Despre distincţia dintre sens şi semnificaţie:

Sens şi denotareDe Laurent RoussarieÎn: D. Godard, L. Roussarie et F. Corblin (ed.), Sémanticlopédie: dictionnaire de sémantique, GDR Sémantique et Modélisation, CNRS, 2006http://www.semantique-gdr.net/dico/

Precauţiune terminologică preliminară

Acest articol are în vedere noţiunile fundamentale introduse de Frege (1892) sub termenii originali de Sinn şi Bedeutung. Sinn se traduce firesc prin sens (şi sense în engleză). În uzajul curent, germanul Bedeutung este de obicei tradus prin semnificaţie; dar ar fi inapropriat să numim în franceză opoziţia Sinn vs. Bedeutung drept sens vs. semnificaţie. Pentru Bedeutung, termenul francez pe care l-a reţinut uzajul în semantica formală este cel al traducerii lui C. Imbert, adică cel de denotaţie. Se mai găseşte şi termenul de referinţă, care, prin definiţie, pare un candidat valabil pentru a numi această noţiune. Există mai multe traduceri englezeşti ale articolului lui Frege, între care una dintre cele mai cunoscute este cea a lui M. Black, în Geach and Black (1952), intitulată chiar On sense and reference. Dar alţi autori, precum Church şi Montague, preferă să folosească denotation, iar alţii evită alternativa vorbind despre interpretare sau despre valoare semantică. Aceste variante de traducere nu pot să nu creeze unele complicaţii. În filosofie şi în lingvistică, atît în tradiţia franceză, cît şi în cea anglo-saxonă, referinţă şi denotaţie, ca termeni, preexistă articolului lui Frege şi desemnează noţiuni care sînt uneori cam îndepărtate de cele pe care acesta le defineşte. În consecinţă, unii autori merg pînă la a stabili o distincţie radicală între referinţă şi denotaţie (cf., de ex., Lyons (1977)). Sub influenţa mai ales a lucrărilor de semiotică, s-a ajuns ca termenul de denotaţie să fie utilizat în lingvistică (adesea, în lexicologie) într-o accepţiune destul de puţin fregeană. În acest caz, el desemnează componenta stabilă, consensuală şi obiectivă a semnificaţiei, opozîndu-se conotaţiei, care desemnează, între altele, încărcătura afectivă şi subiectivă ataşată unui cuvînt sau unei expresii. Această dublă genealogie a termenului denotaţie poate duce la confuzie, întrucît una dintre accepţiuni poate fi impregnată de cealaltă. În cele ce urmează, denotaţie va fi utilizat exclusiv pentru a menţiona acea Bedeutung a lui Frege, tratînd, într-o primă fază, termenul de referinţă drept sinonim acceptabil; opoziţia noţională dintre denotaţie şi referinţă va fi examinată mai în amănunt în articolul Referinţa. Secţiunile care urmează se preocupă mai întîi de dicotomia originală a lui Frege, apoi de implementarea ei în semantica formală.

Definiţii

Denotaţie (Bedeutung)

Denotaţia unei expresii lingvistice este obiectul din lumea înconjurătoare (adică porţiunea de realitate intersubiectivă) pe care această expresie o desemnează. Pe scurt şi în termeni (probabil prea) simpli, este vorba despre lucrul pe care cuvîntul îl reprezintă. Cuvintele, şi mai exact enunţurile pe care acestea le compun, ne permit să vorbim despre lucruri, iar noţiunea de denotaţie captează chiar această conexiune naturală dintre universul langajier şi universul extralingvistic.

Exemplele cele mai simple şi mai elementare sînt grupurile nominale precum numele proprii şi alte expresii înrudite cu acestea. Faimosul exemplu al lui Frege este cel cu „steaua de dimineaţă” şi „steaua de seară”, care denotează acelaşi obiect, adică planeta Venus. Se va putea spune, firesc şi legitim, că aceste două expresii fac referire (sau se referă) la Venus. Într-o manieră generală, astfel de grupuri nominale denotează obiecte individuale sau, mai simplu, indivizi (din lume).

