• Cred că responsabilitatea unui arhitect este să creeze un simţ al ordinii, al locului, al relaţiilor

(…). Nu mă interesează să creez haos, alţii n-au decât să o facă.

Richard Meyer

• oraşul nu trebuie considerat altfel decât o casă mare şi casa ca un oraş mic.

• ritualul prin care omul construieşte un spaţiu sacru este eficace în măsura în care reproduce

lucrarea zeilor, mai precis cosmogonia.

• Omologii multiple – între cosmos, ţinut, oraş, templu, palat, casă şi colibă – evidenţiază

acelaşi simbolism fundamental: fiecare imagine de acest fel exprimă experienţa existenţială

de a fi în lume, mai exact de a fi situat într-o lume organizată şi semnificativă.

• Înainte ca oraşul să devină o formă distinctă de organizare a aşezărilor umane îşi marchează

începuturile existenţei sale în chip de loc de întâlnire către sau în care oamenii revin în

permanenţă.

• Oraşul este „magnetul” a cărui abilitate de a atrage non-rezidenţii primează asupra

capacităţii sale de adăpostire adică asupra “containerului”, primul germen al oraşului fiind

locul ceremonial de întâlnire (centrul).

• Centrul poate fi identificat cu primul germene al oraşului – acel loc sacru la care grupuri

risipite se întorc periodic – locul permanent de întâlnire, însă în timp, şi în principal prin

diferenţierea activităţilor desfăşurate iniţial în nucleul templu-palat apar noi programe şi

funcţiuni la nivelul oraşului.

REPERTORIU de elemente preluate de primele oraşe din experienţa anterioară...

• modul de DELIMITARE a aşezării:

– prin lucrări defensive (şanţuri, valuri de pămint, ziduri de fortificaţii cu sau fără

turnuri)

• modul de OCUPARE A TERENULUI cu locuinţe:

– prin aglutinarea clădirilor de locuit (utilizate de familii extinse ca număr de generaţii

şi relaţii de rudenie atât pentru locuit cât şi pentru producerea obiectelor necesare

într-o economie domestică şi rurală)

– prin adiacenţă în jurul unui spaţiu comun – tipul primitiv de megaron

– prin limitarea terenului afectat fiecărei locuinţe din interiorul fortificaţiilor

• modul de ORGANIZARE A TRAMEI de circulaţie:

– tramă liberă cu injecţii în ţesutul locuinţelor

– spaţii cu rol de distribuţie

– apariţia unor segmente geometrizate

• modul de EXPRIMARE A ELEMENTELOR SINGULARE:

– prin localizare privilegiată - de exemplu, pe forme dominante de relief

– prin rezervarea unui spaţiu liber în faţa sau în jurul elementului singular

– prin crearea unui ax spre elementul singular

– prin contrast de mărime şi / sau de formă a elementului singular faţă de restul

clădirilor

Unitatea de vecinătate descrie o arie bazată cu o rază de 5 minute de mers de jos și cuprinde 2000-

4000 de locuințe, un centru comercial (o duzină de prăvălii de folosință curentă, o grădiniță și o

școală elementară, un centru comunitar, o biserică și un pub -cârciumă)

Aceasta ORGANIZARE IERARHIZATĂ ȘI SISTEMATICĂ A SPAȚIULUI, CU MECANICA EI RIGIDĂ, a fost

criticată de Christopher Alexander, care susține că această structură urbană arborescentă limitează

relațiile și contactele sociale și se opune celei în “semi-rețea” a orașelor vechi. Christopher Alexander

(A City is not a Tree, în Architectural Design, febr./1966)

Acest demers sistematic și, finalmente, normativ… ajunge să confunde nivelul de echipare cu gradul

de organizare socială a unui cartier.

