit. h).
Modificarea adusă Statutului a eliminat interdicţiile prevăzute în Codul Penal (art. 64
lit. b şi c) care consacră ca pedepse complimentare pentru cel condamnat, interzicându-i:
dreptul de a ocupa o funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii de stat;
dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
Pagina 16 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În schimb, au fost prevăzute ca abateri penale incompatibile cu calitatea de funcţionar
pentru cel care a fost condamnat (art. 49 lit. h şi j) pentru infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie, care ar face incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care
a intervenit reabilitarea.
În aceste situaţii nu este necesar ca instanţa penală să fi pronunţat şi pedeapsa
complimentară a interdicţiei, aceasta operând de drept, „ope legis”, împiedicând fie accesul la
funcţia publică, fie impunând eliberarea din funcţie a celui condamnat definitiv.
Pedepsele complimentare nu ridică probleme deosebite în cazul infracţiunilor de
serviciu sau în legătură cu serviciul (art. 246 – 258 din Codul Penal), cum ar fi cele de genul
abuzului şi neglijenţei în serviciu, luării de mită, etc., unde pedepsele principale sunt însoţite,
de regulă, şi de pedepsele complimentare corelative. Însă, textul din Statut este cu mult mai
larg făcând referire nu numai la infracţiuni care se pretează a fi săvârşite şi de funcţionari, ca
de exemplu, cele de corupţie sau de fals, ci, se are în vedere orice infracţiune intenţionată,
indiferent de modul ei de sancţionare, cu închisoare ori cu amendă, de modul de executare ori
de suspendare a executării, chiar dacă făptuitorul a fost amnistiat sau pedeapsa aplicată a fost
graţiată, cu excepţia situaţiei când a intervenit reabilitarea.
Desigur, dacă cel în cauză a fost condamnat şi s-a dispus o pedeapsă complimentară
de interdicţie nu se mai ridică probleme deosebite în privinţa situaţiei juridice a funcţiei
publice respective. În schimb, în celelalte situaţii rămâne la aprecierea autorităţii, mai ales
pentru acele infracţiuni intenţionate în care condamnarea pentru ele atrage şi
incompatibilitatea exercitării funcţiei publice.
Tot incompatibilităţi morale sunt determinate şi de:
destituirea dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani (art. 49 lit. i);
desfăşurarea unei activităţi de poliţie politică, astfel cum este ea definită prin lege (art.
49 lit. j).
Dacă în timpul exercitării funcţiei cel în cauză suferă o condamnare pentru o
infracţiune incompatibilă cu funcţia avută va fi eliberat din funcţie.
Cea de a şasea condiţie se referă la cunoaşterea limbii române scris şi vorbit (art. 49
lit. b), ca o cerinţă minimală de cultură generală, indiferent de nivelul (mediu sau superior al
pregătirii), dar şi ca o cerinţă legală întrucât limba oficială a statului este româna, lucrările
(şedinţele) autorităţilor se desfăşoară în această limbă, iar actele se întocmesc (redactează) în
limba română.
Pagina 17 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Această cerinţă revine tuturor funcţionarilor, inclusiv celor aparţinând minorităţilor
naţionale şi activând în autorităţile din unităţile administrativ-teritoriale unde locuiesc astfel
de minorităţi legal recunoscute, chiar dacă aceştia cunosc limba acestei minorităţi
aparţinătoare ca limbă maternă.
Îndeplinirea cerinţei poate fi verificată la numirea în funcţie prin examinarea susţinută
de candidat, fie direct la limba română, fie indirect prin probele scrise şi orale de specialitate
ori este prezumată a fi îndeplinită prin certificatele şi diplomele de absolvire depuse la dosar.
În unităţile administrativ-teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi
naţionale deţin o pondere semnificativă (de peste 20%), unii funcţionari publici din serviciile
care au contact direct cu cetăţenii vor cunoaşte şi limba minorităţii naţionale respective (art.
99).
A şaptea condiţie vizează pregătirea profesională de specialitate sau condiţiile de
studii prevăzute de lege pentru funcţia publică (art. 6 lit. f), respectiv nivelul studiilor
superioare de lungă sau scurtă durată, studii medii, liceale sau post-liceale ori al specializării
(administrative, juridice, economice, tehnice, medicale, didactice, etc., art. 9/1). Dacă între
timp aceste cerinţe de studii sunt modificate sau se schimbă, iar cel în cauză nu le mai
îndeplineşte, va opera eliberarea lui din funcţie (art. 92 lit. e coroborat cu art. 6 lit. f).
A opta condiţie se referă la promovarea examenului sau câştigarea concursului
organizat pentru ocuparea funcţiei publice (art. 6 lit. h; 49/1; 54/1) sau, altfel spus,
capacitatea sau competenţa profesională ori de specialitate pentru postul pe care urmează să-l
ocupe, diploma de studii în sine nefiind suficientă pentru ocuparea şi deţinerea funcţiei
publice decât cel mult pentru perioada debutului sau stagiaturii, limitată în timp. Aceasta
înseamnă verificarea profesională prealabilă prin examinarea, uneori şi efectuarea perioadei
de stagiu sau de probă ori de încercare cu caracter provizoriu în funcţie.
A noua condiţie se referă la obligaţia prezentării declaraţiei de avere, în condiţiile
legii, la numirea şi la eliberarea din funcţie conducătorului autorităţii sau instituţiei din care
face parte în scopul cunoaşterii stării sale materiale la preluarea postului, precum şi a
evoluţiei acesteia la finele exercitării funcţiei publice, ca o garanţie că exerciţiul puterii nu a
reprezentat o sinecură sau un prilej de îmbogăţire, relevat de discrepanţa dintre venituri şi
achiziţiile de bunuri ori acumulările de bani peste nivelul celor dintâi (art. 46/2). Declaraţia
de avere se reactualizează anual. Concomitent se depune şi o declaraţie de interese (art.
111/1, 112) care se reactualizează, după caz.
A zecea condiţie, negativă de altfel, se referă la lipsa sau inexistenţa incompatibilităţii
între calitatea de funcţionar public cu orice altă funcţie sau demnitate publică, cu excepţia
Pagina 18 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
calităţii sau activităţii didactice, ştiinţifice, literar – artistice, adică practic imposibilitatea
cumulului de funcţii (art. 94/1 din Legea nr. 161/2003).
Într-adevăr, în sistemul actual legislativ care consacră libertatea muncii (art. 41/1 teza
a II-a din Constituţie), orice persoană poate cumula mai multe funcţii având dreptul să
primească salariul corespunzător pentru fiecare din funcţiile ocupate (art. 1/1 şi 2, art. 3/3 din
Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii).
Legea a prevăzut ca incompatibilităţi deţinerea altor funcţii şi desfăşurarea altor
activităţi, remunerate sau neremunerate după cum urmează (art. 94/2 din Legea nr.
161/2003):
în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este
suspendat din funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori alte unităţi cu scop lucrativ,
din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică
autorizată;
în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de
monitorizare şi control cu privire la asemenea societăţi sau unităţi nu pot să-şi desfăşoare
activitatea şi nu pot acorda consultanţă de specialitate la asemenea organizaţii timp de 3 ani
după ieşirea din Corpul funcţionarilor publici.
În privinţa calităţii de membru al unui grup de interes economic trebuie să avem în
vedere faptul că acest grup reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau
juridice constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective (art.
118/1 din Legea nr. 161/2003).
Grupul este persoană juridică cu scop patrimonial care poate avea sau nu calitatea de
comerciant.
Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte
efectuarea unor acte în legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
În sfârşit, nu sunt permise raporturi ierarhice directe între funcţionarii publici care
sunt soţi sau rude de gradul I. Aceeaşi incompatibilitate apare şi în cazul în care şeful ierarhic
direct are calitatea de demnitar.
Legea nr. 161/2003 a reglementat şi conflictul de interese ca situaţie în care persoana
ce exercită o demnitate sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială
Pagina 19 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit
Constituţiei şi altor acte normative (art. 70).
Astfel, funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una din
următoarele situaţii:
este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu
privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
participă în cadrul aceleaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionarii publici
care au calitatea de soţ sau rudă de gradul I;
interesele sale patrimoniale, ale soţului ori rudelor sale de gradul I pot influenţa
deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.
Analiza raportului dintre incompatibilităţi şi conflictul de interese relevă următoarele
aspecte:
în primul rând, incompatibilitatea vizează o stare perpetuă, continuă, pe durata
exercitării funcţiei publice, fiind un conflict permanent cu o altă funcţie sau autoritate, în timp
ce conflictul de interese este numai temporar, între cele două stări;
în al doilea rând, dacă incompatibilitatea cuprinde prohibiţii vizând funcţii sau alte
activităţi atât remunerate cât şi neremunerate, conflictul de interese vizează numai aspecte
patrimoniale;
în al treilea rând, incompatibilitatea se rezolvă prin renunţarea la una din stările care o
generează, în timp ce conflictul de interese presupune abţinerea de la implicarea
funcţionarului în rezolvarea cererii ori participarea la procesul decizional respectiv;
în al patrulea rând, rezolvarea stării de incompatibilitate prin opţiunea celui în cauză
conduce, după caz, la menţinerea sau la pierderea funcţiei publice, în timp ce nerezolvarea
conflictului de interese atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, penală sau
civilă potrivit legii.
Legislaţia mai prevede şi cazuri speciale de incompatibilitate vizând administraţia
publică, cum este cazul membrilor guvernului (art. 105 din Constituţie), primarilor (art. 62
din Legea nr. 215/2001), prefecţilor şi subprefecţilor (art. 131 din Legea nr. 215/2001) şi
secretarului de localitate şi de judeţ care nu poate fi membru al unui partid sau al unei
formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din funcţie (art. 83/2 din Legea nr. 215/2001).
Corelativ incompatibilităţii – ca stare de durată – există şi interdicţia, ca stare de
moment, sau oprelişte temporară, care nu permite funcţionarului, de exemplu, exprimarea de
opinii politice în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu.
Pagina 20 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Dacă totuşi funcţionarii publici sunt aleşi sau numiţi pentru exercitarea funcţiei de
demnitate publică, vor fi suspendaţi din funcţia publică deţinută pe durata exercitării acelei
funcţii (art. 58/1).
Toate aceste incompatibilităţi, deşi sunt limitări ale capacităţii juridice a persoanelor
fizice, nu sunt o ştirbire ori o decădere din drepturile politice şi civile – de genul interdicţiilor
pronunţate prin hotărâre judecătorească – menite a-l împiedica pe cel vizat în accesul la
funcţia publică, deoarece el poate renunţa la calitatea sau funcţia care-i blochează accesul, ele
fiind doar simple îngrădiri temporare de natură specială în scopul evitării unor conflicte de
interese, conferind o reală independenţă funcţională în exercitarea deplină a puterii publice.
Inexistenţa stării de incompatibilitate trebuie să persiste pe toată durata exercitării
funcţiei. Apariţia ei în acest interval, neurmată, imediat, de renunţarea la calitatea
incompatibilă de către cel în cauză, atrage eliberarea din funcţie a celui vizat prin actul
conducătorului (art. 92 lit. a).
Statutul a mai prevăzut, fără să le definească (art. 70/2 lit. j), şi interdicţiile, ce
reprezintă simple oprelişti privitoare la anumite activităţi sau acţiuni ce nu trebuie săvârşite
de funcţionar în legătură cu sau în timpul exercitării funcţiei sale ca, de exemplu, abţinerea de
la exprimarea sau manifestarea convingerilor politice.
A unsprezecea condiţie de acces la funcţia publică se referă la depunerea jurământului
de credinţă, în termen de 3 zile de la numire având următorul conţinut (art. 52/6): „Jur să
respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi
fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia
publică în care am fost numit, să păstrez secretul profesional şi să respect normele de
conduită profesională şi civică. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” Jurământul se poate depune şi
fără formula religioasă de încheiere, respectând libertatea convingerilor sau cu o altă
formulare religioasă.
Depunerea jurământului înseamnă angajarea deplină şi fidelă a titularului funcţiei în
realizarea integrală şi întocmai a atribuţiilor de serviciu, în litera şi spiritul legii. Depunerea
lui, ca ultimă formalitate procedurală, desăvârşeşte investitura în funcţie şi reprezintă
momentul de debut în exercitarea legală a funcţiei. Săvârşirea de fapte care îl încalcă atrage
declanşarea răspunderii juridice, în diferite forme, unele chiar foarte severe, penale (trădarea),
în persoana celui vinovat.
Lipsa depunerii jurământului nu afectează în mod esenţial valabilitatea acţiunilor
întreprinse de funcţionar care vor putea fi considerate legale, în baza principiului aparenţei în
Pagina 21 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
drept („error communis facit ius”), dacă s-au respectat toate condiţiile prevăzute de lege în
realizarea lor (sau la emiterea înscrisurilor administrative).
Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea deciziei
de numire (art. 52/7) uneori legea prevăzând sancţiuni deosebit de specifice cum ar fi demisia
de drept a celui în cauză, cazul consilierului local sau judeţean ori a primarului (art. 34/2,
65/2 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001).
Mai pot exista şi unele condiţii speciale care se cer a fi întrunite pentru ca o persoană
să poată ocupa anumite funcţii publice, de conducere sau de execuţie, prevăzute în
reglementări speciale cuprinse în statute şi regulamente proprii mai ales în cazul militarilor
sau unor servicii speciale (art. 49 lit. g).
În rândul acestor condiţii, care se adaugă celor generale sau care le particularizează pe
acestea, putem enumera limita de vârstă maximă, studii de specialitate corespunzătoare
sistemului, vechimea în funcţie, sexul, condiţia fizică, reputaţia şi moralitatea neştirbită, etc.
b. Formarea, modificarea, suspendarea, întreruperea şi încetarea raportului de serviciu
(funcţiune)
a. Odată întrunite condiţiile generale şi cele speciale de acces la funcţia publică
urmează operaţiunea propriu-zisă a investirii sau investitura ca act juridic unilateral
individual de autoritate provenind de la un organ public sau instituţie publică prin care se
încredinţează unei persoane exercitarea unei funcţii publice în cadrul autorităţii sau instituţiei
respective.
Conform Statutului (art. 4/1) investirea se face prin numire, deşi alte categorii
beneficiază de alegere în funcţiile reprezentative (primarii, art. 61 din Legea nr. 215/2001)
sau desemnare şi votare (premierul şi guvernul art. 103/1-3 din Constituţie), ceea ce permite
formarea şi exercitarea raportului de serviciu pe durată nedeterminată.
Numirea este un act de drept administrativ individual emis, de regulă, de conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice, fiind o manifestare de voinţă exclusivă şi unilaterală
provenită de la acea parte a raportului juridic care încredinţează funcţia spre exercitare.
Această caracteristică este esenţială nu numai pentru formarea raportului de serviciu ori de
funcţiune, ci şi pentru derularea lui ulterioară – prin modificare şi suspendare – dar şi pentru
încetarea lui în acelaşi mod, când, ca regulă nu operează şi consimţământul celeilalte părţi a
raportului juridic, respectiv a funcţionarului, conform principiului simetriei formal - juridice.
Pagina 22 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În concluzie, investirea prin numire nu este un act juridic bilateral sau un acord de voinţă,
chiar dacă viitorul titular al funcţiei ar fi formulat anterior o solicitare expresă în vederea
investirii sale urmată de actul numirii.
Investirea poate cuprinde şi o procedură mai complexă care să includă formalităţi
anterioare, concomitente sau ulterioare operaţiunii propriu-zise de ocupare (numire) a
funcţiei, dar strâns legate de ea, sub forma propunerii, avizului, acordului, aprobării,
confirmării, etc. Operaţiunea cea mai frecventă este cea a concursului sau examenului de
specialitate, incluzând condiţii specifice (vechime în funcţie, notarea cunoştinţelor,
calificativele profesionale anterior obţinute, etc.). O formalitate tipică prealabilă este avizul
consultativ al compartimentului juridic cu privire la modul de respectare a condiţiilor de
legalitate la numire. O formalitate ulterioară şi ultimă, ce desăvârşeşte procedura investiturii
este depunerea jurământului de credinţă.
Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al
numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data şi locul de la care şi
unde se exercită, precum şi drepturile salariale.
Fiind esenţială în naşterea raportului de funcţiune lipsa numirii şi a celor mai multe
din formalităţile esenţiale ale investiturii antrenează nevalabilitatea exercitării funcţiei şi,
implicit, a oricărei manifestări de voinţă care se vrea producătoare de efecte juridice, din
partea persoanei în cauză, adică inexistenţa actelor administrative lipsite de orice aparenţă de
legalitate (cazul persoanei încă nenumite, destituite, concursul nevalidat, numirea
neaprobată).
Dimpotrivă, în cazul iregularităţii investirii, în sensul încălcării unor condiţii
neesenţiale de legalitate la numire, promovare, transferare (lipsa avizului, nedepunerea
jurământului, avansare înainte de termen) când suntem în prezenţa aşa-numitului “funcţionar
de fapt” se pune problema valabilităţii actelor şi operaţiunilor emise sau întreprinse în
legătură cu atribuţiile sale exercitate, mai ales, în raporturile cu terţii. Desigur, acestora din
urmă nu li se poate imputa necunoaşterea iregularităţii investirii, dar care ar putea fi vătămaţi
în drepturile lor prin nulitatea actelor şi operaţiunilor respective, deşi ele îndeplinesc
condiţiile de fond şi de formă cerute de lege (de exemplu, actele de sancţionare
contravenţională, actele de impozitare, actele de stare civilă).
În general, se apreciază că actele de autoritate ce ţin de voinţa exclusivă a
funcţionarului (cele se sancţionare, de autorizare) sunt nule, reprezentând o simplă cale de
fapt, în vreme ce actele de constatare, făcute corespunzător legii (cele de stare civilă, procese-
verbale de control), vor trebui considerate valabile sau valide în baza principiului aparenţei în
Pagina 23 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
drept (“error communis facit ius”). În acest sens, Legea cu privire la actele de stare civilă nr.
119/1996 prevede (art. 7) că actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor legii în materie,
sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.
Până la apariţia Statutului majoritatea funcţionarilor numiţi încheiau şi un contract de
muncă, prin care deveneau şi angajaţi ai instituţiei respective, supus regimului juridic de
dreptul muncii şi expresie a acordului de voinţă a celor două părţi contractante din raportul de
muncă. Acest contract individual, reglementat de Codul muncii şi având o natură privată,
reflecta drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor privitoare la condiţiile şi durata muncii,
salarizarea, protecţia socială, concediile şi repaosul, etc., mai puţin drepturile şi obligaţiile
funcţiei care formau conţinutului raportului de serviciu, respectiv al funcţiei publice. Nu
încheiau şi nici acum nu încheie contracte de muncă personalul militar şi cel militarizat,
respectiv persoanele active din aceste sectoare.
În schimb, Statutul actual prevede obligativitatea încheierii contractului individual de
muncă de către personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care
efectuează activităţi de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii
şi de deservire care are calitatea de angajat (art. 6) şi care nu este funcţionar public aplicându-
i-se legislaţia muncii. Desigur, nu este greu de observat că unele funcţii din aceste categorii
au efectiv o natură administrativă nepublică (secretar-dactilograf, registrator, curier, arhivar,
etc.), fiind întâlnite şi la societăţile comerciale, asociaţii sau organizaţii neguvernamentale.
Raportul de serviciu al funcţionarului public se exercită pe durată nedeterminată cu
excepţia cazurilor de ocupare a funcţiilor publice pe o perioadă determinată, în condiţiile
prevăzute de lege (art. 4 1/2, 3).
Pentru numirea înalţilor funcţionari publici sunt reglementate condiţii speciale de
studii, de specializare şi perfecţionare, de vechime în specialitate, de concurs şi numire (art.
18, 19).
b. Modificarea raportului de funcţie sau de serviciu este rezultatul aceleiaşi
manifestări unilaterale a voinţei autorităţii sau instituţiei publice, care poate conferi sau
retrage atribuţii, poate încredinţa o nouă funcţie titularului în mod permanent (prin
redistribuire de personal) ori în mod temporar (prin delegare sau detaşare) în acelaşi loc sau
organ, ori în altă localitate sau în alt organ.
Ca regulă, funcţionarul nu poate negocia drepturile şi obligaţiile ce formează
conţinutul raportului de serviciu în care se află şi nici modificarea sau schimbarea lor
Pagina 24 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ulterioară, deoarece cu privire la aceste aspecte decide în exclusivitate autoritatea sau
instituţia publică la care se află.
Delegarea sau detaşarea se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei în
cadrul căreia funcţionează persoana pentru a îndeplini anumite activităţi în afara organului
din care face parte, fie în aceeaşi localitate, fie în alta (în afara ei) – art. 81 din Statut.
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează
persoana pe o perioadă de cel mult 60 de zile consecutive, dar nu mai mult de 90 de zile
calendaristice într-un an (în acest din urmă caz numai cu acordul funcţionarului - art. 82/1),
funcţionarul păstrându-şi funcţia şi salariul avut.
Delegarea are mai multe elemente:13
ea se realizează în interesul propriu al autorităţii sau instituţiei care deleagă şi nu a
funcţionarului ei;
reprezintă o schimbare temporară (implicit o modificare) a locului de exercitare a
funcţiei, de regulă într-o altă localitate şi la o altă autoritate sau instituţie, deşi este posibilă
neschimbarea localităţii, dacă, de exemplu, un funcţionar de nivel central sau judeţean este
delegat la o filială sau serviciu descentralizat din localitatea unde îşi are sediul şi propria sa
autoritate;
constituie o obligaţie de serviciu care trebuie îndeplinită în condiţiile stabilite de
conducător;
funcţionarul îşi păstrează funcţia şi salariul pe perioada delegării, iar la încetarea ei
revine pe acelaşi post, toate acestea reprezentând tot atâtea obligaţii ale instituţiei din care
face parte cel în cauză, căruia i se asigură, astfel, şi stabilitatea funcţiei;
funcţionarul va beneficia de plata costului legal al transportului, cazării şi
indemnizaţiei de delegare, suportate de autoritatea care l-a delegat.
În concluzie, delegarea reprezintă14 măsura temporară şi unilaterală dispusă de
conducerea autorităţii sau instituţiei şi prin care funcţionarul subordonat are îndatorirea de
îndeplinire a unor activităţi în interesul, dar în afara, organului din care face parte.
Delegarea poate fi refuzată în caz de invaliditate, când starea sănătăţii, dovedită
medical, împiedică realizarea ei şi când funcţionarul creşte singur copilul minor.
Refuzul nejustificat al îndeplinirii delegării reprezintă o abatere disciplinară, care, deşi
nenominalizată expres în statut (art. 70/2) între încălcările de acest gen, justifică aplicarea
13 S. Ghimpu, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Belingrădeanu, Gh. Mohanu, Dreptul muncii, tratat, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 302-303.14 Idem, op.cit., pag. 303.
Pagina 25 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
unei sancţiuni disciplinare (prevăzută de art. 70/3) intrând în larga categorie a refuzului
nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu (art. 70/2 lit. f).
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei în care urmează să îşi
desfăşoare activitatea cel în cauză pentru o perioadă de cel mult 6 luni, iar în cursul unui an
calendaristic poate depăşi mai mult de 6 luni, numai dacă există acordul scris al
funcţionarului public (art. 83/1).
Elementele detaşării sunt:15
să corespundă pregătirii profesionale, atribuţiilor şi responsabilităţilor ce i se vor
încredinţa;
deşi se dispune tot în interesul serviciului, este totuşi vizată organizaţia unde persoana
este detaşată, iar nu cea aparţinătoare ei, ca şi în cazul delegării;
reprezintă tot o schimbare temporară a locului de exercitare a funcţiei, de regulă, la o
altă instituţie şi uneori într-o altă localitate;
constituie o obligaţie de serviciu instituită de conducere şi care trebuie îndeplinită în
condiţiile stabilite de instituţia unde persoana este detaşată, dar dacă durata ei depăşeşte mai
mult de 6 luni într-un an calendaristic trebuie acordul celui în cauză;
pe perioada detaşării, cel în cauză se integrează ierarhic în noua instituţie de la care
primeşte salariul şi faţă de a cărei conducere se subordonează complet;
pe aceeaşi perioadă funcţionarul îşi păstrează funcţia şi drepturile salariale iniţiale,
beneficiind de stabilitatea funcţiei, iar dacă salariul corespunzător funcţiei pe care este detaşat
este mai mare, el are dreptul la acest salariu;
persoana detaşată în altă localitate beneficiază pe acest interval de timp de costul legal
al transportului, dus-întors, şi cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de
detaşare suportate de instituţia beneficiară;
la expirarea detaşării cel în cauză va reveni în organul iniţial pe aceeaşi funcţie şi cu
acelaşi salariu avut, ca element de stabilitate.
În concluzie, detaşarea reprezintă măsura unilaterală dispusă de conducere pe timp
limitat prin care funcţionarul subordonat are îndatorirea de a îndeplini funcţia publică în
interesul unei alte autorităţi unde urmează să funcţioneze şi în care se integrează ierarhic, de
regulă, într-o altă localitate.
Refuzul nejustificat a îndeplinirii detaşării reprezintă o abatere disciplinară de
neîndeplinire a sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu (art. 70/2 lit. f), legea permiţând o
15 Ibidem, pag. 317-318.
Pagina 26 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
asemenea atitudine doar pentru situaţiile prevăzute de delegare, precum şi în următoarele
cazuri justificate (art. 89/2):
în cazul neasigurării condiţiilor corespunzătoare de cazare într-o altă localitate;
ori de câte ori motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detaşării.
Apreciem că atât măsura delegării cât şi cea a detaşării pot fi contestate, de cel vizat,
pe cale ierarhică şi în eventualitatea refuzului unităţii de a da curs solicitării, petiţionarul se
poate adresa instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 29/1990, dacă poate
dovedi vătămarea unui drept legal consacrat prin măsura de modificare (provizorie sau
temporară) a raportului de serviciu. Facem precizarea că în actualele condiţii* vătămarea unui
interes, chiar legitim, poate fi invocată în instanţa de judecată, după cum justiţia va putea
cenzura refuzul autorităţii de a da curs refuzului de detaşarea din partea funcţionarului dacă,
de exemplu, motivele familiale invocate sunt temeinic justificate sau sunt apreciate ca fiind
netemeinice de către autoritatea executivă.
