Pagină 1 din 43

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA I CIVILĂ

Trimestrul III - 2015

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Prof.univ.dr. Lidia Barac

Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 2 din 43

Cuprins

&. Drept civil .......................................................................................................................................... 3

1. Nulitate act juridic. Preț derizoriu. Relații de rudenie dintre părțile contractante și

influența acestora în aprecierea motivelor de nulitate ................................................................ 3

2. Răspundere civilă delictuală. Condiţii pentru angajare ..................................................... 15

&. Drept procesual civil ...................................................................................................................... 18

1. Autoritate de lucru judecat. Condiţii ..................................................................................... 18

3. Bunuri imobile. Comunitate de bunuri. Exequator ............................................................. 22

4. Cheltuieli de judecată. Solicitare pe cale separată. Instanţă competentă ..................... 25

5. Competenţă. Punerea în executare a unor dispoziţii civile cuprinse într-o hotărâre

penală ............................................................................................................................................... 28

6. Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) din Codul de

procedură civilă. Citare la adresa indicată de parte. Obligaţia părţii ..................................... 29

7. Decizie definitivă de reintegrare în muncă. Neexecutare. Hotărârea CEDO. Pretenţii

decurgând din neexecutarea acesteia. Instanţa competentă .................................................. 30

8. Încetare raporturi de muncă. Discriminare. Instanţă competentă ................................... 33

9. Nelegală comunicare a hotărârii judecătoreşti. .................................................................. 35

10. Raportul dintre Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994 în materia acordării

cheltuielilor de judecată ................................................................................................................. 40

11. Renunţare la judecată. Legalitate .................................................................................... 41

Pagină 3 din 43

&. Drept civil

1. Nulitate act juridic. Preț derizoriu. Relații de rudenie dintre părțile

contractante și influența acestora în aprecierea motivelor de nulitate

Codul civil de la 1864: art. 1303, art. 966-968, art. 948, art. 845

Prețul stabilit printr-un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un bun imobil

nu poate fi considerat ca fiind neserios, cu consecința constatării nulității absolute a

contractului pe motiv de cauză ilicită și imorală chiar dacă este stabilit mult sub

valoarea reală a imobilului, în măsura în care acesta a fost achitat, iar între părți se

confirmă o relație de rudenie strânsă (mamă/fiică).

Opinia separată

Raporturile de rudenie dintre părțile unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la

un imobil au relevanță în aprecierea calității prețului stabilit prin contract, în sensul

art. 1303 din Codul civil de la 1864, însă numai în măsura în care acesta nu este atât

de mic, încât echivalează cu inexistența vânzării și, deopotrivă, în măsura în care

instanța este convinsă că prin astfel de operațiuni juridice nu se urmărește

înlăturarea reclamantei de la succesiunea cu privire la bunul obiect al vânzării a cărei

nulitate se cere a fi constatată. În alte cuvinte, relaţiile de rudenie se impun a fi

valorificate în raport cu toate părţile împricinate, în ipoteza în care suntem în

prezenţa unei vocaţii succesorale reciproce.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 237 din 19 mai 2015, Prof.univ.dr. L.B.

Prin sentinţa civilă nr. 4985/28.10.2014, Judecătoria Arad a admis cererea de

chemare în judecată formulată de reclamanta H.L.S., în contradictoriu cu pârâţii V.E.

şi V.V.. şi în consecinţă a constatat: nulitatea absolută a contractului de vânzare –

cumpărare autentificat sub nr. 6076/1994 de Notariatul de Stat Judeţean Arad,

intervenit între pârâţi şi numita H.A.; că din masa succesorală rămasă după defuncta

H.A. face parte imobilul situat în Arad, înscris în CF nr. 310471 Arad; că reclamanta a

dobândit prin moştenire o cotă de ½ din imobilul situat în Arad, înscris în CF nr.

310471 Arad; că pârâta V.E. a dobândit prin moştenire o cotă de ½ din imobilul situat

în Arad, înscris în CF nr. 310471 Arad.

De asemenea, a atribuit în proprietate exclusivă pârâtei V.E. imobilul situat în Arad,

înscris în CF nr. 310471 Arad şi a obligat: pârâta să plătească reclamantei

echivalentul în lei al sumei de 23 766 euro, la cursul BNR din data plăţii, cu titlu de

sultă; pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 3 056 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pagină 4 din 43

Prima instanţă a reţinut că la data de 22.03.1994, între pârâţi şi numita H.A., mama

pârâtei şi a reclamantei, decedată la 10.05.2011, a intervenit un contract de vânzare

– cumpărare având ca obiect imobilul situat în Arad, înscris în CF nr. 310471 Arad, în

schimbul sumei de 100 000 de lei, cu rezerva uzufructului viager în favoarea

vânzătoarei; la data vânzării suma de 100 000 de lei era echivalentul sumei de 62

dolari americani (USD).

Din concluziile raportului de contraexpertiză efectuat de experţii S.I.F., P.G.V. şi Ş.A.,

coroborate cu susţinerile părţilor şi declaraţiile martorilor, după anul 1994 la imobil s-

au efectuat lucrări de renovare, îmbunătăţiri şi utilităţi în valoare de 2.892 euro, iar

după data de 10.05.2011 s-au efectuat astfel de lucrări în valoare de 11.028 euro,

costurile tuturor acestora fiind suportate de pârâţi. În esenţă, lucrările au constat în:

racordarea clădirii la reţeaua de apă şi canalizare prin racorduri noi, racordarea la

reţeaua de gaze naturale şi montarea unei instalaţii de încălzire la teracotă,

zugrăveli, vopsitorii, placare şi izolare a unor pereţi, refacere zugrăveli, amenajare

baie, turnare şapă şi gresie în bucătărie, montare de uşi noi, montare parchet

laminat, refacere instalaţie electrică şi de încălzire centrală, construire de

împrejmuire, refacere pardoseală de beton, montarea a două ferestre noi, închidere

uşă cu panouri din rigips.

Potrivit aceluiaşi raport, valoarea tehnică a imobilului disputat este de 75 497 euro,

iar valoarea de circulaţie este de 58 560 de euro; sporul de valoare adus imobilului

de lucrările anterior enumerate este de 11 028 euro.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de

vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 6076/1994 de Notariatul de Stat judeţean

Arad, intervenit între pârâţi şi numita H.A., instanţa a avut în vedere aceea că, potrivit

art. 1303 coroborat cu art. 948 din Codul civil de la 1864, pentru a fi valabil, ca

operaţiune juridică de vânzare – cumpărare, un contract trebuie să prevadă drept

contraprestaţie a transmiterii dreptului de proprietate un preţ serios. Constatarea

seriozităţii preţului nu presupune constatarea unei echivalenţe între valoarea reală a

bunului şi preţ, fiind admisibile chiar diferenţe foarte mari, ce corespund unor

considerente subiective (interese concrete ale părţilor, relaţiile dintre acestea,

circumstanţele contractării), însă presupune concluzia că nu poate fi atât de

disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut încât, practic, să nu existe un

obiect al obligaţiei cumpărătorului. În speţă s-a vândut un imobil compus din casă şi

teren în suprafaţă de 1032 mp., situat într-o localitate reşedinţă de judeţ, cu suma de

62 de dolari, valoare ce, chiar şi în condiţiile rezervării uzufructului viager de către

vânzătoare, chiar şi în condiţiile relaţiilor de rudenie dintre părţi şi chiar şi în condiţiile

de piaţă din anul 1994, nu poate fi considerată o contraprestaţie la transmiterea

dreptului de proprietate.

Pagină 5 din 43

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului şi

trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că în mod nelegal, instanţa de fond a

apreciat ca preţul achitat este neserios, cu atât mai mult, cu cât instanţa a solicitat

Camerei Notarilor să indice o valoare a imobilelor de la acea dată, iar în urma

răspunsului negativ, primit din partea autorităţilor, s-au depus la dosarul cauzei

contracte care relevau valoarea unor astfel de imobile de la acea dată, contracte care

fac pe deplin dovada preţului serios al imobilului achitat, contracte care nu se

regăsesc în motivarea instanţei de fond. Aceste contracte arată că, acesta era preţul

imobilelor la nivelul anului 1993 – 1995, aspect care nu poate fi neglijat şi care de

astfel este susţinut de martora A.A., care arată faptul că, la acea dată, acesta era

preţul imobilelor, în jurul sumei de 100.000 lei.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 222 şi următoarele din Codul procedură civilă de

la 1865, art. 1303, art. 969, art. 1169 şi art. 845 din Codul civil din 1864.

Prin decizia civilă nr. 173/17.02.2015, Tribunalul Arad a respins apelul declarat de

apelanta-reclamantă H.L.S. împotriva sentinţei civile nr. 4985/28.10.2014 pronunţată

de Judecătoria Arad, în contradictoriu cu apelanţii-pârâţi V.E. şi V.V.; a admis apelul

declarat de apelanţii-pârâţi V.E. şi V.V. împotriva sentinţei civile nr. 4985/28.10.2014

pronunţată de Judecătoria Arad, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă H.L.S.; a

schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea formulată de

reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, având ca obiect anulare act; fără cheltuieli de

judecată.

Tribunalul a reţinut, în esenţă, că la data de 22.03.1994, între pârâţi şi numita H.A.,

mama pârâtei şi a reclamantei, decedată la 10.05.2011, a intervenit un contract de

vânzare – cumpărare având ca obiect imobilul situat în Arad, înscris în CF nr.

310471 Arad, în schimbul sumei de 100 000 de lei, cu rezerva uzufructului viager în

favoarea vânzătoarei.

Prima instanţă a avut în vedere că din raportul de expertiză efectuat în cauză

valoarea tehnică a imobilului disputat este de 75.497 euro, iar valoarea de circulaţie

este de 58.560 de euro, sporul de valoare adus imobilului de lucrările efectuate este

de 11 028 euro.

A mai reţinut că s-a vândut un imobil compus din casă şi teren în suprafaţă de 1032

mp., situat într-o localitate reşedinţă de judeţ, cu suma de 62 de dolari, valoare ce,

chiar şi în condiţiile rezervării uzufructului viager de către vânzătoare, chiar şi în

condiţiile relaţiilor de rudenie dintre părţi şi chiar şi în condiţiile de piaţă din anul 1994,

nu poate fi considerată o contraprestaţie valabilă pentru transmiterea dreptului de

proprietate.

Pagină 6 din 43

Tribunalul, urmare a analizării hotărârii atacate în raport de probele administrate, a

reţinut că în prezenta cauză este vorba de un contract în care părţile au stabilit un

preţ şi care a fost plătit.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, tribunalul a apreciat că la dosarul cauzei nu

există probe din care să rezulte că preţul imobilului ar fi neserios raportat la data

încheierii contractului, respectiv anul 1994.

Mai mult, apelanţii-pârâţi au depus la dosarul primei instanţe contracte care relevau

valoarea unor astfel de imobile de la acea dată, contracte care fac pe deplin dovada

preţului serios al imobilului achitat.

Prima instanţă nu a făcut nici o precizare cu privire la aceste contracte, ci a reţinut

doar că preţul este neserios, dat fiind că reprezintă echivalentul a 62 de dolari.

Din contractele depuse la dosarul cauzei şi din declaraţia martorului A.A., tribunalul a

reţinut că la nivelul anilor 1993 – 1995 preţul imobilelor era în jurul sumei de 100.000

lei.

Valoarea stabilită în raportul de expertiză tehnică este relevantă în cauză în condiţiile

în care nu există un obiectiv, în sensul de a se stabili valoarea imobilului la nivelul

anului 1994, anul încheierii contractului dintre părţi.

Mai mult, prima instanţă nu a menţionat în considerente modalitatea de calcul a

sumei de 62 USA pe care a reţinut-o ca raportând preţului imobilului. Art. 1303 din

Codul civil de la 1864 prevede că, preţul trebuie să fie serios şi determinat de părţi.

Constatarea seriozităţii preţului nu presupune constatarea unei echivalenţe între

valoarea reală a bunului şi preţ, fiind admisibile chiar diferenţele foarte mari, ce

corespund unor considerente subiective, interese concrete ale părţilor, relaţiile dintre

acestea, circumstanţele contractării.

S-a reţinut că în cauză nu există dovedită valoarea imobilului la nivelul anului 1994,

precum şi calitatea persoanelor contractante, reţinându-se uzufructul viager.

Cu privire la apelul declarat în cauză de către apelanta-reclamantă H.L., instanţa l-a

respins ca o consecinţă a admiterii apelului pârâţilor – apelanţi. Reclamanţii –

apelanţi au criticat hotărârea primei instanţe cu privire la faptul că prima instanţă şi-a

însuşit valoarea din raportul de expertiză întocmit de cei trei experţi.

Împotriva deciziei civile nr. 173/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul

nr. 5518/55/2012, a declarat recurs reclamanta H.L.S., care a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului declarat

de pârâţi şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Pagină 7 din 43

În motivare, a arătat că a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-

cumpărare încheiat în 22.03.1994 în principal pentru lipsa cauzei, în subsidiar

pentru cauză ilicită si imorală. Absenta cauzei actului juridic civil sau cauza ilicita si

imorala sunt motivele de nulitate absoluta a contractului de vânzare-cumpărare,

conform art. 948, art. 966, art. 968 din Codul civil de la 1864.

După cum s-a subliniat constant în doctrina actuală (Gabriel Boroi - Drept civil.

Partea generala. Persoanele, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, pag. 179-183) prin

cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia.

Când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat (lipsei contraprestației în

contractele sinalagmatice, lipsa predării bunului în actele juridice reale, etc.), atunci

lipseşte un element esenţial al actului juridic civil, iar lipsa scopului imediat se

răsfrânge si asupra scopului imediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât

sancţiunea va fi nulitatea absolută.

