1

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA Litigii de MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Trimestrul al IV-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins §. Dreptul muncii ..................................................................................................................................... 3

1. Acţiune în pretenţii întemeiată pe un contract de formare profesională încheiat concomitent

cu un antecontract individual de muncă. Instanţa competentă ........................................................ 3

2. Perioada de probă. Efectele nelegalităţii perioadei de probă convenită de părţi printr-un

contract individual de muncă pe durată determinată ....................................................................... 5

3. Răspunderea patrimonială a salariatului. Naşterea dreptului la acţiune ................................ 10

4. Termenul de preaviz în cazul concedierii. Natură juridică. Momentul de la care începe

curgerea termenului de preaviz ..................................................................................................... 15

§. Asigurări sociale ................................................................................................................................ 19

5. Timpul util la pensie. Dovezi admisibile ............................................................................... 19

§. Aspecte de drept procesual ................................................................................................................ 23

6. Stabilirea punctajelor anuale pentru perioada anterioară datei de 1.04.2001. Conţinutul

obligatoriu al adeverinţei care atestă sporurile cu caracter permanent. În ipoteza cumulului de

funcţii, se utilizează doar salariile brute sau nete, după caz, inclusiv sporurile cu caracter

permanent, corespunzătoare funcţiei de bază ................................................................................ 23

3

§. Dreptul muncii

1. Acţiune în pretenţii întemeiată pe un contract de formare profesională

încheiat concomitent cu un antecontract individual de muncă. Instanţa competentă

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, rep.: art. 192 – art. 200, art. 266

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 94 pct. 1 lit. k)

Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la

încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau,

după caz, colective de muncă prevăzute de Codul muncii, precum şi a cererilor privind

raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit Codului muncii.

Acţiunea în pretenţii întemeiată pe un contract de formare profesională încheiat

concomitent cu un antecontract individual de muncă excede jurisdicţiei muncii, deoarece

între părţile nu există un contract individual de muncă, în contextul în care antecontractul

individual de muncă nu dă naştere unor raporturi juridice de dreptul muncii, iar formarea

profesională nu se realizează în condiţiile art. 192 şi următoarele din Codul muncii, ci din

iniţiativa şi pe cheltuiala beneficiarului.

O astfel de acţiune reprezintă un litigiu de natură civilă cu profesionişti, competenţa

materială de soluţionare fiind determinată în funcţie de valoarea obiectului cererii.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Sentinţa civilă nr. 9 din 15 decembrie 2016,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. x/325/2015, reclamanta A...

SRL B… a chemat în judecată pârâtul C... solicitând instanţei ca, prin hotărârea

judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 90.331 lei,

reprezentând creanţa certă, lichidă şi exigibilă izvorâtă din contractul de formare profesională

„Type Rating ATR” nr. 124/29 iunie 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3155/30 martie 2016, s-a declinat competenţa de soluţionare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiş – Secţia I civilă.

Pentru a proceda la declinarea competenţei, instanţa a reţinut că obiectul pricinii îl

reprezintă o creanţă izvorâtă din contractul de formare profesională nr. 124/29 iunie 2012,

încheiat în scopul obţinerii licenţei pe tipul de aeronavă ATR 72-500, pârâtul încheind cu

reclamanta în aceeaşi zi: 29.06.2012 antecontractul individual de muncă fără număr.

Formarea profesională efectuată se încadrează în prevederile legale din Codul muncii,

şi anume: în dispoziţiile Capitolului II – Contracte speciale de formare profesională

organizată de angajator.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 25323/325/10.05.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 2837/17 noiembrie 2016, s-a admis excepţia de necompetenţă

materială a Tribunalului Timiş, invocată de către reclamantă, şi s-a declinat competenţa de

soluţionare a acţiunii în favoarea Judecătoriei Timişoara.

4

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Tribunalul Timiş a înaintat cauza

Curţii de Apel Timişoara în vederea stabilirii instanţei competente.

Pentru a proceda în acest sens, tribunalul a reţinut că cererea are ca obiect obligarea

pârâtului la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea unui curs organizat de

reclamantă în vederea obţinerii de către pârât a calificării pe un anumit tip de aeronavă în baza

contractului de formare profesională „Tip Rating ATR” nr. 124/29 iunie 2012, încheiat între

părţi.

Art. 94 alin. 1 litera k din Codul de procedură civilă prevede că judecătoria judecă în

primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,

indiferent de calitatea părţilor.

Potrivit art. 266 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea

conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi

încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul

cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit

prezentului cod.

Între părţile din proces nu există încheiat un contract individual de muncă, litigiul

privind raporturile juridice născute din contractul nr. 124/29 iunie 2012, încheiat de

reclamantă, în calitate de profesionist, şi un alt subiect de drept civil fiind soluţionat de

instanţele care au competenţă de soluţionare în materie comercială.

Prin urmare, acţiunea în pretenţii formulată de către reclamantă este un litigiu de

natură civilă cu profesionişti, care atrage competenţa materială de primă instanţă a

judecătoriei raportat la valoarea obiectului cererii, în speţă aceasta fiind sub valoarea de

200.000 lei.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la 8 decembrie 2016 sub nr.

x/325/2015.

Urmare a analizării conflictului negativ de competenţă, prin prisma obiectului cererii,

înscrisurilor de la dosar şi dispoziţiilor legale incidente, Curtea a apreciat că Judecătoriei

Timişoara îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, cu următoarea motivare:

Conform art. 266 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea

conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi

încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul

cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit

prezentului cod.

Obiectul prezentului litigiu excede jurisdicţiei muncii, aşa cum este definită de

dispoziţiile art. 266 din Codul muncii, deoarece între părţile în litigiu nu există raporturi de

muncă, iar formarea profesională nu a fost efectuată în condiţiile art. 192 şi următoarele din

Codul muncii, formarea profesională având loc din iniţiativa şi pe cheltuiala beneficiarului.

