"SENS ŞI SEMNIFICAŢIE •

GOTTLOB J.'l-lEGJ<;

Egalitatea * � stimulează rerlecţia prin problemele legale de ea, probleme la care nu �e poate răs,punde chiar atît de uşor. Este egalitatea o relaţie? Este o rela!ie între obiecte sau este o rcla\ie între nume, t·espeetiv intr·e �emne ale obiec­tdor� Acea�tă ultimă poziţie am adoptat - o in saierea mea Begri{fssclt.ri(t. Ceea ce pare să confirme acea�la !<Îill. urmă­toarele: propoziţiile ,.a=a·; �i ,,a=l/' au, de�igur, o valoare de cunoaştct•e difcritft: "a= n" e�te valabilft apriori �i se numc�te (dupft Kant) analitidi., pe eind propozi\iile de forma "o= b" eon!in adesea o extindere foar l e valnroasă a cunoaş­terii noastre �i 1111 pol fi iutemeiate intotdeauna aprior·i. Cna dintr·e dc:<coper·ir·ile cele mai bogate in conseeinţc din dome­niul asii'Onorniei a fosl aceea d't în fiecare diminea!it răsare acelasi Soar·e si nu mereu altul. :'iil'i în zi lele noa�tre ob�er­

var·ca' repct.aU; a unei miti plarwt;: �au a unei t•orHcle nn

c�le intotdeauna l:C'>a de la � ine inţelc�. Daei\ inţclcge111 prin egalitate o !'ela!ie inlr·e ceea ee "e111nifică nuruelc a �i b, atunci, 1.lacă "a = 1/; c:;lc adeviu·ală, "a ''= b" nu s-ar· mai putea di:-;tingc de "a.= a:'. Astfel s-ar expt·ima rela t ia unui luer·u CII el iusuşi, �i a)rurnc r·ela!ia în t:are ot·ice lucl'll se află cu sine insuşi, dar niciodată cu un allul. Se parc <"ă inten­ţia pc car·e \Tem s-o expl'imărn prin a = b este cii. semnele

• lli n l'I'Yista Leitscl11·i(t (ii.r /)hitiosuphi e I!Ttd philosuphisr:he 1\.rilil.-, voi . 100, p. 25-50.- :Yul" l'ecl. • * Eu intn:·buinţ.cz U<'cst cu,·int in scu:;ul de i(lentitiltC şi înţeh•g prin cxpl'c�ia "(t = b" cii "a este uct>la�i cu b" şau "a �i b cuincid",

SENS ŞI SEMNIFiCAŢIE 55

sau numele a şi b semnifică acelaşi lucru, şi atunci ar fi vorba de semnele imeşi, de afirmarea unei relaţii ce ar avea loc între ele. Dar această relaţie dintre nume sau semne are loc numai în măsura în care acestea denumesc sau desem· nează ceva. Relaţia ar fi una mijlocită de conectarea celor două semne cu acelaşi desemnat ( Bezeichnetern), conectarea fiind însă arbitrară. � imeni nu poate fi oprit să adopte un eveniment sau obiect oarecare, arbitrar pus în joc ca semn a ceva. In felul acesta, o propoziţie "a = b" n-ar mai ex· prima o cunoaştere propriu-zisă, nu s-ar mai referi la lucrul însuşi, ci numai la modul in care noi îl denotă.m. In multe cazuri urmărim tocmai acest lucru.

Dacă semnul a se deosebeşte de semnul b numai ca obiect (aci prin configuratie), nu ca semn, adică nu prin felul în care desemnează ceva, atunci valoarea de cunoaştere a lui "a = a" ar fi esenţialmente egală cu a lui "a = b" în cazul că "a = b" este ade,·ărată. O deosebire (de altă natură) poate să apară numai datorită modului diferit in care este dat denotatul corespunzător semnului. Fie a, b, c dreptele care leagă vîrfurile unui triunghi cu mijlocul laturilor opuse. Punctul de intersecţ.ie a lui a şi b este atunci acelaşi cu cel al lui b şi c. Astfel avem diferite denotări pentru acelaşi punct, iar aceste nume ("punct de intersecţie a lui a şi b", "punct de intersecţie a lui h şi c") semnifică în acelaşi timp şi modul in care este dat obiectul şi astfel in propoziţia res­pectivă rezidă o cunoaştere reală.

Pe baza celor de mai sus putem asocia unui semn (nume, cuvînt compus, semn scris) nu numai desemnatul, pe care îl vom numi semnificaţia lui, ci şi ceea ce eu înţeleg prin sensul semnului, adică modul în care este dat obiectul. În felul acesta, scmnificaţiaexp.resTIIor "punct de Intersecţie a lui a �i b" şi "punct de intersecţie a lui b şi c" ar fi ace­eaşi, insă sensul lor ar fi diferit. Semnificaţia cuvintelor com­puse "luceafăr de seară" şi "luceafăr de dimineaţă" este ace­eaşi, sensul însă nu.

Din conlext reiese că eu înţeleg în cazul de faţă prin "semn" şi "nume" un designant oarecare ce stă in locul unui nume propriu care are semnificaţia unui obiect determinat. (cuvîntul acesta fiind luat in extensiunea sa cea mai largă)

58 G. FREGE

ţ;i nu semnificaţia unui concept sau a unei relaţii, pe care l! vom examina in alt studiu. Desemnarea ( Bezeichnung) unui obiect singular poate consta şi din mai multe cuvinte

- s:m semne oarecare. Pentru a fi concişi, orice designanţi de acest fel vor fi numiţi nume proprii . .- Oricine cJmoaşte suficient limba sau totalitatea desemnă­rilor poate concepe sensul unui nume propriu ce aparţine acestora *; dar semnificaţia, în cazul cînd aceasta există,nu este decît unilateral pusă în evidenţă. Pentru a cunoaşte toate laturile semnificaţiei ar fi necesar să putem preciza fără a recurge. la altceva despre orice sens dat dacă aparţine sau nu :;emnificaţiei. Acest lucru nu este însă I·ealizabil.

Legătura dintre semn, sensul şi semnificaţia acestuia este :-:�ţf�l, încît semnului îi corespunde un sens determinat, iar acestuia, la rîndul său, o semnificaţie determina Lă, pe cînd unei semnificaţii (unui obiect) nu-i core�punde numai un �ingur semn. Aceluiaşi sens îi corespund expresii diferite in limbi diferite, ba chiar şi în cadrul aceleia�i limbi. Pe lîngă această situaţ.ie conformă rcgulii apar însă şi excepţii. Fără lndoială, în cadrul unui ansamblu de semne perfect, fiecărei expresii ar trebui să-i corespundă un sem determinat: în multe priYinţe, limbile popoarelor nu satisfac această cerinţă �i, ca atare. trebuie să fim mulţ.umiţi dacă acelaşi cuvînt, în acela�i context, arc întotdeauna acelaşi sens. S-ar putea admite ca o expresie corect constituită gramatical care stă Îl locul unui nume propriu să aibă întotdeauna un singur sc.1s. Dar prin aceasta nu s-a spus că scnsului i-ar corespunde ş; o semnificaţ.ic. Cuvintele "corpul ceresc cel mai îndepărtat de Pămînt" au un sens, dar nu se poate afirma precis că au

• in cazul unui nume propriu ca atare, cum ar fi ,.Aristotel", părerile privitoare la sens pot fi deosebite. De exemplu, am putea accepta ca s·,ns: elevul lui Platon si învăţătorul lui Alexandru cel Mare. Cel "t:·e procedează astfel v"a lega de propoziţia ".\ristotel s-a născut ·j 1 Stagira" un alt sens decit acela care ar admitt I!!J StlllS al ac.,stui 11 t:ne: "Învăţătorul lui Alexandru cel Mare care s-a născut la Stagira". Cit timp semnificaţia rămine aceeaşi, oscilaţiile seosului pot fi admise, ·j" ;ă ele trebuie evitate in expunerea unei �tiioţe demonstrative şi nu :11· trebui si\ apară într-o limbă perfectă.

SENS ŞI SEMNIFICATII:. 5'J şi o semnificaţie. Expresia "şirul cel mai puţin convcrgent" are un sens, dar se demonstrează că nu are nici o semnifi­caţie, căci se poate găsi pentru fiecare şir convergent un alt şir mai puţin convergen1, care este la rîndul său convergent ·• Prin surprinderea unui sens nu avem certitudinea existenţei unei semnificalii.

Dacă cuvintele sint utilizate in mod obişnuit, atunci lucrul despre care intenţioni:i.m să vorbim constituie semni­ficaţia lor. Cîteodată vrem să vorbim însă despre cuvintele înseşi sau despre sensul lor . Aceast ă situaţie este similară aceleia cind cuvintele al ten iva sint cit a te in vorbirea directă. Cuvintele (din vorbirea directă. - X. t.) semnifică mai întîi cuvintele celuilalt şi abia acestea au semnificaţia lor obişnu ită. În acest caz avem semne ale semnelor . In scriere, cuvintele (celuilalt. -J'/.t.) sînt. cuprinse între semnele citării. Prin urmare, forma cuvîntului (Wol"tbild) care stă intre sem· nele citării nu se poate lua în semnificaţia sa obişnuit ă. Dacă nern să vorbim despre sensul unei expresii A putem realiza acest lucru astfel: "sensul expresiei A". În vorbirea indirectă se vorbeşte, de exemplu, despre sensul vorbirii celuilalt. De aici rezultă clar că nici în acest mod de a vorbi cuvin­tele nu au semn ificaţ ia lor obişnuită, ei se�nifică ceea ce în mod obişnuit este sensu l lor. Pentru a ne exprima pe scurt, vom spune: în vorbit·ea indircctă, cuvintele sînt exprimate indirect, respectiv au srmnificaţia lor indirectă. Distingem a�tfel semnificaţ.ia obişnuită a unui rudnt de �emnificuţia sa iudirectă şi sensul său obişnuit de sensul său indirect.