Cauza este ilicită si imorală atunci când este prohibită de legi sau când aceasta este

în contradicţie cu regulile de convieţuire sociala. Sancţiunea unor acte încheiate

având la bază cauza ilicită si imorală este de asemenea nulitatea absolută, potrivit

art. 948, art. 966, art. 968 din Codul civil de la 1864.

Într-un contract de vânzare-cumpărare scopul imediat al cumpărătorului este de a

obţine lucrul, iar scopul imediat al vânzătorului este de a obţine preţul, fiind

importantă reprezentarea contraprestației pe care fiecare parte contractantă o

urmăreşte.

A învederat astfel că, în speţă, contractul în discuţie este lipsit de cauză, pe de-o

parte, pentru că motivul pentru care s-a încheiat contractul a fost scoaterea imobilului

din masa succesorală a defunctei, ceea ce nu poate reprezenta "cauza" unui act

juridic civil, iar, pe de-o parte, preţul trecut în contract nu s-a plătit şi chiar dacă s-ar fi

plătit, acesta este derizoriu, ca si inexistent.

A arătat că motivul încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare nu a fost preţul,

care este mai mult decât derizoriu si nici nu s-a plătit, ci dorinţa de a scoate imobilul

din litigiu din masa succesorală.

Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6076/22.03.1994 la Notariatul

de Stat Judeţean Arad îi lipseşte cauza, respectiv prefigurarea contraprestației.

Reprezentarea mentala a defunctei la încheierea actului a cărui nulitate se solicita nu

a fost preţul, ci împrejurarea ca prin acest contract reclamanta nu va mai moşteni

cota parte din imobilul care i se cuvenea. Or, o asemenea motivaţie, în niciun caz nu

poate constitui cauza unui contract de vânzare-cumpărare, iar lipsa cauzei atrage

nulitatea absolută a vânzării (art. 966 din Codul civil de la 1864).

Pagină 8 din 43

A învederat că preţul trecut în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta cu

defuncta lor mama a fost de 100.000 lei (62 USD calculat la cursul de la data

încheierii contractului 22.02.1994 - 1USD =1.601 lei), ce se poate uşor verifica prin

consultarea cursului stabilit de către Banca Naţională Ia data încheierii contractului,

astfel că prin contract s-a transmis proprietatea unei case in Arad si terenul aferent in

suprafaţa de 1.032 mp, iar preţul real al acestui imobil in 1994 era de minim 30.000

USD, iar preţul plătit (62 USD) este de aproape 500 de ori mai mic decât preţul pieţei

Ia acel moment, or, conform expertizelor efectuate în cauză în prezent valoarea

imobilului este de 80.500 euro (conform primei expertize) respectiv 58.560 euro

(conform contraexpertizei efectuate în cauză).

Cum, cauza obligaţiei defunctei de a înstrăina imobilul trebuia să o constituie preţul,

iar la asemenea diferențe (preţul este de aproape 500 de ori mai mic decât cel real),

rezultă că preţul nu a constituit cauza.

Cauza avută în vedere de vânzătoare nu era decât scoaterea terenului din

patrimoniu pentru ca reclamanta să nu beneficieze de cota parte care i se cuvenea

după decesul vânzătoarei.

Într-o speţă identică, Curtea de Apel Cluj prin Decizia civila nr. 2240/ R/2009 a

considerat ca, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către defunct cu fiul sau,

unul dintre moştenitori, la un preț derizoriu este lovit de nulitate absolută pentru lipsa

cauzei, datorită faptului că actul s-a încheiat pentru exheredarea celor patru fiice ale

defunctului de la moştenire.

Solicită ca, la stabilirea valorii de circulaţie a imobilului si a sultei pe care trebuie sa i-

o plătească parata V.E. să fie avută în vedere prima expertiza care a stabilit un preț

real de circulaţie al imobilului si anume 80.500 euro si să se înlăture contraexpertiza

deoarece preţul stabilit prin aceasta este departe de preţul real al imobilului în cauză.

Conform acestei contraexpertize valoarea de circulaţie a terenului este de 38.500

euro iar valoarea de circulaţie a casei este de 20.060 euro, adică egală cu valoarea

unui apartament cu o camera. Ori, este evident că o casă compusă din 5 camere,

baie, bucătărie si hol, bucătărie de vară, şopron si gard din prefabricate nu poate

avea o valoare de circulaţie de 20.000 euro cât o garsoniera.

Cu privire la îmbunătățirile si renovările efectuate de către pârâtă, după decesul

mamei lor, conform contraexpertizei, acestea au adus un spor de valoare de 11.028

euro care urmează a fi scăzuta din valoarea de circulaţie a imobilului de 80.500 euro,

astfel că valoarea de împărțit este de 69.472 euro, din care jumătate cât îi revine

reclamantei înseamnă 34.736 euro.

În susţinerea cererii sale, a invocat şi decizia civilă nr. 2240/2009 a Curţii de Apel

Cluj la care a făcut referire.

Pagină 9 din 43

În drept, a invocat art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Prin întâmpinare, pârâţii V.E. şi V.V. au solicitat respingerea recursului declarat de

reclamantă cu motivarea, în esenţă, că aspectele invocate în recurs ţin mai mult de

modul de interpretare a probelor, recurenta criticând modul de soluţionare a

recursului prin interpretarea probelor fără a mai critica argumentele cu privire la

aplicarea dispoziţiilor legale în cauză, or, cum recursul este calea de atac prin

intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în condiţiile şi pentru motivele

limitative determinate de lege, desființarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de

instanţa inferioară şi fiind o cale extraordinara de atac, nedevolutivă, aceasta nu

poate determina practic, în principiu, o rejudecare a fondului cauzei (excepţia este

dată doar de incidenţa art. 304 ind. 1). Astfel că, instanța de recurs, reținând strict

temeiul ce a făcut obiectul evaluării atât în fata instanţei de fond cât si de apel si care

a fost luat ca temei de analiză, respectiv ca urmare a plăţii preţului de către pârâţi,

dacă acesta ar putea avea caracterul unui preț neserios, trebuie să analizeze

conduita recurentei în a fi demonstrat acest aspect si în raport de aceasta situaţie

dacă instanţa de apel a pronunţat o hotărâre raportată la temeiul invocat faţă de

temeiurile invocate prin motivele de recurs.

Analizând probele care au fost administrate atât în faţa instanţei de fond cât şi a

instanţei de apel, în mod corect a apreciat tribunalul că suntem în prezenta unui

contract în care părţile au stabilit un preţ care a fost plătit, reţinând, totodată în mod

pertinent si judicios faptul că la dosarul cauzei nu există nicio probă din care sa

rezulte că preţul imobilului ar fi neserios raportat la data încheierii contractului,

respectiv anul 1994. Mai mult, în aceeași corectă apreciere instanţa de apel

subliniind faptul ca din probele administrate, respectiv contractele de vânzare-

cumpărare depuse în probațiune, rezultă cu certitudine faptul ca valoarea unor astfel

de imobile la acea dată relevau că preţul plătit de pârâţi reflectă caracterul cert si

serios, acestea fiind preturile unor astfel de imobile la acea dată.

Echivalenţa valorică relativă a preţului faţă de valoarea lucrului vândut trece prin

filtrul subiectivismului părţilor contractante, care prin efectul voinţei lor sunt libere sa

aprecieze întotdeauna întinderea valorii ce se plăteşte ca preţ. Prin urmare, în

situaţia în care există relaţii de afinitate între părți, iar vânzătorul a beneficiat şi de un

drept de uzufruct pe o perioadă de atâția ani asupra imobilului vândut, aprecierea

preţului vânzării ca serios fiind o chestiune de fapt (ce trebuie dovedită), vitalitatea

preţului (deci un preţ mai mic care nu reprezintă echivalentul valoric al lucrului

vândut) nu afectează validitatea convenţiei, un astfel de preţ neputând fi considerat

neserios /decizia nr. 3493/18.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Au învederat că, deşi reclamanta avea posibilitatea să solicite cel puţin ca în cadrul

expertizei evaluatorii solicitate si dispuse pentru stabilirea sultei să se regăsească si

un petit vizând stabilirea preţului imobilului în anul 1994 sau sa producă alte probe

Pagină 10 din 43

care sa ateste/să susţină, ca elemente comparative, ca preţul achitat de pârâţi este

neserios, fictiv.

Au apreciat pârâţii că recursul este nefondat şi prin prisma faptului că, aşa cum a

reţinut instanţa de apel, la dosarul cauzei nu exista nicio probă care să susţină teoria

preţului neserios si faţă de faptul că între expertiza efectuată în cauză si care avea ca

scop determinarea valorică a sultei şi invocarea aspectului de preț neserios nu se

poate stabili o conexiune, adică invocarea preţului neserios nu se poate raporta la

valoarea imobilului stabilită prin această expertiză si contraexpertiza în contextul în

care valoarea vizează imobilul la anul de referinţa 2014.

Au învederat că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu există dovedită

valoarea imobilului la nivelul anului 1994, pronunţând astfel o hotărâre temeinică si

legală cu efectul respingerii acţiunii reclamantei-recurente.

Au arătat că reclamanta recurentă nu a făcut dovada faptului că, de fapt, acest

contract s-a făcut cu intenţia ca aceasta să nu moştenească nimic, ceea ce nu este

adevărat în contextul în care aceasta a beneficiat chiar de un testament din partea

mamei defuncte H.A., moştenind din toate bunurile o cota suplimentară. Mai mult,

acest contract a fost încheiat de mai bine de 20 de ani, şi cu toate acestea,

recurenta, care cunoştea existenta acestui contract, doar acum a promovat aceasta

acţiune.

Pârâţii intimaţi solicită respingerea şi celei de-a doua critici referitoare la stabilirea

valorii de circulaţie a imobilului, instanţa de fond pronunţând o hotărâre obiectivă pe

segmentul partajului, în raport de concluziile raportului de expertiză întocmit de cei

trei experţi, mai mult, apreciază că acest petit este inadmisibil pe calea de atac a

recursului, atâta timp cât acest obiectiv nu a fost analizat de instanţa de apel care a

respins apelul reclamantei în contextul respingerii acţiunii în fond a acesteia.

Examinând decizia civilă atacată prin prisma motivelor invocate, ale art. 304 C.pr.civ.,

faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C.pr.civ., ale art. 948, art. 966-968 C.civ., art. 1303

C.civ., Curtea constată că recursul este nefondat, tribunalul pronunţând o hotărâre

temeinică şi legală.

Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6076/22.03.1994 de

Notariatul de Stat Judeţean Arad, vânzătoarea H.A., (mama reclamantei şi a pârâtei

V.E.) a vândut imobilul situat în Arad, înscris în CF nr. 310471 Arad pârâtei în calitate

de fiică cu preţul de 100.000 lei, preţ pe care vânzătoarea l-a primit în întregime de la

cumpărătoare înainte de semnarea contractului, iar vânzătoarea şi-a rezervat dreptul

de uzufruct viager asupra imobilului.

Reclamanta recurentă a susţinut că respectivul contract este lipsit de cauză - în

primul rând motivat de faptul că s-a urmărit scoaterea imobilului din masa

Pagină 11 din 43

succesorală a defunctei, iar pe de altă parte că preţul nu a fost plătit şi, chiar dacă s-

ar fi plătit, el este derizoriu, ca şi inexistent.

Sub acest aspect trebuie precizat că ambele instanţe au reţinut achitarea preţului

stipulat de părţile contractante şi, mai mult, prin apelul declarat de reclamantă,

aceasta nu a formulat critici în acest sens.

Pe de altă parte, reclamanta recurentă nu a făcut dovada neachitării preţului stipulat

în contract, or, declaraţiile şi enunţurile părţilor cuprinse într-un înscris autentic au

putere doveditoare faţă de acea persoană.

Se susţine, de asemenea, de către recurentă, că actului de vânzare-cumpărare a

cărui nulitate se solicită îi lipseşte cauza - prefigurarea mentală a contraprestaţiei,

respectiv faptul că reprezentarea mentală a defunctei la încheierea acestuia nu a fost

preţul, ci împrejurarea că reclamanta nu va mai moşteni cota parte ce i se cuvenea

din acest imobil.

Nu este întemeiată această susţinere, întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că

intenţia vânzării imobilului a fost ca acesta să fie grevat de un drept succesoral după

decesul vânzătoarei prin scoaterea imobilului din masa succesorală, respectiv lipsa

voinţei juridice a vânzătoarei şi a scopului imediat prin încheierea actului respectiv,

iar, pe de altă parte, reclamanta a beneficiat la rândul său de partea de moştenire

lăsată mamei sale, semnatara contractului din litigiu, de soţul său conform

testamentului.

Referitor la preţul cu care s-a vândut imobilul din litigiu afirmativ „derizoriu ca şi

inexistent”, respectiv la invocarea nulităţii absolute prin raportare la cauza ilicită şi

imorală, Curtea constată că s-a reţinut corect de către tribunal că – raportat la

contractele de vânzare-cumpărare, încheiate în perioada 1993-1995, depuse la

dosar privind imobile de natura celui din litigiu, preţul stipulat nu a fost unul neserios,

ci a fost un preţ cert şi serios, achitat de cumpărătoarea pârâtă, iar reclamanta nu a

produs probe cu care să dovedească că preţul de 100.000 lei achitat de pârâtă ar fi

fost în sensul susţinerii sale.

