Aspecte ale moralei crestine

Intoducere

Motivarea alegerii

Întotdeauna Biserica a fost confruntată cu probleme, dar sfera ei de cuprindere şi

intensitatea problemelor ei de acum par a fi mai mari decât oricând în istorie. Datorită marii

creşteri numerice a populaţiei lumii şi datorită numărului de oameni care aderă la religiile

necreştine reînviate, creştinismul devine o religie minoritară în lume.

Credinţa adevărată este importantă în viaţa unei naţiuni. Naţiunea este alcătuită din

indivizi şi alegerea credinţei este o decizie personală. Relaţia cu Dumnezeu este o problemă a

fiecărui individ. În funcţie de alegerile lor individuale, românii de azi vor determina felul în

care naţiunea română de mâine va arăta. Poporul român se află la una dintre cele mai mari

cotituri ale istoriei sale. Pe plan economic, politic, cultural şi religios poporul român trebuie

sa ia decizii de o importanţă vitală. Ce va alege el ? În ce direcţie se va îndrepta ? Cum va

afecta aceasta unitatea ţării ? De aceste opţiuni va depinde viitorul fiecărui cetăţean român.

Omul este o fiinţă socială care constituie un univers distinct, o lume a complexităţii

care acţionează şi interacţionează cu mediul înconjurător şi care este supus efectelor acţiunii

pe care mediul înconjurător le exercită asupra sa. Dispunând de o personalitate complexă

( intelect, voinţă, sentimente), fiinţa umană răspunde solicitărilor exprimate sub forma unor

manifestări exterioare, acţionale, comportamentale.

Există anumite arii ale existenţei umane în care manifestările comportamentale au o

conotaţie specială, dată fiind natura problemelor pe care le abordează, şi această arie este aria

moralităţii.

De-a lungul secolelor, cercetătorii au abordat problema moralităţii comportamentale :

“Când putem vorbi despre un comportament moral şi când despre un comportament imoral

sau amoral ?”

Pagina 1 din 81

În psihologia românească, cunoscutul psiholog, Mielu Zlate, a prezentat o “balanţă” a

moralităţii, în care fiecare subiect uman alege să adopte un comportament moral sau unul

amoral în funcţie de anumite criterii interne sau externe.

Problematica moralităţii şi în special a moralităţii creştine primeşte note distinctive în

perioada dezvoltării personalităţii umane- adolescenţa, iar dacă adăugăm “sensibilităţii”

acestei perioade directa dezvoltare a subiectului uman, particularităţile distincte ale moralei

creştine, putem afirma că avem de-a face cu un subiect amplu, complex , care poate reţine

atenţia prin descoperirea unor faţete originale, încă neexplorate.

Trăim într-o lume tensionată în care zilnic asupra fiecărui individ acţionează un

complex de forţe ce contribuie la conturarea personalităţii lui, la maturizarea lui socială,

intelectuală şi emoţională. Confruntat cu foarte multe situaţii şi probleme, frecvent subiectul

uman nu mai are timp suficient şi energia psihică necesară pentru a filtra prin propria lui

gândire evenimentele cu care se confruntă şi îşi formează o imagine distorsionată despre

lumea înconjurătoare. Apar astfel prejudecăţile şi stereotipiile aşa cum afirma Serge

Moscovici . Acestea îşi pun amprenta asupra modului în care omul abordează- în cazul de

faţă- creştinismul şi asupra comportamentului din perspectiva moralei creştine.

Primul pas în manifestarea comportamentului moral este decizia voliţională de a

“vrea” să fii moral. În societatea secolului nostru, multitudinea schimbărilor cu care individul

se confruntă îi distrage atenţia şi nu îl încurajează să acţioneze moral.

Există o predispoziţie în om de a răspândi şi difuza zestrea înţelepciunii şi învăţăturii

sale, de a se perpetua din punct de vedere spiritual dincolo de spaţiul şi timpul în care îşi duce

existenţa. Calitatea acumulărilor de experienţe culturale ţine de maniera de reproducere a

acestora , de însuşirea , îmbogăţirea şi crearea de noi valori, de modalităţile de învăţare şi

personalizare a culturii la un moment dat.

Prin educaţie, omenirea rezistă şi dăinuie. Umanitatea se proiectează înspre veşnicie

tocmai datorită educaţiei. Cultura rezonează în timp, este trăită, re-creată şi creată în şi prin

exerciţiul paideutic. Educaţia este unul dintre cele mai nobile şi mai complexe activităţi

umane. Darul învăţării altuia este preţuit de însuşi Iisus Hristos, modelul desăvârşit al

Învăţătorului în tradiţia creştină, care şi-a trăit învăţătura sa, atunci când chema la păstrarea şi

perpetuarea nealterată a adevărurilor de credinţă.

Pagina 2 din 81

Lucrarea de faţă îşi propune să studieze comportamentul studenţilor din Bucureşti faţă

de morala creştină. Deşi se poate spune că nu s-au făcut prea multe cercetări din perspectiva

unui specialist în comunicare, am ales această temă tocmai din acest motiv. În plus, a studia

morala din perspectivă creştină pot spune că este o pasiune personală .

Capitolul I constă într-o prezentare pe scurt a “creştinismului biblic”, orientată aupra

problemelor si perspectivelor creştinismului de astăzi şi la ceea ce înseamnă creştinismul ca

trăire şi ca religie.

Capitolul al II-lea evidenţiază structura comportamentului în general si a

comportamentului tinerilor în particular, precum şi prezentarea stărilor eului din perspectiva

analizei tranzacţionale.

În capitolul al III-lea sunt prezentate metodele de cercetare folosite pentru a identifica

într-o manieră cât mai riguroasă opiniile studenţilor bucureşteni, urmând ca apoi să fie expuse

rezultatele acestei cercetări precum şi concluziile şi constatările rezultate în urma cercetării.

Deosebit de important a fost sprijinul acordat de către Prof.Univ.Dr. Vasile Tran în

realizarea acestei lucrări, căruia îi adresez , pe această cale, mulţumirile mele.

Pagina 3 din 81

Capitolul I

Locul şi rolul creştinismului în viaţa omului

România se bucură azi de libertate religioasă. După ani de zile de îndoctrinare

materialist-atee, timp în care credinţa religioasă era incriminată şi luată în derâdere, ţara

beneficiază astăzi de libertate pe acest plan. Biblia nu mai este o carte interzisă şi fiecare

român poate avea acasă o Biblie sau un Nou Testament.

Odată cu căderea comunismului şi falimentul marxismului ca ideologie politică şi

economică, şi filosofia marxistă, care ataşase ateismul concepţiei sale despre lume şi viaţă, a

suferit o lovitură. În sufletul oamenilor , şi ales al generaţiei tinere, s-a produs un gol imens .

Când la 15 decembrie 1989, în Timişoara, în faţa Bisericii Reformate s-a declanşat revoluţia

română, oamenii au aprins lumânări, au început să se roage şi au declarat că “Există

Dumnezeu!”. Românii umpleau golul cu Dumnezeu , aşa cum afirmase demult Fericitul

Augustin : “Tu ne-ai făcut pentru tine, Dumnezeule, şi inimile noastre nu-şi găsesc linişte

decât atunci când se odihnesc în tine.”

Creştinii cred că Sfânta Scriptură, Biblia, este opera divină care descoperă voia lui

Dumnezeu. Afirmaţia aceasta ridică serioase semne de întrebare faţă de acele confesiuni

religioase care o exclud, adaugă sau scot părţi din ea, căci odată cu libertatea religioasă, are

loc în România şi proliferarea unor credinţe care se îndepărtează din ce în ce mai mult de

creştinismul clasic.

Învăţăturile creştinismului biblic îl deosebesc de alte religii. Creştinismul biblic,

credinţa descrisă pe paginile Noului Testament este unică deoarece Hristos este unic.

Lucrarea sa a fost unică şi Scripturile care descriu această lucrare sunt unice. Multe cărţi s-au

scris despre religie. Unele s-au străduit să arate că toate religiile sunt esenţialmente la fel, că

ele sunt doar căi care duc la acelaşi Dumnezeu. Dar, conform Bibliei, nu toate religiile duc la

Dumnezeu. Există diferenţe esenţiale, de neevitat, între principiile creştinismului biblic şi

învăţăturile islamului, ale hinduismului, confucianismului, etc. “ Creştinismul biblic” se

referă la convingerile proclamate de majoritatea creştinilor de la începutul Bisericii , în

primul secol din era noastră. Aceste convingeri fundamentale, aşa cum sunt ele arătate în

Biblie, includ următoarele aspecte:

Pagina 4 din 81

Dumnezeu s-a întrupat în Omul Iisus Hristos;

Iisus Hristos a ispăşit, a plătit pentru păcatele omului prin moartea sa pe cruce;

Hristos a înviat din mormânt, în trup, învingând moartea şi dovedind că este

Dumnezeu;

Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat cu autoritate,

infailibil.

Nici o altă religie din lume nu este de acord cu creştinismul biblic asupra acestor

puncte.

I.1. Creştinismul ca religie. Probleme şi perspective ale creştinismului

Creştinismul apare într-un climat religios lipsit de interioritate şi profunzime. Religia

la cumpăna dintre milenii decăzuse în gesticulaţii sterile, formaliste, golite de semnificaţii

majore. Iisus din Galileea va exalta un Dumnezeu drept prin iubire şi iertare. El scoate religia

din jocul steril al speculaţiilor raţionale, impregnând-o cu dragostea şi caritatea inimii, a

sufletului. Dumnezeu este iubire, înainte de toate, şi numai prin iubire ne înălţăm spre El cu

toată fiinţa noastră. Sedimentând şi resemnificând idei de bază ale omenirii, creştinismul

realizează o revoluţie spirituală a umanităţii , o nouă ordine morală prin postularea purităţii

inimii prin dragostea pentru Dumnezeu şi prin bunăvoinţa între semeni.

Misiunea formatoare a creştinismului, de reconstituire a personalităţii umane, devine

idealul explicit al noii religii. Se urmăreşte perfectarea în om a dimensiunii îndumnezeirii ;

este vorba de reconstrucţia omului, înţeles ca structură inseparabilă fizic şi sufletesc. Hristos

nu este un simplu învăţător de lege sau un profet oarecare, ci Învăţătorul prin excelenţă,

prototipul de perfecţiune al creştinismului.

Pentru a analiza adevărata natură a unei religii este normal să se facă referinţă la sursa

primordială de informare a acelei religii, pentru a i se vedera originea şi judeca autenticitatea

şi credibilitatea.

Majoritatea religiilor lumii recunosc că între Dumnezeu şi om există o ruptură, o

separare, o distanţare. Desigur, fiecare religie explică în felul ei modul în care s-a produs

această reuptură şi a apărut această distanţare. Important este că toate religiile îşi stabilesc ca

obiectiv principal readucerea omului la Dumnezeu sau restabilirea legăturii sau a relaţiei

dintre om şi Dumnezeu. Însuşi numele de “religie”exprimă acest lucru, cuvântul avându-şi

Pagina 5 din 81

originea în latinescul re-ligo, re-ligare (verb) care semnifică “a lega din nou”. Strămoşii noştri

latini ştiau că scopul religiei este să-l lege din nou pe om de divin. Fiecare religie presupune o

anumită soluţie sau o anumită formulă pentru a depăşi prăpastia dintre om şi divinitate şi

pentru a-l repune pe om în relaţii bune cu Creatorul său. Cine vrea să cunoască esenţa unei

anumite religii trebuie să vadă cum propune religia respectivă rezolvarea acestei probleme,

deoarece aceasta formează inima religiei.

Prin urmare, sursa de informare a unei religii şi modul în care încearcă această religie

să-l lege din nou pe om de Dumnezeu sunt cele două elemente care o definesc esenţialmente.

Orice om care simte în sine aspiraţia după divinitate, care doreşte să descopere

adevărul, să intre în contact cu forţa divină şi să stabilească o relaţie bună şi permanentă între

sine şi Dumnezeu trebuie să se întrebe cine oferă soluţia adevărată la aspiraţiile şi dorinţele

absolut vitale ale spiritului uman. Există enorm de multe religii, mişcări, asociaţii şi filosofii

care îi promit astăzi omului adevărata soluţie la aspiraţia către eternitate.

Omul întreprinde anumite acţiuni şi face anumite eforturi pentru a ajunge la

Dumnezeu. Acţiunea pleacă de la om şi este făcută de om. Conform credinţei creştine, toate

încercările omului de a ajunge la divinitate se vor sfârşi în deziluzie. În cartea din Biblie

numită Proverbe sau Pilde, înţeleptul împărat Solomon spune că “multe căi pot părea omului

bune, dar la urmă se văd că duc la moarte” În Vechiul Testament îndemnul este : “Căutaţi pe

Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape”. În Noul Testament ,

Iisus Hristos, Dumnezeu devenit om, spune despre sine: “Fiul Omului a venit să caute şi să

mântuiască ce era pierdut.”

Aceasta este esenţa Evangheliei (“Vestea bună”): Dumnezeu însuşi în persoana Fiului

său a venit intr-o misiune de salvare a omenirii pierdute. Şi acelaşi Iisus ne spune : ”Eu sunt

calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

I.2. Probleme

Cu toate că ameninţarea ca lumea să ajungă sub dominaţia Germaniei naziste

totalitare, a Italiei fasciste şi a Japoniei imperialiste s-a sfârşit odata cu cel de-al doilea război

mondial, în ţări din America de Sud, din Africa şi din Asia forţele revoluţionare au adus la

putere guverne totalitare de dreapta sau de stânga. Aceste regimuri îl privează, de obicei, pe

individ de libertatea de exprimare şi de libertatea religioasă. Unele regimuri au refuzat să

Pagina 6 din 81

admită misionari creştini sau i-au expulzat. Mulţi membrii ai clerului romano-catolic au

înfruntat deschis guvernele, adeseori marxiste, în încercarea de a pune capăt opresiunii şi de a

înfiinţa guverne noi. Teologia eliberării, care a apărut în America Latină pretinde a fi bazată

pe Biblie, dar ea este bazată mai mult pe ideile marxiste ale revoluţiei pentru încetarea

opresiunii.

Comunismul totalitar a fost şi încă este în unele ţări o ameninţare majoră la adresa

creştinismului. El este comparabil cu invaziile barbarilor asupre Imperiului Roman şi cu

ridicarea islamismului în secolul al VII-ea. Comunismul nu este numai un sistem social şi

politic. Datorită mesajului său despre oameni uniţi ce caută o ordine mai bună în lume, ordine

a cărei venire este, în gândirea lor, tot atât de inevitabilă precum este răsăritul soarelui în

fiecare zi, comunismul are deasemenea conotaţii religioase. Datorită premiselor sale

materialiste şi atee, când ajunge la putere, comunismul se opune creştinismului. Conducătorii

din ţările comuniste persecută Biserica naţională în mod deschis sau pe ascuns.

O altă problemă cu care se confruntă moralitatea creştină este creşterea imoralităţii

sexuale, a alcoolismului şi consumului de droguri, a ratei divorţurilor şi a cuplurilor

necăsătorite care trăiesc împreună, precum şi diminuarea tonului moral al unor programe de

radio şi televiziune. Toate acestea ameninţă în aceeaşi măsură şi stabilitatea familiei ca

instituţie socială.

Moralitatea celor din serviciile publice pare a cunoaşte deasemenea un declin.

Vârsta medie a delincvenţilor a scăzut într-atât incât cea mai mare parte a delictelor

sunt comise de tineri, majoritatea adolescenti. Migrarea generală a populaţiei din întreaga

lume de la sat la oraş a condus la înstrăinarea populaţiei de Biserică şi de comunitate. Viaţa în

suburbii tinde să izoleze şi să separe oamenii de problemele urbane. Faptul acesta creează

delincvenţa, crima, supraaglomerarea la periferii şi, până recent, migrarea clasei de mijloc

spre suburbii.

Tendinţa de a instituţionaliza şi de a birocratiza Biserica, de a face din ea o parte a

culturii constituie o ameninţare la adresa creştinismului dinamic. Religia civilă, poate

degenera într-un mixaj de fals patriotism cu o etică denaturată şi o teologie naţionalistă, fapt

ce ar lega Biserica de Stat şi ar face ca aceasta să-şi piardă respectul celor ce au cu adevărat

nevoie de ajutorul ei.

I.3. Perspective

Pagina 7 din 81

Care sunt perspectivele pentru un creştinism pus în faţa acestor probleme ?

Cercetătorii istoriei Bisericii pot observa că au existat şi alte epoci când aceasta a fost

confruntată cu probleme, dar a reuşit să reziste perturbaţiilor grave cauzate, de exemplu, de

arienii eretici, de invaziile germanice păgâne dintre anii 375-500, de ameninţarea islamică

începând cu secolele al VII-lea şi al VIII-lea.

Repetarea permanentă a trezirilor şi a revigorărilor spirituale în ţările de pe coastele

Atlanticului, în vremuri de criză, a reînnoit Biserica, ajutând-o să slujească propriei sale

generaţii. Deşi revigorările spirituale de nivelul marilor reforme de pe continentul european

sau din America nu fac parte din scena contemprană, în secolul nostru, renaşterea interesului

pentru teologia biblică duce la dezvoltarea unei lucrări de învăţare în Biserică prin

accentuarea unei teologii biblice sănătoase în societate.

I.4.Creştinismul ca trăire

Creştinismul este înainte de toate o problemă a fiecărui individ. Fiecare om trebuie să

aleagă pentru sine. În creştinism, înţeles în esenţa lui, copiii nu pot să moştenească religia

părinţilor lor. Părinţii trebuie, desigur, să-şi educe copiii şi să le prezinte convingerile lor

religioase şi să le imprime de mici respectul pentru Dumnezeu, însă alegerea trebuie să fie şi

este a copiilor când aceştia ajung la vârsta la care sunt capabili să formuleze propriile lor

judecăţi şi opinii. Faptul că fiecare generaţie alege pentru sine expică de ce există atâtea

oscilaţii în dezvoltarea spirituală a unei naţiuni. Există generaţii care sunt foarte aproape de

Dumnezeu, dar de multe ori, datorită faptului că aceste generaţii nu au ştiut cum să-şi

transmită copiilor credinţa şi experienţa spirituală ele au fost urmate de epoci de declin.

Adeseori trebuie ca o întreagă generaţie să experimenteze falimentul unei vieţi lipsite de

Dumnezeu pentru ca una nouă să redescopere adevărul Evangheliei şi pe Creator.

Nimănui nu-i place să i se spună că este rob, prizonier, victimă. Orgoliul omului este

de aşa natură încât îl face să se prezinte ca liber chiar şi atunci când nu are cu ce să-şi ascundă

lanţurile sau cătuşele. Şi totuşi, noi toţi suntem prizonieri ai unor sisteme de gândire, ai unor

concepţii care ne-au fost imprimate în minte din copilărie, fără voia noastră. Marxismul a

încercat să ne convingă că baza produce suprastructura , că ideile, concepţiile, legile,

credinţele sunt produse de factori economici şi sociali. Realitatea este, insă, că tocmai ideile,

Pagina 8 din 81

concepţiile, credinţele care formează concepţia despre lume şi viaţă determină tipul de

economie şi felul de societate pe care le creem şi felul de viaţă pe care îl adoptăm ca indivizi.

Ce spune de fapt creştinismul ? Le spune oamenilor să se întoarcă la Dumnezeu, care le

promite eliberare şi iertare. Prin urmare, el nu are nimic să le spună oamenilor care nu ştiu că

au făcut ceva de care trebuie să se căiască şi care nu simt nevoia de iertare. Dacă individul îşi

dă seama că există o lege morală reală şi o forţă în spatele legii , şi că din momentul în care

acea lege a fost călcată şi s-a făcut duşmanul acelei forţe, din acel moment începe

creştinismul să aibă sens pentru el.

Aşa cum cei bolnavi îşi dau seama, mai devreme sau mai târziu, că au nevoie de

doctor, când cineva înţelege condiţia umană din perspectivă creştină, atunci începe să

înţeleagă despre ce vorbesc creştinii. Ei oferă o explicaţie a modului în care s-a ajuns în

starea actuală, în care oamenii urăsc şi iubesc în acelaşi timp bunătatea. Creştinii spun cum

cerinţele legii despre care am menţionat au fost împlinite în contul omenirii, cum Dumnezeu

a devenit om ca să-l mântuiască pe om de dezaprobarea divină.

Creştinismul este de acord cu dualismul în privinţa faptului că în univers are loc un

război, dar consideră că este un război între forţele divine, ale binelui şi cele ale întunericului,

ale răului. Dumnezeu a creat fiinţe care au voinţă liberă, aceasta însemnând că pot alege

binele sau răul. Voinţa liberă este cea care face posibil răul, dar este şi singura care face

posibilă o dragoste , o bunătate sau o bucurie după care omul tânjeşte. Fericirea pe care

Dumnezeu a conceput-o pentru fiinţele umane, forme superioare de viaţă, este fericirea de a-

L cunoaşte pe El. Omul decide el însuşi dacă ascultă de Dumnezeu sau urmează o cale

proprie făcând abstracţie de Dumnezeu. Folosirea voinţei independente de Dumnezeu este

numită păcat. Orice păcat, oricât de mic ar putea părea, produce o separare de Dumnezeu şi

devine o barieră care face imposibil accesul omului spre Dumnezeu. Omul nu se poate salva

pe sine neputând rezolva problema separării de Dumnezeu. Din perspectiva creştină, păcatul

este o problemă prea gravă pentru ca el singur să-i poată găsi o rezolvare. Păcatul este o

problemă gravă pentru că decizia omului de a alege să nu-l asculte pe Dumnezeu a acţionat în

patru sfere care îi sunt inaccesibile omului. În primul rând, păcatul omului a afectat justiţia lui

Dumnezeu. Dumnezeu decretase că plata păcatului era moartea şi justiţia sa trebuia aplicată.