Împrejurarea că pârâtul a încheiat cu SC D… SA un antecontract individual de muncă

şi că deţinerea licenţei era o condiţie de angajare nu este de natură a atrage aplicabilitatea

dispoziţiilor Codului muncii, deoarece antecontractul nu dă naştere unor raporturi de dreptul

muncii.

Acţiunea în pretenţii formulată de către reclamantă este un litigiu de natură civilă cu

profesionişti, competenţa urmând a fi determinată în funcţie de valoarea obiectului cererii.

5

Potrivit art. 94 pct. 1 litera k) din Codul de procedură civilă, judecătoria judecă în

primă instanţă orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,

indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Valoarea pretenţiilor formulate fiind sub 200.000 lei, competenţa de soluţionare a

cauzei revine Judecătoriei Timişoara.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 135 şi art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură

civilă, Curtea a stabilit în favoarea Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a

acţiunii.

2. Perioada de probă. Efectele nelegalităţii perioadei de probă convenită de

părţi printr-un contract individual de muncă pe durată determinată

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, rep.: art. 31 alin. (3), art. 57 alin. (1) şi alin. (4)

şi art. 85 lit. b)

Prevederile art. 85 din Codul muncii conţin o interdicţie absolută de a negocia durata

perioadei de probă peste un anumit număr de zile lucrătoare, reglementat legal în funcţie de

durata contractului individual de muncă încheiat, scopul urmărit fiind, printre altele, de a

proteja interesele salariatului vizând certitudinea şi stabilitatea unui loc de muncă. Aceasta

în condiţiile în care, în timpul perioadei de probă, raporturile cu angajatorul pot înceta prin

simpla manifestare de voinţă a angajatorului, în timp ce, după expirarea ei, salariatul se

bucură de toate garanţiile legale care îl pun la adăpost de o concediere abuzivă, bazată pe

liberul arbitru al unităţii angajatoare.

Nerespectarea cerinţei legale imperative privitoare la durata maximă a perioadei de

probă în cazul încheierii unui contract individual de muncă pe durată determinată se

sancţionează cu nulitatea parţială a acestuia, clauza privitoare la durata perioadei de probă

fiind înlocuită cu dispoziţiile legale aplicabile.

Într-o astfel de situaţie contractul individual de muncă pe durată determinată poate

înceta legal prin simpla notificare a angajatorului, doar dacă ea este emisă înlăuntrul duratei

legale a perioadei de probă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1224 din 12 octombrie 2016,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 474/21.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/108/2016,

Tribunalul Arad a respins acţiunile civile conexate formulate de reclamanta A... împotriva

pârâtei SC B… SRL C…, având ca obiect anularea celor două notificări de încetare a

contractului de muncă nr. 17/2015, a măsurilor de încetare a contractului de muncă dispuse

prin acestea, precum şi obligarea pârâtei să achite reclamantei cele 3 salarii de la data încetării

contractului de muncă până la expirarea duratei acestuia: 23.05.2016, respectiv 4.953 lei.

Totodată, reclamanta a fost obligată la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în

sumă de 800 lei, reprezentând onorariu avocat.

6

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că excepţia lipsei de interes

a reclamantei în promovarea cererii de chemare în judecată nu este întemeiată, deoarece

interesul, ca o condiţie de exercitare a acţiunii, reprezintă folosul practic urmărit de

reclamantă prin declanşarea procedurii judiciare. Interesul trebuie să fie determinat, legitim,

personal, născut şi actual.

Interesul este legitim dacă nu contravine legii sau regulilor de convieţuire socială. O

astfel de cerinţă trebuie deosebită de condiţia legalităţii cerinţei formulate, ce implică o

examinare a fondului cauzei.

Aceasta din urmă este situaţia în cauză, pârâta susţinând nelegalitatea pretenţiilor

reclamantei, respectiv lipsa lor de temeinicie, constatare ce se poate face doar prin analizarea

fondului pretenţiilor.

Legitimitatea interesului presupune ca folosul practic urmărit să nu contravină legii,

ori reclamanta solicită anularea celor două notificări cea de încetare a contractului individual

de muncă nr. 895/15.02.2016 şi cea de preaviz nr. 906/08.03.2016, emise de pârâtă, precum şi

obligarea pârâtei la cele 3 salarii de la data încetării contractului de muncă până la expirarea

duratei acestuia: 23.05.2016, respectiv 4.953 lei, astfel de pretenţii fiind permise de lege.

Numai în urma administrării probelor se poate stabili în ce măsură reclamanta este îndreptăţită

sau nu la acordarea acestor pretenţii.

Asupra fondului cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost angajata

societăţii pârâte în baza contractului individual de muncă nr. 17/20.11.2015 pentru o perioadă

de 6 luni, cu începerea activităţii din 23.11.2015, părţile convenind, la art. L lit. a) din

contract, o perioadă de probă de 90 de zile şi nu de 15 zile.

Perioada de probă este negociabilă, fiind în cazul de faţă stabilită la un număr de 90 de

zile, ce profită ambelor părţi. Astfel, reclamanta poate constata cu exactitate cerinţele postului

ofertat de angajator, dacă poate sau nu face faţă acestora, iar angajatorul la rândul lui, are

posibilitatea de a verifica pe o perioadă mai lungă de timp dacă angajatul se ridică la nivelul

exigenţelor stabilite pentru postul ocupat.

Înăuntrul termenului de 90 de zile, pârâta a emis notificarea nr. 895/15.02.2016, prin

care a înştiinţat-o pe reclamantă că, începând cu data de 16.02.2016, îi încetează contractul

individual de muncă prin aplicarea art. 31 alin. (3) din Codul muncii, reclamanta

nemaiprezentându-se la locul de muncă.

