Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

of 38 /38
` UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, ADMINISTRATIVE ŞI ALE COMUNICĂRII SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI - Suport de curs pentru învăţământ la distanţă - Lect. univ. dr. ELENA-MARIA MINEA Anul II SEMESTRUL I Cluj-Napoca 2007 1

Transcript of Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Page 1: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

`

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, ADMINISTRATIVE ŞI ALE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

URBANISM ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

- Suport de curs pentru învăţământ la distanţă -

Lect. univ. dr. ELENA-MARIA MINEA

Anul II

SEMESTRUL I

Cluj-Napoca

2007

1

Page 2: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

MODUL 1

P R E L I M I N A R I I Urbanismul modern, după cum este definit în literatura de specialitate, oferă imaginea unei arte şi a unei ştiinţe puse în slujba locuitorilor aşezărilor, fie că este vorba de comune, de oraşe sau de metropole. Amenajarea teritoriului – noţiune mai vastă şi mai complexă, integratoare a conceptului de urbanism, constituie unul dintre principalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare, de edificare şi permanentă readaptare a mediului uman, a cadrului material creat de societate şi indispensabil existenţei sale. De cele mai multe ori considerate în alăturarea lor (şi, de cele mai multe ori cu referire doar la urbanism), sintagmele prezintă şi problematizează preocupări din ce în ce mai serioase şi de mare actualitate prin imperativitatea cu care se cer soluţionate de către specialiştii din cvasitotalitatea domeniilor vieţii sociale, cărora sunt chemaţi să li se alăture – prin acţiuni şi atitudini corespunzătoare – oamenii de pretutindeni. Societatea contemporană este şi martora şi cauza unui fenomen extrem de periculos: mediul uman tinde să devină un mediu antiuman. Exploatarea intensivă a naturii şi extinderea mediului artificial tind să “sufoce” mediul natural şi să caracterizeze cadrul material al societăţii. Omul – în măsura în care poate fi inventiv şi constructiv – poate şi distruge ceea ce a creat, din cauza incapacităţii sale de a înţelege fenomenele în complexitatea şi globalitatea lor : pentru a-şi satisface rapid nişte interese meschine este în stare să compromită confortul şi securitatea generaţiilor viitoare.

Termenul de “mediu uman” este unul relativ nou (adoptat la Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, Praga, 1967), el exprimând acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent contradictorii - mediul natural şi mediul artificial (creat de om) – precum şi idea de înlăturare a cauzelor care provoacă raporturi de neconcordanţă cu efecte autodistructive pentru societatea umană.1

Extinderea artificializării accentuate şi haotice a mediului are ca şi cauze: • aglomerarea excesivă a industriilor perturbatoare ale mediului ambiant; • concentrări uriaşe – ca număr şi densitate – ale populaţiei în formaţiuni urbane

care depăşesc scara umană; • dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi de transport care utilizează o

suprafaţă excesivă de teren ; • lipsa de control a unui trafic excesiv de intensificat; • ocuparea dezordonată şi extensivă a zonelor periurbane şi rurale; • distrugerea terenurilor agricole fertile; • degradarea masivelor forestiere; • poluarea atmosferei şi a apelor; • imposibilitatea rezolvării corespunzătoare a evacuării, refolosirii, depozitării şi

distrugerii deşeurilor. Toţi aceşti factori, vis-a-vis de care se manifestă, nu rareori, dezinteres, sunt subapreciaţi

sau sunt abordaţi de o manieră rutinieră şi iresponsabilă, redusă la aplicarea unor măsuri limitate numai la situaţiile în care apar crize, pot afecta atât colectivităţile contemporane, cât şi pe cele viitoare. 1 A se vedea Doina Niculescu, ELEMENTE DE URBANISM,....p.5

2

Page 3: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată, pe plan mondial (în contextul protecţiei mediului), în documentele prezentate la Conferinţa Internaţională de la Rio din anul 1992 (regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă 21”). În fieful „liberalismului economic şi financiar” din Chicago, la Congresul UIA din 1995, a fost lansat şi în mediul arhitectural şi urbanistic conceptul de „dezvoltare durabilă” (după ce, în 1987, fusese publicat „Raportul Brundland”), o dezvoltare menită să creeze structuri stabile, coerente, limitate spaţial. Acest concept readuce în atenţie caracteristici care pot transforma „aglomeraţia” într-un „complex de aşezari” distincte, locuibile şi eliberate, parţial, de stress.

Un fapt deosebit de important, dar extrem de puţin cunoscut, este acela că un arhitect român – G. M. Cantacuzino – a realizat o operă de precursor prin utilizarea termenului „durabil” în domeniul arhitecturii şi construcţiei încă din 1947 ! Atributul „durabil” traversează cartea acestuia, intitulată „Despre o estetică a reconstrucţiei”2, de la un capăt la altul, impunând construcţiei (locuinţei, mai ales) să fie durabilă, să treacă peste modelele arhitecturale şi fanteziile speculei3. În concepţia arhitectului român durabilul exclude lenea, anemia sensibilităţii, derizoriul, meschinul, refuzul artei şi anticultura, nepăsarea autorităţilor, promovând – însă – cu autoritate, o legislaţia chibzuită, o voinţă „neşovăielnică” şi „generozitate înţelegătoare a nevoilor naţiunii”, dar şi echilibrul dintre disciplinele clasice, temele moderne şi formele subtile şi sensibile, dar „fără a întoarce spatele tradiţiei”, susţinând dezvoltarea „firească” a României.

CHESTIONAR DE EVALUARE

1. Ce este “mediul uman”? 2. Care sunt cauzele artificializării exagerate a mediului? 3. Stabiliţi relaţia dintre amenajarea teritoriului şi urbanism.

MODUL II

EVOLUŢIA FORMELOR DE AŞEZARE UMANĂ

2 Cartea a apărut la Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, MCMXLVII. 3 A se vedea Mariana Celac, Postfaţă la . . . . .

3

Page 4: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

De la primele adăpăsturi umane – peşterile (ale căror pereţi poartă urmele existenţei

umane în formele sale incipiente: Munţii Cantabrici – Altamira, Spania; văile Dordognei şi Garronei, Franţa; Tassili, Africa de Nord) până la cele mai îndrăzneţe siluete şi înălţimi ale zgârie-norilor de azi, omul a parcurs un drum lung şi – nu rareori – anevoios. Mintea şi mâna omului au făurit minuni care au durat peste secole; este la fel de uşor de dovedit că aceleaşi „instrumente” l-au ajutat pe acesta să-şi şi distrugă uneori operele.

Pe parcursul evoluţiei sale, natura i-a fost omului adăpost şi pericol, prieten şi duşman; în funcţie de împrejurări şi necesităţi, el a luptat împotriva ei sau şi-a luat-o aliat. „Hârjoana” lui cu natura durează şi în ziua de azi: se lasă – uneori – modalată, schimbată, îmbunătăţită, îmblânzită, pentru ca – alteori – să se răzbune şi să se răzvrătească pe aceste modificări care îi sunt aduse prin furtuni, inundaţii, erupţii vulcanice, cutremure, incendii şi alte evenimente naturale, alternanţele acestora nefiind deloc întâmplătoare, ci corelându-se logic, cauzal.

Dacă lupta cu forţele naturii l-a determinat pe om să-şi găsească şi apoi să-şi îmbunătăţească – până la perfecţiune – uneltele de lucru, ambianţa şi locuinţa (habitatul) nu au rămas nici ele neglijate. Efortul şi preocuparea pentru amenajarea urbană a existat încă de la apariţia oraşelor, din antichitate, dar nu s-a constituit ca o politică publică aparte. Specialiştii de azi fac distincţie între „arta urbană” – apărută odată cu primele oraşe şi vizând organizarea spaţiului metropolitan4 (în special aspectele legate de temple şi palate), „urbanificare”5 – desemnând fenomenul spontan al dezvoltării urbane şi „urbanism” (expresia sa organizată) – înţeles ca o voinţă de a dirija creşterea, dezvoltarea urbană şi de a asigura o existenţă comunitară înţelept organizată

Unii specialişti afirmă că urbanismul îşi are rădăcina în Renaştere. Într-o altă categorie de păreri se consideră ca punct de plecare pentru urbanism era

industrială, când curentele de gândire şi acţiune europene şi americane, noile tehnici şi tehnologii utlizate în construcţii au adâncit preocupările în domeniul creării unui nou cadru de habitaţie6.

Urbanismul (termen încărcat de ambiguitate) a fost definit în diverse forme: □ urbanismul reprezintă un ansamblu complex de activităţi de proiectare, avizare,

aprobare a unor planuri sau autorizare a construcţiilor viitoare pentru oricare tip de localitate (urbană sau rurală)7;

□ urbanismul este un ansamblu de măsuri politice, administrative, financiare, economice, sociale sau tehnice destinate să asigure dezvoltarea armonioasă a unui oraş8;

4 “Metropola există din antichitate; chiar dacă Ninive sau Babilonul încă nu, dar cel puţin Roma şi Alexandria le puneau deja locuitorilor problemele pe care le trăim noi astăzi (cf. J. Carcopino, La vie quotidienne à Rome, Hachette, Paris, 1939). Dar pe atunci metropola era o excepţie, un caz extraordinar; dimpotrivă, am putea desemna secolul XX ca eră a metropolelor. Populaţia acestora atinge numere în faşa cărora dăduse înapoi imaginaţia celor mai îndrăzneţe spirite. David Hume a fost unul dintre cei mai aventuroşi care, într-un eseu intitulat On the Populousness of Ancient Nations, estima că ”judecând după experienţa timpurilor trecute şi prezente, există un fel de imposibilitate ca populaţia unui oraş să poată vreodată depăşi 700.000 de locuitori”. În 1889, Jules Verne prevedea oraşe de zece milioane de locuitori, dar numai pentru 2889”. A se vedea Françoise Choay, URBANISMUL. UTOPII ŞI REALITĂŢI, Editurile Paideia & SIMETRIA, Bucureşti, 2002, p.81 (nota 1). 5 Termen propus de Gaston Bardet pentru desemnarea fenomenului spontan al dezvoltării urbane 6 A se vedea Hubert Charles, LES PRINCIPES DE ĽURBANISME (Connaissance de droit), Edition „Dalloz”, paris, 1993, p.1 7 A se vedea Lazăr Şăineanu, DICŢIONAR UNIVERSAL AL LIMBII ROMÂNE, Edit. „Litera”, Chişinău, 1998, p.1056. 8 A se vedea Hubert Charles, op.cit., p.6 şi 11.

4

Page 5: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

□ urbanismul (de fapt, urbanistica) este ştiinţa al cărei obiect îl constituie sistematizarea aşezărilor existente şi proiectarea de de aşezări noi (cuvântul însuşi vine de la latinescu „urbis” care înseamnă oraş; urbanismul este aşadar ştiinţa dezvoltării oraşelor, aşezărilor)9;

□ urbanismul este ştiinţa şi tehnica construirii şi amenajării aşezărilor de tipul comunelor şi oraşelor10;

□ urbanismul este „în acelaşi timp, şi mai mult şi mai puţin decât se crede al fi: la polul concret al amenajării aşezărilor, el nu este o ştiinţă exactă; la celălalt pol, al reflecţiei asupra oraşului, urbansimul vizează nu mai puţin decât fiinţarea noastră ca specie edificatoare (Oswald Spengler, în 1923, scria: „Omul superior este un animal care construieşte oraşe”). Între aceste două componente disharmonice şi azi se desfăşoară existenţa reală a aşezărilor umane cu nesfârşita lor diversitate şi cu mereu noile probleme pe care le ridică”11.

Termenul urbanism a fost folosit pentru prima dată, pare-se, în lucrarea inginerului catalan Ildefonso Cerda intitulată „Teoria generală a urbanizării”, publicată în anul 1867. El a pornit de la vocabula latină „urbis” pentru a desemna ştiinţa amenajării oraşelor. Chiar dacă acest termen este relativ recent, disciplina la care se referă este foarte veche, având rădăcini în antichitate, când referirea se face la oraşele cu un plan ortogonal, regulat. Urbaniştii comtemporani au simţit nevoia de a găsi un cuvânt nou pentru a configura domeniul lor de preocupare. Pentru a răspunde provocării lansate de revoluţia industrială (care a antrenat dezvoltarea anarhică a aglomerărilor urbare şi degradarea unor zone întinse) ei au trebuit să reînnoiască atât de profund, de semnificativ practicile anterioare, încât au avut sentinmentul că au creat, de-a dreptul, o nouă ştiinţă. Această revigorare a atins – progresiv – toate aspectele urbanismului: finalităţile, metodele şi cadrul de intervenţie12.

În Dacia, procesul de urbanizare a debutat sub M. Ulpius Traianus, imediat după cucerirea acesteia şi se apreciază că s-a încheiat înm perioada împăraţilor Severi13. A fost atestată prezenţa numeroaselor aşezări autohtone, topografia şi organizarea lor fiind de mult studiată de arheologi. Pe parcursul unei perioade mai mari de un secol urbanizarea a îmbrăcat variate forme sociale şi juridice. Primul şi singurul oraş din Dacia întemeiat sub Traianus – după toate regulile religioase, juridice şi de sistematizare ale urbanismului roman clasic – a fost colonia Dacica, numită de Hadrianus colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa şi onorată de Severus Alexandu cu epitetul Metropolis14.

Tipurile tradiţionale ale unităţilor teritoriale de bază cu trăsături distincte şi evoluţie specifică sunt satul şi oraşul.

Satul a fost primul tip de aşezare de sine-stătătoare. Apărut încă din preistorie, el s-a constituit ca urmare a primei mari diviziuni a muncii sociale: desprinderea agriculturii din sfera păstoritului. Agricultura i-a permis omului emanciparea de construngerile cadrului natural şi stabilirea într-un anumit teritoriu legat de locul de producţie. Prima delimitare, marcând excluderea naturii din spaţiul construit a fost aparentă, zidul, fortificaţia – de utilitate strict defensivă – constituind simbolul desprinderii, izolării de natură.

Ca şi tip de aşezare, satul se caracterizează prin:

9 A se vedea x x x, DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Edit. „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p.1138. 10 A se vedea x x x, DICŢIONATUL LAROUSSE, Ediţia 1993, p.1048. 11 A se vedea Francoise Choay, op. cit., p.6 12 A se vedea Henri Jacquot, François Priet, DROIT DE Ľ URBANISME, Edition „Dalloz”, Paris, 2001, pp.3-4. 13 A se vedea Vladimir Hanga, DREPT ROMAN, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.30 şi urm. 14 A se vedea Nicolae- Cristin Popa, ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ACTIVITATEA DE URBANISM, teză de doctorat, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2001, p.2.