Dumnezeu, ca judecător drept, ar avea o fire nedreaptă dacă ar lăsa nepedepsit păcatul. În al

doilea rând, păcatul fiind opţiunea omului de asculta de Satan, metamorfozat într-un şarpe,

Dumnezeu i-a dat acestuia autoritate asupra omului; omul nu-şi mai aparţine lui însuşi; atâta

timp cât omul este sub păcat, el este actul de proprietate al lui Satan. În al treilea rând, păcatul

l-a ucis spiritual pe om. Când Dumnezeu i-a zis omului că în ziua în care va păcătui va muri a

Pagina 9 din 81

spus un adevăr, l-a avertizat de consecinţele actului său : în ziua aceea, spiritul omului, care

avea în el capacitatea de a comunica cu divinul direct, neintermediat, s-a atrofiat. Omul

devine astfel mort din punct de vedere spiritual şi un mort nu se poate ajuta pe sine. În al

patrulea rând, păcatul a pus stăpânire pe om şi l-a făcut rob. Omul nu este liber să

păcătuiască- el este un sclav care execută şi constată că, atunci când vrea să iasă din robie

nemaicomiţând anumite păcate, nu este în măsură să se elibereze pe sine.

Datorită acestor consecinţe atât de complexe ale păcatului, numai Dumnezeu poate

rezolva această problemă. Rezolvarea a constat în faptul că l-a trimis în această lume pe Fiul

său, care s-a făcut om, s-a identificat cu condiţia umană, a luat asupra sa păcatele omenirii şi

a murit pe cruce pentru ele. Murind încărcat de păcatele oamenilor şi pentru aceste păcate, în

locul oamenilor, a ispăşit astfel pedeapsa decretată de legea lui Dumnezeu. Fiul lui

Dumnezeu a realizat anularea efectului păcatelor în toate cele patru sfere menţionate : întâi a

împlinit justiţia lui Dumnezeu, murind în locul celor păcătoşi, în al doilea rând a anulat

dreptul lui Satan asupra oamenilor prin anularea păcatelor lor; după aceea, prin învierea sa

din morţi, a dat viaţă nouă celor morţi în păcatele lor şi în al patrulea rând, sângele –simbol al

jertfei şi al ispăşirii la poporul evreu- lui Iisus Hristos vărsat pe cruce dizolvă şi spală păcatele

omului, eliberându-l de robia păcatului.

Creştinismul consideră că Dumnezeu este sursa din care vine toată puterea noastră de

gândire. Se poate ridica cel ce a fost creat mai sus decât creatorul său ? Când îl contrazicem

pe Dumnezeu ne contrazicem însăşi forţa care ne face capabili să ne contrazicem. Dumnezeu,

conform Bibliei, consideră că această stare de război din univers este preţul care merită plătit

pentru voinţa liberă, că merită să creeze o lume vie, nu una formată din marionete, în care

creaturile pot face bine sau rău şi în care se poate investi ceva important.

Crezul creştin central este că moartea lui Hristos ne-a pus oarecum într-o relaţie bună

cu Dumnezeu şi ne-a dat un nou început. Teoriile cu privire la modul în care a făcut aceasta

ţin de o cu totul altă problematică. Adevărul asupra căruia toţi creştinii sunt de acord este că

moartea lui Hristos este singura eficientă în a rezolve problema păcatului. Ni se spune că

Hristos a fost omorât în locul omului, că moartea lui a spălat păcatele omenirii şi că prin

moartea lui a înfrânt însăşi moartea. Aceasta este formula, acesta este creştinismul. Mântuirea

de natura păcătoasă se face prin credintă: “ Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi

aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

Când creştinii spun că viaţa lui Hristos este în ei nu se referă doar la ceva mintal sau

moral. Când ei vorbesc de “a fi în Hristos” sau despre faptul că “Hristos este în ei”, aceasta

nu este doar un mod de a spune că ei se gândesc la Hristos sau îl imită, ci că Hristos

Pagina 10 din 81

acţionează direct prin ei, că toată mulţimea de creştini formează organismul fizic prin care

acesta acţionează.

I.5. Moralitatea creştină

Unii oameni preferă să vorbească despre idealuri morale în loc de reguli morale şi de

idealism moral în loc de supunere morală. Este adevărat, desigur, că perfecţiunea morală este

un ideal, în sensul că nu-l putem atinge. Din această persepectivă, orice gen de perfecţiune

este un ideal pentru oameni : nu putem fi studenţi perfecţi, profesori perfecţi, politicieni

perfecţi şi nici nu putem face lucruri perfecte , ca de exemplu, trasarea unei linii perfect

drepte. Dacă se spune că un om are un “ideal”, acest lucru nu înseamnă că toţi ceilalţi oameni

ar trebui să aibă acelaşi obiectiv. Libertatea ne permite să avem alternative. Este problematic

să se spună despre un om care încearcă să respecte legile morale că este un “om cu idealuri

înalte”, deoarece acest lucru ar puea conduce la ideea că aspiraţia spre perfecţiunea morală

este doar o dorinţă personală şi că ceilalţi oameni nu sunt chemaţi, destinaţi să aibă acelaşi

ideal.

Moralitatea creştină se referă la trei lucruri : la corectitudinea şi armonia între indivizi,

apoi la ceea ce am putea numi armonizarea lucrurilor ce ţin de sfera interioară a individului,

şi , în cele din urmă, la scopul general al vieţii umane luată în ansamblul ei. Sub impactul

rutinei sau , dimpotrivă, al schimbărilor din ce în ce mai profunde ale stilului de viaţă,

oamenii moderni se gândesc aproape întotdeauna la primul aspect şi le uită pe celelalte două.

Când oamenii spun că luptă pentru standarde morale creştine, ei înţeleg de obicei prin aceasta

că trebuie să pledeze pentru corectitudine în relaţiile dintre indivizi, categorii sociale, naţiuni.

Este foarte firesc ca, atunci când ne gândim la moralitate, să se înceapă în acest mod, cu

relaţiile sociale, pentru că rezulatatele moralităţii se răsfrâng direct asupra stării de fapt a unei

societăţi. Aproape toţi oamenii sunt de acord, cel puţin teoretic, că fiinţele umane au nevoie

de o ordine socială care poate fi împlinită tot prin intermediul prezenţelor umane. Dar, deşi

este firesc să începem cu toate acestea, dacă gândirea noastră despre moralitate se opreşte

aici, am putea foarte bine să nu ne gândim la moralitate.

Dacă nu trecem la un nivel superior, la armonizarea lucrurilor ce ţin de interioritatea

umană, nu facem decât să vorbim despre o moralitate aparentă. Ce rost are să formulăm pe

hârtie reguli despre conduita socială, când ştim că pornirile instinctive, vilenţa, aviditatea,

Pagina 11 din 81

orgoliul ne vor împiedica să le respectăm ? Aceste lucruri nu vor fi decât o iluzie, dacă

altruismul şi curajul indivizilor nu vor face ca orice sistem să funcţioneze într-un mod etic.

Nu îi poţi face pe oameni buni şi oneşti prin lege; şi fără oameni oneşti nu poţi avea o

societate onestă, care să poată oferi siguranţă indivizilor care compun. Acesta este motivul

pentru care este important să ne gândim la moralitatea interioară a individului.

Diferitele credinţe despre univers conduc la comportări diferite. S-ar părea , la prima

vedere, foarte firesc, să ne oprim cu cercetarea când am ajuns în acest punct şi să aplicăm

acele elemente ale moralităţii cu care oamenii sunt în general de acord. Religia creştină

conţine, însă, o serie de afirmaţii despre realităţi văzute din alte perspective faţă de celelalte

religii şi dacă ele sunt adevărate, atunci vor conduce la un set de concluzii cu totul diferite.

Creştinismul afirmă că fiinţa umană va trăi veşnic şi afirmaţia aceasta poate fi

adevărată sau falsă. Există o mulţime de afirmaţii pe care nu ar trebui să le luăm în

considerare dacă am trăi numai şaptezeci de ani, dar care , probabil, vor fi reanalizate dintr-o

perspectivă a veşniciei. Condiţia umană se înrăutăţeşte treptat în decursul a şaptezeci de ani şi

s-ar putea ca ea să devină un iad absolut într-un milion de ani; de fapt, dacă creştinismul este

adevărat, iadul este tocmai termenul tehnic corect pentru ceea ce va fi ea. Nemurirea mai

cauzează o diferenţă, care, tangenţial, are legătură cu diferenţa dintre totalitarism şi

democraţie. Dacă indivizii trăiesc numai o perioadă de aproximativ şaptezeci de ani, atunci

un stat sau o civilizaţie care pot să dureze o mie de ani sunt, din această perspectivă, mai

importante decât individul. Dar dacă creştinismul are dreptate, atunci individul este nu numai

mai important, ci incomparabil mai important pentru că este o entitate veşnică iar viaţa

statului sau a unei civilizaţii este numai o clipă în comparaţie cu cea eternă a individului.

Dacă ne gândim la moralitate, trebuie să luăm în discuţie toate cele trei aspecte:

relaţiile între oameni, lucrurile ce ţin de sfera interioară a fiecărui om şi relaţiile dintre om şi

forţa care l-a creat. Dacă în ceea ce priveşte primul aspect majoritatea oamenilor pot găsi

puncte de congruenţă, diferenţele de păreri încep cu al doilea aspect şi pot deveni grave din

cauza celui de-al treilea. Atunci când ne preocupăm de cel de-al treilea aspect, se pot

identifica diferenţele principale dintre moralitatea creştină şi cea necreştină.

Conform scriitorului creştin C.S. Lewis există şapte virtuţi umane. Patru dintre ele

sunt numite virtuţi cardinale şi sunt: prudenţa, cumpătarea, justiţia, curajul, fiind recunoscute

de majoritatea oamenilor ; celelalte trei le recunosc creştinii şi sunt numite virtuţi teologice:

credinţa, nădejdea, dragostea.

Prudenţa este simţul practic obişnuit, efortul de a gândi ce faci şi care este rezultatul

probabil. Creştinii nu au intenţionat niciodată să spună că omul trebuie să rămână copil în

Pagina 12 din 81

ceea ce priveşte inteligenţa, dimpotrivă, Biblia spune : “Fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca

şerpii”.

Cumpătarea, din nefericire, este unul dintre cuvintele care şi-au schimbat sensul în

timp. Termenul se referă la plăcere în general. El nu înseamnă abstinenţă, ci înseamnă să nu

mergi mai departe decât este potrivit. Un anumit creştin poate să găsească potrivit să renunţe

la lucruri pentru anumite motive speciale, de exemplu la căsătorie, la carne sau alcool, la

anumite obiceiuri ce ţin de cultura timpului său, dar în momentul în care el începe să spună că

acele lucruri sunt rele în ele însele sau când începe să-i desconsidere pe ceilalţi oameni care le

acceptă, el devine intolerabil şi exclusivist.

Justiţia este termenul dat pentru tot ce ar trebui să numim corectitudine sau dreptate;

ea include onestitatea, toleranţa, respectul promisiunilor, etc. Curajul include două forme:

curajul care confruntă pericolul şi cel care rezistă în momente grele, dârzenia fiind un termen

apropiat.

Dragostea , în sens creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a

voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care ar trebui să o avem şi

faţă de ceilalţi. Când ne gândim la noi înşine, ne dorim, în mod firesc, binele. În acelaşi sens,

dragostea creştină pentru aproapele este un lucru complet diferit de afecţiune. În general,

oamenii arată afecţiune doar pentru un număr restrâns de alţi oameni. Este important să se

ştie că, în creştinism, această afecţiune nu este considerată nici păcat nici virtute, este doar un

fapt. Desigur, ceea ce putem face cu această atitudine, predispoziţie, poate fi un lucru păcătos

sau virtuos. Diferenţa dintre un creştin şi un necreştin este aceea că al doilea are numai

“afecţiuni “ sau “simpatii”, în timp ce primul are “dragoste”. Creştinul încearcă să trateze pe

fiecare într-o maniera cât mai respectuasă şi plină de dragoste, descoperă că îi simpatizează

pe oameni tot mai mult- inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina i-ar putea accepta.

Lucrul cel mai important este că în creştinism, deşi sentimentele oamenilor fluctuează,

dragostea lui Dumnezeu pentru ei rămâne constantă, neschimbată. Ea nu este micşorată de

păcatele omului sau de indiferenţa acestuia, şi în asta-i constă superioritatea şi autoritatea.

Speranţa sau nădejdea este una dintre virtuţiile teologice. Aceasta înseamnă că o

continuă aşteptare a lumii viitoare nu este o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre

lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Atunci când creştinii au încetat în mare măsură

să se mai gândească la lumea de dincolo de aparenţă, numai de atunci au devenit din ce în ce

mai indiferenţi faţă de lume. Credinţa înseamnă a accepta sau a considera adevărate

doctrinele creştinismului. Credinţa este arta de a rămâne în lucrurile pe care raţiunea le-a

acceptat cândva, de a fi statornic, în ciuda emoţiilor schimbătoare. Creştinii au dezbătut de

Pagina 13 din 81

multe ori dacă ceea ce îl determină pe om să fie creştin sunt faptele bune sau credinţa în

Hristos. Concluzia general acceptată de creştinism este că singurul lucru care asigură

mântuirea este credinţa în Hristos şi din această credinţă se nasc, în mod inevitabil, faptele

bune, moralitatea creştină.

1.6. Etică şi moralitate creştină

Noţiunea de etică creştină nu este uşor de definit, deşi, de obicei, majoritatea

creştinilor maturi pot deosebi faptele etice de cele non-etice. O definiţie ar trebui să facă o

distincţie clară între etica laică şi cea creştină. Ea trebuie să facă , deasemenea, deosebirea

între etică şi morală.

În viziunea laică, etica este o combinaţie între corectitudine şi respectul faţă de legile

comunităţii, modelate discret de Cele Zece Porunci. Etica creştină, însă, se ridică la un nivel

superior, bazându-se pe Scriptură – Legea lui Moise, Predica de pe munte, Epistolele

apostolului Pavel. Deşi atât de pretenţioasă, etica creştină devine accesibilă prin harul şi

dragostea divină, aşa cum cred creştinii.

Prin ce se deosebeşte etica de moralitate ? Termenii sunt similari ca origine. Cuvântul

“etică” provine din grecescul “ethos” care însemna obicei. Echivalentul latin “mormos” are

acelaşi sens ca şi cuvântul grecesc şi reprezintă rădăcina cuvântului românesc “moralitate”.

Aceasta nu înseamnă că etica este un studiu al purtării obişnuite în diferite situaţii, ci, mai

degrabă, al purtării cuviincioase în diferite situaţii. În timp ce etica stă la baza acţiunilor

noastre, moralitatea este acţiunea însăşi. Etica poate fi privită ca un proces psihic şi spiritual.

Moralitatea este împlinirea premiselor eticii. Etica are de-a face cu aspiraţiile noastre, cu

scopurile şi părerile noastre despre ceilalţi, dar moralitatea decide asupra manifestărilor lor, în

funcţie de situaţie. Cu alte cuvinte, o persoană cu standarde etice înalte poate avea uneori

carenţe în ceea ce priveşte moralitatea şi viceversa, o persoană cu principii etice

neprietenoase poate avea o purtare morală în unele situaţii.

Încercarea de a elabora o definiţie a eticii creştine a produs câteva observaţii

interesante în rândul experţilor în etică. Norman Geisler, de exemplu, afirmă că “normele sau

regulile sunt inevitabile şi esenţiale într-o etică adevărată” . “Inevitabile” pentru că sunt

necesare pentru a evalua ce se înţelege prin “bine” şi “mai bine”, şi “esenţiale”, pentru că

trebuie să existe modalitate de exprimare a conceptului eticii. Henlee H. Barnette vede rolul

Pagina 14 din 81

eticii în definirea “binelui suprem” şi în determinarea naturii şi a scopului planului lui

Dumnezeu în acţiunile oamenilor. Specificul eticii creştine constă în iubirea dezinteresată,

neegoistă: “ Psihologii şi psihiatrii neagă dragostea dezinteresată pentru că ei tind să abordeze

problema din latura umană. Din perspectiva divină, teologul vede un tip deosebit de iubire, o

iubire care nu este în totalitate raportată la datoria faţă de sine. Acest tip de iubire este

rezumat de Iisus în Evanghelia după Ioan 13: 34 : « Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii

pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.» Specificul eticii creştine este

că cei ce se numesc creştini se iubesc unii pe alţii, nu cum se iubesc pe ei inşişi ci aşa cum îi

iubeşte Hristos.”

“Rolul eticii este descriptiv şi imperativ” observă Philip E. Hughes. “Domeniul eticii

este cel al datoriei şi al obligaţiei, căutând să facă distincţie între bine şi rău, între dreptate şi

nedreptate, între responabilitate şi iresponsabilitate. Faptul că standardele etice sunt

considerate importante atât de laici cât şi de creştini nu este pus la îndoială. Prezenţa poliţiei

şi a tibunalelor în lume mărturiseşte preocuparea deosebită faţă de ceea ce este drept şi cinstit

într-o societate…Totuşi ar fi o greşeală să susţinem că etica creştină şi cea laică sunt identice

ca principiu, din simplul motiv că amândouă se ocupă de decenţă şi corectitudine şi sunt

împotriva nedreptăţii.”

Pe de altă parte, mulţi oameni practică şi cred în etica de situaţie, apelând la ea mai

degrabă în particular decât în general; astfel, etica are înţelesuri diferite pentru persoane

diferite.

De ce pentru creştini este necesar studiul eticii creştine ? Se pot găsi câteva motive

principale :

Orice creştin are nevoie de o bază solidă pentru a duce o viaţă de creştin adevărat.

Iisus Hristos a spus că cel ce aude şi împlineşte învăţăturile sale este ca un om care şi-a zidit

casa pe stâncă, fiind astfel gata să înfrunte orice furtună. 1

A studia etica înseamnă a studia Scriptura. Studiul originii legilor civile şi morale

duce la studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel se urmează exemplul celor din Berea care

“au primit Cuvântul cu toată râvna şi cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se

spunea este aşa”.2

1 Noul Testament, Evanghelia după Matei, 7:24-25.2 Noul Testament, Faptele Apostolilor, 17:11.

Pagina 15 din 81

Din perspectivă creştină, autocritica este sănătoasă. A-ţi revizui propria etică este mai

important decât supravegherea unor simptome canceroase. Aceasta, din punct de vedere

moral, menţine în viaţă.

Studiul eticii creştine presupune parcurgerea următoarelor subiecte: baza Celor Zece

Porunci, legea mozaică şi învăţăturile Vechiului Testament, atmosfera rafinată a Predicii de

pe munte, a pildelor şi învăţăturilor lui Iisus şi îndemnurile din epistolele apostolului Pavel.

Creştinii consideră, însă, că dragostea divină este esenţială pentru a experimenta etica lui

Dumnezeu. Aceată dragoste trebuie să izvorască din Dumnezeu, care “ne-a iubit întâi” ; ea

trebuie să cucerească inima creştinului, care îl va iubi pe Dumnezeu atât de mult încât nu Îl

va putea împovăra cu dorinţe deşarte. Apoi intervine dragostea faţă de oameni care este

subconsecventă iubirii de Dumnezeu. De fapt, Biblia spune că este imposibil să-l iubeşti pe

Dumnezeu şi totodată să-l urăşti pe fratele tău. În final se ajunge la dragostea de sine, adică

respectul de sine, sau mai corect spus, acea umilă apreciere a valorii personale, câştigată la

Calvar.

În Vechiul Testament, profetul Ieremia explică foarte clar că originea conduitei etice

este în Dumnezeu: “ cel ce se laudă, să se laude că are pricepere şi Mă cunoaşte, că ştie că eu

sunt Domnul, care fac milă şi judecată pe pământ! Căci în asta găsesc plăcere Eu, zice

Domnul.” Sunt prezentate cele trei mari atribute ale lui Dumnezeu, care se reflectă în orice

conduită etică: dragostea lui Dumnezeu, care depăşeşte înţelegerea omului, dreptatea

divinităţii garantată şi echilibrată şi credincioşia , care înseamnă a face ceva în modul potrivit

şi la momentul potrivit.

Etica laică este un produs al personalităţii fiecăruia, este ceea ce numim “etica unei

generaţii”. Astfel se dezvoltă acel gen de moralitate care izvorăşte dintr-o conştiinţă limitată.

Fiecare are propriul său cod de valori, influenţat de aspectele morale contemporane.

Creştinismul consideră că natura umană este într-o continuă degradare morală determinând şi

scăderea standardelor etice sociale. Într-o discuţie cu unul dintre liderii religioşi şi în acelaşi

timp învăţător în Israel, Iisus a explicat dinamica schimbării necesare fiecărui om, chiar şi a

celui moral: “ naşterea din nou”. Această schimbare radicală începe cu smerenie şi căinţă, o

trecere de la o viaţă veche, sub semnul păcatului, la una nouă, înnoită prin credinţă în jertfa

de la Calvar.

Pagina 16 din 81

Un impact important în viaţa creştinului este reprezentat de Cele Zece Porunci. Deşi

au fost date poporului Israel pentru a-l ajuta să-şi păstreze relaţia cu Dumnezeu, Cele Zece

Porunci sunt valabile şi pentru creştini. Un studiu al Celor Zece Porunci poate scoate în

evidenţă calităţi care lipsesc celorlalte coduri etice sau principii morale. Printre

caracteristicile unice se numără următoarele:

Cele Zece Porunci, date de Dumnezeu, sunt la fel de importante pentru evrei ca şi

Predica de pe munte a Fiului lui Dumnezeu pentru creştini.

Cele Zece Porunci sunt concise dar cuprinzătoare; ele reflectă autoritatea divină şi nu

doar idealismul uman. Posedă o calitate eternă, o grandoare deosebită, chiar dacă aparţin

istoriei străvechi.

Cele Zece Porunci sunt strâns legate între ele. De fapt, este aproape imposibil să

încalci o singură poruncă separat de celelalte. În Noul Testament, în Epistola apostolului

Iacob ( 2:10 ) se spune : “cine păzeşte toată legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face

vinovat de toate”, Iacob dorind astfel să evidenţieze diferenţa dintre lege şi reabilitarea prin

har.

Cele Zece Porunci se aplică tuturor popoarelor, tuturor culturilor, din toate timpurile.

Dacă primele cinci se referă la îndatoririle rasei umane faţă de Dumnezeu (ascultarea de

părinţi a fost considerată ca făcând parte din ascultarea faţă de Dumnezeu), următoarele cinci

vizează îndatorirea umanităţii faţă de sine.