La data de 08.03.2016, societatea pârâtă, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii,

a formulat notificare de preaviz, prin care îi aduce la cunoştinţă reclamantei că, urmare a

reorganizării activităţii societăţii, în urma reducerii activităţii prestate de societate, încetează

contractul individual de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art. 65-67 din Codul muncii şi

se acordă un preaviz de 20 de zile lucrătoare de la data de 10.03.2016. La împlinirea

termenului de preaviz, urmează a se aplica decizia de concediere a salariatului având ca efect

încetarea contractului individual de muncă, ca urmare a concedierii individuale din iniţiativa

angajatorului, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, începând cu data de

07.04.2016.

Perioada de probă reprezintă intervalul de timp în care se verifică aptitudinile şi

pregătirea profesională a salariatului şi, în funcţie de rezultate, dacă sunt negative, se poate

7

exercita, fără preaviz, în ultima zi a perioadei respective, dreptul angajatorului de a-l concedia

pe salariat pentru necorespundere profesională.

Art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Codul muncii prevede că, „pentru verificarea

aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o

perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie … . Pe

durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta printr-o

notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricărei părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia”.

Potrivit art. 31 alin. (4) din Codul muncii, pe durata perioadei de probă salariatul se

bucură de toate drepturile şi are toate obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul

colectiv de muncă, în regulamentul intern şi în contractul individual de muncă.

Perioada de probă are natura juridică a unei clauze legale de dezicere în favoarea

ambelor părţi, fiind ca şi natură juridică o condiţie rezolutorie care afectează existenţa

contractului individual de muncă. Astfel, dacă salariatul nu corespunde postului, condiţia se

consideră îndeplinită, iar contractul individual de muncă se desfiinţează, însă, întrucât

contractul individual de muncă este un contract cu executare succesivă, desfiinţarea nu va

afecta efectele deja produse ale contractului, care rămân câştigate părţilor.

De altfel, chiar Curtea Constituţională, în Decizia nr. 653/2011, a reţinut că „art. 31

din Codul muncii instituie posibilitatea angajatorului, dar şi a angajatului de a evalua

condiţiile exercitării drepturilor şi obligaţiilor ce reies din contractul individual de muncă,

având posibilitatea de a înceta raporturile de muncă fie la sfârşitul perioadei de probă, fie la

termenul stabilit, fie chiar anterior. Aşadar, pe durata perioadei de probă, raporturile de muncă

au un caracter precar, nefiind consolidate decât după expirarea acestei perioade şi numai dacă

salariatul corespunde profesional postului în care este încadrat ori dacă este mulţumit de acel

post şi doreşte să continue activitatea. Beneficiul sistării raporturilor de muncă prin simpla

notificare serveşte ambelor părţi ale contractului”.

Ca atare, în cadrul perioadei de probă angajatorul verifică pregătirea şi aptitudinea

salariatului, iar acesta din urmă constată dacă angajatorul în cauză este sau nu convenabil

pentru el.

În speţă, perioada de probă de 90 de zile a cuprins intervalul 23.11.2015 - 20.02.2016,

iar notificarea a fost emisă în cursul perioadei de probă, contrar susţinerilor reclamantei,

notificarea producându-şi efectele de la comunicarea ei reclamantei, sub semnătură.

Prima instanţă a constatat că pârâta a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 31 alin. (3)

din Codul muncii, emiţând o notificare nemotivată de încetare a raporturilor de muncă dintre

părţi.

De altfel, chiar Curtea Constituţională, în Decizia nr. 653/2011, a reţinut că: „Astfel se

instituie o modalitate simplificată de încetare a raporturilor de muncă, prin intermediul căreia

părţile au posibilitatea de a denunţa unilateral raporturile de muncă, fără a fi ţinute de

obligaţiile ce trebuie respectate cu prilejul concedierii ori al demisiei”.

Același lucru l-a reţinut Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 334/2012, stipulând

că: „De aceea, pentru a verifica aptitudinile profesionale ale angajatului, legiuitorul a introdus

şi o condiţie specială, aplicabilă raportului de muncă astfel încheiat, şi anume notificarea

prevăzută la art. 31 alin. (3) din Codul muncii, notificare ce nu trebuie motivată şi care

echivalează cu faptul că aptitudinile profesionale ale angajatului nu corespund cerinţelor

8

postului. Este o decizie discreţionară luată de angajator, acesta deţinând o poziţie care

presupune inclusiv luarea unei atare decizii. De altfel, clauza contractuală criticată încurajează

perfecţionarea profesională continuă a angajaţilor, fiind convenită şi agreată de ambele părţi la

încheierea contractului”.

Referitor la notificarea de preaviz emisă de societatea pârâtă, a cărei anulare o solicită

reclamanta, acesta este un act emis ulterior notificării de încetare a contractului, şi nu mai

produce niciun efect juridic.

Oricând, pe durata perioadei de probă sau la sfârşitul acestei perioade, contractul

individual de muncă poate înceta prin notificare scrisă la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără

preaviz şi fără a fi necesară motivarea acesteia.

Aşadar, orice alt act emis ulterior acestei notificări nu are relevanţă, alegaţiile

reclamantei nu au un suport probator, deoarece contractul individual al reclamantei a încetat

de la 16.02.2016, dată care se află înăuntrul perioadei de probă de 90 de zile prevăzută în

contractul încheiat între părţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamanta A..., solicitând

schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunilor conexate şi anulării deciziei de

concediere.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat, în esenţă, că prima instanţă nu a luat în

considerare împrejurarea că prevederile contractului individual de muncă nr. 17/2015

privitoare la stabilirea unei perioade de probă de 90 de zile contravin, flagrant, art. 85 lit. b)

din Codul muncii, care prevede expres că, în cazul contractelor de muncă pe durată

determinată, perioada de probă nu poate fi mai mare de 15 zile. În 16.02.2016, intimata a emis

o notificare de încetare nemotivată a contractului de muncă, prevalându-se de art. 31 alin. (3)

din Codul muncii.