Semnificaţia indircctă a unui cuvint constituie sensul său obişnuit. Astfel de excepţii tt·eLuie avute în vedere pentru a putea concepe în mod corect felul legăturii dintre semn, sens şi semnificaţie într-un caz determÎ"nat.

Trebuie să distingem reprezentarea legată de un semn de sensul şi semnificaţia sa. Dacă semnificaţia unui semn este un obiect perceptibil senzorial, atunci reprezentarea mea despre el este o imagine interioară. Această imagine a luat naştere prin actualizarea impr<!siilor senzoriale pe care le-am avut şi prin actele interioare şi exterioare exercitate de

58 G. FREGE

mine *. Această imagine este de multe ori combinată cu sentimente; clari tate a componentelor sale este diferită şi instabilă. Aceeaşi reprezentare nu este întotdeauna legată de acelaşi sens la acelaşi om. Beprezentarea este subiectivă; ea nu este aceeaşi pentru oameni diferiţi. Astfel sînt date de la sine mai multe reprezentări deosebite legate de acelaşi sens. Un pictor, un călăreţ, un zoolog vor pune probabil în legătură cu numele "Bucefal" reprezentări cu totul deose­bite. Astfel, reprezentarea se distinge în mod esenţial de sensul unui semn, sens care este comun mai multor indivizi si nu este o parte sau o modalitate a sufletului individual, dar nu se poate nega faptul că omenirea dispune de o co­moară comună a ideilor pe care o transmite de la o genera­tie la alta**. '

Aşadar, în vreme ce putem vorbi fără rezervă despre sen� ca atare, în cazul reprezentării trebuie să precizăm cu exac-1 titate în ce timp şi cui îi aparţine. După cum cineva leagă 1 de un anumit cuvînt o anumită reprezentare, iar altcineva / leagă de acela�i cuvînt altă reprezentare, se poate spune că') este posibil ca cineva să lege de acelaşi cuvînt un sens, iar altcineva un alt sens. Deosebirea constă numai în modul în cat·e se face această legătură, ceea ce nu împiedică ca amîn- / doi să conceapă acelaşi sens, însă nu pot avea aceeaşi repre- \ zen tare. "Si duo idem faci unt, non est idem". Cind dou!.} persoane îşi reprezintă acelaşi lucru, fiecare şi-1 reprezintă în felul său. Este posibil să constatăm uneori lo. oameni deo­�ehiţi reprezentări diferite şi chiar senzaţii diferite; o com­JHII'alie precisă nu este posibilă, căci aceste reprezentări nu put eoexista în aceeaşi conştiinţă.

Srrunificaţia unui nume propriu este însuşi obiectul pe r·tu·e il desemnă.m cu ajutorul său; reprezentarea pe care o avem în legrttură cu semnificaţia este cu totul subiectivă; între

* l't·in t·eprezentăl'i se pot sintetiza percepţii le ale căr(lr imp!'esii sen­:.o:oriale �i inse�i adele lor merg pe urmele lăsate de ele in sul'let. Deos••­hirea este importantii pPnLrn scopul nostru, căci pe lingă impresii �i acte actualizările lor ajută la perfecţionarea imaginii intuitive. Prin percepţie putem înţelege însă !jÎ un ubiect in măsura in care acesta este pt-rrcpt.ibil senzol'ial, respectiv spatial . * • 0�> ;H'I'I'a nu L1·cbuie să in�elegt·m prin cuYintul .,,.,.JII't:t.t•n! are" ceva �'t' •·ste în esen!a numai diferit.

SENS ŞI SEMNIFICA ŢIE 59

acestea (semnificaţie -reprezentare. - N.t.) se află sensul. Acesta, ce-i drept, nu este subiectiv ca reprezentarea, dar nu este nici obiectul însuşi. Comparaţia următoare ar putea limpezi aceste raporturi. Cineva contemplă Luna cu un bino· clu. Eu compar Luna cu semnificaţia, ea (Luna. - N.t.) este obiectul observaţiei, fiind mijlocită de imaginea reală care ia naştere cu ajutorul obiectivului din interiorul bino­clu lui şi cu ajutorul retinei observatorului. Pe una (imaginea Lunii în binoclu. - N.t.) o compar cu sensul ei, pe cealaltă (imaginea Lunii pe retina observatorului. - N.t.) o compar cu reprezentarea sau imaginea. Imaginea din interiorul bino­clu lui este, ce-i drept, unilaterală, căci depinde de poziţia observatorului, dar este totuşi obiectivă, căci poate servi mai multor observatori. Este posibil ca această imagine să fie utilizată de mai multe persoane in acelaşi timp, pe cînd imaginile de pe retină sînt proprii fiecărei persoane în parlc. Din cauza compoziţiei diferite a ochilor, nu ar putea fi rea­lizată nici măcar o congruenţă geometrică, iar o suprapu­nere reală ar fi exclusă. Această comparaţie ar putea fi extinsă dacă s-ar accepta ca retina lui A să poată deveni vizibilă pentru B sau dacă A ar putea să-şi vadă intr-o oglindă pro­pria sa retină. S-ar putea arăta astfel modul în care însăşi reprezentarea ar putea fi considerată ca obiect. Cu toate accs· tea, reprezentarea nu este aceeaşi pentru cel care o obscrYă şi pentru cel care o arc în mod nemijlocit. Urmărirea acestei probleme ne-ar îndepărta însă prea mult.

Sîntem acum în măsură să distingem trei grade de dife­renţiere ale cuvintelor, expresiilor şi propoziţiilor întregi. Diferenţa se referă fie la reprezentări, fie la sens, dar nu la semnificaţie sau chiar şi la semnificaţie. Referitor la prima treaptă trebuie să observăm că, din cauza legăturii nesigure dintre reprezentări şi cuvinte, o persoană poate observa o deosebire pe care cealaltă persoană nu o găseşte. Deosebirea dintre traducere şi scrierea originară nu trebuie să depăşeascft prima treaptă. Dintre deosebirile ce mai sînt posibile aici fac parte şi cele pe care poezia şi elocvenţa le aduc sensului, cum ar fi coloratura sau claritatea. Coloratura sau claritatea nu sînt de natură obiectivă. Ele trebuie efectuate de cel care ascultă sau citc�te, potrivit aluziilor pe care le race poc1 "1

80 G. FREGE

sau oratorul. Fără ca reprezentările umane să aibă ceva comun nu ar fi posibilă arta, însă măsura în care sînt recepţionate intenţiile poetului nu poate fi re dată cu exactitate.

Despre reprezentări şi percepţii nu vom mai vorbi în cele ce urmează. Ele au fost amintite aici, pentru ca reprezen­tarea pe care o provoacA. un cuvînt celui care ascultă să nu fie confundată cu sensul sau semnificaţia cuvîntului.

Pentru a putea forma expresii scurte şi exacte trebuie !:' tabilite urm ătoarele forme de exprimare : un nume propr iu (cuvînt, semn, conexiune d� semne, expresie) exprimă sensul său şi semnifică sau desemnează semnificaţia sa; printr-un semn exprimăm d�ci atît sensul, cît şi semnificatia semnului.

Poate. că s-a obiectat încă de mult de pe poziţii idealiste şi sceptice: "Tu vorbeşti pur şi simplu de�pre Lună ca despre un obiect; dar de unde �tii că numele <<Luna'> are în genere vreo semnificaţie şi de unde ştii că în general ceva are o semnificaţie?" . Eu răspund că intenţia noastră nu este de a vorbi d espre reprezentarea pe care o avem despre Lună �i că nu ne mulţumim nici cu sensul ei atunci cind rostim " Lună", ci presupunem şi semnificaţi a sa. Ar însemna să dăm un sens greşit admiţ.înd că în propoziţ ia "Luna este n1ai mică decît Pămîntul" s-ar vorb i despre reprezentarea Lunii. Dacă cel care vorbeşte ar avea această intenţie, atunci ar utiliza expresia "reprezentarea mea despre Lună". Presupunînd acest lucru am putea comite o eroare; de altfel s-au întîm pla t asemenea erori. Dacă greşim întotdeauna făcînd asemenea pref;upu neri este o problemă care poate fi lăsată a ici fără răspuns.

Este suficient ca înainte de toate să precizăm că, atunci cind vorb im sau gîndim , intenţia noastră este de a vorbi despre semnificaţia unui semn, chiar şi cu rezerva "dacă a�a ceva ex istă".

Am analizat pînă în prezent numai senst.l şi semnificaţia expresiilor, cuvintelor şi semnelor pc car� le-am numit numo proprii. În continuare vom preciza sensul ş.i sem nifica ţia unei propo-ziţii asertorice luate in totalitateu ei. O asemenea propoziţie conţine un gînd • . Ace�t gînd constituie oare sen·

• Prin gind nu inteleg activitnten subiectivă a gîndirii, ci conţinutu·l

ei obiectiv, care poate fi o propl'iclat� comună a mai multor oameni.