Tot o modificare a raportului de serviciu, dar cu caracter permanent, o reprezintă
schimbarea compartimentului în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public care a
beneficiat de aprobarea corespunzătoare în mod excepţional pentru motive de sănătate,
desigur cu păstrarea clasei şi gradului avute. Această schimbare se poate face numai dacă cel
în cauză este apt să îndeplinească profesional noile atribuţii care-i revin (art. 35/2).
Dacă, totuşi, este cazul, pentru aceleaşi motive, a schimbării instituţiei sau autorităţii
în care îşi desfăşoară activitatea, atunci suntem în prezenţa încetării raportului de serviciu.
O altă modificare a raportului de serviciu, introdusă prin Statut, o reprezintă mutarea
în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice (art. 85).
Mutarea poate fi definitivă (apreciem la cerere sau din oficiu, în acest din urmă caz
numai cu acordul scris al funcţionarului) şi se dispune de conducătorul autorităţii sau
instituţiei în cauză (art. 85/2).
Mutarea temporară se dispune motivat de către acelaşi conducător în interesul
autorităţii sau instituţiei publice pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an cu respectarea
pregătirii profesionale şi a salariului avut de funcţionarul public.
În sfârşit, tot o modificare o reprezintă şi exercitarea temporară a unei funcţii publice
de conducere, vacantă în urma promovării temporare a celui care îndeplineşte condiţiile
specifice necesare în acest scop şi care înlocuieşte titularul postului respectiv, suspendat din
funcţie în condiţiile legii (art. 86/1, 3).
* Avem în vedere modificarea Constituţiei (art. 52/1) care permite atacarea în contencios administrativ şi a vătămării interesului legitim.
Pagina 27 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Mutarea temporară se dispune pe cel mult 6 luni de către conducătorul autorităţii cu
avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi, deşi legea nu prevede, la rândul său cel
mutat este suspendat din funcţia iniţial deţinută. De asemenea, acesta va beneficia, după caz,
de salariul majorat pentru noua funcţie.
c. Suspendarea din funcţie publică reprezintă o situaţie de întrerupere (încetare)
temporară sau vremelnică a derulării raportului de serviciu legal reglementată şi a cărei
finalizare are loc fie prin reluarea acestui exerciţiu ori prin încetarea definitivă a relaţiei
juridice în cauză.
Statutul a prevăzut (art. 87/1) suspendarea de drept (obligatorie) în următoarele
situaţii pentru funcţionarul public:
numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică pentru perioada respectivă;
încadrat la cabinetul unui demnitar;
desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul
misiunilor diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale,
pentru perioada respectivă;
desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea, în condiţiile
legii;
efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;
este arestat preventiv;
efectuează tratament medical în străinătate, dacă nu se află în concediu medical pentru
incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau, după caz, a soţiei ori
a unei rude până la gradul I inclusiv, în condiţiile legii;
se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condiţiile legii;
carantină, în condiţiile legii;
concediu de maternitate, în condiţiile legii;
este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
forţă majoră;
în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În cazul arestării preventive măsura suspendării se impune deoarece funcţionarul nu-şi
poate exercita în mod practic funcţia deţinută. Nu interesează motivul arestării, dacă este
cazul unei infracţiuni intenţionate sau din culpă, ori dacă reprezintă fapte penale care-l fac
incompatibil cu exercitarea funcţiei publice (art. 49 lit. h). Desigur, rămâne de datoria
conducerii autorităţii sau instituţiei publice, în lipsa unei comunicări din oficiu, să ceară,
organului care a dispus arestarea (parchet sau instanţă de judecată), comunicarea măsurii
Pagina 28 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
privării de libertate şi a duratei acesteia. La încetarea, de drept sau prin revocare a măsurii
respective – dacă totuşi urmărirea penală continuă, ori s-a dispus trimiterea în judecată sau
funcţionarul public se află în curs de judecată – starea de suspendare din funcţie de menţine,
până la soluţionarea definitivă a cauzei când, în funcţie de soluţia judiciară adoptată,
funcţionarul este fie destituit, încetând de drept raportul de serviciu în urma condamnării sale
definitive (art. 49 lit. h coroborat cu art. 90/1 lit. f), fie repus în funcţie dacă s-a dispus
scoaterea sa de sub urmărire penală sau încetarea acesteia, precum şi în cazul în care instanţa
judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal16. În acest ultim caz
funcţionarul va fi reintegrat în funcţia publică anterior deţinută şi îi vor fi achitate drepturile
salariale aferente perioadei de suspendare (art. 79/3 teza ultimă).
Funcţionarul public este obligat, ca în termen de 5 zile calendaristice de la data
încetării motivului de suspendare de drept, să informeze în scris conducătorul autorităţii sau
instituţiei despre acest fapt, urmând ca acesta din urmă să asigure, tot în termen de 5 zile,
condiţiile necesare reluării activităţii funcţionarului (art. 87/2, 3).
Deşi suspendarea operează de drept ca şi încetarea acesteia, apreciem că, totuşi,
conducătorul organului administrativ trebuie să emită actul administrativ de constatare a
suspendării ori a cauzei de încetare (revocare) a acestora şi, implicit de revenire (reintegrare)
în funcţie a celui vizat.
Deşi Statutul nu a nominalizat expres, tot o suspendare de drept operează şi în cazul în
care, deşi nu avem dispusă măsura arestării, s-a pus în mişcare acţiunea penală – faţă de
funcţionarul care a comis una din faptele penale prevăzute de art. 49 lit. h (art. 79/2) – de
către procuror (în faza urmăririi sau s-a dispus trimiterea în judecată) ori cel în cauză se află
în curs de judecată.
Şi în această ipoteză scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea ei, ori achitarea
sau încetarea procesului penal determină, de drept, încetarea măsurii suspendării.
Oricum, stingerea urmăririi penale sau a procesului penal trebuie să fie cauzată de
lipsa vinovăţiei celui în cauză ori de inexistenţa abaterii penale pentru a determina repunerea
în funcţie, întrucât, în caz contrar, dacă a operat amnistia sau graţierea, prescripţia sau
retragerea plângerii penale prealabile ori părţile s-au împăcat, nu operează de drept încetarea
suspendării, neexistând obligativitatea reintegrării în funcţie.
Desigur, nimic nu împiedică funcţionarul ca în astfel de cazuri să ceară continuarea
urmăririi penale sau a judecăţii în vederea dovedirii nevinovăţiei sale cu scopul de a fi repus
în drepturile sale şi reintegrat în funcţie.
16 Art. 10 şi 11 din Codul de procedură penală
Pagina 29 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Raportul de serviciu se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele
situaţii (art. 88/1):
concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau până la împlinirea
vârstei de 3 ani, în cazul copilului cu handicap, în condiţiile legii;
concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau până la
împlinirea vârstei de 18 ani în cazul copilului cu handicap pentru afecţiuni intercurente;
desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, altele
decât cele vizând misiunile diplomatice româneşti ori organisme internaţionale la care a fost
numit (art. 87/1 lit. c);
pentru participarea la campania electorală;
pentru participarea la grevă, în condiţiile legii.
În toate aceste cazuri solicitarea funcţionarului, respectiv cererea, se va formula în
scris cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea, trebuind
însoţită de documentele justificative şi aprobată de conducerea instituţiei sale prin act juridic,
inclusiv încetarea suspendării şi revenirea în funcţie pe postul iniţial, când, din nou,
funcţionarul va solicita acest lucru, dar în termen de 5 zile de la încetarea stării de suspendare
(art. 88/2 coroborat cu art. 87/3).
Raportul de serviciu se poate suspenda şi la cererea motivată a funcţionarului public
(art. 88/2) fără ca legea să indice expres care sunt cazurile sau ipotezele acestei situaţii. Noi
apreciem că ele pot viza stări subiective sau obiective, cu caracter personal sau familial,
vizând funcţionarul public, de exemplu, de genul perioadelor de pregătire şi susţinere a unor
examene de studii, de urmare a unor tratamente medicale, curative, în afara îngrijirilor
medicale propriu-zise, vizite documentare, expediţii şi activităţi sportive, etc.
Desigur, motivarea trebuie dovedită de solicitant, iar caracterul justificat sau nu al
motivelor este la aprecierea conducerii care poate încuviinţa sau nu solicitarea.
Pe perioada suspendării raportului de serviciu postul în cauză este rezervat în vederea
asigurării revenirii titularului său, putând fi ocupat pe perioadă determinată de un funcţionar
public din corpul de rezervă sau de o altă persoană în baza unui contract individual de muncă
cu caracter temporar (art. 89/3).
Deşi Statutul nu a prevăzut, apreciem că măsura suspendării din funcţie mai poate fi
dispusă facultativ şi oricând de către conducere pe durata apariţiei şi menţinerii unor alte
cauze ce afectează derularea normală a raportului de serviciu şi care impun clarificarea
situaţiei de menţinere sau nu a titularului în funcţie ca, de pildă, apariţia unei pretinse stări de
Pagina 30 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
incompatibilitate, comiterea unor grave abateri disciplinare ce necesită efectuarea unor
cercetări interne prealabile sancţionării, etc.
d. Încetarea raportului de serviciu are loc, de regulă, în acelaşi mod unilateral,
întocmai ca şi formarea sa, cu respectarea aceloraşi formalităţi procedurale avute în vedere la
numirea în funcţie, manifestarea de voinţă a funcţionarului neavând, în principiu, relevanţă
juridică în lipsa hotărârii organului competent, Statutul reglementând amănunţit cazurile de
încetare (art. 90 - 94).
Primul caz este cel al încetării de drept a raportului de serviciu (art. 90/2) în
următoarele situaţii:
la data decesului funcţionarului public, ca urmare a faptului morţii indiferent de cauza
care a provocat respectivul eveniment (naturală, violentă, umană, etc.);
la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii
funcţionarului public, perioadă până la care, apreciem, deşi legea nu o stipulează, va opera
suspendarea, prin act juridic al conducerii, a raportului de serviciu;
dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una din condiţiile prevăzute prin
investirea sa (la art. 49 lit. a, d, f) respectiv cetăţenia română şi domiciliul în ţară, capacitatea
de exerciţiu deplină şi studiile corespunzătoare, deşi se subînţelege că, în baza principiului
simetriei formal juridice, nemenţinerea condiţiilor iniţiale şi pe parcursul derulării raportului
conduce la încetarea acestuia, astfel că această prevedere putea lipsi din textul modificat al
reglementării noi;
la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă ori invaliditate a
funcţionarului public;
de la data constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţie prin
hotărâre judecătorească definitivă, care apreciem că operează cu efect retroactiv;
când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă
pentru o faptă penală prevăzută de Statut (art. 49 lit. h) sau condamnată, în mod similar, cu
privare de libertate, indiferent de natura infracţiunii;
ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de siguranţă ori
ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,
privitoare la interdicţie;
la data expirării termenului pentru care a fost exercitată funcţia publică cu caracter
temporar.
Pagina 31 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face prin act
administrativ al conducerii în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, comunicat
celui în cauză.
Al doilea caz de încetare a raporturilor de serviciu se realizează prin acordul părţilor,
consemnat în scris.
Pare curios acest caz prevăzut de Statut (art. 90/1 lit. b) deoarece raportul în cauză nu
ia naştere prin acordul sau consimţământul părţilor - nefiind o relaţie contractuală de muncă,
tipică pentru angajat şi angajator (aşa cum prevede art. 55 lit. b din Codul Muncii) – ci,
dimpotrivă, prin actul de numire unilaterală în funcţia publică a celui în cauză ceea ce
influenţează hotărâtor modificarea şi încetarea relaţiei juridice respective.
Al treilea caz de încetare a raporturilor de serviciu vizează eliberarea din funcţie (art.
90/4) în următoarele situaţii:
Autoritatea sau instituţia şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate,
iar funcţionarul nu este de acord să o urmeze.
Prima ipoteză cea a încetării activităţii reprezintă practic o încetare a existenţei sau o
desfiinţare a organului respectiv adică dispariţia subiectului de drept administrativ ori a
filialei sau serviciului din teritoriu, descentralizat sau deconcentrat ori strict subordonat
acestuia, deci a unei părţi din raportul juridic cu care se afla în legătură funcţionarul.
O asemenea situaţie poate să apară ca urmare a unei reforme sau reorganizări
instituţionale care să conducă la dispariţia unor instituţii, urmată sau nu de înfiinţarea altora,
ceea ce presupune intervenţii normative adecvate care nu mai depind de voinţa celor vizaţi
prin ele şi care nici nu le sunt imputabile acestora, fiind stări obiective ca mod de apariţie şi
manifestare.
Nefiind cazul unei simple reduceri de posturi ori restructurări de personal şi nici de
preluări de atribuţii şi de funcţii de către o altă instituţie – deja existentă sau nou înfiinţată –
funcţia încetează să mai existe.
Cea de a doua ipoteză este mutarea organului (schimbarea sediului) într-o altă
localitate, iar funcţionarul refuză (nu vrea) să o urmeze. Desigur, se are în vedere situaţia în
care în noua localitate nu se poate asigura total sau parţial necesarul de personal de pe plan
local, ceea ce obligă să se recurgă la proprii funcţionari anume deplasaţi în acest scop.
Apreciem că s-ar putea recurge la soluţii temporare sau provizorii prin delegări sau detaşări,
deşi acestea oferă doar o rezolvare pe moment a problemei.
Instituţia fiind interesată în menţinerea, totală sau parţială, a raporturilor de serviciu
face oferta corespunzătoare. Neacceptarea ei de către funcţionar – nu contează din ce cauze
Pagina 32 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sau motive – îi este imputabilă, ceea ce îndreptăţeşte propria-i conducere să recurgă la
eliberarea din funcţie.
Pentru personalul care-şi urmează instituţia nu operează nici o modificare a raportului
de serviciu, părţile rămânând în aceeaşi relaţie juridică, schimbându-se doar locul desfăşurării
activităţii.
Autoritatea sau instituţia îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii prin
reducerea postului ocupat de funcţionarul public.
Prima precizare are în vedere faptul că suntem în prezenţa unei reduceri de activitate a
instituţiei (prin micşorarea volumului de activităţi sau de atribuţii ori schimbarea naturii
acestora), iar nu o desfiinţare (încetare) completă a acesteia.
Statutul a precizat (art. 90/7) că reorganizarea activităţii constă în mutarea instituţiei
în altă localitate, modificarea substanţială a atribuţiilor acesteia ori a structurii organizatorice
a compartimentelor.
A doua precizare se referă la împrejurarea că, drept consecinţă a acestei situaţii,
anumite funcţii şi posturi trebuie eliminate total sau parţial. Relaţia dintre funcţie şi post ne
arată că dincolo de identitatea aparentă dintre ele (de exemplu, unei funcţii unice să-i
corespundă un singur post – de director, contabil şef, secretar general, jurisconsult, etc.),
există numeroase cazuri când unei funcţii îi corespund mai multe posturi, dar niciodată invers
(de pildă, mai multe posturi pentru funcţia de inspector, de consilier, de referent, etc.).
Dacă dispare funcţia, dispar şi toate posturile aferente, însă sunt şi cazuri când se
elimină numai unele dintre ele ca urmare a reducerii de activitate şi, implicit, consecinţa
disponibilizării celor în cauză, titulari pe posturile respective. Totuşi, conform Statutului (art.
90/7 teza a II-a) reducerea unui post este justificată numai dacă atribuţiile aferente acestuia se
modifică în proporţie de peste 50% sau dacă sunt modificate condiţiile specifice de ocupare a
postului respectiv.
A treia precizare vizează faptul că dacă în instituţie există concomitent funcţii sau
posturi similare vacante, restructurarea începe cu acestea şi, numai în măsura în care
operaţiunea eliminării acestora se dovedeşte neîndestulătoare, se va trece la eliminarea celor
ocupate cu titulari.
A patra precizare are în vedere existenţa posibilităţilor de redistribuire a personalului
propriu în cadrul autorităţii pe funcţie sau posturi similare dar neocupate cu păstrarea, pe cât
posibil, a gradului şi clasei avute anterior de funcţionar, eventual de nivel inferior, dar cu
acordul funcţionarului.
Pagina 33 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O ultimă precizare are în vedere că instituţia are dreptul de opţiune în selectarea
personalului păstrat şi a celui disponibilizat, dar în baza unor criterii profesionale prestabilite,
unitar aplicate şi respectate în procesul selecţiei.
Eliberarea din funcţie operează şi ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în
funcţia publică ocupată de către funcţionar a funcţionarului anterior eliberat sau destituit
nelegal ori din motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
reintegrare.
În primul rând, instituţia este obligată să-l reprimească pe fostul său funcţionar în
temeiul cererii sau solicitării exprese a acestuia bazată pe actul judecătoresc.
În al doilea rând, funcţionarului aflat pe postul în cauză i se va oferi un post similar,
dacă este posibil, sau va fi eliberat din funcţie trecând în corpul de rezervă a funcţionarilor
publici, dacă nici Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici nu i-a putut oferi un post
corespunzător. Oricum, încetarea raportului de serviciu are loc din motive neimputabile
titularului postului.
În cazul incompetenţei profesionale constatată prin calificativul „nesatisfăcător” la
evaluarea performanţelor profesionale individuale, ceea ce înseamnă practic necorespunderea
profesională sub aspectul funcţiei ocupate.
Prima ipoteză este aceea a funcţionarului public debutant care în urma parcurgerii
perioadei de stagiu obţine la evaluarea activităţii sale calificativul „necorespunzător” şi care
va fi eliberat din funcţie (art. 51/2 lit. b).
A doua ipoteză are în vedere funcţionarul public definitiv care a obţinut acelaşi
calificativ pentru anul în curs, acordat la finele acestuia, ceea ce determină ca în anul următor
să se dispună, de îndată, eliberarea din funcţie.
Reglementarea modificată nu a mai condiţionat măsura eliberării din funcţie de
notarea „necorespunzător” pentru ultimii doi ani consecutivi şi nici oferta conducerii pentru
cel în cauză de trecere într-o funcţie inferioară, urmată de acceptarea ei de către titular ca şi
condiţii cumulative de eliberare din funcţie, cum se prevedea în reglementarea iniţială (art.
62/2).
Explicaţia acestei situaţii de licenţiere din funcţie rezidă din faptul că deşi investitura
în funcţie se face pe baza verificării cunoştinţelor teoretice şi, eventual, a aptitudinilor
profesionale practice, - în urma susţinerii concursului sau examenului de titularizare sau de
promovare – totuşi, de-a lungul timpului se pot ivi situaţii de necorespundere profesională
comparativ cu cerinţele iniţiale de investire.
Pagina 34 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Prima precizare vizează activitatea profesională practică care poate dezvălui carenţe,
neevidenţiate la concursul sau examenul iniţial, lipsa de cunoştinţe profesionale, în cauzele şi
situaţiile deduse soluţionării funcţionarului respectiv, ori, pur şi simplu, lipsa aptitudinilor
corespunzătoare.
A doua precizare evidenţiază faptul că nu are importanţă că această lipsă de
profesionalism ţine de o stare obiectivă sau subiectivă a celui în cauză, imputabilă sau nu
acestuia, precum boală, infirmitate, nepricepere, nivel slab de pregătire, etc.
A treia precizare are în vedere faptul că abaterile disciplinare constând în întârzierea
sistematică şi neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor (art. 70/2 lit. a şi b) sunt distincte de
necorespunderea în funcţie pe motive profesionale, reprezentând o încălcare de atribuţii (din
intenţie sau culpă) sub aspect formal – de exemplu, nepredarea la termen sau neînregistrarea
la termen a lucrărilor, depunerea lor fără aprobarea sau viza conducerii, etc. – deşi aceste
abateri ar putea ascunde şi deficienţe profesionale, putând determina sancţiunile disciplinare
corelative şi, în consecinţă, chiar acordarea unui calificativ necorespunzător.
Funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei
respective (art. 49 lit. g), condiţii prevăzute, de regulă, în Statutul general.
Starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului constatată prin decizia organelor
competente în baza expertizei medicale, nu permite îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor
aferente funcţiei sale.
În toate aceste cazuri anterior prezentate actul administrativ de eliberare din funcţie se
comunică celui în cauză în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere şi trebuie motivat. Se va
acorda funcţionarului public un termen de preaviz de 15 zile calendaristice, cu sau fără
reducerea programului de lucru până la minimum 4 ore, fără afectarea drepturilor salariale
cuvenite.
Eliberarea din funcţie în cazul motivelor neimputabile funcţionarului apt de
exercitarea atribuţiilor (art. 90/4 lit. a – c) se face doar în cazul în care nu există funcţii
publice corespunzătoare în cadrul respectivei autorităţi sau instituţii.
Autorităţile sau instituţiile au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici lista funcţiilor vacante iar cel eliberat din funcţie poate solicita numirea
într-o asemenea funcţie în perioada de preaviz.
Aceeaşi Agenţie se va îngriji de redistribuirea funcţionarilor eliberaţi din funcţie din
motive neimputabile acestora (art. 90/4 lit. a, b, c şi e) şi care formează corpul de rezervă al
funcţionarilor publici gestionat de respectiva agenţie.
Pagina 35 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Al patrulea caz de încetare a raportului de serviciu vizează destituirea disciplinară sau
pe motiv de incompatibilitate a funcţionarului public (art. 90/5) în următoarele cazuri:
ca sancţiune disciplinară aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare
sau a unei abateri disciplinare care a avut consecinţe grave;
dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate iar funcţionarul public nu acţionează
pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii
cazului de incompatibilitate.
În privinţa destituirii disciplinare se impun unele precizări.
În primul rând, Statutul prevede categoriile de abateri disciplinare care pot fi săvârşite
de funcţionari (art. 70/2), precum şi sancţiunile aplicabile celor vinovaţi de săvârşirea lor (art.
70/3), inclusiv destituirea din funcţie, aspecte ce se vor analiza amănunţit în secţiunea
consacrată răspunderii disciplinare. Asemenea prevederi figurează şi în statutele specifice ale
anumitor categorii de funcţionari publici.
În al doilea rând, spre deosebire de Codul muncii (art. 61 lit. a) şi de angajaţi,
abaterile disciplinare ale funcţionarilor sunt expres prevăzute de Statut şi/sau statutele ori
regulamentele proprii, neputând reprezenta orice încălcare a legii care să deschidă poarta
arbitrariului conducerii în aprecierea abaterii şi în aplicarea sancţiunii.
În al treilea rând, abaterile în cauză încalcă disciplina serviciului, adică totalitatea
obligaţiilor legale decurgând pentru funcţionari din regulamentul propriu al autorităţii sau
instituţiei publice aplicabil acestora şi care vizează raporturile din interiorul organului (dintre
subordonaţi şi superiorii ierarhici).
În al patrulea rând, destituirea intervine pentru abateri repetate, deci nu una singură ci
cel puţin două, sau pentru o abatere, apreciată de conducere, ca fiind cu consecinţe grave
pentru buna funcţionare ori imaginea instituţiei în cauză, atât în interiorul cât şi în afara ei.
În privinţa cazurilor de incompatibilitate care pot apărea pe durata exercitării unei
funcţii publice determinând destituirea se impun unele precizări.
În primul rând, aceste cazuri sunt cele prevăzute de lege (art. 94/2 din Legea nr.
161/2003).
În al doilea rând, deşi conduc la destituirea celui devenit incompatibil, ele devin
motive imputabile acestuia doar dacă funcţionarul nu a acţionat în termen de 10 zile
calendaristice de la data survenirii lor pentru încetarea acestora, ceea ce înseamnă practic
eliminarea noii stări care a determinat situaţia de incompatibilitate şi nu doar simplul demers
întreprins fără nici o finalitate.
Pagina 36 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Deşi legea a reglementat atât acţiunea mijloc (demersul întreprins) cât şi finalitatea ei
(încetarea stării) s-ar putea ca această finalitate să nu poată fi atinsă prin puterile proprii
funcţionarului, starea de incompatibilitate persistând cu toate eforturile acestuia ori pur şi
simplu ea apare ca o situaţie obiectivă şi când, credem, nu se poate reţine o destituire pe
motive imputabile celui în cauză.
Aşa ar fi, de exemplu, cazul căsătoriei intervenite între persoane aflate în raporturi
ierarhice sau a numirii unei rude de gradul I într-o funcţie aflată în astfel de raporturi (art.
95/1 din Legea nr. 161/2003) ori dobândirea ori redobândirea unei alte cetăţenii, decât cea
română, care l-ar face incompatibil cu funcţia publică prin obligaţiile care le impune ori
situaţiile pe care le creează (de exemplu, satisfacerea stagiului militar în ţara străină,
mobilizarea în armata străină, etc.).
Într-o atare împrejurare ar fi fost mai indicat să opereze eliberarea, iar nu destituire,
din funcţie pentru motive neimputabile funcţionarului.
Destituirea din funcţia publică se dispune prin act administrativ de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice şi se comunică funcţionarului în termen de 5 zile lucrătoare
de la data emiterii. Desigur, acest act poate fi atacat în faţa instanţei de contencios
administrativ de către funcţionarul vizat (art. 941/1) în termen de 30 de zile calendaristice de
la comunicare.
Al cincilea caz de încetare a funcţiei publice are loc prin demisie ca urmare a cererii
funcţionarului de încetare a raporturilor de serviciu (art. 90/6).
Legea nu defineşte demisia, dar din reglementarea legală rezultă că ea este expresia
manifestării unilaterale şi libere a voinţei titularului funcţiei publice de a denunţa raportul
juridic în care se află cu toate consecinţele ce decurg din încetarea acestuia, expresie a
libertăţii de care dispune17.
Legea nu stabileşte în mod riguros toate condiţiile formale şi de fond ale demisiei,
decât în mod parţial, de aceea apreciem că:
demisia trebuie prezentată în formă scrisă;
ea trebuie notificată (depusă şi înregistrată) conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice;
cel în cauză nu trebuie să-şi motiveze acţiunea;
produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare, indiferent de nivelul
ierarhic al funcţiei;
17 S. Ghimpu, op. cit., vol. I, pag. 418
Pagina 37 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
în acest interval de preavizare – care reprezintă anunţarea prealabilă a denunţării
unilaterale a raportului de serviciu de către titular la un termen anterior intrării măsurii în
aplicare efectivă, perioadă în care raportul juridic se menţine18 - persoana poate reveni asupra
demisiei sale, rămânând în funcţie, atâta timp cât instituţia nu a declanşat sau efectuat
demersurile necesare în vederea titularizării altei persoane ori nu a suprimat postul devenit
vacant începând cu data limită a preavizului.