Atâta timp cât perioada de probă este determinată nelegal în contractul de muncă,

notificarea emisă în afara termenului de 15 zile, prevăzut expres de art. 85 lit. b) din Codul

muncii, este lovită de nelegalitate, fiind sancţionată cu nulitatea. Chiar dacă acest termen ar

profita ambelor părţi contractante, potrivit susţinerilor intimatei la care a achiesat instanţa fără

rezerve, încălcarea unei dispoziţii legale imperative este sancţionată cu nulitatea absolută.

Ulterior emiterii acestei notificări nelegale, respectiv în 08.03.2016, intimata emite o

nouă notificare de încetare a contractului de muncă întemeiată pe reorganizarea societăţii. Or,

independent de temeinicia sau netemeinicia acestei măsuri pe fond, apelanta apreciază că este

nelegală formal, deoarece contractul de muncă deja încetase ca urmare a primei notificări din

16.02.2016. În consecinţă, cea de-a doua măsură este total lipsită de obiect.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat,

arătând că hotărârea atacată este temeinică şi legală şi a fost dată cu aplicarea corectă atât a

dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, cât şi a probelor administrate în cauză, motiv pentru

care solicită menţinerea ei.

Prin contractul individual de muncă încheiat cu pârâta, perioada de probă a fost

negociată la 90 de zile, perioadă ce a profitat ambelor părţi, în sensul că angajatorul a verificat

pregătirea şi aptitudinea salariatului, iar acesta din urmă a constatat dacă angajatorul în cauză

este sau nu convenabil pentru el. Notificarea de încetare a contractului a fost emisă corect în

termenul prevăzut de art. 31 alin. (3) din Codul muncii.

9

În ce priveşte notificarea de preaviz emisă la data de 08.03.2016, în mod corect prima

instanţă a constatat că nu produce nici un efect juridic, fiind ulterioară notificării de încetare a

contractului individual de muncă.

În drept, intimata a invocat dispoziţiile art. 205 din Codul de procedură civilă şi art. 31

din Legea nr. 53/2003.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi

următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că este întemeiat, cu următoarele

argumente:

Raporturile de muncă dintre părţi s-au născut în temeiul contractului individual de

muncă nr. 17/20.11.2015, prin care reclamanta este angajata pârâtei în funcţia de agent

ticketing pe o perioadă determinată, respectiv 23.11.2015 - 23.05.2016. Prin acelaşi act

juridic, părţile au convenit şi asupra unei perioade de probă de 90 de zile calendaristice.

Notificarea nr. 895/15.02.2016, prin care pârâta şi-a manifestat opţiunea de încetare a

raporturilor de muncă în baza prevederilor art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Codul muncii, a fost

emisă în perioada de probă menţionată de părţi în contractul individual de muncă, însă cu

nesocotirea termenului de 15 zile lucrătoare, pe care salariata pretinde că angajatorul ar fi

trebuit să-l respecte.

În acord cu susţinerile reclamantei-apelante, Curtea a observat că raportului de muncă

supus litigiului de faţă i se aplică prevederile art. 85 lit. b) din Codul muncii, potrivit cărora:

„salariatul încadrat cu contract individual de muncă pe durată determinată poate fi supus unei

perioade de probă, care nu va depăşi … 15 zile lucrătoare pentru o durată a contractului

individual de muncă cuprinsă între 3 şi 6 luni”.

Contrar consideraţiilor primei instanţe, Curtea a apreciat că prevederile art. 85 lit. b)

din Codul muncii conţin, implicit, o interdicţie absolută de a negocia o perioadă de probă ce

depăşeşte un anumit număr de zile lucrătoare, în funcţie de durata contractului de muncă

astfel încheiat, scopul urmărit fiind, printre altele, de a proteja interesele salariatului vizând

certitudinea şi stabilitatea unui loc de muncă. Aceasta în condiţiile în care în timpul perioadei

de probă raporturile cu angajatorul pot înceta prin simpla manifestare de voinţă a

angajatorului, în timp ce, după expirarea ei, salariatul se bucură de toate garanţiile legale care

îl pun la adăpost de o concediere abuzivă, bazată pe liberul arbitru al unităţii angajatoare.

Potrivit art. 57 alin. (1) din Codul muncii, „nerespectarea oricăreia dintre condiţiile

legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă atrage nulitatea

acestuia”. Alin. (4) al aceluiaşi articol are următorul conţinut: „în situaţia în care o clauză este

afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin

unor norme legale imperative … aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale …

aplicabile ...”.

În contextul în care încălcarea art. 85 lit. b) din Codul muncii prin clauza contractuală

care stabilea întinderea perioadei de probă în contractul individual de muncă nr. 17/2015 şi,

implicit, nulitatea parţială a contractului, a fost invocată chiar prin acţiunea introductivă

înregistrată în dosarul nr. 1045/108/2016 al Tribunalului Arad, prima instanţă, în aplicarea

prevederilor legale sus-enunţate, avea de constatat că, în speţă, durata legală a perioadei de

10

probă este de 15 zile lucrătoare, calculate de la data de 23.11.2015, iar după expirarea acesteia

contractul individual de muncă dintre părţi nu mai poate înceta printr-o simplă notificare în

temeiul art. 31 alin. (3) din Codul muncii.

Prin Notificarea nr. 895/15.02.2016, emisă după expirarea perioadei legale de probă,

pârâta a dispus concedierea nelegală a reclamantei, cu toate consecinţele juridice decurgând

din acest fapt, potrivit art. 80 din Codul muncii.