Cele Zece Porunci merg mai departe de aspectele morale şi exterioare ale

comportamentului cuviincios. Aşa cum arăta Henlee Barnette, în prezentarea eticii creştine,

“respectul pentru părinţi, pentru personalitate, căsătorie, proprietate şi adevăr sunt obligaţii

etice distincte ale Celor Zece Porunci”.3

O scurtă trecere în revistă a Celor Zece Porunci va pune în evidenţă atât aspectele lor

etice cât şi practice.

“Să nu ai alţi dumnezei înafară de mine” (Exod 20:3). Există un singur Dumnezeu şi

El trebuie să fie stăpân al inimii umane. A te preda lui Dumnezeu în totaliate constituie baza

credinţei creştine adevărate. În mod practic, această poruncă precizează că trebuie să se

manifeste respect şi faţă de toate autorităţile : părinţi, guvern, etc. Viaţa de familie şi relaţii

interumane ale creştinilor trebuie să reflecte respectul faţă de conducători.

3 Henlee H. Barnette, “Introducing Christian Ethics”, Editura Broadman Press, Nashville, 1961, p.25.

Pagina 17 din 81

“Sa nu-ţi faci chip cioplit” (Exod 20:4). Nu este acceptat un înlocuitor material pentru

prezenţa divină. Dumnezeu i-a interzis naţiunii Israel să se închine altor dumnezei şi idoli

pentru a sluji unui singur stăpân, a nu participa la două lucruri contradictorii. Sinceritaea,

fermitatea, asumarea responsabilităţii pentru decizia luată, chiar dacă acest lucru ar genera un

conflict, sunt forme de angajament personal.

“Să nu iei în deşert numele Domnului Dumnezeul tău” (Exod 20: 17). Aşa cum nu

este permis să batjocoreşti natura divină modelând o imagine a acesteia, nu este permis să se

rostească numele sfânt în mod necugetat, căci numele lui Dumnezeu reflectă natura şi

caracterul său. Această poruncă se referă la folosirea comunicării eficiente, atât verbale cât şi

nonverbale. Ambiguitatea, ascunderea adevărului, tăinuirea lui pot afecta negativ alţi oameni.

“Adu-ţi aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfinţeşti” (Exod 20:8). Acesta este exemplul

perfect al eticii muncii. Dumnezeu a lucrat şase zile la construcţia universului şi apoi s-a

odihnit o zi. Poporului său i s-a poruncit să facă la fel, să-şi organizeze munca în aşa fel încât

să nu lase nimic nefăcut şi să fie liber să se închine în a şaptea zi. Munca, odihna şi recreerea

trebuie să-şi aibă locul lor. Pe vremea Revoluţiei Franceze, s-a introdus săptămâna de lucru

de nouă zile, cu o zi liberă, dar din nefericire, animalele de povară nu au rezistat regimului de

muncă. Este important şi pentru om să aibă un echilibru în activităţi şi să-şi planifice eficient

timpul, în funcţie de priorităţi.

“Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20:12). Dumnezeu a creat familia. El este

prototipul, Tatăl respectat, iubit, ascultat. Această poruncă, adesea ignorată de cei cu

standarde etice aparent înalte, este unică prin promisiunea longevităţii. Trebuie să fie

respectaţi cei vârstnici datorită experienţei şi înţelepciunii lor.

“Să nu ucizi” (Exod 20:13). Dumnezeu este cel ce dă viaţa; păcatul cel ce aduce

moartea. Dumnezeu a suflat în nările lui Adam “suflare de viaţă” (Geneza 2:7). Este

imposibil să distrugi făptura creată după chipul şi asemănarea divină fără să dai socoteală

Pagina 18 din 81

creatorului ei (Geneza 9:6). Această faptă atrăgea după sine pedeapsa capitală în vremea lui

Moise. Respectul faţă de viaţa umană exclude orice fel de rasism şi discriminare; înseamnă

respectarea dreptului de a trăi. Viaţa oricărei persoane are o valoare în sine şi implică nu

numai respect în domeniul fizic, ci şi în cel emoţional şi spiritual. Acest lucru este valabil şi

pentru copiii nenăscuţi, care sunt fiinţe umane vii şi au anumite drepturi.

“Să nu preacurveşti” (Exod 20:14). Adulterul, în ciuda climatului moral permisiv de

azi, rămâne o ofensă teribilă la adresa individului, a societăţii şi a lui Dumnezeu. Acest păcat

atrage după sine încălcarea a nu mai puţin de şase porunci : prima (să nu ai alţi dumnezei), a

cincea (necinstirea părinţilor), a şaptea (adulterul), a opta (furtul), a noua (minciuna) şi a

zecea (pofta). Din perspectivă creştină, familia este instituită de Dumnezeu. Adulterul

răneşte, desconsideră demnitatea umană, presupune încălcare unor jurăminte şi pune în

pericol siguranţa familiei.

“Să nu furi” (Exod 20:15). Această interdicţie nu se referă numai la fapta de a-ţi însuşi

în mod necinstit bani sau obiecte materiale ci are şi alte implicaţii etice. “Să nu furi” onoarea,

reputaţia, afecţiunea, încrederea, timpul altcuiva, orice ce nu-ţi aparţine de fapt. Respectarea

proprietăţii este un drept de bază al omului, dar şi o obligaţie. Prin proprietate nu se înţeleg

doar bunuri în folosinţă, ci poate reprezenta şi capacităţile, aptitudinile pe care le deţine

cineva. Se poate fura timp, atunci cănd se amână ceva, încredere, atunci când nu sunt

respectate promisiunile, potenţial, atunci când nu se valorifică talentele şi aptitudinile celor

subordonaţi.

“Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Exod 20:16). Această poruncă

interzice în mod explicit afirmaţiile false despre caracterul sau acţiunile altei persoane. Dar,

ca în vremea lui Iisus, se pune întrebarea justificată : “Cine este aproapele meu ?” Răspunsul

lui Iisus nu poate fi altul decât acela ca orice om, chiar şi un necunoscut, trebuie privit ca pe

aproapele tău. Porunca nu menţionează şi alte tipuri de minciuni, dar pornind de la ea, se va

interzice minciuna în general. A fi recunoscut ca o persoană care spune adevărul în orice

situaţie înseamnă a fi o persoană cu principii morale înalte. A nu minţi nu înseamnă doar a nu

spune adevărul, ci şi a nu spune ceea ce este important.

Pagina 19 din 81

“ Să nu pofteşti “ (Exod 20: 17). Dintre toate poruncile, aceasta intră cel mai clar în

categoria instrucţiilor pur etice; ea se referă nu la consecinţele păcatului ci la rădăcina lui

afectivă, inima omului. Şi indiferent dacă această poftă duce sau nu la faptă în sine, ea este

interzisă pentru că acţionează în interiorul omului, lăsându-l pe acesta frustrat şi nemulţumit,

făcându-l să tânjească după lucruri pe care ştie că nu le are şi ştie că n-ar trebui să le aibă.

Porunca se referă la atitudinile şi motivaţiile lăuntrice şi vizează lăcomia, ambiţia, călcarea

altora în picioare, răzbunarea, punerea de obstacole în calea altor persoane. Nu este vorba

doar de “poftirea” bunurilor materiale, ci şi de a înzestrărilor şi a posibilităţilor altora.

Legea lui Moise include 613 legi-248 obligaţii şi 365 interdicţii- care se încadrează în

cinci categorii: penale, civile, familiale, de cult şi contabile ( legile definite ca legi de cult

sunt cele care se referă la ritualurile de curăţire ). Adesea, legile au conotaţii mai degrabă

etice decât implicaţii morale. Ele pot implica un nivel înalt de conduită , chiar şi în

împrejurări dificile, dar, în acelaşi timp, a nu te ridica la nivelul de acţiune aşteptat este

imoral. Pentru a ilustra acest lucru vom folosi trei exemple:

În Exod 21: 2-6 se găseşte regula privind servitorul sau sclavul evreu cumpărat de un

alt evreu, care a servit cu credincioşie timp de şase ani. Aici intră în discuţie calităţile

desăvârşirii lui Dumnezeu : “milă, judecată şi dreptate” .4 Judecata dicta ca sclavul să fie

eliberat după şase ani , dar dacă în timpul serviciului i se dăduse o soţie, şi el îşi iubea

stăpânul, atunci putea alege să rămână în casa stăpânului împreună cu familia sa până la

moarte. În acest caz, era adus în faţa judecătorului unde i se găurea urechea, semn că rămânea

rob de bună voie pentru toată viaţa.

În Exod 21:35-36, dacă boul sau vita unui om lovea şi omora boul sau vita altuia ,

animalul trebuia vândut, iar preţul împărţit între cei doi proprietari. Animalul mort trebuia,

deasemenea, împărţit. În felul acesta se evita încălcarea principiilor etice: aranjamentul era

echitabil pentru ambele părţi. Totuşi, dacă proprietarul boului ştia că animalul era periculos şi

ignorase acest lucru, el trebuia să-l dea viu în schimbul celui mort, ca pedeapsă.

4 Vechiul Testament, Cartea profetului Ieremia, 9:24.

Pagina 20 din 81

Următorul set de obligaţii apare în Exod 23:4-9 :

“Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău, sau măgarul lui rătăcit, să i-l duci acasă”.

Acesta era un act de dragoste faţă de urmaşi.

“Dacă vezi măgarul vrajmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-

l ajuţi să ia povara de pe măgar”. Şi aceasta era o dovadă de dragoste şi de empatie.

“La judecată să nu te atingi de dreptul săracului.” Era exprimată , astfel, o chemare la

grijă şi compasiune pentru săraci.

“Fereşte-te de o învinuire nedreaptă, şi să nu omori pe cel nevinovat şi pe cel

drept…”. Porunca împleteşte dragostea cu dreptatea.

“Să nu primeşti daruri; căci darurile orbesc pe cei ce au ochii deschişi şi sucesc

hotărârile celor drepţi.” Demnitarii trebuiau să fie incoruptibili şi corecţi în deciziile lor.

Scheletul Legii Vechiului Testament- poruncile, obligaţiile, judecăţile- dovedeşte

natura păcătoasă şi neevlavioasă a omului. În momentul în care omul încalcă Legea, aceasta

devine un blestem pentru oameni. În Noul Testament, Hristos ia asupra sa blestemul Legii şi

eliberează oamenii, plătind pentru păcatele lor. Prin jertfa sa pe cruce , Iisus marchează un

nou legământ, diferit de cel mozaic, în care important este Harul. Legea poate fi descrisă, din

această perspectivă, ca un ghid menit să-i conducă pe evrei de-a lungul secolelor la Hristos.

Aspectele etice ale tranziţiei de la Lege la Har pot fi înţelese cel mai bine în lumina

învăţăturilor lui Hristos în Predica de pe munte.

Cele Zece Porunci, exceptând învăţăturile Bisericii, sunt considerate baza moralităţii

şi vieţii corecte în societăţile considerate astăzi cele mai civilizate. Ele pot fi găsite înscrise pe

plăci în săli de judecată şi în alte clădiri publice; sunt menţionate în mass-media, în probleme

de morală şi etică.

În ciuda aportului moral şi etic pe care l-au adus Cele Zece Porunci, legile, edictele,

obligaţiile, perceptele, codurile şi textele juridice bazate pe ele, este imposibilă garantarea

unui comportament corect .

Aşa cum am menţionat mai sus, schimbarea Legii din Noul Testament în Har, este cel

mai bine evidenţiată în Predica de pe munte. Oferită de Iisus în punctul culminant al

popularităţii sale, ea reprezintă o prezentare sistematică a celor mai importante elemente ale

eticii creştine. În predică, Iisus a menţionat o mare parte din învăţăturile pe care urma să le

Pagina 21 din 81

dea oamenilor în timpul vieţii sale pe pământ. Bazat pe cele mai importante principii ale

Legii, mesajul este preluat de Matei şi Luca în Evanghelii.

Primele trei “fericiri” sunt concentrate asupra inimii omului. “Ferice de cei săraci în

Duh, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” . Ei sunt cei ce se vor bucura de slavă, spre

deosebire de farisei şi cărturari pe care îi aşteaptă nefericirea pentru că s-au lăudat cu

realizările lor în împlinirea legii. A fi “sărac cu duhul” înseamnă a nu fi mândru. Conform

învăţăturilor biblice, neprihănirea face parte din standardul etic al lui Dumnezeu, dar sursa ei

trebuie să fie dragostea de Dumnezeu, nu dragostea de sine.

“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” Hristos prezintă aici ideea că a

plânge pentru lucrurile care îl întristează pe Dumnezeu, care nu sunt conforme cu sfinţenia

înseamnă a te bucura în suferinţă alături de Hristos. Iisus nu fusese încă crucificat, iar

ucenicii săi nu înţelegeau suferinţa ca pe o virtute divină, ci ca o pedeapsă pentru neascultarea

Legii.

“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul.” Învăţătorii Legii, aflaţi printre

ascultători, nu au înţeles niciodată adevăratul sens al smereniei. Moise fusese “un om foarte

blând”, ulterior regii şi domnitorii israeliţi nemaifiind recunoscuţi pentru blândeţea lor.

Pentru cei care îl ascultau pe Iisus, smerenia, în sensul de altruism umil, care nici nu se

îngâmfă, nici nu se autoumileşte, ci ţine de Dumnezeu, era un concept nou.

“Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi .” Această

sete este metafora unei vieţi trăite după voia lui Dumnezeu, de ea depinzând plinătatea

spirituală şi experimentarea graţiei divine.

“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” Un element important al

smereniei este mila. La prima vedere, mila pare străină Legii, şi totuşi este ades menţionată,

mai ales în Psalmi când Dumnezeu este descris ca “îndurător şi milostiv”, fiind un element de

bază al naturii divine. În Predica de pe munte, mila este prezentată ca o necesitate etică pentru

omenire.

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Iisus atrage din nou

atenţia asupra naturii lui Dumnezeu, pentru că numai în El există imaginea ideală a unei inimi

curate. Aşa cum Dumnezeu este transparent în privinţa eticii, puritatea inimii este o cerinţă

pentru cei care vor să cunoască revelaţia divină.

“Ferice de cei împăciuitori/ făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui

Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăşia

Cerurilor.” Aceste două “fericiri “ sunt pentru cei pacifişti şi pentru cei persecutaţi pentru

credinţa lor. Nu este vorba, însă de o pace politică sau socială, ci de cea pe care o dă Hristos,

Pagina 22 din 81

prin credinţă, iar pacifiştii sunt cei care prin mărturia şi prin viaţa lor aduc oamenii la această

pace. O traducere modernă oferă un amănunt semnificativ: “Fericiţi cei care se luptă pentru

pace.” Obţinerea păcii este astfel un ţel, iar pacifistul, la fel ca arbitrul care intervine într-un

conflict, va fi persecutat chiar de către cei pe care încearcă să-i ajute. Atunci când

pacificatorul este atacat, această conduită etică solicită, în numele păcii, o reacţie calmă.

Din perspectiva relaţiilor publice, semnificaţia luminii în creştinism implică fapte

sfinte făcute nu pe ascuns, ci în văzul tuturor. Sunt rare împrejurările în care conduita etică

trebuie ascunsă. Tocmai de aceea, o persoană etică devine ca o “cetate aşezată pe munte”.

În ceea ce priveşte minciuna, Scriptura este limpede în legătură cu comportamentul

moral al omului. Tablele Legilor, pe care Dumnezeu le-a încredinţat lui Moise precizează în a

noua poruncă: “Să nu aduci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.” (Exodul 20: 16)

Hermeneutica bibilică denotă că această poruncă cere sinceritate, respingerea duplicităţii,

simulării şi ipocriziei, interzice minciuna şi calomnia. Minciuna apare astfel ca neadevăr şi

constă în a spune falsul cu intenţia de a înşela, ea fiind întotdeauna ilicită, un păcat în ochii

lui Dumnezeu.

Alături de minciună, şi alte acţiuni sunt interzise : jurământul strâmb (Leviticul 6:3-8),

jurămintele luate în grabă şi superficial (Leviticul 5:4), răspândirea de zvonuri false (Exodul

23:1), cedarea în faţa presiunii mulţimii în vederea aducerii unei mărtirii false (Exodul 23: 2).

Minciuna nu este privită ca un păcat izolat, ci ca un element unitar al ansamblului de

păcate decalogale, consecinţele utilizării ei fiind la fel de grave ca şi încălcarea oricărei alte

porunci, căci “Cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de

toate!” (Iacov 2: 10-11)

În Proverbele sau Pildele lui Solomon este amintit că “buzele mincinoase sunt urâte

Domnului “ (19-22) iar în Psalmi, regele David îndeamnă : “Fereşte-ţi limba de rău şi buzele

de cuvinte înşelătoare !” (Psalmul 34: 13). Biblia afirmă că tatăl minciunii este Satan şi “ori

de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”

(Evanghelia după Ioan 8: 44 ). În schimb, Iisus spune : “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (Evanghelia după Ioan14: 6)

În cartea Geneza, se pot întâlni primele trei minciuni ale lui Satan pentru a-l înşela pe

om. Acesta le spune celor doi, Adam şi Eva, că nu vor muri dacă vor mânca din Pomul

Cunoaşterii (Geneza 3:4), că dacă vor face acest lucru vor deveni ca Dumnezeu (Geneza 3:

5 ), şi apoi le prezintă un adevăr trunchiat, pus într-o lumină şi o interpretare false, deoarece

ca urmare a actului lor, ştiinţa răului a diminuat în om viziunea despre bine: dacă vor mânca

din fructul oprit, ochii lor se vor deschide şi vor cunoaşte binele şi răul. (Geneza 3: 5).

Pagina 23 din 81

Universul creat de Dumnezeu de la început a avut un cod etic. Prezenţa minciunii l-a

transformat.

Minciuna îi afectează, în primul rând , pe cei ce o practică, ea fiind pentru caracter

ceea ce este rugina pentru fier şi mana pentru viţa de vie. Este, în acelaşi timp, datorită

faptului că Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atât o alegere cât şi un viciu .

Pentru că Dumnezeu promisese un salvator încă de când Adam şi Eva părăsiseră

Raiul, un salvator văzut ca un al doilea Adam, Iisus a simplificat Legea punând dragostea în

centru ei, şi a redus cele şase sute treisprezece legi ale iudeilor la cea a iubirii de Dumnezeu şi

de aproapele omului.

Conştient că Legea este imposibil de respectat în totalitate, Iisus spune oamenilor că

Duhul Sfânt poate da putere oamenilor care se lasă conduşi de El să facă faptele pe care le

dorea Dumnezeu atunci când a dat Legea.

Etica Vechiului Testament a dobândit o nuanţă pur teoretică, datorită firii păcătoase

poporul lui Israel nemaiputând îndeplini Legea.

Hristos a cerut un cod etic mai înalt decât neprihănirea aparentă a învăţătorilor Legii

şi a fariseilor. “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea

cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.”

Comportamentul acestor oameni religioşi era bazat pe litera Legii, pe forme exterioare de

morală, în timp ce viaţa spirituală expusă de Iisus se baza pe principiile din spatele legii, pe

atitudinea afectiv-umană şi pe intenţionalitate.

În consecinţă, pentru credinciosul care ţinteşte să intre în ceruri, porunca “Să nu

ucizi” devine “Să nu urăşti”. Din perspectiva creştină, Legea este transformată în Har,

expresia dragostei divine. Manifestarea dragostei ridică standardele etice la un nivel mai înalt.

Fiind nemulţumit de ţinerea formală a Legii, Iisus a condamnat comportamentul

fariseilor şi al învăţătorilor Legii, practicile religioase pentru care erau lăudaţi şi apreciaţi de

oameni în public. El îi numeşte făţarnici pentru nevoia lor de a se face observaţi ori de câte

ori îi ajută pe cei săraci în sinagogă. Ei nu reuşesc să stârnească decât admiraţia trecătoare a

oamenilor. Este ceea ce numim, în termenii psihologiei sociale , un altruism egoist. Dacă

scopul rugăciunii este de a impresiona audienţa, ea este o pierdere de timp, pentru că nu se

mai are în vedere scopul ei, ci efectul imediat asupra oamenilor. Dar în ceea ce priveşte

postul, pare a fi necesară o practică etică opusă pentru ca cel ce-l practică să apară oarecum

ipocrit : Iisus îi spune celui ce posteşte să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa , ca să nu se

observe şi să nu trâmbiţeze că posteşte. Se poate aplica acest principiu tuturor manifestărilor

exterioare ale practicilor religioase.

Pagina 24 din 81

Hristos aminteşte deasemenea câteva dintre preocupările şi nevoile de bază ale

oamenilor: hrana, imbrăcămintea, resursele financiare, perspectiva viitorului şi abordarea lor

din punct de vedere etic. Resursele materiale nu pot fi păstrate la nesfârşit şi este destul de

greu să protejezi lucrurile împotriva dezintegrării naturale. Hristos nu spune că aceste lucruri

sunt rele în sine; ele devin o problemă atunci când realizarea pe plan material devine singurul

ideal. A aprecia numai venitul material, financiar, înseamnă, din perspectivă creştină, a umbla

în întuneric spiritual. Iisus dezvăluie, în aceeaşi manieră, amăgirea şi decepţia ce se ascund

sub masca religiei. El se împotriveşte tendinţei oamenilor de a se considera mai buni decât

semenii lor.

Esenţa comportamentului etic apare în ceea ce am putea numi “regula de aur” a

creştinismului : “Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.” ( Evanghelia

după Matei, 7:12) În aceste câteva cuvinte sunt cuprinse marile principii creştine reflectând

spiritul Legii lui Moise. Standardele etice se pot schimba de la o generaţie la alta şi de multe

ori oamenii fac apel la o etică de situaţie care devine apoi un mod de viaţă. Există, însă, chiar

în comunităţile creştine tendinţa de a modifica normele de conduită biblică şi de a acţiona

intr-o manieră maleabilă, conform circumstanţelor. David H.C. Read remarca următoarele: “

Există o răspundere morală faţă de istorie care afirmă că standardele bunicilor noştri merită

respectate , dar nu neapărat împlinite”. Aceeaşi tendinţă s-a observat şi printre studenţii

bucureşteni , dar acest lucru va fi expus pe larg în partea dedicată cercetării sociologice a

lucrării.