La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public are îndatorirea să predea
lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.
La încetarea raporturilor de serviciu funcţionarul îşi păstrează drepturile dobândite în
cadrul carierei sale cu excepţia cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive
imputabile acestuia.
El mai beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, dacă raportul de
serviciu a încetat prin nemenţinerea condiţiilor prevăzute pentru ocuparea funcţiei publice,
referitoare la capacitatea de exerciţiu şi condiţiile de studii (art. 90/10 coroborat cu art. 90/2
lit. c şi art. 49 lit. d şi f), în situaţia în care s-a constat pe cale judecătorească nulitatea actului
de numire în funcţie (art. 90/2 lit. e) în cazul expirării termenului pe care a fost exercitată cu
caracter temporar funcţia publică (art. 90/2 lit. e) precum şi în cazul eliberării din funcţie (art.
90/4).
Un ultim caz de încetare a raportului de serviciu este transferul, deşi Statutul îl
consideră doar o modificare (art. 81 lit. c), reprezentând trecerea definitivă19 a titularului unei
funcţii de la autoritatea sau instituţia publică la o alta, într-o funcţie identică sau diferită, dar
în acelaşi sector de activitate executivă cu respectarea condiţiilor legale şi cu încuviinţarea
conducerilor interesate în efectuarea acestui demers.
De aici şi diferenţa între delegare şi detaşare, care sunt modificări temporare, şi
transfer care reprezintă o schimbare definitivă, încetând relaţia cu organul aparţinător şi luând
naştere un nou raport de serviciu cu o nouă autoritate chiar dacă se menţine aceeaşi funcţie.
Transferul cunoaşte două modalităţi şi anume:
transferul în interesul serviciului (art. 84/1 lit. a);
transferul la cererea funcţionarului interesat (art. 84 lit. b).
Condiţiile pe care le presupune transferul în general sunt următoarele:
existenţa unui raport de serviciu în care se află titularul unei funcţii publice;
18 Ş. Beligrădeanu, Aspecte procedurale ale încetării contractului de muncă în reglementarea noului Cod al muncii, în R.R.D., nr. 11/1973, pag. 2119 S. Ghimpu, op.cit., pag. 333, apreciază că transferul este doar o modificare definitivă a contractului de muncă.
Pagina 38 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
acordul de voinţă a celor două instituţii ori autorităţi – prin conducerile lor – pentru
efectuarea operaţiunii între ele;
dispoziţia conducerii proprii a funcţionarului ce se transferă sau aprobarea dată cererii
sale;
forma scrisă a dispoziţiei de transfer, a cererii de transfer şi a aprobării acesteia,
precum şi a acordului funcţionarului, dacă transferul este în interesul serviciului;
transferul trebuie justificat fie prin interesul autorităţii la care are loc transferul, fie
prin interesul personal şi motivat a celui transferat.
Efectele transferului constau în:
naşterea raporturilor juridice între cele două autorităţi sau instituţii interesate prin
perfectarea transferului în sensul că una se obligă să permită plecarea funcţionarului său iar
cealaltă se obligă să-l primească;
încetarea raportului de serviciu între funcţionar şi autoritatea aparţinătoare iniţială,
precum şi formarea unui raport juridic nou cu instituţia faţă de care operează transferul sau
acceptarea acestuia;
păstrarea cel puţin a clasei şi gradului dobândite anterior de cel în cauză;
dacă transferul în interesul serviciului operează în altă localitate cel în cauză are
dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul de bază net din ultima lună, la acoperirea
cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile, aceste plăţi fiind suportate de
autoritatea sau instituţia la care se face transferul.
În privinţa naturii juridice a transferului, la cerere sau în interesul serviciului (dar cu
acordul scris al celui în cauză), distingem două situaţii şi, implicit, două categorii de acte
juridice administrative şi anume:
în cazul transferului la cerere avem actul de aprobare emis de autoritatea la care
funcţionează cel în cauză şi actul de numire în funcţie al autorităţii unde urmează să
funcţioneze; primul act desfiinţează raportul de serviciu, cel de al doilea îl formează;
în cazul transferului în interesul serviciului avem actul de transfer (dispoziţia de
transferare) a autorităţii iniţiale (bazată pe solicitarea celeilalte instituţii şi pe acordul scris a
celui transferat), precum şi actul de numire în funcţie emis de cea de a doua instituţie,
întemeiat pe actele anterior indicate.
În privinţa sancţiunii aplicabile în materie de transfer în interesul serviciului refuzul
de a-i da curs de către cel vizat nu reprezintă o abatere din moment ce operaţiunea nu se poate
realiza decât cu acordul scris a celui în cauză, măsură menită a garanta stabilitatea în funcţie,
în primul rând, şi a apăra dreptul la carieră a funcţionarului, în al doilea rând.
Pagina 39 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Privind retrospectiv cazurile de încetare a raportului de serviciu se impun unele
constatări.
În primul rând, din păcate, enumerarea lor este incompletă, necuprinzând numeroase
alte situaţii posibile să apară în practică, ca, de exemplu, în cazul averii funcţionarului,
dobândită ilicit, nemenţinerea în funcţie a pensionarului.
În al doilea rând, remarcăm faptul că raportul de serviciu poate înceta din iniţiativa
titularului funcţiei (demisie, transfer în interes personal) ori din iniţiativa autorităţii sau
instituţiei publice (eliberarea şi destituirea din funcţie, transferul în interesul serviciului,
pensionarea).
În al treilea rând, încetarea raportului de serviciu din iniţiativa titularului este practic
nelimitată, pe când din iniţiativa organului trebuie să se limiteze la cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de Statut.
În al patrulea rând, încetarea raportului de funcţiune este obligatorie (în cazul
destituirii pentru condamnare penală) sau poate fi facultativă (în cazul menţinerii
funcţionarului după pensionare).
În al cincilea rând, chiar încetarea raportului de funcţie din iniţiativa organului poate
fi determinată de motive imputabile funcţionarului (destituirea disciplinară) sau neimputabile
(obiective), ca, de exemplu, pensionarea.
Corespunzător încetării funcţiei, potrivit reglementărilor anterioare actualului Statut,
opera şi încetarea raportului de muncă aferent contractului individual de muncă încheiat de
funcţionar, fie prin denunţarea unilaterală a uneia din părţi (nelimitată pentru salariat şi
limitativă pentru angajator) ori prin acordul de voinţă al părţilor – întocmai ca la încheierea
convenţiei – potrivit Codului muncii (art. 55 lit. b) şi legislaţiei muncii. Aceste prevederi
rămân actuale numai pentru personalul auxiliar, de deservire.
În reglementarea actuală problematica jurisdicţiei, derivând din modificarea şi
încetarea, ca de altfel chiar şi formarea raportului de serviciu, poartă amprenta regimului
juridic de drept public, motiv pentru care, de regulă, căile de atac în materie au o natură
administrativ-ierarhică şi/sau contencios-judiciară, ieşind astfel de sub incidenţa conflictelor
individuale de muncă ce ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun potrivit
legislaţiei muncii şi intrând în competenţa instanţelor judecătoreşti de contencios
administrativ,
Pagina 40 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
§ 5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici20
(Conţinutul raportului de serviciu)
Investirea într-o funcţie publică, indiferent de modalitatea ei de realizare (numire,
alegere, desemnare, etc.), dă naştere unui raport tipic de serviciu sau de funcţie care intră sub
incidenţa regimului de drept public, administrativ în cazul nostru, având un conţinut specific
ce constă din totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor specifice părţilor titulare participante la
respectiva relaţie juridică. În sistemul anterior Statutului actual, în care raportul administrativ
era dublat şi de unul de muncă, evident apăreau drepturi şi obligaţii derivând din contractul
încheiat, situaţie care nu mai există la ora actuală în cazul funcţiilor publice.21
Desigur, s-ar putea ridica întrebarea unde sunt atunci acele drepturi şi îndatoriri
decurgând din salarizare, concedii, protecţie socială, etc., consacrate de legislaţia muncii?
Răspunsul este găsit în reglementările Statutului şi în legislaţia muncii la care se face
trimiterea cu caracter completator.
Totuşi, la o analiză mai atentă am putea lesne observa că distingem între drepturi şi
obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului (salarizare, concediu, protecţie
socială) pe de o parte, precum şi drepturi şi îndatoriri specifice funcţiei publice deţinute,
indiferent de titular, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, distingem între drepturi şi îndatoriri care
revin funcţiei şi decurg din ea, precum şi drepturi şi obligaţii care revin persoanei sau
titularului funcţiei (anterior decurgând din legislaţia muncii şi din contractul aferent).
A. Privitor la prima categorie de drepturi şi îndatoriri revenind funcţiei publice
evident Statutul nu le prevede, mai ales drepturile, în mod amănunţit pornindu-se de la
premisa că ele oricum sunt evidenţiate de statutele şi regulamentele proprii, fiind detaliate
prin fişa postului, diferenţiindu-se de la o autoritate sau instituţie publică la alta, dar şi după
cum funcţiile sunt de conducere ori de execuţie, ori fac parte din autorităţile centrale sau
teritoriale ori locale, precum şi după cum sunt vizate raporturile din interiorul autorităţii ori
din afara acesteia.
20 Al. Negoiţă, Drept administrativ…, op.cit., pag. 171.21 Asupra discuţiei privind natura juridică a raporturilor de serviciu sau de funcţiune a se vedea Ş. Belingrădeanu, Consideraţii teoretice şi practice …, op.cit., pag. 4-14; V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 41-42; V. Prisăcaru, op.cit., pag. 183-184; A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 629; I. Alexandru, Drept administrativ, Editura Omnia, Braşov, 1999, pag. 383; I. T. Ştefănescu, Tratat elementar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 28.
Pagina 41 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Totuşi, Legea nr. 161/2003, a consacrat activităţile desfăşurate de funcţionarii publici,
care implică exercitarea prerogativelor de putere publică (art. 2/2) şi anume:
punerea în executare a legilor şi celorlalte acte normative;
elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii
sau instituţiei publice, precum şi a asigurarea avizării acestora;
elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare pentru
realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
consilierea, controlul şi auditul public intern;
gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
colectarea creanţelor bugetare;
reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi din străinătate, în limitele
stabilite de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei
publice.
Observăm că reglementarea legală nu disociază aceste atribuţii în drepturi şi obligaţii
şi nici pe categorii de funcţii de conducere sau de execuţie.
Dreptul de a decide sau de a hotărî, de regulă, aparţinând funcţiilor de conducere (dar
şi unora de execuţie, inspector, agent) constă în facultatea legală de a dispune măsuri juridice,
concretizate în acte administrative (emitere, revocare, anulare) în general, dar şi în acte
concrete în special, de genul autorizării, aprobării, impozitării, sancţionării (amendă,
confiscare), ceea ce generează, modifică şi desfiinţează raporturi juridice concrete în cazul
actelor individuale, dar şi intrări sau ieşiri din vigoare (abrogări) în cazul celor normative (art.
9/2 lit. a).
Cum numeroşi funcţionari publici, de execuţie, nu sunt factori de decizie, ci numai
participanţi în anumite etape ale procesului decizional (consilieri, experţi, referenţi) mai ales
cei având funcţii de execuţie, prezenţa şi activitatea lor se materializează în operaţiuni (iar nu
în acte sau în decizii) concretizate în:
dreptul de a informa şi cel de a constata o anumită situaţie sau stare, inclusiv dreptul
de a controla executarea unei măsuri concretizate în procese-verbale, referate şi rapoarte
înaintate conducerii pentru ca aceasta să decidă în deplină cunoştinţă de cauză (art. 2 lit. a);
Pagina 42 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dreptul de a propune factorilor de decizie soluţii juridice, proiecte de acte juridice
(propuneri) pentru soluţionarea sau remedierea unor situaţii (art. 2/3 lit. b);
dreptul de avizare a unor soluţii, propuneri, proiecte de acte juridice, autorizaţii, etc.,
prin prisma specialităţii proprii (art. 2/3 lit. b).
Numeroase sunt drepturile decurgând din raporturile interne ierarhice, de supra şi
subordonare care se stabilesc între funcţionarii superiori şi cei inferiori, între cei de conducere
şi cei de execuţie, precum:
dreptul de numire, revocare şi suspendare din funcţie a personalului propriu din
subordine, inclusiv delegarea, detaşarea, transferarea, pensionarea, eliberarea din funcţie (art.
2/2, 81, 91, 92, 94);
dreptul de recompensare, sancţionare şi evaluare a personalului (art. 60/2, 71/1);
dreptul de control şi de îndrumare obligatorie a acestuia, inclusiv emiterea de
dispoziţii privind atribuţii de serviciu (art. 43/2 teza I-a);
dreptul de anulare, modificare şi suspendare a actelor şi măsurilor subordonaţilor,
concomitent cu emiterea actelor proprii ce dispun o atare operaţiune;
dreptul de substituire sau înlocuire în atribuţiile şi a subordonaţilor de către superiorul
ierarhic prin actele proprii, etc.;
dreptul la protecţia legii în exercitarea atribuţiilor de serviciu prin asigurarea şi
apărarea funcţionarului împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar
putea fi victimă în exercitarea funcţiei sau legat de aceasta (art. 39), în care scop administraţia
va solicita sprijinul organelor abilitate potrivit legii.
Există şi drepturi care se manifestă nemijlocit în relaţia funcţionarului cu autoritatea
sau instituţia din care face parte acesta şi care îi sunt opozabile acesteia precum:
dreptul la stabilitate în funcţie, un adevărat principiu legal formulat (art. 4 lit. f)
condiţie inerentă bunei funcţionări a serviciului public, garantat şi care permite celui înlocuit,
transferat, destituit, demis, etc., să se adreseze instanţei de contencios pentru valorificarea şi
apărarea acestei prerogative legale;
dreptul de a promova, adică la accesul în funcţiile superioare, prin îndeplinirea
condiţiilor legale de ocupare a posturilor vacante şi de a avansa în gradele de salarizare (art.
53);
dreptul de a beneficia gratuit de uniforma obligatorie pentru anumite categorii de
funcţii, dar şi obligaţia de a o purta pe durata exerciţiului funcţiunii (art. 31);
Pagina 43 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dreptul la despăgubirea suportată de autoritatea sau instituţia din care face parte
funcţionarul şi din a cărei culpă a suferit un prejudiciu material în timpul îndeplinirii
atribuţiilor de serviciu (art. 40);
dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care îl vizează în mod direct (art. 26/1).
În privinţa drepturilor decurgând din funcţie se impun următoarele precizări cu
caracter general-valabil în orice sector al administraţiei publice.
În primul rând, exercitarea acestor drepturi faţă de cei administraţi se face în limitele
competenţei legale ce revine autorităţii executive din care face parte funcţionarul, neputându-
se exercita alte drepturi sau drepturi specifice altor organe decât cele expres conferite de
propria lege de organizare, de regulamentele speciale proprii, de dispoziţiile ierarhice, etc., în
caz contrar suntem în prezenţa unor ilegalităţi, abuz în serviciu, etc.
În al doilea rând, funcţionarul exercitând un drept legal conferit, cealaltă parte a
raportului juridic de funcţiune trebuie să urmeze, ca titular al obligaţiei, o conduită conformă
interesului ocrotit juridic, în caz contrar suportând consecinţele nerespectării legii.
În al treilea rând, faţă de lege şi de alte reglementări, respectivele drepturi au un
caracter obiectiv, decurgând din norme şi aparţinând funcţiei, iar nu funcţionarului, neavând
un caracter subiectiv, lăsate la aprecierea titularului funcţiei, motiv pentru care ele sunt şi
adevărate îndatoriri pentru funcţionar care este obligat să-şi exercite competenţa, neavând –
în cele mai multe cazuri - nici măcar libertatea de apreciere în conduita pe care o adoptă şi pe
care o urmează. Dimpotrivă, neexercitarea drepturilor legal conferite ori exercitarea lor
abuzivă, necorespunzătoare, ca şi împiedicarea exercitării lor sunt sancţionate în persoana
celui vinovat, fie el titularul funcţiei, superior sau subordonat ierarhic, fie terţă persoană
intrată în raportul juridic, ca abateri de serviciu sau în legătură cu serviciul, ori alte abateri ce
afectează grav drepturile participanţilor la raportul administrativ, sub forma răspunderii
disciplinare (art. 70/1 lit. f, g din Statut), contravenţionale (art. 76), penale (art. 79) şi
patrimoniale (art. 77, 78).
În privinţa îndatoririlor22 ce decurg din funcţia publică vom remarca faptul că unele au
un caracter onerativ (activ) în altele unul prohibitiv (pasiv) pentru titularul lor, în raport cu
conduita prescrisă acestuia.
Dacă avem în vedere conţinutul acestora, unele ţin de profesionalismul exercitării
funcţiei, altele de loialitatea funcţionarului, unele de confidenţialitate, iar altele de
responsabilitate, etc.
22 Al. Negoiţă, op.cit., pag. 174 şi următoarele.
Pagina 44 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Toate aceste îndatoriri decurg, în ultimă instanţă, din principiul care fundamentează
orice serviciu public, inclusiv cel administrativ, şi anume că autorităţile şi instituţiile
executive sunt în serviciul exclusiv al cetăţenilor, pentru satisfacerea cerinţelor vieţii sociale
prin aplicarea corectă a legilor şi a celorlalte dispoziţii legale sau, după caz, prin organizarea
aplicării lor.23
Astfel, de profesionalismul funcţionarilor – care reprezintă îndatorirea de îndeplinire a
atribuţiilor ce le revin, potrivit funcţiei ocupate în vederea realizării sarcinilor serviciului
public şi servirii binelui comun sau public – ţin următoarele:
îndeplinirea cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea a
îndatoririlor de serviciu (art. 41 teza I-a);
conformarea faţă de dispoziţiile superiorilor ierarhici (art. 43/2);
îndatorirea rezolvării lucrărilor repartizate de conducătorul compartimentului în care
funcţionează în termenele stabilite (art. 47/1) care corespund funcţiei şi postului titularului,
apreciem noi;
îndatorirea perfecţionării pregătirii profesionale fie în cadrul organului din care face
parte, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în acest scop (art. 48/1) şi ale căror
rezultate vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a activităţii acestora şi, implicit, la
avansarea lor.
Tot o îndatorire, cu caracter activ, este şi aceea ca funcţionarul să prezinte, în
condiţiile legii, la numirea şi la eliberarea sa din funcţie, o declaraţie de avere conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice din care face parte (art. 46/2) şi care se reactualizează anual.
În sfârşit, funcţionarul are obligaţia de a purta uniforma în timpul serviciului, potrivit
legii (art. 31).
Desigur, profesionalismul se manifestă pe multiple planuri şi anume în relaţiile de
serviciu, cu colegii din compartiment şi din instituţie, faţă de superiorii şi subordonaţii
ierarhici, dar şi în exteriorul acesteia cu persoanele fizice ori juridice cu care autoritatea vine
în contact, inclusiv respectul de sine sau relaţia cu sine însuşi conform poziţiei şi prestigiului
conferit de funcţia ocupată şi a aşteptărilor celorlalţi, receptivitate şi operativitate în
îndeplinirea sarcinilor.
Loialitatea presupune îndeplinirea corectă, la timp, întocmai şi în mod conştiincios a
sarcinilor de serviciu, dar, în acelaşi timp, ea mai presupune şi iniţiativă în exercitarea
23 Art. 1/1 din Hotărârea Guvernului nr. 667/1991 privind unele măsuri pentru asigurarea prestigiului social al funcţionarilor publici (abrogată implicit prin Statut).
Pagina 45 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
atribuţiilor, într-ajutorarea în realizarea lor, inclusiv suplinirea reciprocă în serviciu în cadrul
specialităţii lor.
Corectitudinea presupune respectarea întocmai a legislaţiei, regulamentelor şi
dispoziţiilor aplicabile în domeniu, exercitarea cu bună credinţă a atribuţiilor, furnizarea
informaţiilor cerute de public în cadrul serviciului cu respectarea prevederilor privind
apărarea secretului de serviciu, asigurând transparenţa necesară activităţii desfăşurate.
O mare grupă de îndatoriri au caracter pasiv, constituind interdicţii legale menite a
proteja funcţia şi titularul ei, asigurându-i prestigiul, consideraţia şi încrederea, obligându-l pe
cel în cauză să se abţină de la acte şi fapte de natură a compromite poziţia oficială deţinută în
care sens acesta trebuie:
să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau
juridice ori prestigiului funcţionarilor publici (art. 41/1 teza a II-a);
să nu primească cereri a căror rezolvare intră în competenţa sa – dacă nu i-au fost
repartizate de superiorii ierarhici – sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor care au
asemenea atribuţii, ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri (art. 47/2);
să păstreze secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile legii, nedivulgând şi
neneglijând păstrarea acestora, inclusiv a documentelor şi suporturilor care conţin astfel de
informaţii cu excepţia informaţiilor de interes public (art. 44 teza I), apărând secretul faţă de
orice divulgare sau scurgere;
să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de
care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei (art. 44 teza a II-a);
să nu solicite sau să nu accepte, direct sau indirect; pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje (art. 46/1);
să se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor
politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi politice în timpul
programului de lucru (art. 42/1).
A se vedea şi interdicţiile speciale privind contractarea de lucrări din Ordonanţa de
urgenţă nr. 5/2002, aprobată şi modificată prin Legea nr. 378/2002.
Reglementări speciale pot prevedea şi alte categorii de îndatoriri specifice unor funcţii
publice cum ar fi, de exemplu, programul de lucru cu publicul, paza sediului şi a
documentelor secrete, portul şi uzul de armă, programul de instruire fizică şi trageri cu armă
de foc, alarmare, etc.
De asemenea, funcţionarii au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al
conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii (art. 48/1)
Pagina 46 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Evident că încălcarea acestor îndatoriri atrage răspunderea funcţionarului vinovat de
abaterile comise, mai ales dacă avem în vedere obligaţia executării ordinelor şi dispoziţiilor
superioare (art. 43/11).
O primă situaţie este aceea în care funcţionarul primeşte o dispoziţie de la un superior
indirect pe linie ierarhică. În acest caz executarea se va face numai după încunoştinţarea
prealabilă a superiorului direct şi în mod cu totul excepţional fără această încunoştinţare, dacă
există o imposibilitate practică de a o realiza, iar executarea ordinului nu suferă amânare, dar
şi în acest caz, după îndeplinirea ordinului executantul îl va înştiinţa, de îndată, pe superiorul
său direct.
O a doua problemă are în vedere existenţa mai multor dispoziţii ierarhice, succesive
sau simultane, cu caracter contradictoriu, care trebuie puse în executare. În acest caz dacă ele
au aceeaşi forţă juridică, provenind de la aceeaşi autoritate sau funcţionar ierarhic, se va
executa ultima dispoziţie, desigur în măsura în care prima sau primele nu au fost deja puse în
aplicare. În situaţia în care contrarietatea vizează două sau mai multe dispoziţii provenind de
la autorităţi sau funcţii ierarhice diferite se va executa ordinul cu forţa juridică superioară, de
regulă, provenind de la treapta ierarhică cea mai înaltă.
O a treia problemă, care se ridică în această materie, vizează situaţia în care ordinul
ierarhic ce se cere a fi executat este apreciat ca ilegal şi când nu mai operează obligaţia de
conformare faţă de dispoziţia superiorului ierarhic (art. 43/2 teza I-a).
Desigur, dacă este de principiu că legea şi dispoziţiile întemeiate pe ea trebuie
executate, tot de principiu este şi faptul că o dispoziţie (vădit) ilegală, nu trebuie executată,
căci, altfel, va antrena şi răspunderea executantului alăturată autorului ei.
Într-o astfel de situaţie funcţionarul va refuza, în scris şi motivat, aplicarea ordinului
(art. 43/2 teza a II-a), încunoştinţând, persoana imediat superioară celui care a dat un astfel de
ordin.
Dacă emitentul ordinului, pretins ilegal, stăruie în executarea lui, va trebui să-l
formuleze în scris, ceea ce obligă la îndeplinirea lui de către cel care l-a primit (art. 43 teza a
III-a), mai ales dacă aplicarea dispoziţiei nu suferă nici o amânare, cu excepţia cazului când
acesta este vădit ilegal, încunoştinţându-l pe superiorul ierarhic al autorului ordinului.
Aceste dispoziţii legale se corelează şi cu dispoziţiile Legii contenciosului
administrativ nr. 29/1990 care prevăd că acţiunile în justiţie împotriva actelor şi faptelor
administrative care au vătămat drepturi recunoscute de lege se vor putea formula şi personal
împotriva funcţionarului care a elaborat actul sau care se face vinovat de refuzul rezolvării
sau de nerezolvarea în termen a cererii, dacă se solicită plata unor despăgubiri. Persoana
Pagina 47 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
astfel acţionată poate chema în garanţie şi pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin
scris să semneze actul a cărui ilegalitate este supusă judecăţii (art. 13 din Lege).
B. Privitor la drepturile şi îndatoririle funcţionarului, cea de a doua categorie, vizează
situaţia lui personală, având un caracter subiectiv, chiar dacă ele sunt reglementate de Statut
şi nu pot forma obiectul unui contract colectiv sau individual de muncă, pe care legea nu le
prevede decât în beneficiul personalului administrativ auxiliar, de deservire – care nu are
calitatea de funcţionar public (art. 5/2 teza a III-a) -.
Întrucât acestea se reîntâlnesc şi în persoana oricărui salariat sau angajat, iar studiul
lor amănunţit revine ştiinţei dreptului muncii nu vom insista în mod deosebit asupra lor,
oricum Statutul făcând trimitere la legislaţia muncii.
1. Dreptul la salariu al funcţionarilor publici este un rezultat al activităţii depuse de
aceştia şi cuprinde salariul de bază, sporuri de vechime, suplimentul postului, suplimentul
gradului şi indemnizaţii constituite într-un sistem de salarizare stabilit prin lege (art. 29).