Cu privire la Notificarea de preaviz nr. 906/08.03.2016, a cărei anulare s-a solicitat

prin acţiunea din dosarul nr. 1706/108/2016, conexat la prezentul, Curtea a observat că

reclamanta este notificată cu privire la încetarea contractului individual de muncă odată cu

expirarea unui termen de preaviz de 20 de zile lucrătoare, calculate de la data de 10.03.2016,

în baza prevederilor art. 65-67 din Codul muncii. În conţinutul actului se menţionează că

notificarea iniţială (nr. 895/15.02.2016) a fost emisă din eroare, contractul individual de

muncă fiind considerat în derulare până la data emiterii respectivei înştiinţări de preaviz.

Instanţa de apel a reţinut poziţia contradictorie a pârâtei, care, deşi în ultima notificare

pretinde că înştiinţarea nr. 895/15.02.2016 a fost emisă din eroare, prin întâmpinarea depusă

în prima fază a procesului, pretinde că raportul de muncă încheiat între părţi a încetat înainte

de expirarea preavizului de 90 de zile calendaristice, iar Notificarea nr. 906/08.03.2016 ar fi

lipsită de obiect.

Cum pârâta nu s-a preocupat să probeze că încetarea contractului individual de muncă

prin Notificarea nr. 906/08.03.2016 a avut la bază o cauză reală şi serioasă: reorganizarea

unităţii şi că nu a disimulat realitatea, respectându-se în totalitate procedura prevăzută de art.

65 şi următoarele din Codul muncii, deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 272 din Codul

muncii, instanţa de apel a observat că şi această notificare este nelegală, sens în care a admis

contestaţia împotriva sa.

Pentru aceste motive, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea a

admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis

contestaţiile conexate ale reclamantei, a anulat Notificarea nr. 895/15.02.2016 şi Notificarea

nr. 906/08.03.2016, emise de pârâta B…. SRL C…, privind încetarea contractului individual

de muncă nr. 17/20.11.2015.

În temeiul art. 80 din Codul muncii, constatând concedierea nelegală a reclamantei,

Curtea a obligat pârâta să plătească reclamantei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariată

pentru perioada 16.02.20016, dată la care ar fi încetat raporturile de muncă potrivit Notificării

nr. 895/15.02.2016, şi data expirării contractului pe durată determinată: 23.05.2016.

Totodată, în baza art. 451 şi următoarele din Codul de procedură civilă, a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 1.500 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în primă

instanţă, dovedite cu factură şi extras de cont, aflate la dosarul primei instanţe, luând act că

apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

3. Răspunderea patrimonială a salariatului. Naşterea dreptului la acţiune

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, rep.: art. 254 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c)

11

Apelul exercitat de către intervenientul accesoriu este neavenit dacă partea pentru

care a intervenit nu a exercitat calea de atac.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1680/A din 15 decembrie

2016, rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. x/108/2016, reclamanta SC A…

SRL B…. a chemat în judecată pârâtul C…. solicitând instanţei ca, prin hotărârea

judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata sumei de 233.964,77 lei, cu

titlu de prejudiciu, cu dobândă penalizatoare de la data pronunţării până la data plăţii efective,

cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2718/22 septembrie 2016, instanţa a respins acţiunea ca

neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 400 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâtul a fost

angajatul reclamantei în funcţia de agent de vânzări până la data de 17 februarie 2014, când

raporturile de muncă au încetat conform deciziei nr. 416/14.02.2014.

Reclamanta susţine că prejudiciul a fost produs de pârât ca urmare a faptului că nu a

informat angajatorul despre clienţii care nu au plătit la scadenţă facturile şi a livrat în

continuare marfă acestora.

Prima instanţă a constatat că susţinerile reclamantei nu sunt dovedite prin nici un

mijloc de probă. Pârâtul a declarat, prin nota explicativă nr. 414/14.02.2014, că nu a livrat

mărfuri cu rea-credinţă, iar când i-a spus conducerea societăţii reclamante să nu livreze marfă

la unii clienţi, el nu a livrat.

De altfel, reclamanta s-a îndreptat cu acţiune în justiţie împotriva clienţilor răi platnici

şi a obţinut hotărâri judecătoreşti prin care aceştia au fost obligaţi la plata sumelor de bani

datorate, pornind chiar executări silite împotriva acestora, astfel încât nu se poate spune că

societatea reclamantă nu a ştiut de clienţii care nu au plătit mărfurile livrate.

Reclamanta nu a dovedit că pârâtul şi-a însuşit sumele de bani pe care le solicită.

Evidenţa facturilor neplătite se ţine de contabilitatea societăţii reclamante, nu de către pârât,

astfel încât el nu se face vinovat de prejudiciul reţinut în sarcina lui.

Analizând condiţiile răspunderii patrimoniale, prevăzute de art. 254 alin. (1) din Codul

muncii, prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite, întrucât reclamanta nu a dovedit

culpa pârâtului în producerea prejudiciului, iar simplul fapt că pârâtul a livrat mărfuri

clienţilor care ulterior nu le-au plătit, nu îi poate fi imputat în producerea prejudiciului.

În privinţa cheltuielilor de judecată a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din

Codul de procedură civilă.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus a declarat apel

reclamanta SC A…. SRL, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei

apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

12

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că sentinţa apelată este pronunţată pe

considerente de protecţie socială, fără a se lua în considerare normele de drept aplicabile şi

prejudiciul efectiv produs societăţii de către pârât.

Prejudiciul a fost produs prin încălcarea cu bună-ştiinţă a dispoziţiilor art. 1.12 din

actul adiţional nr. 393/7 februarie 2006, care prevede, expres, obligaţia pârâtului de a informa

angajatorul despre clienţii care nu îşi achită la scadenţă facturile şi să nu livreze acestora altă

marfă până la achitarea soldului debitor decât cu acordul expres al angajatorului. Astfel,

pârâtul nu mai era în drept să livreze marfa unui client până la încasarea facturii/facturilor cu

scadenţa de 7 zile depăşită. Pârâtul a încălcat flagrant aceste obligaţii, neurmărind încasarea

facturilor emise de el la scadenţă.