Pe de altă parte, trebuie precizat că vânzarea-cumpărarea imobilului din litigiu

perfectată între părţile semnatare şi cuprinzând drepturi şi obligaţii corelative ale

acestora ce au fost respectate (nu s-a dovedit contrariul) - încheiată şi în

considerarea calităţii părţilor (mamă/fiică) şi cu păstrarea uzufructului viager de către

vânzătoare (aceasta locuind efectiv în imobil până în 2011 când decedează), raportat

la dispoziţiile art. 967 C.civ., este fondată pe o cauză reală, licită şi morală, situaţie în

care nu sunt incidente motivele de nulitate absolută prevăzute de art. 968 C.civ.

Este adevărat că dispoziţiile art. 1303 C.civ. prevăd că preţul vânzării trebuie să fie

serios şi determinat de părţi, însă nu prevăd ca preţul stabilit să fie egal cu valoarea

Pagină 12 din 43

bunului vândut, seriozitatea preţului constituind o chestiune de fapt care se

raportează nu numai la valoarea bunului ce face obiectul contractului de vânzare-

cumpărare ci şi la subiectivismul părţilor şi la alte elemente ce se apreciază de

instanţă în funcţie de datele concrete ale cauzei.

În cauza dedusă judecăţii a rezultat că preţul a fost achitat, că este rezonabil (în

raport de preţul cu care s-au vândut imobilele din zonă în perioada1993-1998) dată

fiind şi relaţia de rudenie dintre părţile semnatare ale contractului (mamă/fiică), că a

fost respectată clauza uzufructului viager şi toate aceste criterii sunt justificative

pentru a aprecia asupra seriozităţii preţului prevăzut în contract.

Referitor la critica adusă hotărârii atacate cu privire la stabilirea valorii de circulaţie a

imobilului - se constată de asemenea a fi neîntemeiată raportat la faptul că

reclamanta care s-a declarat nemulţumită de contravaloarea imobilului stabilită de

prima instanţă a solicitat efectuarea unei contraexpertize în cauză ce s-a încuviinţat

şi s-a efectuat de către trei experţi, instanţa făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor

art. 201 şi urm. C.pr.civ.

Faţă de aceste considerente, Curtea constată că motivele de recurs invocate de

reclamantă nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C.pr.civ., astfel că în

baza art. 312 (1) C.pr.civ., a respins recursul declarat de reclamanta H.L.S.

împotriva deciziei civile nr. 173/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul

nr. 5518/55/2012, în contradictoriu cu pârâţii V.E. şi V.V.

Opinia separată

În sensul admiterii recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul

respingerii apelului declarat de pârâții V.E. și V.V. împotriva sentinței civile nr.

4985/28.10.2014, pronunțată de Judecătoria Arad și menținerii în rest a deciziei

Tribunalului Arad.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art.

304 şi art. 306 alin. (2) C.pr.civ., faţă de prevederile art. 299 şi urm. C.pr.civ.,

coroborate cu prevederile art. 948 și art. 1303 C.civ., Curtea constată că prezentul

recurs este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivele de recurs vizând interpretarea eronată a actului juridic dedus

judecății, respectiv aplicarea greșită a legii, curtea reține că, potrivit dispozițiilor art.

1294 din Codul civil de la 1864 (aplicabil speței, față de data încheierii contractului

contestat) „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a

transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”, iar

potrivit art. 1295 C.civ. „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept

strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra

lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi

Pagină 13 din 43

numărat”. Prețul vânzării, conform art. 1303 C.civ., trebuie să existe, să fie serios și

determinat de părți.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă cu evidență că

existența prețului este de esența contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta

având obligația de a dovedi caracterul neserios al acestuia.

Prin noțiunea de preț serios, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1303 C.civ. precitate,

urmează a se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației luate de

vânzător (de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul

vânzării). Prețul serios se transpune în existența unei proporții între cuantumul

prețului stabilit de părți și valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o

echivalență între preț și valoarea lucrului, fiind exclusă însă existența unei disproporții

care nu este susceptibilă de justificare serioasă. Preţul trebuie să nu fie derizoriu

(infim), respectiv atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut, încât

să permită concluzia că nu există preţ, să nu poată constitui obiectul obligaţiei

cumpărătorului şi, deci, o cauză suficientă a obligaţiei asumată de vânzător de a

transmite dreptul de proprietate.

S-a statuat în practica judecătorească că și în situația în care un contract de vânzare-

cumpărare s-a încheiat pentru un preț mult inferior valorii reale a lucrului vândut,

acesta rămâne, în principiu, valabil, întrucât părțile sunt libere să determine prețul

sub sau peste valoarea bunului. Nulitatea absolută a vânzării poate fi, însă, dispusă

pentru preț neserios atunci când prețul este atât de mic, încât lipsește vânzarea de

cauză. Disproporţia existentă între preţ şi lucrul vândut face vânzarea nulă doar

dacă, prin raportare la aceasta, este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o

vânzare.

Caracterul derizoriu al preţului este o chestiune de fapt şi, în funcţie de disproporţia

existentă, se poate pune chiar problema lipsei preţului vânzării şi a cauzei creditorului

acestuia.

Din această interpretare rezultă că, pentru a putea vorbi despre un preţ neserios,

trebuie întrunite condiţiile de preţ (referitoare la valoarea bunului, stabilită mai sus),

lipsa intenţiei de a plăti pentru a fi considerat nereal şi condiţia ca preţul să fie

disproporţionat faţă de valoarea bunului, care să-l determine pe înstrăinător la a nu

mai încheia contractul.

La operaţiunea juridică de stabilire a preţului se are în vedere echivalenţa valorică a

prestaţiilor, care este determinată atât de valoarea reală a acestora, cât şi de

subiectivismul părţilor contractante, raporturile dintre ele fiind de natură a influenţa

echilibrul, în sensul că uneori în mod voit se creează o disproporţie valorică între

bunul vândut şi preţ.

Pagină 14 din 43

În speţă, instanţele de fond, prin probele administrate, au avut elementele necesare

aprecierii caracterului serios al preţului, raportat la relaţiile de filiaţie dintre părţile

contractante, la faptul că vânzătoarea a beneficiat de un drept de uzufruct asupra

bunului vândut, iar părţile au convieţuit o perioadă de timp, aspecte de natură să

influenţeze stabilirea preţului.

Raportat la caracterul de preţ serios, cerut de dispoziţiile art. 1303 C.civ., Curtea

constată, însă, că această cerinţă nu este întrunită. Astfel, prin contractul contestat s-

a stabilit un preţ al imobilului de 100.000 lei, preţ care, transformat în USD la cursul

valutar de la data vânzării (de 1.601,3 lei în luna martie 1994, respectiv la media

pentru anul 1994 de 1.655,09 lei, conform datelor statistice furnizate de FMI –

consemnate în adresa de la fila 228 dosar tribunal), reprezintă suma de aproximativ

62,5 USD, sumă care, în nici un caz nu poate fi privită ca o contraprestaţie aptă să

determine o persoană raţională să renunţe la dreptul de proprietate asupra unui

imobil cu amplasamentul şi componenţa celui în litigiu. Nici relaţiile de rudenie dintre

părţi sau uzufructul viager păstrat de vânzătoare nu pot conduce la concluzia că

preţul astfel stabilit constituie o cauză valabilă a unui contract de vânzare-cumpărare,

fiind în prezenţa unui preţ atât de disproporţionat raportat la valoarea bunului, încât

nu poate fi considerat a fi serios.

Contractele autentificate depuse la dosar în ciclurile procesuale anterioare, ce

cuprind preţuri comparabile cu cel din actul în discuţie, nu pot conduce la concluzia

avansată de pârâţi, că aceasta era valoarea reală a bunului de la data vânzării, ci

pun sub semnul întrebării realitatea celor consemnate în acele convenţii, în condiţiile

în care este de notorietate practica anterioară datei intrării în vigoare a dispoziţiilor

art. 6 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 12/1998, de a se indica o valoare mai

mică a contractului la notar pentru a se achita taxe mai reduse.

În plus, ce prezintă relevanţă pentru soluţia în speţă este caracterul serios al preţului

din prezentul contract, raportat la valoarea bunului în litigiu, nu faptul că, în alte

contracte s-au indicat preţuri similare, în condiţiile în care nu există niciun criteriu

pentru a se stabili dacă şi bunurile respective erau comparabile ca valoare, prin

raportare la poziţie, componenţă şi gradul de uzură. Existenţa contractelor invocate

nu înlătură evidenţa că bunul în litigiu avea o valoare substanţial mai mare decât

suma de 62,65 USD indicată ca şi preţ, aspect ce este de natură să lipsească

contractul în litigiu de cauza specifică convenţiilor de vânzare-cumpărare.

Un argument suplimentar în acest sens, al inexistenţei cauzei specifice unei vânzări-

cumpărări, o constituie şi prezumţia legală relativă instituită de art. 845 din Codul civil

de la 1864, conform căreia vânzarea către un descendent în linie dreaptă, cu sarcina

de uzufruct viager, este legal prezumată ca fiind o donaţie deghizată.

Pagină 15 din 43

În consecinţă, faţă de aceste argumente, curtea constată că prezentul contract a fost

încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1303 C.civ., care prevăd că „preţul vânzării

trebuie să fie serios şi determinat de părţi”, întrucât preţul stipulat în contractul

contestat este mult inferior valorii reale a acestui imobil. Ca urmare, dacă preţul este

derizoriu, contractul este nul ca vânzare, pentru lipsa unui element de validitate, în

speţă, urmărindu-se înlăturarea reclamantei de la succesiunea cu privire la acest

bun.

Cu privire la motivele de recurs vizând stabilirea valorii de circulaţie a bunului şi,

implicit, a sultei cuvenite, respectiv modul de impunere a sporului de valoare adus

imobilului prin îmbunătăţirile efectuate de pârâţi, curtea constată că, prin aceste critici

se tinde la reaprecierea probatoriului administrat în cauză, lucru inadmisibil în

această cale de atac, aşa cum s-a arătat mai sus, astfel că soluţia ce se impune este

cea a modificării în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii şi a apelului declarat

de către pârâţi, cu menţinerea soluţiei date de tribunal asupra cererii de apel a

reclamantei.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor legale arătate, coroborate cu

prevederile art. 299 şi urm şi art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C.pr.civ., curtea, constatând că

prezentul recurs este întemeiat, în baza art. 312 alin. (1) – alin. (3) C.pr.civ., îl va

admite, dispunând conform celor deja arătate.

2. Răspundere civilă delictuală. Condiţii pentru angajare

Codul civil de la 1864: art. 998 - 999

Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea faptei culpabile,a

prejudiciului, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea

culpabilă şi prejudiciu.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 142 din 10 septembrie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2313/03.10.2014 pronunţată în dosarul nr. 28727/325/2013,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulata de reclamanţii B.M., P.E. şi B.E. în

contradictoriu cu parata SC Enel Electrica Banat.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, prin decizia nr. 2/2006 emisă de

Directorul General al Enel Electrica Banat SA s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în condiţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 reclamanţilor din cauza de

faţă pentru terenul în suprafaţă de 1495 mp situat în Timişoara, Aleea V.,teren

ocupat de staţia de transformare aparţinând pârâtei, dispunându-se totodată

înaintarea deciziei şi a documentaţiei aferente către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Pagină 16 din 43

Decizia şi documentaţia au fost înaintate comisiei care, însă, prin adresa nr. 1/2010 a

solicitat Enel Electrica Banat SA să clarifice o serie de aspecte necesare verificării

legalităţii deciziei, respectiv modalitatea de preluare a unei diferenţe teren cuprinsă în

decizia 2/2006, suprafaţă care nu se regăsea în Decretul de expropriere nr. 189/1982

și pentru care pârâta propusese, de asemenea, acordarea de măsuri reparatorii.

Totodată, a fost solicitat a se preciza despăgubirile încasate la momentul preluării

abuzive şi a fi identificat imobilul notificat prin carte funciară şi număr topografic.

Urmare a restituirii dosarului, pârâta a demarat o serie de lucrări pentru a răspunde la

solicitările comisiei,în acest sens, încheind contractul nr. 5/.2013 cu SC A. SRL care,

în luna martie a anului 2013, a efectuat măsurătorile terenului.

Tribunalul a apreciat că nu poate fi admisă cererea reclamanţilor de obligare a

pârâtei la emiterea unei decizii de despăgubire în echivalent bănesc pentru teren.

Astfel,conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005, deciziile

de despăgubire în echivalent bănesc puteau fi emise doar pentru notificările

soluţionate înainte de intrarea în vigoare a legii,ceea ce nu este cazul în speţă.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile delictuale, la

plata unor despăgubiri egale cu despăgubirile cuvenite pentru teren pentru refuzul

nejustificat de a înainta într-un termen rezonabil, dosarul și documentaţia anexă către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,a fost apreciat şi el ca nefiind

fondat,câtă vreme succesiunea faptelor de la momentul emiterii deciziei nr. 2/2006

de către pârâtă şi până în prezent,anterior descrisă, conduce la concluzia inexistenţei

unui refuz nejustificat al acesteia din urmă în executarea obligaţiei de înaintare a

dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Întârzierea invocată de reclamanți în înaintarea dosarului a fost cauzată de motive

obiective, ţinând de necesitatea identificării exacte a terenului expropriat, identificare

care a presupus lucrări complexe, inclusiv încheierea unui contract de colaborare cu

o firmă specializată în topografie. Astfel fiind, pârâta nu se face vinovată de

săvârşirea culpabilă a unei fapte ilicite, care să atragă răspunderea sa civilă, a

conchis instanţa.

Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanţii,care au invocat dispozițiile art. 466

şi 478-479 din noul Cod de procedură civilă şi care, în esenţă au reiterat susţinerile

referitoare la demersurile efectuate pentru a obţine soluţionarea favorabilă de către

pârâtă a cererii lor şi la atitudinea culpabilă a acesteia.