Un punct important al teoriei iniţiate de Frege este acela că oricărei categorii (gramaticale) de expresii interpretabile îi corespunde un tip particular de denotaţii posibile. Astfel, Frege propune să se identifice denotaţia unei fraze declarative cu valoarea sa de adevăr, adevărat sau fals. Această concepţie este larg admisă astăzi în domeniul semanticii formale, dar trebuie să reţinem că ea a făcut de mai multe ori obiectul unor rezerve şi al unor critici. Pare, într-adevăr, puţin intuitiv să se considere noţiunile abstracte de adevăr şi de fals drept elemente ale lumii cu acelaşi titlu precum indivizii tangibili ca Venus sau Napoleon. De aceea am putea să nu prea fim înclinaţi să spunem că o frază ca (1) „face referire la adevărat sau la fals”.

(1) Venus se învîrte în jurul Soarelui.

Argumentul lui Frege se bazează pe o aplicare a principiului lui Leibniz (aşa-zis de substituire sau de extensionalitate), care, în formularea sa originală, se poate traduce astfel:

Sînt identice acele lucruri care se pot substitui unul altuia întotdeauna (într-o frază) salva veritate.

Relaţia de identitate se sprijină pe realitate şi, deci, are în vedere denotaţiile: două „lucruri” sînt identice dacă ele au aceeaşi denotaţie. Astfel, cînd se aplică cu succes testul substituirii din principiul de mai sus, ca în (2), de la o frază la alta, nimic nu se schimbă din punct de vedere al denotaţiei, căci prin definiţie cele două fraze trimit la una şi aceeaşi realitate (o realitate identică). Principiul poate deci să fie reformulat astfel: denotaţia întregului (eg o frază) nu se schimbă atîta timp cît denotaţia părţilor nu este schimbată. Iar frege trage concluzia că denotaţia întregului este, aşa cum o prevedea şi Leibniz (salva veritate), valoarea sa de adevăr: este ceea ce nu se schimbă cînd se aplică substituirile din principiu.

(2) a. Învinsul de la Waterloo a murit în 1821.b. Napoleon a murit în 1821.

Această viziune mai permite, pe de o parte, caracterizarea în termeni de denotaţie ansamblul frazelor declarative: orice frază declarativă are această proprietate de a denota o valoare de adevăr. Dimpotrivă, dacă am considera că o frază declarativă ar trebui să denote un eveniment sau o situaţie, anumite fraze, precum condiţionalele sau frazele generice, ar risca să scape acestei caracterizări. Pe de altă parte, propunerea lui Frege permite să se distingă prin denotaţie frazele care nu sînt declarative, adică interogativele şi imperativele, întrucît acestea nu au valoare de adevăr.

Tipul de denotare al altor categorii de expresii interpretabile poate fi adesea dedus din primele două, prin compoziţionalitate. Astfel, majoritatea substantivelor, a adjectivelor şi a verbelor intranzitive şi, în general, orice expresie care se traduce logic printr-un predicat la un loc (????), pot fi văzute ca denotînd o mulţime (sau o clasă) de indivizi. Substantivul elefant, de pildă, denotează pur şi simplu mulţimea tuturor elefanţilor din lume, iar verbul a dormi denotează mulţimea tuturor indivizilor din lume care dorm.

De vreme ce denotaţiile sînt elemente ale realităţii şi întrucît nu doar realitatea evoluează fără încetare, ci şi cunoştinţele pe care le avem despre ea sînt necesarmente fragmentare şi uneori ipotetice, este normal ca denotaţia unei expresii lingvistice să nu fie niciodată absolută, ci să depindă de o anumită configuraţie a realităţii. Este deci bine să determinăm întotdeauna denotaţia unei expresii relativ la o anumită stare a lumii sau relativ la un model ori la un indice. Astfel, „învinsul de la Waterloo” îl denotează pe Napoleon relativ la o lume conformă cu faptele cunoscute din istoria Franţei, dar acest grup nominal poate denota un alt individ dacă îl evaluăm prin raport la o lume în care faptele istorice sînt diferite. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte denotarea predicatelor şi a frazelor.

Sens (Sinn)

Frege atrage atenţia asupra faptului că anumite expresii din limbă nu au denotaţie. Este cazul, de exemplu, al unor expresii precum „şirul care converge cel mai repede”, „cel mai mare număr întreg” sau „a 15a planetă a sistemului solar”. Şi totuşi, aceste expresii nu sînt semantic vide, ele sînt perfect comprehensibile, şi aceasta, în virtutea sensului lor. La fel, dacă frazele declarative denotă valori de adevăr, atunci, în termeni de denotaţie, nu există decît două mari categorii de fraze: frazele adevărate şi frazele false. Ceea ce singularizează din punct de vedere semantic fiecare frază a unei limbi este conţinutul acesteia, adică chiar sensul ei. În fine, frazele (3) şi (4), în termeni strict de denotaţie, se reduc la aceeaşi ecuaţie: Venus = Venus. Totuşi, ele nu au acelaşi statut semantic: (4) este o tautologie, în vreme ce (3) este contingentă şi, deci, informativă. Şi anume, cele două grupuri nominale, „steaua de dimineaţă” şi „steaua de seară”, deşi au aceeaşi denotaţie (în lumea noastră), nu au acelaşi sens.