Totodată, nu a informat conducerea societăţii despre existenţa clienţilor cu datorii,

aşteptând ca el să fie cel informat, şi nici nu a cerut acceptul conducerii pentru a livra marfa

acestor clienţi.

Conform modului de organizare a activităţii pârâtului, acesta a primit autovehiculul

specializat pentru transportul de preparate de carne, casa de marcat, facturiere şi chitanţiere,

urmând ca el să identifice clienţii, să le vândă marfa şi să încaseze preţul.

La fiecare predare de marfă făcută la sediul societăţii, pârâtului i se preda, pe bază de

aviz de însoţire, o anumită sortimentaţie de produse şi în cantităţile solicitate de către pârât,

care cunoştea cerinţele/comenzile clienţilor, fără a se preciza, prin acel aviz, cărui client

urmează să se livreze.

Înregistrarea facturilor în contabilitate nu poate exonera de răspundere pârâtul, atâta

timp cât există clauza de la pct. 1.12.

Aceste obligaţii nu sunt excesive, întrucât sunt impuse în toate contractele

distribuitorilor de la firme importante, care le şi respectă.

În speţă, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 254 din Codul muncii pentru

angajarea răspunderii patrimoniale, fiind incidente şi dispoziţiile art. 1350 alin. (2), art. 1355

alin. (1) şi art. 2018 alin. (1) din Codul civil.

Pârâtul cunoştea insolvenţa acestor clienţi. După neîncasarea primei facturi care a fost

emisă acestora, a continuat, succesiv, să le livreze marfă, fapt care rezultă din fişele „obligaţii

de plată clienţi” în perioada de timp după deschiderea procedurilor judiciare împotriva

respectivelor societăţi, proceduri rămase fără efect.

Apelanta consideră că a făcut dovada vinovăţiei pârâtului, acesta neîndeplinindu-şi cu

bună-ştiinţă obligaţia asumată la pct. 1.12, recunoscând, la pct. 5, din interogatoriu că a livrat

marfa la clienţi care nu plăteau la termen, iar la pct. 7, că nu a urmărit încasarea facturilor.

Paguba suferită de societate a fost produsă de salariat în legătură cu munca sa, întrucât,

contrar obligaţiilor asumate de către el, a livrat marfa pe credit, fără acceptul expres al

societăţii, unor clienţi care îşi manifestaseră deja insolvenţa prin neachitarea facturii

precedente, emisă tot de către pârât, clienţi de la care nu a mai putut recupera pagubele, deşi a

parcurs procedurile judiciare.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat,

arătând că nu avea cum să livreze mărfurile dacă acestea nu ar fi fost eliberate de către

societatea angajatoare din depozitul său. Angajatorul a ştiut de fiecare livrare în parte, dându-

şi acordul pentru eliberarea mărfii.

13

Angajatorul este cel care conduce evidenţa contabilă a societăţii, iar nu salariatul. În

cazul în care şeful contabil a constatat întârzieri în plata facturilor de la anumiţi clienţi, trebuia

să informeze conducerea societăţii pentru a se putea lua măsurile ce se impun de recuperare a

debitelor, cu atât mai mult cu cât plata se făcea, de regulă, prin ordin de plată sau bilet la

ordin.

Pârâtul şi-a îndeplinit cu bună-credinţă sarcinile de serviciu, urmând instrucţiunile

angajatorului.

Toţi agenţii de vânzări erau retribuiţi în funcţie de încasări, iar nu în funcţie de

valoarea facturilor emise sau de marfa livrată.

Pârâtul şi-a încetat activitatea la 17 februarie 2014, iar facturile vizează perioada 2008-

2012.

În mod corect a reţinut prima instanţă că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea

răspunderii patrimoniale, dat fiind că pârâtul a avut calitatea de agent vânzări, nu de contabil,

neavând acces la informaţii bancare sau la fişa de cont bancar a reclamantei.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare în care arată că pârâtul nu a contestat decizia

de sancţionare disciplinară, iar sub aspectul fondului reia susţinerile din cererea de apel

privind îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate şi a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul întemeiat, cu

următoarea motivare:

În mod greşit prima instanţă a respins acţiunea reclamantei cu motivarea că nu sunt

îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, prevăzute de art.

254 din Codul muncii.

Conform art. 254 alin. (1) din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial, în temeiul

normelor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din

vina lor şi în legătură cu munca lor.

Pârâtul a fost angajatul reclamantei pe postul de agent vânzări şi gestionar, calitate în

care avea, potrivit art. 1.11 din actul adiţional la contractul individual de muncă nr.

393/7.02.2006, obligaţia de a urmări încasarea facturilor la scadenţă, să încaseze

contravaloarea mărfurilor livrate în conformitate cu instrucţiunile angajatorului, evidenţiind

încasările pe formulare tipizate şi să le depună, deîndată la sosire, la sediul angajatorului ori la

unitatea bancară indicată de acesta; iar conform art. 1.12, obligaţia de a informa angajatorul

despre clienţii care nu îşi achită la scadenţă facturile şi de a nu livra acestora altă marfă până

la achitarea soldului debitor, decât cu acordul expres al angajatorului.

Pârâtul şi-a asumat aceste obligaţii prin semnarea actului adiţional la contractul

individual de muncă nr. 393/7.02.2006, însă a nesocotit obligaţiile stipulate în actul adiţional,

livrând mărfuri către SC D… SA, SC E… SRL, SC F… SRL, SC G… SRL, SC H… SRL,

deşi, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, aceste societăţi înregistrau facturi neachitate.