5

Page 6: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

- număr relativ mic de locuitori - suprafaţă redusă a vetrei (centrului) aşezării - ocuparea extensivă a acesteia - înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc - prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare. Pe parcursul timpului s-a putut remarca un anumit conservatorism în mentalitatea

locuitorilor satelor în numeroase privinţe, printre care dimensiunea aşezării şi numărul de locuitori. Eventualele creşteri excesive ale numărului de locuitori au fost „debuşate” în teritoriile din împrejurimi, luând astfel naştere noi aşezări, de acelaşi tip şi cu aceeaşi structură, configuraţia nou apărută fiind una dispersată, formată din mici localităţi. Treptat s-a impus lărgirea capacităţilor de producţie, profilarea lor pe un anumit specific, astfel încât s-a ajuns la relaţii de colaborare, cooperare în cadrul cărora se urmărea obţinerea de avantaje reciproce; a urmat, fireşte, o accentuată „ridicare”, înflorire a unora dintre acestea, ele impunându-şi supremaţia, dominaţia asupra celorlalte: acestea vor constitui nucleele viitoarelor oraşe.

Oraşul este cel care a preluat rolul de conducător în reţeaua rurală, polarizând capacităţi şi interese, produse şi energii, atrăgând aceste elemente de pe raze de influenţă tot mai extinse. Satul devine, în timp, subordonat oraşului din punct de vedere economic, social, cultural. Locuitorii satelor rămân legaţi de ciclul anotimpurilor- prin natura ocupaţiilor lor – dar şi de obiceiurile şi tradiţiile locurilor lor dee baştină.

În ceea ce priveşte factorii care au contribuit la definirea conturului urban al localităţilor şi la menţinerea poziţiei „privilegiate”, dominatoare a oraşului s-au emis mai multe ipoteze:

1. Teoria apărării (emisă de germanii Ludwig Maurer - istoric şi Karl Bucher – economist), conform căreia geneza oraşelor este legată de necesitatea apărării locuitorilor de năvălitori, cetăţile fortificate devenind nucleele marilor oraşe (exemplu: Roma antică).

2. Teoria condiţiilor geoclimatice – elaborată de geografi – consideră ca principali factori de formare şi dezvoltare a oraşelor condiţiile geoclimatice, configuraţia terenului, mediul natural favorabil – în general (Wolf Schneider susţine că primele oraşe au apărut în zone cu condiţii geoclimatice favorabile, cu terenuri agricole fertile: Mesopotamia. Valea Nilului, India).

3. Teoria deciziei administrative, emisă de istoricii germani G. Bellow (1858-1927), K. Hegel (1813-1909) şi de istoricul englez Th. Wright (1810-1877), consideră că oraşele au luat naştere prin actul de decizie al unei puteri de stat, factorul determinant fiind organizarea politico-juridică.

4. Teoria schimbului de mărfuri susţine că principalul factor de dezvoltare al centrelor urbane l-a constituit amplasarea lor la intersecţia unor drumuri – terestre sau maritime – care au favorizat schimbul de mărfuri (polis-urile greceşti sau oraşele-porturi).

5. Teoria oraşelor-necropolă, în accepţiunea căreia „oraşul celor morţi a precedat oraşului celor vii”, exemplificând cu prezenţa numeroaselor oraşe din Egipt, China sau Grecia în apropierea marilor necropole şi complexe religioase: Ierusalim, Olimpia, Delfi, Memfis.

Toate aceste teorii au fost susţinute cu argumente istorice, dar fiecare a preluat doar secvenţial fenomenul urban care – după cum s-a mai arătat – este unul extrem de complex. Factorii luaţi în considerare în fiecare dintre aceste ipoteze au acţionat diferit, în momente istorice diferite: permanent, accidental, dirijat sau aleator, direct sau indirect, cu intermitenţe etc.

6

Page 7: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Certă este însă interferenţa lor permanentă şi combinarea lor de maniera de care au dat imaginea oraşului şi semnificaţia lui actuală15.

2. Principalele etape istorice în evoluţia oraşelor. 2.1. PERIOADA ARHAICĂ. Arheologia şi antropologia nu au putut oferii date certe privitoare la primele aşezări cu

caracter urban, dar au căpătat această denumire primele cetăţi datate din mileniile VII-VI î.Chr., poziţionate în bazinele marilor fluvii din lume sau în bazinele maritime. În lipsa izvoarelor iconografice (scrise, desenate, pictate) studierea construcţiilor rămâne singura dovadă certă a istoriei.

Epoca primitivă – caracterizată prin elemente contradictorii – acoperă o perioadă îndelungată de timp, despre care se cunoaşte extrem de puţin, dar se fac presupuneri „generoase”, uneori chiar fanteziste. Aceasta a fost – teoretic – ordonată în două epoci, având ca şi criteriu de diviziune considerente tehnologice (respectiv materialul din care erau confecţionate uneltele, descoperite ulterior): epoca pietrei (împărţită, la rândul ei, în paleolitic şi neolitic) şi epoca metalelor (cu cele două perioade: bronz şi fier).

Din punctul de vedere al studiului acestei perioade sunt de reţinut două aspecte: unul este cel care vizează locuirea oamenilor în comunităţi mici, în adăposturi naturale – peşteri, sau construite – colibe, dispuse pe o suprafaţă restrânsă, criteriul unei astfel de grupări fiind posibilitatea asigurării securităţii. Cel de-al doilea aspect îl constituie prezenţa – mai mult decât incitantă pentru cei care le studiază – a spectaculoaselor monumente cunoscute sub denumirea generică de „megalitice”. Cu toate că originea, rolul, modul de realizare şi semnificaţia lor rămân îngropate în negura timpului, presupunerile şi speculaţiile vehiculate merg de la ipoteza scopului lor religios până la cea a observatoarelor astronomice complicate, a rampelor de lansare pentru nave extraterestre, ceasuri solare etc. Fie că sunt menhire (pietre mari aşezate vertical, izolat sau în grup), dolmene (pietre mari aşezate trilitic) sau cromlehuri (incinte), construirea lor a presupus mijloace tehnice şi motivaţii sentimentale sau religioase greu de imaginat. Cel mai elocvent exemplu – şi cel mai cunoscut – este ansamblul de la Stonehenge (incintă neolitică – cromleh, Anglia)16 .

Este interesant de remarcat uluitoarea lor asemănare, din punct de vedere a alcătuirii acestora, indiferent de poziţia lor geografică. Aşezările edificate sunt bine structurate în jurul intersecţiei a două căi principale, având direcţiile N-S, E-V, iar zonele erau locuite având la bază ierarhizarea după poziţia socială a celor care le ocupau.

O altă caracteristică a tuturor acestor aşezări a fost aceea că ele nu s-au constituit ca şi simple aglomerări de elemente materiale ordonate după criterii exclusiv funcţionale, ci „însufleţite”, cu o încărcătură filozofică, mistică şi religioasă extrem de bogată. Semnificaţiile spirituale erau mult mai importante decât construcţiile înseşi, existând o comuniune a materialului cu spiritualul, care se face simţită şi astăzi în preajma monumentelor din acea perioadă. Oraşul este un organism viu, nu o alcătuire arbitrală şi neutră.

2.2. ORAŞUL ANTIC.

15 A se vedea Doina Niculescu, ELEMENTE DE URBANISM, Editura Universităţii Politehnice din Timişoara , 2000, p. 11 şi urm. 16 A se vedea Adrian Iancu, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, U.T. Pres, Cluj-Napoca, 2002, p.14.

7

Page 8: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Avântul economic, dezvoltarea forţelor de producţie, apariţia meşteşugurilor au avut ca şi consecinţă diversificarea tipurilor de organizare a cadrului material. Oraşele capătă funcţiuni complexe: economice, meşteşugăreşti, administrative, religioase şi culturale.

Primele oraşe s-au dezvoltat în Mesopotamia, Egipt, Siria, Asia Mică, Asia Centrală, India şi China. În nordul şi verstul Europei civilizaţia urbană a apărut mai târziu, mai ales datorită expansiunii romane.

Polii de interes al lumii antice au rămas cele două lumi, cele două imperii: cel grecesc şi cel roman.

Grecia. Dacă până în secolul VI î.Chr. trăsătura caracterisitică pentru alcătuirea oraşelor a fost dominanta simbolistică, mistico-religioasă, începând cu secolele VI-V î.Chr. se cristalizează o ştiinţă a construcţiei oraşelor, în care un loc central va fi ocupat de Grecia antică. „Polis-ul” (oraşul grecesc) reprezintă un model de alcătuire raţională şi echilibrată, în care se îmbină armonios viaţa spirituală – foarte activiă – cu necesităţile impuse de igienă, apărare şi alte exigenţe funcţionale.

Spaţiul urban elen răspunde – poate – cel mai bine, în istoria urbanismului european, atributelor de spaţiu: funcţional şi frumos alcătuit, constituind „spaţiul ideal” (se şi face afirmaţia „o frumuseţe, o simetrie perfectă, ca şi în arta greacă). Despre cultura elenă Edouard Herriot spunea că „a dat spiritului echilibrul şi armonia unui templu”, iar Octavian Paler – în lucrarea sa „Mitologii subiective” – afirmă că „drumurile Greciei nu sunt suficiente pentru a avea acces la spiritul ei”.

Istoria Greciei antice cunoaşte o periodizare, cu trăsături specifice ale fiecărei etape reflectate şi în aspectul oraşelor.

2.2.1. Perioada homerică (arhaică) – numită astfel pentru că atunci au apărut epopeile homerice, este cuprinsă între secolele XII-VIII (după unii VI) î.Chr. şi se caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii comerciale, politice, culturale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş avea acropolea sa; locul – un platou deasupra unei stânci, era socotit sacru, iniţial el având funcţie de apărare şi pe care s-a construit un număr însemnat de temple. Spre acest loc se ajungea printr-o frumoasă intrare triunfală, numită Propilee)17.

Dacă există elemente emblematice pentru Grecia antică, acestea sunt dăuă: coloala şi oraşul. Coloana este o regflectare a spiritului Greciei, oglindă a timpului. Oraşele Greciei antice prezintă două zone definitorii care cuprin două tipuri majore de preocupări: religioase – în partea cela mai înaltă a oraşului – Acropolea, cu zone care adăposteau templele, respectiv civile, cu zone delimitate în jurul agorei (element nou cu funcţii tipice unei pieţe publice) care, cu timpul, va polariza mai multe programe18.

2.2.2. Perioada clasică este cuprinsă între secolele VI-V î.Chr., fiind marcată de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii care fac paşi repezi spre perfecţionare. Specifică este apariţia tramei stradale ortogonale (sistemul hipodamic, a cărui denumirea vine de la numele arhitectului Hippodamos din Milet); se execută lucrări tehnico-edilitare: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate etc. Apar, tot acum, programe de arhitectură pentru clădiri publice cu funcţii social-culturale: stadioane, gimnazii, clădiri comerciale care se integrează în oraş.

17 Cea mai frumoasă acropole este cea a Atenei, iar Partenonul este construcţia cea mai frumoasă de pe Acropolea Atenei şi una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat din lumea antică. Construcţia, extrem de bine proporţionată şi cu un remarcabil echilibru al părţilor, a fost închinată zeiţei Athena Parthenos (Atenei Fecioară, protectoarea oraşului). Lucrările au fost supravegheate şi finalizate de un unul dintre cei mai mari artişti, sculptor, arhitect şi pictor desăvârşit – Fidias (pentru alte amănunte, a se vedea Marin Nicolau- Golfin, ISTORIA ARTEI, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pp. 53 – 66. 18 A se vedea Adrian Iancu, op.cit., pp.18-19.

8

Page 9: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

2.2.3. Perioada elenistică – cuprinsă între anii 323 – 31 î.Chr. – (precedată de cea elenă – secolul V î.Chr.) este numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui Pericle”, datorită operelor de o imensă valoare artisitică create de genialul Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. Etapa se caracterizează printr-o impresionantă activitate din domeniul construcţiei oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor religioase. Oraşul elenistic este un organism complex, răspunzând unor necesităţi practice, fundamentat ştiinţific şi raţional, influenţat de concepţiile filosofice şi politice privind relaţia dintre alcătuirea oraşului şi viaţa materială şi spirituală a grupului social – ca întreg şi a fiecărui locuitor – ca parte a acestui întreg.

De asemeni s-a accentuat preocuparea pentru spectacole – drame sau comedii, reprezentaţiile având loc în aer liber, în locuri special amenajate, numite amfiteatre, care foloseau pantele naturale ale terenului pe care s-au construit ca şi trepte pentru spectatori, având formă de semicerc. Un amfiteatru era astfel construit încât spectatorii din bănci, din ce în ce mai sus plasate, să poată vedea jocul actorilor de pe scenă. Spectacolul se desfăşura pe o suprafaţă plană, tot în formă de semicerc, numită scenă, dinaintea căreia era un loc mai adâncit numit orchestră. Arhitecţii au căutat – de cele mai multe ori – să construiească astfel de amfiteatre pe o pantă lină de deal, pe care o amenajau foarte meticulos. Cu toate acestea au fost ridicate amfiteatre şi pe câmpii, fără ajutorul povârnişurilor. Pentru spectacolele muzicale au fost amenajate teatre mai mici, numite odeoane, cu o acustică specială, majoritatea folosint ca material piatra calcaroasă.

Importanţa acestei perioade istorice constă nu numai în nivelul surprinzător de ridicat pentru mijloacele tehnice ale acelei perioade privind dotarea tehnico-edilitară (drumuri, alimentare cu apă, canalizare etc.) a polis-urilor greceşti cât, mai ales, prin modul cum au fost puse şi soluţionate practic problemele complexe pe plan urbanistic. Ştiinţa şi înţelepciunea acelui timp constituie un reper, un punct de referinţă – neperisabil – pentru azi.

Octavian Paler afirma:”Grecii i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind doar epigonul celei greceşti”.

Imperiul roman. Antichitatea romană a folosit în mod creator experienţa predecesorilor, aplicând în realizările urbanistice norme şi reguli valabile, din punct de vedere ştiinţific, şi în zilele noastre.

Elementul „cheie” pentru succesul multor încercări la care „s-au angajat” romanii au fost drumurile, cu care inginerii romani au împânzit întregul imperiu, în scopul administrării, exploatării şi menţinerii acestuia. Pe reţeaua de drumuri, poduri, căi de acces care legau aşezările romane s-a dezvoltat, mai târziu, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane.