La stabilirea sistemului de salarizare se au în vedere următoarele (art. 30/2):
necesitatea de a restrânge costurile administraţiei publice în condiţiile în care
funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi în mod corespunzător;
crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe clase şi grade bazate pe evaluarea
postului;
stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului care să ţină
seama de activitatea depusă şi de importanţa ei.
Datorită specificului raportului de serviciu în care se află funcţionarul salariul acestuia
are o natură juridică proprie în raport cu salariul celor angajaţi deoarece, pe de o parte, el nu
rezultă din negocierea directă cu instituţia - nefiind influenţat de legitatea economică a
relaţiei cerere-ofertă de pe piaţa muncii - iar, pe de altă parte, salariul este stabilit prin lege la
nivelul funcţiei şi nu al persoanei.
Apreciem că, şi în cazul funcţionarului, salariul reprezintă contravaloarea muncii
prestate de acesta, deci o contrapartidă a activităţii realizate, dovadă că absenţa nejustificată
de la serviciu sau neîndeplinirea atribuţiilor conduc la diminuarea lui corespunzătoare. Dar,
totodată, el mai conţine şi o componentă socială, alăturată celei economice, de asigurare a
existenţei, necesară menţinerii unui statut social compatibil cu funcţia deţinută şi destinată
asigurării unei poziţii sau unui rang social corespunzător, prin traiul şi condiţiile de viaţă
decente pe măsura demnităţii publice exercitate.
Pagina 48 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Se asigură, în acest fel, un personal cointeresat în realizarea atribuţiilor şi devotat
funcţiei, ceea ce permite realizarea corespunzătoare a serviciului public. Salariul reflectă şi
atitudinea statului şi, în general, a societăţii, faţă de rolul funcţiei şi serviciului public şi faţă
de cei puşi în slujba sa.
2. Dreptul la durata normală a timpului de lucru de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe
săptămână pentru funcţionarii publici. Într-adevăr, funcţia se exercită în mod limitat în timp
şi în cadrul unui program bine determinat care să permită realizarea corespunzătoare a
atribuţiilor. Pe de altă parte, acest drept opus organului din care face parte cel în cauză şi care
are îndatorirea de a-l respecta, este concomitent şi o obligaţie a funcţionarului pe care dacă o
încalcă este pasibil de sancţiune pentru absenţe nemotivate de la serviciu (art. 70/2 lit. c).
Pentru orele lucrate – din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice –
peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile
nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu
un spor de 100% din salariul de bază, iar acest spor nu se poate acorda decât în limita a 360
de ore pe an (art. 32/2) şi în nici un caz conducătorul nu şi-l poate conferi sieşi.
3. Dreptul la timpul de lucru de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, urmând ca în
termenul de timp lucrat peste această perioadă în interesul serviciului să fie supus unui regim
juridic propriu şi distinct.
4. Dreptul la odihnă, repaus zilnic şi săptămânal precum şi la concediu de odihnă,
inclusiv la concedii medicale şi de altă natură (art. 33/1). Exercitarea acestui drept are în
vedere atât refacerea forţei fizice şi a celei psihice a funcţionarului, consumată în activităţile
profesionale, dar şi asigurarea sănătăţii celui în cauză.
Limitarea timpului de muncă la cel mult 8 ore pe zi, a duratei săptămânii de lucru la 5
zile lucrătoare permit exercitarea acestui drept, alăturat concediilor de tot felul, începând cu
cel de odihnă, medical, de maternitate (pre şi post natal), continuând cu cel alocat îngrijirii
copiilor, cel de studii, etc.
În perioada concediilor de boală, de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea
copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa
funcţionarului în cauză (art. 34).
5. Dreptul la condiţii normale de muncă şi igienă de natură să ocrotească sănătatea şi
integritatea fizică a funcţionarilor (art. 35/1).
Elementele esenţiale ale acestui drept vizează:
asigurarea condiţiilor normale de muncă şi igienă, care să ocrotească sănătatea,
integritatea fizică şi psihică a persoanei;
Pagina 49 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
asistenţa medicală gratuită în instituţiile sanitare publice;
ajutoare în cazul accidentelor de muncă sau a bolilor profesionale.
În dezvoltarea acestui drept legea a prevăzut (art. 35/2) că pentru motive de sănătate
funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional, schimbarea compartimentului în
care îşi desfăşoară activitatea, iar această schimbare se face pe o funcţie publică
corespunzătoare şi numai dacă funcţionarul în cauză este apt profesional să îndeplinească
noile atribuţii ce îi revin.
6. Dreptul la asistenţă medicală, medicamente şi proteze în condiţiile legii (art. 36) în
caz de îmbolnăvire, indiferent de cauza ei (accidentare, invaliditate), tocmai ca rezultat al
îndeplinirii obligaţiilor decurgând din plata contribuţiei la asigurările sociale, sănătate, etc.
7. Dreptul la pensie, precum şi la celelalte drepturi de asigurări sociale de stat potrivit
legii. Acest drept reprezintă o formă de retribuire a funcţionarului public conferită la
încetarea funcţiei ca urmare a îndeplinirii condiţiilor legale referitoare la vârstă, vechime în
funcţie şi stagiul de cotizare (art. 37). Membrii familiei sale au dreptul la pensie de urmaş
potrivit legii.
Mai există o categorie de drepturi, de factură politică, care sunt inerente condiţiei de
cetăţean, dar care au fost incluse în Statutul funcţionarilor publici nu pentru că ar fi specifice
numai lor, ci pentru că se exercită în mod specific de către lucrătorii din administraţie, şi
pentru faptul că s-a dorit evidenţierea apartenenţei lor şi la această categorie profesională –
desigur cu excepţiile prevăzute de statutele speciale pentru militari, militarizaţi sau alte
categorii de funcţionari civili – dar în anumite condiţii impuse de regimul specific funcţiei
publice.
Dreptul la opinie al funcţionarilor publici este garantat (art. 26/1). Această prevedere
particularizează art. 30 din Constituţie privitor la libertatea de exprimare. Desigur, spre
deosebire de cetăţeanul obişnuit, exercitarea acestui drept este supusă unor condiţionări după
cum urmează şi anume:
în exercitarea atribuţiilor de serviciu funcţionarul este obligat să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor sale politice (art. 42/1
din Statut), să nu favorizeze vreun partid şi să nu participe la activităţi politice în timpul
programului de lucru;
în afara serviciului, deşi legea nu interzice, apreciem că trebuie să existe o conduită
rezervată şi măsurată, în exprimarea ideilor sale, pentru a nu afecta prestigiul organului din
care face parte.
Pagina 50 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Această ultimă idee este susţinută de raţionamentul dedus din consacrarea expresă a
dreptului de asociere în sindicate de unde concluzia inexistenţei vreunei limitări a dreptului
de asociere politică a funcţionarilor publici – interdicţia constituţională privitoare la această
categorie, aşa cum se prevede în art. 40/3 teza ultimă cu referire la legea organică a
funcţionarilor, nefiind nici preluată, nici eliminată de Statut, decât în măsura în care este
consacrată prin legi organice.
Există cazuri speciale, ca, de exemplu, în situaţia secretarului localităţii care dacă
încalcă această oprelişte suportă sancţiunea eliberării din funcţie (art. 83/2 din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001) dacă este membru al unui partid politic.
Totuşi, funcţionarilor publici li se interzice să facă parte din organele de conducere ale
partidelor politice (art. 42/2).
Pentru a asigura totuşi o protecţie juridică completă a funcţionarilor faţă de posibile
discriminări rezultate din exercitarea dreptului la opinie şi pentru întărirea principiului
statutar al egalităţii şanselor la intrarea şi promovarea în corpul funcţionarilor publici s-a
prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionari pe criterii politice, sindicale,
religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă
asemenea natură (art. 26/2).
Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, în condiţiile legii
(art. 27/1). Cei interesaţi pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la ele şi
să exercite orice mandat în cadrul acestora (art. 27/2). Sunt exceptaţi înalţii funcţionari
publici, cei de conducere şi categoriile cărora le este interzis acest drept prin statute speciale.
Fiind un drept, exercitarea nu este obligatorie putând exista autorităţi şi instituţii în
care să nu existe organizaţii sindicale sau să existe funcţionari care să nu facă parte din ele.
Pentru cazul inexistenţei unei asemenea organizări legea a prevăzut în mod expres ca în
comisiile paritare – create pentru a participa la stabilirea măsurilor privind condiţiile de
muncă ale funcţionarilor şi buna funcţionare a autorităţii – aceştia să fie reprezentaţi prin
desemnarea cu vot majoritar de către masa lucrătorilor (art. 18/2). Desigur, funcţionarii
auxiliari se pot organiza în sindicate potrivit dreptului comun în materie (a se vedea
Hotărârea de Guvern nr. 1210/2003 privind aceste comisii).
Funcţionarilor li se mai recunoaşte şi dreptul de asociere în organizaţii profesionale
sau în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii
profesionale şi protejarea statutului lor (art. 27/3). Recunoaşterea acestui drept se face în
afara oricărei conotaţii politice, dar şi fără posibilitatea unui amestec sau intervenţii legal
recunoscute a autorităţilor nici în formarea şi nici în activitatea acestor organizaţii.
Pagina 51 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor în condiţiile legii (art. 28), el
reprezentând un drept fundamental al salariaţilor consacrat de Constituţie (art. 40) pentru
apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale acestora. Desigur, statute speciale,
mai ales pentru funcţionarii militari sau militarizaţi, pot să nu recunoască un asemenea drept,
după cum el nu este recunoscut expres de legea cadru24 (art. 63) acestor categorii şi nici
funcţionarilor publici, lege faţă de care Statutul funcţionarilor având valoarea de reglementare
specială, derogă recunoscând dreptul la declanşarea conflictului (colectiv) de muncă. Întrucât
serviciul public se desfăşoară permanent, exercitarea dreptului la grevă trebuie să aibă loc în
condiţiile asigurării funcţionării normale a acestuia pe timpul întreruperii activităţii (starea
civilă, administraţia cimitirelor, etc.), adică continuitatea şi celeritatea serviciului public.
În mod corespunzător, funcţionarul are şi o serie de îndatoriri, vizând obligativitatea
de a desfăşura o activitate corespunzătoare, de a respecta timpul de lucru, de a plăti
contribuţia la asigurările sociale, de a respecta disciplina de serviciu, etc.
Ca o concluzie generală privind drepturile şi îndatoririle specifice funcţionarilor şi
derivând din raporturile lor personale cu instituţia în care se află vom remarca următoarele:
corespunzător drepturilor acestora (la salar, la odihnă), instituţiei îi corespund
obligaţii corelative (de plată a salariului, de acordare şi plată a concediului);
în mod similar, corelativ obligaţiilor funcţionarului (cum sunt cele legate de
respectarea programului de lucru al instituţiei, a disciplinei de serviciu) îi corespund
drepturile acesteia de a pretinde îndeplinirea lor conformă, în caz contrar operând tragerea la
răspundere a celor vinovaţi;
şi aceste drepturi şi obligaţii au un caracter obiectiv prin reglementarea lor statutară,
dar subiectiv prin exercitarea personală, părţile neputând să le elimine, să le ignore sau să le
fixeze în alt fel, în altă formulare, conţinut sau reglementare, decât cele cuprinse în legea
organică cadru, sub sancţiunea nulităţii actelor ilegale astfel emise.
§ 6. Clasificarea funcţiilor publice şi categoriilor de funcţionari publici
24 A se vedea Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă nr. 168/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 582/29.11.1999.
Pagina 52 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Întrucât între funcţia publică şi titular există o legătură indisolubilă, clasificarea
funcţiei reprezintă şi o clasificare, implicită, a funcţionarilor. Această operaţiune de grupare
are la bază mai multe criterii unitare, dintre care cele mai multe se regăsesc chiar în Statut.
După nivelul atribuţiilor, mai precis al competenţei, încredinţate titularului funcţiei
publice, funcţiile publice se împart în trei categorii (art. 9/1):
funcţii publice corespunzătoare categoriilor înalţilor funcţionari publici;
funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Din păcate, legea nu stabileşte conţinutul fiecărei funcţii, cu drepturile şi obligaţiile ce
decurg din ea, ci se mulţumeşte să le enumere, stabilind în mod limitativ că funcţionarii
publici din clasele a II-a (cu studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă) şi a III-a
(cu studii liceale absolvite cu diplomă) pot ocupa numai funcţii publice de execuţie, cu
excepţiile prevăzute de legile speciale (art. 9/2 coroborat cu art. 8 lit. a şi b). Totuşi, se
precizează că funcţionarii publici de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi
controlează activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sub
autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar (art. 12/2 coroborat cu
art. 2/3) omiţând, din păcate, primarul, viceprimarul, preşedintele şi vicepreşedinţii
consiliului judeţean ca persoane alese.
La nivel central categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde secretarul general al
Guvernului şi adjunctul său, consilierii de stat, secretarul general şi adjunctul său din
ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi directorii
generali din cadrul ministerelor şi organelor administraţiei centrale (art. 11 lit. a, b, c, g).
La nivel teritorial avem prefectul şi subprefectul, secretarul general al prefecturii, iar
la nivel local judeţean secretarul general al judeţului şi al municipiului Bucureşti (art. 11 lit.
d, e, f).
Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde persoane care trebuie să îndeplinească
condiţiile generale de acces la funcţia publică (art. 49), precum şi studii superioare de lungă
durată absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, a absolvit programe de formare
specializată şi de perfecţionare în administraţie publică sau în alte domenii specifice de
activitate organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii
specializate din ţară sau străinătate, ori a dobândit titlul de doctor în specialitatea funcţiei
respective, are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei respective şi a promovat
concursul organizat pentru ocuparea funcţiei publice din respectiva categorie (art. 18).
Pagina 53 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către (art. 19):
Guvern pentru consilier de stat şi prefect;
Primul ministru pentru secretarul general şi adjunctul său la Guvern, ministere, alte
organe centrale şi subprefect;
ministrul administraţiei şi internelor pentru secretarul general al prefecturii, judeţului
şi municipiului Bucureşti;
ministrul sau conducătorul autorităţii centrale pentru directorii generali din cadrul
ministerelor şi a autorităţilor centrale.
Funcţionarii publici de conducere cuprind următoarele persoane (art. 12):
secretarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;
director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale organelor administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul aparatului
propriu al administraţiei publice locale şi judeţene;
şef serviciu;
şef birou.
Rezultă că unele funcţii de conducere sunt numai de nivel central (director general),
altele numai de nivel local (secretarul de localitate), iar unele pot fi atât de nivel teritorial sau
local (director executiv) cât şi central (şef birou, şef serviciu).
Pe de altă parte, funcţia de conducere are un sens deosebit de larg incluzând atribuţii
de organizare, coordonare, îndrumare şi control, cât şi dreptul de decizie, pe care
reglementarea legală a omis să-l prevadă. În acest sens este funcţionar de conducere atât cel
care are toate aceste atribute (subînţelegându-se că cel ce are dreptul de decizie le exercită,
implicit, pe toate celelalte), de regulă conducătorul autorităţii instituţiei publice, dar şi
conducătorii de compartimente, chiar dacă aceste structuri nu au, de exemplu, decât atributul
de control încredinţat în mod limitativ. Rezultă că funcţiile de conducere pot viza conducerea
autorităţii în ansamblul ei ori conducerea unei structuri interne din cadrul acesteia, indiferent
de mărimea compartimentului, inclusiv cea mai mică subdiviziune (de genul biroului sau
oficiului).
În sfârşit, în cadrul aceluiaşi sistem de clasificare mai distingem între funcţii de
conducere ierarhic superioare (director general, director) şi ierarhic inferioare (şef serviciu,
şef birou).
Pagina 54 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Uneori chiar Statutul sau legile speciale pot face referiri exprese la funcţiile de
conducere. Astfel, de exemplu, în cazul numirii funcţionarilor de către conducătorii
autorităţilor sau instituţiilor publice (art. 52/3) sau a destituirii din funcţia publică (art. 90/5) a
acestora.
Funcţiile publice de execuţie cuprind următoarele clase (art. 13):
clasa I-a include experţii, consilierii, inspectorii, consilierii juridici şi auditorii;
clasa a II-a cuprinde referenţii de specialitate;
clasa a III-a include referenţii.
La rândul lor, funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale,
după cum urmează (art. 14):
superior, ca nivel maxim;
principal;
asistent;
debutant.
Uneori, Statutul face referire expresă la funcţionari de execuţie atunci când prevede
modul de recuperare sau plata majorată pentru orele suplimentare lucrate peste program (art.
32/2).
Distincţia între funcţii de conducere şi funcţii de execuţie are importanţă sub mai
multe aspecte. În primul rând, de regulă, numai funcţionarul de conducere poate emite acte de
autoritate (dispoziţii) cu efecte în interiorul instituţiei şi asupra subordonaţilor săi, iar în cazul
conducătorului acesteia efectele se pot extinde şi în afara autorităţii.
În al doilea rând, dispoziţiile funcţionarilor de conducere sunt obligatorii pentru cei de
execuţie care trebuie să se conformeze acestora (art. 43/2), subordonându-se ierarhic.
În al treilea rând, numirea şi eliberarea din funcţie a personalului de execuţie de face
de conducătorul autorităţii sau instituţiei, în vreme ce conducătorul compartimentului unde
funcţionează poate dispune sau propune măsuri disciplinare pentru abaterile acestuia.
În al patrulea rând, funcţionarii de conducere pot să-şi delege, în mod permanent sau
temporar, anumite atribuţii personalului din subordine.
În al cincilea rând, numai conducătorul autorităţii sau instituţiei publice reprezintă
însuşi organul de stat atât în raporturile interne din cadrul administraţiei respective, cât, mai
ales, în relaţiile externe, din afara acesteia, putând emite actele administrative
corespunzătoare în acest sens, şi încheia acte juridice (contracte) ce angajează răspunderea
autorităţii respective.
Pagina 55 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
După cerinţele privind nivelul studiilor absolvite Statutul distinge următoarele clase
necesare ocupării funcţiei publice (art. 8):
clasa I-a cuprinde funcţiile ce necesită studii superioare de lungă durată absolvite cu
diplomă de licenţă sau echivalentă;
clasa a II-a vizează funcţii ce reclamă studii superioare de scurtă durată absolvite cu
diplomă de licenţă sau echivalentă;
clasa a III-a vizează funcţii publice care necesită studii medii liceale absolvite cu
diplomă.
Spre deosebire de reglementarea iniţială din Statut (art. 15 lit. b coroborat cu art. 9)
cea actuală nu mai prevede şi conţinutul acestor funcţii, diferenţiat după nivelul studiilor,
prevăzând că funcţionarii publici din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii de
execuţie, în vreme ce pentru cele de conducere, „per a contrario” sunt necesare numai studii
superioare de lungă durată cu licenţă, determinând conţinutul formal al acestora (organizare,
coordonare, îndrumare şi control (art. 12/2).
Structura carierei funcţionarilor public de execuţie este astfel realizată încât ea
cuprinde:
clasele, adăugăm noi profesionale, respectiv clasa I-a, a II-a şi a III-a, fiecare
cuprinzând funcţii specifice, cum ar fi cea de referent de specialitate pentru clasa a II-a sau
referent pentru clasa a III-a (art. 13);
în cadrul claselor se disting gradele profesionale de debutant, asistent, principal şi
superior ca nivel maxim (art. 14);
existenţa claselor de studii I-a, a II-a şi a III-a, având în vedere că ultimele clase
vizează numai funcţii publice de execuţie (art. 9/2);
în cadrul gradelor profesionale se disting gradele de salarizare condiţionate de
vechimea în funcţie, de calificativele obţinute şi de promovarea concursului (art. 53).
În acest fel clasele profesionale cuprind gradele profesionale, iar acestea includ
gradele de salarizare, toate acestea dublate de clasele de studii.
După sfera atribuţiilor încredinţate distingem (art. 7/1 lit. a şi art. 7/2 şi 3):
funcţii publice generale reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter general comune tuturor autorităţilor şi instituţiilor în vederea realizării competenţelor
generale;
funcţii publice specifice reprezentând ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu
caracter specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor
specifice.
Pagina 56 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Din clasificarea legală nu rezultă cu certitudine conţinutul exact al fiecărei categorii
de funcţii, mai ales că se face confuzie între caracterul general şi special al funcţiei, pe de o
parte, cu cel al competenţei generale şi speciale, aparţinând autorităţii sau instituţiei publice,
pe de alt parte.
Or, conform clasificării competenţei materiale o autoritate nu poate fi încadrată decât
în una din formele sale, fie generală (guvern, consilii locale şi judeţene, prefect, primar), fie
specială (ministere şi alte organe centrale ale administraţiei publice de specialitate, inclusiv
serviciile lor deconcentrate în teritoriu).
Credem, mai degrabă, că s-a avut în vedere felul structurii în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarii în care sens cei din structurile funcţionale (de genul juridic, financiar-
contabil, informatic, resurse umane) sunt comuni tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice
asigurând buna funcţionare a acestora, în vreme ce funcţiile publice specifice (secretar de
localitate sau judeţ, politist, vameş, lucrător în domeniul financiar, sanitar – veterinar, etc.)
sunt expresia competenţei proprii şi distincte specifice numai unei anumite autorităţi sau
instituţii publice.
După vechimea şi durata funcţiei distingem între funcţionarii publici debutanţi şi
funcţionarii definitivi (art. 10).
Debutanţii sunt persoanele numite în funcţii de execuţie, care au promovat concursul
pentru ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile legale pentru ocuparea unei
funcţii publice definitive.
Perioada de stagiu pe care trebuie să o parcurgă un funcţionar debutant diferă după
clasa în care se află, astfel pentru clasa I-a este de 12 luni, pentru clasa a II-a este de 8 luni,
iar pentru clasa a III-a este de 6 luni (art. 50/2).
La expirarea perioadei de stagiu în baza evaluării obţinute cel în cauză va fi numit sau
nu în funcţia publică de execuţie definitivă în gradul profesional de asistent (art. 51/1 lit. a).
Definitivii sunt debutanţii titulari pe funcţie, persoanele titularizate prin concurs
având vechimea minimă în specialitate corespunzătoare funcţiei publice de 12, 8 şi 6 luni
corespunzător nivelului studiilor absolvite şi care intră în Corpul funcţionarilor publici,
precum şi absolvenţii programelor de formare şi perfecţionare în administraţia publică,
ultimele două categorii netrebuind să parcurgă etapa de stagiatură ea fiind asimilată cu
vechimea în funcţie sau cu durata cursurilor de formare şi perfecţionare.
Funcţionarii publici definitivi sunt numiţi în funcţie pe durată nedeterminată (art.
41/1), dar prin excepţie funcţiile publice pot fi ocupate pe o perioadă determinată, în condiţiile
expres prevăzute de lege (art. 41/3).
Pagina 57 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
După modul de investire Statutul face distincţie între funcţionarii publici şi personalul
(auxiliar) din aparatul propriu (de lucru) al autorităţilor şi instituţiilor publice care nu exercită
prerogative de putere publică (art. 6 lit. a).
Distincţia are următoarele consecinţe:
funcţionarii publici sunt numiţi, iar personalul încheie contract de muncă;
funcţionarii exercită o funcţie publică în vreme ce acest personal efectuează activităţi
de secretariat-administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire (art.
5/2), neavând această calitate;
funcţionarii publici sunt supuşi regimului juridic de drept public, cel administrativ,
prevăzut de Statut, în vreme ce personalul auxiliar regimului juridic de drept privat, Codului
şi legislaţiei muncii;
jurisdicţia litigiilor privitoare la funcţia publică revine instanţelor de contencios
administrativ, iar cea a litigiilor de muncă instanţelor de drept comun.
Tot în cadrul modului de investire Statutul face distincţie între funcţionari publici
numiţi şi persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică, ultimele categorii
neintrând sub incidenţa sa.
Distincţia dintre cele două categorii constă în mai multe trăsături.
În primul rând, funcţionarii numiţi desfăşoară o activitate nelimitată în timp, în vreme
ce personalul ales îşi exercită funcţia, de regulă, până la expirarea mandatului pentru care a
avut loc alegerea.
În al doilea rând, revocarea din funcţie se face în mod distinct, respectiv în cazul
funcţionarului de către cel care a efectuat numirea, iar cazul celor aleşi la expirarea
mandatului, ori în alte cazuri expres prevăzute (deces, demisie).
În al treilea rând, funcţionarii numiţi sunt investiţi prin actul unilateral al numirii, în
timp ce personalul ales este investit prin operaţiunea alegerii supusă validării (primarul,
consilierul, etc.).
e. După competenţa teritorială exercitată distingem funcţionari centrali sau
guvernamentali (ministeriali sau departamentali) şi funcţionari teritoriali sau locali (ai
prefecturii, primăriilor, serviciilor publice deconcentrate).
f. După gradul de stricteţe a disciplinei şi modul de subordonare distingem, în funcţie
de calitatea persoanei, funcţionari civili şi funcţionari militari, cu regimuri juridice distincte,
Pagina 58 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ultimii fiind supuşi exclusiv incidenţei regulamentelor militare şi unei jurisdicţii proprii,
inclusiv sub aspectul răspunderii juridice.
Pagina 59 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
§ 7 Probleme de personal şi ale răspunderii în administraţie a funcţionarilor publici
7. 1. Pregătirea (formarea) profesională a funcţionarilor
Activitatea executivă acoperă, prin atribuţiile conferite autorităţilor administrative,
întreaga viaţă social-economică cu caracter public. Existenţa autorităţilor cu competenţă
generală şi a celor cu competenţă specială sau limitată relevă faptul că cei ce funcţionează în
cadrul puterii executive trebuie să fie, în cazul lucrătorilor de carieră, buni cunoscători ai
activităţilor respective având o pregătire de specialitate corespunzătoare.
Cu toate aceste constatări general valabile, vreme îndelungată nu au existat forme de
pregătire profesională destinată în exclusivitate celor care profesează în administraţia publică,
iar încadrarea personalului în acest sector nu era predeterminată de o anumită orientare
profesională consacrată într-o politică de stat reglementată juridic.