Examinând apelurile prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, cu aplicarea

dispozițiilor art. 466 şi urm. din noul Cod de procedură civilă raportat la art. 480

alin.(1) din noul Cod de procedură civilă, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate şi

le-a respins,având în vedere următoarele: va constata că acestea sunt neîntemeiate.

Pagină 17 din 43

Aspectul central contestat de către apelanţi priveşte respingerea de către instanţa de

fond a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de

întârziere întemeiate pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., cu argumentul că aceasta ar

fi obstrucţionat intrarea în posesia despăgubirilor cuvenite reclamanţilor în procedura

de expropriere pentru terenul domniilor lor.

Din această perspectivă, Curtea a constatat că soluţia instanţei de fond este legală şi

temeinică, întrucât reclamanţii nu au demonstrat prin probele administrate nici

vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei pârâtei, nici prejudiciul produs reclamanţilor

şi nici o eventuală legătură de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea pârâtei şi

producerea prejudiciului.

Astfel, Curtea a reţinut că prin decizia nr.2/2006 emisă de Directorul General al Enel

Electrica Banat SA s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile titlului VII

din Legea nr. 247/2005 reclamanţilor pentru terenul în litigiu ocupat de pârâtă,

dispunându-se totodată înaintarea deciziei și documentaţiei aferente către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Înscrisurile au fost înaintate comisiei la 02.06.2006,însă aceasta, prin adresa din

29.06.2010 a solicitat Enel Electrica Banat SA să clarifice aspectele la care a făcut

referire prima instanţă şi necontestate de reclamanţi necesare verificării legalităţii

deciziei.

Urmare a restituirii dosarului, pârâta a demarat o serie de lucrări pe propria cheltuială

pentru identificarea suprafeţei preluate prin expropriere, având în vedere

inadvertenţele invocate între decizia de expropriere și menţiunile din cartea funciară

efectuate la momentul punerii în aplicare a decretului de expropriere şi , mai apoi,

menţiunile din cartea funciară făcute după obţinerea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului de către Electrica SA ; în acest sens, pârâta

a încheiat la 25.02.2013 un contract cu SC AB-CAD SRL,societate care în luna

martie a aceluiaşi an a efectuat măsurătorile terenului.

De aceea, Curtea a constatat că cererea de obligare a pârâtei la emiterea unei

decizii de despăgubire în echivalent bănesc pentru teren nu putea fi admisă, având

în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 247/2005 pentru că,

pentru dosarele nesoluţionate la momentul intrării în vigoare a legii (situaţie incidentă

în speţă), unitatea învestită cu soluţionarea notificării poate face doar propuneri de

acordare a unor măsuri reparatorii în echivalent bănesc, deciziile de despăgubire

urmând a fi emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cererea în despăgubiri egale cu despăgubirile cuvenite pentru teren, pentru refuzul

nejustificat de a înainta, într-un termen rezonabil, dosarul și documentaţia anexă

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este nejustificată din pricina

Pagină 18 din 43

lipsei elementelor constitutive esenţiale care să atragă răspunderea civilă delictuală a

pârâtei.

Această concluzie,a observat instanţa, derivă tocmai din succesiunea faptelor de la

momentul emiterii deciziei din 31.05.2006 a Directorului General al Electrica Banat şi

până în prezent, anterior descrisă, nefiind identificat un abuz sau un refuz nejustificat

al pârâtei în executarea obligaţiei de înaintare a dosarului către comisie.

Întârzierea invocată de reclamanţi în înaintarea dosarului a fost cauzată de motive

obiective, ţinând seama de necesitatea identificării exacte a terenului expropriat,

identificare care a presupus lucrări complexe, inclusiv încheierea unui contract de

colaborare cu o firmă specializată în topografie, iar pârâta nu se face vinovată de

săvârşirea culpabilă a unei fapte ilicite care să atragă răspunderea sa civilă.

În consecinţă, faţă de starea de fapt conturată de toate probele administrate în

cauză, astfel cum a fost mai sus-descrisă,instanţa a constatat că nu sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute de art. 998-999 C.civ., câtă vreme reclamanţii nu au demonstrat

nici existenţa şi nici întinderea prejudiciului, nici vinovăţia (sub forma intenţiei sau

culpei) pârâtei şi nici legătura de cauzalitate dintre pretinsul prejudiciu şi acţiunea sau

inacţiunea culpabilă a pârâtei,astfel că a respins apelurile reclamanţilor.

&. Drept procesual civil

1. Autoritate de lucru judecat. Condiţii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 431 alin.(1)

Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul

aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 140 din 10 septembrie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 193/04.02.2015 pronunţată în dosar nr.

8951/30/2013*,Tribunalul Timiş a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată

din oficiu şi a respins acţiunea formulată de reclamantele U.R şi B.M. în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea

Proprietăţilor(ANRP).

Instanţa a reţinut că, prin cererea înregistrată la 05.09.2013, reclamantele au chemat

în judecată pârâta, solicitând obligarea acesteia la emiterea titlului de plată referitor

Pagină 19 din 43

la suma de 348.459,26 lei reactualizată la zi cu titlu de despăgubiri, în termen de 30

de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa şi la

transmiterea titlului de plată organelor financiare ale statului în vederea efectuării

plaţii.

În motivare, au arătat că, deşi mama lor C.G., în prezent decedată, s-a adresat

Statului Român încă din anul 2001 cu cerere privind acordarea de teren în schimbul

celui expropriat sau despăgubiri juste şi echitabile la valoarea terenului pe care Statul

Român a construit blocuri de locuinţe, nici până în prezent, după trecerea a

doisprezece ani, nu au fost despăgubite. Or, statul trebuia să elimine toate

obstacolele care se opun exerciţiului efectiv al dreptului de proprietate sau să aleagă

un remediu adecvat prin acordarea de despăgubiri juste si echitabile. De asemenea,

statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, în

conformitate cu principiile preeminenţei dreptului şi legalităţii, precum şi a protecţiei

drepturilor patrimoniale enunţate la art. 1 din Protocolul nr. 1, ţinând cont şi de

principiile enunţate şi de jurisprudența Curţii în materie de despăgubire sau

indemnizaţie, aceste obligaţii nefiind respectate.

Astfel, începând cu anul 2005, mama lor a solicitat schimbarea titlurilor de valoare

nominală în titlul de despăgubire, conform Legii nr. 10/2001 şi, în acest sens, a

depus sub nr.1/2005 un număr de 124 titluri de valoare nominală în valoare de

2.849.500.000 lei vechi la reprezentanţii pârâtei. Ulterior, la 10.12.2007 a revenit cu o

cerere la pârâtă arătând că nu înţelege de ce tergiversează dosarul său şi că vârsta,

sănătatea şi situaţia financiară nu-i permit dese deplasări la Bucureşti, însă nu a

primit nici un răspuns.

După încă un an, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti a emis

Decizia de Despăgubire nr. 3/2008.

Prin adresele din 20.11.2008 şi 09.01.2009, mama reclamantelor a solicitat pârâtei

urgentarea dosarului şi a optat pentru acordarea despăgubirilor băneşti, iar la

14.01.2009 a formulat cerere de opţiune în despăgubiri băneşti în limita plafonului

acordat de lege, respectiv până la 500.000 lei noi.

La 17.02.2009, pârâta i-a comunicat că a luat act de cerere şi că o va fi analiza cu

prioritate, ceea ce nu s-au întâmplat.

Deşi art. 3 lit. h) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007 prevede că

sumele aferente despăgubirilor în numerar se plătesc în două tranşe pe parcurs a doi

ani, calculaţi cu data începerii emiterii titlului de plată,iar titlul de despăgubire a fost

emis în noiembrie 2008, titlul de plată nu a fost emis până în prezent în mod

nejustificat.

Pagină 20 din 43

La 16.11.2010 mama reclamantelor a revenit cu încă o cerere prin care solicită din

nou soluţionarea dosarului arătând că este grav bolnavă, fără a primi răspuns.

Prin sentinţa civilă nr. 113/22.01.2014, Tribunalul Timiş a respins acţiunea

reclamantelor ca lipsită de interes, iar prin decizia civilă nr. 105/17.09.2014 Curtea de

Apel Timişoara a anulat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

Tribunalul Timiş.

După casare dosarul a fost înregistrat sub nr.8951/30/2013*, iar instanţa a invocat

din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat şi a rămas în pronunţare asupra acestei

excepţii, având în vedere următoarele:

În dosarul nr. 864/59/2013 reclamantele din cauză au formulat cerere de chemare în

judecată în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, solicitând ca aceasta să fie obligată să

emită titlul de plată şi să efectueze plata sumei de 348.459,26 lei reactualizată la zi,

cu titlu de despăgubiri, aşa cum a fost stabilită prin Decizia nr. 3565/10.11.2008

emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.

Cererea a fost soluţionată de Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 69/14.01.2014,

devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 405/23.01.2015 pronunţată de Curtea de

Apel Timişoara prin care s-a admis recursul ANPR, s-a casat sentinţa şi în

rejudecare s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamante.

Instanţa de recurs a constatat că reclamantele au formulat mai multe acţiuni având

acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică, în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă,

soluţionate deja irevocabil,astfel că a admis excepţia autorităţii de lucru judecat,a

admis recursul pârâtei şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de

reclamante.

Tribunalul a constatat că în prezentul litigiu există identitate de obiect, părţi şi cauză

juridică cu litigiul mai sus-arătat.

Astfel,în primă instanţă, cererea de chemare în judecată din dosarul nr. 864/59/2013

a fost soluţionată în temeiul dispoziţiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

81/2007, Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Legii nr. 165/2013, Deciziei Curţii

Constituţionale nr. 528/2013, art. 6 din Convenţia pentru Protecţia Omului şi

Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 11

alin. (1) şi alin. (2) şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţia României,

jurisprudenţei Curţii de justiție a Comunităților Europene, din cauzele Flaminio Costa

v. Enel şi Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a. Or, în

prezentul litigiu, reclamantele au solicitat ca cererea lor de chemare în judecată să fie

soluţionată potrivit dispoziţiilor legale reţinute prin sentinţa civilă nr. 69/14.01.2014

pronunţată în dosarul nr. 864/59/2013.

Pagină 21 din 43

Potrivit dispoziţiilor art. 431 Codul de procedură civilă, nimeni nu poate fi chemat în

judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi

obiect, oricare dintre părţi putând opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă

are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat

invocată din oficiu şi a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele, solicitând anularea hotărârii și

trimiterea cauzei în vederea judecării fondului cauzei.

În motivare, au arătat că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti

interpretând în mod eronat petitele obiectului acţiunii din acest dosar, constatând

nefondat și nelegal ca sunt identice cu cele din dosarul nr. 864/59/2013*, deşi la o

simpla lecturare se poate constata că obiectele nu sunt identice şi nici părţile nu sunt

aceleaşi.

Astfel, obiectul acţiunii din prezentul dosar se referă la obligarea pârâtei la emiterea

titlului de plată, pe când obiectul acţiunii din dosarul nr. 864/59/2013* se referă la

obligarea pârâtei la soluţionarea cu prioritate a dosarului de despăgubire, respectiv la

comunicarea numărului de dosare soluţionate după numărul arondat dosarului

reclamantelor şi care au fost motivele pentru care acelea au fost soluţionate înaintea

dosarului lor

Între cele doua acţiuni nu este întrunită nici identitatea de cauză, întrucât cauza din

dosarul nr. 500/59/2012 se referea la un refuz nejustificat de a pune in executare

decizia urmată de aplicarea unei amenzi civile preşedintelui instituţiei, cauza din

dosarul 864/59/2013* se referă la comunicarea de către ANRP a numărului de

dosare soluţionat după numărul arondat dosarului reclamantelor, a motivelor pentru

care acelea au fost soluţionate deja, precum şi soluţionarea cu prioritate a dosarului

lor,iar în prezentul litigiu cauza se referă strict la obligarea pârâtei la emiterea titlului

de plată pentru suma stabilită cu titlu de despăgubiri.

De asemenea, între cele doua cauze nu este întrunită nici identitatea de părţi,

întrucât în cauza cu numărul 864/59/2013* au calitatea de pârâţi ANRP si

preşedintele instituţiei în nume personal. În cauza cu numărul 500/59/2012, acest din

urmă nu figurează ca parte, în acea cauză fiind pârâţi Comisia Centrala pentru

Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţionala pentru Restituirea Proprietăţilor. În

prezentul dosar calitate de pârât are doar Autoritatea Naţionala pentru Restituirea

Proprietăţilor.

Neputând fi întrunite în mod cumulativ cele trei condiţii ale autorităţii de lucru judecat

aceasta excepţie nu putea fi admisa, prima instanţa săvârşind o greşeală care a

determinat darea unei soluţii greşite.

Pagină 22 din 43

Deliberând asupra apelului, Curtea a reţinut că susţinerile apelantelor sunt

nefondate.

Astfel, în dosarul nr. 864/59/2013 reclamantele au solicitat, în contradictoriu cu

acelaşi pârât , ca acesta să fie obligat să efectueze plata sumei de 348.459,26 lei,

reactualizată la zi, cu titlu de despăgubiri la Legea nr. 10/2001, aşa cum s-a stabilit

prin Decizia nr. 3/2008, emisă de Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti.

Această acţiune a fost soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr. 405/23.01.2015

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, instanţă care a admis recursul ANPR şi, în

rejudecare, a respins cererea reclamantelor.