SENS Şt SEMNlfiCA TIE 81 sul sau semnificaţia propoziţiei? Să admitem că propoziţia are o semnifica ţie. Dacă vom substitui în ea un cuv în t cu un alt cuvînt care are aceeaşi semnificaţie, dar un sens dife­rit, substituţia nu va pu tea in{i ucnţa semnificaţia propozi­ţiei. Observăm însă că în asemenea cazuri gîndul se modi­fică; de exempl u , gîndul propoziţiei "luceafărul de dimi­neaţă este un corp luminat de Soare" este deosebit de gîndul propoziţiei "luceafărul de seară este un corp luminat de Soare". Cineva care n-ar s ti că l u ceafărul de seară este lucea­fărul de dimineaţă ar putea considera că unul dintre gînduri este adevărat , iar celălalt fals. Prin urmare , gîndul nu poate constitui semnificaţia propoziţiei , ci va trebui conceput ca fiind sensul e i . Care este însă situaţia cu semnificaţia? Ne este în general permisă o asemenea întrebare? Oare propo­ziţia luată ca un întreg arc n umai sens fără a avea semni­ficaţie? Oare putem să ne aşteptăm la apariţia unor propo­ziţii asemănă toa re părţilor de propoziţie care au un sens, dar nu au nici o semnificaţie? Tocmai propoziţiile care conţin nume proprii fără semnificaţie vor fi de această natură. Pro­poziţia "În timp ce dormea adînc, 0Lliseu a fost debarcat în Itaca" arc, mră. îndoia lă , un sens. Deoarece este îndoielnic că numele "Odiseu" care apare în ca are sau nu o semni­fica ţie, devine îndoielnică şi prezenţa unei semnificaţii a întregii propoziţii. Este cert însă că cel care admite că intr-adevăr propoz it-ia este adevărată sau falsă acceptă că şi numele "Od iscu" arc nu n umai un sens, ci şi o semnifi­ca ţie , căci despre sernnifieaţ.ia acest ui nume se afirmă sau se nea gă predicat u 1.

Cel care nu a dmite o semnificaţie nu poate nici să afirme ,

nici srt nege un predica t despre ca. Pătrunderea pînă la sem­nificaţia numelui ar fi, într-o oareca re rpăsură, inu tilă; ne-am putea mulţumi cu sensul dacă am inte n ţ iona să ne oprim la gînd. Dacă ne-ar int eresa numai sensul, gîndul pro­pozi!iri, ar fi inutil să mai luăm în consideraţie semnificaţia unei pi\r(i a propoziţil'i: în ceea ce priveşte sensul propozi­ţiei , se poate lua în considera ţie numai sensul părţii regpec­tivc, fără a considera şi semnificaţia ei. Gîndul (propoziţiei. - N.t.) rămîne accla�i indiferent dacă numele "Odiseu" are sau nu o semnificaţie. Faptul dt ne interesează semnificaţia

82 G. FREG�

unei părţ i de propoziţie denotă că acceptdm tn genere şi pretindem că şi propoziţia însăşi ar avea o semnificaţie. Pen tru noi, gîndul pierde din valoare îndată ce aflăm că una dintre prtrţile sale este lipsită de semnificaţie. Sintem, prin urmare, întru totul îndreptăţiţi să nu ne mulţumim nurnai cu sensul u nei propoziţii, ci trebuie să ne preocupe şi semnificaţia ei. De ce pretindem insă ca fiecare nu me pro­priu să posede pe lîngă sensul său şi o semnificaţie a sa? De ee nu ne mulţumeşte gîndul? Pentru că şi întruc ît ne inte­resează valoarea sa de adevăr. Dar acest lucru nu ne intere­sează întotdeauna. Cînd ascultăm o epopee, alătu ri de eufo­nia limbii nu ne captiveazil decît sensul propozi�iilor, re­prezentările şi sentimentele pe care ni le determină. O dată cu punerea problemei adevărului am abandona plăcerea artis­tică şi ne-am orien1a spre o examinare ştiinţ.ifică. De aceea, atita timp cît considerăm poezia ca operă de artă, ne este indiferent dacă numele "Odiseu", de pildă , are sau nu o sem­nificaţie •. Năzuinţa spre adevăr este ceea ce ne îndeamnă întotdeauna să pătrundem de la sens la semnificaţie. După cum am vă:.:ut, atunci cînd ne interesează semnificaţia păr­ţllor componente trebuie să căutăm şi semnificaţia propo­ziţiei, iar ace�t caz va apărea numai atunci cînd ne intere­sează v aloarea sa de adevăr.

În felul acesta sîntem îndemn aţi să acceptăm v�Ioarea de adevăr a unei propoziţii ca fiind semnifica!ia sa. lnţeleg prin valoarea de adevăr a u nei propoziţii faptul că ea este adevărală sau es t e falsă. Alte valori de adevăr nu există. Fieeare propoziţie enunţată în care ne intere�ează. semnifi­caţ i a cuvintelor trebuie să fie concepută drept n u me propriu, şi atunci semnificaţia sa, dacă ea există, va fi a devărul sau falsul. Aceste două obiecte (adeyărul şi falsul. - N. t.) sînt acceptate de toţi cei care ju decă în genere, chiar şi de un sceptic , considerînd ceva ca fiind adevărat, deşi poate n umai în mod tacit. Desemnarea valorilor de adevăr ca obiecte poate să apară ca u n incident arbitrar, ca un· simplu joc de --- �\.l . .,J'\ .... � ....... ' 1 . • Ar fi de dorit să avem o expresie specială pentru semne care au numai

sPns. Dacă pe acestea le-am numi imagini, atunci cu\"intele unui artist pe scenă ar fi imagini şi însuşi artistul ar fi o imagine.

SENS Şl SEMNIFICAŢiE 63

cuvinte din care nu ar rezulta nici o consecinţă profundă. Ceea ce numesc obiect poate fi clarificat mai precis numai corelîndu-l cu conceptul şi cu relaţia. Acest subiect vreau să-1 rezerv unui alt studiu. Dar trebuie spus de pe acum crt în fiecare judecată *, oricî t de evidentă ar fi ea, se reali­zează trecerea de la treapta gîndurilor spre treapta semnifi­��aţiilor (obiectivului).

Există tentaţia ca relatia gîndului faţă de adc,·ru· �1'1 nu fie privită ca relaţie a sensului faţă de semnificatie, ci ca relaţie a subiectului faţă de predicat. Se poate spune chi:;tr direet: "Gîndul că 5 es te un num5r prim este adevărat". In cazul unei examinări mai atente se poate ob!'erva 1'1'1 în felul acesta nu s-a spus nimic mai mult decît în propozi! ia simplii 5 este un număr prim". Asertarea adevi'trului rezidă în am!Jcle

�azuri în forma propoziţiei enunţate, chiar şi atunci cînd ea 11u posedă puterea ei obişnuită: de exemplu, rosti tă de un ari i!'l pe scenă, propoziţia "Gîndul că. 5 este un uumftr pritn este adevărat'• conţine un gind, �i nnume acela�i gind ca �i şimpla. propoziţie "5 e::;te un număr prim". De ait·i se poate conchide că relaţia gîndului fală de adevăr nu poate l'i com­parată. cu cea a subieetului faţă de predicat. Subiectul �i predicatul sînt (in sens logie) păr!i ale gindului; ele se găsesc pe aceeaşi treaptă a cunoaşterii. Prin conectarea subiectului şi a predicatului se ajunge numai la un gînd; nu se ajunge niciodată. de Ia un liens la semnificat.ia lui, nici de la uu gind la valoarea sa de adevăr. Mişcarea se desfăşoa1·ă pc aceeaşi treaptă, dar nu are loc o trecere de la o treaptă la treapta următoare. O valoare de adevăr nu poate fi o parte a unui gînd, la fel de puţin cum Soarele nu este sens, ci un obiect. in cazul in care este corectă presupunerea noastră, potri\·it

că re ia semnificaţia unei propoziţii o cons.til uie valoarea �a de adevăr, atunci aceasta din urmă trebuie să rămînă ne­schimbată cînd o parte a propoziţiei este s ubstitu i tă cu o expresie care are aceeaşi semnificaţie, însă un sens diferit. Şi, de fapt, aceasta este s i tua ţ ia . Leibniz sp u ne pc s('url:

• O ju•lccată nu reprezintă pentru mine o simplă. concepere a unui gînd, ci recunoasterea adevărului lui.

· · · ' ' ' � . . .

Bll G. f-REGE

"Eadem sunt quae sibi mutuo substitui possunt, salva veri­tate". S-ar putea găsi oare ceva în afara valorii de adevăr care să aparţină în genere fiecărei propoziţii, luîndu-se în consideraţie semnificaţia părţilor componente, şi care să rămînă neschimbată în cazul unei substituţii de felul indicat?