Cele mai semnificative caracteristici ale oraşelor romane erau: - apartenenţa lor la un sistem de localităţi distribuite în teritoriu, ierarhizate ca

importanţă şi dimensiune şi, de asemeni, diversificate ca funcţiuni prioritare: o oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia – Parisiorum (Paris); Londinium

(Londra); Vindobonai (Viena); o oraşe comerciale: Ostia, Salerno, Palmira; o oraşe administrative: Roma; Atena; Efes; o oraşe balneare şi de odihnă: pompei; Herculamun; Neapole;

- structura oraşelor se baza pe o reţea ortogonală de străzi care limitau cvartale denumite „insulae”, având ca axe ordonatoare „cardo maximus” pe direcţia N-S şi „decumanus maximus” pe direcţia E-V, două artere perpendiculate deosebite de celelalte străzi prin dimensiunile lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul,

9

Page 10: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

în care erau amplasate templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica, construcţiile comerciale;

- dotarea tehnico-edilitară, atât la oraşe cât şi în teritoriul, corespunde unor utilizări complexe. Drumurile realizate de inginerii romani uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În interiorul oraşelor, profilul transversal al străzilor prevede separarea circulaţiei vehiculelor de circulaţia pietonală, prospectul atingând 20-30-35 m. Pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri, tunele, apeducte (jgheaburi mari din piatră, având lungimea de câţiva km., susţinute de stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade), canalizări, cisterne (rezervoare de apă), instalaţii portuare. Igiena şi salubrizarea în oraş erau asigurate printr-o reţea de canalizare care permitea evacuarea apelor uzate, alimentarea cu apă făcându-se prin conducte care aduceau apa – de multe ori – de la mare distanţă;

- organizarea oraşelor s-a bazat – încă din perioada de constituire a statului – pe o serie de regulamente care se refereau la:

♦ probleme de proprietate (limitări în interesul colectivităţii); ♦ clasificarea străzilor, indicându-se lăţimi minimale obligatorii (Via – pentru vehicule, Iter – pentru pietoni, Actus – pentru animale); ♦ norme privind distanţa dintre clădiri şi înălţimea la cornişă a acestora; ♦ instituirea serviciilor speciale cu probleme urbanistice şi de bună gospodărire; ♦ probleme speciale de igienă. La acest punct nu putem omite termele – ca şi construcţii publice importante. Acestea formau ansambluri cuprinzând săli de baie, biblioteci, săli de muzică, stadioane, galerii de tablouri, parcuri; ele erau şi locuri de întâlnire a cetăţenilor care voiau să discute despre probleme publice sau afaceri. Astfel s-au păstrat Termele lui Caracala – care adăpostesc astăzi stagiunile de concerte de operă pe durata verii şi Termele lui Diocletian – azi muzeu naţional de arheologie antică. Demne de menţional mai sunt – ca şi elemente de arhitectură – circurile, stadioanele, teatrele romane, palatele şi columnele (cele mai cunoascute fiind cea a lui Traian şi cea a lui Marc Aureliu).

2.3. ORAŞUL MEDIEVAL. Perioada feudală a debutat printr-o acţiune distrcutivă. Pe de o parte năvălirile popoarelor

migratoare, iar pe de alta răspîndirea creştinismului – dornic de la înlătura urmele „păgânismului” şi de a instaura o lume nouă – au avut ca urmare depopularea şi ruinarea centrelor urbane antice ( Roma de la o populaţie de un milion ajunge, după anul 476, la 1000 de locuitori). Populaţia se reaşează în localităţi de tipuri noi având un rol prioritar de apărare, adevărate aşezări fortificate, amplasate pe terenuri greu accesibile şi cu o suprafaţă a incintei limitată.

Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievate se concretizează în: ♦ număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000 de locuitori) ♦ prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii) ♦ densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei ♦ construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului ♦ reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în care erau

amplasate clădirile religioase – în general supradimensionate – şi cladirile publice (de exemplu primările)

10

Page 11: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

♦ lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv a locuinţelor) şi dotarea tehnico-edilitară

Secolele XI-XII marchează o revitalizare a vieţii urbane, mulţi locuitori revenind la vetrele aşezărilor antice, care se revigorează şi îşi recâştigă treptat influenţa în teritoriu.

Urbanismul medieval prezintă interes întrucât majoritatea centrelor urbane moderne păstrează nuclee pe baza cărora s-au dezvoltat, nuclee care prezintă importanţă istorică şi care trebuie protejate prin politici urbane speciale.

2.4. ORAŞUL ÎN RENAŞTERE. Putem vorbi despre oraşul modern încă din secolele XV-XVI când afirmarea burgheziei,

înflorirea comerţului, a producţiei de mărfuri, acumulările de capital crează condiţiile dezvoltării oraşelor. Oraşele Renaşterii s-au dezvoltat preponderent pe nucleele medievale, dar preocupările pentru o nouă calitate a vieţii urbane au determinat remodelarea vechilor centre prin: lărgirea străzilor, construirea de noi pieţe, preocuparea aparte pentru compoziţia volumetrică şi arhitecturală, prin rezolvarea echipărilor tehnico-edilitare.

Aceste premise au stimulat o nouă orientare ştiinţifică, filosofică, estetică: curentul numit Renaştere, care va avea o puternică înrâurire asupra artelor. Este zdruncinată autoritatea dogmelor religioase care furnizau explicaţii eronate asupra realităţii: oamenii Renaşterii vor să cunoască viaţa, sunt adepţii progresului tehnic care are la bază dezvoltarea ştiinţelor. Din dogmatică, aservită religiei, ştiinţa devine inductivă, pornind de la fapte şi experienţe concrete. Ştiinţele pozitive, bazate pe matematică, progresează rapid; noile descoperiri geografice lărgesc orizonturile, oferă noi perspective stimulând progresul societăţii sub toate aspectele ei. Piaţa mondială în Evul Mediu îşi mută polul de interes din Mediterana – controlată de turci - în Atlantic.

Progresele tehnice, totalitatea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, marile descoperiri geografice ale timpului îşi pun amprenta asupra operelor maeştrilor Renaşterii. Numeroşi artişti au fost ei înşişi oameni de ştiinţă, savanţi renumiţi, literaţi, filosofi şi tehnicieni. Cunoscători ai artei antice greceşti şi romane (prin aprofundarea rezultatelor cercetărilor arheologice şi cunoaşterea documentelor antice), ei au creat o artă nouă. Mulţi arhitecţi, pictori şi sculptori au fost cunoscuţi sub numele lor mic: Raffael (Sanzio), Michelangelo (Buonarotti), Leonardo (Da Vinci), Tizian (Vecellio).

Părintele Renaşterii este considerat arhitectul Brunelleschi, cel care a conceput cupola în opt ape a bisericii Santa Maria del Fiore (Domul din Florenţa), primul monument renascentist.

Un fapt demn de remarcat este cel prin care Renaşterea a promovat nu doar ctitorul (finanţatorul), ci şi artistul.

„Perspectiva” este cuvântul „cheie” al Renaşterii atât în artele plastice (exemplu constituindu-se fundalul cu perspectiva la un punct de fugă în lucrarea lui Leonardo Da Vinci „Cina cea de taină”), cât şi în urbanism (palatul Versailles din Franţa fiind un reprezentant de seamă al curentului în arhitectură)19.

Cîteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt: ♦ stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de tehnicile de apărare

19 A se vedea Adrian Iancu, op.cit., p. 31.

11

Page 12: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

♦ castelele burghezilot (din a căror construcţie au fost eliminate fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă, fiind vizibile numai din stradă, la care prezintă faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri, având câte 2-3 etaje

♦ amplasarea construcţiilor în zone funcţionale ♦ ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor ♦ amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de noxe ♦ prezenţa unei legături facile între zonele productive şi spaţiile comerciale ♦ promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de circulaţie pentru vehicule şi

pentru pietoni ♦ preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică Chiar dacă teoriile epocii au fost mai îndrăzneţe decât posibilităţile oferite de condiţiile

sociale şi tehnice, gândirea urbanistică vizionară a contribuit, în mod cert, prin noile idei la evoluţia ştiinţei construcţiei oraşelor.

2.5 ORAŞUL EREI INDUSTRIALE (sec. XIX – XX ) Revoluţia industrială a determinat schinbări fundamentale în dezvoltarea centrelor urbane

şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan nu a reuşit să o depăşească. Din punct de vedrere cantitativ, revoluţia industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe, de o drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent. Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul industrializării ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintăi teatru al acestei mişcări, simţită de la recensămintele din 1801- în Europa; îi urmează Franţa şi Germania, începând cu anii 183020. Succint, factorii care au generat aceste mari schimbări au fost:

- dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în centrele urbane; - creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale pauperizate; - apar probleme noi, fără precedent: □ necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă □ asigurarea igienei publice: alimentare cu apă, canalizare, salubruizare □ necesitatea destinării unor edificii procesului educaţional: şcoli, activităţi culturale etc. □ punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi altor mijloace de petrecere a timpului liber. Secolul XIX poate fi numit „secolul crizei oraşelor”, iar studiul acestora îmbracă – în

această perioadă – două aspecte foarte diferite. Într-unul din cazuri, el este descriptiv; faptele sunt observate cu dataşare şi se încearcă

ordonarea lor într-un mod cantitativ. Statistica este anexată sociologiei pe care de a se naşte. Cercetătorii în domeniu caută să înţeleagă mai cu seamă fenomenul urbanificării şi să-l plaseze într-o reţea de cauze şi efecte; ei se mai străduiesc şi să risipească un număr de prejudecăţi care,

20 A se vedea Françoise Choay, op. cit., p. 15 Cifrele sunt semnificative: Londra, de pildă, ajunge de la 864.845 locuitori în 1801 la 1.873.676 în 1841 şi la 4.232.118 în 1891; în mai puţin de un secol, populaţia sa a crescut practic de cinci ori. În paralel, numărul oraşelor engleze cu peste 100.000 locuitori a ajuns, între 1800 şi 1895, de la două la treizeci. Pentru aceeaşi perioadă, numărul oraşelor cu mai mult de 100.000 locuitori ajunge la 28 în Germania şi de la 3 la 12 în Franţa. În 1800, Statele Unite nu au nici un oraş mai mare de 100.000 locuitori, dar în 1850 ele numără deja 6, care totalizează 1.393.338 locuitori, iar în 1890, douăzeci şi opt, cu o populaţie totală de 9.697.960 locuitori.

12

Page 13: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

în ciuda eforturilor lor, vor persista până în zilele noastre şi care privesc mai ales incidenţele vieţii urbane asupra dezvoltării fizice, nivelului mental şi moralităţii locuitorilor.

În celălalt caz, avem de-a face cu o polemică care – la rândul ei – este purtată de două grupări cu orientări diferite. O grupare este animată de sentimente umanitare, fiind formată din funcţionari municipali, oameni ai Bisericii, mai ales medici şi igienişti, care denunţă – bazându-se pe fapte şi cifre – starea de decădere fizică şi morală în care trăieşte proletariatul urban. Seriile de articole publicate în ziare şi reviste, mai ales în Anglia unde situaţia era acută, au stat la baza numirii celebrelor Comisii regale de anchetă asupra igienei, ale căror lucrări, publicate sub formă de Rapoarte către Parlament, au furnizat o seamă de informaţii extrem de utile (preţioase) despre marile oraşe ale epocii şi au contribuit la crearea legislaţiei engleze a muncii şi handicapului. Cea de-a doua grupare este constituită din gânditori politici care furnizează adesea informaţii de o remarcabilă amploare şi precizie. Fr. Engels, mai ales, poate fi considerat ca unul dintre fondatorii sociologiei urbane. În lucrarea sa „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (apărută la Leipzig, în 1845), în cadrul anchetelor prezentate, el foloseşte sistematic şi ştiinţific toate mărturiile disponibile: rapoarte ale poliţiei, articole de jurnal, lucrări savante, precum şi rapoartele Comisiilor regale. Sunt făcute publice astfel igiena fizică deplorabilă întâlnită în marile oraşe industriale, habitatul muncitoresc insalubru – comparat adeseori cu o vizuină, distanţele epuizante care despart locuinţa de locul de muncă, drumurile fetide şi lipsa grădinilor publice din cartierele populare, la toate acestea adăugându-se igiena morală precară21.

Probleme majore ridică trasportul urban, care trebuie nu numai să se dezvolte, dar să fie şi accesibil ca preţ (ieftin). Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, în marile oraşe ale lumii apar trenul cu aburi, tramvaiul electri, omnibuzele. Aceste mijloace au permis populaţiei să descongestioneze centrele urbane prin stabilirea domiciliului în zone suburbane.

Începutul secolului XX aduce schimbări majore în domeniul transportului: la Londra – spre exemplu – în 1907 au fost electrificate liniile de metrou; au apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane au suferit procese de modificare a zonării populaţiei, respectiv a migrării acesteia spre zonele periurbane, care s-a dezvoltat într-un ritm accelerat, dar în mod haotic, necontrolat.

Arhitecţii secolului XIX nu şi-au asumat dezvoltarea tehnologică datorită incapacităţii şi refuzului lor de a asimila noile cunoştinţe teoretice în domeniul structural. Cei care vor produce schimbări fundamentale în activităţile de proiectare, construcţie, morfologie arhitecturală, folosint „noutatea” care era betonul armat sunt arhitecţii Mişcării moderne. La începutul secolului XX, materialul care face posibilă şi determină apariţia noilor forme structurale (grinzi, arce, cochilii, membrane etc.) este betonul armat, folosit pentru prima dată corect în 1861 de către Francois Coignet22.

În această perioadă este postulată „lizibilitatea structurală ca un atribut al expresivităţii arhitecturale” . . . . .

O astfel de situaţie a impus luarea unor măsuri de natură administrativă, socială şi urbanistică. Măsuri administrative

- au fost emise legi de sistematizare urbană (în anul 1909 apare prima Lege a sistematizării urbane, în Anglia);

- s-au constituit comisii de analiză şi prognoză (1947 – Comisia Barlow, Anglia);

21 A se vedea Francoise Choay, op.cit., pp.16-18. 22 A se vedea Cornelia Bărbulescu, X X X... pp.65-68.

13

Page 14: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

- s-au înfiinţat organisme guvernamentale: comisii de planificare urbană, ministere şi departamente ale sistematizării urbane şi teritoriale, ale mediului etc.

Măsuri de natură socială - au apărut mişcări sociale pentru reforma sanitară şi urbană; - s-au constituit societăţi în vederea promovării comunităţilor industriale complet

sistematizate, complet şi complex construite şi dotate. Măsuri arhitectural-urbanistice

- urbanistul englez Ebenzer Howard elaborează celebrul proiect al „oraşului –grădină”, care a influenţat mulr gândirea urbanistică contemporană. Faimosul model era prevăzut pentru o populaţie limitată la 30.000 de locuitori, plus 2.000 de proprietari agricoli, dorindu-şi să îmbine avantajele vieţii de oraş (locuri de muncă, afirmare socială) cu binefacerile vieţii de la ţară: mediu sănătos, contact cu natura etc., eliminând dezavantajele ambelor feluri de viaţă. Acest tip de oraşe (izolate, prin definiţie, unele de altele prin centuri verzi) puteau fi – eventual –grupate la periferia unui oraş central (aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 de km.), a cărui populaţie nu ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori23.