Prezenta acţiune are acelaşi obiect, părţi şi cauză juridică cu procesul ce a făcut

obiectul dosarului soluţionat prin sus-menţionata decizie, tribunalul reţinând în mod

corect că în motivarea hotărârii pronunţată în dosarul nr. 864/59/2013 au fost avute

în vedere dispoziţiile legilor nr. 247/2005 şi nr. 165/2013, ale deciziei Curţii

Constituţionale nr. 528/2013 şi ale art. 6 din Convenţia pentru Protecţia Omului şi

Libertăţilor Fundamentale.

În consecinţă, reţinând că tribunalul a făcut corecta aplicare a art. 431 Codul de

procedură civilă, instanţa a respins apelul reclamantelor.

3. Bunuri imobile. Comunitate de bunuri. Exequator

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 1093 – 1097

Regulamentului CE nr.44/2001

Conform reglementărilor aplicabile în speţă, doar instanţele române au competenţa

de a se pronunţa asupra înlăturării prezumţiei de bunuri comune în privinţa bunurilor

imobile de pe teritoriul României dobândite de soţi în timpul căsătoriei sub vechea

reglementare a Codului familiei, în cadrul unei acţiuni de drept comun,

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 145 din 10 septembrie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2913/PI/03.12.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul

nr. 3939/30/2014 s-a respins acţiunea formulată de reclamanta RMP în contradictoriu

cu pârâţii Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timişoara şi T.S.

Pentru a dispune astfel,instanţa a reţinut că prin cererea din 05.06.2014 reclamanta

a solicitat în contradictoriu cu pârâţii să fie recunoscute în România efectele actului

de căsătorie nr. 26/2002 încheiat în Italia şi a menţiunii din cuprinsul acestuia cu

privire la regimul separaţiei de bunuri, cu consecinţa modificării regimului juridic al

Pagină 23 din 43

bunurilor dobândite în timpul căsătoriei în România de către reclamantă din bunuri

comune în bunuri proprii; notarea în CF a modificării regimului juridic al bunurilor din

bun comun în bun propriu, potrivit menţiunii din cuprinsul actului de căsătorie

menţionat, respectiv regimul separaţiei de bunuri asupra imobilelor pe care le-a

individualizat.

În motivare, a arătat că s-a căsătorit în Italia cu T.S., cetăţean italian, conform actului

de căsătorie nr. 2/2002, în cuprinsul căruia s-a făcut menţiune şi cu privire la regimul

separaţiei de bunuri ales de către aceştia la încheierea căsătoriei.

Ulterior, în anul 2009, reclamanta a achiziţionat imobilele menţionate, la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare acestea fiind intabulate ca bunuri comune al

acestora, deşi trebuiau intabulate pe numele său ca bunuri proprii, câtă vreme ce a

ales regimul separaţiei de bunuri înscris în actul de căsătorie.

A solicitat să se observe şi declaraţia dată pe proprie răspundere de soţul său prin

care acesta este de acord ca reclamanta să poată întreprinde toate demersurile

judiciare şi extrajudiciare în vederea rectificării regimului juridic al imobilelor. Astfel,

prin această declaraţie, acesta îşi exprimă în mod expres voinţa ca cele două imobile

să fie intabulate ca bun propriu al reclamantei şi nu ca bun comun al soţilor.

În drept, a invocat dispoziţiile Legii nr. 7/1996 şi ale Regulamentului nr. 44/2001

privind competenţa, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor în materie

civilă şi comercială.

Astfel sesizată, prima instanţă a respins cererea cu următoarele argumente:

Reclamanta a promovat prezenta cerere având ca obiect exequator cu scopul

modificării regimului juridic a imobilelor dobândite în România împreună cu pârâtul

T.S., soţul său, cetăţean italian, din bunuri comune în bunuri proprii.

Modalitatea procedurală aleasă de reclamantă, art. 902 şi 911 din Codul de

procedură civilă coroborate cu prevederile Regulamentului CE nr.44/2001 este

nelegală raportat la dispoziţiile art.1093, 1094 şi 1096 din Codul de procedură civilă.

Astfel, actul de căsătorie încheiat în Italia de părţi şi care prevede regimul separaţiei

de bunuri reprezintă un act de jurisdicţie necontencioasă, al Serviciului de stare civilă

din C., Italia şi care, pentru a produce efecte în România, trebuie să nu fie contrar

ordinii publice de drept internaţional privat român şi,respectiv,să nu urmărească a

sustrage cauza incidenţei legii aplicabile conform dreptului internaţional privat român.

Or, imobilele asupra cărora reclamanta solicită constatarea calităţii de bun propriu în

procedura exequatorului au fost dobândite sub imperiul Codului familiei, în vigoare la

data dobândirii, astfel că regimul lor juridic este acela de bun comun, o stabilire a

Pagină 24 din 43

calităţii de bun propriu a imobilelor (chiar cu acordul exprimat în scris al pârâtului)

putându-se face în cadrul unei acţiuni de drept comun, cu respectarea legii române

în vigoare la data dobândirii imobilelor.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta solicitând schimbarea ei în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a arătat că hotărârea este netemeinică şi nelegală, având în vedere

faptul că între părţi a intervenit regimul separaţiei de bunuri înscris în Actul de

căsătorie nr. 2/2002 încheiat în Italia şi că, prin declaraţie pe proprie răspundere,

pârâtul a arătat că este de acord ca reclamanta să întreprindă toate demersurile în

vederea rectificării regimului juridic al celor două imobile, exprimându-şi în mod

expres voinţa ca acestea să fie intabulate ca bun propriu al reclamantei şi nu ca bun

comun al soţilor.

Câtă vreme menţiune privitoare la separarea bunurilor soţilor este cuprinsă în actul

de căsătorie, se impuneau a fi recunoscute efectele acestuia de către instanţa de

judecată din România.

Dispoziţiile imperative ale legii se referă la competenţa exclusivă a instanţei de la

locul situării imobilului care sunt supuse partajului judiciar, însă această prevedere

legală nu este incidenţă în speţa de faţă, astfel cum instanţa de fond a apreciat,

întrucât între soţi a intervenit separarea bunurilor, aspect care are regimul juridic al

unui partaj convenţional prin buna învoială a părţilor.

Recunoaşterea hotărârilor străine poate fi refuzată în situaţia în care se invocă

încălcarea ordinii publice de drept internaţional şi a dreptului intern, situaţie ce nu se

regăsește în cauză.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466, art. 480, art. 453, art. 411 alin. (1) pct. 2 din

Codul de procedură civilă.

Deliberând asupra apelului, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată pentru a se recunoaşte

efectele actului de căsătorie încheiat în Italia în anul 2002 cu privire la constatarea

caracterului de bun propriu al celor două imobile menţionate, invocând dispoziţiile

Regulamentului CE nr.44/2001.

În mod legal şi temeinic a constatat instanţa de fond că, pe de o parte, imobilele

dobândite de către reclamantă în anul 2009 sub imperiul Codului familiei au regim de

bunuri comune conform prezumţiei instituite prin art. 30 din Codul familiei, fiind

înscrise ca atare în cartea funciară şi, pe de altă parte, că în cauză sunt aplicabile

dispoziţiile art.1093-1096 din Codul de procedură civilă.

Pagină 25 din 43

Conform art.1093 din Codul de procedură civilă, termenul de hotărâri străine se

referă la actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor

judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat

nemembru al Uniunii Europene.

Potrivit art. 1096 alin.(1) lit. e) din Codul de procedură civilă, recunoaşterea hotărârii

străine poate fi refuzată în cazul în care instanţele române aveau competenţa

exclusivă pentru judecarea cauzei.

De asemenea, art. 57 alin. (1) din Regulamentului CE nr. 44/2001 (invocat de

reclamantă) dispun că actele autentice înregistrate şi care sunt executorii într-un stat

membru sunt, la cerere, declarate executorii într-un alt stat membru, în conformitate

cu procedura prevăzută la articolul 38 şi următoarele.

Articolul 45 alin. (1) din acelaşi regulament prevede că instanţa sesizată cu acţiunea

prevăzută la articolul 43 sau 44 nu poate refuza sau revoca o hotărâre de

încuviinţare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 şi

35, iar art. 35 alin.(1) din regulament arată că o hotărâre nu este recunoscută dacă

sunt nesocotite dispoziţiile din secţiunile 3, 4 şi 6 din capitolul II sau într-unul din

cazurile prevăzute la articolul 72.

Potrivit art. 22 din secţiunea 6 a regulamentului, în materie de drepturi reale

imobiliare sau de închiriere a unor imobile au competenţă exclusivă, indiferent de

domiciliu, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.

Prin urmare, conform reglementărilor mai sus menţionate, doar instanţele române au

competenţa de a se pronunţa asupra înlăturării prezumţiei de bunuri comune în

privinţa bunurilor imobile de pe teritoriul României dobândite de soţi în timpul

căsătoriei sub vechea reglementare a Codului familiei în cadrul unei acţiuni de drept

comun, aşa cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, iar pe cale de consecinţă, nu

poate fi admisă solicitarea reclamantei de a se recunoaşte în România efectele

actului de căsătorie încheiat în Italia având nr. 2/2002 şi a menţiunii din cuprinsul

acestuia cu privire la regimul separaţiei de bunuri cu consecinţa modificării regimului

juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei în România de către reclamantă din

bunuri comune în bunuri proprii,împrejurarea că pârâtul T.S. a fost de acord cu

schimbarea regimului juridic al imobilelor neputând înlătura incidenţa dispoziţiile

legale ce reglementează excepţiile de la recunoaşterea actelor autentice înregistrate

în alt stat membru UE.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelul reclamantei.

4. Cheltuieli de judecată. Solicitare pe cale separată. Instanţă competentă

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2013

Pagină 26 din 43

Având în vedere calificarea juridică dată prin Decizia nr. 19/2013 de instanţa

supremă cererilor prin care se solicită pe cale separată acordarea cheltuielilor de

judecată efectuate într-un alt litigiu, acestea sunt de competenţa instanţei civile de

drept comun, şi nu a celei specializate în soluţionarea litigiilor de fond ce au

determinat efectuarea cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 172 din 15 iulie 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 172 din 15 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

în dosar nr. 24360/325/2014 a fost stabilită competenţa de soluţionare a apelului

declarat de reclamantul Spitalul C. împotriva sentinţei civile nr. 1100/03.02.2015

pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 24360/325/2014 având ca obiect

pretenţii în contradictoriu cu pârâta A.A., în favoarea completului civil NC din cadrul

Secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că prin încheierea civilă din 22 mai 2015,

Tribunalul Timiş a înaintat dosarul spre soluţionare completului specializat în litigii de

muncă şi asigurări sociale,instanţa reținând că, în speţă, competenţa de soluţionare a

cererii de acordare a cheltuielilor de judecată care derivă dintr-un litigiu de dreptul

muncii revine unui complet specializat in soluţionarea unor astfel de litigii, câtă vreme

acordarea cheltuielilor de judecată este guvernată de culpa procesuală a părţii

căzută în pretenţii,culpă care este circumstanţiată şi prin raportare la fondul litigiului

dedus judecăţii.

Prin încheierea civilă din 25 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş - completul

specializat în litigii de muncă a fost admisă excepţia de necompetentă funcţională a

acestui complet şi a fost declinată competenta de soluţionare a cauzei la completul

specializat in litigii civile NC din cadrul Secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, completul a reţinut că prin cererea înregistrată la

Judecătoria Timişoara la 11.08.2014, reclamantul Spitalul C. a solicitat instanţei să

se dispună obligarea pârâtei A.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de

2480 lei reprezentând onorariu avocat, cheltuieli născute cu ocazia soluţionării

litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. 1871/30/2013 al Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 1100/03.02.2015, Judecătoria Timişoara a respins cererea

reclamantului.

Împotriva sentinţei, reclamantul a formulat apel care a fost repartizat completului

specializat în litigii civile NC din cadrul Secţiei I civila a Tribunalului Timiş, complet

care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea completului

specializat litigii de muncă din cadrul Secţiei I civilă a Tribunalului Timiş.

Pagină 27 din 43

Analizând excepţia propriei necompetenţe funcţionale, acest complet a reţinut că

prin cererea adresată judecătoriei, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat cu ocazia soluţionării unui litigiu care a

făcut obiectul dosarului nr. 1871/30/2013 al Tribunalului Timiş.

Competenţa materială şi teritorială pentru judecarea cererii de acordare a cheltuielilor

de judecata pe cale separată se determină potrivit regulilor de drept comun,o atare

cerere nefiind de competenţa instanţei care a soluţionat litigiul care a ocazionat

cheltuielile respective.

Dreptul comun în materia acordării de cheltuieli de judecată pe cale separată îl

constituie dreptul civil , indiferent de natura litigiului care a generat aceste cheltuieli,

astfel că intră în competenţa instanţei specializate in litigii civile soluţionarea cererii

privind acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

În consecinţă, conform dispoziţiilor art.136 alin.(1) şi alin. (4) din Codul de procedură

civilă, completul specializat în litigii de muncă a admis excepţia de necompetenţă

funcţională şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la completul specializat

in litigii civile,iar în temeiul art.134 din Codul de procedură civilă a constatat ivit

conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara în

vederea soluţionării conflictului.

Astfel investită, Curtea a reţinut că,în cauză,acţiunea formulată de reclamant pe cale

separată are ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care

pretinde că le-ar fi efectuat într-un litigiu de dreptul muncii anterior.

Prin Decizia nr. 19/2013 dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

decis că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (1) şi 15 lit. p) din

Legea nr. 146/1997, cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea

cheltuielilor de judecată sunt cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care

se calculează la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, chiar dacă cererile care au

format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata

taxelor judiciare de timbru.