Într-adevăr, exceptând cazul fostelor profiluri economico-administrative (de ştiinţe ori
de drept) din învăţământul liceal şi universitar, precum şi a unor sporadice cursuri de
perfecţionare postliceală şi postuniversitară a anilor ‘70-‘80, nimic nu lasă să se înţeleagă că
vreunul din celelalte profiluri şi forme de învăţământ existente ar fi putut pregăti în mod
distinct şi direct cadre pentru administraţia publică generală sau specială.
Singura excepţie o reprezenta, pe de o parte, profilul juridic care conferea
specialitatea necesară unor funcţii legal determinate (de exemplu, secretar de primărie şi de
judeţ) sau, pe de altă parte, profilul economic în cazul administraţiei finanţelor publice,
desigur toate acestea în cazul administraţiei civile.
Într-adevăr, dintre toate specialităţile universitare sau superioare se considera că25cele
mai apropiate cerinţelor administraţiei publice sub aspectul profesiei administrative sunt
profilurile juridic şi cel economic, deoarece există o pondere, relativ ridicată, de aspecte
administrative şi de administraţie publică în conţinutul pregătirii profesionale a juriştilor şi
economiştilor. Pe de altă parte, cele două profiluri au şi un caracter complementar, deoarece
profilul juridic de pregătire oferă şi o sumă de cunoştinţe economice, în vreme ce profilul
economic conferă şi el un suport de cunoştinţe juridice.
Cu toate acestea şi respectivele profiluri se dovedesc deficitare în asigurarea unei
cunoaşteri atât reciproce, pe domeniile respective, şi cu atât mai mult în materie
25 I. Iovănaş, op.cit., pag. 183-184.
Pagina 60 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
administrativă. În acest sens, în pregătirea actuală a juriştilor sunt extrem de reduse
disciplinele de profil economic, după cum în pregătirea economiştilor dreptul ocupă o
pondere relativ scăzută. Soluţia ar fi pregătirea postuniversitară ulterioară şi forme de
perfecţionare care complinesc lipsurile fiecărui profil, precum şi deficitul cunoştinţelor de
administraţie publică.
Asupra acestei situaţii s-a revenit prin crearea specializării administraţie publică în
cadrul învăţământului superior de lungă şi scurtă durată (colegiu) începând cu anul
universitar 1995-1996, respectiv 1996-1997 care au dat deja primele promoţii de absolvenţi.
Pe de altă parte, marea diversitate a funcţiilor publice executive şi, corespunzător, a
posturilor aflate în structura administraţiei publice nu reclamă numai o varietate a profilurilor
de pregătire (administrativă, juridică, economică, tehnică, medicală, etc.), dar implică şi
diferite forme sau nivele de pregătire (medie, superioară), concomitent cu asigurarea unui
nivel minim de cunoştinţe administrative generale sau speciale pentru cei care, având o cu
totul altă specialitate decât cea administrativă, ajung să funcţioneze în cadrul puterii
executive (centrale sau locale), din cele mai diferite motive, obiective sau subiective, aleşi
sau numiţi, în funcţii de conducere sau de execuţie.
Problematica pregătirii profesionale pentru cariera administrativă nu poate fi tratată
unitar şi nediferenţiat, ci ea presupune o abordare concretă şi diferenţiată pe categorii de
funcţii.
În primul rând, în cadrul funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici de carieră care
cad sub incidenţa Statutului trebuie să remarcăm faptul că ele acoperă întregul aparat
executiv, atât cel cu competenţă generală (guvern, prefecturi, consilii), cât şi cel cu
competenţă specială (ministere şi alte organe centrale, inclusiv serviciile lor deconcentrate
din teritoriu) şi, implicit, atât autorităţile centrale sau naţionale cât şi cele teritoriale sau
locale, precum şi funcţiile de conducere ca şi cele de execuţie.
Aici se impune precizarea că unele funcţii sunt de specialitate strictă în cadrul
structurilor de specialitate administrativă, economică, juridică, tehnică, etc., cum ar fi cele din
Direcţia prefecturi a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Departamentul impozite şi taxe
din Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia juridică şi de contencios a oricărei autorităţi,
Direcţia Învăţământului Universitar din Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, etc.
Pe lângă aceste funcţii mai există şi cele de natură funcţională (contabilitate,
salarizare, personal şi resurse umane, comunicare, etc.) tipice pentru orice autoritate publică,
inclusiv cele de deservire sau auxiliare (secretar, dactilograf, curier, bibliotecar) care necesită
pregătirea corespunzătoare (economică, arhivistică, birotică, etc.).
Pagina 61 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Statutul funcţionarului public nu a reglementat însă profilul pregătirii pentru funcţiile
publice indiferent de felul acestora, ci numai nivelul sau categoria de pregătire respectiv:
clasa I-a – studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă;
clasa a II-a – studii superioare de scurtă durată absolvite cu diplomă;
clasa a III-a – studii medii liceale absolvite cu diplomă.
Or, această reglementare a studiilor se suprapune peste Anexa cuprinzând funcţiile
publice şi care acoperă atât funcţii de natură strict administrativă (generală sau specială), dar
şi pe cele de natură funcţională.
Exemplificativ arătăm că secretarul general de minister sau de prefectură, ca şi cel al
judeţului sau municipiului reprezintă funcţii publice de conducere – centrală, teritorială sau
locală – de specialitate administrativă, în vreme ce contabilul şef reprezintă un post funcţional
inerent oricărui organism ce are un buget propriu.
Însă alte funcţii de genul şef de departament, director, şef de serviciu sau de birou
acoperă orice structură de conducere (funcţională sau de specialitate) în vreme ce funcţii de
execuţie cum sunt cele de consilier, expert, inspector sau referent acoperă şi ele atât posturi
funcţionale cât şi de specialitate.
Dar, indiferent de profilul pregătirii de specialitate (mai puţin cel de administraţie
publică generală, centrală, teritorială sau locală), funcţiile de strictă specialitate din finanţe,
învăţământ, sănătate, etc., atât cele de conducere cât şi cele de execuţie, necesită şi cunoştinţe
administrative suprapuse celor de specialitate şi a căror volum trebuie să sporească cu cât se
promovează în ierarhia executivă unde ele cresc treptat în pondere diminuându-se cele de
strictă specialitate, dar cu care se îmbină.
În al doilea rând, în cazul funcţiilor reprezentative, fie eligibile (primar, viceprimar,
consilier local sau judeţean, preşedinte sau vicepreşedinte de consiliu judeţean) nivelul sau
profilul pregătirii nu are relevanţă pentru momentul electoral, dar odată alegerea făcută, cei în
cauză trebuie să-şi asigure un nivel minim de pregătire administrativă pentru a putea conduce
în acest sector şi să poată adopta acte în deplină cunoştinţă de cauză. În mod similar se pune
problema şi în cazul demnitarilor (miniştri, secretari şi subsecretari de stat, prefecţi şi
subprefecţi).
În al treilea rând, în cazul personalului auxiliar şi de deservire, care încheie contract
de muncă, pregătirea va fi adecvată profilului postului pe care îl ocupă (informatician,
bibliotecar, arhivar, etc.).
Pagina 62 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În orice caz, clasificarea ocupaţiilor* sau nomenclatorul funcţiilor din administraţia
publică ar trebui să clarifice profilul pregătirii pentru ocuparea funcţiilor publice.
Rezultă, în mod evident, că, alături de cerinţa unei pregătiri de specialitate,
funcţionarul din administraţia publică trebuie, indiferent de specialitatea lui, să mai posede şi
o pregătire administrativă, alăturată uneia juridico-economice, în vederea unei bune
cunoaşteri a modului particularizat în care se pun problemele profesiei sale (tehnice,
medicale, economice, juridice) la nivelul funcţiei publice executive pe care o exercită,
indiferent de natura postului şi, cu atât mai mult, în cazul celor de conducere.
De asemenea, se consideră26 că funcţiile de conducere în administraţie, mai ales cele
care reclamă şi o pregătire superioară, necesită în plus şi o anumită experienţă în munca
administrativă pentru a conferi un caracter organizat şi temeinic acestei activităţi, permiţând
sesizarea aspectelor de natură administrativă ale specialităţii (tehnice, economice, medicale),
ceea ce uşurează asigurarea unei derulări normale a raporturilor executive şi a relaţiilor
administraţiei cu cetăţenii.
În sfârşit, se apreciază că funcţionarul trebuie să aibă şi o temeinică cultură generală şi
politică pentru o reală înţelegere a complexităţii muncii desfăşurate, precum şi a situaţiilor ori
a persoanelor cu care vine în contact, alături de însuşiri proprii, în special de natură
psihologică,27 atât de necesare în relaţiile oficiale şi în cele cu publicul, care se cer a fi bine
stăpânite.
* A se vedea „Clasificarea ocupaţiilor din România” elaborată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Comisia Naţională de Statistică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.26 J. Starosciak, op.cit., pag. 261.27 M. Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 68-97.
Pagina 63 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
7. 2. Selecţia şi numirea personalului administrativ
Întrucât nu există o singură formă de pregătire destinată exclusiv carierei
administrative, autorităţile executive sunt puse, de regulă, în situaţia de a opta asupra
persoanei care, întrunind condiţiile legale, poate ocupa funcţia administrativă publică. Într-
adevăr, nivelul studiilor şi profilul specializării nu sunt suficiente, prin ele însele, pentru a
permite „de iure” sau „de facto” intrarea în administraţia publică.
Statutul a prevăzut (art. 49/1) că ocuparea funcţiilor vacante se face prin promovare,
transfer, redistribuire şi concurs organizat de autoritatea sau instituţia publică interesată (art.
52).
Intrarea directă în corpul funcţionarilor publici de carieră imediat după absolvirea
studiilor pe funcţia publică de debutant nu mai este consacrată de legal şi în acest caz
instituţia interesată recurge la organizarea concursului sau examenului pentru proaspătul
absolvent (art. 10/2). În oricare dintre aceste situaţii, în urma expirării perioadei de stagiu –
nu mai mică de 6 luni şi nu mai mare de 12 luni (art. 8/2) – se va organiza examinarea celui
în cauză în scopul definitivării pe post.
Categoriile de funcţionari începători sunt funcţionari publici debutanţi, iar numirea
acestora se face prin ordinul sau dispoziţia conducătorului organului ce deţine postul vacant.
Durata perioadei de stagiu pentru funcţiile de execuţie este de cel puţin 12 luni pentru
clasa I-a, de 8 luni pentru clasa a II-a şi de 6 luni pentru clasa a III-a.
Definitivarea pe post are loc numai după terminarea stagiului. La terminarea acestei
perioade debutantul redactează un raport de stagiu. Perioada de stagiu are ca obiect
confirmarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei
publice, formarea practică, cunoaşterea administraţiei şi a exigenţelor sale. În baza evaluării
are loc numirea în funcţia publică de execuţie ca „asistent”.
În mod evident, ceilalţi funcţionari publici, alţii decât cei de carieră, pătrund în
administraţie prin alegere (primarul, preşedintele consiliului judeţean), prin desemnare
(primul ministru) sau chiar prin numire în demnităţile publice (ministrul, prefectul).
Concursul reprezintă examinarea – la care poate participa oricine îndeplineşte
condiţiile legale – efectuată prin verificarea cunoştinţelor profesionale (teoretice şi practice)
necesare obţinerii sau ocupării unui post în ordinea clasificării rezultatelor şi în limita
locurilor existente în autoritatea sau instituţia organizatoare.
Pagina 64 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Concursul – ca operaţiune prealabilă investirii în funcţie – prezintă unele avantaje:28
asigură publicitatea privind existenţa posturilor şi a modului de ocupare a acestora;
oferă o bază largă şi reală de selecţie a candidaţilor, ceea ce este un lucru esenţial în
recrutarea celor valoroşi;
obligă la respectarea reală a unor condiţii şi criterii în persoana candidaţilor înscrişi,
cu privire la procedura desfăşurării sale şi în privinţa modului de examinare;
conferă un regim unitar de notare sau atestare, implicit de apreciere, a competenţei
profesionale a tuturor candidaţilor;
oferă, mai mult decât orice altă modalitate, garanţia unor criterii obiective în
verificarea şi selecţia personalului;
permite verificarea eficientă asupra modului de desfăşurare a examinării şi a
respectării condiţiilor legale, inclusiv un control al opiniei publice asupra politicii
profesionale şi de cadre a executivului.
Odată candidaţii reuşiţi în ordinea descrescândă a notării şi în funcţie de posturile
existente intervine, ulterior, actul individual al numirii în funcţie, nedublat de încheierea
contractului de muncă (decât în cazul personalului auxiliar).
Numirea reprezintă actul juridic administrativ cu caracter individual care dă naştere
raportului de serviciu sau de funcţie guvernat de dreptul public şi în privinţa derulării şi
încetării lui. Acest act este scris şi motivat, însoţit de fişa postului.
Concursul se organizează numai în limita posturilor disponibile pentru autorităţi sau
instituţii nou înfiinţate sau a celor vacante în cazul celor existente precum şi a prevederilor
legale referitoare la transferuri (art. 49/2).
Funcţiile publice vacante, pentru care se organizează concurs de intrare în corpul
funcţionarilor publici, se dau publicităţii în Monitorul Oficial cu 30 de zile înainte de data
organizării concursului (art. 49/4).
Condiţiile de organizare şi de desfăşurare a concursului, precum şi condiţiile de
validarea rezultatelor acestuia se stabilesc prin hotărâre a Guvernului (art. 49/6 – Hotărârea
nr. 1209/2003).
Există diverse situaţii vizând alte persoane - decât debutanţii sau candidaţii primari -
la ocuparea prin concurs a funcţiilor publice.
În primul rând, persoanele care au ocupat funcţii de demnitate publică – alese sau
numite – ori funcţii asimilate acestora, potrivit legii, pot participa la concurs.
28 J. Starosciak, op.cit., pag. 201; I. Iovănaş, op.cit., pag. 181; M. Oroveanu, op.cit., pag. 159.
Pagina 65 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În al doilea rând, persoanele care au deţinut funcţii de specialitate în afara autorităţilor
sau instituţiilor publice pot, de asemenea, participa la concurs.
În al treilea rând, în mod evident, persoanele demisionate, eliberate şi destituite din
funcţia publică (art. 90/1 lit. c, d şi e), dacă doresc revenirea în corpul funcţionarilor publici şi
îndeplinesc condiţiile legale, vor trebui să susţină un nou concurs.
Toate aceste persoane pot fi numite, în urma concursului, în funcţii publice definitive.
Numirea se va face în categoria corespunzătoare studiilor absolvite, în clasa şi gradul
corespunzător, prin echivalare, vechimii în funcţia de demnitate publică sau de specialitate, la
care se adaugă (prin echivalare apreciem noi), dacă este cazul, şi vechimea în funcţii publice
deţinute anterior, inclusiv recunoaşterea, după caz, a vechimii anterioare avute în funcţia
publică administrativă.
Există şi situaţii, de revenire sau de schimbare în funcţia publică, când nu operează
obligaţia susţinerii concursului de către cel în cauză.
În primul rând, funcţionarului public care nu mai deţine funcţia din motive
neimputabile lui, i se va asigura investirea în altă funcţie publică (chiar la o altă autoritate sau
instituţie), în limita posturilor disponibile potrivit pregătirii sale profesionale.
În al doilea rând, funcţionarul transferat, în interes personal sau al serviciului, nu are
obligaţia susţinerii concursului deoarece îşi păstrează clasa şi gradul avute anterior.
În al treilea rând, funcţionarii publici care au fost aleşi sau numiţi în funcţii de
demnitate publică – şi care sunt suspendaţi din funcţia publică administrativă deţinută
anterior pe respectiva perioadă – după expirarea mandatului pentru care au fost aleşi sau
numiţi, beneficiază de asigurarea, la revenire, de funcţia publică avută (iniţial) sau de una
echivalentă (art. 87/1 lit. a, art. 87/3).
În toate aceste situaţii dacă are loc şi o adăugare de clase şi de grade corespunzătoare
timpului lucrat în alte sectoare sau o promovare faţă de poziţia iniţială avută, va trebui
susţinut şi promovat concursul sau examenul corespunzător, nu numai limitat la cei care revin
în corpul funcţionarilor din motive neimputabile, ci şi pentru toţi cei anterior indicaţi.
Situaţiile de posturi vacante – susceptibile de scoatere la concurs sau examen – se
determină numai după scăderea din numărul acestora a următoarelor posturi:
cele pe care se întorc funcţionarii care le-au pierdut din motive neimputabile lor şi
care revin în funcţie;
cele ocupate prin transfer de către cei aflaţi în corpul funcţionarilor publici.
Pagina 66 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Concursul are la bază principiul competiţiei deschise, transparenţei, meritelor şi
competenţei profesionale, precum şi cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru
fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile legale (art. 491/3).
Concursul se poate desfăşura prin examinare, teoretică şi practică, a candidatului care
trebuie să susţină unele probe sau se mai cunoaşte aşa-numitul concurs de dosar, când studiile
de specialitate absolvite şi aptitudinile candidatului se verifică de către o comisie
profesională, vechimea în specialitate, titlurile şi lucrările ştiinţifice ale celui în cauză
determinând, în consecinţă, asupra rezultatului concursului.
În anumite situaţii autoritatea ce organizează concursul poate avea, recunoscut prin
lege, un drept de apreciere asupra condiţiilor necesare a fi întrunite de viitorii candidaţi
pentru a se putea înscrie la concurs, putând chiar să efectueze o examinare preselectivă a
acestora anterioară desfăşurării concursului propriu-zis. Acest drept de opţiune nu va putea fi
cenzurat pe cale judiciară29 de către candidaţii respinşi în această fază preliminară ei
nedisputând de un drept necondiţionat de candidatură.
Dacă însă cei înscrişi la concurs întrunesc toate condiţiile legale, iar autoritatea sau
instituţia organizatoare nu dispune de un drept legal de apreciere, atitudinea ei de respingere
de la înscriere sau refuzul de a permite participarea la examen sunt fapte ilegale cenzurabile
judiciar pe calea contenciosului administrativ, conform Legii nr. 29/1990 deoarece au
vătămat drepturi subiective legal recunoscute, inclusiv în cazul modificării condiţiilor iniţiale
de desfăşurare a concursului în timpul derulării acestuia.
Acelaşi drept de natură procesuală este conferit de statut persoanelor nemulţumite de
rezultatul concursului şi care se pot adresa instanţei de contencios.
Cu toate avantajele sale concursul cunoaşte şi unele dezavantaje, considerate minime,
care pot consta în caracterul formal al organizării sale – în sensul desemnării prin această
modalitate a unor persoane predeterminate pentru funcţia în cauză – sau posibilitatea
prezenţei unor elemente subiective în selecţia şi notarea (aprecierea) candidaţilor.
Administraţia publică mai cunoaşte şi alte sisteme de investire în funcţii publice
reglementate prin statute proprii sau legi speciale ca, de exemplu, numirea directă, fără
concurs, a personalului militar, militarizat care a absolvit propriul sistem de învăţământ cu
diploma corespunzătoare sau sistemul numirii libere, după aprecierea şi cu motivaţia celui
care dispune investirea într-un post devenit vacant (cazul numirii miniştrilor de către şeful
statului la propunerea premierului sau a prefecţilor de către guvern).
29 Trib. Supr., sec.civ., dec.nr. 907/1970, iulie. G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă…, pe anii 1969/1975, pag. 317.
Pagina 67 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Şi în aceste cazuri există anumite cerinţe minime cu caracter legal special prevăzute
referitoare la studiile absolvite, vârsta minimă, apartenenţa politică, etc.
7. 3. Repartizarea şi integrarea funcţionarilor
Statutul nu a mai reglementat şi situaţia noilor numiţi în funcţii publice.
Apreciem că noului investit i se va aduce la cunoştinţă postul individualizat pe care
urmează să-şi desfăşoare activitatea, mai ales dacă există posturi similare pe aceeaşi funcţie,
luând la cunoştinţă fişa postului pentru care semnează. Instruirea acestuia se va face asupra:
atribuţiilor de serviciu pe care le exercită conform fişei postului, adică asupra
drepturilor conferite şi a îndatoririlor ce îi revin, a actelor pe care le poate emite şi a
operaţiunilor ce trebuie să le realizeze;
structura autorităţii din care face parte, a locului şi poziţiei acesteia în cadrul
sistemului executiv, precum şi raporturile cu alte organe;
cunoaşterea actelor normative ce reglementează activitatea proprie, inclusiv a celor
provenind de la forurile superioare, precum şi reglementările proprii, de uz intern, precum
regulamentele de organizare şi funcţionare, cele de ordine interioară, etc.;
uneori se mai pot săvârşi unele operaţiuni specifice ca, de exemplu, încredinţarea
gestionării unor valori materiale, a titlurilor de valoare, actelor de stare civilă, a imprimatelor
cu regim special, sau instruirea în vederea păstrării şi protejării documentelor secrete şi a
secretului de serviciu, de stat, etc.
Pentru cei aflaţi în perioada de stagiu, ca debutanţi, se recomandă asigurarea
îndrumării acestora de către persoane cu vechime şi experienţă în activitatea executivă. De
asemenea, această categorie mai poate susţine, după o scurtă perioadă (de 6-12 luni) un
examen sumar în urma căruia să dobândească dreptul la semnătură care-i conferă competenţa
legală de a întocmi lucrări şi de a efectua operaţiuni valabile.
Indiferent de modul sau vechimea avută la investire noul venit trebuie să beneficieze
de toate condiţiile optime necesare desfăşurării corespunzătoare a atribuţiilor într-un climat
de disciplină şi respect, precum şi de cointeresare pentru activitatea înfăptuită.30
Integrarea funcţionarilor priveşte şi aspecte personale şi familiale, inclusiv de ordin
social, vizând pe cei noi intraţi în administraţie, dar şi pe cei aflaţi deja în administraţie, care
30 Al. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op.cit., pag. 93-94.
Pagina 68 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
suportă modificări în statutul lor, în urma detaşării, transferării, redistribuirii, legea
reglementând unele aspecte băneşti şi salariale ale acestora.
Tot de domeniul repartizării şi integrării aparţin şi problemele de politică profesională
vizând modul de distribuire a funcţionarilor între autorităţile centrale şi cele teritoriale, între
nivelele ierarhice superioare şi cele inferioare, uneori chiar o reprezentativitate geografică
care, desigur, nu poate atinge proporţionalitatea caracteristică funcţiilor publice eligibile.
În orice caz, debutul în carieră influenţează, de cele mai multe ori, evoluţia viitoare a
celui în cauză, stabilitatea sa personală, ceea ce are un rol hotărâtor în exercitarea dreptului la
carieră şi în stabilizarea generală a corpului de funcţionari publici.
7. 4. Perfecţionarea pregătirii funcţionarilor
Indiferent de existenţa sau nu a unei pregătiri speciale pentru administraţia publică ori
a uneia de altă specialitate aceasta nu exclude realizarea unui proces continuu de
perfecţionare a cunoştinţelor în acest domeniu, ceea ce înseamnă, pentru specialist,
cunoaşterea la zi şi adecvată a cadrului în care îşi exercită profesiunea.
Perfecţionarea pregătirii funcţionarilor publici reprezintă, conform Statutului (art.
48/1) o îndatorire a acestora, indiferent de natura, durata şi vechimea funcţiei deţinute, în
vreme ce art. 311 o consideră un drept.*
Ea se poate realiza la iniţiativa sau în interesul instituţiei sau la iniţiativa
funcţionarului cu acordul conducătorului instituţiei.
Această perfecţionare, deşi legea nu o spune, are un caracter continuu, pe toată durata
funcţiei exercitate, şi în mod ciclic (anual, cincinal, etc.), fapt uşurat de existenţa formelor de
pregătire continuă a personalului administrativ.
Perfecţionarea trebuie realizată în forme organizate fie în cadrul autorităţii sau
instituţiei publice de care aparţine cel în cauză, fie urmând cursuri de perfecţionare organizate
în acest scop în afara serviciului propriu, în cadrul Institutului Naţional de Administraţie ori a
Centrelor Regionale de Formare Continuă pentru Administraţie Publică Locală.
* A se vedea în acest sens art. 5/1 lit. c şi d din Ordonanţa de Guvern nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I-a, nr. 430/02.09.2000, precum şi Ordonanţa nr. 102/1998 privind formarea profesională continuă prin sistemul educaţional, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I-a, nr. 321/28.08.1998.
Pagina 69 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Forma organizată în cadrul serviciului cuprinde în principal, învăţământul profesional
desfăşurat cu o anumită periodicitate (lunar, trimestrial, etc.) în baza unui ciclu tematic care
acoperă un anumit interval de timp (anual, de exemplu).
Desfăşurarea acestei forme se poate realiza prin modalităţi dintre cele mai diferite
cum sunt, de exemplu, dezbaterea temei fixate, prezentarea de referate, lucrări sau cazuistică
din practica administrativă şi cea judiciară în materie de contencios administrativ, civilă sau
penală. Finalizarea pregătirii se concretizează în susţinerea unui examen de verificare a
cunoştinţelor, a unor teste sau a unei lucrări notate în mod corespunzător.
Tot în cadrul formei organizate de pregătire, dar cu caracter individual, se mai includ
şi alte forme profesionale cum sunt diversele cursuri pe probleme tematice sau pe genuri de
funcţii iniţiate de diversele centre teritoriale de pregătire continuă a funcţionarilor, de
instituţiile de învăţământ superior (cursuri postuniversitare sau ciclul de studii aprofundate,
masterat etc.), participarea la schimburi – naţionale sau internaţionale – de experienţă în
probleme administrative, cu sau fără scoaterea din serviciu, în mod temporar, a celui vizat.
În cazul în care cursurile de perfecţionare sunt organizate în altă localitate decât cea
de domiciliu, funcţionarii publici beneficiază şi de drepturile de delegare, potrivit legii.
Dacă se urmează o formă de specializare sau de perfecţionare cu o durată mai mare de
3 luni, primindu-se pe această perioadă drepturile salariale, există obligativitatea
angajamentului scris de a lucra cel puţin 5 ani în cadrul autorităţii sau instituţiei publice
respective.
În cazul nerespectării acestui angajament, cei în cauză vor suporta cheltuielile
organului proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului. Aceste prevederi nu se
aplică în cazul în care funcţionarul nu mai deţine funcţia publică din motive neimputabile sau
în cazul transferului în interesul serviciului.