Pârâtul a fost cercetat disciplinar, ocazia cu care a recunoscut că, pentru a face vânzări,

a livrat marfă şi la clienţi care nu plăteau la scadenţă şi că doar atunci când conducerea i-a

spus să nu mai dea marfă, nu a mai dat.

14

Pentru aceste abateri, coroborat şi cu alte abateri disciplinare, pârâtului i-a fost

desfăcut disciplinar contractul de muncă, prin decizia nr. 416/14.02.2014, decizie necontestată

de pârât.

Prin apărările formulate în acest litigiu, pârâtul a încercat să invoce tardivitatea

emiterii acestei decizii, însă instanţa nu a fost investită cu o contestaţie împotriva acestei

decizii, legalitatea ei putând fi analizată numai dacă au fost urmate căile de contestare

prevăzute de lege.

Într-adevăr, livrările de mărfuri au avut loc în intervalul 2008-2012, însă reclamanta a

demarat procedura de recuperare, pe cale judiciară, a creanţelor de la societăţile beneficiare

ale mărfii, proceduri care nu au putut fi finalizate cu recuperarea sumelor, datorită stării de

insolvabilitate a acestor societăţi.

Prejudiciul societăţii a devenit cert în momentul în care au fost epuizate procedurile

judiciare şi s-a constatat imposibilitatea executării creanţelor în raport de aceste societăţi

debitoare.

Potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, termenul de prescripţie pentru

antrenarea răspunderii patrimoniale a angajatului faţă de angajator este de 3 ani de la data

naşterii dreptului la acţiune.

Răspunderea angajatului fiind subsidiară, dreptul la acţiune s-a născut în momentul în

care au fost epuizate procedurile judiciare împotriva societăţilor debitoare, astfel că acţiunea

este formulată în termen.

Termenul de 6 luni la care face referire pârâtul vizează răspunderea disciplinară, nu

acţiunea în răspundere patrimonială.

Pârâtul nu a făcut dovada îndeplinirii atribuţiilor de serviciu menţionate la pct. 1.11 şi

1.12 din actul adiţional nr. 393/2006 şi nici că a avut acceptul expres al angajatorului de a

livra în continuare marfă acestor clienţi.

Centralizarea facturilor de către societate şi eliberarea mărfii din magazie nu

echivalează cu un accept expres de livrare a mărfii către societăţi care înregistrau restanţe în

plata facturilor.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii patrimoniale:

prejudiciul, reprezentat de contravaloarea facturilor neîncasate şi a celorlalte cheltuieli

efectuate pentru recuperarea acestora, fapta pârâtului, constând în livrarea de produse cu

încălcarea atribuţiilor prevăzute la pct. 1.11 şi 1.12 din actul adiţional nr. 393/2006, legătura

de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu rezultând din faptul că livrarea de produse unor clienţi

insolvabili a dus la imposibilitatea recuperării sumelor, vinovăţia, dat fiind că pârâtul a

recunoscut, cu ocazia cercetării disciplinare, că, pentru a face vânzări, a livrat marfă şi

clienţilor care nu-şi achitau facturile.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea

a admis apelul declarat de către reclamantă şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul admiterii

acţiunii şi obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 233.964,77 lei, cu titlu de

despăgubiri, cu dobânzi penalizatoare de la data pronunţării hotărârii şi până la data plăţii

efective.

15

4. Termenul de preaviz în cazul concedierii. Natură juridică. Momentul de la

care începe curgerea termenului de preaviz

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rep.: art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1)

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 1416 şi art. 2553 alin. (1)

Preavizul reprezintă o obligaţie a angajatorului afectată de termen.

Codul muncii nu cuprinde dispoziţii privitoare la calculul termenului de preaviz ce

trebuie acordat în cazul concedierii, astfel încât prevederile sale referitoare la durata

termenului de preaviz trebuie coroborate cu cele din dreptul comun, fiind incidente regulile

stabilite în Titlul III „Calculul termenelor” din Cartea a VI-a a Codului civil.

La calculul termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, reglementat în cazul

concedierii, nu se va lua în considerare prima şi ultima zi a termenului.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1293 din 18 octombrie 2016,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 1034/27.04.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

x/30/2015, au fost respinse excepția tardivității şi excepția inadmisibilității, acţiunea

formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâta B… şi cererea reclamantei de

obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.694,42 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând de onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, prin decizia nr.

3641/20.07.2015, ce face obiectul prezentei contestaţii, pârâta B… a încetat contractul de

muncă al reclamantei, începând cu data de 20.07.2015, din iniţiativa angajatorului pentru

motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.

Potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 4970/23.10. 2013,

reclamanta ocupa, în cadrul pârâtei, funcţia de montator, reglor, testor aparatură de

telecomunicaţii şi instalaţii de semnalizare, centralizare şi blocare.

Prima instanţă a apreciat că decizia de concediere nr. 3641/20.07.2015 a fost emisă cu

respectarea procedurii şi a formalităţilor prevăzute de lege, fără a reţine susţinerea reclamantei

referitoare la faptul că decizia de concediere a fost emisă cu nerespectarea termenului de

preaviz de 20 de zile lucrătoare, întrucât notificarea de preaviz nr. 3199 /18.06.2015 a fost

comunicată reclamantei în data de 22.06.2015, la intrarea în tură de după amiază (15.00 -

23.00), la începutul programului de lucru. După ce a luat cunoştinţă de conţinutul notificării,

reclamanta a plecat de la serviciu, fiind pontată cu 8 ore lucrate, ziua de 22.06.2015 fiind,

astfel, prima zi din preavizul de 20 de zile lucrătoare acordat de firmă, fapt probat cu

declaraţiile şefului de secţie C… şi ale şefului de echipă D... Prin urmare, termenul de preaviz

a început să curgă la data de 22.06.2015 şi s-a împlinit la data de 17.07.2015, fiind respectat

termenul de 20 de zile lucrătoare prevăzute de lege. În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile

art. 2553 din Codul civil, cât timp Codul muncii are caracterul unei legi speciale, care

prevede, la art. 75 alin. (1), un termen special de 20 de zile lucrătoare.