În considerentele deciziei, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în funcţie de

criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, cererile prin

care se solicită pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată au caracterul de

cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom faţă de litigiile primare,

caracter care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura

litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de

răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală şi necesitatea

acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) şi c) împrejurarea că

raţiunea prorogării competenţei instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 17 din Codul de

Pagină 28 din 43

procedură civilă de la 1865 (respectiv art. 123 din noul Codul de procedură civilă) nu

subzistă în cazul acestor cereri, cu consecinţa aplicării regulilor de competenţă de

drept comun. Aceste caracteristici (cereri principale cu caracter autonom) aparţin

deopotrivă şi cererilor prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor

de judecată rezultate din procese care au fost scutite de taxă judiciară de timbru.

Având în vedere calificarea juridică dată de instanţa supremă cererilor prin care se

solicită pe cale separată acordarea cheltuielilor de judecată efectuate într-un alt

litigiu, inclusiv statuarea că în privinţa acestora nu se aplică art.123 din noul Codul de

procedură civilă, Curtea a constatat că acestea sunt de competenţa instanţei civile de

drept comun şi nu a celei specializate în soluţionarea litigiilor de fond ce au

determinat cheltuielile de judecată.

Ca urmare, competenţa de soluţionarea a apelului în speţă nu aparţine completului

specializat în litigii de muncă, ci celui civil.

5. Competenţă. Punerea în executare a unor dispoziţii civile cuprinse într-o

hotărâre penală

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 132, art. 200, art. 716

art. 713 alin. (1),

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: art. 25 alin. (3), art. 600 alin.

(3)

Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă,

potrivit legii civile şi se introduce la instanţa de executare şi în ipoteza contestaţiilor

formulate în legătură cu punerea în executare a unor dispoziţii civile cuprinse într-o

hotărâre penală, neavând relevanţă împrejurarea că litigiul penal a fost soluţionat în

primă instanţă de către secţia penală a Curţii de Apel.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Încheierea civilă nr. 174 din 5 august 2015, Prof.univ.dr. L.B.

Prin încheierea nr. 174/PI/5 august 2015, pronunţată în dosarul nr. 925/59/2015*,

Curtea de Apel Timişoara a declinat competenţa materială de soluţionare a

contestaţiei formulate de SC B.F. SRL privind executarea dispoziţiilor civile ale

sentinţei penale nr. 327/PI/23 decembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. 709/59/2013

în favoarea Judecătoriei Chişineu-Criş.

Instanţa a reţinut că, contestatoarele SC B.F. SRL şi SC O.B. SRL au formulat o

contestaţie privind executarea dispoziţiilor civile ale sentinţei penale nr. 327/PI/23

decembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, contestaţie înregistrată la

secţia penală a Curţii de Apel Timişoara.

Pagină 29 din 43

Prin Încheierea nr. 14/PI/22 iulie 2015, Secţia penală a Curţii de Apel Timişoara a

dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secţiei penale şi transferarea cauzei pe rolul

Secţiei I civile a Curţii de Apel Timişoara, în conformitate cu dispoziţiile art. 600 alin.

(3) din Codul de procedură penală raportat la art. 99 din Hotărârea Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 387/2005, cu modificările şi completările ulterioare,

potrivit cu care „contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către

instanţa civilă potrivit legii civile”, întrucât dispoziţiile din sentinţa penală

327/23.12.2013 vizează anularea înscrisurilor false şi vizează soluţionarea acţiunii

civile, în sensul art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Secţia I civilă a Curţii de Apel Timişoara, la rândul său, şi-a declinat competenţa de

soluţionare a cauzei reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 713 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, potrivit cu care „contestaţia se introduce la instanţa de executare”,

care, în raport cu obiectul dedus judecăţii este Judecătoria Chişineu Criş, neavând

relevanţă împrejurarea că sentința penală care conţine dispoziţiile civile contestate a

fost pronunţată de Secţia penală a Curţii de Apel Timişoara.

6. Contestaţie în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) din

Codul de procedură civilă. Citare la adresa indicată de parte. Obligaţia

părţii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 503 alin. (1)

Câtă vreme recurenţii au indicat în cererea de recurs domiciliul judiciar ales la

mandatara lor,iar citaţiile le-au fost comunicate la adresa indicată şi cum,ulterior

formulării recursului,aceştia nu au notificat instanţei şi părţii adverse, conform art. 172

din Codul de procedură civilă, că şi-ar fi schimbat domiciliul ales, contestatorii nu pot

invoca nelegala lor citare în recurs.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 324 din 15 septembrie 2015, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 749/2.10.2014 pronunţată în dosar nr. 5047/108/2013, Curtea

de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamanţii M.P. şi

M.M. împotriva sentinţei civile nr. 61/30.01.2014 pronunţată de Tribunalul Caraş-

Severin.

Împotriva deciziei au formulat contestaţie în anulare reclamanţii, susţinând că ar fi

fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor procedurale privind citarea părţilor .

Contestaţia a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 503 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, iar în fapt pe aceea că decizia contestată nu le-a fost legal

Pagină 30 din 43

comunicată,ei luând cunoştinţă despre existenţa ei de pe portalul instanţei de

judecată.

În plus, pentru termenul de judecată din 2.10.2014 (care a fost şi singurul), citaţiile nu

au ajuns în cutia poştală şi nici nu au fost înmânate personal mandatarei lor, astfel că

nu au avut cunoştinţă de proces şi nu s-au putut prezenta.

Examinând decizia atacată prin prisma temeiului de drept al contestaţiei în anulare şi

a argumentelor invocate în susţinerea acesteia, Curtea a reţinut că pretinse

nelegalităţi în comunicarea deciziei contestate nu pot face obiectul contestaţiei în

anulare prin prisma temeiului de drept expres invocat întrucât se raportează la un

moment ulterior pronunţării deciziei,astfel că instanţa nu are a verifica decât dacă

recurenţii nu au fost legal citaţi şi nici prezenţi la termenul când a avut loc judecata.

Sub acest aspect, instanţa a constatat că judecata recursului declarat de reclamanţi

a avut loc la data de 2.10.2014, pentru când instanţa a dispus citarea părţilor.

Întrucât recurenţii au indicat în cererea de recurs domiciliul judiciar ales la

mandatara lor L.A., prin citaţiile comunicate la adresa menţionată instanţa i-a

încunoştinţat la data de 22.07.2014 despre fixarea, la 2.10.2014, a termenului de

judecată a recursului, după cum, la aceeaşi adresă, la data de 1.07.2014, fuseseră

informaţi despre faptul că la acea dată s-a procedat la afişarea citaţiei şi despre

aceea că sunt invitaţi la sediul instanţei pentru comunicarea ei, în termen de maxim 7

zile de la acel moment, neîndeplinirea acestei proceduri fiind considerată conform

art. 163 lit. f) - g) din Codul de procedură civilă, dovada legalei citări.

Ţinând cont că recurenţii nu au dat curs acestei proceduri, în mod corect citarea lor

s-a considerat a fi legală.

Pe de altă parte, după data formulării cererii de recurs, reclamanţii nu au notificat

instanţei şi părţii adverse, conform art. 172 din Codul de procedură civilă, că şi-ar fi

schimbat domiciliul procedural ales.

Pentru aceste considerente,instanţa a constatat că procedura de citare a

reclamanţilor la data judecării recursului lor a fost legal îndeplinită, iar faptul că

aceştia nu s-au prezentat personal sau prin mandatar nu s-a demonstrat că ar fi fost

imputabil instanţei,astfel că a fost respinsă contestaţia în anulare.

7. Decizie definitivă de reintegrare în muncă. Neexecutare. Hotărârea

CEDO. Pretenţii decurgând din neexecutarea acesteia. Instanţa

competentă

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii rep.: art. 266, art. 267

Pagină 31 din 43

Faptul că reclamanta a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului îndreptându-

se împotriva Statului Român pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti a unei

instanţe specializate în litigii de muncă nu face ca litigiul iniţiat în prezentul dosar de

reclamantă să fie unul de muncă. Obiectul acestuia neîncadrându-se în dispoziţiile

art. 266 Legea nr. 53/2003 în conformitate cu care jurisdicţia muncii are ca obiect

soluţionarea conflictelor de muncă ce derivă din contractele individuale sau colective

de muncă,competenţa materială de soluţionare a cauzei revine instanţei de drept

comun.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 182 din 26 august 2015, F.Ş.

Prin acţiunea înregistrată la 12.08.2014 la Tribunalul Timiş – Secţia I Civilă - complet

specializat în litigii de muncă, reclamanta G.S. a solicitat obligarea pârâtului Statul

Român prin Preşedintele României la executarea Hotărârea Curţii Europene a

Drepturilor Omului din 23.06.2005 cu toate punctele înscrise în aceasta şi în

Rezoluţia din 2011 a Comitetului Miniştrilor şi Consiliului Europei.

În motivare, a arătat, în esenţă, că prin hotărârea sus-arătată, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a condamnat Statul Român, obligându-l să-i plătească

despăgubiri în baza art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru Protecţia Omului şi Libertăţilor

Fundamentale, însă reprezentanţii statului au refuzat să execute hotărârea.

Prin sentinţa civilă nr. 370/23.02.2015, completul specializat în litigii de muncă a

admis excepţia de necompetenţă materială funcţională şi a declinat competenţa în

favoarea Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş, complet nespecializat.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că potrivit art. 266 din Codul muncii,

jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la

încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor

individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de cod, precum şi a

cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit codului.

Prezentul litigiu nu se regăseşte în sfera acestui obiect, întrucât reclamanta

formulează pretenţii pecuniare împotriva unor pârâţi care nu se identifică cu părţile

conflictului de muncă, astfel cum sunt acestea indicate în mod expres de către

legiuitor prin dispoziţiile art. 267 din Codul muncii.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) pct. 1 lit. j) din Codul de procedură civilă,

judecătoriile judecă în primă instanţă orice cerere evaluabilă în bani în valoare de

până la 200.000 lei inclusiv. Cererea reclamantei vizează obligarea pârâţilor la plata

a 283.004.000 euro reprezentând daune materiale şi morale, context în care, raportat

la valoarea obiectului cererii, competenţa materială revine tribunalului în condiţiile art.

Pagină 32 din 43

95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în speţă Secţiei I Civilă a Tribunalului Timiş,

complet nespecializat.

.Prin Încheierea din 30.06.2015,completul astfel investit a declinat competenţa în

favoarea completului de litigii de muncă iniţial şi a sesizat Curtea de Apel Timişoara –

Secţia I Civilă pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că obiectul acţiunii îl constituie punerea în

executare a Hotărârii din 23 iunie 2005 în dosarul nr. 7893/2002 al Curţii Europene a

Drepturilor Omului, prin care s-a constatat încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie - în

esenţă - pentru neexecutarea deciziei interne definitive obţinute de către reclamantă

la data de 11.05.2011, privind reintegrarea sa în muncă.

Executarea unui titlu executoriu în materia litigiilor de muncă reprezintă o parte

integrantă a procesului în cadrul căruia a fost obţinut, în sensul art. 6 din Convenţia

pentru Protecţia Omului şi Libertăţilor Fundamentale, astfel că solicitarea de punere

în executare a hotărârii europene obţinute de către reclamantă (prin care se constată

chiar neexecutarea titlului executoriu în materia litigiilor de muncă) este de

competenţa instanţei specializate în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări

sociale.

Astfel investită, prin sentinţa civilă nr.182 din 26 august 2015 pronunţată în dosar nr.

1127/59/2015, Curtea de Apel Timişoara a stabilit în favoarea Secţiei I Civilă a

Tribunalului Timiş - complet de drept civil competenţa soluţionării cererii astfel

formulată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că acţiunea reclamantei este îndreptată

împotriva Statul Român, obiectul acţiunii fiind cererea de obligare a pârâtului la

punerea în executare a unei hotărâri dată de instanţa europeană a drepturilor omului

prin acordarea despăgubirilor stabilite prin această hotărâre.

Prin urmare, în speţă se pune în discuţie aplicarea Convenţiei pentru Protecţia

Omului şi Libertăţilor Fundamentale, situaţie în care instanţa competentă este

instanţa de drept comun, respectiv instanţa civilă.

Litigiul iniţiat în prezentul dosar de reclamantă nu este un litigiu de muncă, întrucât

obiectul litigiului nu se încadrează în dispoziţiile art. 266 Legea nr. 53/2003, în

conformitate cu care jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de

muncă ce derivă din contractele individuale sau colective de muncă. În plus, în raport

cu dispoziţiile art. 267 din Codul muncii, nici pârâtul Statul Român nu poate fi parte

într-un conflict de muncă.

În speţă nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta a sesizat Curtea Europeană a

Drepturilor Omului îndreptându-se împotriva Statului Român pentru neexecutarea

Pagină 33 din 43

unei hotărâri judecătoreşti a unei instanţe specializate în litigii de muncă. Câtă vreme

reclamanta nu solicită executarea acestei hotărâri judecătoreşti (decizia civilă din

11.05.2001 a Tribunalului Timiş) şi nu cheamă în judecată pârâţii cu care s-a judecat

la instanţa română ci a formulat prezenta cerere în contradictoriu Statul Român,

solicitând obligarea acestuia la a pune în executare Hotărârea din 23.06.2005 a

Curţii Europene a Drepturilor Omului, competenţa materială revine instanţei de drept

comun, iar nu instanţei specializate în litigii de muncă.