Alăturat formelor constante şi tradiţionale se mai cunosc şi alte modalităţi de pregătire
profesională cu caracter „ad hoc”, de moment, improvizate şi provizorii, determinate de
anumite evenimente sau situaţii legislative ori practice ca, de exemplu, adoptarea unei noi
reglementări (electorale, funciare, financiare, etc.), ceea ce impune o nouă orientare în
practica administrativă, organizarea unor acţiuni cum sunt alegerile, referendumul,
recensământul (populaţiei, locuinţelor, gospodăriilor, etc.), etc.
Forma neorganizată include, de regulă, pregătirea individuală sau personală care, la
nivelul funcţiei administrative înseamnă, în general, cunoaşterea legislaţiei existente în
materie, inclusiv a noilor reglementări, noile orientări ale practicii judiciare şi administrative
într-un domeniu dat, studiul literaturii (doctrinei) de specialitate într-o anumită materie,
Pagina 70 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
însuşirea modului de utilizare a mijloacelor materiale şi tehnice din dotare (tehnica de
evidenţă şi prelucrare a datelor, tehnica de comunicare la distanţă, etc.).
Se folosesc două noţiuni distincte şi anume perfecţionarea şi, respectiv, specializarea.
Perfecţionarea reprezintă procesul de acumulare a noilor cunoştinţe într-un domeniu
pentru care funcţionarul are deja o pregătire de specialitate, dezvoltându-i competenţa
profesională, câtă vreme specializarea este o adâncire a cunoştinţelor dintr-un anumit
domeniu extrem de limitat al funcţiei sau ocupaţiei (de exemplu, juristul în materie de
contencios administrativ, inspectorul financiar în materia impozitelor şi taxelor locale, etc.).
Deosebirea dintre cele două noţiuni nu este lipsită de semnificaţie pentru că numai cu
privire la perfecţionarea pregătirii operează obligaţia legală a funcţionarului, nu şi pentru
specializare. Este însă adevărat că din moment ce una nu o exclude pe cealaltă, ele pot fi
realizate simultan sau succesiv. Totuşi, apreciem că datorită caracterului superior al
specializării (prin doctorat, masterat, studii aprofundate, postuniversitare, etc.) ea ţine loc de
şi poate înlocui perfecţionarea.
Pe de altă parte, numai rezultatele obţinute la cursurile de perfecţionare de către
funcţionarii publici pot fi avute în vedere la evaluarea anuală a acestora. Apreciem că acelaşi
regim legal trebuia consacrat şi specializării, altfel acesta din urmă lasă impresia unei
probleme strict personale a celui în cauză, având un caracter inferior şi subsidiar
perfecţionării.
Scopul principal al perfecţionării şi specializării este stimularea procesului de
pregătire continuă prin dobândirea de cunoştinţe noi cu aplicabilitate practică, ceea ce se
reflectă în calitatea actului executiv permiţând şi o evaluare obiectivă şi pozitivă a celui
implicat.
7. 5. Evaluarea funcţionarilor publici
Fiecare funcţionar public are un dosar profesional alcătuit din întreaga documentaţie
ce acoperă integral toată perioada în care a exercitat funcţia publică. În acest dosar se
cuprind:
a) documentul de numire în funcţie, cel de atestare a studiilor şi cel privind depunerea
jurământului;
Pagina 71 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
b) documentele privind evaluarea anuală a activităţii sale, promovările în funcţii, clase
şi grade sau categorii, precum şi sancţiunile disciplinare care i-au fost aplicate, ordonate
cronologic şi fără discontinuităţi, legiuitorul omiţând enunţarea şi a recompenselor sau
stimulentelor conferite, care, apreciem, trebuie menţionate.
Funcţionarul poate primi, la cerere, copii de pe actele existente în dosarul său.
În dosar nu vor fi introduse documente care fac referire la activităţile sau la opiniile
politice, sindicale, religioase sau de altă natură a funcţionarului.
Pentru evidenţa situaţiei disciplinare se va întocmi cazierul administrativ care
cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului şi care nu au fost radiate în condiţiile
legii (art. 741), eliberat la solicitare şi necesar în cazuri vizând ocuparea unor funcţii.
Buna organizare şi, mai ales, funcţionare a autorităţilor executive impune cunoaşterea
permanentă şi sistematică de către acestea a modului de realizare a atribuţiilor lor, cât şi a
activităţii profesionale a personalului din subordine.
Pentru a se realiza o asemenea cunoaştere este necesară evaluarea corectă a stadiului
de competenţă profesională a fiecărui lucrător şi, în consecinţă, luarea măsurilor ce se impun
faţă de personalul propriu.
Evaluarea, numită şi caracterizare sau apreciere, reprezintă operaţiunea de cunoaştere,
efectuată în baza unor criterii de performanţă legal determinate, a persoanei funcţionarului şi
activităţii sale în cadrul unei perioade de timp şi în cadrul unei funcţii, realizată în mod
periodic, de regulă anual, în scopul determinării performanţelor profesionale ale acestuia.
Evaluarea performanţelor profesionale are ca scop fundamentarea avansării sau
retrogradării în gradele de salarizare, promovarea sau eliberarea din funcţie, determinarea
cerinţelor de formare profesională (art. 58/1).
a. Autorul evaluării este, de regulă, şeful ierarhic direct al persoanei vizate, respectiv
conducătorul compartimentului din care face parte cel în cauză care completează şi notează în
fişa de evaluare performanţele profesionale individuale obţinute în ultimele 12 luni de către
funcţionarii din subordine.
În cazul persoanelor cu funcţii de conducere evaluarea se va face de către conducerea
superior ierarhică acestora.
Faţă de reglementarea legală se impune observaţia că ar fi fost recomandabil ca
operaţiunea de evaluare să fie, totuşi, realizată de către o comisie care cunoaşte pe ansamblu
activitatea celui în cauză, evitându-se, astfel, pe cât posibil, subiectivismul şi arbitrariul care
s-ar putea manifesta atunci când operaţiunea este efectuată numai de către o singură persoană,
respectiv şeful ierarhic.
Pagina 72 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
b. Criteriile de performanţă profesională individuală stau la baza evaluării iar în
temeiul lor se definesc clasele şi gradele existente.
Performanţele profesionale individuale se determină pe baza criteriilor elaborate anual
de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi propuse spre aprobare Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
Prin hotărâre de guvern, la propunerea Agenţiei, se stabileşte metodologia de evaluare
a performanţelor profesionale individuale, precum şi de contestare a calificativelor acordate
(Hotărârea nr. 1209/2003).
La începutul anului conducătorii de compartimente vor comunica, în scris, fiecărui
funcţionar aceste criterii de performanţă corespunzătoare clasei şi gradului funcţiei publice
ocupate de acesta, stabilite prin Ordin al Ministerului Administraţiei şi Internelor*.
La baza evaluării trebuie să se regăsească următoarele criterii:
rezultatele obţinute în îndeplinirea sarcinilor de serviciu;
nivelul pregătirii profesionale de specialitate şi preocuparea pentru ridicarea şi
perfecţionarea acestui nivel;
calităţile personale, respectiv spirit de iniţiativă, disciplină în muncă, conştiinciozitate
şi perseverenţă în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, prestigiul profesional al celui
caracterizat;
preocuparea faţă de bunul mers al instituţiei, respectarea şi aplicarea legilor, păstrarea
secretului de stat şi a celui de serviciu;
comportarea sau atitudinea faţă de colegi, superiori ierarhici şi public,
comportamentul în societate şi familie.
c. Metodele31 de apreciere sunt dintre cele mai diferite.
O primă metodă constă în caracterizarea diferenţiată, bazată pe criterii de natura celor
indicate deja, de la caz la caz, în special pentru funcţiile atipice (de conducere, unice ca profil
singular, de exemplu, contabil şef, consilier juridic, etc.) care, în general, nu permit utilizarea
unui model sau formular unitar.
Cea de a doua metodă este cea a chestionarului cu rubrici corespunzătoare criteriilor
deja enumerate şi, eventual, completate cu altele, în funcţie de specificul activităţii organului,
având anumite baremuri de notare care în baza unui total de punctaj conferă un calificativ ce
stă la temeiul caracterizării generale.
* A se vedea, cu titlu de exemplu, Ordinul nr. 8/2002 pentru aprobarea criteriilor de performanţă pe baza cărora se face evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici pentru anul 2002, publicat în „Monitorul Oficial al României”, Partea I-a, nr. 76/31.01.2002.31 Al. Negoiţă, op.cit., pag. 98 şi următoarele.
Pagina 73 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Desigur, este preferabilă instituirea unei metodologii unitare de evaluare şi notare
pentru funcţionarii din cadrul aceluiaşi compartiment sau care îndeplinesc funcţii similare,
ceea ce permite şi aprecierea lor comparată, aşa după cum o cere şi Statutul (art. 58/5).
În cadrul criteriilor unitare de evaluare se pot avea în vedere, de exemplu, volumul de
muncă realizat (număr de cereri, acte, dosare sau cauze soluţionate) şi complexitatea acestora,
modul de respectare a termenelor legale de soluţionare sau indicele de operativitate (exprimat
procentual şi anume cât din câte s-au soluţionat), ca şi criterii cantitative, alăturate altora,
calitative.
Pot fi luate în considerare criterii calitative cum ar fi, de exemplu, numărul sau
procentul de soluţii (propuneri, avize, rezoluţii) infirmate sau neconfirmare de şefii ierarhici,
de alte autorităţi (superioare sau judiciare), deoarece au fost necorespunzătoare (netemeinice
sau nelegale), gradul de pregătire profesională a celui în cauză, rezultat din testarea, notarea
sau examinarea efectuată.
Metoda chestionarului poate fi asociată cu metoda caracterizării diferenţiate vizând
situaţii specifice care ţin de personalitatea celui evaluat şi care pot viza, de pildă, modul de
exercitare a unor atribuţii temporar încredinţate ori soluţionarea unui caz deosebit, complex,
etc.
d. Conţinutul aprecierii reprezintă o sumă de concluzii desprinse din confruntarea
(raportarea) activităţii realizate cu sistemul de referinţă sau cerinţele legale aplicabile unor
funcţii şi autorităţi date, în baza unor criterii de performanţă determinate. Va rezulta, din
această comparare, după caz, o relaţie (raport) de conformitate sau de neconformitate între
activitatea înfăptuită şi analizată cu exigenţele la care trebuie raportată.
Acest conţinut trebuie să fie o reflectare obiectivă a realităţii semnalând nu numai
deficienţele, ci şi plusurile (pozitive) din activitatea celui evaluat, cu recomandările de rigoare
pentru eliminarea neajunsurilor.
De aceea referirile trebuie să se facă la date concrete (cifre, procente, perioade), iar
aprecierea să nu se facă în termeni generali, vagi, confuzi.
Se vor indica abaterile comise de cel în cauză, sancţiunile aplicate, rezultatele
deosebite obţinute, stimulentele şi recompensele acordate.
Observaţiile critice trebuie formulate în cadrul unor aprecieri generale a activităţii
celui analizat pentru a le putea evalua într-un context general.
Terminologia utilizată va fi sobră, concisă, decentă, neînjositoare.
e. Calificativul obţinut este suma finală sau rezultantă a tuturor concluziilor ce se
desprind din conţinutul evaluării şi vizează aprecierea generală sau sintetică cuprinsă în
Pagina 74 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
formulări de genul „excepţional”, „foarte bun”, „bun”, „satisfăcător” şi „nesatisfăcător” (art.
58/3).
f. Efectele caracterizării sunt de natură social-juridică.
În primul rând, ele reflectă pe de o parte atitudinea autorităţii faţă de propriul
funcţionar, dar şi atitudinea acestuia din urmă faţă de instituţia sa.
În al doilea rând, în raport de această apreciere cel în cauză poate fi menţinut,
promovat, retrogadat sau înlăturat din postul deţinut.
Astfel, funcţionarul notat în ultimul an cu calificativul „nesatisfăcător” sau
„satisfăcător” nu poate fi avansat în anul următor.
Dacă a fost notat cu calificativul „nesatisfăcător” conducătorul organului procedează
la eliberarea din funcţie (art. 90/4 lit. d).
Evaluarea este analizată periodic de către conducere şi este avută în vedere ori de câte
ori se pune problema unor modificări în raportul de serviciu sau la repartizarea sarcinilor de
serviciu.
De aceea ea ocupă un loc central în avansarea funcţionarilor, iar în situaţia restrângerii
numărului de posturi conducătorul organului va avea în vedere rezultatele obţinute de aceştia
la evaluarea anuală a activităţii.
g. Cunoaşterea sau limitele de publicitate ale evaluării are în vedere faptul că, în
primul rând, cel vizat trebuie informat asupra modului său de apreciere, luând la cunoştinţă şi
calificativul acordat, pe bază de semnătură. Acest lucru îi va permite, în caz de dezacord,
exercitarea căii de atac faţă de evaluarea obţinută, mai ales, dacă apreciază că a îndeplinit
criteriile de performanţă profesională comunicate la începutul anului corespunzătoare clasei
şi gradului său.
În al doilea rând, deşi activitatea executivă nu se caracterizează – în desfăşurarea ei –
prin publicitate, cu toată transparenţa finalităţilor ei, există, totuşi, interesul ca evaluarea să
mai fie cunoscută de un număr redus de alte persoane, din cadrul autorităţii sau instituţiei în
cauză.
În acest sens, alăturat şefului direct de compartiment – care întocmeşte actul de
apreciere – mai pot apărea, alţi şefi ierarhici (indirect), serviciul de personal sau de resurse
umane, chiar conducătorul organului în cauză, ca subiecte interesate în cunoaşterea evaluării.
În al treilea rând, în anumite situaţii deosebite, poate opera şi o publicitate ceva mai
extinsă, în cunoaşterea conţinutului evaluării, mai precis a calificativelor, în cazul unor
împrejurări de recompensare excepţională ori de sancţionare severă pentru abateri deosebit de
grave, când instituţia, sistemul din care ea face parte, mass-media trebuie să fie informate.
Pagina 75 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În sfârşit, ori de câte ori este contestată evaluarea şi calificativul ele trebuie
comunicate organelor de jurisdicţie îndreptăţite la soluţionarea conflictului, inclusiv instanţa
de judecată (prin hotărâre de guvern stabilindu-se procedura în materie, Hotărârea nr.
1209/2003).
h. Controlul evaluării şi a calificativului se exercită la cererea celui nemulţumit
existând obligativitatea soluţionării căii de atac de către organele competente.
Exercitarea acestei căi poate determina sau nu reevaluarea calificativului acordat,
acordarea sau recunoaşterea, în acest context, a unor drepturi legale dar neconferite, precum
şi, după caz, acordarea unor daune.
7. 6. Stabilitatea şi cariera funcţionarilor
Recunoaşterea caracterului profesional al activităţii executive şi a funcţiilor publice
prin intermediul cărora se înfăptuieşte, inclusiv asigurarea unei obiectivităţi şi continuităţi în
realizarea ei, presupune o anumită stabilitate a personalului care să-i permită acestuia
exerciţiul puterii publice în mod permanent şi prompt, liber de prejudecăţi şi presiuni politice
de orice ingerinţă nelegală sau abuz de putere.32
Stabilitatea în funcţie conferă o continuitate în exerciţiul ei, adânceşte
profesionalizarea modului de exercitare a puterii şi nu înseamnă, aşa cum s-ar crede, crearea
unui sistem de privilegii deosebite cu caracter personal şi perpetuu şi nici o stare de
inamovibilitate pentru funcţionari, care să le permită să acţioneze oricum discreţionar şi
independent, în afara oricărei subordonări ierarhice sau a unui control.
Dimpotrivă, stabilitatea în funcţie şi recunoaşterea dreptului la carieră, concomitent cu
existenţa unor elemente de cointeresare şi stimulare a titularului – de natură profesională,
materială, socială, etc. – constituie o garanţie a eficienţei sociale realizate prin pregătirea şi
investirea individului.33
Stabilitatea poate fi privită în mod absolut, ca indice cât mai ridicat de utilizare, în
general, în administraţia publică a tuturor celor anume pregătiţi şi, mai ales, destinaţi special
acestui sector, dar şi în mod relativ, adică un indice corespunzător de utilizare în structurile
32 Al. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op.cit., pag. 90.33 J. Starosciak, op.cit., pag. 187.
Pagina 76 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
administrative a celor care deja se află în anumite structuri având o evoluţie profesională de
durată.
Desigur, referirea se face la funcţionarul public de carieră, iar nu la personalul ales ori
numit în funcţii de demnitate publică, unde durata mandatului sau considerentele de natură
politică limitează în timp exercitarea funcţiei publice. Tot aici nu avem în vedere nici
personalul auxiliar care încheie contract de muncă pe durată nedeterminată, situaţie în care
stabilitatea în muncă este garantată prin contractul de muncă şi legislaţia aferentă lui,
deoarece acest act individual fiind un acord de voinţă al părţilor interesate, desfacerea lui are
loc în acelaşi mod, desfiinţarea unilaterală de către angajator fiind expres şi limitativ
prevăzută (art. 61 - 79 din Codul Muncii) comparativ cu libertatea nelimitată a denunţării de
către cel angajat.
Statutul a consacrat principiul stabilităţii funcţionarilor publici (art. 4 lit. f) şi dreptul
la carieră al acestora, în sensul că aceştia nu pot fi eliberaţi sau destituiţi din funcţie decât în
condiţiile şi cazurile legal prevăzute, iar întreruperea (temporară sau la cerere) ori încetarea
sau modificarea raporturilor de serviciu din motive neimputabile acestora nu determină
pierderea drepturilor câştigate (funcţii, clase şi grade), indiferent dacă se asigură sau nu
numirea într-o nouă funcţie publică ori rămânerea în Corpul de rezervă a funcţionarilor
publici.
Apreciem că sub aspect conceptual există totuşi diferenţieri între stabilitate şi dreptul
la carieră. Într-adevăr, prima noţiune desemnează continuitatea în timp şi pe acelaşi post a
titularului, pe câtă vreme, cea de a doua are în vedere, alături de permanenţa temporală în
executiv precum şi avansarea salarială şi promovarea profesională pe nivelele existente, cu
respectarea ierarhiei stabilite pe clase şi grade, în concordanţă cu criteriile corespunzătoare de
performanţă profesională.
În sprijinul stabilităţii este amănunţit reglementată structura şi dezvoltarea* carierei
funcţionarilor pe clase de studii, grade profesionale şi funcţii. Gradul reprezintă o etapă din
cariera funcţionarului, iar fiecare componentă, precum superior, principal, asistent şi debutant
corespunde unui nivel al salariului din grila de salarizare. Deşi legea nu o spune, funcţionarul
are un drept la carieră căreia îi corespunde obligativitatea autorităţii de a-i asigura stabilitatea,
promovarea, avansarea şi continuitatea în funcţie.
Sunt mai multe argumente în acest sens:
consacrarea dreptului la promovare în cariera profesională în urma rezultatelor
obţinute în evaluarea performanţelor profesionale individuale ceea ce permite trecerea sau
* Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.
Pagina 77 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
înaintarea în grad, clasă de studii (în acest din urmă caz prin dobândirea unei diplome de
studii de nivel superior celei avute) şi de a avansa în gradele de salarizare (art. 53);
limitarea cazurilor şi condiţiilor de eliberare sau destituire din funcţie (art. 90/4, 5);
păstrarea clasei şi gradului avute atunci când pierderea funcţiei nu este imputabilă
titularului ei (art. 90/91);
păstrarea calităţii de funcţionar public şi menţinerea în corpul de rezervă al
funcţionarilor publici a celui căruia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile
(art. 2/2 teza a II-a);
revenirea în corpul funcţionarilor publici după părăsirea acestuia, pentru motive
neimputabile, se face în clasa şi gradul anterior avute, la care se pot adăuga, prin examen,
clasele şi gradele corespunzătoare timpului cât a funcţionat în alte sectoare;
nepierderea continuităţii şi drepturilor aferente în urma delegării, detaşării, încetării,
suspendării, mutării, revenirii după întreruperea activităţii la cerere, inclusiv a transferării în
funcţie (art. 82, 83, 84, 85, 90);
necesitatea, în numeroase cazuri, a consimţământului (acordului) funcţionarului
pentru împrejurări care i-ar afecta situaţia, în urma unor măsuri dispuse de conducere, cum ar
fi detaşarea (mai mult de 6 luni, art. 83/1), transferul (în interesul serviciului, art. 84/3);
obligativitatea asigurării unei alte funcţii publice echivalente funcţionarului care nu o
mai deţine, din motive neimputabile lui, în limita posturilor disponibile şi potrivit pregătirii
profesionale (art. 93/2);
posibilitatea exercitării căii de atac la comisiile de disciplină, inclusiv în faţa instanţei
de judecată, împotriva oricărei măsuri de natură a împiedica evoluţia normală a carierei şi
punerea sau repunerea în drepturile legal recunoscute titularului funcţiei publice afectat (art.
94/1, etc.).
În unele cazuri legea specială poate consacra stabilitatea în funcţie în mod expres, aşa
cum este cazul secretarului de localitate (art. 84/3 din Legea nr. 215/2001).
În literatura de specialitate34 s-a apreciat că îngreunarea şi complexitatea formelor
procedurale la numirea, modificarea sau încetarea funcţiei publice, prin sporirea numărului de
avize, acorduri sau aprobări provenite de la autorităţi ierarhic superioare propriei conduceri a
funcţionarului, ar fi de natură să garanteze o stabilitate mai mare în funcţie prin eliminarea
abuzurilor şi bunului plac al conducătorului propriei instituţii, desigur totul sub controlul unei
jurisdicţii independente de autoritatea ce a efectuat sau/şi a participat la investirea şi
dezinvestirea din funcţie.
34 Idem, op.cit.
Pagina 78 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Apreciem că, în condiţiile eliminării contractului de muncă din cariera funcţionarilor
publici – care oferea prin sine şi prin legislaţia aferentă, suficiente temeiuri de stabilitate în
funcţie - actualul statut a prevăzut destule elemente apte să garanteze în mod eficient această
stabilitate, împiedicând fluctuaţiile de persoane în administraţie cu consecinţe negative pentru
continuitatea exerciţiului puterii şi funcţiei executive.
7. 7. Promovarea şi avansarea funcţionarilor
Promovarea sau înaintarea în funcţie reprezintă trecerea – în intervalul de timp în care
se exercită funcţia publică – pe şi prin nivelele de ascensiune profesională în mod
corespunzător şi cu respectarea ierarhiei stabilite prin îndeplinirea criteriilor de performanţă
profesională, însoţită, de obicei, de mărirea salariului.35
Statutul a consacrat dreptul de promovare ca modalitate de dezvoltare a carierei prin
ocuparea unei funcţii superioare vacante, în urma îndeplinirii acestor criterii de către
personalul administrativ, ceea ce înseamnă şi obligativitatea instituţiei de a-l trece pe cel în
cauză în clasa şi gradul ori funcţia (inclusiv prin dobândirea unei noi diplome de studii)
imediat următoare, superioară.
Avansarea este înaintarea în gradele de salarizare şi este cuprinsă în promovare, deşi
poate opera şi independent de aceasta.
Atât promovarea cât şi avansarea constituie un puternic factor de motivaţie şi, prin
aceasta, de cointeresare, pentru activitatea funcţionarului ceea ce se reflectă pozitiv în
realizarea atribuţiilor de serviciu. Din păcate, aceeaşi „stimulare” determină, în lipsa unor
criterii legale, riguroase şi stabile, numeroase stări „concurenţiale” de factură neloială,
amorală şi necolegială între funcţionari contrar ideilor de respect şi sprijin reciproc şi de
deontologie, ce ar trebui să călăuzească relaţiile intercolegiale.
Conform legii (art. 7, 13, 14) structura carierei profesionale cuprinde clasele de studii
(I - studii superioare de lungă durată, II - studii superioare de scurtă durată, III – studii medii
liceale), funcţiile de execuţie corespunzătoare acestora, respectiv pentru clasa I-a expert,
consilier, inspector, consilier juridic, auditor, pentru clasa a II-a referent de specialitate,
35 În acest sens I. Iovănaş, op.cit., pag. 185; în sensul includerii şi a salariului, J. Starosciak, op.cit., pag. 220, cu condiţia ca această mărire să fie personală şi nu generală, conform A. Iorgovan, op.cit., pag. 284.
Pagina 79 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
pentru clasa a III-a referent. Funcţiile publice în cauză au gradele profesionale superior
(maxim), principal, asistent, debutant.
Fiecărui grad îi corespunde un nivel de salarizare şi care se acordă începând cu data
de 1 ianuarie a anului următor perioadei pentru care s-a făcut evaluarea.
Prima precizare are în vedere faptul că din moment ce funcţionarul îndeplineşte, prin
rezultatele muncii sale, criteriile de performanţă profesională, evaluarea îi permite dreptul de
a avansa în gradul de salarizare însă pentru promovare trebuie condiţia existenţei unei
vacanţe a nivelului imediat superior la care accede.
Promovarea se face numai prin examen sau concurs (art. 54/2) într-o funcţie
superioară, de la debutant la asistent, de aici la principal, iar de pe acest post pe cel superior,
corespunzător clasei de studii absolvite.
A doua precizare are în vedere condiţiile de vechime minimă în funcţia de execuţie
din gradul profesional, calificativul de foarte bun în ultimii doi ani, îndeplinirea cerinţelor din
fişa postului.
A treia precizare se referă la împrejurarea că promovarea îl vizează numai pe cel aflat
într-o funcţie publică, intrat deja în corpul funcţionarilor publici şi care, astfel, trebuie să
susţină un concurs sau examen pentru ocuparea postului, alături de alţi participanţi interni sau
externi cu care să se întreacă în disputarea acestuia.
A patra precizare referitoare la modul de promovare porneşte de la ideea că
autoritatea sau instituţia publică poate stabili ca promovarea să se realizeze în urma unei
examinări profesionale a celui interesat, care va cunoaşte, din timp sau în timp util, acest
lucru. Desigur, regulamente interne şi statute proprii pot prevedea condiţiile de examinare şi
baremurile de avansare pentru cei vizaţi şi interesaţi.