- Se constituie Congresele Internaţionale de Arhitectură Modernă (CIAM). În anul 1933, CIAM a adoptat un document redactat de arhitectul francez Le Corbusier,

având ca temă oraşul funcţional (La Ville Radieuse) şi rămas cunoscut în continuare sub denumirea „Carta de la Atena”, document de referinţă pentru urbanismul modern. El reprezintă prima încercare de fundamentare a unor principii universale privind sistematizarea oraşelor.

Câteva dintre propunerile din Cartă au fost cele legate de: • împărţirea oraşului în zone funcţionale, izolate prin ample spaţii verzi; • rezolvarea problemei locuinţei prin blocuri înalte, amplasate în mijlocul unor spaţii

verzi, cu multe apartamente, care să asigure o mare densitate; • desfiinţarea străzilor „coridor” prin interzicerea construirii de clădiri de-a lungul

arterelor de circulaţie; • separarea strictă a căilor de circulaţie şi diferenţierea lor pe categorii: circulaţie

pietonală, de automobile, căi pentru traficul intens etc. • amenajarea unei ample reţele de spaţi verzi pentru recreere şi sport; integrarea pădurii în

oraş; apărarea naturii şi a peisajului etc. • salvarea patrimoniului arhitectural. Fără a fi utopice, ideile promovate de Cartă nu au putut, evident, răspunde la toate

problemele apărute în marile centre urbane. Principiile generoase ale documentului au constituit însă instrumente importante şi eficiente pentru oraşele reconstruite şi construite după cel de-al doilea război mondial. Deceniile VII şi VIII ale secolului trecut au marcat acutizarea crizei oraşelor, situaţie care a impus noi măsuri, noi idei, noi remodelări.

Continuitatea – trăsătură fundamentală a evoluţiei aşezărilor umane – a atras după sine, fireşte, coexistenţa vechiului cu noul care, la rându-i, a constituit o problemă grea şi delicată în procesul de dirijare a dezvoltării cadrului material; grea şi delicată pentru că este dificl de rezolvat contradictorialitatea dintre forma fenomenului urban (cadrul material constituit şi rezistent fizic) şi conţinutul acestuia (viaţa pe care o adăposteşte), caracterizat printr-o evoluţie dinamică.

CHESTIONAR DE EVALUARE

23 A se vedea Doina Niculescu, op.cit., p. 19.; Francoise Choay, op.cit., p.88 (nota 74).

14

Page 15: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

1. Ce este urbanismul?

2. Care sunt caracteristicile satului?

3. Prin ce se caracterizează oraşele?

4. Descrieţi oraşul antic.

5. Care sunt trăsăturile caracteristice ale aşezărilor medievale?

6. Descrieţi oraşul erei industriale.

7. Enunţaţi câteva dintre principiile cuprinse în “Carta de la Atena” referitoare la sistematizarea oraşelor.

MODUL 3

3.1. MEDIUL UMAN ŞI URBANIZAREA Încă din fazele primare ale devenirii sale, societatea a remodelat cadrul natural, în care a instituit un mediu ambiant creat cu mijloace proprii, un mediu pe care îl numim „artificial”, caracterizat prin volume, spaţioalităţi şi structuri calitativ deosebite de cele care constituie mediul natural. Mediul artificial este compus din multiple alcătuiri şi echipări care servensc cerinţelor curente şi sunt caracteristice procesului cotidian de trai al grupurilor sociale. Experienţa cea mai înaltă şi mai sintetică a mediului artificial o reprezintă formele perfecţionate de aşezare a populaţiei, alcătuite din aşezările omeneşti – care sunt, în principiu, identice cu unităţile administrativ-teritoriale – denumite comune şi oraşe (municipii). Mediul artificial mai cuprinde tot ceea ce este creat de om şi se află în afara aşezărilor omenenşti, respectiv toate construcţiile şi lucrările făcute de om, care sunt amplasate dincolo de perimetrul aşezărilor omeneşti, cum sunt: şoselele, autostrăzile, căile ferate, podurile, viaductele, barajele, toate fiind supuse unui regim special de preotecţie datorită importanţei lor pentru om şi natură. S-a arătat că mediul artificial priveşte, în sens larg, întreaga tehnosferă – adică totalitatea creaţiei materiale a omului24. Mediul artificial, considerat în complexitatea tuturor compartimentelor lui, este menit să completeze şi să adapteze mediul natural, bazându-se pe coexistenţa activă şi benefică a celor două medii şi nicidecum pe adversitatea lor. Este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să se stabilească o delimitare strictă între mediul natural şi cel artificial, având în vedere că prin simbioza lor organică a luat fiinţă un fenomen calitativ nou, denumit în terminologia internaţională mediu uman. Sintagma mediu uman exprimă acordul privind necesitatea obiectivă a integrării celor două medii aflate – aparent – la poli opuşi: mediul natural şi mediul artificial, căutând să înlăture cauzele generatoare de raporturi de neconcordanţă, cu efecte negative pentru omenire. Procesul urbanizării defineşte ca pe un fapt major epoca contemporană, impunând consecinţe transformatoare asupra tuturor compartimentelor vieţii umane. Este un proces care se desfăşoară în ritm accelerat, constituindu-se ca efect, nu ca şi o cauză a civilizaţiei, dar având un incontestabil rol determinant în promovarea progresului social. 3.1.1. Definirea termenilor urban şi urbanizare

24 A se vedea Ernest Lupan, Mircea Ştefan Minea, Amalia Marga, DREPTUL MEDIULUI, Partea Specială, Tratat elementar II, Edit. „Lumina-Lex”, Bucureşti, 1997, p.257.

15

Page 16: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Noţiunile de urban şi civilizaţie se suprapun deseori în limbajul curent şi chiar în gândire, deşi conţinutul termenului urban este diferit de la o ţară la alta, în baza anumitor criterii:

- numărul de locuitori; se apreciază că o localitate poate fi calificată ca şi urbană dacă are: în Suedia – peste 200 de locuitori, în Albania – peste 400 de locuitori, în Elveţia, Spania, Anglia – peste 1000 locuitori, în Jugoslavia, Franţa, Norvegia – peste 2000 locuitori, în SUA şi Japonia – peste 2500 locuitori, în India şi Austria – peste 5ooo locuitori, în Grecia – peste 10.000 locuitori.;

- dotarea cu echipament tehnico-edilitar; urbană este apreciată localitatea care dispune de o dotare corespunzătoare privind confortul, igiena locuitorilor, alimentarea cu apă, canalizarea, alimentarea cu energie electrică, telefonia, amenajarea străzilot etc.;

- dotările social-culturale, satisfacerea intereselor publice, a celor de odihnă şi recreere etc.;

- importanţa în teritoriu; - criterii administrative.

În unele ţări – printre care şi ţara noastră – denumirea de oraş este stabilită prin reglementări administrative şi anume hotărâri ale organelor de stat.

3.1.2. Trăsăturile caracteristice ale mediului urban efectiv25 sunt: • încadrarea populaţiei din acest mediu în ramuri economice şi sectoare de activitate neagricole, în care munca se desfăşoară cu ocupare permanentă, fără întreruperi sezoniere şi are un înalt nivel de productivitate (se pot include aici şi activităţile privind sectorul agricol şi alimentar industrializat); • transferarea populaţiei ocupate – în procente crescânde – din sectorul productiv în sectorul serviciilor, din domenii în care predomină munca fizică în cele în care ponderea majoră o are munca intelectuală; • modificarea structurii vieţii sociale, a concenpţiilor şi mentalităţilor indivizilor: restrângerea numerică a celulei familiale; independenţa membrilor adulţi – indiferent de sex – la vârsta majoratului; interesul crescând al populaţiei pentru o calificare superioară, pentru cultură, precum şi valorificarea optimă a unui „buget” crescând de timp liber; • intensificarea mobilităţii, creşterea numărului contactelor sociale, amplificarea furnizării de bunuri de larg consum, precum şi a energiei şi a informaţiilor; • dezvoltarea unei reţele complexe de mijloace de transport şi comunicaţii eficiente şi uşor accesibile. 3.1.3. Trăsăturile cadrului material specifice urbanului sunt:

○ densitatea ridicată în ceea ce priveşte ocuparea solului, într-un perimetru mult extins; ○ împărţirea teritoriului în zone specializate ca profil social-economic;

25 Anumite structuri şi amenajări ale teritoriului orăşenesc care presupun ocuparea unor suprafeţe mari şi pot fi amplasate la distanţe apreciabile faţă de zonele de locuinţe – cum ar fi: unităţile industriale producătoare de noxe, complexele agro-zootehnice, cele de gospodărire comunală – impun construcţii în afara perimetrului oraşului, astfel încât se constituie zona periurbană (preorăşenească), care formează o parte complementară (nu auxiliară) a organismului urban. Tot în afara limitei administrative a oraşului, dar în strânsă cooperare complexă cu acesta, fiinţează de multe ori un număr variabil de aşezări urbane sau rurale, care alcătuiesc o grupare asociativă extraurbană, care aparţine mediului „urban efectiv”.

16

Page 17: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

○ dezvoltarea unei diversificate înzestrări cu edificii şi cu dotări tehnico-edilitare; ○ preocuparea pentru calitatea fondului construit şi pentru aspectul spaţiilor libere; ○ dezvoltarea unei reţele de comunicaţie cu mijloace perfecţionate de transport pentru categorii de trafic diferenţiate; ○ dezvoltarea suprafeţelor spaţiilor verzi şi a zonelor pentru sport şi recreere.

3.2. URBANIZAREA SPONTANĂ ŞI CONSECINŢELE EI

Osmoza sat-oraş ridică dificultăţi majore în problema urbanizării: întrepătrunderea spontană a celor două tipuri de aşezări, nefiind cunoscută în timp util şi nefiind preîntâmpinate efectele transferului demografic necontrolat, se ajunge la manifestarea aspectelor violent-contradictorii, care se amplifică,ducând la „congestionarea” şi „inflamarea” organismului orăşenesc iniţial. Aceste acutizări sunt datorate unei multitudini de factori, dintre care amintim: ◘ polarizarea excesivă – în jurul marilor oraşe – a forţelor de producţie, a populaţiei, a resurselor şi energiei, care conduce la „sufocarea” activităţii şi vieţii normale a indivizilor; ◘ supraocuparea solului, până la saturaţie, în zonele centrale, făcându-se risipă de el în zonele periferice; ◘ perturbaţii profunde care au loc între compartimentrele funcţionale ale oraşului, defectuos amplasate, extinse şi interferate; ◘ neutilizarea sau utilizarea improprie a terenurilor agricole 3.3. EXCESUL DE MOBILITATE Mediul urban de azi cunoaşte dese momente de criză, în care factorii „timp” şi „spaţiu” sunt transferaţi în mod îngrijorător în forme excesive de „viteză” şi „masă”. Progresul social-economic înregistrat, la care se adaugă descoperirile din domeniul biologiei, au dus la:

- mărirea speranţei de viaţă a populaţiei, determinând o creşere demografică explozivă (numărul de locuitori – parametru fundamental al construirii mediului urban – a cunoscut dublări, în repetate rânduri, la intervale de timp mici);

- repartizarea neuniformă a populaţiei globului, situaţie menţinută datorită minifestării fluxului de mobilitate a populaţiei;

- lipsa de omogenitate în repartizarea populaţiei reflectată în constituirea de mari aglomerări în nodurile industriale, la intersecţia traseelor magistrale de circulaţie şi de-a lungul regiunilor litorale;

- dezechilibrul menifestat în ceea priveşte echiparea complexă a matrilor întinderi ale Ecumenei (Ecumena desemnează zona planetară care oferă condiţii geo-climatice favorabile vieţii umane).

Aglomerarea populaţiei şi a funcţiilor urbane generează, prin dimensiunile atinse, un

adevărat nomadism motorizat cu caracter de masă, ale cărui fluxuri sunt orientate cu precădere dinspre zonele de domiciliu spre zonele de muncă şi dinspre zonele de domiciliu spre zonele de recreere. Această mobilitate are un caracter pulsatoriu şi, datorită specificului ei, devine din ce în ce mai supusă disfuncţionalităţilor în condiţiile existenţei unei reţele neadaptate de artere de circulaţie (mai ales în structurile urbane care prezintă o solidă constituire istorică, având centre

17

Page 18: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

care trebuiesc păstrate şi protejate în condiţiile prezenţei unui impresionant echipement tehnic pus la dispoziţie de tehnica contemporană: autostrăzi, tuneluri, traversări denivelate).

Suntem martori azi la un fenomen care accentuează trăsătura antiumană a mediului uman: dacă în perioada evoluţiei naturale circulaţia era cea care se subordona funcţiunilor oraşului, evoluţia metropolelor anarhic amplificate duce la subordonarea oraşului faţă de exigenţele circulaţiei.

Progresul social împlică promovarea procesului de urbanizare; urbanizarea decurge din dezvoltarea forţelor de producţie şi din concentrarea teritorială a acestora, dar nu orice fel de concentrare oglindeşte şi un progres social.

3.4. PROBLEME DE TRANSPORT ŞI TRAFIC URBAN 3.4.1. Formaţiunile urbane au avut în toate timpurile ca funcţiuni principale: cazarea

populaţiei şi asigurarea locurilor de muncă a membrilor colectivităţii. Cuceririle ştiinţei şi tehnicii au determinat o mărire a bugetului de timp liber, apărând o a treia funcţiune, din ce în ce mai complicată şi mai complexă: asigurarea posibilităţilor de recreere (recreerea presupune libertatea totală a individului de a opta pentru oricare dintre modalităţile de refacere fizică şi intelectuală într-un mediu lipsit de elemente restrictive, care există – în genere – în afara perimetrului urban).

Străbaterea distanţei – crescânde – între elementele tripletei: loc de cazare – loc de muncă - loc de recreere a dus la diminuarea timpului liber, astfel încât s-a impus găsirea de mijloace noi tehnice corespunzătoare soluţionării problemei. Mijloacele de transport în comun utilizate cu succes până în prima jumătate a secolului trecut se dovedesc în prezent insuficiente. Ultima perioadă de timp este caracterizată prin preferinţa pentru automobil, vehicul autonom relativ uşor de manevrat şi folosit, fapt care a determinat creşterea producţiei industriale de autovehicule şi – implicit – creşterea cifrei de afaceri în domeniu. Această situaţie a determinat şi necesitatea echipării teritoriului cu reţele moderne de circulaţie, acţiune greoaie şi costisitoare care presupune un efort financiar sporit al membrilor întregii colectivităţi. Printre consecinţele cele mai evidente ale acestui fenomen putem numi:

- aglomerarea excesivă a suprafeţelor carosabile; - gâtuirea fluxului de circulaţie; - creşterea numărului de accidente, care antrenează pierderi umane şi materiale; - scăderea vitezei medii de parcurs până la eliminarea eficienţei însăşi a acestui mijloc

de deplasare - consumul avid de spaţiu (25 mp. pentru fiecare automobil în staţionare reprezintă

echivalentul suprafeţei locuibile minimale pentru o familie cu trei persoane) transformă oraşul într-o zonă de conflict, în care omul şi automobilul îşi dispută suprafeţe egale. În mod necontrolat, structura oraşului se subordonează necesităţilor impuse de transport.