Dacă valoarea de adevăr a unei propoziţii este sem­nificaţia sa, atunci toate propozi ţiile adevărate �i toate eele false, la rîndul lor, au aceea�i semnificaţie . Ye­dcm de aici că în semnificaţia propoziţiei tot ceea ce este singular este estompat. Aşadar, nu ne poate niciodată inte­resa numai semnificaţia unei propozi ţii , dar n ici :;>;Îndul sin­gur , ţăci acesta nu duce la nici o cunoaş t ere , ci numai gîndul împreună cu semnificaţia sa, adică cu valoarea sa de adevăr. Putem concepe actul judicativ ca ceea ce înaintează (fort­sehreiten) de la un g·înd la valoarea sa de adevăr. Însă aceasta nu trebuie luată drept o definiţie . Actul j udicativ este ceva

cu totul specific şi incomparabil . Am pu tea spune de ase­menea că ac tu 1 j udicativ este actul dis tingerii părţ.ilor în cadrul valorii de adevăr. Această dis1 ingere arc loc prin întoarcerea spre gînd. Fiecare sens care aparţine unei valori de adevăr ar corespunde unei modalităţi deosebite de des­compunere. Cuvintul "parte" a fost totuşi utilizat aici într-un mod s pecial . Eu am t ranspus relaţia dintre întreg şi parte de la propozi tie la semnifiea l ia sa, numind semnificatia unui cuvînt parte a semnifica t iei pr·opoziţiei cînd cuvînÎul însuşi este o parle a ace�tei propoziţii.

Aceasta reprezintă, rlc�igur, un mod vulnerabil de cxpri­ruare pentru că în cazul semnificatiei pr·in întreg �i o par·te a sa cealaltă par t e nu este dc1ernrinată elt şi pentru faptnl că atunci cînd ne referim la eorptn·i, cu\'Întul parte este folo­sit în alt şens. Ar trebui creată o expresie specifică în vede­rea acestui scop .

Vom examina în con t inu are prcsupuuerea că va loarea de odevăr a unei propozitii con s titu ie semnificaţ.ia sa. Am con­statat că yaloarea de adeYăr a un<·i propozi�ii rămîne intactă substituind în ea o expresie prin alta eehiv�lcntă ei. �u am analizat însă cazul în rare e xpresia de substituit este ca îns[t�i o propoziţie. Dadt l'oneepţia noastră rste exactrt, atunei valoarea de adcvru· a urwi propozitii r.are eonţine o altă pro·

SENS ŞI SEMNIFICA ŢIE 85

poziţie ca parte a sa trebuie să rămînă ne•chimbată cînd substituim în locul propoziţiei-parte o altă propoziţie, a cărei va loarc de adevăr este aceeaşi. Ne putem aştepta la excepţii cînd în tregu l sau propoziţia-parte constituie o vor­bire directă sau indirectă. fn acest caz, după cum am văzut, semnificaţia cuvintelor nu este cea obişnuită. O propoziţie semnifică în vorbirea direcHt tot o propoziţie, pe dnd ln cea ind irectă un gînd.

In felul acesta trect·m la exami11arca propozi1 ii lor sub­ordonate. Acestea apar ca părţi ale unei formaţii propozi­ţionalc, care din punct de vedere logic apare tot ca propo­ziţie, şi anume ca propoziţie principală. Aici se pune între­barea: oare este valabil �i pentru propoziţiile �ecundare faptul că scmnirica!ia lor e�le o valoa re de adevftr? Privitor la vorbirea indirectă, �t im de pe acum contrarul. Lingvi�tii consideră propoziţiile subordonate ca reprezentante ale păr­ţilor de propm:iţie şi le împart în propoziţii subiective, atri­butive, con1plefivc, cirn Jnf'IDnţiale. De aici ar urma că sem­nificaţia unei propoziţii subordonate nu ar fi o valoare de adc\"ttr, ci nr fi de acela�i ordin cu eca a unui :;ubHantiv, adjcetiv sau acl v erb , re �:ct:rt tU cea a unei păqi de propo­ziţie , care ca :;cm EU ccmtituic t:n gînd, ci duar o par le a lui. Numai o ccrcelurc mai pătrunzătoare poate limpezi această problemă. În această privinţă nu ne vom ţine stric t de îndrep­tarul gramatical, ci vom examina ceea ce logic este de ace­eaşi natură. Vom considera mai întîi cazurile în earc sensul propoziţiei subordonate, aşa cum am presupus, nu t:�te un gînd indcpendenl.

Dintre propozi!:iile :;uhiectiv-abstractc int1·odusc p1·in "că" face parte şi vorbirea indircctă, in care cuvintele posedă sem­nificatia lor indirectă ce corespunde sensului lor obisnuit. În ac�st caz, propozitia subordonată are ca semnificatie un gînd �i nu o valoare de adevăr, iar ca sens ea nu conţine nici un gînd. ei sen�ul cuvintelor "gîndul că . . . ", cnre nu este decît o parte a gîndului întregii structuri propor.iţionale. Acest raz apare după "a �puue", "a auzi", "u fi de pftrerl'", "a fi conYins", "a eonchide" �� alte cuvin le ascm;jnătoa.

86 G. FREGE

re *. Si tu a ţi a se complică însă după cuvin Le ca: "a cunoaşte", "a şti", "a-şi imagina", ceea ce vom examina mai încolo.

Faptul că în cazur ile noastre semnificaţia propoziţiei subordonate este într-adevă.t· gîndul se nde şi din aceea că adevărul în treguht i es Le indiferent de ade,·rtru 1 �au de falsi­latea gîndului respectiv. Să comparăm, de exemplu, cele două propoziţii: "Copernie credea di orbitele plane telor sint cercuri" şi "Copcrnic c.rcdra <:ă aparen\a mişcăt· ii Soarelui este provocată de mişcarea reală a Pămîntului". Aici se poate subst itui o propoziţie secundară prin cealaltă fără a încălca adevăru 1. Propoziţ ia principală împreună cu cea subordo­nală nu conline ca sens decît un singur rrlnd, iar adevărul întregului n;t presur..une nici adevărul , ni� i falsitalea propo ­ziţiei subordonate · In aces te cazut·i nu este permisă în pro­poziţia subordonată. substitu irca u nei expresii cu o altă expre­sie care are aceea�i semnifica! ie obişnuită, ci numai cu o ex­presie care are aceeasi semn ifica tie indirectă, adică acelasi sens obişnuit . Dacă � incva ar vrea să conchidă că semnifi­caţ-ia unei propoziţii nu esle va luarea ei de adevăr , pentru cft atunci ar fi pcrrni�ă oridnd substituirea ei cu o allă propo­ziţie care urc aceea.şi vuloare de adevăr, ar merge prea departe cu această presupunere. Analog s_-ar putea afirma eă semn i· ficaţia cuvîntului "luceafăr �c duninenţă" nu ar fi planeta Venus, căci nu ne es Le pcrm 1s să spunem oricînd , în loc de "luceafăr de dimineaţă", ,.Venus". Sînlem îndreptăţiţi să conchidem numai că semnificaţia propozi ţiei nu este întot­deauna valoarea ci de adevăt• şi că "lucea făr de dimineaţă" nu semnifică înLoldeauna planeta Venus, �i anume atunci cînd acest cuvînt este luat în semnifica! ia sa indirectă. Un asemenea caz spec ial apare tocmai în p�opoziţ.iile subordo ­nate pe care le-aut cxalllinat !'Î a căror semnificatie eslc un gînd.

' '

Dacă se :>pune "se pare t:ă ... ", atunci se subînţelege "mi se pare că ... " sau "eu sînt de părere că ... ". Prin acestea ne găsim din nou în faţa unui caz al vorbirii indirecte. Situaţia

* În propoziţia ".4 a minţit că 1-a văzul pe B", propoziţia subordonatii semnifică un gind despre care se spune, în primul rind, că .4 o sus!ioe ca fiind adevf•rată (propoziţia "�ă 1-a văzut pe B".- !V. t.) �i, �o �� doilea rind, că A a fost convtns de falsitatca ei.

sENS Şr SEMNiFicA ·fiF. 87 �ste asemănătoare �i în cazul expresiilor : "a se bucura", "a regreta", "a admite", "a obiecta", "a spera" , "a se teme"· Dacă Wellington, pe la sfîrşitul bătăliei Belle-Ailiance, s-a bucurat de venirea prusacilor , atunci temeiul bucuriei sale a fost doar o convingere. Şi chiar dacă s-ar Ii înşelat, atîta timp cît a durat iluzia sa nu s-ar fi bucurat în mai mică măsură. Pe de alt ă parte, înainte de a fi căpătat convingerea că prusacii vin, nu s-ar fi putut bucum de a erast a chiar dacă aceştia s-ar fi apropiat realmente.

După cum o convingere sau o credinţă e�le lrmeiul un�1i srntiment, Lot aşa poate fi şi temeiul unui raţionament. Jn propoziţia "Colurnb a dedus din curb ura Pămînt ului că dacă ar călă tori spre vest ar putea să ajungă în Indii", avem ca semnifica ţii ale părţ. ilor două gînduri : că Pămîntul ar fi ro­tund şi că Colurnb, călătorind spre vest, ar putea să ajungă în India. Ceea ce interesează este faptul că în acest context Co lumb a fo�L convins şi de una, şi d� cealal t ă, şi că prima convingere a fost temeiul celeilalte. Jn privin!a adevărului propoziţiei noas tre este indiferent dacă Pămîntul este real­mente rotund şi dacă Columb, călătorind spre vest, ar putea să ajungă, aşa cum credea el, în India; dar nu este indife­rent dacă suLslituirn sau nu pentru "Pămîn t" -"planetă care este însoţită de o Lună, al cărei diametru este mai mare decît a pa Lra parte a ei". Şi în aeP�t caz apare semnifica! ia indirectă a euvintelor.