Pagina 25 din 81

Capitolul II

Structura comportamentului ( tinerilor)

II.1 Factorii formativi generali ai comportamentului tinerilor

Comportamentul este expresia unei relaţii a organismului cu mediul înconjurător,

apariţia unui comportament fiind determinată de necesitatea unui răspuns la o incitare

endogenă, exogenă sau de ambele feluri. O altă caracteristică este aceea că întotdeauna

comportamentul porneşte de la anumite motive care impun cu necesitate un sens al căutării,

îndreptării către obiectele sau situaţiile susceptibile de a reduce o tensiune sau de a satisface o

trebuinţă. Este vorba aici de un comportament motivat , deci orientat.

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă. El corespunde în

mod obişnuit nevoii de a defini un mod vizibil de manifestare al unei persoane faţă de

semenii săi sau faţă de împrejurările în care se găseşte aceasta. În asemenea situaţii

comportamentul este definit printr-un aspect de ansamblu al unor trăsături particulare ale unei

anumite persoane şi este caracterizat ca fiind bun sau rău, inhibat sau expansiv, normal sau

patologic, alături de alte numeroase modalităţi de a-l caracteriza. În acelaşi timp, se face

distincţia , în mod firesc, între manifestările care sunt caracteristice unei anumite vârste,

sexului sau unui grad de instruire. Se disting comportamente diferite în funcţie de însuşirile

unei persoane , dar în acelaşi timp se observă şi manifestări diferite din cauza situaţiilor

diferite în care se găseşte o persoană. Cunoaşterea manifestărilor comportamentale diferite

ale unei persoane constituie , în acelaşi timp, modalitatea de stabilire a relaţiilor instructiv

educative, familiale, a relaţiilor de muncă şi a celor de grup.

Relaţia dintre o persoană şi mediul înconjurător sau situaţia în care se plasează aceasta

este dinamică şi reciprocă. Perspectiva personală despre lume se răsfrânge în comportamentul

individual. Ceea ce îl formează sunt următoarele elemente:

Dezvoltarea umană

Comportamentul este determinat de mai multe componente din interiorul domeniului

de dezvoltare umană. Pe măsură ce timpul trece, individul se dezvoltă şi se schimbă. Într-o

dezvoltare normală, tânărul are o abilitate crescătoare de înţelegere şi de acţiune. Pe măsură

Pagina 26 din 81

ce tinerii se dezvoltă , începe să fie din ce în ce mai evidentă diferenţa dintre ei precum şi

unicitatea fiecăruia.

Ecologia umană

Imaginea de sine a unei persoane este construită prin interacţiunea cu alte persoane

care o înconjoară. Termenul de “ecologie umană” se referă la mediul înconjurător sau spaţiul

în care trăieşte individul.

Dezvoltarea ecologică are de-a face cu patru sisteme ale mediului înconjurător care

definesc contextul vieţii unei persoane. Acestea sunt:

Micro-sistemul,

Mezo-sistemul,

Exo-sistemul,

Macro-sistemul.

Micro-sistemul este spaţiul din imediata apropiere a individului. Este primul mediu

înconjurător, iar pe măsură ce indivizii cresc se măreşte şi spaţiul lor.

Mezo-sistemul include legăturile dintre mediul înconjurător în care se dezvoltă tânărul

şi poate include familia extinsă, şcoala pe care o frecventează, vecinătatea, biserica, etc.

Unele dintre aceste medii înconjurătoare pot să devină o parte din micro-sistemul tânărului, în

particular prietenii cei mai buni şi profesorii lui.

Exo-sistemul nu include o relaţie imediată. Individul nu are legătură directă cu acest

sistem, dar are cineva din interiorul micro-sistemului. De exemplu, acesta poate fi reprezentat

de locul de muncă al tatălui. Tatăl aduce informaţii din acest sistem şi poate influenţa

percepţia copilului.

Macro-sistemul este sistemul neconectat. Este privit ca manifestarea influenţelor

exercitate de o ideologie şi o organizare a instituţiilor sociale dintr-o societate sau comunitate.

De fapt, este cultura însăşi, valorile ei, punctele ei de reper. Macro-sistemul cunoaşte

numerase schimbări, datorate dezvoltării continue a umanităţii. Îmbunătăţirea mijloacelor de

comunicare şi a capacităţii de a călători, schimbul rapid de informaţii prin internet sau prin

intermediul altor surse de comunicare şi informare, conduc la o mai mare apropiere de cultura

din alte părţi ale lumii fără o înţelegere anterioară a particularităţilor locale.

II. 2 Condiţii biologice, psihologice şi sociale ale devenirii umane

Pagina 27 din 81

Încă din perioada de debut a vieţii, fiinţa umană creşte, se dezvoltă, se maturizează,

evoluează sub influenţa unor condiţii de natură biologică, psihologică şi socială ce acţionează

asupra sa transversal (pe perioade limitate de timp) şi longitudinal (pe perioade mai lungi de

timp sau pe toată durata vieţii). Aceste condiţii pot fi favorabile atunci când stimulează

întreaga evoluţie şi nefavorabile sau relativ favorabile când determină structuri limitate sau

chiar cu caracter restrictiv pentru conturarea caracteristicilor umane. Evaluarea acestor

condiţii, a calităţii lor, se face în raport cu contextul concret în care se află omul, dar şi în

raport cu modalităţile de recepţionare şi de structurare a particularităţilor care definesc fiinţa

umană.

Astfel, pe tot parcursul existenţei sale, omul traversează schimbări şi transformări

concretizate în evoluţia biologică, care se referă la modificările fizice, morfologice şi bio-

chimice, în evoluţia psihică , conducând la cristalizarea şi transformarea întregii activităţi

psihice, şi în evoluţia socială, tradusă în structurarea conduitelor de adaptare faţă de normele

mediului social. În felul acesta, se poate sublinia unitatea evoluţiei individului din perspectiva

bio-psiho-socială. Omul normal se realizează printr-o dezvoltare de la simplu la complex, ca

urmare a faptului că fiecare acumulare este o condiţie a unor achiziţii superioare, iar în

fiecare stadiu se pregătesc condiţiile stadiului următor astfel încât maturizarea bio-psiho-

socială se finalizează cu o dezvoltare complexă a personalităţii. Între factorii biologici,

psihologici şi sociali apar interacţiuni şi interdependenţe care determină salturi cantitative,

din perspectivele enumerate, cu un înalt grad de specificitate pentru perioada sau stadiul ce îl

traversează fiecare individ. Dominanţa tipului de condiţii se raportează şi la vârsta

cronologică şi nivelul experienţelor dobândite până la un moment dat. Astfel, la vârstele mici,

factorii biologici imprimă un ritm alert sau pot limita modul cum se structurează funcţiile

psihice. În adolescenă, tinereţe şi maturitate, peponderenţi devin factorii psihologici şi sociali

prin care se valorifică nivelul acumulărilor biologice, iar la vârstele de trecere spre bătrâneţe

şi la bătrâneţe, factorii biologici încep din nou să-şi pună amprenta asupra capacităţilor de

adaptare din unghiul psiho-social. În acelaşi timp, modificările care dau conturul palierului

psihologic şi social pot dimensiona evoluţia biologică prin susţinerea acesteia sau,

dimpotrivă, pot limita unele condiţii potenţiale. Din această perspectivă, remarcăm faptul că

ceea ce caracterizează în ansamblu omul este dezvoltatea biologică şi mai ales cea psihică şi

socială pe parcursul vieţii sale.

Pagina 28 din 81

În ansamblu, dezvoltarea psihică semnifică un proces continuu de transformări

cantitative şi calitative în care este antrenat întregul palier al proceselor, funcţiilor şi

caracteristicilor planului psihlogic ce duc la structuri psihocomportamentale diferenţiate şi

adaptate contextului în care se desfăşoară.

În procesul dezvoltării umane se conturează seturi ale achiziţiilor biologice,

psihologice şi sociale în care factorii ce le caracterizează pot fi caracterizaţi ca

bidimensionali, de provenienţă externă şi internă, atât prin conţinut cât şi prin modul de

structurare.

În literatura de specialitate, de orientare psihologică şi pedagogică, aceşti factori cu

caracter bidimensional şi cu ramificaţii în sfera bio-psiho-socială sunt formulaţi prin

conceptele de ereditate, mediu şi educaţie.

Ereditatea este definită ca o însuşire biologică valabilă pentru toate fiinţele când

caracteristicile naturale se transmit de la o generaţie la alta prin mecanismele genetice.

Conţinutul moştenirii genetice este dimensionat de calitatea genelor care prefigurează modul

cum se instalează şi funcţionează o serie de particularităţi. Conţinutul genotipului este

influenţat de mediu, dând naştere la fenotip.

Încă de la naştere, fiinţa umană este înzestrată cu însuşiri biofizice ce caracterizează

specia umană şi care se evidenţiază în structura şi organizarea diferitelor organe, aparate,

sisteme ale organismului în ansamblu, ce dau o anumită calitate adaptării la mediul extern.

Din punct de vedere ereditar, se desprind însuşiri individuale, începând de la greutatea

corporală, conformaţia diferitelor părţi ale corpului, structura grupelor sanguine, structura

sistemului nervos şi teminând cu diferite predispoziţii ce vor imprima un anumit curs

instalării unor modalităţi de adaptare supuse palierului psihic şi social. Numai aparent

ereditatea se limitează la creşterea şi maturizarea organelor sau funcţiilor adiacente, dar, în

realitate, ea îşi pune amprenta asupra capacităţii organismului din punct de vedere biologic

pentru a face faţă condiţiilor mediului exterior.

Deşi importantă, ereditatea nu este exclusivă, căci factorii de mediu o dimensionează

continuu în raport cu natura şi calitatea acestora.

De aici rezultă că ereditatea este o premisă pentru dezvoltarea psihică şi socială a

individului şi influenţează, într-o anumită măsură, modul cum se structurează caracteristicile

respective, dar calitatea acestora, întinderea şi profunzimea lor, complexitatea şi gradul de

specializare aparţin în bună măsură determinărilor mediului şi educaţiei. De altfel, cu cât

avem de-a face cu funcţii mai complexe (gândire, imaginaţie, memorie creatare şi abstractă,

Pagina 29 din 81

voinţă, etc.), cu atât amprenta mediului şi a educaţiei mijloceşte potenţialitatea ereditară şi

organizează nemijlocit seturile formative ale acestor caracteristici. Ereditatea creează anumite

disponibilităţi care se valorifică mai mult sau mai puţin, sub influenţa mediului înconjurător.

Ereditatea nu poate fi apreciată ca fiind fatală şi nu poate predetermina, indiferent de mediu,

evoluţia omului. Dar nici mediul nu poate forma disponibilităţi acolo unde nu există de la

naştere condiţii care să permită o anumită calitate a evoluţiei acestora. Ereditatea este

implicată în modul cum se conturează toate caracteristicile, în primul rând cele fizice, dar

mediul şi educaţia capătă o dimensiune esenţială în constituirea capacităţilor intelectuale şi a

dispoziţiilor morale.

Mediul este în mod direct legat de devenirea umană în ansamblu, deoarece este cel

care oferă condiţiile pe baza cărora se construiesc şi se restructurează modelele psihologice şi

sociale. Mediul cuprinde în fapt condiţiile naturale şi sociale, materiale şi culturale, totalitatea

factorilor înconjurători cu acţiune directă sau indirectă, organizată sau spontană. În raport cu

calitatea acestora, zestrea biologică este valorificată mai mult sau mai puţin. În realitate,

mediul oferă situaţii concrete de viaţă, modele de învăţare şi modele experimentale, tipologii

comportamentale, tipologii de acţiune, de comunicare, de manifestare, etc., care facilitează

sau frânează evoluţia socială şi psihică a individului. Mediul este constituit dintr-o latură

fizică ce înglobează toate elementele materiale –climă, hrană, altitudine- care influenţează în

mod nemijlocit organismul, indirect psihismul şi o latură a mediului educativ constituit din

familie, şcoală şi societate.

În literatura de specialitate s-a încercat desprinderea unor tipuri umane cu evidenţierea

comportamentelor specifice care iau naştere prin acţiunea mediului geografic, cu referiri

concrete asupra specificului omului de la câmpie, omului de la munte, omului de la mare.

Pertinent este tipul nordic cu calificative de raţionalitate, seriozitate şi cu oarecare

melancolie, comparativ cu tipul meridional ce posedă o inteligenţă avidă şi comportamente

expansive, fără o perseverenţă prea mare. Totuşi, trebuie menţionat că aceste diferenţieri

comportă un grad de hazard dat fiind faptul că evoluţia omului poate fi detreminată dar şi

defalcată de complexitatea socială care-l influenţează. Dacă vom lua în consideraţie un alt

element, şi anume profesiunea, vom înţelege că evaluarea individului trebuie făcută în funcţie

de întregul complex de factori care îl metamorfozează şi-i structurează personalitatea pe

direcţii relativ bine definite.

Pagina 30 din 81

Educaţia se constituie ca o modalitate a factorului de mediu ce intermediază modul

organizat, conştient şi dirijat de acţiune asupra individului şi a valorificării potenţialului său

biologic. Educaţia se constituie, din acest unghi, ca un factor determinant al devenirii umane,

mai ales din perspectivă psihosocială. Calitatea influenţelor educative este determinată de

acţiunea acesteia încă din perioadele timpurii şi de menţinerea stabilităţii ei, cu luarea în

consideraţie a particularităţilor psiho-individuale pe tot parcursul existenţei umane. Educaţia

devine importantă încă din prima zi de viaţă, pentru ca apoi familia, mama mai ales, să

circumscrie relaţii comunicaţionale şi afective, creând astfel noi condiţii de acţiune a

educatorului, prin modalităţi organizate şi conştientizate în vederea structurării principalelor

particularităţi ale personalităţii copilului, pentru ca acesta să se poată adapta la cerinţele de

învăţare, de activitate , de integrare.

Evoluţia indiviului se realizează după legităţi proprii, în care ereditatea, mediul şi

educaţia se constituie ca mecanisme de influenţare ce îşi pun pecetea asupra devenirii umane.

Aceşti factori se realizează prin intermediul activităţilor ocupaţionale, imprimând o anumită

calitate şi structură nu numai procesului ca atare, dar şi structurilor de personalitate ale

individului. Activităţile ocupaţionale, la început cele ludice, apoi cele de învăţare şi de

muncă, de influenţare socio-culturală, concretizate în asimilări şi interiorizări, dau conţinutul

vieţii psihice şi organizează modalităţile de raportare socială. Dezvoltarea intelectuală,

afectivă, volitivă, morală se conturează în raport cu permeabilitatea şi receptivitatea

subiectului faţă de aceste activităţi şi se realizează prin continue achiziţii psihice din exterior

spre interior. Din toate aceste activităţi, omul învaţă, indiferent de vârsta sa şi îşi elaborează

noi mecanisme, superioare celor anterioare, prin care acţionează. Ca urmare a calităţii

învăţării şi a cantităţii ei, dezvoltarea se află într-un proces permanent de transformări în care

salturile sunt mai evidente în perioadele copilăriei şi ale tinereţii. Calitatea învăţării depinde,

la rândul ei, de nivelul dezvoltării individului.

Prin învăţare se însuşesc, se achiziţionează cunoştinţe şi modalităţi de acţiune care

permit rezolvarea problemelor şi adaptarea la situaţiile ivite. Prin aceasta se beneficiază atât

în plan intern cât şi în plan extern, ajungându-se la un anumit nivel al dezvoltării psihice.

Aprecierea nivelului dezvoltării psihice a subiectului se face în funcţie de indicele maturizării

şi dezvoltării psiho-intelectuale. Ca urmare, pe baza acestor indicatori, se fac evaluări asupra

comportamentelor previzibile în diverse situaţii. Aceste aprecieri se finalizează cu

circumscrierea elementelor constitutive ale particularităţilor formative pentru subiectul

respectiv. Ele se concretizează prin particularităţile de vârstă şi particularităţile individuale

care exprimă deosebirile marcante dintre două sau mai multe persoane. Cunoaşterea acestor

Pagina 31 din 81

particularităţi prezintă importanţă nu numai psihologică, dar şi pedagogică, pentru a putea

adapta strategiile educaţiei şi instruirii la nivelul pregătirii şi capacităţii subiecţilor.

În tot acest context, indiferent că este vorba de acţiune sau de evaluare, trebuie să se

ţină seama de vârsta cronologică a individului. În ştiinţele psiho-pedagogice moderne se

insistă pe faptul că, din punct de vedere cantitativ şi calitativ, copilul diferă de adult. Copilul

nu se reduce la ideea unui adult în miniatură, cu ceea ce sunt considerate drept “defecte” ce

trebuie corijate, ci posedă însuşiri specifice, legate de vârstă, care se vor transforma în funcţie

de condiţiile bio-psiho-sociale. Evoluţia copilului spre maturitate se produce în etape, cu

salturi calitative şi cantitative, cu transformări de ordin biologic şi psihologic, proiectându-l

pe acesta ca un adult în devenire.

Tratarea copilului trebuie să se facă în funcţie de succesiunea etapelor de vârstă, căci

ele dau, pe de-o parte, unitatea fiinţei umane, iar pe de alta, semnifică transformările produse

în cursul evoluţiei sale. Psihologia genetică a încercat să răspundă acestui deziderat

valorificând inter-relaţiile ce se stabilesc în ordinea cronologică şi modificările psihologice

concretizate în elaborarea comportamentelor.

Indiferent că este vorba de psihologia adultului sau de cea a copilului, ele nu trebuie

să depăşească cadrul de analiză şi de referinţă a proceselor definitorii pentru om, concretizate

în etapele evoluţiei sale. Aceasta înseamnă aprecierea a ceea ce este comun pentru copii sau

pentru adulţi, indiferent de ceea ce ei au specific, dar şi aprecierea variaţiilor ce se pot

produce de la un subiect la altul în cadrul aceluiaşi grup, printr-o raportare la funcţiile

esenţiale ce îl diferenţiază de ceilalţi. Sesizarea variabilităţii individuale nu exclude

aprecierea caracteristicilor ce aparţin tipolgiilor umane.

Învăţarea nu se reduce numai la achiziţii şi interiorizări ale factorilor externi, căci ea

reprezintă în acelaşi timp un tip de comportament. Aceasta presupune manifestarea unor

reacţii variate în raport cu o activitate sau alta şi totodată o perfecţionare continuă a

conduitelor individuale. Calitatea învăţării se apreciază în funcţie de disponibilităţile

comportamentale caracteristice unui individ în situaţiile complexe, după nivelul adoptării şi

integrării noilor modalităţi ivite. Comportamentele inadaptate sau dezaprobate pun în discuţie

nu numai starea de normalitate sau de anormalitate, ci şi calitatea influenţelor exercitate

asupra indivizilor, condiţiile favorabile sau mai puţin favorabile ale eredităţii, ale mediului şi

ale educaţiei. Inadaptarea poate fi recuperată şi compensată printr-o reorganizare a

influenţelor exercitate şi crearea unui cadru de desfăşurare şi afirmare a subiectului care să-i

permită valorificarea maximă a potenţialului sau caracteristic. Tocmai din această

perspectivă, activităţile ocupaţionale, organizate şi dirijate, îşi pot atinge scopul numai dacă

Pagina 32 din 81

factorii bio-psiho-sociali sunt consideraţi în funcţie de toate condiţiile în care trăieşte,

acţionează şi se formează fiecare individ. Tipul de relaţii, tipul fundamental de activitate se

constituie ca parametri fundamentali în raport de care evoluează fiecare individ. Aceşti

parametri cuprind şi condiţiile determinismului social şi cultural ideologic sub influenţa

cărora se dezvoltă personalitatea umană. La început, personalitatea umană se structurează

progresiv, căpătând din ce în ce mai mult noi dimensiuni, ajungând la formarea conduitelor

complexe şi echilibrate, în care creaţia şi autodeterminarea exprimă nivelul cel mai înalt al

disponibilităţii persoanei.

În evoluţia şi dezvoltarea psiho-fizică, atât vârsta psihologică cât şi cea cronologică,

fără să coincidă în totalitate, se constituie ca repere din punct de vedere al maturizării

psihologice şi sociale. Vârsta cronologică are un caracter mai constant, fiind relativ egală

pentru cei născuţi în perioada respectivă, raporturile la complexul biologic fiind deosebit de

active, în timp ce vârsta psihologică facilitează o diferenţiere mai fermă între diferitele

persoane, cu specificarea unui avans sau unui retard în dezvoltare

Prin aceste raportări se poate evalua complexitatea personalităţii şi a

comportamentelor ce o caracterizează cu evidenţierea celor mai semnificative elemente ce

intră în stratificarea psihismului. Aşadar, viaţa psihică a omului se formează şi se dezvoltă la

confluenţa dintre activitate şi condiţiile bio-psiho-sociale care îi influenţează cursul vieţii.

Este un proces complex, continuu şi se finalizează în matriţe ale evoluţiei şi dezvoltării

psihice umane.

II.3. Dezvoltarea psihică în perioada adolescenţei

Având în vedere caracteristicile bio-psihice şi modelul integrării sociale se pot defalca

în cadrul acestei perioade următoarele trei etape:

a)Superioada de preadolescenţă ( 14 – 16 ani ): se caracterizează prin maturizarea

biologică, dezvoltarea conştiinţei, în general, şi a conştiinţei de sine, în particular.

b)Subperioada adolescenţei propriu-zise (16 – 18 ani ): este centrată pe o

intelectualizare intensă, pe îmbogăţirea experienţei afective şi structurarea conduitelor ca

însemn al personalităţii complexe.

c)Subperioada adolescenţei prelungite ( 18- 20/25 ani ) este asociată de mai mulţi

autori în perioada adolescenţei sau în cea a tinereţii. Independenţa este dobândită în bună

Pagina 33 din 81

măsură sau este pe cale de a fi dobândită, ceea ce duce la dezvoltarea personalităţii şi

afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite. Interesul pentru viaţa socială creşte şi se

nuanţează în vederea dobândirii unui statut profesional cât mai complex.