8. Încetare raporturi de muncă. Discriminare. Instanţă competentă

Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000

Legea nr. 53/2003: - art. 5

Acţiunea reclamantului vizează o pretinsă discriminare bazată pe criteriul vârstei care

ar fi condus la încetarea raporturilor muncă, astfel că discriminarea a cărei victimă

se pretinde acesta presupune analizarea aspectelor specifice ce au caracterizat

încheierea, desfacerea şi încetarea raporturilor de muncă, situaţie în care,

competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine completului specializat

în materia litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Sentinţa civilă nr. 176 din 14 august 2015, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 176/ PI/ 14 august 2015 pronunţată de Curtea de Apel

Timişoara în dosar nr. 24059/325/2014 a fost stabilită competenţa materială de

soluţionare a cauzei privind cererea formulată de reclamantul C.A. împotriva pârâţilor

Banca I.E. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în favoarea

Tribunalului Timiş - Secţia I-a Civilă - completul specializat pentru litigii de muncă.

Pentru a dispune astfel,instanţa a avut în vedere că,prin încheierea civilă din

25.06.2015, Tribunalul Timiş - Secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei

funcţionale a completului acestei secţii, a declinat competenţa soluţionării cauzei în

favoarea completului iniţial investit specializat în dreptul muncii, a constatat ivit

conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara în

vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Tribunalul a avut în vedere că, invocând dispoziţiile Ordonanţa Guvernului nr.

137/2000 în corelaţie cu cele ale codului muncii, reclamantul a solicitat să se

constate că fostul său angajator - pârâta Banca E.I. l-a discriminat datorită vârstei în

raport cu alţi angajaţi cu ocazia emiterii preavizului de concediere, dat fiind că nu i s-

a propus să ocupe un alt loc de muncă vacant din cadrul societăţii în conformitate şi

cu Hotărârea nr. 1 emisă de Consiliul de Administraţie al băncii prin care s-a aprobat

ca „salariaţii afectaţi de măsura reorganizării activităţii … să poată ocupa locurile de

Pagină 34 din 43

munca vacante, în funcţie de cerinţele stabilite pentru ocuparea posturilor, pregătirea

profesionala, experienţa în domeniu."

Tribunalul a reţinut că Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi

sancţionarea tuturor formelor de discriminare reprezintă dreptul comun în materia

discriminării şi permite celui se consideră discriminat să se adreseze instanţei de

drept comun cu o cerere în restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau în

anularea situaţiei create prin discriminare.

Or, instanţa de drept comun la care se referă ordonanţa nu înseamnă, întotdeauna şi

independent de contextul în care persoana îndreptăţită a fost discriminată, instanţa

civilă. Dimpotrivă, în stabilirea competenţei funcţionale a instanţei (în accepţia de

secţie ori complet),se impune a fi luate în considerare, în fiecare caz în parte,

circumstanţele ce particularizează situaţia de fapt prezentată în vederea identificării

corecte a perimetrului legislativ în care se cantonează cercetarea judecătorească.

În cauză, acest fapt este confirmat de reclamant prin trimiterile pe care le face în

cuprinsul cererii introductive la legislaţia dreptului muncii şi la faptul că acesta invocă

un caz de discriminare raportat la vârstă, pretins a se fi ivit în materia încetării

raporturilor de muncă, cu ocazia reorganizării pârâtei şi a emiterii unor preavize atât

reclamantului cât şi unui coleg ce avea acelaşi post şi căruia i s-ar fi propus şi un loc

de muncă vacant în cadrul societăţii, spre deosebire de tratamentul aplicat celui

dintâi.

În concluzie, a reţinut instanţa, în vederea stabilirii existenţei unei discriminări în

cauză, se cer a fi avute în vedere nu numai regulile generale consacrate de

Ordonanţa Guvernului nr.137/2000, ci este necesar a se stabili în concret, prin

raportare la legislaţia muncii, dacă pârâta a procedat de maniera relevată în acţiune

şi, cel mai important, dacă şi în ce măsură era obligată din perspectiva Legii nr.

53/2003 şi a altor acte normative incidente să îi acorde reclamantului, prin preavizul

de concediere, aceleaşi oportunităţi pretins a fi fost propuse colegului ce a ocupat un

post similar, şi, subsecvent, dacă refuzul de a i le acorda poate fi justificat din

perspectiva aceleiaşi legislaţii a dreptului muncii, ori pârâta a acţionat

discriminatoriu,în condiţiile în care art. 5 din Legea nr. 53/2003 reglementează

principiul nediscriminării (egalităţii de tratament) în raporturile de muncă.

Astfel investită, Curtea a reţinut că acţiunea reclamantului vizează o pretinsă

discriminare în aplicarea condiţiilor care au condus la încetarea raporturilor juridice

de muncă ce au legat părţile în proces, afirmativ bazată pe criteriul vârstei.

Prin urmare, discriminarea a cărei victimă se pretinde a fi reclamantul presupune

analizarea - prin comparaţie cu ceilalţi subiecţi aflaţi în situaţie similară - aspectelor

specifice ce au caracterizat încheierea, desfacerea şi încetarea raporturilor de

Pagină 35 din 43

muncă, situaţie în care, justificat, competenţa de soluţionare a cauzei în primă

instanţă revine completului specializat în materia litigiilor de muncă şi asigurărilor

sociale al aceleiaşi secţii a instanţei.

9. Nelegală comunicare a hotărârii judecătoreşti.

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 284

Dacă legea nu prevede altfel, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii,

cazurile de echipolenţă neputând fi extinse la alte situaţii decât cele expres prevăzute

de lege.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 335 din 16 septembrie 2015, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 668/A/22 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

3743/30/2014 a fost admisă cererea de repunere în termenul de apel formulată de

apelanta B.A. şi a fost admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr.

11218/06.12.2004 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr.

5395/11.08.2004 în contradictoriu cu intimatul reclamant B.I. şi intimaţii pârâţi S.P.,

ş.a.; în consecinţă, a fost anulată sentinţa, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la

Judecătoria Timişoara.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a avut în vedere că, prin acţiunea înregistrată la

Judecătoria Timişoara sub nr. 5395/2004, reclamantul B.I. a chemat în judecată

paraţii S.P., T.R., B.M., B.N., B.M., B.M. şi S.P., solicitând instanţei ca, prin hotărârea

ce va pronunţa, să dispună sistarea stării de indiviziune asupra imobilului înscris în

CF nr. 1 prin atribuirea imobilului către reclamant în cota de 1/1 parte, cu obligaţia

acestuia de a despăgubi paraţii cu echivalentul cotei deţinute, raportat la valoarea de

circulaţie a imobilului şi să dispună intabularea dreptului de proprietate cu titlu de

sistare indiviziune.

Prin sentinţa civilă nr. 11218/06.12.2004 a fost admisă acţiunea astfel formulată.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta B.A. (în calitate de moştenitoare a pârâtei

B.M.), solicitând repunerea în termenul de apel; admiterea apelului, anularea

sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât dosarul a fost

soluţionat în lipsa apelantei, nelegal citată.

În motivarea cererii de repunere în termenul de apel, raportat la prevederile art. 103

din Codul de procedură civilă, apelanta a menţionat că a aflat de existenţa dosarului

de mai sus şi a sentinţei atacate doar după data de 05.05.2014. La data soluţionării,

mama sa (G.M.) - care a avut calitatea de pârâtă - era decedată, după cum rezultă

din certificatul de deces ataşat, iar la ultimul domiciliu al acesteia nu a primit vreo

citaţie în acest dosar.

Pagină 36 din 43

În motivarea apelului, a menţionat că intimatul B.I. a formulat în contradictoriu cu

pârâţii S.P., ş.a. o acţiune având ca obiect sistare stare de indiviziune, dosarul nr.

5395/11.08.2004 fiind soluţionat cu nelegala citare a moştenitorilor părţilor decedate.

La data promovării acţiunii, mama sa, G.M., era decedată, aşa cum rezultă din

certificatul de deces emis în anul 2004, ataşat cererii de apel. În considerarea acestui

fapt, acţiunea de ieşire din indiviziune ar fi trebuit să fie promovata în contradictoriu

cu apelanta, în calitate de moştenitoare a pârâtei G.M.

Examinând în prealabil cererea de repunere în termenul de apel, instanţa a reţinut

următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) C. pr. civ., termenul de apel este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Articolul 103 alin. (1) C. pr. civ. prevede că neexercitarea în termenul legal a căii de

atac atrage decăderea, afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea

dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Conform art. 103 alin. (2) C. pr. civ., în cel din urmă caz actul de procedură se va

efectua în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi în acelaşi termen vor fi

arătate şi motivele de apel.

Aşadar, legea permite părţii care nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de

lege datorită unei împrejurări mai presus de voinţa sa să o exercite în termen de 15

zile de la încetarea împiedicării.

Apelanta - aşa cum rezultă din certificatul de calitate de moştenitor nr.44 - este

moştenitoarea pârâtei G.M., decedată la data de 12.06.1994.

Întrucât la data introducerii acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 5395/11.08.2004

al Judecătoriei Timişoara mama sa era decedată, iar hotărârea nu i-a fost

comunicată (despre existenţa acesteia aflând la începutul lunii mai, când avocatul

său a studiat dosarul) apelanta a solicitat repunerea în termenul de exercitare a

apelului.

Nechemarea în judecată a apelantei, în calitate de succesoare a defunctei G.M. şi

necomunicarea hotărârii pronunţată de prima instanţă constituie o împrejurare mai

presus de voinţa apelantei, care a împiedicat-o să declare apelul în termenul

prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte introducerea cererii de apel în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării, tribunalul a reţinut că acest termen a fost respectat, în lipsa comunicării

hotărârii apelate şi în lipsa unor dovezi din care să rezulte cu evidenţă că apelanta a

Pagină 37 din 43

luat cunoştinţă de existenţa hotărârii apelate în luna aprilie 2014, termenul de apel

impunându-se a fi calculat raportat la data de 05.05.2014 (data la care apelanta

susţine că avocatul său a studiat dosarul nr. 5395/11.08.2004, al Judecătoriei

Timişoara).

Susţinerea intimatului reclamant potrivit căreia apelanta a aflat despre existenţa

dosarului şi, implicit, despre pronunţarea hotărârii judecătoreşti apelate încă din vara

anului 2013 nu a fost dovedită, iar faptul că, în luna aprilie 2014, apelanta a angajat

un expert evaluator pentru a face demersuri la OCPI în vederea identificării terenului

înscris în CF nr.1, iar acesta a identificat existenţa a două dosare în legătură cu

terenul din litigiu, nu este de natură a duce la concluzia că apelanta a luat cunoştinţă

la acest moment de existenţa unei hotărâri care îi prejudiciază interesele.

Prin urmare, întrucât cererea de repunere în termenul de apel înregistrată pe rolul

instanţei la data 20.05.2015 a fost formulată cu respectarea termenul de 15 zile

prevăzut de art. 103 alin. (2) C. pr. civ. şi întrucât apelanta a dovedit că a fost

împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa să formuleze apelul în termenul

de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. pr. civ., cererea de repunere în termen a

fost apreciată ca întemeiată şi a fost admisă ca atare.

Cât priveşte apelul, tribunalul a constatat că este întemeiat, având în vedere

următoarele:

Prin cererea înregistrată în dosarul nr. 5395/2004 al Judecătoriei Timişoara,

reclamantul B.I. a chemat în judecată pe pârâţii S.P., ş.a., solicitând instanţei să

dispună sistarea stării de indiviziune asupra imobilului înscris în CF nr. 1.

Apelanta B.A., moştenitoare a pârâtei G.M., a criticat hotărârea astfel pronunţată,

susţinând că, la data introducerii acţiunii de către reclamant, atât mama sa, cât şi

ceilalţi pârâţi erau decedaţi, iar moştenitorii nu au fost citaţi. Prin urmare, întrucât

cauza a fost soluţionată în primă instanţă cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute de art. 105 alin. (2) C. pr. civ., (nulitatea actelor de procedură efectuate în

contradictoriu cu un pârât decedat neputând fi acoperită) şi văzând că apelanta a

solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza prevederilor art. 297 alin. (1) C. pr.

civ., tribunalul a dispus conform celor mai sus-arătate.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul B.I., care a criticat-o ca fiind

nelegală, solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de repunere în termen,

cu consecinţa respingerii ca tardiv a apelului declarat de B.A.

În motivare a arătat că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal momentul în care

apelanta a luat cunoştinţă despre existenţa prezentului dosar, cu consecinţe asupra

momentului la care a început să curgă termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 alin.

(1) C. pr. civ..

Pagină 38 din 43

Astfel, a învederat recurentul, dispoziţiile art. 103 C. pr. civ. potrivit cărora actul de

procedură neîndeplinit în termen se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea

împiedicării nu au fost respectate în cauză, câtă vreme motivarea cererii de apel şi,

respectiv, a cererii de repunere în termen au fost depuse la dosar la 20.05.2014,

după expirarea sus-menţionatului termen.

A mai arătat că în mod greşit a reţinut tribunalul că apelanta a luat cunoştinţă despre

existenţa dosarului la 5.05.2014, câtă vreme, din probele administrate şi din

susţinerile apelantei în prezentul dosar şi în cel cu nr. 886/59/2014 al Curţii de Apel

Timişoara, rezultă că, în urma serviciilor prestate de PFA T.C., aceasta a intrat în

posesia extraselor de carte funciară referitoare la imobil (dosarul de faţă fiind notat în

cartea funciară) în data de 14.04.2014, fiind fără relevanţă că avocatul ar fi studiat

cele două dosare la 05.05.2014.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ..

Examinând recursul, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.103 C. pr. civ., „Neexercitarea oricărei căi de atac … în

termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când

partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la

încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.”