Propoz iţiile circumstantiale de scop introdme prin "ca să" apHrţin aceleia�i categorii, deoarece scopul esie în mot! rvident un gînd ; de aici urmeazi't că !(f'lllnifiea(ia indire!'lă a cuvintelor cere modul conj un c tiv.

Propoziţia subordonată care începe cu "ra sii", după ":. porunei", "a :;olicita", "a interzice", apare în vorbirea d irce! it la imperativ. O asemenea propozi ţie su hordo11a tă nu are �c m­nifica!ie, c i numai sens. O rugămin te, o poruncii nu sîn t de fapt gînduri, dar st au pe aceeaşi treaptă cu gîndurile. De aceea euv in tele sînt luate cu semn ificaţia lor ind irectit în propozi tii subordonate dependente de "a porunci" , "a so li­cita" etc. Semnificaţia unei asemenea propoziţii nu e�lc de,·i o valoare de adevăr, ci o poruncit, o rugăminte ;;au a�a ceva.

88 G. FREGt

O situaţie asemănătoare apare în cazul intrebărilor âe­pendente de felul acestora: "a se îndoi dacă", "a nu şti ce". Observăm lesne că şi aici cuvintele trebuie luate în semnifi­caţia lor indirectă. Propoziţiile interogative introduse prin "cine", "ce", "unde", "cînd", "cum", "prin ce" etc. par a fi uneori de genul propoziţiilor circumstanţiale în care cuvin­tele au semnificaţia lor obişnuită; deosebirea lingvistică constă în modul verbului. În cazul modului conjunctiv, între­barea apare dependentă şi semnificaţia cuvintelor in directă, si astfel un nume propriu nu poate fi sub�t ituit în general prin alt· nume propriu al aceluiaşi obiect.

În cazurile examinate, cuvintele propoziţiilor subordo­nate au avut semnificaţia indirectă şi, ca atare, însăşi sem­nificaţia propoziţiei subordonate a fost indirectă, adică ele nu au o Yaloare de adevăr, ci exprimă un gind, o poruncă, o rugăminte, o întrebare. Pl'opoziţia subordonată poate fi con­cepută ca subslantiv sau chiar ca nume propriu al respecti­vului gînd, al acestei porunci etc. conforlll căruia a intrat în conexiunea structurii propoziţionale.

Vom considera în continuare alte propoziţii subordonate în care cuvintele au, e drept, semnificaţia lor obişnuită, fără să aibă totuşi ca sens un gînd şi ca semnificaţie o valoare de adevăr. Posibilitatea acestui lucru va fi lămurită în exem­plele ce urmează.

"Cel care a descoperit fonna de clip!5i'l a o1·bitci planetelor a murit în mizerie".

Dacă aici propoziţia subordonată ar avea ca sens un gind, atunci ar fi posibil să exprimăm acest gind şi printr-o pro­poziţie principală. Dar acest lucru nu este posibil, căci subiec­tul gramatical "cel care" nu are un sens de sine stătător, ci mijloceşte legătura cu propoziţia ce urmează: "a murit în mizerie". De aceea nici sensul propoziţiei subordonate nu este un gînd complet, iar semnificaţia sa nu este o valoare de adevăr, ci (semnificaţia sa este. - N. t.) Kepler. :3-ar putea obiecta că sensul întregului prcsupun.c ca parte un

gînd, şi anume că a existat cineva care a descoperit prima dată forma de elipsă a orbitei plan(!telor, căci cel care admite adevărul întregului nu ar putea să nege această parte. Această ultimă idee este certă, dar numai pentru d1 altfel propoziţia

SENS ŞI SEMNIFICA ŢIE 69

subordonată "cel care a descoperit forma de el ipsă a orbite i planete lor" n-ar avea r.ic i o semnificaţie. Atunc i cînd s� enunţă ceva trebuie totdeauna admisă drept de la sine înţe. leasă presupunerea că numele propri i s imple sau compuse utilizate au o semnificaţie . Dacă deci se afirmă : " Kepler a murit în m izerie", se pre supune că numele " Kepler" de­semnează ceva ; dar în sensul propoziţ.ie i "Kepler a murit în mizerie" nu e c onţ- inut ca atare gîndul că numele "Kepler" ar desemna ceYa. Dacă lucrurile ar s1 a aşa , negaţia n-ar trebui să imbrace forma.

"Kcplcr nu a murit în m izer ie" , C l

"Kcp ler nu a murit î n m izerie, sau atunci numele «Ke­pler ,> este lips i t de semnificaţ-ie". Faptul că numele "Kepler" desemnează ceva este mai degrabă o presupunere atit pentru afirmaţia

"Kcpler a murit in mizer ie" , cît şi pentru Cl!a contrară ei. Limbile au însă o defic ienţă, căci în ele sînt pos i b i le expresi i care (după forma lor gra­maticală) par a fi determinate spre a desemna un ob iect, dar în anu m i te s i tuaţii particulare această posibilitate nu se realizează , deoarece acest lucru depinde de adevărul propo­zi�. iei. Astfel dep inde de ade,·ăru l propoziţiei

"a exis tat o persoană care a descoperit forma clip soidală a orbite i planetelor"

dacă propoziţ-ia secundară "cel care a de scoperit forma elipsoidală a orb itei plane­

telor" desemnează realmente un obiect sau provoacă doar aparenţa une i desemnări, f i ind de fapt lipsită de semnifi­caţie . Astfel poate să apară impresia că propoziţia subordo­nată ar conţine ca parte a sensului ei gîndul că ar fi existat c ineva care a descoperit forma elipso idală .a orbite i plane­telor. Dacă cele de mai sus ar fi corecte , atunci nega ţ ia ar trebui sl1 îmbrace forma

"cel care a recunoscut prima dată forma elipsoidală a orbi­Ici planctelor 1 1 1 1 a mu1•i t in mizerie sau 1 1 1 1 a e x i s t a t n i­meni care să fi clescopet• i t formu e l i ps o i d alr1 n nrh i t e i plane· te lor" .

10 G. FREGE

Această deficienţă rez idă , aşadar d i n tr-o impe rfec ţiune a l imb i i , de care de a ltfel n u e s t e în tru t o t u l liber n ic i I im· baj u l s i m bolic al a n a l ize i ; ş i a ic i pot să apară co nex i un i d e semne care lasă impresia c ă ar semn ifica ceva , de�i - cel p uţin pînă in mome n t u l de faţii - sînt lips i te de semnifi­ca ţie , ca , de exempl u , �iruri le divergente infinite . Se poate evita a ceas La , de p i ldă , s tabil ind în part icu lar că ş iruri!e d i vergen te infinite !>emn ifică numărul O. De la o l im hă logic perfectă (vez i " Begriffsschrift") trebu ie să pretindem ca fie· care expresie care se consti t u ie î n mod corect din punct de vedere gra matical ca n u me propriu din semne deja introduse să desemneze real me nte s i un o b iect si să nu fie in trodus nici u n semn n o u ca num'e propr i u fără 'să i se adauge o sem· nificaţie. Logica ne previne asupra greşel ilor a l căror izvor îl constit u ie semn ificu ţ i i le mu l tip le a le expres i i lor. Cel puţin tot atî t d e j u,;t ificat con!> ider avertimiCn t u l cu privire la nu mele propri i aparent e , care n u au n i c i o semn ifica ţie . Isto­ria ma temat ici i poate i l ustra erori proven ite d i n caz u r i ana­loge acestora . Fo losirea dcmagogică , abuzivă a c u vintelor d uce la această s it1J a � ie , poate ş i ma i mult decît cuvin­tele cu mai multe semnifica ţ i i . "Viaţa poporu l u i" poate serv i ca exempl u , şi anu me se poate constata uşor faptul că nu ex i s tă n ic i măcar o semn i ficat ie un iversa l admisă a aceste i expres i i . Prin u rmare , nu e s te lip� i t de rost să cu rmăm o dată pentru l.o tdeauna izvoru l acestor erori , ce l pu1 i n pen· tru stiin tă . O b iec t i i le exa m ina t e v m · fi astfe l în lă turate , căc i ' n u �·a mai d�p inde de adevăru l u n u i gin d fap t u l că u n nume propr i u a t·e �au n u o sem,.. i f ica ţ i e .

Putem ală t ura î n considcra � i i l e noas tre ace�tnr propoz i � i i subiec tive o spec ie a p n>poz i � i i lo r u t . . i b u L iYc ş i c ircu mstan­ţia l e , care s l n t logic î n rud i te cu accs lca .