Dacă se iau în consideraţie aspectele generale ale întregii perioade a adolescenţei, se

pot evidenţia o serie de caracteristici ce dau o notă de specificitate fată de alte etape ale

vârstelor umane. Printre acestea se disting : dezvoltarea conştiinţei de sine în care sunt

implicate identitatea ego-ului şi plasarea subiectului în realitate. Adolescentul este confruntat

subiectiv şi obiectiv cu schimbări multiple legate de maturizarea sexuală şi de descoperirea

dimensiunilor realităţii sociale. Demnitatea şi onoarea, la care aspiră în această etapă, sunt

influenţate de experienţele personale şi de acumulările în plan socio-cultural şi profesional.

Apartenenţa la o anumită familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi

depăşirea situaţiilor infantile frustrante, de nesiguranţă şi dependenţă. Identitatea vocaţională

se cuplează la acestea şi se bazează pe stabilirea trăsăturilor de personalitate, în care cerinţa

de exprimare aptitudinală devine condiţie a afirmării. Din această perspectivă, E. Erikson a

analizat specificul adolescenţei, în care constituirea identităţii personale, cu accent pe

implicarea conştiinţei de sine, devine punctul central imperativ şi de evidenţiere a

caracteristicilor ce o definesc.

În dezvoltarea conştiinţei de sine, imaginea corporală contribuie la organizarea

identificării caracteristicilor organice pe care adolescentul încearcă să le perceapă în

amănunţime, cu admiraţie, ceea ce denotă un uşor narcisism. W. James a subliniat dialectica

dezvoltării conştiinţei de sine şi a distanţei ce se crează între “eu” şi “sine”. Personalitatea

este alcătuită dintr-un nucleu format din “eu” şi “sine”, ceea ce îi conferă un caracter dual.

Eul este cel ce cunoaşte şi este conştient, iar sinele reprezintă latura cunoscută. Sinele poate fi

material şi se referă la tot ce posedă o persoană, social, în care identitatea este determinată de

rol şi statut, şi spiritual, ca expresie a activităţii psihice strâns legată de emoţii şi dorinţe. În

toate aceste trei ipostaze, pecepţia de sine a adolescentului poate adopta o formă pozitivă sau

negativă. Când intervin eşecuri în adaptare ( şcolară, profesională ) sau când părerea despre

sine este negativă, tânărul se subestimează, nu are încredere în forţele proprii, nu manifestă

iniţiativă şi perseverenţă în activitate. Pe fondul obţinerii unor succese şi a expectaţiei de sine

înalte, manifestă încredere, putere de acţiune, dorinţa de a învinge dificultăţile, autoconştiinţa

onoarei şi a datoriei. În obţinerea acestor imagini, tânărul se raportează la cei din jur, ia în

consideraţie atitudinea acestora faţă de el. Matricea relaţiilor socio-culturale este percepută

convergent sau divergent şi provoacă proiecţia trăsăturilor pe care le deţine fiecare persoană.

Pagina 34 din 81

Dezvoltarea identităţii este mai puţin spectaculoasă în condiţii de dependenţă sau în

situaţiile când se menţin forme infantile ale independenţei. Formele dependenţei materiale,

emoţionale (de confort şi apartenenţă) şi de mentalitate (valori ) pot provoca frustrări şi

conflicte între adolescent şi părinţi estompând exprimarea disponibilităţilor tânărului. În

acestă manieră se poate ajunge la comportamente rigide sau lejere care îşi pun pecetea asupra

modului cum evoluează personalitatea. Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă

aviditatea pentru achiziţii de cunoştinţe şi disponibilitatea pentru confruntarea de idei când se

apelează la forme verbale precise şi elevate. Se evidenţiază gândirea discursivă şi se

constituie concepţia despre lume şi viaţă. Aceste progrese din planul gândirii apar pregnant în

expuneri originale şi autocontrolate. Vehicularea cunoştinţelor se bazează pe memoria logică

ce atinge şi ea o dezvoltare complexă. Năzuinţa de a fi cult este foarte mare şi pentru aceasta

citeşte mult, este receptiv la informaţiile cu care vine în contact. Adolescentul doreşte să

dovedească faptul că este unic prin stilul pe care-l adoptă şi aspiră, în acelaşi timp, la

admiraţia şi respectul celor din jurul său.

Există trei forme de conduită pe care tânărul le adoptă prin prisma dorinţei de a fi

remarcat şi repectat: conduita revoltei –prin care adolescentul refuză ostentativ ceea ce a

învăţat sau i s-a impus să înveţe, ironizează, utilizează un limbaj ieşit din comun; conduita

încrederii în sine – din care transpare autoanaliza şi cenzurarea severă a sentimentelor, a

atitudinilor şi a acţiunilor, a introspecţiilor pentru cunoaşterea de sine şi interpretarea

comportamentelor altora, lansarea într-o reverie care poate duce la îndepărtarea de realitate şi

închiderea în sine; conduita exaltării şi afirmării prin care se caută confruntarea cu alţii pentru

a-şi verifica propriile capacităţi fizice, intelectuale şi afectiv emoţionale, adoptând adeseori

atitudini extreme faţă de ceea ce dispreţuieşte sau care nu se încadrează în vederile sale.

Aceste caracteristici ale conduitelor se manifestă prin toate formele activităţii psihice, dar

unele dintre acestea sunt într-o stare mai activă faţă de altele.

Conştienţi de forţa inteligenţei şi a gândirii, adolescenţii manifestă tot mai frecvent

preferinţe pentru învăţarea fondată pe argumentaţie şi asociaţii complexe în detrimentul

învăţării prin memorare. Apelarea, din această perspectivă, la formele diferite ale inteligenţei

( concretă, abstractă, socială ) exprimă potenţialul individual al fiecăruia şi diferenţele ce apar

între adolescenţi. Literatura psihologică evidenţiază că tinerii creativi sunt activi, sociabili,

agitaţi, cu tendinţa de a atrage atenţia, debordanţi şi dornici de a învinge plictiseala; cei cu

inteligenţă medie sunt prudenţi, lipsiţi de siguranţă, mai puţin sociabili, dar autocritici până la

devalorizarea activităţii lor; cei cu inteligenţă slabă, paradoxal, sunt mai siguri şi mai puţin

ezitanţi, manifestă o sociabilitate crescută şi o oarecare expansiune socială, iar adolescenţii cu

Pagina 35 din 81

retardări sunt slab creativi şi se relaţionează fără o fundamentare realistă evidentă. În general,

tinerii foarte inteligenţi şi foarte creativi manifestă comportamente degajate, independente,

având o dorinţă de autoperfecţionare. Aceştia sunt adeseori nonconformişti, fenomen activ în

respingerea aspectelor convenţionale şi de afirmare a personalităţii şi a originalităţii.

II.4. Expansiunea personalităţii şi a comportamentului

Întregul sistem atitudinal al adolescentului faţă de cei din jur este legat de nevoia de

afecţiune şi de cea de a se confesa în raport cu primele sale flirturi .

Adolescentul trece prin perioada în care domină afirmarea eului şi tendinţa de

manifestare a dispreţului faţă de familie, deoarece acesta începe să capete convingerea că se

află la vârsta adultă. În acelaşi timp este sensibil faţă de situaţia de respingere şi faţă de

judecata adultului chiar dacă este în opoziţie cu acesta. Apare astfel o ambiguitate

comportamentală ce se transpune în forme de timiditate şi de confruntare, în care conflictele

pot deveni acute. Tânărul încearcă prin toate mijloacele să se plaseze în originalitate şi să nu

cadă în conformism. Pentru aceasta, vestimentaţia trebuie să fie deosebită, chiar dacă nu este

acceptată, muzica să se cânte cât mai mult şi cât mai tare, camera să fie dezordonată, limbajul

să fie încărcat cu simbolisme bulevardiere cu tendinţa de a provoca, etc. Evident, conflictele

de autoritate depăşesc cadrul familiei şi sunt centrate pe dobândirea unui statut ce îi dă

tânărului mai multă independenţă în luarea deciziilor şi manifestarea unor forme

comportamentale în care adultul să nu mai dicteze.

Tânărul rămâne încă, în mare măsură, dependent de familie, dar se străduieşte tot mai

mult să iasă de sub tutela ei. Pentru adulţi apar dificultăţi în adoptarea celor mai favorabile

forme de relaţionare cu adolescenţii pentru a evita eventualele conflicte.

Situaţiile extreme, cum ar fi un climat prea indulgent sau neglijent sau unul prea rigid,

cu interdicţii exagerate, nu facilitează dobândirea autonomiei personale, căci se menţin stările

tensionate şi se reduc motivele pentru o implicare activă a adolescentului în propria sa

socializare. Familia este şi ea afectată pentru că îi scade forţa de influenţare şi este tot mai des

evitată în luarea deciziilor de către tânăr. Ca atare, relaţiile dintre familie şi adolescent se

deteriorează, ceea ce duce la repercursiuni negative asupra adaptării generale a tânărului în

perioada de viaţă ulterioară.

Pagina 36 din 81

Adolescentul se construieşte pe sine prin continue căutări şi diferenţieri faţă de alţii,

din acest proces nelipsind tensiunile, conflictele şi frustrările. El îşi formează astfel mediul în

care trăieşte într-un mod activ. Personalitatea nu evoluează în mod linear, ci cu oscilaţii, cu

perioade de inegalitate şi chiar cu dezarmonii, din care se dezvoltă o serie de structuri

pozitive sau negative, dependente de condiţiile factorilor educaţionali, sociali şi ereditari.

Când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaştere sunt

realiste şi însoţite de satisfacţii, când au posibilitatea de a-şi valoriza propriile calităţi

comportamentale, indivizii cunosc o ascensiune continuă în adaptarea la mediul înconjurător.

În desfăşurarea conduitelor umane, motivaţia ocupă un loc foarte important. Alături

de abilităţi şi atitudini, motivaţia energizează sau estompează rezervele psihice, întreţine

starea tensională sau o inhibă, în felul acesta creând modalităţi acţionale de o anumită factură

şi intensitate. Condiţiile în care se desfăşoară activitatea influenţează şi ele motivaţia ca

variabilă intermediară de natură psihică foarte sensibilă la modificările ce au loc în mediu.

Aşadar, se poate sublinia ideea că orice activitate umană are la bază o formă sau alta de

motivaţie din care se constituie motivul. Prin intermediul acestuia, se realizează selectarea şi

ierarhizarea scopurilor şi intereselor, ajungându-se la formarea de aspiraţii în care

componenta activă este deosebit de pertinentă în adolescenţă. Din intersectarea motivaţiei şi a

afectivităţii se constituie o serie de componente ce sunt legate de conduite de amor propriu,

politeţe, reticenţe, evitare, ruşine, compasiune, etc. Complexitatea componentelor ce

caracterizează tânărul este amplificată şi de varietatea trebuinţelor care se activează mai mult

sau mai puţin, în raport de situaţia dată şi de aspiraţii.

“Piramida trebuinţelor”, celebra teorie a lui Abraham Maslow menţionează cinci

niveluri : trebuinţele organice/ fiziologice/ de bază, trebuinţele de securitate şi siguranţă,

necesităţile sociale şi de apartenenţă, nevoia de stimă şi apreciere socială, şi trebuinţele de

autorealizare. Primele patru categorii sunt numite de Maslow trebuinţe de deficit şi corespund

motivaţiei de tip homeostatic, ultima categorie este denumită trebuinţe de creştere şi

corespunde dezvoltării personale a individului.

Din piramida trebuinţelor lui Maslow se constată că nu toate nivelurile sunt la fel de

active în adolescenţă.

Prin combinarea diferitelor trebuinţe şi interese se crează aspiraţii ca forme proiective

cu mare încărcătură cognitiv-emoţională. Prin aceasta iau naştere dispoziţiile ce mediază

stările de exaltare şi depresie. În condiţii favorabile de viaţă, la adolescent predomină

dispoziţiile pozitive cu manifestări de conduită în care totul este ingenios, original, tulburător

pentru tânăr. Acesta se simte fericit, plin de fantezie, cu visuri de erou în care proiecţia

Pagina 37 din 81

viitorului nu are limite. Pe aceste baze, socializarea investiţiilor psihice legate de scopuri,

interese, idealuri, aspiraţii contribuie la organizarea structurilor de personalitate şi

manifestarea de comportamente complexe. Asemenea comportamente se extind în toate

formele de activitate ale adolescentului începând cu cele de tip ludic şi de loisir. Ca urmare a

caracteristicilor de personalitate, jocurile şi distracţiile parcurg etape importante şi

semnificative pentru evoluţia psihică.

Pe lângă conduitele catalogate drept “normale” care denotă dimensionarea

echilibrului şi adaptării tânărului, pot apărea conduite amorale ce se caracterizează prin

exprimarea ostilităţilor, negativismului, nonconformismului, bazat pe ignoranţă, pe încălcarea

unor reguli din necunoaşterea lor sau din nerealizarea implicaţiilor cu care se pot solda

asemenea atitudini şi, în cele din urmă, conduite imorale, când încălcarea normelor şi

regulilor sociale se face în cunoştinţă de cauză, deliberat. Ca urmare a desfăşurării unor astfel

de conduite, se constituie acceptorii morali care pot duce la conflict şi frustraţie ce se

evidenţiază în roluri şi statute sociale. Când conflictul şi frustraţia îmbracă forme acute şi

când se prelungesc în timp, tânărul trăieşte anxios şi dramatic relaţiile sale cu cei din jur. Din

fericire, adolescenţii găsesc, în majoritate, resurse psihice pentru a depăşi conflictele şi

tensiunile care pot genera asemenea comportamente.

Adolescentul devine conştient de calităţile omului real, concret, dar prospectează, în

acelaşi timp, dimensiunea omului acceptat şi promovat de societate. Aptitudinile şi trăsăturile

de caracter ca disponibilităţi ale personalităţii generează, la această vârstă, interese,

curiozitate, perspicacitate, spirit critic, autoanaliză, raportări la cei din jur pentru a-şi putea

dezvălui conduite legate de acceptorii morali şi valorici ce-i permit o integrare activă şi

eficienă în viaţa social- profesională.

În concluzie, din punct de vedere psihologic, adolescenţii traversează următoarele

etape ale identificării personalităţii şi comportamentului:

Cristalizarea vieţii interioare şi a conştiinţei propriei identităţi prin tendinţe de

interiorizare şi introspecţie, prin analiză şi autoanaliză a stărilor trăite;

Instalarea conştiinţei maturizării şi aspiraţiilor de a fi adult, printr-o raportare

pertinentă a însuşirilor proprii la conduitele celor din jur;

Pagina 38 din 81

Menţinerea şi chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziţie, de

teamă, de conflict şi frustraţie, prin intensificarea eforturilor de dobândire a independenţei şi

autonomiei personale;

Creşterea simţului de responsabilitate, apariţia sentimentului datoriei, protecţia

personalităţii în devenirea şi afirmarea socială, culturală, profesională;

Maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente integrative bazate pe

creşterea forţei intelectuale, volitive şi motivaţionale, prin trăirea experienţelor afective şi

cognitive care fac posibilă integrarea socio-culturală şi circumscrierea în cadrul originalităţii

atât de dorite;

Dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi stăpânire de sine prin exercitarea unor

conduite de sacrificiu şi proiectarea aspiraţiilor pentru sevirea cauzelor generoase.5

Acest ultim fapt orientează spre studiul unui anumit gen de comportament, şi anume

comportamentul prosocial.

Comportamentul prosocial este obiect de studiu al psihosociologiei de câteva decenii;

prima sinteză bibliografică românească asupra comportamentului prosocial a apărut în anul

1978, fiind publicată în revista “Viitorul social”, acest termen find definit drept “acel act

intenţionat care ar putea avea consecinţe pozitive pentru alţii”.

De–a lungul vremii, în cei câţiva ani de existenţă, psihosociologii au dat o serie de

definiţii ale comportamentului social, fie comparându-l cu altruismul, fie cu antonimul său,

comportamentul antisocial.

Astfel, sociologul polonez Janusz Reykowski afirma că acest tip de comportament

“este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea celorlalte persoane fără

aşteptarea unei recompense externe”, definiţie similară celei româneşti din 1978 –

comportamentul prosocial însumează “acele acte intenţionate care ar putea avea consecinţe

pozitive pentru alţii, fără a anticipa o răsplată”. Hans Werner Bierhoff (1987) subliniază

existenţa a două condiţii necesare şi suficiente pentru a identifica comportamentul prosocial,

şi anume :

intenţia de a ajuta alte persoane,

5 E. VERZA, “Psihologia vârstelor”, Ed. Hyperyon, Bucureşti, 1993.

Pagina 39 din 81

libertatea alegerii, acordarea ajutorului în afara obligaţilor de serviciu6,

cărora li se adaugă o a treia, introdusă de D. Bar–Tal, Sharabany, Raviv , şi anume :

realizarea unui comportament prosocial fără aşteptarea unei recompense.

Psihosociolog dr. Septimiu Chelcea este cel care accentuează aspectul social al

comportamentului prosocial, pe care îl explică prin prisma teoriei acţiunii sociale; definiţia

dată este : “comportamentul prosocial reprezintă acel comportament intenţionat, realizat în

afara obligaţiilor de serviciu şi orientat spre susţinerea, conservarea şi promovarea valorilor

sociale”.

Perspective noi şi completări în ceea ce priveşte studierea comportamentului prosocial

aduc Brikman, Latané şi Darley, Harvey.

Brikman are ca punct de plecare pentru teoria sa norma responsabilităţii sociale; el

afirmă că există patru modele ale întrajutorării, şi anume :

modelul moral (X este responsabil atât de producerea situaţiei cât şi de rezolvarea ei),

modelul iluminist ( X este responsabil de crearea situaţiei dar nu şi de rezolvarea ei),

modelul compensator (X trebuie să rezolve situaţia, dar nu este responsabil de crearea

ei),

modelul medical (responsabilitatea lui X este scăzută atât în ceea ce priveşte crearea

situaţiei cât şi în rezolvarea ei).

Brikman consideră că ideală ar fi extinderea modelului compensator la nivel de

mentalitate pentru un anume angrenaj social, deoarece “cel care primeşte ajutor se manifestă

ca un agent social activ : primeşte ajutor cel care se ajută şi singur”.

Latané şi Darley au observat, în urma mai multor experimente, că timpul, distanţa şi

perceperea – imaginea de sine precum şi imaginea celuilalt – influenţează dezvoltarea

comportamentului social; astfel, este negată ideea de “personalitate altruistă” – altruiştii nu

reprezintă un alt fel de oameni, ci oameni socializaţi - , fiind accentuată aceea că actele

prosociale sunt învăţate, “socializarea având un rol determinant în orientarea spre apărarea,

susţinerea şi promovarea valorilor sociale”. Cei doi cercetători realizează un model cognitiv

al comportamentului prosocial (1970), compus din cinci etape :

1. confruntat cu ceva neobişnuit, X nu ştie ce se întâmplă;

2. X se întreabă dacă percepe corect situaţia;

3. X se gândeşte că poate va interveni altcineva;

4. X îşi pune problema dacă este cel mai în măsură să intervină;

6 Ibidem, pag.445.

Pagina 40 din 81

5. X acţionează7.

Un model al intrvenţiei ( patru faze) este elaborat şi de Harvey :

observarea situaţiei şi perceperea victimei;

interpretarea situaţiei ca o cerere de ajutor;

conştientizarea responsabilităţii proprii;

realizarea intervenţiei, acesta făcând precizarea că intervenţia poate fi oricând blocată,

două condiţii pentru evitarea acestei situaţii fiind ca cei care solicită ajutor să se plaseze în

câmpul perceptiv al celorlalţi şi ca cei care solicită ajutor să fie orientaţi spre exterior, iar nu

asupra propriei persoane8.

Există trei tipuri de teorii, perspective complementare asupra comportamentului

prosocial; primul – cel al teoriilor normative/teoriile sociologice -, al doilea – al analizei cost

– beneficiu, derivată din teoria echităţii - , al treilea – al teoriei afectelor - .

I.Teoriile sociologice au în vedere două norme : norma responsabilităţii sociale şi

norma reciprocităţii.

În ceea ce priveşte norma responsabilităţii, Berkowitz este cel care face primele

delimitări; astfel, o primă observaţie este aceea că oamenii se subordonează acestei norme nu

pentru a fi recompensaţi, ci pentru că se simt satisfăcuţi când ating standarde morale interne

(1972), iar o a doua priveşte faptul că oamenii ajută în mod deosebit persoanele care sunt

dependente de ei şi despre care au o părere bună. Norma reciprocităţii poate fi abordată la

nivelul mentalităţilor (ex. Paremiologia, ştiinţa care se ocupă cu studierea proverbelor).

II.În 1972, Moss şi Page subliniază rolul recompensei din trecut în acordarea

ajutorului în viitor. Raportul cost/beneficiu poate fi exprimat prin formula :

Ceea ce dă A Ceea ce dă B

Ceea ce primeşte A Ceea ce primeşte B

Se impune, în acest context, diferenţierea cost real – cost antecalculat. Termenul

“cost” are în vedere “o serie de elemente de natură materială, financiară, dar şi ideală”,

“beneficiul incuzând atât recompense externe, cât şi recompense interne (stimă de sine)”; 7 Robert J.VALLERAND editor, “Les fondements de la Psychologie Sociale”, Quebec, Canada, 1984, PartieII, Chapitre10, page 576. 8 Adrian NECULAU, op.cit., pag.447.

Pagina 41 din 81

astfel, “analiza cost – beneficiu stipulează că îi vom ajuta pe alţii dacă apreciem că beneficiul

va depăşi costul implicat de ajutorul dat”.