În cauză, invocând incidenţa acestei norme, apelanta a formulat la 20.05.2014

„cerere de repunere în termenul de apel şi apel împotriva sentinţei civile

nr.11218/06.12.2004”, învederând că a aflat despre existenţa dosarului şi a sentinţei

după data de 05.05.2014 şi că sentinţa nu a fost comunicată la ultimul domiciliu al

defunctei sale mame - pârâtă în dosar.

Astfel, în contra susţinerilor recurentului, actele procedurale despre care fac vorbire

dispoziţiile art.103 C. pr. civ. (cererea de apel şi cererea de repunere în termen în

conţinutul căreia sunt indicate motivele împiedicării) au fost depuse în interiorul

termenului prevăzut de norma legală menţionată.

Nefondate au fost găsite şi susţinerile recurentului vizând caracterul derogatoriu al

dispoziţiilor art.103 C. pr. civ. de la prevederile art. 287 alin. (1) pct. 3, alin. (2) C. pr.

civ. (potrivit cărora arătarea motivelor de apel se poate face până la prima zi de

înfăţişare) cu consecinţa nelegalei admiteri a cererii de repunere în termen, câtă

vreme art. 103 C. pr. civ. impune doar ca actul de procedură (în cauză, cererea de

apel) să fie îndeplinit în termen, fără a impune condiţia regularităţii acestui act,

consecinţa fiind că asupra legalităţii sesizării instanţa se va pronunţa ulterior admiterii

cererii de repunere în termenul de îndeplinire a actului. Astfel, este posibil ca instanţa

investită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile sus-menţionatei norme să dispună

Pagină 39 din 43

repunerea în termen, însă să constate că actul nu îndeplineşte condiţiile de formă ori

fond cerute de lege şi să aplice sancţiunea prevăzută pentru neîndeplinirea acestor

condiţii.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentului, pentru admiterea cererii de repunere

în termenul de exercitare a căii de atac, apelanta nu era ţinută să arate motivele de

netemeinicie şi/sau nelegalitate în interiorul termenului de 15 zile de la încetarea

împiedicării ci în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 287 C. pr. civ. mai sus-arătate.

Nu sunt fondate ca temeiuri de modificare ori casare a deciziei recurate nici

susţinerile vizând greşita stabilire de către instanţa de apel a datei la care apelanta a

aflat despre existenţa dosarului în care a fost pronunţată sentinţa apelată,respectiv a

datei la care a început să curgă termenul de 15 zile prevăzut de art. 103 C. pr. civ.

Astfel, în primul rând, tribunalul s-a raportat la probele administrate în cauză şi a

interpretat aceste probe pentru a stabili data ca fiind 5.05.2014. Criticile recurentului

vizând aprecierea şi interpretarea probelor vizează modalitatea în care instanţa a

reţinut acest moment ca situaţie de fapt şi, astfel, se constituie în critici de

netemeinicie a deciziei recurate. Or, câtă vreme în recurs modificarea ori casarea

hotărârii atacate se poate dispune numai pentru motive de nelegalitate, instanţa de

recurs nu poate proceda la reaprecierea probelor şi la reevaluarea situaţiei de fapt

reţinută, criticile vizând aceste împrejurări putând fi, eventual, subsumate dispoziţiile

art. 304 pct. 10, 11 C. pr. civ., norme legale abrogate la data pronunţării deciziei

recurate.

În al doilea rând, solicitând repunerea în termen, apelanta a invocat că mama sa -

pârâtă în cauză era decedată la data pronunţării hotărârii primei instanţe şi că

hotărârea nu i-a fost comunicată. Aceste susţineri nu au fost contestate de recurent,

domnia sa invocând că apelanta a luat cunoştinţă despre existenţa dosarului la o

dată anterioară, respectiv la 14.04.2014, când a intrat în posesia extraselor de carte

funciară unde era notat (şi) acest dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 284 C. pr. civ., termenul de apel este de 15 zile de la

comunicarea hotărârii, dovada comunicării făcându-se prin actul întocmit în acest

scop de agentul procedural. Corespunde realităţii că, în aplicarea principiului

echipolenţei, dovada comunicării (şi, pe cale de consecinţă, a faptului luării la

cunoştinţă de partea interesată despre existenţa şi conţinutul hotărârii judecătoreşti)

se poate face prin alte mijloace de probă, însă doar în situaţiile expres şi limitativ

prevăzute de lege.

Or, notările de carte funciară cu privire la un dosar al instanţei vizând imobilele aici

înscrise nu sunt asimilate de norma de procedură cu o prezumţie a luării la

cunoştinţă de partea interesată a hotărârii pronunţată în acel dosar, astfel că sunt

Pagină 40 din 43

nefondate susţinerile recurentului potrivit cărora termenul de repunere în termen a

început să curgă la data la care apelanta ar fi intrat în posesia extraselor de carte

funciară, întrucât la acea dată ar fi cunoscut existenţa sentinţei şi conţinutul acesteia.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul declarat de reclamant.

10. Raportul dintre Legea nr. 255/2010 şi Legea nr. 33/1994 în materia

acordării cheltuielilor de judecată

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rep.: art. 38

Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară

realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local : art. 23 alin. (1), alin.

(3), art. 34 alin. (3)

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 274 alin. (1)

Acordarea cheltuielilor de judecată în cadrul litigiilor având ca obiect exproprierea de

imobile, guvernată de Legea nr. 255/2010 se distribuie în raport cu exigenţele

Codului de procedură civilă, la ale cărei norme se face trimitere expresă prin

dispoziţiile art. 23 alin. (3) coroborat cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, iar nu

în raport cu dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 33/1994, întrucât dispoziţiile art. 34 din

Legea nr. 255/2010 stipulează că acest act normativ se completează cu dispoziţiile

Legi nr. 33/1994, însă numai dacă prevederile legii menţionate nu contravin celor ale

Legii nr. 255/2010, or în privinţa cheltuielilor de judecată Legea nr. 255/2010 conţine

dispoziţii exprese, de strictă interpretare şi care fac trimitere la procedura de drept

comun.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 254 din 9 iunie 2015, Prof.univ.dr. L.B.

Prin sentinţa civilă nr. 3075/PI/30.12.2014 pronunţată în dosar nr. 9030/30/2011,

Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Timişoara,

împotriva pârâţilor CNADNR SA având ca obiect expropriere şi a obligat Statul

Român să plătească reclamantei 1500 lei, achitate de aceasta cu titlu de onorariu

provizoriu de expert, respectiv să plătească fiecărui expert câte 700 lei, reprezentând

diferenţă de onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 38 din Legea 33/1994:

„Toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi

retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de expropriator”,

astfel că nu importă culpa procesuală.

Împotriva acestei hotărâri pârâtul a declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 254/09.06.2015, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin CNADNR SA şi a modificat în parte sentinţa în

Pagină 41 din 43

sensul că a înlăturat obligaţia pârâtului la plata către reclamantă a cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariu expert, respectiv diferenţa de plată onorariu expert.

Curtea a reţinut că exproprierea evocată în cauză s-a realizat la data de 16.08.2011,

respectiv sub imperiul Legii nr. 255/2010 cu modificările şi completările ulterioare,

act normativ special şi parţial derogatoriu de la dreptul comun în materie de

expropriere (Legea nr. 33/1994), norme care se completează cu dispoziţiile art. 21-27

din Legea nr. 33/1994 doar în ce priveşte stabilirea despăgubirii.

Astfel, deşi dispoziţiile art. 34 ale Legii nr. 255/2010 menţionează că acest act

normativ se completează cu dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi cele ale codurilor civil şi

de procedură civilă, acest lucru este permis doar dacă prevederile legale menţionate

nu contravin celor ale Legii nr. 255/2010.

Or, Legea nr. 255/2010 [art. 23 alin. (3) coroborat cu art. 23 alin. (1)], spre deosebire

de Legea nr. 33/1994, prevede expres că vor fi avansate cheltuielile necesare pentru

realizarea expertizelor de evaluare a cuantumului despăgubirilor în cadrul litigiilor în

instanţă în conformitate cu procedura de drept comun.

Cum în speţă s-au respins în totalitate pretenţiile reclamantei, aceasta este partea

căzută în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la

1865, astfel că toate cheltuielile de judecată vor cădea în sarcina reclamantei.

11. Renunţare la judecată. Legalitate

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 406

Contrar susţinerilor recurenţilor, luând act de renunţarea reclamantului la judecata

apelului, tribunalul nu a procedat la o judecată în fond a cererii de chemare în

judecată, ci a procedat la simpla validare a actului de voinţă al apelantului, fără ca

hotărârea astfel pronunţată să se întemeieze pe susţinerile părţilor vizând fondul

pricinii.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 319 din 10 septembrie 2015, F.Ş.

Prin decizia civilă nr.217/04.03.2015 pronunţată în dosarul nr. 12275/325/2014,

Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de reclamantul V.N. împotriva sentinţei civile

nr. 7015/07.05.2014 pronunţată de Judecătoria Timişoara în contradictoriu cu pârâţii

S.C., S.M. şi S.R. În consecinţă,instanţa a anulat sentinţa atacată, a luat act de

renunţarea reclamantului la judecată şi a respins cererea de intervenţie accesorie

formulată în favoarea reclamantului de intervenienta SC M. SRL.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a respins cererea de suspendare întemeiată pe

dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din noul Cod de procedură civilă până la

Pagină 42 din 43

soluţionarea definitivă a cererii de reintegrare cale de ordonanţă preşedinţială

formulată de pârâţi în dosar civil nr. 1067/325/2015,apreciind că nu se impune o

oprire temporară a cursului judecăţii în prezenta cauză - având ca obiect evacuare -

întrucât, aşa cum pârâţii intimaţi au arătat, ordonanţa dată de Judecătoria Timişoara

în prima instanţă nu a fost pusă în executare. Pe de altă parte, reclamantul a arătat

că, oricum, pârâţii nu mai locuiesc în imobilul proprietatea sa încă din luna mai a

anului 2014, situaţia fiind neschimbată până în prezent, reclamantul învederând în

mod expres şi că aceştia au procedat inclusiv la predarea cheilor.

Cererea de suspendare a judecăţii fiind respinsă, văzând invocarea de către

reclamant a dispoziţiilor art. 406 din noul Cod de procedură civilă şi constatând că

pârâţii nu s-au opus acestei manifestări de voinţă a reclamantului apelant, care a şi

precizat că interesul său procesual a dispărut pe parcursul soluţionării cauzei, pârâţii

părăsind imobilul din luna mai 2014 instanţa de judecată a admis apelul,a anulat

sentinţa atacată şi a luat act de renunţarea reclamantului la judecata cererii. Pe cale

de consecinţă,cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului a fost

respinsă ca rămasă fără interes.

Împotriva deciziei au formulat recurs în termen pârâţii,care au invocat în drept

dispoziţiile art. 406 alin. (6) şi art. 483 din noul Cod de procedură civilă.

Critica a vizat în esenţă faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive

contradictorii, respectiv părăsirea voluntară a imobilului din luna mai 2014 şi predarea

voluntară a cheii, fiind expuse pe larg motivele pentru care această motivare este

contradictorie chiar în raport cu aspectele reţinute de către tribunal.

În motivare,au arătat că acţiunile intimatului contrazic susţinerile sale, întrucât ei nu

ar fi putut pătrunde în locuinţă daca ar fi predat-o şi şi-ar fi părăsit în mod voluntar

domiciliul. Pentru a obţine obligarea intimatului să le permită accesul în domiciliu,au

formulat cerere de ordonanţă preşedinţială care a făcut obiectul dosarului nr.

1067/325/2015 al Judecătoriei Timişoara, iar în locuinţă se găsesc bunurile

proprietatea lor, bunuri la care nu au acces, şi de care se folosesc fără drept

reclamantul şi o persoană străină. Totodată, au arătat, ei sunt cei care achită impozit

pentru proprietatea domniilor lor, reprezentând apartamentul din partea dreaptă a

imobilului şi cheltuielile către furnizorii de servicii.

Pentru aceste motive, au solicitat modificarea deciziei în sensul înlăturării

considerentelor instanţei de apel cu privire la evacuarea „voluntară" efectuată din

luna mai 2014 şi predarea cheilor, întrucât aceste aspecte nu doar că nu au fost

probate de către intimat, dar sunt contradictorii considerentelor anterioare ale

instanţei.

Pagină 43 din 43

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Curtea a constatat că în cauză nu

sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul Cod

de procedură civilă, întrucât decizia de validare a renunţării la judecată dată în apel

s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 406 alin. (5) şi alin. (6) din noul Cod de

procedură civilă, fără a prejudicia în vreun fel poziţia sau situaţia actualilor recurenţi.

În acest sens,instanţa a constatat că în realitate, recurenţii nu critică dispozitivul

deciziei recurate, ci pretinse considerente. Or, în urma unei lecturări atente se poate

observa fără dubiu că instanţa de apel nu face decât o simplă enumerare a

susţinerilor părţilor în cursul judecării apelului,fără ca aceste enumerări să fie regăsite

drept considerente, respectiv argumente sau concluzii ale instanţei privind decizia de

luare act de renunţarea la judecată.

Cu alte cuvinte, tribunalul nu a procedat la o judecată în fond a cererii de evacuare,

nu a tras concluzii şi nici nu a argumentat în vreun fel decizia de a lua act de

renunţarea la judecata apelului,ci a procedat la simpla validare a actului de voinţă al

apelantului. Astfel, instanţa de apel a încadrat în mod temeinic şi legal actul de

dispoziţie procesuală privind renunţarea la judecată,fără a realiza o evaluare în fond

a materialului probator şi fără a soluţionat pe fond litigiul, luând doar act de

renunţarea la judecată apelului.

Pentru aceste considerente, Cutea a respins ca nefondat recursul pârâţilor.