Un efect deosebit de negativ asupra amenajării teritoriului urban (în vederea realizării căilor de rulare pentru vehicole) îl are scoaterea din circuitul normal de folosinţă a unor suprafeţe de teren imense. Pe de altă parte, chiar arterele de circulaţie sunt blocate de vehicule parcate, ceea ce conduce la strangularea traficului, cel mai adesea în zonele centrale, cu efecte paralizante asupra activităţilor economice şi sociale. Apare astfel paradoxul: o imobilitate crescândă datorită abuzului de mobilitate.

3.4.2. Evaluarea problemei transportului în oraş; soluţii de rezolvare a acesteia.

18

Page 19: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Impactul pe care era autovehicolului îl are asupra oraşului a constituit şi continuă să

reprezinte o preocupare permanentă pentru asociaţiile profesionale aflate în strânsă legătură cu organele administrative centrale şi locale. Direcţiile de cercetare vizează:

1) cauzele care favorizează creşterea traficului auto (gradul de perfecţionare a tehnicilor în activitatea de construcţie a căilor rutiere, tehnologiile moderne implementate în construcţia de autovehicole, opţiunea participanţilor la trafic pentru diverse mijloace de transport;

2) problemele tehnice privind transportul interurban şi cel intraurban. În ceea ce priveşte transportul interurban se pun în discuţie două chestiuni: ponderea

acestui tip de transport pe căi rutiere (factor dificil de evaluat datorită caracterului aleator al modificării preferinţelor pentru un tip sau altul de transport), respectiv fluxul mijloacelor de transport rutier interurban. Studiul acestui parametru este utilizat la întocmirea planurilor de dezvoltare ale oraşelor.

Referitor la transportul intraurban se urmăresc două aspecte: posibilitatea accesului la toate punctele de interes şi fluxul de autovehicole.

3)consecinţele amplificării traficului rutier pentru oraş. 3.4.3. Soluţii propuse pentru rezolvarea problemelor generate de trafic Pentru oraşele mici sunt recomandate următoarele rezolvări: - centrle istorice să fie accesibile numai traficului pietonal (accesele carosabile şi

parcajele urmând să fie amplasate în zone mai îndepărtate); - instituirea de restricţii de circulaţie în zonele centrale şi orientarea acesteia pe liniile

de centură; - stabilirea unor rute fixe pentru mijloacele de transport. Oraşelor mari le sunt propuse următoarele soluţii: - facilitarea transportului auto prin redistribuirea activităţilor, de la locurile de muncă

până la spaţiile comerciale şi de recreere, astfel încât să fie evitată amplasarea concentrată a acestora;

- folosirea, în zonele centrale, numai a autobuzelor şi taxiurilor, accesul automobilelor fiind permis numai în zonele periferice.

CHESTIONAR DE EVALUARE

1. Stabiliţi relaţia între mediul uman şi urbanizare.

2. Care sunt trăsăturile caracteristice ale mediului urban?

3. Care au fost consecinţele urbanizării spontane?

4. Evaluaţi problemele ridicate de traficul urban.

5. Care sunt soluţiile propuse pentru rezolvarea problemelor generate de traficul urban?

MODUL 4

4.1 ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE CONTEMPORANE ÎN DOMENIUL URBANIZĂRII

Manifestarea din ce în ce mai pregnantă a tendinţei de concentrare şi centralizare teritorială şi a populaţiei au determinat o creştere haotică, la scară largă a marilor aglomerări

19

Page 20: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

urbane, determinând şi impunând cu imperativitate rezolvări pentru remedierea şi eventual anularea efectelor unui asemenea tip de expansiune. La soluţionarea acestor probleme şi-au adus aportul atât specialiştii din diverse domenii cât şi organismele internaţionale şi naţionale de decizie. Propunerile prin care s.-a urmărit eliberarea funcţiilor vieţii urbane din strânsoarea aglomerărilor gigantice au vizat fie înfiinţarea în jurul marilor metropole (sau în teritoriu) a unor oraşe satelit, mai apropiate şi aşezate în mijlocul unor spaţii plantate întinse, fie edificarea unor oraşe sub forma unor salbe (de oraşe grădină) aflate la distanţe mai mari de forţa de atracţie a unui centru polarizator. Aceste aşezări aveau menirea de a absorbi surplusul de populaţie dislocată din provincie şi care – altfel – sporea excesiv populaţia marilor oraşe. Soluţiile au variat de la ideea dispersării în teritoriu a unei multitudini de centre mici locuite până la aglomerarea în formaţiuni compacte a oraşului federativ. Propunerile – adevărate exerciţii de imaginaţie – nu s-au bucurat de succes întrucât problemele au fost abordate de o manieră abstractă, fiind rupte de fenomenele concrete ale societăţii contemporane. La originea acestor propuneri de amenajare au stat motivaţii directoare ancorate în problematica generală a societăţii maşiniste şi care pot fi reduse, în mod schematic, la câteva sisteme antagonice: progresism, culturalism, naturalism; credinţă în progres şi în atotputernicia tehnicilor; aversiune pentru societatea mecanizată şi nostalgie a vechilor comunităţi culturale; aversiune pentru o lume „denaturalizată” şi nostalgie a unei relaţii formatoare cu natura. Pentru prima oară, oraşul a fost obiectul unei critici radicale: după ce ordinea urbană existebnţă a fost calificată ca dezordine, s-a încercat să i se opună ordini ideale, modele. Prin caracterul lor, în acelaşi timp raţional şi utopic, aceste modele s-au dezvăluit a fi puternice instrumente de acţiune: ele au exercitat o influenţă corozivă asupra structurilor urbane stabilite şi au contriubuit la definirea şi instituirea unor norme urbane de bază. După aceste modele au fost realizate câteva aşezări noi, dar care nu s-au bucurat de succes deoarece au tratat incompatibilitatea dintre perfecţiunea abstractă a lucrărilor de planşetă cu realitatea complexă a vieţii urbane pe care trebuiau să o adăpostească. Cele mai cunoscute realizări de acest tip sunt cele două capitale moderne: Canberra şi Brasilia.

Construcţia oraşului Canberra – având o structură ciorchine, destinat a deveni capitala Australiei – a demarat în anul 1913, după planurile lui B. Griffin, pentru ca în anul 1956 Bengt Danielson să-l considere „o duzină de clădiri oficiale, câteva mici ansambluri de locuit risipite pe o suprafaţă tot atât de întinsă ca Parisul . . . cirezi de vaci şi vile izolate într-o vegetaţie luxuriantă”.

Brasilia – construită după proiectele lui Lucio Costa şi Oscar Niemeyer – urma să devină capitala Braziliei, fiind edificată după regulile cele mai stricte ale urbanismului progresist. Ea a reprezentat grandiosul manifest al unei anumite avangarde, nefiind însă în nici un fel răspunsul la probleme sociale şi economice precise26.

Ultimele decenii ale secolului trecut au fost marcate de conceperea unor structuri supraurbane, capabile să rezolve problemele unui sfârşit de mileniu confruntat cu numeroase „blocaje”. Astfel au prins contur pe planşetă oraşul spaţial (conceput ca o structură modulată spaţial, suspendată pe piloţi amplasaţi la distanţe mari, aceste structuri eliberând solul), oraşul vertical (format din cartiere independente de circa 30.000 de locuitori, volumetric închise în imenşi hiperboloizi susţinuţi de pivoţi centrali de 150 m înălţime) şi oraşul crater (oraş subteran în care urma să se aplice integral procedeul prefabricării). Au existat şi alte numeroase şi seducătoare propuneri în jurul anilor 70 ai secolului XX, vehiculându-se chiar idei fanteziste care presupuneau dilatarea Ecumenei prin invadarea oceanelor şi a spaţiului interplanetar. Toate

26 A se vedea Francoise Choay, op.cit., p.74-76.

20

Page 21: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

aceste încercări – jocuri ale fanteziei – nu şi-au găsit loc şi aplicabilitate în realitatea complexă căreia îi rămân de soluţionat problemele vizând aşezările umane. Aşa stând lucrurile trebuiau găsite soluţii viabile, realiste pentru atingerea obiectivelor urmărite.

Abordarea urbanismului în concepţia sistemică este o consecinţă a aplicării acestei teorii (elaborată de către Ludvig von Bartalanffy, în lucrarea „Teoria generală a sistemelor”) în conformitate cu care sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune. În anul 1964, oraşul este comparat (de către B. J. L. Berry) cu un sistem deschis, integrat, la rândul său într-un sistem superior de localităţi. În anul 1971, studiul oraşului este abordat în mod asemănător cu cel al unui subsistem creat de om, integrat într-un subsistem natural valorificat şi constituind, în simbioză, un sistem urban, căruia urmează a i se selecta acei parametri care sunt în măsură să furnizeze o eficienţă maximă a eforturilor cheltuite, fie că acestea se referă la laturi cuantificabile, fie că vizează laturi necuantificabile.

În această viziune, sistemul de localităţi se poate constitui prin asocierea liberă a unor localităţi apropiate, indiferent dacă aparţin mediului urban sau rural, între care se menţine delimitarea strictă a perimetrelor şi care conlucrează în vederea echipării complexe a cadrului material, cooperare care prezintă interes egal pentru toate părţile asociate indiferent de mărimea şi capacitatea fiecăreia.

Pe principiile care stau la baza funcţionării ca sistem a aşezărilor urbane, potenţialele locale – specializate sau în curs de specializare – pot contribui la constituirea unui organism cu o complexitate sporită, ale cărei posibilităţi globale vor depăşi simpla însumare a contribuţiei tuturor participanţilor. Aşezările sunt astfel asociate încât seamănă cu celulele morfologice ale unui organism unitar. Astfel se crează premise avantajoase în ceea ce priveşte eficienţa înzestrării complexe cu obiective economice, instituţii social-culturale, echipări tehnico-edilitare, amenajări de importanţă centrală care depăşesc cerinţele proprii sau capacitatea de înfăptuire a fiecărei aşezări în parte.

Evoluţia şi repartiţia în teritoriu a funcţiilor aşezărilor este un proces istoric de care trebuie să se ţină seama în trecerea de la formaţiunile simple la cele mai complexe.

CHESTIONAR DE EVALUARE 1. Care sunt principalele tendinţe contemporane în domeniul urbanizării?

2. Prezentaţi categoriile de structuri supraurbane concepute şi realizate la sfârşitul secolului XX?

3. Pe ce criterii se grupează aşezările urbane în cadrul unui sistem?

MODUL 5

POPULAŢIA URBANĂ

Planurile de urbanism se bazează pe studiul şi punerea în evidenţă a resurselor umane şi

urmăresc conturarea perspectivelor demografice, a numărului de locuitori în perspectivă, corelarea acestora cu posibilităţile oraşului şi a sistemului de localităţi de a le asigura cazarea, locurile de muncă şi serviciile solicitate.

De aceea, în orice studiu se porneşte de la câteva date obligatorii: - cunoaşterea situaţiei de fapt; - stabilirea posibilităţilor de dezvoltare prin dinamizarea forţelor proprii;

21

Page 22: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

- evaluarea capacităţii de a răspunde eficient la impulsurile şi cerinţele de nivel teritorial zonal şi naţional;

- prognoza evoluţiei în perspectiva pe termen lung. 5.1. Evoluţia populaţiei urbane Perioada contemporană se află sub presiunea unor importante schimbări calitative în toate

compartimentrele vieţii sociale, cu consecinţe resimţite în întreaga structură a mediului uman. Creşterile cantitative adesea impresionante nu pot fi nici ele ignorate (numărul locuitorilor – element hotărâtor în aceste prefaceri – înregistrează creşteri uneori alarmante: populaţia lumii s-a dublat în repetate rânduri şi la intervale tot mai scurte; populaţia, nefiind repartizată uniform pe suprafaţa globului a determinat concentrarea ei în anumite zone). Fenomenele demografice de ordin cantitativ sunt însoţie de o creştere a ritmului de urbanizare pe plan mondial. Studiile au arătat că unei creşteri de 2% a întregii populaţii a globului îi corespunde o amplificare cu 4% a populaţiei urbane27. Creşterea populaţiei urbane se bazează, cu precădere, pe sporul migrator, având drep consecinţă densificarea oraşelor existente, extinderea oraşelor în teritoriu, precum şi crearea de noi oraşe.

În România, din totalul populaţiei urbane 49,3% locuieşte în oraşe cu peste 100.000 de locuitori, 31,7% în oraşe cu un număr de locuitori cuprins între 20.000 şi 100.000 de locuitori şi 19% în oraşe mici având sub 20.000 de locuitori. Numărul locuitorilor din mediul urban a înregistrat în ultimele decenii un ritm de creştere mult mai mare în raport cu creşterea numărului total de locuitori. S-au produs de asemeni modificări privind numărul şi compoziţia populaţiei ţării prin creşterea semnificativă a populaţiei urbane şi scăderea corelată a populaţiei care trăieşte în mediul rural28.

5.2. Consecinţele urbanizării în existenţa socială şi culturală a populaţiei 5.2.1. Dinamica economica şi socială Procesul de urbanizare în România a fost îndirectă legătură cu procesul de industrializare,

prin migrarea populaţiei dintre rural spre urban. Subaspectul dinamicii sociale el poate fi apreciat ca o restructurare socială ca urmare raportului în producţia de bunuri.

În conţinutul existenţei sociale a populaţiei se disting următoarele schimbări: • pe plan economic – trecerea la munca retribuită; • pe plan fizic – trecerea la un cadrul nou de viaţă, cu condiţii superioare de locuire, cu

facilităţile oferite de oraş cu vestimentaţia adecvată acestuia etc.; • pe plan erogonomic – prin exercitarea unor profesiuni şi ocupaţii noi, prin impunerea

unui alt ritm de utilizare a timpului şi o nouă organizare a acestuia; • pe plan familial – restrângerea familiei la una-două generaţii; • pe plan social-cultural – prin adaptarea la formele exterioare ale culturii urbane şi

asimilarea unor noi forme de petrecere a timpului liber; are loc o delimitare, o renunţare la

27 În perioada 1960 – 1980 din creşterea anuală medie de peste 60 milioane locuitori, 50% au fost cuprinşi în mediul urban.