III.Teoriile afectelor sunt în strânsă legătură cu factorii de personalitate, cu factorii

emoţionali şi cu vechea problemă: se poate vorbi sau nu de personalitate altruistă? Philippe

Rushton, profesor la Universitate Western Ohio, susţine că se poate vorbi de “personalitate

altruistă”, întrucât “oamenii se deosebesc prin gradul de generozitate, prin interesul faţă de

ceilalţi, prin gradul de ajutorare a acestora”; în anul 1986, coordonează un experiment ale

cărui concluzii arată că “nu mai puţin de 50% din diferenţele individuale ale personalităţii

altruiste erau legate de factorii ereditari, independent de procesul de socializare (teoria

genetică a altruismului). În ceea ce priveşte factorii emoţionali, se pot desprinde două

direcţii :

a)cea care vizează starea de spirit negativă – revelatoare în acest sens sunt

experimentele lui Cialdini (1987) care au arătat că oamenii supăraţi, încordaţi, dezvoltă

comportament prosocial tocmai pentru a se elibera de sentimentele negative - ; b) cea care are

în vedere empatia şi emoţiile de stress psihologic – reperul în acest caz este experimentul lui

Batson (1987); având ca punct de plecare experimentele lui McDougall (1908), Batson

propune un model motivaţional pentru a clarifica problema dezvoltării comportamentului

prosocial când există atât empatie, cât şi stres :

Experimentul lui Batson (1981) are doi actori, X – subiectul naiv, şi Y – complicele;

X trebuie să privească cum lui Y îi sunt administrate şocuri electrice; experimentatorul

imaginează două situaţii :

X poate părăsi laboratorul înainte e terminarea experimentului;

X nu poate părăsi laboratorul înainte de terminarea experimentului.

În fiecare din cele două situaţii, X poate lua locul lui Y, pentru a curma suferinţa

acestuia. Batson manipulează perspectiva empatică a lui X, spunându–i că :

Pagina 42 din 81

Nelinişte/stresul celuilalt

Stres personal

Empatie

Motivaţie egoistă:

înlăturarea stresului personal

Comportament ce vizeazeă înlăturarea

propriei nelinişti

Motivaţie altruistă

Comportament ce vizeazeă înlăturareaneliniştiiceluilalt

a.)Y are aceleaşi valori şi interese ,

b.)Y are valori şi interese diferite, ba chiar opuse cu ale sale.

Batson utilizează termenii de “empatie adevărată”– condiţionarea nu este luată în

considerare– şi “falsă empatie” – X ţine cont de faptul că Y este altfel .

Concluziile experimentatorului sunt :

O motivaţie altruistă poate conduce la comportament prosocial, indiferent de

condiţiile preexistente (Batson & Oleson, 1981), iar o motivaţie conduce la comportament

prosocial numai în caz de constângere.

Comportamentul prosocial poate fi generat atât de motivaţii egoiste, cât şi de

motivaţii altruiste .

II.5. Bazele unei imagini de sine sănătoasă

Din multitudinea perspectivelor privind crearea unei imagini de sine sănătoase, se vor

analiza trei aspecte pe care le-am considerat importante pentru percepţia de sine a tinerilor:

Sensul apartenenţei – se referă la nevoia tânărului de a se simţi iubit, acceptat, în

siguranţă.

Pentru a duce o viaţă nomală, omul are nevoie de siguranţă cel puţin în unele aspecte

ale vieţii sale. El aspiră să fie iubit şi acceptat mai ales de cei din imediata apropiere.

Apartenenţa este ceea ce experimentează fiecare om când ştie că este iubit necondiţionat

exact aşa cum este. Din punct de vedere emoţional, dacă această nevoie rămâne neîmplinită,

va conduce la un sens profund de insatisfacţie pe care mulţi oameni îl descriu ca pe o lipsă de

semnificaţie.

Sensul aprecierii - scoate în evidenţă nevoia tânărului de a i se confirma că este

valoros şi important.

Dr. Larry Crabb, autor al numeroaselor cărţi de psihologie, afirmă: “ Oricine trebuie

întâi să ajungă la scopul de a avea o apreciere de sine personală – a privi la el singur ca fiind

demn de apreciere şi important. Până ce acest scop nu este atins, individul nu este liber să

trăiască pentru ceva sau pentru oricine altcineva.”9

9 Larry CRABB, “The Marriage Builder”, BEE International, Vienna, 1991.

Pagina 43 din 81

Faptul de a fi acceptat de ceilalţi îl ajută pe individ să se accepte el însuşi. Indirect,

ceea ce i se induce poate fi exprimat în felul următor: “Eu merit acceptarea celorlalţi oameni.

Eu sunt important pentru ei.” Din nefericire, mulţi oameni trăiesc fără un sens al aprecierii,

deoarece sunt mult prea conştienţi de propriile lor greşeli şi eşecuri. Nu doar propria

conştiinţă le spune acest lucru, ci şi cei din jur le amintesc în mod conştient. Eliberarea de

teama de a eşua şi experimentarea iertării sunt strâns legate de nevoia de a se simţi apreciat.

În cazul contrar, oamenii simt că eşecurile lor sunt dovezi ale lipsei de valoare personală.

Sensul semnificaţiei – este important ca tânărul să se autoperceapă ca fiind încrezător,

cu un ţel, competent.

“ Această atitudine optimistă le inspiră indivizilor speranţă şi curaj. A avea un sens al

semnificaţiei este strâns legat de gradul nostru de reuşită în rezolvarea problemelor din

trecut.”

Multe persoane au o dependenţă totală de părinţii lor, obişnuiţi fiind ca aceştia să le

poarte de grijă tuturor nevoilor lor, ceea ce duce la lipsa unei încrederi de sine.

Indiferent de cauză, oamenii îşi pot pierde curajul şi speranţa şi pot deveni pesimişti

în ceea ce priveşte viaţa în general.

II.6. Comportamentul moral- Scopul principal al educaţiei morale

Comportamentul moral este un ansamblu de manifestări psihice cu conţinut normativ-

axiologic, prezentând o diversitate de niveluri ale structurii, dezvoltării şi educării ca element

constitutiv al conştiinţei umane.

În acest sens, se pot distinge:

Nivelul perceptiv: sesizare, înţelegere a sensurilor, gesturilor şi opţiunilor de

comportament;

Nivelul imaginar: aspiraţia morală;

Nivelul motric: deprinderile şi obişnuinţele morale;

Pagina 44 din 81

Nivelul emoţional: sentimentel şi convingerile morale ca urmare a sensibilităţii la tot

ceea ce se petrece în viaţa socială;

Nivelul atitudinal: atitudinea morală adoptată şi afirmată în varietatea relaţiilor

interumane ca indiciu al gradului asimilării normelor şi valorilor morale;

Nivelul ideatic: concretizat în judecata şi discernământul moral, în reflecţia morală

personal, în spiritul critic asupra standardelor şi modalităţilor de acţiune ale grupului din care

individul face parte, în capacitatea de analiză, decizie şi opţiune morală individuală.

Aceste niveluri ale comportamentului moral sunt puncte de sprijin ale acţiunii de

instruire şi învăţare morală ( în familie, şcoală, viaţă socială ) şi tot atâtea scopuri parţiale ale

educaţiei morale din punct de vedere al unei evoluţii ascendente a procesului maturizării şi

funcţionării acestui comportament.

Pagina 45 din 81

Capitolul III

Tehnici de cercetare

Încă din cele mai îndepărtate timpuri, omul a încercat să caute adevărul despre sine şi

despre lumea înconjurătoare. Cunoaşterea comună, bazată pe extrapolarea explicaţiilor de la

o situaţie trecută la una prezentă sau viitoare şi pe spontaneitata simţului comun nu conduce

întotdeauna la rezultate veridice. Au existat mai multe modele teoretice de testare a

adevărului : modelul autoritarian ( în antichitate, preoţi, regi, preşedinţi sau savanţi se

considera că ar avea atributul natural sau supranatural de a produce adevărul), modelul mistic

(în care starea de graţie conferă profeţilor, prezicătorilor, marilor mistici calitatea cunoaşterii

adevărate), modelul logico-raţional (apelează la deducţie şi rigoare în a urmări corespondenţa

cu realitatea ) şi modelul ştiinţific (îmbină preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de

cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor). Metoda ştiinţifică asigură

desubiectivizarea cunoaşterii, oferindu-se o imagine despre lumea înconjurătoare aşa cum

este ea în realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului comun. Modul

ştiinţific reprezintă astăzi principala cale de cunoaştere a comportamentelor individuale şi de

grup, a faptelor, a fenomenelor şi proceselor sociale. În lucrarea “Le Métier de

sociologie”( 1968), Pierre Bourdieu , Jean-Claude Chamboredon şi Jean-Claude Passeron

militau pentru depăşirea familiarităţii cu universul social, ceea ce reprezintă un obstacol în

cunoaşterea obiectivă a societăţii. Nu întotdeauna experienţa trăită constituie eplicaţia

faptelor şi proceselor pe care cercetătorul le analizează.

Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe câteva postulate sau enunţuri despre lume, al

căror adevăr este acceptat de majoritatea cercetătorilor din ştiinţele sociale şi

comportamentale. James W. Vander Zanden (1988) consideră că enunţurile fundamentale pe

care se bazează cunoaşterea ştiinţifică sunt: lumea înconjurătoare există independent de

observaţia noastră, nu este creată de simţurile noastre (principiul realismului); relaţiile din

lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect (principiul determinismului);

lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observaţii obiective (principiul

cognoscibilităţii). În afara acestor trei principii, în literatura de specialitate mai sunt

menţionate şi principiile raţionalităţii şi regularităţii, potrivit cărora lumea externă poate fi

cunoscută pe cale logică şi fenomenele din lumea înconjurătoare se produc în mod logic

(McBurney, 1983, 12).

Pagina 46 din 81

Cunoaşterea ştiinţifică a proceselor sociale, precum şi a comportamentelor individuale

şi de grup se realizează totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevărate de către

comunitatea cercetărilor, la un moment dat.

Conform profesorului Septimiu Chelcea, desfăşurarea cercetărilor ştiinţifice în baza

unei paradigme este considerată cercetare normală , ea contribuind la rezolvarea

problemelor . Dacă într-o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată nu se acumulează

progrese în rezolvarea problemelor importante, survine o situaţie de criză a cunoaşterii din

respectivul domeniu. Oamenii de ştiinţă care s-au condus după acea paradigmă îşi pierd

încrederea în ea şi caută paradigme noi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn (în “Structura

revoluţiilor ştiinţifice”) numea cercetarea extraordinară. Astfel începe o revoluţie ştiinţifică,

ce inaugurează o nouă tradiţie de cercetare. Între paradigmele vechi şi cele noi se desfăşoară

o adevărată competiţie: poate învinge tendinţa conservatoare sau, dimpotrivă, orientarea

revoluţionară. Această competiţie stimulează fără îndoială imaginaţia sociologică. Problema

este de a înţelege că fiecare paradigmă a contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică la

dezvoltarea ştiinţei.

Paradigmele nu diferă numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar şi în

funcţie de valorile cărora li se subordonează. Valorile reprezintă relaţia socială prin care

comunităţile umane exprimă concordanţa dintre lucruri, idei, fapte sau procese şi necesităţile

sociale istoriceşte condiţionate de praxis. Acestea apar ca un rezultat al interacţiunii mai mult

sau mai puţin conflictuale dintre indivizi şi mediul lor de viaţă, ca o realitate sociocognitivă

prin care indivizii determină ceea ce este acceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau

indezirabil, bun sau rău pentru ei.

Alegerea unei metode ştiinţifice în tratarea subiectului analizat în această lucrare a

avut drept motivaţie tocmai reliefarea realităţilor, independent de dorinţele şi opţiunile

cercetătorului. Apartenenţa naţională, religioasă, rasială, ca şi opţiunile politice şi morale ale

cercetătotului nu trebuie să influenţeze rezultatele obţinute.

Cercetarea instrumentală a avut ca obiectiv elaborarea, testarea şi validarea

instrumentului de cercetare ales: chestionarul. Acesta a presupus o cercetare de teren vizând

investigarea efectivă a fenomenelor şi apelând la metode de recoltare, grupare şi prelucrare a

informaţiilor.

III.1. Descrierea metodei utilizate

Pagina 47 din 81

Chestionarul

Chestionarul este un instrument formal de culegere a informaţiilor de la purtătorii lor,

informaţii cu privire la comportament, caracteristici demografice, nivel de cunoştinţe,

atitudini, credinţe şi sentimente. Este frecvent utilizat în ştiinţele socioumane. Pentru a fi un

mijloc eficient, este important să se realizeze comunicarea cu subiectul , să se menţină trează

atenţia acestuia, pentru a se obţine cooperarea lui în vederea furnizării răspunsurilor necesare.

Sarcina operatorului este de a pune întrebările potrivite şi de a înregistra răspunsurile. Ca

noţiune, chestionarul se poate defini ca reprezentând o tehnică şi, corespunzător, un

instrument de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini

grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă

sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează

a fi înregistrate în scris

Chestionarele au fost utilizate mai întâi de francezi ca instrument de cercetare

( Stanley Hall-1905, G. Heymans şi E.D. Wiersma- 1908), la care se adaugă chestionarele

întocmite de Letourneanu (1882), J. W. Powell (1898), R. F. Kindl (1903), Alfred

Binet(1903), A. G. Keller (1903), Steinmetz şi Thurnwald (1906) R. S. Woodworth (1917-

chestionarul destinat depistării celor inapţi pentru armată). Iniţial, această tehnică a fost

utilizată de către etnografi; rafinarea tehnică a chestionarului reprezintă rodul colaborării

dintre sociologi şi psihologi. În România, tradiţia chestionarelor etnografice urcă până la

Bogan P. Haşdeu, care, în 1878, lansează un chestionar cu 400 de întrebări referitoare la

obiceiurile juridice ale poporului, la viaţa socială din trecut, casă etc., iar în 1886 redactează

un al doilea chestionar vizând probleme lingvistice şi mitologice (206 de întrebări).

Răspunsurile la aceste chestionare difuzate cu ajutorul revizorilor şcolari şi al protopopilor au

fost utilizate de P. B. Haşdeu în lucrările “Obiceiele juridice ale Poporului Român” (1878) şi

“Etymologicum Magnum Romaniae” (1886). În 1895, Nicolae Densuşianu expediază

intelectualităţii satelor un chestionar cu privire la tradiţiile istorice din ţinuturile locuite de

români. La fel procedează Alexandru Odobescu. În 1898, Spiru Haret numeşte o comisie sub

preşedinţia lui Gh. Tocilescu pentru elaborarea unui chestionar folcloristic. Chestionarul a

fost publicat întâia oară în anul 1898. Este revăzut în 1904, iar în 1930 se republică de către

C. Rădulescu Codin.

Pagina 48 din 81

De obicei, această metodă solicită răspunsuri care sunt psihologic condiţionate de mai

mulţi factori. Există patru tipuri de chestionare: cu răspuns dihotmic, închis sau forţat (se

răspunde prin da sau nu); cu răspuns la alegere din câteva alternative; cu răspuns liber sau

deschis; cu scări de evaluare gradate.

În formularea întrebărilor ce urmează a fi adresate subiectului investigat, se vor avea

în vedere tipul întrebărilor utilizate (întrebări închise, întrebări deschise, introductive,

întrebări de date factuale sau de opinie, întrebări de trecere sau tampon, întrebări de control,

întrebări filtru, de identificare, de tipul “de ce “, prin care se solicită sugestii, etc. ) şi de

ordinea întrebărilor (chestionarul poate fi alcătuit după principiul “pâlniei”- se începe cu

întrebări generale şi se merge spre întrebări specifice , sau al “pâlniei răsturnate”), criteriul

timpului (subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi despre

prezent şi la urmă despre viitor). La sfârşitul chestionarului se colectează date despre subiect.

Scopul acestor informaţii este de a furniza controlul asupra eşantionului, verificarea

eşantionului, descrierea subgrupurilor din cadrul eşantionului şi categoriile de grupuri folosite

în analiză şi, cel mai important, testarea fezabilităţii ipotezelor, întrebările sau imaginile

cuprinse în chestionar avâd rolul de stimuli declanşatori de comportamente verbale sau

nonverbale. Formularea întrebărilor lasă o mare marjă de libertate operatorului, în aceste

cazuri formularea nejucând un rol prea însemnat. Este foarte important ca cel anchetat să fi

înţeles sensul întrebării, iar operatorul sensul răspunsului.

În cazul de faţă, chestionarul de opinie realizat se referă la datele de ordin imposibil

de observat direct. Se studiază astfel atitudinile, motivaţia şi interesele, dispoziţiile şi

înclinaţiile, cu un cuvânt, tot ceea ce reprezintă psihologia tinerilor, trăirile lor subiective,

lăsând , însă, un loc relativ cunoaşterii obiective a fenomenelor. Prin chestionarele factuale se

înregistrează ceea ce se presupune că subiectul ştie, prin cele de opinie, se înregistrează ceea

ce crede persoana respectivă.

Vulnerabilitatea aplicării acestei metode constă în faptul că se înregistreagă nu faptele

şi comportamentul efectiv al tinerilor, ci ceea ce aceştia declară despre ei. Uneori între

opiniile declarate şi comportamentul efectiv nu există totdeauna o relaţie consistentă. De

multe ori, între intenţiile declarate ale oamenilor şi realizarea lor nu există decât o foarte slabă

legătură. Nu se poate concluzina cu privire la opiniile şi atitudinile oamenilor analizându-se

răspunsurile la o singură întrebare. Totdeauna trebuie prevăzut un sistem de întrebări care să

permită stabilirea poziţiei indivizilor faţă de una sau alta din problemele puse în discuţie.

Pagina 49 din 81

La sfârşitul chestionarului se colectează date despre subiect (vârsta, ocupaţie, clasa

socio-economică) şi eventual despre familia acestuia (număr de membri, venit, etc.). Scopul

acestor informaţii este de a furniza controlul asupra eşantionului.

Eşantionul reprezintă colectivitatea numerică, restrânsă, aleasă conform unor criterii.

El trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să cuprindă un număr cât mai reprezentativ de

subiecţi, să fie omogen cultural, social, să fie reprezentativ pentru colectivitatea studiată. În

general, eşantionul cuprinde şapte etape: definirea populaţiei eşantionate, specificarea

cadrului eşantionării, specificarea unităţii de eşantionare, specificarea metodei de eşantionare,

determinarea mărimii eşantionului, specificarea planului de eşantionare şi selectarea

eşantionului.

Centralizarea datelor presupune strângerea materialului într-un singur loc în vederea

prelucrării datelor cuprinse în formulare şi însumarea unităţilor de acelaşi tip pentru fiecare

caracteristică.

După centralizarea şi prelucrarea datelor se prezintă concluziile obţinute din

informaţiile culese.

III.2. Cercetarea comportamentului studenţilor privind morala creştină

Pentru cercetarea comportamentului studenţilor este necesară culegerea informaţiilor

de la sursă, adică de la purtătorii ei. Acest lucru se poate face prin cercetarea directă.

Metodele de cercetare sunt foarte variate. Cercetarea de faţă este una ocazională (după

modul de desfăşurare în timp ), în holul facultăţilor unde studenţii învaţă (după locul de

desfăşurare ) şi ea îmbracă forma unei anchete pentru că informaţia este furnizată de

purtătorul acesteia ( după modul de antrenare a purtătorului de informaţii ).

Cercetarea selectivă oferă avantaje incontestabile, în comparaţie cu cercetările de

masă. Printre acestea pot fi menţionate:

Obţinerea informaţiilor într-un timp mai scurt şi cu un cost mai redus;

Posibilitatea utilizării unui personal calificat;

Generalizarea datelor culese asupra întregii colectivităţi;

Posibilitatea specificării erorilor statistice asociate generalizărilor respective;

Pagina 50 din 81

Organizarea unei cercetări selective pentru studierea comportamentului reprezintă un

proces complex.

Buna organizare , desfăşurare şi controlul cercetărilor selective trebuie să aibă la bază

un program bine structurat care să cuprindă următoarele faze:

Stabilirea obiectivelor, ipotezelor şi variabilelor de cercetare;

Determinarea colectivităţii cercetate- stabilirea publicului ţintă;

Stabilirea metodelor de recoltare a informaţiilor;

Elaborarea chestionarului;

Stabilirea eşantionului;

Realizarea anchetei pilot;

Preluarea informaţiilor (redactarea , codificarea şi tabelarea );

Analiza rezultatelor;

Redactarea raportului final.

Lucrarea de faţă îşi propune studierea comportamentului studenţilor din Bucureşti

(Universitatea Bucureşti, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Academia de

Studii Economice, Universitatea Politehnica Bucureşti ) privind morala creştină.

Principii metodologice ale cercetării

Scopul general al cercetării:

Studierea comportamentului studenţilor privind morala creştină.

Obiectivele cercetării:

– Determinarea interesului pentru viaţa spirituală în rândul studenţilor din Bucureşti;

– Identificarea influenţelor socio-culturale ( familie, şcoală, biserică, prieteni,

societate ) care se exercită şi s-au exercitat asupra comportamentului studenţilor (din punct de

vedere religios);

Pagina 51 din 81

– Aprecierea de către studenţi a influenţei pe care o exercită asupra lor principiile

creştine;

– Identificarea motivelor pentru care studenţii din Bucureşti frecventează sau nu

frecventează Biserica;

– Aprecierea de către studenţi a implicării Bisericii în educarea tineretului şi dacă

există sau nu o încurajare din partea societăţii în a trăi principiile creştine.

Etapa exporatorie

Pentru a testa fezabilitatea ipotezei de început am aplicat mai întâi metode

exploratorii. După consultarea cărţilor care tratau comportamentul tinerilor şi morala creştină

(termeni cheie : « comportament », « morală », « creştinism », « morală creştină », « tânăr »),

am luat în vedere părerea profesorilor şi a consilierilor care se pot pronunţa în acest sens. Am

avut interviuri semidirijate cu o durată medie de 10' -15' şi am pus următoarele întrebări :

« Cum am putea descrie comportamentul studenţilor de azi ? » ; « Cunosc studenţii

principiile moralei creştine ? » ; « Se poate vorbi de un impact al creştinismului în

comportamentul studenţilor ? ». În urma acestor interviuri, am stabilit problematica lucrării 

şi ipotezele supuse cercetării.