Mai întâi este vorba despre o colecție de lucruri: locuințe, blocuri și case, străzi și cartiere, teritorii și

zone de activitate; apoi, printr-o operație magică și cu ajutorul vocabulelor “comunitate” sau

“colectivitate”, se reintroduce conștiința și viața în această colecție de lucruri. (Jean Lefebvre)

CRITICA DIN AFARA PROFESIUNII

așezarea umană ca înrădăcinare spațio-temporală:

(Patrick Geddes, Lewis Mumford);

punctul de vedere al igienei mentale

analiza structurală a percepției asupra orașului:

(Kevin Lynch);

perspectiva antropologică: antropologia culturală;

perspectiva filozofică / fenomenologică:

(Martin Heidegger)

CRITICA DIN INTERIORUL PROFESIUNII

” momentul autocritic al modernismului

(CIAM-urile și TEAM X)

”tehnotopia” și scurta ei durată

postmodernismul și reevaluarea formelor orașului

tradițional

modernismul ca ”proiect neterminat”

1979

rue des Hautes Formes,

Paris

arh. C.de Portzamparc

209 locuințe sociale: mare varietate planimetrică

și de orientare; crează o stradă+piață pariziană

PRINTRE PRIMELE REALIZĂRI DE SUCCES

1979 - RUE DES HAUTES FORMES

modelul de spațiu urban folosit: place Furstenberg, sec. 18

1990 - Rob Krier – Breitenfurterstrasse hof

1995-Pilottengasse - Herzog & de Meuron & Krishanitz

2002, MUNSTERSIEDLUNG, VIENA

INTERPRETAREA MULTOR TEME ALE IMOBILULUI PARIZIAN

Dialectica deschiderii și a densității

Dialectica public - privat; “imobilul mască”

Fațada plisată – fațada profundă

Mixitate tipologică

IMOBILUL PARISIAN ÎN RELAȚIE CU ORAȘUL: “SPAȚIUL ÎNTRE”

interpretarea regulei prin altă regulă: “insula deschisă”

Subiecte centrale : golul locuit, « spațiul între », interstițiul, articulația dintre spații … spații

intermediare.

CHRISTIAN DE PORTZAMPARC afirmă că esențial pentru forma orașului nu e nici

construitul nici sistemul de circulație, ci articulația dintre cele două «moduri de agregare sau

de separare ale construcțiilor».

Se declară interesat de scara intermediară dintre arhitectură și urbanism, de acea zonă

«între», de un mod de a gândi «trăirea împreună» la o scară de 50-300 de locuințe. Aici pune

în discuție volumetria, vederile, lumina, densitatea, spațiul public, proprietatea, intimitatea, […]

pe care le consideră chestiuni-cheie.

Acordă o importanță deosebită străzii, spațiului public unde diversitatea și unitatea se

echilibrează și unde se produce jocul cu spațiile de tranziție, retragerile și aliniamentele,

înălțimea și autonomia imobilelor.

Dezvoltă astfel teoria «insulei deschise», care valorizează rolul străzii, al spațiului public și

semipublic.

«Insula deschisă» se realizează printr-o serie de reguli deschise, care guvernează un joc

volumetric al imobilelor în cadrul unei insule, fără un plan de situație perfect definit. Problema

de bază : cum se tratează «locuirea / trăitul împreună», problemele de proximitate între vecinii

insulei deschise, astfel încât toți să beneficieze de lumina și vedere liberă. Scopul regulilor

este de a garanta «binele comun, acele reguli care permit și unora și altora să se pună de

acord».

VARIETATEA adaptată modurilor de viață diverse și condițiilor locale -

OPUSĂ – tipizării și monotoniei

PERSONALIZAREA - OPUSĂ – generalității, omului abstract / generic

IMPLICAREA utilizatorilor în proiectarea cadrului locuirii și al

deciziilor care îl privesc - OPUSĂ - înstrăinării arhitect / locuitor

MIXITATEA funcțională (și socială) - OPUSĂ - segregării funcțiunilor

(și ghettoizării)

CONVIVIALITATEA, locuirea împreună, urbanitatea - OPUSĂ - alienării

față de mediul locuirii, de conlocuitori și de oraș