Şi propoz iţi i le a tri bu t in servesc la forma rea n u melor propri i compuse , chiar dacă nu sînt suficien Le singure pen tru această formare , c u m e s t e caz u l propoz i ţ. i i lor s u b iec tive . Aceste propoz i ţ i i atri b u t ive treb uie considerate ca identice cu adjectivele . În loc de "rftdăc ina pă tra tă din 4 care c s le ma i mică decî t O" , se poa te s p u ne de .asemenea "rădăc ina

p l Hrată negativă d i n 1," . Acesta este cazu 1 în care d intr-o expre s ie concep l uală s-a forma t un Hume propriu , compus

SENS ŞI SEMNIFICAŢIE 71

cu aj utorul art icolul u i ho tărît la singular, ceea ce este permis ori de c ite ori d in s fera noţ iunii face parte numai un singur obiect * . Expresiile conceptuale pot fi astfel constituite, încît prin propoziţii atributive să se indice notele, ca în exemplu 1 nostru , prin propoziţia "care este mai mică dedt O" . Este evident că o asemenea propoziţie atributivă nu va a vea ca sens un gînd şi nici ca semnificaţie o valoare de ade­văr la fel de puţin ca propoziţia sub iect ivă de mai îna inte, ci va avea ca sens numai partea unu i gînd care poate f i exprimată î n unele cazuri ş i c u ajutorul unui singur adjectiv. Ş i a ic i, ca şi în cazu l propoziţiilor subiect ive , lipseş te su­b iectu 1 independent şi astfel posib ilitatea de a reda sensul propoziţiei su bordona 1 e printr- o propoziţie principală inde­pendentă.

Locurile, moment ele şi intervalele de timp sint privite l ogic ca ob iecte . D ec i desemnarea prin limbaj a unui loc, a unui moment anumit sau a unui interval de timp trebuie să fie concepută ca nume propriu. Propoziţiile circumstan· ţiale de loc şi de t imp pot fi utilizate la formarea unui nume propriu asemenea propoziţiilor sub iective şi atributive. To t aşa se po t cons tru i expres ii pentru conceptele ce redau lol' u l e tc . Cu neca� l ă ocazie observăm din no u faptul că aceste propo1.i(ii s u bor·d o na l c 1 1 1 1 pot fi redate prin pro poziţ.ii prin· e ipa l e , căc i le l ipsc� l e o parte componen t ă csenţ.ială, ş i tm u me de term i na t·ra d e loc ş i de 1 imp, care nu es l e decît indi· ea l ă eu aj u tOJ·u l u n u i p t·on u t ne relativ sau a u nei eunjuncţii** . • i n conf . . r.n italc t :u · ·de me n l i o na L P , u n p i as l fe l rl e � x prP-� i i a r tre· h u i s ă - i asigui'C i n loldeauna o se mn i fi ca tie pe baza u n t i precizări s pecial!' , d e exempl u d e tel'm ina l i a prin ca re semnificaţia ei trebu ie �ii f ie cons it.lt•ratil număt·ul O a t unc i cînd d i n sfera n o ţ i u n i i fac pa rte m a i mul t i' o b i e c t e sau n u face parle nici u n obiec L. • • De a i Lfl.' l , in caz u l ace;;tor propoziţ i i apar J.Işor d iferite interpretă ri .

:o;ens u l propoz i ţ i e i " După ce S c h lcswig- Holstein a fos t rupt de Dane· ma •·,·a , Pru s i a �i A u s l • · ia s-au de1.b inat" se poate reda şi prin forma , .d u pă I'U per<?a Scld�sw i g-- Holsteinului de Danemarca, Prusia şi .\IJS t l·ia s-au d ezb i na t" . ln aeest context este l impede că drept parte a ace� t.ui sens nu Lrt· h u i., conc<· put. gindul că Schleswig- Ho lste in a fost rupt oda tă de Dane ma rca" , c i că această rupere este o presupoziţie ne· cesarii pent1·u ca ex pres i a " d u pii ruperea Schlesw ig-Holsteinului de Danema rca" să aibă in genere o semnifica pe. Propoziţia noastră puate , fireşti.' , să fie conccpu lii �i ('U i n Len ( ia de a spune prin ea că Schleswig-

72 G. FREG:f:

Şi în propoziţi ile condiţionale treb uie de t.:cle m a i multe ori , asa cum a m văz u t la propoz iţ i ile s u biec t i ve , a tribut ive şi cir�umstanţiale , să recunoaştem o p arte componentă nede­finit indicativă căre i a î i corespunde în pr0poziţia secventă una identică . Întrucît ambele păr ţ i se referă una la a l ta , ele leagă ambele păt·ţi într- �n întreg, care de regulă nu ex­primă dec î t un singur gînd . In propoz i ţ ia

"Dacă un număr este m a i m i c dec î t 1 si mai mare decî t O , atunci pătratul l u i este d e asemenea

' m a i m i c decît 1 ş i

mai m are decît O", ace st element component este "u n număr" in propoz iţia con­d iţional�' ş i "lui" in propoziţi a consecvent . Tocmai această nedeterminare dă sens u l u i un iversali tatea necesară unei legi . Dar tocma i astfel se ş i fac e dl prot aza singură nu are sensul unui gînd desă\·ir� it şi că exprimă împreună cu apodaza un gînd , ş i anume numai unul , ale căru i părţi nu mai sînt gîn­dur i . Este , în genera l , incorectă afirmaţia după care în jude­căţile ipotetice ar fi p u!;c în relaţie rec iprocă două j udecăţ i . Dacă se vorbeşte în acest fel sau în mod sim i lar, cuvîntu l "judeca tă" este uti l izat in acelaşi sens pe care l:am legat de cuvîntul "gind" , as tfel încît aş p u tea spune : " Intr-un gînd ipotet ic sînt puse în relaţ ie rec i procă două ginduri" . Aceasta ar p u tea fi adevăt·ată numa i in caz u l în cat·e ar lipsi o p arte componentă care ind ică nede term i nat • , dar a t unci nu ar m a i exista nic i u n i versa l i ta tt• .

Dacă m omentul in t i m p treb uie indicat in mod nedeter­minat în an tecedent ş i consecven t , atunc i aceas tă indicare

Holstein a fos t odată l'llp t de Danemarca . Acesta este u n caz care va fi examinat mai tirz i u . Pentru a vedea ma i usor deosebi rea , ne vom transpune în conştiinta unui c hinez , care din �auza cunoştinţelor sale insuficiente cu privire la is toria Europ e i consideră fa ls fa ptu l că Schleswig-Hois t e i n a fos t rupt odată de Danemarc a . El va considera propoziţia noastră concepută i n prima formă , ca nf'fiind nici adevă­rată , nici falsă şi va nega orice semni fi ca ţie a propozi t. ie i , căci propo­ziţiei subordonate îi l ipseş te semnifica ţ i a . Aceasta ar da numai in mod aparent o de lerminaţie tempora l ă . Dacă , d impot rivă , el concepe p ropoziţia noast•·ă in forma a doua , va găs i in ea exprimat un gînd pe care el i-ar considera ca fals , a lătu ri de o parle c:�.re a r fi l i p s i tă de semnificaţie pentru e l . * Uneori li pseşte o in<licaţie l ingvistică indefinită c e trt- b u ie sconsă din intregul con text .

SENS ŞI SEMN-n- TC!i.T I E T3

se face adesea numai pr in lempus praesens al verbu l u i , care în acest caz nu de se mnează numa i prezentul . Această formă gramat ica lă devine at unc i par tea componentă nede term inat indicativă a propoz i ţiei principale ş i a celei secundare. " Dacă S:Jarele se a flă în zodia Cancerului, a tunci avem in emisfera nordică a Pămîn tului cea mai lungă zi" este un exemplu pentru acest caz. N ic i aic i sensul propoziţiei principa le nu p o a te fi exprimat pr i n tr- o propoz iţie principală , căc i acest sens nu reprez i ntă un gînd desăvîrş it ; dacă am spune "Soa­rele se a flă în zodia Canceru l u i" , am ra porta acest sens la prezen t şi am sch imba în felu l at:esta sen,;u l . Dar nici sensul pt'opoz i t i l' i pri n c i p a l e n u reprez in t ă u n gînd , răci numai Intregu l compus d i n propoz iţ ia pr in c ipal ă ş i d in cea secun­dară con ţ ine u n gînd. De a l tfel se poa l c înt împl a ca m a i multe părţ i compone n te eomune a n t ecedentul u i ş i conscr­vcn tului să fie indica te î n mod nede term inat .

Este l impede că propoz iţi i le sub iect i \·e , int roduse prin "cine" , "ce: ' , şi propoz iţ. iile c ircu ms tanţi a lc , introduşe prin "u nde", "cînd", "oriun de" , "ori de cîte ori" , tre b u ie socot i te adesea ca propoz i ţi i condiţ ionale ; de exemp lu : "C ine a t inge �moala se mînjeşte" .

Ş i pro poz iţ i i le a tribu tive pot s i a î n locul propoz iţ. i i lor condi ţ ionale . Astfe l , sensul propoz iţ iei prezenta1 e ma i sus se poa t e exprima. ş i pt' in forma : "Pă l ra tul unui li Umăr ma i mic decît 1 si m a i mar·e decît. O ('s tr mai m ic dec i t 1 s i ma i mare decit 0:' .

'

Situa ţ ia insii este deose b i tă ciml pm·lca compone n tă co­mună a pro poz i ţ ie i pr inc ipale � i a cele i secun dare e s te desem­n a tă pr· i n tr- u n nume pl'Opri u . I n JH'opozi! ia :

" Napoleon , d indu-şi se a ma de per ieo\u l c are amen i nţ.a flancul d r·cp t , a condus 1'1 î n s u � i gărz i le s a l e co n t ra pnz i 1 i e i . . �' mam 1ee s înt rxpl' ima te cele d o u ă ide i :

1 . Napoleon şi-a d a t seama de pericol u l ea re a men i n ţ a f la n e u l drep t ;

2 . :\'a polcon a eondus e l in:;uş i gărz ile eon t ra poz i t ie i l ll U tn iCe .