Ipotezele supuse cercetării:

Cea mai mare parte a studenţilor născuţi într-un mediu rural sunt interesaţi de viaţa

spirituală;

Studenţii aparţinând Universităţii manifestă un interes deosebit pentru viaţa spirituală;

O pondere importantă din rândul persoanelor intervievate şi-au însuşit bazele credinţei

creştine din familie şi ca urmare a intercţiunii lor cu alţi creştini;

În general, şcoala a avut un rol nu foarte important în educarea tinerilor din punct de

vedere religios;

Principiile creştine nu influenţează viaţa persoanelor chestionate, în cea mai mare

parte a lor;

Motivul pentru care studenţii frecventează Biserica este pentru că acolo (în biserică)

se simt în prezenţa lui Dumnezeu;

Pagina 52 din 81

Studenţii născuţi într-un mediu rural frecventează Biserica pentru că acest lucru

reprezintă o tradiţie în familia lor ;

Cea mai mare parte a studenţilor care fac parte din altă confesiune decât cea ortodoxă

sau catolică frecventează Biserica pentru că vor să crească din punct de vedere spiritual;

Într-o mare pondere, studenţii chestionaţi consideră că Biserica a eşuat astăzi în

menirea ei, aceasta fiind accea de a apropia oamenii de Dumnezeu;

Societatea, în general, încurajează astăzi foarte puţin trăirea după principiile creştine.

Concepte şi definiţii de bază sau variabilele cercetării

Este necesară definirea variabilelor cu care se va opera în cadrul cercetării. Fiecare

variabilă va fi definită astfel :

Creştinism: ansamblul religiilor la baza cărora se află credinţa în persoana şi

învăţăturilor lui Iisus Hristos;

Creştin : adept al creştinismului (botezat în religia creştină );

Credinţă : convingere despre existenţa lui Dumnezeu; mărturisire a acestei convingeri

prin respectarea prescripţiilor bisericeşti;

Spiritualitate: care aparţine spiritului, ideal, imaterial, sufletesc; intelectual; opus

materialismului;

Cult / Religie / Confesiune : sistem de credinţe (dogme) şi de practici (rituri) privind

sentimentul divinităţii şi care îi uneşte în aceeaşi comunitate spirituală şi morală pe toţi cei

care aderă la acest sistem; totalitatea instituţiilor şi organizaţiilor corespunzătoare;

Frecvanţă: mărime care arată de câte ori se produce un fenomen într-o unitate de timp;

Menire: misiune, rost , sarcină pe care o are cineva sau ceva;

Educaţie: ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi

dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale tineretului, ale

oamenilor, ale societăţii;

Factori formativi: element, condiţie, împrejurare care determină apariţia unui proces,

a unei acţiuni, a unui fenomen şi care se formează prin educaţie;

Moral: etic, conform cu morala, cinstit, bun, moralicesc; care aparţine psihicului,

spiritului, intelectului;

Pagina 53 din 81

Morală: ansamblul normelor de convieţuire, de comportare, a oamenilor unii faţă de

alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege ci de opinia

publică; etica- norme de comportare ale oamenilor;

Principiu: element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o normă de

conduită, convingere intimă, punct de vedere propriu;

Mediu: ansamblul din care face parte persoana, spaţiul unde locuieşte cineva în mod

statornic;

Sex: totalitatea caracteristicilor morfologice şi fiziologice care deosebesc animalele,

plantele şi oamenii în două categorii distincte: masculin şi feminin;

Facultate: unitate didactică şi administrativă în cadrul unei instituţii de învăţământ

superior condusă de un decan şi cuprinzând un ansamblu de discipline înrudite între ele

pentru pregătirea studenţilor.

Sfera de cuprindere:

Colectivitatea de la care se recoltează informaţiile va constitui cadrul de eşantionare şi

totodată mulţimea, publicul ţintă asupra căruia se vor generaliza rezultatele cercetării.

Numărul tinerilor din România cuprinşi între limitele de vârstă de 20- 24 ani este de

1.821.743 dintre care femei 895.291. Dintre aceştia 971.879 locuiesc în mediul urban

( 499.389 femei ) şi 849.864 locuiesc în mediul rural (395.902 femei ).

Numărul studenţilor din România (cursuri la zi –Stat) este de 336.141. Numărul

studenţilor din Bucureşti este de 136.344 (aceştia reprezintă cadrul de eşantionare). La aceştia

se adaugă studenţii la seral, la fără frecvenţă, învăţământ deschis de la distanţă.

Unitatea de observare: Unitatea care face obiectul cercetării: studenţii la zi din

Bucureşti.

Unitatea de sondaj: Unitatea de la care se culeg informaţiile- studenţii la zi din

facultăţile din Bucureşti ( Universitatea Bucureşti, Şcoala Naţională de Studii Politice şi

Administrative, Academia de Studii Economice, Universitatea Politehnica Bucureşti ).

Locul de desfăşurare:

Pagina 54 din 81

Locul desfăşurării anchetei şi aplicării chestionarului l-a constituit holul facultăţilor.

Am ales facultăţile care deţin o pondere importantă din numărul total al studenţilor din

Bucureşti. Facultăţile alese :

Universitatea Bucureşti,

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative,

Academia de Studii Economice,

Universitatea Politehnica Bucureşti.

Perioada de referinţă şi de înregistrare:

Chestionarul s-a desfăşurat şi aplicat între 7 aprilie- 21 aprilie (14 zile ) , având

perioada de referinţă săptămâna de lucru ( de luni până sâmbătă ), care a precedat-o pe cea în

care s-a făcut înregistrarea.

Metodele de recoltare:

După modul de comunicare cu unitatea cercetată, s-a folosit metoda structurată de

comunicare, având la bază un chestionar ale cărui întrebări au fost prezentate tuturor

subiecţilor în aceeaşi ordine şi cu aceeaşi formulare.

După modul de consemnare a răspunsurilor s-a folosit metoda înregistrării

răspunsurilor de către subiectul intervievat (autoînregistrare).

În această lucrare, metoda de cercetare selectivă este metoda ce antrenează conştient

purtătorii de informaţie în cercetare şi poartă numele de anchetă selectivă de teren; tehnica de

cercetare folosită este pe bază de interviu structurat, iar instrumentul de culegere a

informaţiilor a fost chestionarul scris.

Întocmirea chestionarului :

Chestionarul reprezintă un instrument de culegere a datelor, de care depinde reuşita

cercetării selective. În elaborarea chestionarului s-a acordat atenţie următoarelor aspecte:

Pagina 55 din 81

Formularea întrebărilor ce urmează să fie adresate subiectului investigat;

Asigurarea calităţii întrebărilor: să fie suficient de specifice, să fie redactate într-un

limbaj simplu, să evite ambiguitatea, cuvintele vagi şi tendenţioase, să fie neprezumtive şi

neipotetice, etc. ;

Dimensionarea corespunzătoare, punerea în pagină şi aspectul estetic general;

Codificarea şi elaborarea listei de coduri.

Ca principiu de întocmire al chestionarului s-a folosit cel al pâlniei . S-a pornit de la

întrebări generale şi s-a ajuns la întrebări specifice, de identificare a comportamentului

tinerilor privind morala creştină.

Ca tip de întrebări s-au folosit întrebările cu răspunsuri precodoficate (din care cei

chestionaţi au putut să aleagă varianta de răspuns corespunzătoare cu ceea ce gândeau ei),

întrebări cu răspunsuri necodoficate, urmând ca la analiza şi interpretarea informaţiilor

obţinute în urma anchetei să se codifice aceste răspunsuri pentru a fi prelucrate.

Întrebările formulate au fost dihotomice (cu două variante de răspuns ), trihotomice

(cu trei variante de răspuns), cu răspunsuri multiple.

La sfârşitul chestionarului s-au colectat date despre studenţi (facultate, sex, mediul în

care s-au născut şi cel în care trăiesc în momentul desfăşurării cercetării ).

Eşantionul:

Mărimea eşantionului s-a stabilit folosind formula :

t ² ( p (1- p)

N =

( w²

Unde: t = coeficientul care corespunde probabilităţii cu care se garantează rezultatele;

P= proporţia comportamentelor din eşantion care posedă caracteristica cercetată;

(W = eroarea limită acceptată;

pentru probabilitatea de 95 % cu care se grantează rezultatele, coeficientul t = 1,96;

Pagina 56 din 81

proporţia componentelor din eşantion care posedă caracteristica cercetată p= 0,5;

eroarea limită acceptată D w =0,025;

nivelul riscului ca rezultatele să fie eronate este de 5% +/ - 2,5%;

în urma calculelor s-a stabilit numărul eşantionului la 400 persoane.

Metoda folosită pentru eşantionare este sistematică aleatoare cu intervale egale. Pasul

mecanic folosit în alcătuirea eşantionului s-a stabilit în funcţie de tipul necesar completării

unui chestionar (10 ' ), plus un interval de rezervă de 2 ' . Prin cronometrări prealabile, a fost

intervievată o persoană la 12 minute.

Prin calcul, s-a stabilit perioada de timp necesară completării :

numărul operatorilor : 1,

timpul necesar completării unui chestionar : 10 ' ,

pas mecanic : 12' ,

număr ore operator : 6 ore ,

număr chestionare de completat: 400,

număr necesar de zile pentru anchetă : 14 zile.

Ancheta pilot:

Înainte de realizarea anchetei propriu-zise, s-a efectuat o anchetă pilot pe un număr de

20 persoane în scopul verificării conţinutului întrebărilor, precum şi a ordinii acestora.

S-a constatat că la întrebarea numărul 10, întrebare deschisă, subiecţii au întâmpinat

greutăţi în completarea propoziţiei: “A fi credincios pentru dumneavoastră înseamnă …..”.

Din acest motiv, am transformat-o în întrebare precodificată, adică cu variante de răspuns

pentru a uşura procesul de completare a chestionarului, precum şi procesul de prelucrare. De

asemenea, la întrebarea numărul 6 foarte puţini studenţi au motivat răspunsul dat.

Prelucrarea datelor:

Pagina 57 din 81

Prelucrarea datelor s-a realizat pe un computer compatibil PC, în programele

Microsoft Word şi Microsoft Excel.

Chestionarul este anonim Număr formular :

Facultatea :

Răspunsurile dvs. vor fi utilizate

pentru elaborarea unei cercetări universitare Ziua, ora :

Chestionar

Pentru a determina care este atitudinea studenţilor bucureşteni faţă de morala creştină,

vă rog să aveţi amabilitatea de a răspunde la următoarele întrebări:

Sunteţi creştin ?

Da.

Nu.

Sunteţi o persoană pe care o pasionează viaţa spirituală ?

Da.

Nu.

Nu ştiu.

Care este cultul (confesiunea) din care faceţi parte ?

Ortodox.

Catolic.

Protestant.

Neoprotestant.

Altele……………………………………….

Pagina 58 din 81

Cât de des frecventaţi Biserica ?

Săptămânal.

O dată pe lună.

De sărbători (Paşti, Crăciun, etc. ).

La evenimente deosebite (nunţi, botezuri, etc. ).

Foarte rar.

În ce scop frecventaţi Biserica?

Tradiţie în familie.

Mă ajută să cresc din punct de vedere spiritual.

Să mă întâlnesc cu ceilalţi credincioşi.

Simt că acolo sunt în prezenţa lui Dumnezeu.

Altele………………………………………..

Consideraţi că Biserica a eşuat în menirea ei astăzi ?

Nu.

Da.

Cum este după părerea dumneavoastră implicarea Bisericii în educarea tinerilor

astăzi, faţă de trecut ?

Mai bună.

Bună.

La fel ca în trecut.

Slabă.

Mai slabă.

8) Care sunt, în odinea descrescătoare a importanţei pe care le-o acordaţi, elementele

care v-au ajutat să vă însuşiţi bazele credinţei creştine (până în prezent ) ?

Familia.

Biserica.

Şcoala.

Societatea (interacţiunea cu alţi creştini ).

Altele…………………………………..

Pagina 59 din 81

Alegeţi unul dintre elementele de mai sus care are o influenţă puternică în viaţa

dumneavoastră astăzi:

…………………………………………………………………………………………

…

“ A fi credincios” pentru dumneavoastră înseamnă :

A avea o purtare bună.

A citi Biblia/ Sfânta Scriptură.

A frecventa o Biserică.

A te ruga.

A avea o relaţie personală cu Dumnezeu.

Altele……………………………………

Biblia reprezintă pentru dumneavoastră “Cartea Vieţii” ?

Da.

Nu.

Nu ştiu.

Consideraţi că este important să trăiţi după morala creştină ?

Da.

Nu.

Nu ştiu.

“Principiile creştine” vă influenţează viaţa ?

5-Foarte mult.

4-Mult.

3-Puţin.

2-Mai puţin.

1-Deloc.

Consideraţi că societatea în care trăiţi vă încurajează în trăirea principiilor creştine ?

5-Foarte mult.

4-Mult.

Pagina 60 din 81

3-Puţin.

2-Mai puţin.

1-Deloc.

Pornind de la ipoteza că omul este creat de Dumnezeu, credeţi că Dumnezeu v-ar

împlini viaţa ?

Da.

Nu.

Nu ştiu.

V-aţi născut în mediul:

Urban.

Rural.

Domiciliul actual este în mediul :

Urban.

Rural.

Sexul:

Bărbătesc.

Femeiesc.

19) Sunteţi student la Facultatea: ……………………

Mulţumesc. Răspunsurile dumneavoastră sunt anonime şi vor fi uilizate pentru

elaborarea cercetării lucrării de diplomă.

Prelucrarea datelor

Numărul total al celor chestionaţi : 400

Pagina 61 din 81

Numărul celor chestionaţi în funcţie de sex : Masculin Feminin

187

Numărul celor intervievaţi pe facultăţi:( Universitatea Bucureşti & Şcoala

Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative : 144

( Academia de Studii Economice: 116

( Universitatea Politehnica : 140

Numărul celor chestionaţi după mediul în care s-au născut: Urban Rural

110

Numărul celor intervievaţi în funcţie de domiciliul actual : Urban Rural

55

Numărul celor chestionaţi în funcţie de confesiunea căreia îi aparţin:

( Ortodoxă : 357

(Catolică : 13

(Protestantă : 2

(Neoprotestantă : 23

(Alte confesiuni creştine : 5

Numărul studenţilor care consideră că este important să se trăiască în funcţie

de principiile moralei creştine : Da : 290

Nu : 41

Nu ştiu : 69

Numărul studenţilor pentru care Biblia este “Cartea vieţii”: Da: 185

Nu: 90

Nu ştiu : 125.

Răspunsurile la întrebări

Pagina 62 din 81

Întrebare a) b) c) d) e) f)

1 400 0

2 209 127 64

3 357 13 2 23 5

4 70 48 134 80 68

5 73 132 9 120 66

6 320 80

7 122 75 59 86 58

8 251 43 25 42 38

9 170 47 61 97 25

10 95 3 20 80 166 34

11 185 90 125

12 290 41 69

1310 93 107 130 50 20

1411 9 30 96 145 120

15 238 28 134

16 290 110

17 345 55

18 213 187

19 116 144 140

Întrebarea numărul 1 :

Toate persoanele chestionate sunt creştine (proporţia este de 100% ). Această

întrebare a fost pusă cu scopul de a elimina de la început persoanele care aparţin altor religii

decât cea creştină.

Întrebarea numărul 2 :

10 Rezultatele sunt corespunzătoare scalei 5-4-3-2-1.

11 Ibid. 46.

Pagina 63 din 81

Din 400 de persoane chestionate, 209 (52% ) sunt pasionate de viaţa spirituală, pe 127

(32%) nu le interesează , iar 64 (16%) au răspuns la întrebare cu “nu ştiu “.

Tabel 1: Numărul de studenţi pe care îi pasionează viaţa spirituală în funcţie de

mediul în care s-au născut:

Da Nu Nu ştiu Total

Urban 147 100 43 290

Rural 62 27 21 110

Total 209 127 64 400

X² calculat = 5,0247 X² teoretic = 5,991 pentru (2-1) (3-1) =2

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%

X²calculat = 5,0247< X² teoretic = 5,991

Ipoteza nulă nu se respinge, se acceptă, adică persoanele care sunt pasionate de viaţa

spirituală nu sunt influenţate de mediul în care s-au născut.

Tabel 2: Numărul studenţilor pe care îi pasionează viaţa spirituală în funcţie de

facultate:

Pagina 64 din 81

Da Nu Nu ştiu Total

ASE 51 49 16 116

Politehnică 78 41 21 140

Univ. B. şi SNSPA 80 37 27 144

Total 209 127 64 400

X² calculat =10,3408 X² teoretic =9.488 pentru (3-1) (3-1)=4

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

X² calculat> X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, adică studenţii aparţinând unor facultăţi diferite au şi opţiuni

diferite. La întrebarea aceasta, studenţii au răspuns diferit în funcţie de facultate. Se poate

concluziona că răspunsul este influenţat de facultatea şi profilul căreia îi aparţin.

Întrebarea numărul 3 :

Din totalul de 400 studenţi chestionaţi, 356 (89% ) sunt ortodocsi, 13 (3,25%) catolici,

2 (0,5% ) protestanţi, 23 (5,75%) neoprotestanţi, iar 5 (1,25%) aparţin altor confesiuni

creştine.

Tabel 3 : Numărul de studenţi aparţinând unor culte creştine diferite în funcţie de

scopul pentru care frecventează biserica:

a) b) c) d) e) Total

a) 68 3 2 0 0 73

b) 107 2 0 23 0 132

c) 7 2 0 0 0 9

d) 114 6 0 0 0 120

e) 61 0 0 0 5 66

Total 357 13 2 23 5 400

Pagina 65 din 81

Confesiuni (întrebarea 3)

Scopul pentru care merg la biserică (întrebarea 5)

X² calculat = 51.2634 X² teoretic =26.296 pentru (5-1) (5-1)= 16

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, scopul pentru care studenţii merg la biserică este diferit în

funcţie de confesiunea religioasă.

Întrebarea numărul 4:

La această întrebare 70 (17,5%) studenţi au răspuns că merg săptămânal la biserică,

48 (12%) merg o dată pe lună. Cei mai mulţi merg de sărbători : 134 (34%); la

evenimentedeosebite: 80 (20%); iar 68 (17%) merg foarte rar, un procent aproape egal cu al

celor ce merg săptămânal.

Întrebarea numărul 5 :

Scopul pentru care merg la biserică studenţii din Bucureşti este:

tradiţie în familie : 73 (18%),

îi ajută să crească din punct de vedere spiritual : 132 (18%),

să se întâlnească cu alţi credincioşi : 9 (2%),

Pagina 66 din 81

simt că sunt în prezenţa lui Dumnezeu : 120 (30%),

din alte motive: “să mă închin lui Dumnezeu”, “să ascult mesajul Evangheliei”, “din

obişnuinţă”, etc.

Tabel 4 : Numărul de studenţi în funcţie de scopul frecventării bisericii şi mediul în

care s-au născut:

a) b) c) d) e) Total

Urban 52 93 9 84 52 290

Rural 21 39 0 36 14 110

Total 73 132 9 120 66 400

X² calculat =6,5110 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

X² calculat < X² teoretic

Ipoteza nulă se acceptă, scopul pentru care studenţii merg la biserică nefiind influenţat

de mediul în care s-au născut şi din care provin.

Întrebarea numărul 6 :

Un foarte mare număr de studenţi au răspuns că Biserica nu a eşuat în menirea ei de a-

i apropia pe credincioşi de Dumnezeu : 320 (80%), iar 80 (20%) au răspuns afirmativ. Mulţi

dintre ei nu au dorit să motiveze răspunsul.

Pagina 67 din 81

Întrebarea numărul 7 :

La această întrebare, 122 (30%) studenţi au răspuns că implicarea Bisericii faţă de

trecut este mai bună, 75 (19%) au apreciat implicarea ca fiind bună, 59 (14,75%) au

menţionat că este la fel, că nu văd diferenţa, 86 (21%) au afirmat că implicarea Bisericii este

slabă şi 58 (14,5 %) au apreciat-o ca fiind mai slabă. Dacă se face balanţa se observă că 197

au păreri pozitive iar 144 negative despre Biserică, diferenţa fiind de 53.

Media calculată este de 3,2925 adică implicarea Bisericii astăzi faţă de trecut este la

fel sau diferă foarte puţin.

Tabel 5: Numărul de studenţi în funcţie de aprecierea pe care o fac în legătură cu

implicarea Bisericii şi în funcţie de sex:

Sex a) b) c) d) e) Total

Bărbătesc 66 29 34 50 34 213

Femeiesc 56 46 25 36 24 187

Total 122 75 59 86 58 400

X² calculat =10.32433 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se repinge, adică aprecierea implicării Bisericii faţă de trecut este

influenţată şi de sexul interlocutorului. Părerea studenţilor diferă de cea a studentelor.

Pagina 68 din 81

Întrebarea numărul 8 :

Din totalul studenţilor chestionaţi, un număr foarte mare a răspuns că familia a avut

un rol hotărâtor în a-şi însuşi bazele credinţei creştine : 251 (63% ). Biserica a fost doar

pentru 43 (11%) pe primul loc, iar şcoala a avut o influenţă mică asupra celor mai mulţi ,

adică asupra a 25 (6%). Societatea este pe locul doi, ca şi Biserica, dacă se ia în consideraţie

numărul celor care au răspuns că societatea şi interacţiunea cu alţi creştini a avut o influenţă

mare asupra lor atunci când şi-au însuşit bazele credinţei creştine: 43 (11%), iar 38 (9%) au

răspuns că în afară de aceşti factori un rol important (pentru ei cel mai important) l-a avut :

Biblia, cărţi şi reviste creştine, emisiuni TV şi radio, etc.

Dacă se ia în consideraţie şi al doilea element sau factor din înşiruirea în ordine

descrescătoare (de la cel mai important la cel mai puţin important ), se constată că Biserica

este şi are un rol important pentru 125 studenţi. Odinea pe care au ales-o ceilalţi care au pus

familia pe primul loc este : a, b, d, c, e- 32 studenţi; a, b, c, d, e,-18 studenţi; a, c, d, b, e- 14

studenţi; a, e- 11 studenţi; doar 18- d, şi 25-e. ( Iniţial : a)Familia; b)Biserica; c)Şcoala; d)

Societatea; e) Altele.)

Tabel 6 : Numărul de studenţi în funcţie de sex şi de factorii ce i-au ajutat să-şi

însuşească bazele credinţei creştine:

Sex Familia Biserica Şcoala Societatea Altele Total

Bărbătesc 146 20 11 20 16 213

Femeiesc 105 23 14 23 22 187

Total 251 43 25 43 38 400

Pagina 69 din 81

X² calculat= 6,3179 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

X² calculat < X² teoretic

Ipoteza nulă se acceptă, adică factorii care au contribuit la formarea unei baze a

credinţei studenţilor nu sunt influenţaţi de variabila de identificare sex. Nu sunt diferenţe

majore între studenţi şi studente din acest punct de vedere.