Pentru funcţiile publice de conducere vacante sunt stabilite criterii legale de
participare la concurs (art. 56).
Modalităţile de avansare se pot clasifica după mai multe criterii.
a. După provenienţa funcţionarilor aceasta se poate realiza din cadrul personalului
propriu sau al sistemului propriu de autorităţi sau instituţii ori din afara acestora.
Avantajele primei modalităţi rezidă în promovarea unui personal bun cunoscător al
activităţii executive de profil, concomitent cu cointeresarea şi stimularea oferită de
perspectiva înaintării pe linie profesională a celui în cauză.
Dezavantajul sistemului constă în limitarea cercului de persoane din cadrul căruia se
face avansarea, apariţia tendinţelor de elitism datorită sferei închise de cuprindere, precum şi
pericolul instaurării rutinei şi birocratismului în exercitarea funcţiei.
Pagina 80 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În cazul autorităţilor (ierarhic) superioare (centrale sau naţionale ori judeţene) se mai
poate pune problema provenienţei geografice a funcţionarilor avansaţi, adică
reprezentativitatea teritorială şi proporţiile ei în cadrul respectivelor autorităţi.36
Sistemul promovării din afara organului sau chiar din afara sistemului are unele
avantaje constând din eliminarea deficienţelor primului sistem, dar şi dezavantaje proprii,
legate de necunoaşterea de către cei în cauză a specificului activităţii funcţiei respective, o
acomodare mai dificilă a noului venit, inclusiv o posibilă atmosferă nefavorabilă sau chiar
ostilă a colectivului de serviciu faţă de o persoană străină.
Anumite sectoare ale administraţiei (armată, finanţe, căi ferate, etc.) în mod
tradiţional s-au caracterizat prin utilizarea exclusivă a personalului propriu în politica de
avansare şi promovare. Desigur, nu se pune în discuţie situaţia funcţiilor alese sau a celor de
demnitate publică din autorităţile executive reprezentative (guvern, consilii, ministere,
prefecturi) a căror statute sunt prioritar politice.
b. După modul de efectuare a avansării se cunoaşte sistemul avansării libere şi cel
prin concurs.
Sistemul avansării libere se poate realiza, într-o primă modalitate, după libera
apreciere a factorului de conducere care adoptă decizia privitoare la persoana, funcţia şi
momentul realizării promovării. Procedeul este criticat, şi mai rar folosit, datorită marii doze
de subiectivism pe care îl implică.
Cealaltă modalitate este sistemul avansării de drept constând în trecerea perpetuă
(continuă) dintr-o funcţie pe alta imediat superioară, de drept, prin simpla îndeplinire a
cerinţelor legale de vechime în funcţia deţinută, vârsta împlinită, eventual cumulate cu
calificativele dobândite de-a lungul unei perioade determinate sau acordate de către unele
inspecţii (procedeu utilizat, mai ales, în armată).
Sistemul avansării prin examen sau concurs reprezintă modalitatea de trecere într-o
funcţie superioară numai în urma verificării cunoştinţelor de specialitate necesare exercitării
acelei funcţii.
De regulă, acest sistem permite participarea la verificare şi a altora din afara
instituţiei, dar care îndeplinesc condiţiile legale, lărgind sfera de selecţia a candidaţilor, iar
desfăşurarea examenului – susţinut în baza unei tematici şi bibliografii, după o anumită
procedură şi în faţa unei comisii de specialitate – îi conferă un plus de obiectivitate. Acest
36 Al. Negoiţă, op.cit., pag. 87-88.
Pagina 81 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sistem are o mai veche tradiţie în legislaţia noastră,37 fiind reactualizat de reglementările38 de
după 1989, în vigoare şi pentru funcţionari până la adoptarea noului Statut, care consacrau
sistemul concursului sau examenului.
Să analizăm sistemul consacrat de actualul Statut.
În primul rând, pe linia întăririi stabilităţii şi continuităţii în funcţie şi în scopul
consacrării carierei publice s-a instituit dreptul la promovare a funcţionarului în grad, clasă
sau funcţie în urma rezultatelor obţinute la concurs sau examen prin evaluarea performanţelor
profesionale individuale (art. 54).
Prima precizare are în vedere faptul că existând trei categorii de clase (I, II, III),
fiecare cuprinzând funcţii şi fiecare funcţie cuprinzând, la rândul ei, trei grade profesionale,
fiecăreia din aceste trepte sau nivele îi corespunde nivelul de salarizare începând cu data de 1
ianuarie a anului următor perioadei pentru care s-a făcut evaluarea (a se vedea anexa 8).
A doua precizare se referă la faptul că promovarea în gradul următor se face în cadrul
aceleiaşi funcţii, şi, desigur, în cadrul aceleiaşi clase de studii.
Totuşi, atunci când se obţine o diplomă de studii de nivel superior celei deţinute de
funcţionar are loc şi o schimbare sau trecere în altă clasă de studii, nu neapărat cu respectarea
ierarhiei, ci corespunzător studiilor (I de nivel superior de lungă durată, II de nivel superior
de scurtă durată, III de nivel mediu liceal sau postliceal), deci este posibilă o trecere de la
clasa III direct la clasa I.
A treia precizare vizează condiţiile de avansare în grad în care sens ea operează dacă
există o vechime minimă de 2 ani în gradul din care are loc promovarea şi dacă la evaluarea
anuală a performanţelor profesionale, individuale, s-a obţinut cel puţin calificativul „foarte
bun” 2 ani consecutiv (art. 64/2).
În mod derogator funcţionarii publici care au obţinut la evaluarea anuală calificativul
„excepţional” avansează în grad dacă au o vechime de minimum 1 an în gradul din care sunt
avansaţi (art. 55).
În al doilea rând, avansările în grade, se fac numai în cadrul numărului de posturi
vacante, fără a se depăşi numărul maxim de titulari stabilit în condiţiile legii. Numărul maxim
de titulari în raport cu efectivul total de funcţionari publici din cadrul fiecărei autorităţi sau
instituţii se stabileşte anual prin hotărâre de Guvern pentru autorităţile centrale şi structurile
lor din teritoriu, inclusiv prefecturi sau, după caz, prin hotărârea consiliului local ori judeţean.
37 Legea nr. 12/1971 privind încadrarea şi promovarea în muncă a personalului din unităţile socialiste de stat (abrogată).38 Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţă.
Pagina 82 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Avansările aprobate de autorităţi sau instituţii vor fi comunicate Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici.
Ca o concluzie generală putem aprecia actualul sistem de promovare ca fiind un
sistem deschis caracterizat prin existenţa dreptului la înaintare în funcţie recunoscut
personalului propriu în condiţiile legii şi numai în limita posturilor vacante corespunzătoare,
pentru funcţionari în baza calificativelor obţinute la evaluarea performanţelor profesionale
individuale, prin susţinerea unei forme de verificare (examen sau concurs).
Promovarea reprezintă principalul factor de stimulare şi cointeresare a funcţionarilor,
atât sub aspect moral cât şi material, căreia i se adaugă şi alte stimulente morale (titluri,
diplome) sau materiale (premii, gratificaţii).
§ 8. Răspunderea funcţionarilor
În activitatea desfăşurată funcţionarii trebuie să respecte legile şi celelalte acte
normative şi individuale cu caracter legal aplicabile raporturilor sociale în care participă. De
asemenea, trebuie să îndeplinească obligaţiile legale care le revin, precum şi să nu încalce
regimul incompatibilităţilor şi interdicţiilor care le sunt impuse.
Încălcarea tuturor acestora antrenează răspunderea juridică pentru abaterile comise.
Această răspundere este extrem de diversificată având în vedere natura juridică variată a
reglementărilor aplicabile în administraţia publică (administrative, civile, penale, financiare,
etc.), dar ea poate fi redusă la două forme principale şi anume: răspunderea sancţionatorie şi
răspunderea reparatorie.
Răspunderea sancţionatoare are un caracter represiv, intimidant, supunând pe autorul
ei unei constrângeri exclusiv personale pentru fapta săvârşită şi cunoaşte, în funcţie de
gravitatea abaterii, formele răspunderii disciplinare, contravenţionale şi penale pentru abateri
de la îndatoririle de serviciu.
8.1. Răspunderea disciplinară intervine în cazul încălcării de către funcţionar cu
vinovăţie a îndatoririlor de serviciu şi a normelor de conduită profesională şi civica prevăzute
de lege, ceea ce constituie abateri disciplinare antrenând sancţionarea disciplinară (art. 70/1).
Se apreciază că pe scara faptelor de pericol social abaterile disciplinare reprezintă treapta cea
mai de jos, comparativ cu contravenţiile şi infracţiunile, deoarece pericolul lor social se
Pagina 83 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
limitează şi afectează numai colectivitatea serviciului în care activează cel vinovat, aflat în
raporturi de serviciu sau de funcţiune grav tulburate în derularea lor normală, ceea ce
afectează bunul mers al activităţii oficiale.
A. Noţiunea, categoriile şi condiţiile abaterii disciplinare
Statutul enumeră (art. 70/2) următoarele abateri disciplinare:
întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
absenţe nemotivate de la serviciu;
nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;
manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice din care
face parte;
desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de
interese şi interdicţii privind funcţionarii publici, stabilite prin lege;
stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în
vederea soluţionării cererilor acestora.
Desigur, prin reglementări şi statute proprii se pot prevedea şi alte abateri specifice de
genul întârzierii la serviciu, nepurtarea uniformei, nerespectarea programului de lucru cu
publicul, etc.
Condiţiile răspunderii disciplinare sunt, în general, cele ale oricărei răspunderi
juridice, evident cu anumite particularităţi.
În primul rând, trebuie să existe o abatere disciplinară, ca faptă ilicită având ca obiect-
valoarea socială protejată juridic şi lezată – relaţiile sociale, ordinea şi disciplina serviciului
public înfăptuit prin funcţia executivă concretă.
Fapta ilicită poate fi comisivă (acţiune) sau omisivă (inacţiune) încălcând o obligaţie
legală decurgând din reglementări, dispoziţii ierarhice, norme de comportament, etc.
Fapta trebuie să fie săvârşită cu prilejul exercitării sau în legătură cu atribuţiile de
serviciu deoarece comiterea ei în afara acestui cadru nu mai poate constitui o abatere
disciplinară, ci una de altă factură.
Aceste fapte sunt descrise expres şi limitativ în Statutul funcţionarilor publici, precum
şi în alte reglementări proprii cuprinse în statute şi regulamente specifice, ceea ce constituie o
Pagina 84 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
diferenţiere netă faţă de Codul şi legislaţia muncii unde nu sunt enumerate abaterile
disciplinare ale salariaţilor, ceea ce înseamnă că orice încălcare a acestor reguli de disciplină
a muncii se constituie într-o abatere sancţionabilă.39 De aici şi concluzia firească şi anume că
săvârşirea unei fapte neprevăzute expres nu reprezintă o abatere disciplinară în materie
administrativă, decât în cazurile expres prevăzute de Statut sau de statute speciale şi în
condiţiile legii.
În al doilea rând, fapta trebuie să aibă drept consecinţă perturbarea desfăşurării
normale a activităţii publice executive, împiedicând derularea ei sau afectând calitatea
acesteia ori alterând ori diminuând eficienţa serviciului prestat de autoritate, instituţie sau
funcţionar, fie de cel în cauză, fie de altul sau de alţii.
Efectul de pericol social se localizează la acest nivel al colectivităţii de serviciu uneori
răsfrângându-se şi în afara acesteia în relaţiile cu alte autorităţi cu publicul sau cu terţii, ceea
ce nu mai reprezintă o condiţie obligatorie pentru existenţa abaterii.
Datorită caracterului ilicit al faptei şi efectul are o natură identică nu neapărat şi de
prejudiciu sau materială (ca de exemplu, în cazul întârzierii în efectuarea lucrărilor prin
depăşirea termenului legal prevăzut), soldat cu pagube evaluabile pecuniar.
De aici şi concluzia că abaterea disciplinară presupune fapte consumate, iar nu
tentative sau încercări neconsacrate legal şi, deci, nesancţionabile (absenţe nemotivate,
neglijenţă, refuz nejustificat, etc.).
În al treilea rând, între fapta disciplinară şi rezultatul perturbator trebuie să existe un
raport de cauzalitate în sensul că săvârşirea ei a perturbat bunul mers al serviciului public
care nu a putut fi prestat ori s-a prestat, din acest motiv, în mod defectuos.
Dacă abaterea nu a avut asemenea efect ori rezultatul produs (dereglări în programul
de lucru, calitatea slabă a unor lucrări, etc.), este consecinţa unei alte împrejurări atunci nu
mai suntem în prezenţa unei abateri ilicite, ci a unei alte împrejurări inapte de a produce
consecinţe sancţionatorii disciplinare sau, dimpotrivă, producătoare de efecte juridice pe
planul altor ramuri de drept (penal, de exemplu).
În al patrulea rând, trebuie să existe un autor al faptei ilicite sau un subiect al
răspunderii disciplinare în persoana funcţionarului care deţine această calitate specială
determinantă în declanşarea şi aplicarea sancţiunii.
Într-adevăr, aceasta înseamnă că cel în cauză trebuie să deţină în mod legal atributul
de putere, răspunderea intervenind pe toată durata menţinerii acestei calităţi de la investire
până la încetarea deţinerii funcţiei pentru cazurile sau cauzele prevăzute de statut. Uneori,
39 A se vedea S. Ghimpu, op.cit., vol. II, pag. 47.
Pagina 85 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
chiar abaterea, mai precis aplicarea sancţiunii reprezentând o împrejurare de încetare a
raportului de serviciu (cazul destituirii).
De aici concluzia că cel neinvestit sau nelegal investit nefiind subiect calificat nu se
află în raport de serviciu, în consecinţă, abaterile sale nu pot fi catalogate disciplinare, ci de
altă natură dacă au produs efecte juridice ilegale.
Evident, va fi subiect al răspunderii disciplinare şi funcţionarul detaşat sau delegat,
deşi problematica vizează relaţiile sale de serviciu cu autoritatea sau instituţia unde
funcţionează temporar.
În al cincilea rând, trebuie să existe vinovăţia autorului răspunderii, sub forma
intenţiei sau a culpei, legea nefăcând nici o distincţie în acest sens, de unde concluzia că
abaterile disciplinare se pot săvârşi în oricare din formele anterior enunţate, exceptând
cazurile când se sancţionează una dintre ele (de exemplu, neglijenţă repetată în rezolvarea
lucrărilor, art. 70/2 lit. b).
În sfârşit, răspunderea nu poate interveni, deşi sunt întrunite toate condiţiile, atunci
când există cauze de exonerare de răspundere sau de neresponsabilitate, de regulă,
determinate de lipsa vinovăţiei de genul legitimei apărări, stării de necesitate, cazul fortuit,
etc.
Uneori, chiar din Statut pot rezulta asemenea împrejurări, printr-o interpretare „per a
contrario”, de genul neglijenţei primare (nerepetate) în rezolvarea lucrărilor (art. 70/2 lit. b).
B. Sancţiunile disciplinare aplicabile sunt următoarele (art. 70/3):
mustrarea scrisă;
diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă până la 3 luni;
suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau de promovare în funcţie
pe o perioadă de 1-3 ani;
trecerea într-o funcţie inferioară pe o perioadă de până la 1 an cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
destituirea din funcţie.
Şi sancţiunile disciplinare sunt forme ale răspunderii juridice represive, adică mijloace
de constrângere aplicabile autorilor abaterilor respective. Ele au un caracter represiv şi
intimidant faţă de cel în cauză, dar şi preventiv urmărind evitarea producerii în viitor a unor
abateri de acelaşi gen. Scopul lor constă în apărarea ordinii de drept şi de serviciu în cadrul
organului executiv şi educarea personalului în spiritul respectării şi asigurării acestora.
Pagina 86 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
C. Principiile de drept care guvernează răspunderea disciplinară sunt similare cu cele
ale răspunderii juridice în general, de unde se deduc, dobândind o aplicabilitate proprie
(formulate în Hotărârea de Guvern nr. 1210/2003).
a) Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că răspunderea disciplinară nu
poate opera decât în cazurile prevăzute expres de Statut (art. 70/2) sau de regulamente proprii
şi cu aplicarea sancţiunilor expres prevăzute (art. 70/3), în forma şi limitele legal stabilite,
conform unei anumite proceduri derulate de organe legal investite.
b) Principiul răspunderii pentru fapta săvârşită cu vinovăţie, deci a răspunderii
subiective bazată pe intenţie sau culpă, operând prezumţia de nevinovăţie, ceea ce obligă
autoritatea să efectueze cercetări prealabile asupra faptei imputate pentru a dovedi vinovăţia
celui cercetat. Desigur, forma vinovăţiei (intenţie sau culpă), precum şi întinderea ei vor fi
determinante la individualizarea şi severitatea sancţiunii aplicate (art. 70/4).
c) Principiul răspunderii proprii sau personale conform căreia răspunderea revine şi
sancţiunea se aplică numai celui vinovat de comiterea abaterii, iar nu altuia. Diferite forme de
participaţie de genul instigării, complicităţii, etc., nu au valoare juridică în această materie
dacă nu există autorat (direct şi nemijlocit) în comiterea abaterii proprii şi distincte.
d) Principiul unicităţii răspunderii conform căruia pentru o faptă ilicită există o
singură sancţiune aplicabilă iar nu mai multe („non bis in idem”) având aceeaşi natură
juridică ca şi norma încălcată. Excepţia o avem în cazurile în care prin aceeaşi faptă se
încalcă norme de drept de natură diferită concomitent cu declanşarea unor forme diverse de
răspundere juridică având scopuri diferite. Aşa ar fi, de exemplu, destituirea din funcţie şi
condamnarea penală a funcţionarului, concomitent cu obligarea sa la plata despăgubirilor
pentru pagubele cauzate prin fapta sa patrimoniului autorităţii sau instituţiei în care
funcţionează, cât şi terţilor vătămaţi cu care s-a aflat în raporturi administrative (oficiale).
e) Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în conformitate cu care se
impune corelarea răspunderii cu fapta săvârşită sub aspectul gradului şi formelor de
vinovăţie, a repetabilităţii ei, ori cu întinderea pagubei produse, printr-o corectă şi concretă
individualizare sau proporţionalizare a sancţiunii, deci o corelare a severităţii răspunderii cu
gravitatea abaterii. În acest sens, se va ţine seama de împrejurările în care s-a comis abaterea
şi de consecinţele ei asupra bunei funcţionări a serviciului de persoana funcţionarului, sub
aspectul comportării sale generale, de existenţa altor abateri şi sancţiuni în antecedenţa
acestuia care n-au fost radiate din cazierul disciplinar.
f) Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere şi a punerii în executare
a sancţiunii, ceea ce înseamnă o reacţie represivă cât mai apropiată de momentul comiterii
Pagina 87 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
abaterii, fără amânări sau tergiversări nejustificate în soluţionarea cazului pentru sporirea
rezonanţei sociale, a actului de sancţionare.
g) Prezumţia de nevinovăţie care presupune nevinovăţia funcţionarului public (cât
timp vina lui nu este dovedită);
h) Garantarea dreptului la apărare prin audierea funcţionarului, posibilitatea invocării
dovezilor în apărare şi asistarea de către un apărător sau de a fi reprezentat;
i) contradictorialitatea procedurii, în sensul exprimării cu privire la orice act sau fapt
disciplinar sesizat comisiei disciplinare de către cei aflaţi în divergenţă de poziţii procedurale.
D. Clasificarea sancţiunilor disciplinare se poate realiza după mai multe criterii:
a) După modul lor de consacrare distingem între sancţiuni generale prevăzute de
Statut, şi sancţiuni speciale, cuprinse în statute şi regulamente proprii ori speciale cu caracter
derogator.
b) După conţinutul lor, pot fi nepecuniare (mustrare scrisă) sau pecuniare (diminuarea
drepturilor salariale) ori mixte (trecerea în funcţie inferioară cu diminuarea salariului).
c) După modul de sesizare al autorului actului de aplicare, distingem între sancţiuni
ale conducătorului autorităţii la propunerea provenind de la conducătorul compartimentului în
care funcţionează cel în cauză (mustrare) sau de la conducătorul autorităţii sau instituţiei din
care face parte (destituirea din funcţie) la propunerea comisiei disciplinare.
d) După influenţa lor asupra raportului de funcţiune sau de serviciu, distingem
sancţiuni ce nu influenţează această relaţie (mustrare), altele care îl modifică (trecerea în
funcţie inferioară) şi cele care îl desfiinţează (destituirea din funcţie).
e) După durata de timp necesară radierii lor de drept din dosarul propriu al
funcţionarului, distingem între sancţiuni ce au nevoie de o perioadă de 6 luni (mustrare) şi
cele care au nevoie de o durată de 1 an (trecerea în funcţie inferioară) şi cele care au nevoie
de 7 ani (destituirea).
f) După jurisdicţia competentă să soluţioneze calea de atac îndreptată împotriva
sancţiunii, distingem competenţa conducătorului autorităţii sau instituţiei faţă de sancţiunile
propuse de conducătorii de compartimente şi competenţa Agenţiei Naţionale a funcţionarilor
Publici pentru cele aplicate de conducătorul organului, la propunerea comisiei disciplinare.
g) După gradul de severitate ele, se clasifică în conformitate cu prevederile din Statut
(art. 70/3) începând cu cea mai uşoară (mustrare) şi terminând cu cea mai severă (destituirea
din funcţie).
E. Categoriile de sancţiuni generale
Pagina 88 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a) Mustrarea scrisă (art. 70/3 lit. a) reprezintă prima sancţiune pe scara răspunderii şi
constă într-o atenţionare scrisă a funcţionarului asupra gravităţii abaterii sale cu consecinţe
negative sau păgubitoare pentru activitatea structurii ori a autorităţii din care face parte cel în
cauză cu punerea expresă în vedere a acestuia că pe viitor i se vor aplica sancţiuni mai severe
mergând până la destituirea sa.
Deşi legea nu prevede, nici aici, condiţiile abaterii care declanşează o atare răspundere
(înscrisă şi ea în dosarul propriu) noi apreciem că asemenea împrejurări ar fi determinate de:
săvârşirea primară a unei fapte grave, cu caracter intenţionat sau din neglijenţă gravă
sau crasă;
săvârşirea repetată a unei abateri iniţial nesancţionate;
aprecierea organului că nesancţionarea ar fi neîndestulătoare faţă de gravitatea
abaterii.
Mustrarea este sancţiune nepecuniară, aplicabilă de către conducătorul
compartimentului din care face parte cel în cauză şi se radiază de drept din dosarul de
personal după trecerea unui interval de 6 luni de la aplicare, dacă cel în cauză nu a mai
săvârşit o abatere disciplinară în acest interval (art. 75 lit. a).
Remarcăm în acest sens următoarele:
nu are importanţă natura abaterii săvârşite în acest interval (şi anume mai puţin gravă,
identică sau mai gravă);
nu are relevanţă că noua abatere a fost sau nu sancţionată şi nici gradul de severitate a
acesteia;
are însă relevanţă, indiferent de termen, anularea oricăreia dintre sancţiunile ulterioare
(succesive) pentru că cea rămasă, anterioară (primară), să fie radiată de drept la împlinirea
termenului legal.
b) Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni (art. 70/3 lit.
b), reprezintă o retrogadare de natură pecuniară fără afectarea raportului de serviciu sau a
funcţiei deţinute permiţând o mai bună individualizare a sancţiunii cuprinsă între limita
inferioară şi superioară ca şi cuantum (5-10%) şi ca perioadă (1-3 luni), afectând însă
stabilitatea salarială.
Se aplică o asemenea sancţiune pentru abateri grave, primare sau repetate, indiferent
de natura altora precedente sau de existenţa altor forme de sancţiuni pecuniare, de genul
amenzilor contravenţionale ori de sancţiuni reparatorii (patrimoniale) pentru daune provocate,
inclusiv penalităţi de întârziere în plata despăgubirilor, dar apreciem că totuşi corelată
Pagina 89 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
diminuarea cu amenda, despăgubirea sau penalitatea pentru a nu fi prea împovărătoare
sarcina bănească pentru cel vinovat.
c) Suspendarea dreptului de avansare în gradele salariale sau de promovare în funcţie
pe o perioadă de 1-3 ani (art. 70/3 lit. c) reprezintă o sancţiune tipică pentru funcţionarii
publici care au un drept la avansare în cadrul dreptului lor la carieră. Deşi nu afectează
drepturile salariale prezente şi certe, suspendarea afectează posibile şi viitoare drepturi
salariale văzute prin prisma blocării temporare a avansării şi promovării, cu toate că rămâne,
în esenţă, o sancţiune nepatrimonială şi cu caracter provizoriu.
d) Trecerea într-o funcţie inferioară (retrogradare), pe o perioadă de până la 1 an, cu
diminuarea corespunzătoare a salariului (art. 70/3 lit. d). Sancţiunea are o dublă natură atât
prin caracterul ei profesional (nepatrimonial) cât şi prin efectul ei pecuniar (asupra salariului),
reprezentând o retrogradare, mixtă şi dublă, cu efecte prin modificarea raportului de serviciu
în mod unilateral de către autoritate fără consimţământul funcţionarului.
Măsura este deosebit de severă, reprezentând penultima treaptă, premergătoare
destituirii din funcţie, şi se aplică pentru abateri cu consecinţe deosebite pentru autoritatea sau
instituţia publică când menţinerea în aceeaşi funcţie sau pe acelaşi post (de conducere sau de
execuţie) a celui în cauză apare ca imposibilă faţă de consecinţele extrem de negative şi
perturbatorii ale faptei.
Caracterul repetat al unor abateri, ori ale unor sancţiuni – chiar mai puţin severe –
antecedentele disciplinare, concursul de noi abateri, atitudinea şi circumstanţele autorului
încălcării conduc la o asemenea sancţiune.
Diminuarea salariului nu reprezintă o sancţiune distinctă lăsată la aprecierea
conducerii, ci una cumulativă decurgând în mod firesc şi de drept din retrogradarea în funcţie.