Indicele de urbanizare este diferit în raport cu nivelul de dezvoltare social-economică a diferitelor ţări: în regiunile dezvoltate acest indice (exprimat în procente din populaţia totală) se situează între 45% şi 80%, pe când în ţările în curs de dezvoltare el este cuprins între 6% şi 46%. 28 A se vedea Doina Niculescu, op.cit., p. 57

22

Page 23: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

tradiţie şi adaptarea la condiiţile impuse de noul mod de viaţă, asimilarea culturii „urbane” şi participarea la evenimentele „mondene”, în care se manifestă comportamentul „asimilat”.

Experienţa a demonstrat că aceste mişcări au fost deseori provocatoare de convulsii atât în planul existenţei individuale (unii indivizi manifestând adevărate crize de inadaptare, rămânând astfel la marginea grupurilor sociale), cât şi în planul existenţei comunitare, prin formarea unei categorii neasimilate, neadaptate, adevărată perturbatoare a mecanismului vieţii urbane.

5.2.2. Modificarea cadrului urban Din punct de vedere funcţional, şi structura oraşului a suferit modificări:

- funcţiunile social-economice au fost diversificate, mai ales prin introducerea unor activităţi cu caracter industrial şi complementar;

- funcţiunea de locuire a cunoscut o creştere accentuată – uneori dublată – la un nivel calitativ superior mediei existente;

- modificarea funcţiilor de servici; - modificarea timpului structurii şi volumului circulaţiei, transportului şi

comunicaţiilor. Din punct de vedere spaţial, de la dispersarea activităţilor s-a trecut la concentrarea lor;

de asemene s-a procedat la construirea unor mari ansambluri de locuiţe colective, realizare industrializat, într-un interval de timp foarte scurt.

În ceea ce priveşte circulaţia şi transportul urban, şi acestea au suferit modificări importante, punându-se din ce în ce mai des şi mai acut problema legăturii dintre centrul urban şi zona periurbană. În ţara noastră, dezvoltarea urbană este negativ influenţată de persistenţa navetismului, fenomen – de altfel – contradictoriu prin efectele sale. Dincolo de o anumită limită, diferenţa dintre populaţia diurnă şi cea nocturnă a oraşelor determină dotarea suplimentară cu anumite servicii a centrului oraşului şi, mai ales, a reţelei de transport, precum şi a nucleelor de concentrare a navetiştilor: gări, autogări etc.

Datorită unei politici de industrializare forţată, prin investiţii foarte mari într-un timp relativ scurt, în dezvoltarea oraşelor s-au creat rupturi şi discontinuităţi structurale. Realizarea marilor ansambluri de locuit, cu tipuri de construcţii şi principii structurale şi compoziţionale asemănătoare, pe amplasamente perimetrale – deci dificil de pus în legătură elementele spaţiale şi volumetrice specifice fiecărui oraş – a anulat în bună măsură diferenţierea calitativă şi personalitatea centrelor urbane româneşti, negând specificul, tradiţia oraşelor existente.

5.3. Structura demografică şi social-economică a populaţiei Caracteristicile structurii populaţiei indică sensul posibil al evoluţiei unei localităţi. Prin structura populaţiei se înţelege gruparea populaţiei în raport cu o serie de criterii:

social-economice, vârsta şi sexul, preocupările profesionale, veniturile, tipul de familie etc. Toţi aceşti parametrii au un caracter statistic şi sunt obţinuţi fie prin recensăminte

periodice, fie prin alte mijloace specifice şi sunt utilizaţi la întocmirea planurilor de urbanism ale localităţilor sau a studiilor şi planurilor de modelare la nivel macroteritorial, având ca obiectiv punerea în evidenţă a resurselor umane, conturarea perspectivelor demografice, corelarea acestora cu prevederile de dezvoltare social-economică a oraşelor şi a sistemului general de localităţi.

23

Page 24: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

5.4. Numărul de locuitori şi mişcarea populaţiei Numărul de locuitori este caracterizat printr-o serie de evenimente demografice –

natalitate, fertilitate, mortalitate etc. – într-un anumit interval de timp semnificativ (10-20 de ani) şi oferă specialiştilor informaţii privind tendinţele generale ale mişcării populaţiei în perspectivă. Prin acest mod se poate prognoza tipul de dezvoltare a localităţii şi gradul ei de atractivitate.

Ansamblul de fenomene care determină evoluţia numerică a populaţiei este cunoscut sub denumirea de mişcare a populaţiei. Ritmul de creştere (evoluţia numerică a populaţiei într-o anumită etapă) este rezultatul a două tipuri de factori:

1) mişcarea naturală, care poate fi în exedent sau în deficit. Ea presupune două elemente:

- naşterile – care pot fi prognozate prin aplicarea unor coeficienţi privind fertilitatea şi, statistic, prin numărul noilor născuţi;

- decesele – care se pot determina prin aplicarea coeficienţilor de mortalitate sau supravieţuire pe vârste şi sexe (numărul lor este, în genenral, constant)

Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor indică mişcarea (sau creşterea) naturală a populaţiei.

2) mişcarea migratorie, care rezultă din insuficienţa forţei de muncă locale sau zonale, respectiv prin atragerea unei populaţii – din diferite motive – interesate să se stabilească în oraş. Migraţia sau creşterea mecanică a populaţiei poate determina oscilaţii mari ale numărului

de locuitori ai unui oraş sau ai unei zone. Cea mai caracteristică mişcare de acest tip este cea din mediul rural către cel urban şi dinspre oraşele mici către oraşele mari şi foarte mari.

5.5. Mobilitatea populaţiei

Mobilitatea populaţiei se referă la o complexitate teritorială: migraţia, navetismul sau deplasările populaţiei, dar şi mobilitatea pe plan socio-profesional (mişcările survenite prin schimbarea profesiei, prin trecerea dintr-o categorie socială în alta). În definirea mobilităţii sociale sunt incluse mişcările realizate într-o diversitate de variabile care definesc poziţia persoanei în societate: gradul de educaţie şi instrucţie şcolară, sexul, starea civilă, locul de rezidenţă etc. Mobilitatea teritorială cuprinde totalitatea deplasărilor populaţiei şi a forţei de muncă în teritoriu, de la o localitate la alta, cu sau fără schimbarea domiciliului stabil. Mobilitatea poate fi: definitivă, flotantă sau zilnică (navetism). Mobilitatea definitivă se referă la migrarea unor persoane dintr-o localitate rurală într-una urbană sau dintr-o localitate urbană în altă localitate urbană sau rurală. Mobilitatea flotantă este constituită, în principal, din deplasări ale populaţiei pentru intervale de timp diferite ca durată, în vederea: efectuării de tratamente medicale, urmarea unei forme de învăţământ, aprovizionarea sau desfacerea de produse agro-industriale, deplasărilor în interes de serviciu, turistice, vizitării rudelor etc. Mobilitatea zilnică defineşte deplasarea cotidiană sau la intervale de timp mici (două până la şase zile) a forţei de muncă între localitatea de domiciliu şi locul de muncă. Acest tip de deplasare este urmărit cu atenţie atât pentru implicaţiile sale socio-profesionale, cât şi pentru rezolvarea amenajărilor şi dotărilor necesare.

5.6 Soluţionarea problemelor ridicate de trafic

24

Page 25: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Deplasările zilnice presupun accesul în timp util şi în condiţii confortabile la zonele de

interes aflate în localitate. Transportul se poate realiza cu ajutorul diferitelor mijloace, pe căi rutiere sau căi ferate. De corecta şi eficienta adaptare - prin proiectare şi execuţie – a acestor căi depinde flexibilitatea şi facilitatea deplasărilor.

Pentru evitarea unui consum exagerat de timp şi pentru a asigura eficienţa deplasării se urmăreşte asigurarea izocronelor (limitele în care timpul de transport de la domiciliu la locul de muncă se înscrie în intervalul de valori 30 – 45 min).

Câteva dintre condiţiile realizării unei deplasări optime sunt : - modernizarea căilor de circulaţie; - asigurarea calităţii infrastructurii; - folosirea mijloacelor de transport de mare viteză, care să ofere şi un înalt grad de

confort; - corelarea reţelelor de transport intraurban cu cele interurbane. Analiza acestor date şi condiţii conduce la rezultate care evidenţiază posibilitatea apariţiei

a două situaţii: 1) una favorabilă în ceea ce priveşte izocronele, confortul şi securitatea deplasărilor, ceea ce

conduce la acceptarea menţinerii navetismului, întrucât se poate desfăşura în condiţii avantajoase;

2) o alta, nefavorabilă în ceea ce priveşte izocronele şi calitatea transportului, studiul sugerând nevoia cazării activilor29 în localitatea de bază şi impunând, în această conjunctură, construirea de locuinţe şi dotări specifice. Deplasările cu caracter săptămânal au fost luate mai puţin în calcul până acum, dar

chestiunea lor a devenit din ce în ce mai generatoare de „presiuni” în ceea ce priveşte soluţionarea, faptt determinat de creşterea bugetului de timp liber, în special la sfârşitul săptămânii. Caracteristica acestui tip de deplasare este supraaglomerarea – uneori până la apariţia „gâtuirilor”- pe căile rutiere care leagă oraşul de zonele de agrement. Rezolverea problemei trebuie să se coreleze cu soluţiile propuse la nivel micro şi macroteritorial.

CHESTIONAR DE EVALUARE

1. Caracterizaţi evoluţia populaţiei urbane.

2. Care este structura urbană a populaţiei în România?

3. Care sunt modificările intervenite în structura oraşului din punct de

vedere funcţional?

4. Ce înţelegeţi prin “structura populaţiei”?

5. Definiţi şi caracterizaţi mişcarea populaţiei.

29 Activii reprezintă grupa funcţională a populaţiei ocupate în activităţile direct productive, în istituţiile de cercetare ştiinţifică, în învăţământul superior – activii de bază -, alături de fracţiunea de populaţie angajată în intreprinderi şi instituţii de interes local: comerţ, administraţie locală, asistenţă medicală, învăţământ general etc. – activii de servire.

25

Page 26: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

MODUL 6

LOCUIREA URBANĂ

6.1 Tipologia oraşelor Cunoaşterea numărului locuitorilor unui oraş nu are relevanţă doar din punct de vedere

statistic, ci constituie o sursă preţioasă de informaţii în ceea ce priveşte prezenţa anumitor trăsături tipologice.Pot fi apreciate ca:

Oraşe mici – cele care au sub 20.000 de locuitori Oraşe mijlocii – cele care au mai mult de 20.000 de locuitori Oraşe mari – cele care au peste100.000 de locuitori Oraşe foarte mari – cele cu peste 500.000 de locuitori Oraşe plurimilionare – care au peste 2.500.000 de locuitori Conurbaţii30 – aşezări cu peste 12.500.000 de locuitori şi care sunt, de fapt, regiuni

urbane, sisteme create în teritoriu şi care au funcţiuni complexe. Megapolisuri – concentrări suprametropolitane, cu o populaţie mai mare de 4.000.000 de

locuitori. Există 19 asemenea tipuri de aşezări, dintre care: New-York (11.560.000), Tokio (11.350.000), Rhein-Ruhr (10.400.000), Buenos Aires (9.000.000), Paris (8.200.000), Londra (7.700.000 ), Moscova (7.000.000 ), Shanghai (6.900.000) etc.31

În ceea ce priveşte ţara noastră, procesul de urbanizare s-a înscris în tendinţele generale ale urbanizării pe plan mondial, dar condiţiile istorice, alături de cadrul natural geografic i-au conferit trăsături proprii. Perioada de „planificare”, de modelare dirijată – adesea incompetentă şi iresponsabilă – a generat situaţii care trebuie reanalizate, corectate, readuse pe direcţiile evolutive normale.

În domeniul celor care concep structurile şi al celor care cercetează fenomenele din construcţii şi arhitectură este uşor sesizabilă orientarea către direcţii noi – precum cele din „design-ul conceptual” sau „proiectării holistice”32, care presupun o abordare şi o viziune globală asupra obiectului arhitectural.

Dacă până în „Secolul luminilor” creaţia arhitecturală gravita în jurul corelării structurilor cu cerinţele momentului istoric şi cu cele ale ale culturii constructive ale acestuia, actualmente chestiunea s-a complicat, şi-a diversificat şi multiplicat cerinţele (parametrii), datorită rafinării standardelor de confort fizic şi spiritual prin modificarea relaţiei dintre formă, materie, energie, semnificaţii, utilitate etc., fapt care determină orientarea creaţiei arhitecturale către un mod de gândire şi abordare de tip nou, integraţionist. Apare o epistemologie a dezvoltării durabile se impune un alt mod de gândire relaţională.

30 Termenul „conurbaţii” a fost creat de Patrick Geddes pentru a desemna acele aglomerări urbane care invadează o întreagă regiune, ca urmare a influenţei de atracţie a unui mare oraş. El a folosit acest neologism pentru a desemna marea Londră şi regiunile care o înconjoară, mai precis Birmingham şi Manchester. 31 A se vedea Doina Niculescu, op. cit. pp. 49-52 32 Termenii presupun o viziune globală asupra clădirii, structură şi arhitectură (asemănătoare modelul gotic). A concepe o clădire “corectă” şi “sănătoasă” nu înseamnă ca ea să fie numai sigură, ci şi “raţional dimensionată, rezonabilă economic, satisfăcătoare estetic”( Jőrg Schlaich, citat de Cornelia Bărbulescu, op. cit. p.103).

26

Page 27: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

„Conceptorii” de azi – arhitecţi, ingineri şi alţi specialişti, din cvasitotalitatea domeniilor existenţiale – încearcă, precum coechipierii, să-şi apropie modelele de gândire, surmontând barierele de ordin profesional, intelectual, afectiv, căutând să instituie şi să afirme soluţii benefice, eficiente pentru mediul construit, în perspectiva integrării domeniilor de cercetare şi proiectare din domeniul construcţiilor, arhitecturii şi urbanismului într-o concepţie de dezvoltare durabilă33.