(3) Steaua de dimineaţă este steaua de seară.(4) Steaua de dimineaţă este steaua de dimineaţă.

Noţiunea de sens se distinge deci fundamental de cea de denotaţie. Dar cele două sînt conectate prin definiţie. Frege defineşte sensul unei expresii ca „modul a da” al denotaţiei acestei expresii. Altfel spus, sensul unei expresii este ceea ce ne dă sau ceea ce ne permite să cunoaştem denotaţia sa. Sensul poate deci fi văzut ca un procedeu, un sistem de reguli sau de criterii care determină denotaţia unei expresii pentru orice stare a lumii.

Întrucît denotaţia unei fraze declarative este valoarea sa de adevăr, definiţia lui Frege poate fi aplicată în termenii următori:

A cunoaşte sensul unei fraze înseamnă, dacă sînt cunoscute circumstanţele (i.e. starea Lumii sau modelul) la care se aplică fraza respectivă, să fii capabil să judeci dacă fraza este adevărată sau falsă.

Sau ne putem reîntoarce la formularea:A cunoaşte sensul unei fraze înseamnă a şti cum trebuie să arate lumea pentru ca

această frază să fie adevărată.

Acesta este postulatul care fundamentează semantica vericondiţională: sensul unei fraze constă în condiţiile sale de adevăr (care sînt condiţiile în care fraza este adevărată).

Sensul unui termen predicativ precum elefant, triunghi, răcit, a dormi etc. Poate fi caracterizat în acelsşi fel. A cunoaşte sensul lui elefant înseamnă să ştii să recunoşti că cutare sau cutare

individ din lume face parte sau nu din clasa elefanţi (i.e. din denotarea acestui substantiv). O astfel de cunoaştere poate fi analizată cu ajutorul unor criterii sau trăsături semantice definitorii ale clasei denotate. De exemplu: „un animal foarte mare, cu trompă şi cu pielea gri şi groasă etc.” pentru elefant, „figură sau formă cu trei laturi” pentru triunghi. Deci, sensul este acel ceva în virtutea căruia un locutor competent va şti să numească corect un lucru, o acţiune, o stare etc. Constatăm că, spre deosebire de denotaţie, sensul unei expresii este independent de configurarea lumii. Căci sensul este chiar acest ansamblu de condiţii care determină denotaţia pentru fiecare configurare posibilă a lumii (adică pentru orice configurare). Clasa răciţilor poate evolua constant, vom şti întotdeauna să recunoaştem cine face parte din ea datorită sensului cuvîntului, aşa cum vom şti să recunoaştem un elefant, oricare ar fi lumea (chiar imaginară) în care acesta se află. Această constantă a sensului este, pînă la urmă, normală, căci sensul este constitutiv al limbii, nu al lumii, el este înscris în codul lingvistic. Frege insistă, de altfel asupra faptului că sensul, aşa cum îl defineşte el, este convenţional, comun tuturor locutorilor şi, deci, obiectiv.

Formalizare: intensiune şi extensiune

După modelul lui Carnap, noţiunile de sens şi denotare mai sînt numite, respectiv, intensiune şi extensiune. Aceşti termeni, împrumutaţă din matematică, trimit în general la o formalizare precisă în cadrul teoriei modelelor. O semantică (sau o logică) se numeşte extensională atunci cînd expresiile formulate în ea sînt interpretate relativ la un singur model dat. Fiecare expresie are atunci o extensie unică (sau o denotare). Un model definit prin M=...A,I..., unde A este o mulţime de indivizi (domeniul), iar I este o funcţie de interpretare a constantelor non logice, este, deci, extensional. Semantica devine intensională atunci cînd modelul este multiplicat cu o mulţime de indici (de exemplu, lumi posibile, W), precum M=...A,W,I.... Extensiunea unei expresii α este atunci determinată relativ la model şi la un indice dat (w), şi se notează de regulă: [[α]]M,w.