Considerăm că este la aprecierea autorului sancţiunii care este funcţia inferioară pe care este
retrogradat cel vizat, respectiv din funcţia de conducere (şef şi adjunct) sau pe funcţie de
execuţie, în funcţia imediat inferioară ierarhic sau pe alte funcţii subordonate fără respectarea
gradelor din scara ierarhică ori chiar cu schimbarea clasei profesionale de studii (I, II, III),
adică degradarea profesională.
De reţinut că suspendarea de la avansare, retrogradarea şi diminuarea salarială se
dispun nu de conducătorul de compartiment, ci de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
la propunerea comisiei de disciplină, iar radierea de drept a sancţiunii operează în termen de 2
ani de la expirarea perioadei pentru care au fost aplicate dacă cel în cauză n-a mai săvârşit o
altă abatere disciplinară în acest interval (art. 75 lit. b).
Pagina 90 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
e) Destituirea din funcţie reprezintă cea mai severă sancţiune disciplinară aplicabilă
care conduce la încetarea raportului de serviciu, întrerupând cariera şi stabilitatea funcţiei şi
funcţionarului, cu consecinţe deosebite şi pentru viitor, deoarece o nouă revenire a acestuia
nu se mai poate realiza de la nivelul iniţial avut şi atins datorită motivelor imputabile lui şi
care l-au exclus din corpul funcţionarilor publici.
Statutul enumeră abaterile disciplinare care justifică o atare măsură, ele sunt de o
gravitate deosebită – primare sau repetate – ceea ce determină imposibilitatea menţinerii în
continuare a celui vinovat într-o funcţie de natură publică fără a afecta prestigiul autorităţii
sau instituţiei vizate.
Totuşi, art. 90/5 din Statut prevede că destituirea operează, ca sancţiune disciplinară,
în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a
avut consecinţe grave, ori a ivirii unui motiv legal de incompatibilitate iar funcţionarul public
nu acţionează pentru încetarea acestuia în termen de 10 zile calendaristice de la data
intervenirii cazului respectiv.
Pe de altă parte, Statutul prevede eliberarea din funcţie pentru necompetenţă
profesională (art. 90/4 lit. d) determinată de obţinerea calificativului „nesatisfăcător”.
În cazul săvârşirii unor abateri disciplinare repetate (apreciem ca cel puţin două)
destituirea se justifică prin atitudinea constantă a celui în cauză în încălcarea disciplinei
serviciului, având mai puţin relevanţă natura şi gravitatea abaterii ori severitatea sancţiunilor
corelative aplicate. Oricum, nu este de conceput ca în cazul repetării – ca motiv al destituirii –
să nu fi fost sancţionate faptele anterioare, chiar dacă ele s-au radiat de drept din dosarul
propriu al celui în cauză.
Desigur, aici intervin şi elemente de apreciere sau de oportunitate ale menţinerii în
funcţie sau nu a celui vinovat, ca atribut al conducerii raportat la conduita conştient negativă
şi de perseverenţă în încălcarea disciplinei serviciului de către cel în cauză. Este adevărat că
Statutul a prevăzut ca abatere distinctă (art. 70/1 lit. b) neglijenţa repetată în rezolvarea
lucrărilor, sancţionabilă în orice mod pe scara răspunderii, deşi aceasta s-ar putea constitui şi
într-o abatere premisă pentru destituirea din funcţie.
În privinţa necompetenţei profesionale ea constituie cauză a eliberării din funcţie
indiferent că se datorează sau nu culpei (vinovăţiei) celui în cauză şi indiferent de existenţa
sau nu a unor abateri pe linie disciplinară.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 5/2002 (aprobată prin Legea nr. 378/2002) consacră
destituirea pentru încălcarea interdicţiei de contractare de lucrări.
Pagina 91 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În mod evident, destituirea şi eliberarea se dispun de conducerea autorităţii şi cu toate
că se înscriu în dosarul propriu al funcţionarului nu mai sunt supuse radierii după trecerea
unei perioade.
Sancţiunea disciplinară nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a faptei
imputate şi după audierea funcţionarului consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Refuzul funcţionarului de a se prezenta la audiere sau de a semna declaraţia privind abaterea
imputată se consemnează într-un proces verbal, neafectând aplicarea sancţiunii (art. 71/4).
Împotriva sancţiunii aplicate la iniţiativa conducătorului de compartiment se poate
introduce contestaţie la conducătorul instituţiei sau autorităţii, soluţionarea având loc, pe baza
propunerii comisiei de disciplină, prin ordin sau dispoziţie definitivă (cazul avertismentului şi
a mustrării, art. 71 – a se vedea Hotărârea de Guvern nr. 1210/2003 privind aceste comisii).
Împotriva sancţiunii aplicate de conducătorul instituţiei, la propunerea comisiei de
disciplină, funcţionarul nemulţumit se poate adresa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici solicitând anularea ori modificarea ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
8.2. Răspunderea contravenţională
Această răspundere este angajată în cazul funcţionarilor publici în cazul în care
aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu (art. 76/1).
Specificul acestei răspunderi rezidă în faptul că gradul de pericol al abaterilor, deşi
mai ridicat decât al celor disciplinare, dar mai scăzut decât al celor penale, depăşeşte nivelul
local al instituţiei sau funcţiei, trecând şi asupra societăţii în general. Din această cauză
reglementarea contravenţiilor nu mai este lăsată la aprecierea statutelor, ci se face prin lege,
ordonanţe şi hotărâri de guvern, hotărâri ale consiliilor de locale şi judeţene.
Pe de altă parte, aceste contravenţii fiind săvârşite în timpul exercitării şi în legătură
cu sarcinile de serviciu reclamă şi calitatea specială a autorului lor contravenient, cea de
funcţionar public nu de simplă persoană fizică, deci ca subiect calificat.
Într-adevăr, numai în acest context, încălcarea atribuţiilor de serviciu pe linia
prevenirii şi stingerii incendiilor, disciplinei financiare şi gestionare, pazei şi protecţiei
bunurilor devin contravenţii specifice funcţionarilor, ca subiecţi calificaţi, stabilite şi
sancţionate prin procesele-verbale încheiate de organele de stat competente, prin care se
dispune, de regulă, amendarea celui vinovat.
Desigur, aceasta nu exclude, dacă abaterea este concomitent şi o încălcare internă a
atribuţiilor de serviciu, şi aplicarea sancţiunii disciplinare corelative încălcării produse.
Pagina 92 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de sancţionare a acestora
funcţionarul poate formula – în condiţiile Ordonanţei de Guvern nr. 2/2001 – plângere la
judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care
funcţionează cel sancţionat (art. 76/2).
Plângerea suspendă de drept punerea în executare a actului sancţionator pe toată
durata soluţionării ei, inclusiv în căile judiciare de atac, până la rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
Sancţiunea contravenţională aplicată, urmată sau nu şi de una disciplinară, nu se
înscrie în dosarul profesional al funcţionarului şi, în consecinţă, nu se radiază după trecerea
timpului legal, însă poate fi luată în considerare la evaluarea anuală a celui în cauză, inclusiv
în acordarea calificativelor mai ales dacă este rezultatul constatării unor organe de inspecţie şi
control ierarhic, ceea ce va influenţa, desigur, şi criteriile de avansare şi recompensare a celui
în cauză.
Pagina 93 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
8.3. Răspunderea penală
Această răspundere intervine în cazul infracţiunilor săvârşite în timpul serviciului sau
în legătură cu atribuţiile funcţiei publice ocupate şi se angajează potrivit legii penale (art.
79/1).
Subiectul activ sau făptuitorul trebuie să aibă calitatea specială de funcţionar, Codul
penal definind (art. 147) într-un sens deosebit de larg, potrivit nevoilor specifice acestei
ramuri de drept, cuprinderea oricărei persoane în categoria funcţionarilor dacă a săvârşit un
anumit gen de infracţiuni specifice, aflate sub incidenţa legii penale.
În acest sens prin funcţionar se înţelege “orice salariat care exercită, permanent sau
temporar, cu orice titlu, indiferent dacă şi cum a fost investit, o însărcinare de orice natură,
retribuită sau nu, în serviciul instituţiilor publice, instituţiilor sau altor persoane de interes
public. Sunt asimilate cu funcţionarii şi persoanele anterior enunţate, precum şi orice salariat
care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele deja indicate.
Faptele comise în această calitate specială sunt infracţiuni de serviciu sau în legătură
cu serviciul (luarea de mită, abuzul sau neglijenţa în serviciu contra intereselor publice sau
personale) ori alte categorii de infracţiuni specifice exercitării unei funcţii sau în legătură cu
ea, precum delapidarea, falsul intelectual, falsul în înscrisuri oficiale, insubordonarea, etc.
Mai mult, există şi reglementări specifice vizând funcţionarii publici cuprinse în legi penale
speciale, altele decât Codul penal, cum este cazul Legii 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al
României, Legea responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999 ce vizează demnitarii din
administraţia publică, etc.
Alăturat sancţiunii penale principale sau pedepsei, de regulă, închisoarea, se mai pot
aplica şi pedepse complimentare (prevederile art. 64 Cod penal) ce se execută după
executarea sancţiunii principale şi care pot consta în interzicerea unuia sau unora din
următoarele drepturi:
dreptul de a alege şi de a fi ales în organele puterii publice şi în funcţii elective
publice;
dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii publice;
dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
În cazul militarilor şi rezerviştilor se aplică, în cazul condamnării la închisoare mai
mare de 10 ani, degradarea militară.
Pagina 94 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Răspunderea penală se stabileşte numai prin hotărâre judecătorească de condamnare.
Statutul s-a preocupat şi de faza cercetării penale pentru a clarifica situaţia
funcţionarului anchetat sau aflat în curs de judecată.
Astfel (art. 79/2), în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale, pentru
infracţiuni prevăzute de art. 49 lit. h, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va lua
măsura de suspendare a funcţionarului public din funcţia publică deţinută.
În cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva funcţionarului public,
care a săvârşit o infracţiune de natură să-l facă incompatibil cu funcţia publică pe care o
ocupă, se va dispune suspendarea din funcţie (art. 79/3).
Din prevederile statuare rezultă, în mod tacit, că începerea urmăririi penale faţă de
funcţionar nu antrenează suspendarea acestuia dacă nu există o sesizare adresată organului
din care face parte, ceea ce înseamnă că dispunerea ei este facultativă, devenind obligatorie
numai în urma sesizării, iar dacă suntem în prezenţa unei urmăriri vizând o infracţiune
incompatibilă cu funcţia deţinută (de exemplu, luarea de mită), suspendarea este obligatorie
chiar în lipsa vreunei sesizări ca urmare a nevoii de a proteja siguranţa, stabilitatea şi
credibilitatea serviciului public.
Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărire ori încetarea urmăririi penale sau
instanţa încetează procesul sau achită inculpatul suspendarea din funcţie încetează (art. 79/4)
de drept, apreciem noi, în lipsa unui enunţ corespunzător al legii, urmând ca să-i fie plătite
celui vizat drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării (art. 80).
Suspendarea reprezintă o încetare sau o întrerupere temporară a raportului de serviciu
datorită stării de dubiu care planează asupra funcţionarului cercetat sau în curs de judecată
penală.
Măsura, în mod evident, nu poate dura la nesfârşit prin însăşi natura sa provizorie, cât
şi prin nesiguranţa ori instabilitatea situaţiei de neexercitare a funcţiei şi serviciului public, de
aceea constatarea certă a inexistenţei cauzelor care au determinat-o conduce la încetarea ei de
drept.
Dacă însă funcţionarul este condamnat pentru o faptă prevăzută de art. 49 lit. h prin
hotărâre judecătorească penală definitivă măsura suspendării din provizorie se transformă în
definitivă determinând încetarea de drept a raportului de serviciu conform Statutului (art.
90/2 lit. f) şi indiferent de natura faptei penale reţinute în sarcina sa dacă este privat de
libertate.
Aceasta atrage, după sine, eliminarea din corpul funcţionarilor publici şi pierderea
tuturor drepturilor dobândite de-a lungul timpului şi care nu vor mai fi recunoscute chiar
Pagina 95 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dacă, ipotetic, cel în cauză ar mai reveni vreodată pe o funcţie publică, cu excepţia cazului
unei erori judiciare.
Reamintim că în conformitate cu art. 49 lit. h din Statut condamnarea trebuie să
intervină pentru infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu
sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de
corupţie sau a unor infracţiuni săvârşite cu intenţie, care-l fac pe funcţionar incompatibil cu
exercitarea funcţiei publice, cu excepţia intervenirii reabilitării.
8.4. Răspunderea patrimonială
În mod cu totul interesant şi original Statutul funcţionarilor publici rupe tradiţia
juridică românească consacrată în codurile şi legislaţia muncii – ce instituiau răspunderea
materială a salariaţilor pentru pagubele cauzate - din vina lor şi în exercitarea sau în legătură
cu atribuţiile de serviciu - patrimoniului locului de muncă, creând un regim juridic unitar al
răspunderii unice civile, indiferent de persoana păgubită. Această răspunderea operează (art.
77) pentru:
pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează
nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
daunele plătite de autoritate sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe
persoane în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
a) Prima ipoteză, a pagubelor produse cu vinovăţie patrimoniului propriei instituţii
(art. 77 lit. a) a primit o consacrare patrimonială (civilă), iar nu materială (de dreptul muncii)
pornind de la o premisă juridică exactă şi anume inexistenţa raportului de muncă, bazat pe
contractul aferent, între autoritate şi funcţionarul său, întrucât raportul de serviciu se bazează
pe numirea în funcţie care are o natură administrativă, de drept public. În consecinţă, devin
aplicabile condiţiile răspunderii delictuale (art. 998 Cod Civil) conform căreia cel ce produce
o pagubă patrimonială altuia trebuie să o repare, răspunzând pentru fapta proprie.
Remarcăm, totuşi, faptul că între autoritate şi funcţionarul său, deşi există o relaţie
juridică de serviciu având o natură administrativă, nu mai apare însă şi o relaţie civilă de
prepuşenie – de la comitent la prepus – deoarece autoritatea sau instituţia publică nu se
înfiinţează şi organizează, după cum nici nu funcţionează având scopuri similare persoanelor
juridice (societăţi comerciale). În plus, numeroase autorităţi şi instituţii nu au nici măcar
personalitate juridică civilă ori nu deţin un patrimoniu propriu (care poate fi al autorităţii
Pagina 96 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ierarhic superioare, a statului, a unităţii administrativ-teritoriale, etc.). Altfel spus,
funcţionarul va răspunde pentru prejudiciul produs, ca orice alt terţ ce a cauzat o pagubă, deşi
modalitatea juridică practică de recuperare a pagubei este alta decât litigiul civil patrimonial
derulat în faţa instanţei de judecată.
Natura civilă a răspunderii nou instituite nu este lipsită de semnificaţie practică,
dincolo de fundamentul ei juridic propriu. Într-adevăr, se ştie că – spre deosebire de
răspunderea materială a salariatului, limitată la suportarea reparaţiei pentru paguba efectiv
produsă – răspunderea civilă delictuală este mult mai severă incluzând şi beneficiul sau
câştigul nerealizat (deci atât „damnum emergens” cât şi „lucrum cessans”).
Totuşi, care sunt condiţiile specifice şi proprii ale răspunderii civile delictuale a
funcţionarului pentru fapta proprie, comparativ cu terţul care ar prejudicia patrimoniul unei
instituţii (desigur, condiţiile generale ale acesteia fiind întrunite prin existenţa delictului civil,
a pagubei produse prin el, a raportului de cauzalitate între ele şi a culpei celui în cauză)?
În primul rând, autorul pagubei trebuie să aibă calitatea de funcţionar public al
autorităţii sau instituţiei păgubite, aflat în raport de serviciu cu ea, legal investit în funcţia
deţinută.
În lipsa acestei calităţi (nedobândite sau pierdute) ori în prezenţa altei calităţi (de ales
ori de demnitar sau de funcţionar auxiliar ori de deservire angajat cu contract de muncă),
procedura de recuperare va fi după dreptul comun, prin hotărâre judecătorească, ori după
regulile răspunderii materiale din dreptul muncii. Cu alte cuvinte, normele răspunderii
materiale nu sunt aplicabile celor care nu îşi desfăşoară activitatea în temeiul contractului de
muncă.40
În al doilea rând, deşi legea nu o spune, fapta şi paguba trebuie produse în exerciţiul
sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, pentru că altfel am putea fi în prezenţa
unei răspunderi delictuale generate de comiterea vreunei infracţiuni contra patrimoniului de
genul furtului sau delapidării constatate şi consacrate prin hotărâre judecătorească penală.
Acest lucru obligă la determinarea riguroasă a atribuţiilor de serviciu încălcate sau nu – prin
faptă ilicită comisivă (de acţiune) sau omisivă (de inacţiune) – de cel căruia îi reveneau spre
exercitare. De aceea, putem fi în prezenţa unei încălcări a atribuţiilor de serviciu (de exemplu,
preluarea defectuoasă prin inventar a unor bunuri sau valori, ori neasigurarea corespunzătoare
a modului lor de păstrare) sau o neexercitare corespunzătoare a acestora (de exemplu,
neefectuarea riguroasă şi periodică a controlului financiar sau gestionar).
40 A se vedea S. Ghimpu…, op.cit., vol. III, pag. 115.
Pagina 97 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Dacă paguba a fost produsă în urma aplicării unei dispoziţii ierarhice aparent legale
răspunderea reparatorie nu poate reveni executantului decât dacă şi în măsura în care trebuia
sau putea să-şi dea seama de ilegalitatea şi de consecinţele măsurii în cauză. Desigur, dacă
ordinul era vădit ilegal sau neoportun răspunderea va reveni deopotrivă celor doi factori din
raportul ierarhic de serviciu.
În al treilea rând, prejudiciul cauzat patrimoniului autorităţii trebuie să constea fie
într-o diminuare a acestuia (micşorarea drepturilor sau a activului), fie într-o sporire a
pasivului (creşterea obligaţiilor), respectiv o necreştere a activului. Exemplificativ arătăm
pentru cazurile anterioare pierderea unor titluri de valoare, sume de bani, obiecte,
determinarea, prin neplată la termen, a suportării unor penalităţi de către instituţia proprie sau
neîncasarea unor drepturi (creanţe) cuvenite autorităţii.
La rândul său, prejudiciul trebuie să fie material, efectiv, direct, real, cert şi actual
“per a contrario” orice alt prejudiciu nematerial, viitor, indirect, incert, nedeterminabil, nu
antrenează răspunderea patrimonială.
Evident, între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe o legătură cauzală deoarece
dacă fapta n-a generat prejudiciul constatat ori el provine dintr-o altă sursă, nu mai poate
opera o răspundere reparatorie delictuală ci, eventual, o răspundere contractuală.
În sfârşit, vinovăţia celui în cauză, numită şi culpă în dreptul civil, trebuie să existe
sub forma intenţiei (directe sau indirecte) numită dol în dreptul civil ori a culpei (cu
previziune sau fără previziune), respectiv imprudenţa şi neglijenţa.
Desigur, intervenţia unor cauze care exclud caracterul ilicit al faptei, mai ales prin
inexistenţa vinovăţiei înlătură, implicit, şi răspunderea juridică aferentă, aşa cum este cazul
legitimei apărări, stării de necesitate, cazului fortuit, constrângerii fizice sau morale, beţia
involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea cunoscute din dreptul penal, la care se mai
adaugă, în mod specific,41 executarea unei obligaţii legale şi riscul normal al serviciului,
precum şi forţa majoră (de exemplu, punerea în executare a actului de demolare a unei
construcţii ridicate în mod neautorizat ori distrugerea unor bunuri contaminate de către
organele de inspecţie sanitar-veterinară).
b) Cea de a doua ipoteză vizează răspunderea civilă a funcţionarului pentru
nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit (art. 77 lit. c).
Această obligaţie de restituire a sumelor acordate în mod necuvenit nu este neapărat
generată din vina funcţionarului, fiind posibilă lipsa oricărei culpe a acestuia, apărând ca
41 Idem, op.cit., pag. 94.
Pagina 98 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
vinovat cel ce a dispus plata, de exemplu, a unor cheltuieli de deplasare (transport, diurnă,
cazare) ori salariale mai mari decât cele legal prevăzute.
Temeiul restituirii este îmbogăţirea fără justă cauză a beneficiarului plăţilor, printr-un
fapt ce sporeşte patrimoniul altei persoane fără ca pentru acesta să existe un temei juridic,
ceea ce obligă la o restituire corespunzătoare proporţiei nejustificate de mărire corelată cu
diminuarea patrimonială a celuilalt.42
Neexistând vină în comiterea faptei, aceasta are un caracter licit, astfel încât nu sunt
întrunite condiţiile răspunderii pentru faptă proprie, iar, pe de altă parte, subiectul obligaţiei,
în acest caz, trebuie să aibă şi calitatea specială de funcţionar public, ceea ce influenţează
hotărâtor procedura legală de recuperare a creanţelor datorate. Dacă cel în cauză are alte
calităţi, de demnitar sau persoană aleasă, de salariat cu contract de muncă, procedurile de
urmat vor fi cea civilă (acţiunea în restituire) sau cea materială (de imputare).
Ar fi fost util ca, urmând cazurile prevăzute de Codul muncii (art. 272) să se fi lărgit
sfera de cuprindere a acestei ipoteze şi cu obligaţia de restituire a plăţii contravalorii
bunurilor ori a serviciilor primite, respectiv prestate fără drept. Deşi în practică nu este
exclusă o asemenea ipoteză, apreciem că în lipsa unei proceduri legale statutare exprese se va
acţiona faţă de funcţionarul public vizat, după regulile dreptului civil.
Repararea pagubelor produse cu vinovăţie de funcţionar patrimoniului serviciului său
ori obligarea sa la restituirea sumelor acordate necuvenit (art. 77 lit. a şi b) se dispune prin
emiterea de către conducătorul organului public a unui ordin sau dispoziţie de imputare, în
termen de 30 zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de
plată (art. 78/1). Dreptul conducătorului de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se
prescrie în termen de 3 ani de la data procedurii pagubei (art. 78/3).
Împotriva ordinului sau dispoziţiei funcţionarul public în cauză se poate adresa
instanţei de contencios administrativ (art. 78/2).
Trebuie să remarcăm faptul că deşi natura celor două cazuri de răspundere este
evident civilă, sub aspectul dreptului material, totuşi procedura de stabilire a răspunderii şi de
recuperare a pagubei este administrativă, având în vedere raporturile de serviciu în care se
află funcţionarul, ca şi criteriile de celeritate în obţinerea reparaţiei prin acte administrative
sau angajament de plată a celui vizat.
42 C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 130.
Pagina 99 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
c) Cea de a treia ipoteză vizează răspunderea funcţionarului pentru daunele plătite de
autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 77 lit. c).
În acest caz, suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale pentru fapta altuia,
respectiv a autorităţii ca şi comitent pentru fapta prejudiciantă a funcţionarului (prepus) faţă
de patrimoniul unui terţ (conform art. 1000/3 din Codul civil).
În primul rând, pentru a interveni o astfel de răspundere în persoana funcţionarului
trebuie să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (prevăzute de art. 998 şi 999
Cod civil), respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între cele două, existenţa
subiectului vinovat.
În al doilea rând, trebuie întrunite şi anumite condiţii speciale,43 respectiv:
existenţa unui raport (de prepuşenie în dreptul civil) de serviciu sau de funcţiune între
autoritate, care a răspuns civil, şi funcţionarul acesteia;
fapta ilicită prejudiciantă să fi fost săvârşită cu prilejul sau în legătură cu exerciţiul
funcţiei publice, chiar dacă a avut loc prin încălcarea, neîndeplinirea sau depăşirea
atribuţiilor, dar în nici un caz în afara sau fără vreo legătură cu ele. În acest ultim caz nu se
mai pune problema decât sub aspectul răspunderii proprii a celui efectiv vinovat, iar nu şi a
răspunderii autorităţii din care face parte.
Dacă, însă, prejudiciul cauzat terţilor este urmarea unui fapt ilicit al conducerii,
răspunderea autorităţii este pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia ca şi în cazul
subordonaţilor, a personalului de execuţie, etc.
Totuşi, apreciam că Statutul în mod greşit a identificat raporturile de serviciu sau de
funcţiune, având o natură administrativă, publică, cu cele de prepuşenie, având o natură
civilă, privată, pentru simplul fapt că exerciţiul autorităţii publice impune considerarea
întregului organ sau a întregii instituţii ca un tot unitar, acest exerciţiu nerevenind numai
conducerii, ci şi altor funcţionari de decizie sau cu atribuţii de punere în executare a actelor
de drept public.
În acest sens, în baza unor reglementări, cum sunt Legea contenciosului administrativ
nr. 29/1990 răspunderea pentru actele şi faptele de putere, licite sau ilicite, vătămătoare
pentru drepturile terţilor, revine în primul rând autorităţii faţă de persoana lezată şi numai în
subsidiar funcţionarului efectiv vinovat (art. 1 şi 13).
Mai mult, reglementările contravenţionale consideră abateri anumite încălcări ale legii
săvârşite de persoana juridică, organizaţia, subiectul colectiv, indiferent că, în ultimă instanţa,
43 Idem, op.cit., pag. 253.
Pagina 100 din 101
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
vinovată se face o persoană fizică determinată din cadrul ei, legea nefăcând distincţie între
personalul de conducere şi cel de execuţie. În acest sens fapta este considerată săvârşită de
către însăşi organizaţia respectivă, chiar dacă amenzile stabilite pe seama ei vor fi ulterior
imputate de aceasta celor efectiv vinovaţi.
De aceea, apreciem că daunele provocate de administraţie terţilor prin acte sau fapte
de putere ar trebui să determine răspunderea acesteia pentru fapta proprie, nu pentru fapta
altuia prin analogia civilistă în materie, la care s-a recurs prin Statut.
În al treilea rând, recuperarea pagubei pentru daunele plătite de autoritate sau
instituţie unor terţe persoane se va face de la funcţionarul vinovat în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 78/1 teza ultimă coroborat cu art. 77 lit. c).
Autoritatea obligată la suportarea despăgubirilor se va întoarce împotriva
funcţionarului său efectiv vinovat (prin acţiunea în regres) pentru a-şi acoperi prejudiciul
suportat, iar acesta va răspunde atât pentru paguba efectiv produsă, cât şi pentru câştigul
(folosul) nerealizat.
Pagina 101 din 101