6.1 Tipologia oraşelor româneşti În ceea ce priveşte tipologia localităţilor urbane din ţara noastră, se acceptă următoarea

clasificare : 1) În funcţie de mărime, există oraşe - foarte mari, cu peste 500.000 de locuitori

- mari, având între 100.000 şi 500.000 de locuitori - mijlocii, având între 20.000 şi 100.000 de locuitori - mici, având un număr mai mic de 20.000 de locuitori

2)În funcţie de rolul în teritoriu, de funcţiunile social-culturale şi de modul de asigurare al serviciilor pentru populaţia din zona de influenţă avem de a face cu: • Oraşe de categoria I – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre de importanţă republicană,

având arii largi de influenţă (de ex. Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Craiova, Constanţa, Braşov, Galaţi );

• Oraşe de categoria a II-a – oraşe mari, cu funcţiuni complexe, centre economice şi social - .culturale importante, cu arie de influenţă mai mare decât suprafaţa unui judeţ ( de ex. Ploieşti, Oradea, Sibiu );

• Oraşe de categoria a III-a – oraşe cu funcţiuni economice şi social-culturale de importanţă judeţeană ( Alba-Iulia, Vaslui, Sf.Gheorghe, Rm.-Vâlcea );

• Oraşe de categoria a IV-a – oraşe – centre industriale ( Hunedoara, Oneşti, Călăraşi ); • Oraşe de categoria a V-a – oraşe cu activităţi economice şi rol de servire social-culturală de

importanţă locală ( Babadag, Lugoj, Năsăud ); • Oraşe de categoria a VI-a – oraşe – staţiuni balneo - climaterice şi turistice ( Sinaia, Buşteni,

Călimăneşti, Eforie ).

6.2 Locuirea urbană Problemele locuinţei nu mai au un caracter funcţional şi utilitar, ci un pronunţat caracter social şi politic. În perioada contemporană concentrarea populaţiei în oraşe obligă la instituirea unor norme obligatorii privind igiena, funcţionalitatea şi prescripţiile siguranţei construcţiilor. Aceste condiţii fac imposibilă rezolvarea problemei locuinţei de către indivizi şi familii, de către fiecare generaţie în parte. Conlucrarea dintre indivizi, la care se adaugă intervenţia forţei publice, devine singurul mijloc prin care se pot găsi soluţii dacă nu perfect acceptabile, cel puţin operaţionale - întrevăzute ca posibile - pentru o problemă atât de dificilă şi, mai mult, în curs de amplificare (datorită ritmului rapid al urbanizării). Totodată, se pune tot mai acut problema găsirii raportului optim dintre proprietatea individuală (privată) şi cea publică, întrucât “existenţa spaţiului public este condiţionată de existenţa, integritatea şi stabilitatea spaţiului privat. Trebuie să ai spaţiul – insulă al propriei tale locuiri, pentru a putea fi mai întâi un bun vecin şi, abia mai apoi, un bun cetăţean; invers: nu te poţi învecina cu cel al cărui teritoriu locuital se suprapune 33 A se vedea Eugeniu Apostol, Cuvânt înainte la Cornelia Bărbulescu, op. cit., pp. 13-14

27

Page 28: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

peste al tău. Inexistenţa teritoriului – insulă al locuirii sau invadarea sistematică a integrităţii, adică a intimităţii acestuia, produc, pe cale de consecinţă, distorsiuni în relaţia public – privat: nici spaţiul privat nu mai este prezent decât ca deziderat, nici cel public nu mai apare decât în ipostaze caricaturale”34. Găsirea unor rezolvări ale habitatului constituie una dintre “pietrele de încercare” pentru fiecare administraţie naţională, dar dimensiunile procesului de urbanizare contemporană au ridicat şi ridică probleme majore, ce depăşesc graniţele preocupărilor de grup şi capătă caracter global. În cadrul lucrărilor Seminarului ONU referitor la problemele habitatului, desfăşurat la Bucureşti în anul 1971 s-a menţionat că arhitecţii şi urbaniştii trebuie să revizuiască obiectiv şi sistematic ansamblul de noţiuni referitoare la urbanism şi locuire şi să contribuie hotărâtor la conceperea modelelor şi compoziţia ansamblurilor incluzând serviciile colective şi studiul cadrului de viaţă. Nu se poate vorbi despre existenţa unui model unic pentru rezolvarea acestor probleme; totul este apreciat în funcţie de tradiţia istorică şi culturală, dezvoltarea social-economică a fiecărei ţări sau regiuni, de traiectoria exploziei demografice (care poate fi o curbă ascendentă, descendentă sau staţionară), de o serie de factori mai mult sau mai puţin controlabili, care – împreună – constituie specificul evoluţiei fiecărei ţări, zone sau localităţi în parte. Au fost puse în evidenţă şi utilizate, ca şi metode de determinare a parametrilor de referinţă privind locuirea:

• Studii şi anchete sociologice al căror obiect îl constituie locuinţele şi ansamblurile de locuit executate, încercând ca – pe baza stabilirii gradului de satisfacere a cerinţelor – să se contureze, prin extrapolare, aspiraţiile populaţiei.

• Întocmirea de proiecte cu caracter anticipativ, executate de profesionişti recunoscuţi, privind rezolvarea locuinţelor şi ansamblurilor rezidenţiale pentru etapele viitoare.

• Realizări – cu caracter experimental sau de unicat – prilejuită de anumite manifestări (expoziţii universale, olimpiade etc.).

• Realizarea unor ansambluri de locuit cu un standard de confort deosebit – în ţările foarte dezvoltate – care pot servi ca modele pentru studii, analize etc.

Chiar dacă aceste studii nu pot epuiza problemele, se pot contura însă elementele care trebuie realizate pentru ca ansamblurile rezidenţiale – construite sau remodelate – să asigure un conform urban corespunzător, care în principiu să constea în:

◙ asigurarea pentru fiecare familie, a unei locuinţe în care fiecare membru să beneficieze de propria sa cameră, cu o arie locuibilă/locatar în conformitate cu cuantumul optim apreciat de studiile socio-medicale;

◙ diversificarea locuinţelor după mărime, organizare, dotare, combinaţii posibile, amplasament, respectând limitele impuse de nivelul veniturilor locuitorilor, nuanţate în funcţie de posibilităţile şi cerinţele diverselor categorii de familii;

◙ asigurarea unui plus de locuinţe, care permită permutări ale familiilor în funcţie de modificarea structurii veniturilor, ocupaţiei etc. şi flexibilizarea – în acelaşi scop – a rezolvărilor arhitectural-structurale;

◙ corelarea gradului de confort al locuinţei şi al ansamblului din care face parte (o vecinătate degradantă, necorespunzătoare scade calitatea celei mai bune clădiri de locuit);

◙ precizarea nivelului optim de densitate pe baza unor complexe studii multidisciplinare;

34 Augustin Ioan, O (NOUĂ ) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. Paideia, Bucureşti, 2002, pp.81-82

28

Page 29: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

◙ completarea, amplificarea şi diversificarea reţelei de dotări social-culturale din cadrul ansamblurilor rezidenţiale;

◙ adaptarea fiecărei zone rezidenţiale la specificul arhitectural al oraşului35.

CHESTIONAR DE EVALUARE

1. Cum se grupează oraşele în funcţie de numărul de locuitori?

2. Cum se grupează oraşele în funcţie de rolul lor în teritoriu?

3. Cum caracterizaţi locuirea urbană?

4. Care sunt elementele ce trebuie avute în vedere pentru realizarea ansamblurilor

rezidenţiale?

MODUL 7

URBANISMUL DIN PERSPECTIVA REGLEMENTĂRILOR JURIDICE 7.1 Noţiuni de amenajare a teritoriului şi urbanism Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismului datează din cele mai vechi

timpuri36. După cum am menţionat în partea destinată prezentării lumii antice, numeroase cerinţe au fost impuse activităţii de construcţie. „Regulamentul oraşului Pergam obliga, de exemplu, constructorii să respecte mai multe norme de igienă şi securitate; în caz de nerespectare a acestora, autorităţile municipale puteau interveni pentru a sancţiona ilegalităţile şi a lua, pe cheltuiala contravenientului, măsuri în vederea conformării construcţiilor cu regulile publice stabilite. În Roma antică se constată existenţa servituţilor de înălţime, de perspectivă, de aliniere, de distanţă între clădiri, de vedere şi de estetică”37. Până la mijlocul secolului al IX-lea, urbanismul şi domeniul juridicului nu s-au întâlnit decât punctual, în „zona” reglementărilor privind alinierea străzilor şi construcţiilor. Sporadicele reglementări apărute în privinţa spaţiului urban – apărute, uneori, ca şi adevărate constrângeri sociale, nu îndreptăţesc dreptul urbanismului de a guverna în domeniul amenjării teritoriului, respectiv urbanismului.

Normele juridice se definesc ca reprezentând acea categorie a normelor sociale, instituite sau sancţionate de stat, obligatoriu de respectat în raporturile subiectelor de drept, sub garanţia aplicării forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării lor38. Totodată trebuie să subliniem că exercitarea drepturilor subiective peste limitele legii sau în contradicţie cu scopurile acesteia reprezintă un abuz de drept sancţionat de lege. Legea recunoaşte exercitarea drepturilor

35 A se vedea Doina Niculescu, op.cit., pp.52-60. 36 În acest sens pot fi amintite lucrările lui aristotel, Platon („Legile”, cartea V), Vitruviu(„Cele 10 cărţi de arhitectură”). 37 A se vedea Mircea Duţu,DREPTUL URBANISMULUI, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pp. 19-20 38 A se vedea Ioan Santai, INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI, Ediţia a II-a, nerevizuită, Sibiu, 1992, p.43

29

Page 30: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

subiective în scopul satisfacerii intereselor personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general şi cu regulile de convieţuire socială39.

Una dintre problemele pe care le ridică urbanismul este modul în care se pot compatibiliza principiile care guvernează cele două tipuri de proprietate: cea publică şi cea privată, deoarece în domeniul juridic al urbanismului, atunci când se urmăreşte realizarea proiectelor de urbanism ale colectivităţilor publice, se poate uşor aduce atingere drepturilor proprietarilor solurilor. Codul civil defineşte , la art.410, dreptul de proprietate: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Dreptul de proprietate poate să se dovedească incompatibil cu obiectivele de amenajare pe care le au colectivităţile publice, însă obiectivele de interes general trebuiesc atinse, astfel încât a trebuit să se permită acestora să instituie o adevărată poliţie de urbanism, cu ajutorul căreia să reglementeze exerciţiul drepturilor proprietarilor funciari.

Regimul juridic al urbanismului s-a dezvoltat pe două planuri. Pe de-o parte, dreptul de proprietate a fost limitat de o manieră din ce în ce mai strictă, astfel încât individul-proprietar a trebuit să cedeze în faţa intereselor obşteşti( dreptul de a construi - ca atribut de proprietate – cunoscând o asemenea evoluţie).Regimul urbanismului nu a impus doar restricţii, ci evoluţia sa a promovat o serie de garanţii pentru cei administraţi. Dezvoltări semnificative au vizat publicitatea deciziilor în materie de urbanism, consultarea administraţilor pe calea anchetelor publice, lupta contra arbitrariului etc.

Alături de această manieră de reglementare, şi-au făcut apariţia activităţi de serviciu public care au impus colectivităţilor asumarea activităţii de amenajare a zonelor urbane, salubritatea, estetica urbană şi protecţia mediului40.

Dreptul urbanismului a fost definit în doctrina franceză ca un ansamblu de reguli şi instituţii privitoare la amenajarea şi dezvoltarea urbană, permiţând încadrarea evoluţiei fizice a localităţilor şi având ca scop realizarea obiectivelor colectivităţilor publice în acest domeniu, cu o finalitate de incontestabil interes general41.

Legislaţia în domeniu din ţara noastră nu defineşte nici urbanismul, nici activitatea de amenajare a teritoriului, ci privindu-le împreună, precizează conţinutul acestora, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul42prevede, la art.2 al.(3) că “Gestionarea spaţială a teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale”

Amenajarea teritoriului – ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind urbanismul ) – trebuie să fie (în conformitate cu prevederile art.3): globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.

Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:

39 A se vedea Gheorghe Boboş, TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI, Cluj-Napoca, Editura Dacia,1994, p. 210 40 A se vedea Henri Jacquot, François Priet, op. cit. p. 7 41 Ibid., p.8 42 Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul a fost publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 373 din 10 iulie 2001

30

Page 31: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului;

b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor.

c) Normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii (art. 4).

Răspunderea pentru activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism revine, potrivit legii (respectiv art. 6), autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Amenajarea teritoriului – al cărei scop îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice , sociale, ecologice şi culturale – se desfăşoară pe întreg teritoriul României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean. Principalele obiective ale acestei activităţi sunt:

• dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului acestora;

• îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane; • gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului; • utilizarea raţională a teritoriului. Urbanismul are ca scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea

strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea se desfăşoară la nivelul tuturor localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor. Principalele obiective ale activităţii sunt:

■ îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;

■ crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;

■ utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite;

■ protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural; ■ asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi

rurale; ■ protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale .

7.2 Autorităţile cu atribuţii în materie de urbanizare şi documentaţii de urbanism

Noţiunea de “administraţie publică” are două sensuri. Într-unul desemnează o anumită activitate, iar în celălalt semnifică organul de stat care realizează această activitate. Pornind de la aceste chestiuni, se poate explica noţiunea de “serviciu public” – de care se legă noţiunea administraţiei publice – acesta (serviciul public) putând fi înţeles fie ca prestaţie, fie ca organism care realizează această prestaţie. Administraţia publică având menirea de a servi interesului public, prin natura ei are ca obiect realizarea valorilor politice care exprimă interesele generale ale societăţii organizate de către stat. Punerea în executare a legilor aparţine puterii executive, cu ajutorul administraţiei publice. Administraţia publică, atât ca activitate, cât şi ca organizare, depinde de lege, fiind în acelaşi timp expresia şi instrumentul acesteia. Mai mult, administraţia publică deschide perspectiva necesităţii contenciosului administrativ, instituţie menită să asigure respectarea legii de către administraţia publică însăşi.

31

Page 32: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Apariţia şi evoluţia preocupărilor administraţiei în materie de urbanism datează la noi încă de pe vremea Regulamentelor organice(1831), prin care s-au instituit “ sfaturile orăşeneşti”, având ca şi atribuţii principale administrarea şi gospodărirea oraşelor în componentele sale (pavarea, iluminatul, politica urbanistică de înfrumuseţare etc.). Nevoia acordării de personalitate juridică localităţilor urbane s-a numărat printre obiectivele programelor Revoluţiei de la 1848, idee care avea să fie concretizată prin reglementările timpului. Fără a mai enumera, nici măcar succint, reglementările din domeniul urbanismului, de la aceste forme timpurii până în zilele noastre, ne permitem să le abordăm pe cele aflate în vigoare43. La data de 23 mai 2001 a intrat în vigoare Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 prin care se stabileşte că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit ( art.2, al.2 )

Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive .În fiecare judeţ se constituie un consiliu judeţean, ca autoritate a administraţiei publice locale, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean (art.22).

Consiliul local analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase. De asemenea, consiliul local stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a întregii infrastructuri aparţinând căilor de comunicaţii de interes local (art.38).

Consiliul judeţean, potrivit art.104 al.1 lit.j, stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente, şi urmăreşte modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale, comunale şi orăşeneşti implicate.