Întrebarea numărul 9: ( Iniţial : a)/1Familia; b)/2Biserica; c)/3Şcoala; d)/4

Societatea; e)/5 Altele.)

În situaţia în care studenţii au fost puşi în faţa posibilităţii de a alege unul dintre

elementele sau factorii de la întrebarea numărul 8, care au o influenţă în prezent asupra vieţii

lor, au răspuns: familia- 170 (42%), Biserica –47 (12%), şcoala- 61 (15%- mai mare decât a

avut înainte, mai mare decât la întrebarea 8 , ceea ce înseamnă că în prezent, pentru studenţi,

rolul şcolii a crescut ). 97 (24 %) studenţi, un număr de asemenea mai mare decât la

întrebarea numărul 8, au răspuns că societatea are în prezent o influenţă mare în viaţa lor, iar

25 (7%) au precizat că alţi factori au o influenţă puternică asupra vieţii lor ( Biblia fiind

opţiunea cea mai des întâlnită ).

Întrebarea numărul 10 : (Iniţial- a)/1a avea o purtare bună, b)/2 a citi Biblia/ Sfânta

Scriptură, c)/3 a frecventa o biserică, d)/4 a te ruga, e)/5 avea o relaţie personală cu

Dumnezeu, f)/6 altele.)

Pagina 70 din 81

Din 400 studenţi, 95 (24%) au răspuns că pentru ei “a fi credincios” înseamnă a avea

o purtare bună, 3 (1%) a citi Biblia, 20 (5%)consideră că a frecventa o biserică. Un număr de

80 (20 %) apreciază că “a fi credincios” semnifică a te ruga, pentru 166 (41%) credinţa

înseamnă a avea o relaţie personală cu Dumnezeu. 34 (9%) au răspuns altele.

Întrebarea numărul 11 :

Din totalul celor chestionaţi, 185 (46% ) au răspuns afirmativ la această întrebare,

adică pentru ei Biblia este “Cartea Vieţii”, 90 (22%) au răspuns negativ iar 125 (32%) au

menţionat că nu ştiu răspunsul la întrebare.

1-Da.

2-Nu.

3-Nu ştiu.

Pagina 71 din 81

Întrebarea numărul 12 :

Un număr foarte mare de studenţi, dintre cei chestionaţi au apreciat că ei consideră că

este important să trăiască în funcţie de principiile moralei creştine : 290 (73%). 41 (10 %)

apreciat au răspuns negativ, 69 (17 %) au precizat că nu ştiu dacă este important acest lucru.

Trebuie menţionat faptul că este interesant că 73% dintre studenţi vor să trăiască apelănd la

principiile moralei creştine, însă nu se ştie exact câţi dintre aceşti studenţi respectă cu

adevărat principiile creştine şi dacă acestea reprezintă un punct de pornire în acţiunile lor.

1-Da.

2-Nu.

3-Nu ştiu.

Tabel 7 : Numărul de studenţi care consideră că este important să trăiască conform

principiilor creştine în funcţie de facultate:

Întrebarea 12 ASE Politehnică Univ. B &SNSPA Total

Da 86 93 111 290

Nu 11 27 3 41

Nu ştiu 19 20 30 69

Total 116 140 144 400

X² calculat= 24,78 X² teoretic = 9,488 pentru (3-1) (3-1)= 4

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

Pagina 72 din 81

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, aprecierile studenţilor referitoare la importanţa trăirii în

funcţie de morala creştină fiind influenţate de facultatea căreia îi aparţin.

Întrebarea numărul 13: (Iniţial: 5-Foarte mult, 4-Mult, 3-Puţin, 2-Mai puţin, 1-

Deloc)

În situaţia în care studenţii sunt puşi în faţa unei autoevaluări în ceea ce priveşte

influenţa principiilor creştine asupra vieţii lor, 93 (23%) răspund că acestea le influenţează

foarte mult viaţa, 107 (27%) au indicat că le influenţează viaţa mult, iar cei mai mulţi au

declarat că aceasta se petrece într-o mică măsură : 130 (33%). 20 afirmă că nu sunt influenţaţi

deloc în felul de a trăi de aceste principii. Dacă se face o medie a răspunsurilor la această

întrebare se obţine 3,507, adică principiile creştine influenţează viaţa studenţilor puţin spre

mult (valoarea de 3,507, care depăşeşte cifra 3 şi ajunge aproape la 4, indicând faptul că

studenţii sunt influenţaţi “potrivit” / mediu de principiile creştine).

Întrebarea numărul 14 : (Iniţial : 5-Foarte mult, 4-Mult, 3-Puţin, 2-Mai puţin, 1-

Deloc)

În ceea ce priveşte sentimentul că societatea încurajează trăirea conform

principiilor creştine, doar 9 (3%) au răspuns că acest lucru e adevărat într-o mare măsură. 30

(7%) au precizat că aceasta se întâmplă într-o mare măsură, iar în continuare, proporţia

începe să crească: puţin- 96 (24%), mai puţin- 145 (36 %), deloc- 120 (30%). Dacă se face

Pagina 73 din 81

media, se obţine o valoare de 2,157, ceea ce denotă că studenţii sunt de părere că societatea îi

încurajează foarte puţin în trăirea principiilor creştine.

Tabel 8: Numărul de studenţi în funcţie de sex şi de părerea faţă de încurajarea pe care

societatea o dă în trăirea principiilor creştine:

Sex foarte mult mult puţin mai puţin deloc Total

Bărbătesc 7 21 47 79 59 213

Femeiesc 2 9 49 66 61 187

Total 9 30 96 145 120 400

X² calculat= 9,8036 X² teoretic = 9,488 pentru (2-1) (5-1)= 4

Grade de libertate şi o probabilitate de 95%.

X² calculat > X² teoretic

Ipoteza nulă se respinge, adică aprecierile fetelor diferă de cele ale băieţilor în ceea ce

priveşte felul şi gradul în care societatea încurajează trăirea principiilor creştine.

Întrebarea numărul 15 :

Din totalul celor chestionaţi, 238 (60%) au răspuns că Dumnezeu le-ar împlini viaţa şi

unii au menţionat că aceasta este o realitate pentru ei zi de zi, 28 (7%) au apreciat că nu cred

acest lucru, iar 134 (33%) declară că nu ştiu dacă este posibil ca numai Dumnezeu să le

împlinească viaţa.

Întrebarea numărul 16:

290 (72,5%) dintre studenţi s-au născut în mediul urban iar 110 (27,5% ) provin

din mediul rural.

Pagina 74 din 81

Întrebarea numărul 17 :

În prezent, 345 (86%) studenţi locuiesc în mediul urban şi 55 (14%) în cel rural.

Întrebarea numărul 18 :

Din cei 400 studenţi chestionaţi, 213 (53%) sunt băieţi, iar 187 (47%) fete. Nu este o

diferenţă prea mare între numărul băieţilor şi cel al fetelor.

Întrebarea numărul 19 :

Este o întrebare de identificare şi în urma prelucrării datelor a rezultat că 116

(29%) studenţi aparţin Academiei de Studii Economice, 144 (36 %) Universităţii Bucureşti şi

Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative şi 140 (35%) Universităţii Politehnica.

Analiza şi interpretarea datelor

Persoanele care sunt interesate de viaţa spirituală au răspuns afirmativ la întrebarea

numărul doi. Am considerat că reprezintă un segment important din eşantion şi care merită să

fie urmărit mai îndeaproape în următoarele întrebări. Dacă se ia în discuţie întrebările

numărul doi şi numărul patru (cât de des merg la biserică ), din 209 studenţi interesaţi de

Pagina 75 din 81

viaţa spirituală, doar 57 merg săptămânal, 34 merg o dată pe lună, 79 de sărbători, 18 merg la

evenimente speciale iar 21 foarte rar. Dacă se corelează întrebările doi şi cinci (în ce scop

merg studenţii la biserică ), 41 menţionează că merg la biserică pentru că este o tradiţie în

familia lor în acest sens, 82 pentru că îi ajută să crească din punct de vedere spiritual, 75 merg

pentru că acolo se simt în prezenţa lui Dumnezeu, doar 2 pentru a se întâlni cu alţi credincioşi

iar 9 din alte motive. Conform corelaţiei cu întrebarea numărul nouă, elementul sau factorul

care îi influenţează cel mai mult în prezent îl constituie familia pentru 63 dintre ei, Biserica

pentru 43, şcoala pentru 34, iar 55 menţionează că societatea îi influenţează sau alţi factori

(14 ). Punând în legătură întrebările doi şi paisprezece (cât de mult principiile creştine le

influenţează viaţa studenţilor pasionaţi de acestea), se constată că 41 sunt influenţaţi foarte

mult de principiile morale creştine, 82 mult, 2 puţin şi, surprinzător, 75 dintre cei care declară

că sunt interesaţi de principiile creştine precizează că sunt puţin influenţaţi iar 9 nu sunt

influenţaţi deloc. Corelând întrebările numărul 2 şi 16 (dacă Dumnezeu le-ar împlini viaţa

acestor persoane pasionate de viaţa spirituală), se observă că 161 răspund afirmativ, 17

negativ iar 31 nu sunt siguri, nu ştiu. Pe facultăţi, cei pasionaţi de viaţa spirituală aparţin:51

Academiei de Studii Economice, 78 Universităţii Bucureşti şi Şcolii Naţionale de Studii

Politice şi Administrative şi 80 Politehnicii Bucureşti.

Concluzii generale- chestionar

În general, studenţii care sunt interesaţi de viaţa spirituală nu sunt influenţaţi de

mediul în care s-au născut (se infirmă ipoteza iniţială a cercetării ).

Atunci când se ia în consideraţie variabila de identificare facultate, se observă că

răspunsurile celor de la A.S.E. diferă de ale studenţilor de factură umanistă : Universitate şi

S.N.S.P.A. şi de cele ale politehniştilor. Astfel, 43% dintre studenţii din A.S.E., 55% dintre

cei de la Politehnică şi 55.5% dintre cei dela Universitate şi S.N.S.P.A. sunt interesaţi de

viaţa spirituală.

Foarte mulţi studenţi şi-au însuşit bazele credinţei creştine din familie (63% din 400);

11% au pus pe primul loc Biserica, tot 11% societatea; şcoala a fost pusă pe primul loc, ca

factor principal, doar de 6%. Dacă se corelează cu variabila sex, se constată că opţiunile

fetelor nu diferă mult de cele ale băieţilor .

Studenţii sunt influenaţi, în general, de principiile creştine în proporţie de 50%, un

procent destul de ridicat, însă măsura în care acţionează pe baza lor nu am putut-o determina

Pagina 76 din 81

exact în această cercetare. Acest lucru, însă, poate constitui un punct de plecare în elaborarea

unei noi cercetări care să surprindă în ce măsură studenţii aplică în viaţa lor principiile

moralei creştine. 73% dintre cei intervievaţi precizează că este important să trăiască conform

moralei creştine iar 10% cred contrariul.

Cei mai mulţi studenţi merg la biserică pentru că aici se simt în prezenţa lui

Dumnezeu (30%), pentru că biserica îi ajută să crească din punct de vedere spiritual (33%).

Nu diferă părerea celor din mediul urban de a celor din mediul rural (întrebarea numărul

cinci). Corelând întrebarea numărul cinci cu întrebarea numărul trei (confesiunea din care fac

parte studenţii ) se constată că sunt diferite motivele celor ce aparţin diferitelor confesiuni

(ortodocsii merg pentru că este o tradiţie, neoprotestanţii pentru că aceasta îi ajută să crească

din punct de vedere spiritual ).

Biserica nu a eşuat în menirea ei, iar implicarea ei în societate nu diferă foarte mult

faţă de trecut, iar societatea, în general, nu încurajează trăirea principiilor morale creştine.

Educaţia nu este autentică dacă ea se reduce la o simplă reluare stereotipă a

practicilor, experienţelor şi mentalităţilor. Ea nu înseamnă conformism ci o lectură activă ce

cheamă la reaşezare, la regândire, la revalorizare. Pedagogia, ca discurs asupra fenomenului

educaţional, trebuie să caute noi temeiuri şi noi fundamente. Este nevoie să se stabilească noi

puncte de legătură între educaţie şi credinţa religioasă, să fie subliniate importanţa şi valoarea

educaţiei religioase în contemporaneitate. Departe de a fi un reţetar abstract şi impersonal,

dimensiunea educativ morală a creştinismului permite materializarea ei în actele şi

componentele fiinţei umane, conducând realmente la o viaţă liberă şi desăvârşită.

Creştinismul este un instaurator de sens şi semnificaţie prin însăşi existenţa şi viaţa fiinţei

umane.

Concluzie

Istoria Bisericii de la instituirea ei ca o comunitate de credincioşi şi până în prezent

este un manual de etică în ceea ce priveşte rolul pe care l-a jucat în viaţa oamenilor şi a

lucrătorilor creştini de-a lungul veacurilor. Principiile etice valoroase au reflectat viaţa

spirituală a numeroşi oameni .

În general, au existat patru modele de standarde etice:

Pagina 77 din 81

Absolutismul ideal : apreciază că standardele pot fi în conflict şi, când se ajunge la o

astfel de situaţie, se alege dintre două rele cel ce pare cel mai puţin rău.

Ierarhismul : standardele mici cedează celor mari; persoanele sunt mai de preţ decât

lucrurile.

Absolutismul nonconflictual : standardele universale nu se contrazic; conflictele

aparente denotă prezenţa răului.

Generalismul: nu apar standardele universale; încălcarea regulilor etice duce la păcat.

Omul nu vrea să admită că întotdeauna este corect să urmeze un standard care îi

impune o obligaţie. În acest caz, el trebuie să aleagă din două rele pe cel ce pare cel mai

inofensiv. În ierarhism, ori de câte ori standardele sunt în conflict, este corect să încalci un

standard de importanţă mai mică, pentru a-l proteja pe cel superior iar persoanele sunt mai

importante decât lucrurile. În absolutismul nonconflictual, principiul care se aplică este că în

mod ideal, normele universale, indiferent de număr, nu se contrazic. Conflictele dintre

standarde sunt numai în aparenţă, pentru că în realitate nu există. Când apare un conflict între

standarde, răul se întâmplă inevitabil dar este scuzabil. Termenul “generalism” se aplică

atunci când aparent nu există standarde universale. În acest caz, omul păzeşte regulile, nu

pentru că este greşit să facă un lucru interzis, ci pentru că încălcarea unei reguli morale duce

la rău, nu la bine.

Orice om matur este capabil să-şi ghideze viaţa urmând anumite standarde ce includ

valori asimilate. Unii oameni trăiesc o viaţă fără conţinut profund, lăsând lucrurile să vină

peste ei şi fiind controlaţi de ceea ce li se întâmplă. Alţii trăiesc după anumite standarde şi

conform unor valori . Alegerile pe care le fac şi relaţiile lor sunt construite pe această

convingere lăuntrică. Răspunsul lor la evenimentele neprevăzute din viaţă îi determină să

treacă peste dificulţăţile ce le ies în cale cu demnitate şi cu sentimentul siguranţei. Pot fi

independenţi de părerea altor oameni pentru că se bazează pe un sistem de valori care este

independent de ei, care le dă echilibru .

Cercetarea comportamentului studenţilor bucureşteni evidenţiază faptul că fiecare

persoană priveşte realitatea, viaţa în mod diferit. Discrepanţele dintre răspunsurile sudenţilor

demonstrează diferitele sisteme de valori care rezultă de obicei din educaţia diferită pe care

au primit-o, din impactul social la care sunt expuşi cotidian şi din stilul propriu de

comportamnet. De multe ori, alegerile studenţilor sunt influenţate de modul în care se

raportează la ei înşişi. Sistemul de valori determină acţiunile, morale, imorale sau amorale pe

care aceştia le întreprind. Un standard etic stabil presupune că se pot face comparaţii în raport

cu acesta şi acţiunile proprii se pot evalua pe baza lui.

Pagina 78 din 81

Evenimentele care au loc în societatea noastră şi chiar pretutindeni în lume

demonstrează lipsa respectării unor standarde etice în multe domenii. Atât crizele personale

cât şi cele sociale dovedesc faptul că societatea noastră trece , de fapt, printr-o criză etică.

Rasa umană nu a avut niciodată o nevoie atât de mare de înţelepciune şi de cunoaştere pentru

luarea deciziilor corecte în sfera politică, socială, în afaceri, în viaţa privată. Personal,

consider că tendinţele sociale arată clar că soluţia pentru o viaţă cu sens, care să aducă

împlinire persoanei umane, este un standard etic independent de noi înşine.

“Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care caută priceperea! Căci

câşigul pe care-l aduce ea este mai bun decât argintul, şi venitul adus de ea este mai de preţ

decât aurul; ea este mai de preţ decât mărgăritarele şi toate comorile tale nu se pot asemăna

cu ea. În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie şi slavă. Căile ei sunt nişte căi

plăcute şi toate cărările ei sunt nişte cărări paşnice. Ea este un pom de viaţă pentru cei care o

apucă şi cei care o au sunt fericiţi.” (Proverbele sau Pildele lui Solomon, 3:13-18)

Regele Solomon a scris această cheie a trăirii cu succes cu peste 2.500 de ani în urmă.

S-ar părea, din această perspectivă, că societatea şi-a pierdut capacitatea de a discerne binele

de rău. Deşi mijloacele tehnice de care dispunem sunt din ce în ce mai sofisticate, valorile

generale care se urmăresc în diferite domenii sunt din ce în ce mai diluate. Oamenii încercă

să contracareze obiceiurile şi practicile discutabile cu forme bune de comportament. În

opoziţie cu acestea, o educaţie morală eficientă încurajează cinstea, serviabilitatea, stăpânirea

de sine. Această educaţie morală nu trebuie încărcată structural cu anumite cerinţe, ci, mai

degrabă, formele de comportament şi caracteristicile ei trebuie să facă parte în mod natural

din viaţa oamenilor. În perioada antică, romanii şi grecii au înţeles educaţia în acest mod,

doar că în loc să pună accentul pe obiceiuri, ei au evidenţiat virtutea şi comportamentul eroic.

Aristotel menţiona că asemenea forţei musculare, pe care o poţi păstra doar făcând exerciţii,

un om devine virtuos prin săvârşirea unor acte de virtute; el devine bun practicând virtutea ;

devine brav împlinind fapte de vitejie.

Dacă Aristotel are dreptate, înseamnă că oamenii ar trebui să-şi exerseze diferitele

capacităţi pe care le au, pentru a se putea folosi de ele. Tot astfel stau lucrurile şi în privinţa

capacităţii umane de alegere. Pentru a putea discerne între bine şi rău, trebuie să fie studiat un

mod de alegere şi pe ce bază se fac aceste alegeri. Aceasta nu se întâmplă peste noapte, ci

este rezultatul unui proces de învăţare. Dacă studenţii nu au fost învăţaţi care este diferenţa

dintre bine şi rău din perspectivă creştină, ei nu pot fi capabili să trăiască principiile etice

creştine.

Pagina 79 din 81

Nimeni nu vrea să meargă la un medic fără experienţă sau să zboare cu un avion

condus de un pilot novice, dar, dintr-un oarecare motiv , se ajunge să se creadă că cineva

poate fi bun în lipsa unei instruiri în ceea ce priveşte bunătatea. Nu am rezistat la mitul ce

susţine că moralitatea vine în mod natural. Creştinii consideră că societatea actuală a uitat sau

a ignorat că Dumnezeu este sursa înţelepciunii şi că El dă un sistem de valori pe baza căruia

se pot lua decizii practice zilnice, decizii care duc la stabilitate şi pace. În lipsa acestei

cunoaşteri şi a unei concepţii morale despre lume, este dificil pentru membrii unei comunităţi

să comunice şi să coopereze. Dacă lipsa de cunoaştere se propagă foarte mult, cultura are de

suferit. Pe cât de important este ca o anumită societate să aibă o cultură literară comună, pe

atât este de important să existe şi o cultură morală comună.

Educarea oamenilor în ceea ce priveşte convingerea personală şi reponsabilitatea

reprezintă un lucru la care nu se poate renunţa în cadrul familiei fără a se resimţi

consecinţele. Societatea a încercat prin intermediul instituţiilor să lase responsabilitatea

educaţiei etice în seama şcolii, a sistemului legal, în timp ce părinţii s-au implicat în munca

lor. Rezulatul a fost o generaţie de tineri care au o bază etică din ce în ce mai şubredă, o rată a

criminalităţii juvenile din ce în ce mai ridicată, un procent considerabil de tineri dependenţi

de droguri şi implicaţi în relaţii sexuale ocazionale. Părinţii dau vina pe şcoală pentru această

stare de lucruri iar şcoala pe părinţi. Această polemică aminteşte de problema oului: părinţii

sunt cei care îşi influenţează în primul rând copii, dar şcoala îi modelează pe copii înainte de

a deveni părinţi.

Caracterul moral al oricărui grup sau instituţie socială reflectă caracterele comune ale

membrilor săi. Nu masele sunt cele care dictează fluxul şi refluxul eticii unei naţiuni.

Individul este liber să-şi aleagă propriile valori şi convingeri şi calea pe care vrea să o

urmeze. Fireşte că etica şi valorile instituţiilor au aceleaşi caracteristici ca şi liderii lor. În

trecut, cele mai importante atribute ale personalităţii individuale, ingenuitatea şi convingerile

lăuntrice, se dezvoltau pe baza valorilor văzute acasă. Astăzi, lipsa unor modele adecvate, în

special paterne, duce la un sentiment neclar în ceea ce priveşte identitatea sexuală şi socială.

Prăbuşirea eticii şi a responsabilităţii personale poate reprezenta una dintre cauzele

epidemiilor contemporane, dintre care SIDA este cel mai ades menţionată.

Lipsa eticii individuale lasă un vid distructiv în conducerea tuturor instituţiilor şi acest

lucru cere un preţ mai devreme sau mai târziu.

Pagina 80 din 81

Pagina 81 din 81