C ind ş i u nde a avut loc acest eveniment nu se p oate � t i , c r · i drep t , decît d i n con tex t , da r 1rchuie !' ă se con sidere ca

74 G. FREGE

de term i n a t de aceas ta . Dacă enunţăm înt r·eaga propoz i ţ ie ca aserţ iune , a t u n c i a f i rmăm in acela� i t i m p cele două propo­z i ţ i i compone nte . Dacă u na d i nt re aec � te propoz iţ i i -părţ i este falsă , ş i intregu l v a fi fa ls . Aici avem cazul in care pro­poziţia secundară însăş i a re drep t sens un gî nd desăvîrş i t î n s i ne (dacă î i a d ă u gă m i n d ica ţ i i d e t i mp şi loc) . S e m n i ­ficaţia propoz iţie i l" u bord o nate e � te astfel o valoare de ude­văr . P u tem deci să ne a ş te p tăm ca aceasta �ă fie substituită c u o proporţ ie de acee a ş i valoar·e de adeYăr fără ca va loarea de adevăr a în tregu l u i să fie lczată . Lucrurile s ta u în tr-a­devăr aşa ; treb u i e însă a v u t în vedere ca s u b ie c t u l ei să fie "Napo leon" d i n tr- u n t em e i pur gramatica l , căci n u ma i în acest caz ca poa t e fi p usă în forma unei propoziţii atribu ­tive , care se referă l a " � a poleon" . Dacă renun �ăm l a exigen ţa de a-l p une în această formă şi dacă admitem şi conec tarea prin "şi" , atunci cade ş i aceas tă rcstricţ. ie .

Ş i în propoziţ i i le s ubordonate care încep cu "deş i" s înt exprimate gînduri comp lete . Această conj unc�ie nu are pro­priu-zis n ici un sens ş i n u sch imbă sen sul propozi ţ ie i , c i îl precizează • . E drrpt că a m p u tea substitu i propoz i ţ ia con­cesivă cu o altă propoz i \ ie cu aeeeaşi va loare de adevăr fără a schimba valoaren î n t regu l u i , dar nuarq a ar fi tota l d iscor­dantă ca ş i c u m am n·ea �ă r·e<' i tăm cu t o n vesel un cîn tec trist .

In u l t imele cazu r i , adevăr u l în tregu lu i include adevărul propoz i ţ i ilor componen t e . S i tu a ţ ia este îmă a l ta pen tru cazu­r i le în care o propoz i ţ ie cond iţ ională exprimă un gînd com­plet, dar conţ i n e , în l oc de par tea compone ntă doar i n d ica­toare , u n !lu me propriu sau ceva ce poate fi cons idera t iden­t ic cu e l . In propoz i ţ ia

"Dacă soarele a ş i rflsă ri t , atunci înseamnă că ceru l este in tens înnora t" ,

timp u l se referă la p rezen t ş i deci este determ inat . Locul trebuie considera t �i el ca f i i nd de term inat . Aici s e poate spune că în tre va lori l e de a devăr a le pro tazei şi cele a le apo­daze i există o relaţie , ş i anume aceea conf.orm căre ia este exclus cazu 1 în care a n teeedc n tu 1 semn ifieă. adevăru l , 1ar

• Ceva asemii ni• Lur a par� c u ocazia lui , .da1·" ş i , .totuşi"'.

SENS ŞI SEMNIPICAŢIE 75

comecvc n l u l falsul . As t fel , propoziţ ia aminti tă este adevă­ra tă şi dacă acum Soarele nu a răsărit încă , cerul fi ind intens înnora t sau nu , şi dacă Soarele a răsărit acu m şi cerul este intens înnora t ; în trucît în acest context ne interesează numa i valorile de adevăr, fiecare propoz i ţ ie componentă poate fi substitu ită cu o a l tă propoziţie care are aceeaşi valoare de a devăr fără a a feda valoarea de adevăr a întregu l u i . Ş i în acest caz tonul ar f i adesea inadecva t . Gîndul ar putea sit pară searbăd fără ca aceasta să schimbe valoarea sa de ade­văr . Trebu ie să avem în vedere faptul că pot să apară ş i gîn­duri lătura ln ice ce nu sînt propri u-zis exprimate , şi de aceea nu trebu ie să le socotim ca făcînd par te d i n sensul propo­ziţie i . De valoarea de adevăr a gindurilor lăturaln ice nu poa�e fi VOl'ba • .

I n modul acesta a m încheiat analiza cazurilor s imple ; să aruncăm o privi 1·c a > upra a ce s-a obţinut.

Propoz i ţ ia s u bordona tă , de cele mai mul te ori , nu are ca sem; un gîn d , ci numa i o parte a unui gind şi deci nu are ca semnificaţ ie o valoare de adevăr. Temeiul acestei s ituaţ i i rezidă f i e în fa p t u l e ă în propoz i ţia subordona tă cuvintele apar cu s e m n i f icaţia lor i nd ircctă , as t fel încît sem n i f icaţia ş i nu sen�ul propoziţ. iei subordona te este un gînd , fie dato­rită i n 1 pedcc t i u n i i propozi ţ ie i subordonate , de term inată de func! iu nea i nd icatoare nedefin i tă a unei părţi component e , astfel încî t propoz iţ ia subordona tă va exprima u n gînd abia împreuni\ cu propoz i ţ ia principală . Apar însă şi cazuri în care sensul p•·opoz i ţ i e i su bordonate reprez intă un gînd inte­gra l , ş i a t u n r i ca poate f i subs t ituită cu o a l tă propoziţ ie de aceeaşi va loare de ade văr fără ca adevărul în tregului să fie afec tat în măsura in care nu există obstacole gramaticale.

Dacă v o m exam ina toate propoz iţ i i le su_bordonate posi­b i l e , a luuci \·or apărea şi propoziţ i i care nu pot fi întru tot u l încadra te î n cazurile spec iale de mai s u s . Temeiul acestei s i t u a ţ i i rezidă , d upă c i te văd e u , în fap tul că aceste pro-

• Gîndul propo z i ţ i e i noa � t re ar putea fi exprimat şi astfel : "Ori n u a răsări t încă soar!' le , ori cerul este intens înnorat", de unde se poate constata mod u l in care Lrehu i t:l concepută această formă a conexiunii propozi t.ionale ,

78 G. f-REGE

poziţii subordonate nu au numai un sens chiar atît de sim­plu . Se pare că n oi punem mereu în legătură cu un gînd prin� c ipal pe care îl rostim gînduri lăturalnice, pe care , deşi ele nu sînt exprimate , cel care ne ascultă le pune în legătură cu cuvintele noastre , pot rivi L unor legi p s ihologice . Şi de o a­rece ele (gîndurile lăturaln ice . - N . t . ) apar spontan în legătură cu cuvintele noastre asemenea gîndul u i princ ipal , înseamnă că intenţ ionăm să exprimăm şi un asemenea gind lăturalnic . Prin aceasta , sensul propoziliei devine mai boga t şi se poate întîmpla ca numărul gîndu.rilor simple să fie mai mare decît numărul propoziţ i i lor. In unele cazuri pro­poziţia trebuie înţeleasă în acest fel , în alte cazuri poate să fie îndoielnic faptul că gîndul lăturalnic aparţine semului propoziţiei sau il însoţeşte doar • . Astfel s -ar pu tea crede că în propoziţia

"Napoleon , care ş i-a dat seama de pericolu l care ameninţa flancul drept, a condus el însuşi gărzile sale contra pozi­ţ ie i inamice"

uu ar fi exprimate num&i cele două gînduri indicate mai sus, c i şi acela că recunoaşterea pericolul u i a constitu it motivul datorită căruia a condus gărzile contra poziţiei inam ice . Ne putem îndoi în fapt că acest gînd a fos t vag sugera t. sau dacă a fost rea lmente exprimat . Să n"' întrebăm : ar f i oare falsă propoziţia noastră dacă decizia l u i Napoleon ar fi fost luată încă îna inte de perceperea pericolu lu i? Dacă totuş i propoziţia ar putea f i adevărată. în ciuda aceste i condiţii, atunci gîndul nostru lăturalnic nu a1· trebui concepu t ca făcînd parte din sensu l propoziţie i . Am p u tea fi de acord cu această interpretare . În caz contrar s ituaţia ar f i destul de complicată, căci atunci arn avea mai multe gînduri s im­ple d ecît propoziţi i . Dacă în plus a m s u b s ti t u i propoz i ţ ia

"Napoleon şi-a dat seama de pericolul care ameninţa flan ­cul drept"

cu o altă propoziţie de aceeaş i valoare de adevăr, do exem­plu prin

"Napoleon trecuse de !15 dn nni" ,

• P ri v i Le,•· l a î u tt·cL•ll·cu J nC'•i " a sl• .- ţ i u nt ,. , , ., o J o l i ni: Î u nii , d acii llll jll r:o ­mint csLc fals s a u nu , p u t e m spunP, �:11 ar.•'il� l n p oalt' să p•·cz;inLc inlt?J'C� .