7.3 Structura instituţională

Organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale este Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului ( potrivit Hotărârii Parlamentului României nr. 39 din 28 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.700 din 28 decembrie 2000, denumirea nouă a 43 Ne permitem să marcăm un moment important pentru marcarea apartenenţei ţării noastre la problematizarea şi, implicit, căutarea de soluţii şi efectuarea de propuneri de soluţionare a unor nevoi imperative ale lumii moderne în domeniul urbanismului prin înfiinţarea, prin Hotărârea Guvernului nr. 515/1991, a Centrului Naţional pentru Aşezări Umane (habitat), având ca atribuţii principale elaborarea şi aplicarea strategiei naţionale a locuirii. Conceput ca un organism interdisciplinar, fiind condus de ministrul lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, C.N.A.U. reprezintă România în relaţiile internaţionale şi, prin secretariatul său , asigură legătura cu Comisia O.N.U. pentru Aşezări Umane şi cu Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări umane de la Nairobi (Kenya), precum şi cu celelalte organizaţii şi organisme internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale de profil. A se vedea Cristin Nicolae Popa, op. cit. ,p 96

32

Page 33: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

acestuia este Ministerul Lucrărilor Publice, Transportului şi Locuinţei). Atribuţiile sale privesc, printre altele, asigurarea elaborării Planului de amenajare a teritoriului naţional ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, stabilirea, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au atribuţii în domeniu, de măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau peisagistică. Organizează activitatea de cercetare ştiinţifică de interes public în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului şi pentru creşterea stabilităţii, siguranţei construcţiilor şi protecţiei antiseismice şi organizează elaborarea , avizarea şi aprobarea normativelor, prescripţiilor şi reglementărilor tehnice pentru domeniile sale de activitate, organizând şi controlul privind aplicarea acestora. De asemeni, MLPAT exercită controlul de stat din domeniul construcţiilor, lucrărilor publice urbanismului şi amenajării teritoriului privind respectarea regimului de autorizare a construcţiilor, precum şi aplicarea sistemului calităţii cu privire la proiectarea, executarea, exploatarea şi utilizarea construcţiilor prin intermediul Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului, aceasta fiind organizată, în cadrul MLPAT ca inspecţie centrală, iar în plan teritorial funcţionând ca servicii publice descentralizate – inspecţii judeţene. Alături de aceste structuri administrative mai există o serie de alte organisme guvernamentale sau neguvernamentale care concură la promovarea şi realizarea politicilor şi reglementărilor de urbanism ( consilii interministeriale, consilii tehnice; Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici, alte organizaţii ştiinţifice, profesionale, de creaţie)44. 7.4 Documentaţii de amenajare a teritoriului şi urbanism În “litera legii”, prin “documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism” se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform legii – art.39 al.(1).

Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.(art.39, al.2).

Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt: • Planul de amenajare a teritoriului naţional; • Planul de amenajare a teritoriului zonal; • Planul de amenajare a teritoriului judeţean;

Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza

programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întreg teritoriul ţării; el este compus din secţiuni specializate: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală (prin lege se pot aproba şi alte secţiuni).

Planul de amenajare a teritoriului judeţean, corelat cu celelalte două categorii de planuri, devine obligatoriu, în ceea ce priveşte conţinutul său, pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism pe care le detaliază.

Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii (care pot fi intercomunale, interorăşeneşti, interjudeţene, regionale etc.).

44 A se vedea Mircea Duţu, op. cit. p.53

33

Page 34: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Documentaţiile de urbanism se referă şa localităţile urbane şi rurale şi reglemeneatză utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii. Ele traspun la nivelul localităţilor propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean; având caracter de reglementare specifică, stabilesc reguli care se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Documentaţiile de urbanism sunt următoarele: • Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia (PUG); • Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia (PUZ); • Planul urbanistic de detaliu (PUD).

Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească PUG, să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Dintre reglementările pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, menţionăm:

- stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;

- stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan; - zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie; - delimitarea zonei afectate de servituţi publice; - modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare etc.

PUG cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la: -evoluţia în perspectivă a localităţii; -direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu; -traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean. Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică, detaliată şi asigură

corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile PUG ale unei zone delimitate din interiorul localităţii.

PUZ cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: - organizarea reţelei stradale; - organizarea arhitectural-urbanistică; - modul de utilizare a terenurilor, statutul juridic şi circulaţia acestora; - protejarea monumentelor istorice.

Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul: zonelor centrale ale localităţilor; zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale etc.

Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate.

PUD cuprinde reglementări cu privire la: -asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare; permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările; -relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea; -compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor; -regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.

34

Page 35: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale de urbanism.

Trebuie reţinut, aşadar, că , în raport cu amploarea şi conţinutul lor, elaborarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism incumbă diferenţiat autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.

Punerea de acord a documentaţiilor se urmăreşte de către acestea astfel: prevederile planurilor aprobate pentru un teritoriu se preiau şi se detaliază documentaţiile ce se elaborează pentru părţi componente ale teritoriului respectiv; în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se introduc prevederile principale ale documentaţiilor aprobate pentru părţi componente ale acelui teritoriu45.

După aprobare, PUG, PUZ şi PUD, împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie.

Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.

Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, din bugetul de stat, precum şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unor localităţi sau a unor zone din cadrul acestora46.

Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate (potrivit prevederilor anexei 1 din Legea 350/2001).

Participarea populaţiei la aceste activităţi se realizează prin: informarea ei, prin consultare, precum şi prin alte forme de participare prevăzute de lege. Este evident că, în măsura în care cetăţenii au un bagaj de informaţii mai bogat, cu cât îşi fac cunoscute mai bine problemele, impunând forurilor competente soluţionarea lor, cu atât va fi mai utilă şi mai eficientă intervenţia lor la nivelul elaborării şi punerii în aplicare a programelor în domeniu, conducând astfel la rezultate benefice în ceea ce priveşte condiţiile de viaţă, confortul material , spiritual şi estetic, atât la nivelul habitatului cât şi la locul de muncă.

Autorizaţiile de urbanism Ca orice procedură de autorizare administrativă, şi cea de urbanism presupune

parcurgerea anumitor etape, finalizate prin elaborarea şi eliberarea anumitor documente, respectiv certificatul de urbanism şi apoi autorizaţia de construire. Regulile de urbanism, cu toate că ar trebui cunoscute pe calea măsurilor publicitare adoptate de autorităţile publice, nu permit proprietarului ori dobânditorului cu orice titlu al unui imobil – prin insuficienţa lor - să cunoască şi, mai ales, să aprecieze anvergura sarcinilor de urbanism care grevează (poartă asupra) bunul(ui) respectiv. De aceea, cu ocazia fiecărei tranzacţii imobiliare, se interoghează administraţia asupra naturii şi conţinutului servituţilor de urbanism aplicabile imobilului care formează obiectul tranzacţiei. Iniţial, răspunsul se concretiza într-o simplă notă informativă care, treptat, s-a transformat în certificatul de urbanism de azi. Acesta a avut, la rându-i, o evoluţie semnificativă (în ceea ce priveşte natura şi rolul îndeplinit), la început fiind doar un simplu instrument de informare individuală asupra servituţilor administrative aplicabile imobilului, pentru ca astăzi să devină un instrument de control al utilizării terenurilor.

45 A se vedea Mircea Duţu, op. cit. pp. 96-97 46 A se vedea art. 39 –49 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

35

Page 36: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

Certificatul de urbanism şi autorizaţia de construire sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 350/2001, precum şi de cele ale Legii nr. 50 din 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 231/2000.

Certificatul de urbanism este (în conformitate cu art. 29 al Legii nr. 350/2000) actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea publică face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii. Din această definiţie rezultă că certificatul de urbanism oferă informaţii asupra constructibilităţii unui teren sau în privinţa fezabilităţii unei operaţiuni determinate47.

Acest act este necesar întocmirii documentaţiei şi dosarului în vederea obţonerii autorizaţiei de construire, dar el nu ţine loc de autorizaţie de construire. Din punct de vedere juridic, certificatul de urbanism are valoarea unui aviz, care, în anumite condiţii, produce efecte obligatorii. Acesta are un rol important, respectiv garantează destinatarului său că, pe parcursul unei anumite perioade, nu i se vor opune modificări care să afecteze regulile pe care certificatul le conţine.

Certificatul de urbanism cuprinde date privind: regimul juridic, regimul economic şi regimul tehnic al imobilului.

Regimul juridic al imobilului conţine dreptul de proprietate asupra acestuia şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara lui; prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului – zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de construcţie etc.

Regimul economic al imobilului indică folosinţa actuală, destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei.

Regimul tehnic indică: procentul de ocupare a terenului (POT), coeficientul de utilizare a terenului (CUT), dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă, circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă.

Procedura de obţinere a certificatului de urbanism cuprinde două etape: solicitarea şi, respectiv, instrumentarea şi eliberarea actului. Condiţiile generale de solicitare se referă la faptul că:

. – orice cerere de eliberare a unui asemenea document este supusă unei taxe legale;

. – în cerere trebuie precizate elementele de identificare a imobilului faţă de care se urmăreşte cunoaşterea regimului de servituţi;

. – îndeplinirea unei serii de alte formalităţi administrative. Astfel, solicitantul, orice persoană fizică sau juridică, depune o cerere (tipizată) la

organul competent, însoţită de dovada achitării taxei. Certificatul se emite de către aceleaşi autorităţi publice care, potrivit competenţelor, emit

şi autorizaţiile de construire; el urmează a-i fi eliberat solicitantului în cel mult 30 de zile de la

47 Reglementările româneşti sunt lacunare, nefăcând distincţia între mai multe tipuri de certificate, cu grade de precizie diferite; în dreptul francez există un certificat de informaţie generală (obişnuit), care permite solicitantului să cunoască regulile de urbanism aplicabile terenului, distinct de un certificat de acord prealabil (detaliat), care permite petiţionarului nu numai să dispună de informaţii de ordin general asupra regulilor de urbanism aplicabile, ci şi să fie informat asupra posibilităţilor şi condiţiilor de realizare a unei operaţiuni determinate. A se vedea Mircea Duţu, op. cit. p.108

36

Page 37: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

data înregistrării cererii acestuia. Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei.

7.5 Autorizaţia de construire În ceea ce priveşte regimul general al amplasării construcţiilor se impune precizarea că

intravilanul localităţilor este cel existent la data de 1 ianuarie 1990, evidenţiat în cadastrul funciar şi poate fi modificat în condiţiile legii. Totodată, terenurile situate în intravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte între vii, încheiate în formă autentică (conform art. 2 al.1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).

Cea mai importantă reglementare în sfera regimului constructibilităţii, cuprinsă în art.9 al.1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar este aceea că amplasarea noilor construcţii de orice fel se face în intravilanul localităţilor. Există câteva derogări: atunci când este vorba de amplasarea unor construcţii care, prin natura lor, pot genera efecte poluante mediului şi în ceea ce priveşte construcţiile care prin natura lor, nu se pot plasa în intravilan, precum şi adăposturile pentru animale. La rândul lor, şi aceste excepţii – în care construcţiile pot fi amplasate în extravilan, sunt supuse anumitor reguli restrictive.

Autorizaţia (permisul) de construire a cunoscut mai multe definiţii în literatura de specialitate48. În accepţiunea legiuitorului român (concretizată în conţinutul Legii nr. 50/1991, art 2)”. “Autorizaţia de construire constituie actul de autoritate al administraţiei locale pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor. Ea se eliberează “în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului”.

Pornind de la aprecierile formulate în literatura de specialitate, coroborate cu reglementările legale în vigoare, autorizaţia de construire se poate defini ca fiind actul administraţiei publice locale competente prin care se asigură aplicarea regulilor de urbanism în privinţa amplasării construcţiilor, precum şi a măsurilor legale referitoare la proiectarea, executarea şi funcţionarea acestora.

După cum se poate remarca, este vorba de un control preventiv al utilizării terenurilor, de exercitarea unei puteri speciale – de poliţie - prin eliberarea unei autorizaţii prealabile. Se poate conchide că autorizaţia de construire sancţionează atât regulile de urbanism, cât şi regulile de construcţie.

Ca un corolar al celor prezentate afirmăm că urbanizarea presupune nu numai modificarea stării aşezărilor umane, ci şi schimbarea mentalităţii prin implementarea unei concepţii progresiste, eficiente şi ecologice, toate acestea urmând să se reflecte în lege şi în aplicarea ei.

CHESTIONAR DE EVALUARE

1. De când putem vorbi despre existenţa reglementărilor juridice în domeniul urbanismului?

2. Care sunt reglementările actuale în materia amenajării teritoriului şi urbanismului?

3. Ce presupune activitatea de amenajare a teritoriului?

4. Care sunt autorităţile cu competenţe în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului?

5. Care sunt documentaţiile de amenajare a teritoriului?

48 A se vedea Mircea Duţu, op. cit. p.115

37

Page 38: Urbanism Si Amenajarea Teritoriului

6. Care sunt documentaţiile de urbanism?

7. Definiţi PUG.

8. Definiţi PUZ.

8. Definiţi PUD.

BIBLIOGRAFIE

- Cornelia BĂRBULESCU, INTEGRARE TEHNOLOGICĂ ÎN ARHITECTURA

CONTEMPORANĂ, Edit. “Presa Universitară Clujană”, Cluj-Napoca, 2002

- G. M. CANTACUZINO, DESPRE O ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI, Edit. “Paideia”, Bucureşti,

2001

- Francoise CHOAY, URBANISMUL – UTOPII ŞI REALITĂŢI, Edit. “Paideia & SIMETRIA”,

Bucureşti, 2002

- Hubert CHARLES, LES PRINCIPES DE L URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris, 1993

- Mircea DUŢU, DREPTUL URBANISMULUI, Edit. “Economica”, Bucureşti, 1998

- Teodor O. GHEORGHIU, LOCUIRE ŞI neAŞEZARE, Edit. “Paideia”, Bucureşti, 2002

- Marin NICOLAU – GOLFIN, ISTORIA ARTEI, Vol.I, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

- Adrian IANCU, ELEMENTE DE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM, Edit. “U.T. Pres”, Cluj-Napoca,

2002

- Augustin IOAN, O (nouă) “ESTETICĂ A RECONSTRUCŢIEI”, Edit. “Paideia”, Bucureşti, 2002

- Henri JACQUOT, Francois PRIET, DROIT DE L URBANISME, Edit. “Dalloz”, Paris, 2001

- Doina NICULESCU, ELEMENTE DE URBANISM, Edit. Universităţii Politehnice din Timişoara,

2000

- Cristin Nicolae POPA, ROLUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN PROCESUL DE URBANIZARE,

teză de doctorat, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2002

38