SENS şi SEMNÎFICA'(IE 11 t\ lunc i s-ar schimba nu numa i primul nostru gîn d , dar ş i cel de-al treilea , �i astfel s -ar putea schimba � i valoarea sa de adevăr în cazul anume în care vîrsta sa nu a constituit temeiul deciziei de a conduce gărzile contra inam iculu i . Pu tem observa as tfel cauza pentru care în asemenea cazur i n u în totdeauna se _pot înlocu i reciproc propoziţ i i cu aceeaş i valoare de adevăr . In acest eaz , o propoziţie exprimă m a i mult tocmai datorită legăturii cu alta decît exprimă luată s ingură .

Să examinăm_ acum cazuri în eare apar, de regulă , ase­menea situaţ i i . In propoziţia

"Bebel consideră că prin înapoierea A lsacie i şi Lorenei dorinţa de răzbunare a Franţei poate fi slăbi tă"

sint exprimate două gînduri , din care însă unul nu aparţine r ropoziţiei principale , iar altul propoziţiei subordona te , anume:

1) Bebel crede că prin înapoierea Alsac iei ş i Lorenei do­J· i n ţa de răzbunare a Franţei poate fi slăbi tă ;

2) Prin înapoierea Alsaciei şi Lorene i , dorinţa de răz h n ­nar� a Franţei nu poate fi slăbită .

In cazul exprimăr i i primulu i gîn d , cuvintele propoziţiei !'u bordonate apar cu semnificaţia lor ind irectă , în timp �Ce acelea�i cuv inte în exprimarea celui de-al doilea gînd au semn ificaţ ia lor obişnu ită . De aici rezul tă că propoziţ ia su­bordonată din strul' l u ra propoziţională considera t ă in i ţ ial tr·cbuie considerată , la drept vorbind, cu semnificaţ i i d ife­r i te , d intre care prima este un gînd , iar a doua o valoare de ad evăr . Dato rită faptului că valoarea de a devăr nu epu izează in intregime semnificaţia propoziţiei subordonate , nu ·o pu­tem substitui pur şi simplu cu o altă propoziţie , care are aceeaşi valoare de adevăr . Situaţii asemănătoare apar cu ocazia unor expresi i ca "a şti'' , "a cunoaşte" , "este ştiut" .

Prin propoziţia subordonată cauzală ş i . propoziţia prin­c ipală respec t ivă exprimăm mai mu lte gînduri , care nu co­respund însă propoziţiilor luate separat. În propoz iţia

" Decarece greuta tea spec ifică a gheţii este mai mică decît a ape i , en plute� te la s uprafaţa ape i" ,

avem 1) Gheaţa are greutatea specifică m a i mică decî t apa ; 2) Dacă ceva are greutatea specifică mai m ică decît apa ,

a tnnci pluteşte pe apă ;

ÎB G. Fli.EGE 3) Ghea ţa pluteşte pe apă . În orice caz , a l tre i le a gînd nu trebuie expl icat fa ţă dE!

modul în care este prezentat in prime le d o u ă . În sch imb, n ic i primul �i al tre ilea , nici a l doilea �i a l treilea nu pot constit u i împreună sensul propoziţ iei noas tre . Se poate observa că în propoz i ţ ia subordonotr1

"Deoarece greutatea spec if ică a ghe ţ i i e� t e ma i m ică dec î t a apei"

este expr i mat atît primul gînd, cît ş i o pa rte a celui de-al d o i lea . De a ici urmează că aceas tă propoz i ţ ie s ubordonată nu poate fi suhst i l u i l ă pu1· �i s i mplu cu o a l l ă Jli'Opoz iţ ie care are aceea ş i ya )oare de a devăr , deoat'C<.:e prin subst i t u i re şi a l doi lea gind a r f i schimbat � i s ·ar p u t ea le!ine !iCh i m b a s i valoarea s a de adeYăr . '

S ituoţ.ia este asemănătoare in propoz i ţ ia "Dacă f ieru l ar avea o greu t a t e şpel· i fil'fr m a i m ică decît apa , a t u n c i a r p l u ti pe apă" . Avem aici cele două gindu ri : cii fierul nu ore greu t a t ea

spec ifică m a i m ică decît apa ş i că ceva p l u te� te pe apă dacă are greutatea spec if ică ma i mică decît apa . P1·opoziţia su bor· donată. exprimă ş i a i.c i u n gind � i o pot· t e a ce l u i la lt gin d .

Dacă propozi ţ i a exam i n a t a m a i sus "După ce Sc:hlesw i g - l l o l st e i n o fos t I 'U p l de Dune11 1an·n , Prusia � i Austria s-au dezbinat ' '

e concepu i Îi ca exprim înd gî n d u l că od a t ă a fos t rupt �l' l l le:-:­wig-Holst ein- u l d e Donetl larca , a t u nc i m·c s t a este pr i m u l gînd, iar' a l do i l ea gînd este cel co nforrn ( 'ă l'lt ia Pt·u , ia � i Aus t 1·ia s · o u dez b i n a t IJrce�t gî n d f i i n d p rl'c iza t el e prop o­z iţ ia s u b01·dono1 ă ) . Ş i i n ace � t caz prnpoz i ţ i n � u bord o n a t rl n u expr i mă doar un g in d , r i � i o pal' t e a • r rw i n i l g i n d . De aceea ea n u poa te f i !; u h ::; t i lu i t ă cu o al t ă propoz i ! ie c· u nl 'r­eaşi Ya loa re de a cleY ă r .

�u pot f i epu iza t e t oate p o s i h i l i t i q . le cnrc a p a r· in l i m hii , În!iă consider că ln e !i t> n ţ ă a m gi\� i t t e •m i u l' i l e d a t n 1· i t fl rft ro t•a nu se poa te în lol' u i i n t o t deau n a o pro poz !� ie s u hnrd o n a t rt t' l l o a l tă propoz i t ie Nl l'e a r·e a ceea ş i Yol oare de a d e Y ii r fi b·fa a lrza ad evăru l î n t J·!'g i i s t 1·uc turi propoz i t ionnle . . \ce ,; l r. 1 rmr· i u r i �în t :

SENS ŞI SEMNIFICATIE 79

1 ) că propoz 1 ţ. 1a s ubordon a tă nu reprez intă o va loare de adevăr, căci ea exprimă numai o parte a u n u i gînd ;

2) că , ce-i drept, propoziţia subordonată semn ifică o va­l oare de adevăr, dar nu se l i m i tează la aceasta , căc i sensul e 1 , în a fară de u n gînd , c uprinde � i o pa r te a unui a l t gînd .

Pr imul caz apare a) la semni fica!. ia i nd ircc tr, a cu vi n l.clm· ; b) cind o par te a propoz i ! ic i i nd ică ceva doar ncdc lel·­

l t l i n_a t În loc să fie un nume propr i u . I n caz u l al do i lea , propoz i 1. ia s u bord o n a t ă poa te să f ie

l u a tă de do uă ori , an ume : o da tă cu sem n i f ica ! ia obişn u i tă , a do ua oară c u scn1 n i fiea ( ia i n d i reclă ; :� a u c:; l.e pos i b il ca ::<cnsul u ne i păr ! i al p ropozi ţie i s u bordona te să fie în ace laş i t i mp parte com ponen tă a u nu i a l t gînd care împreună cu cel exprima t nem ij loc i t i n pi'Opoz i� ia su bordonat ă co nst i l u ie sens u l i n tegra l a l p 1•opoz i !. ie i pri nc ipale ş i a l celei secu ndare .

De a ici reiese , desigur , cu suficientă probabi l itate că acele cazuri in care o propoziţ ie s ubordona tă n u poate f i s u bstituită prin tr-o a l tă propoziţie cu acee aşi va loare d e adevă r n u infirmă poz i ţ. ia n oas tră confor căre i a valoarea de adevăr o cons t i t u ie semn ificaţia propoz iţ ie i al căre i sens es te u u gînd.

S ă revenim acu m la p u n c t u l nos tru d e p lecare . Dacă. a m co n s ta ta t că in genere va ioarea de cunoaş t ere

a lu i "a = a" şi "a = b" es te d iferi tă, atunci putem exp l ica aceasta prin fap tul că drep t valoare de cu noaş tere a fost l ua tă în con s ideraţ ie nu n u m a i sen s u l propoziţie i , adică gind ul exprimat prin ea , ci şi semn ificaţ.ia , ad ică valoaretţ sa de adevăr. Astfe l , dacă "a = b" , at unc i , ce-i drept , semn ifi­caţia lu i b este aceeaşi cu cea a l u i a şi deci şi valoarea de adevăr a l u i "a = b" es te ide n l ică cu cea a l u i "a = a" . Cu toate acestea, sen� ul l u i b poate fi d ifer i t de sens u l lu i a ş i , prin urmare , însăş i ideea exprimată prin "a = b" poate fi d iferită de cea a lu i "a = a" ; în acest caz , cele două pro­poziţii nu au aceeaşi valoare de cu noaş tere . Dacă pr i n "j ude­ca tă" înţelege m , 1�a şi mai sus , l recerea de la gind la v a loa ­rea l u i de a devi1r , a t unci p u te m afirma �i fapt u l că j udecă­ţile sînt diferite .