16

Tribunalul nu a primit nici critica reclamantei privitoare la faptul că decizia de

concediere ar fi lovită de nulitate, dat fiind că include motive prevăzute de lege pentru

concedierea colectivă şi nu pentru cea individuală, cât timp din cuprinsul deciziei rezultă clar

motivul pentru care pârâta a decis concedierea reclamantei, precum şi temeiul de drept al

concedierii din iniţiativa angajatorului pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului,

respectiv datorită reorganizării activităţii prin reducerea posturilor.

Împrejurarea că, în cuprinsul deciziei, se regăsesc şi câteva criterii de concediere

specifice concedierii colective, rezultat, în opinia instanţei de fond, a unei erori de

tehnoredactare, nu poate schimba, raportat la claritatea conţinutului deciziei şi temeiul de

drept invocat, faptul că s-a dispus o concediere individuală pentru motive ce nu ţin de

persoana angajatului şi nu poate constitui un motiv de nulitate a acesteia, cât timp performanţa

şi comportamentul nu a determinat concedierea reclamantei, ci desfiinţarea locului de muncă.

În privinţa susţinerilor reclamantei potrivit cărora desfiinţarea locului de muncă nu a

fost efectivă, prima instanţă a reţinut că afirmaţiile nu au fost dovedite, iar din considerentele

anterior expuse şi documentele aflate la dosarul cauzei a rezultat că, pe parcursul lunilor

martie-septembrie 2015, pârâta a desfiinţat un număr de 318 posturi, astfel încât desfiinţarea

postului reclamantei a fost una efectivă.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta A..., solicitând admiterea

apelului şi schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii precizate şi

obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată în ambele cicluri procesuale.

În motivarea apelului s-a arătat că decizia de concediere nr. 3641/20.07.2015 este

lovită de nulitate absolută pentru neacordarea preavizului cu durata minimă prevăzută de art.

75 alin. (1) din Codul muncii, iar concedierea a fost efectuată în mod temeinic şi nelegal. În

speţă, prima zi de preaviz nu este ziua de 22.06.2015, respectiv cea a comunicării Notificării

de Preaviz nr. 3199/18.06.2015, cum în mod nelegal a reţinut prima instanţă, ci ziua imediat

următoare: 23.06.2015.

Apelanta a mai susţinut că, în decizia de concediere, se face vorbire de concediere

individuală pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului, motivată în drept pe art. 65-67

din Codul muncii, prevăzându-se, însă, criterii care sunt avute în vedere doar la concedierile

colective, potrivit art. 76 lit. c) din Legea nr. 53/2003, şi care fac referire la motive care țin de

persoana angajatului. Or, potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, depus de

pârâtă, criteriile stabilite la art. 51 şi care ar putea fi aplicabile la concedierea colectivă sunt cu

totul altele decât cele cuprinse în decizia din litigiu. Criteriile menţionate în contractul

colectiv de muncă nu fac referire la performanţa şi comportamentul general al angajatului,

criterii de selecţie profesională între angajaţi, care nici nu pot fi avute în vedere la o

concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, potrivit art. 65 alin. (l) din Codul

muncii. Decizia este nelegală şi pentru faptul că nu menţionează explicit care este locul de

muncă desfiinţat, în ce constă în concret, şi nu doar formal, aşa-zisa structurare şi reorganizare

a întregii activităţi de producţie, iar nesancţionarea unor asemenea practici lasă deschisă calea

unor abuzuri ale angajatorului, care procedând astfel va putea concedia oricând orice persoană

pe care nu o agreează.

Totodată, s-a arătat că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă şi concedierea

reclamantei nu a fost serioasă, ci s-a făcut, în fapt, în considerarea persoanei sale, reclamanta

17

având conflicte cu şeful de echipă, care a manifestat faţă de ea un comportament inadecvat şi

brutal, hărţuind-o şi amenințând permanent cu desfacerea contractului individual de muncă.

În cauză, s-a depus întâmpinare de către intimată, prin care s-a solicitat respingerea

apelului, ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat, în esenţă, că, din cuprinsul textului de lege se

poate deduce caracterul Codului muncii de lege specială în raport cu dispoziţiile Codului

civil. Art. 75 alin. (1) din Codul muncii stabileşte că termenul de preaviz este de 20 de zile

lucrătoare, astfel încât dispoziţiile Codului civil, care stabilesc o altă modalitate de curgere a

termenului, respectiv pe zile libere, nu sunt aplicabile. În speţă, nu suntem în situaţia în care

legea specială să nu prevadă, iar ca urmare a acestui fapt să se completeze cu dispoziţiile

dreptului comun, fiind prevăzut expres că termenul de preaviz este de 20 de zile lucrătoare.

În mod greşit apelanta susţine că termenul de preaviz se calculează conform

dispoziţiilor Codului civil, întrucât dispoziţiile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nu sunt

aplicabile în cauză, dat fiind că reglementează modul de calcul al termenelor de prescripţie,

iar termenul de preaviz nu este un termen de prescripţie.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că termenul de preaviz de 20 de zile

lucrătoare a fost respectat de pârâtă, având în vedere că Notificarea de preaviz nr.

3199/18.06.2015 a fost comunicată reclamantei în data de 22.06.2015, la intrarea în tura de

după amiază (15.00 - 23.00), la începutul programului de lucru, fapt recunoscut prin

interogatoriu şi confirmat de aceasta prin semnarea notificării de preaviz nr. 3199/18.06.2015.

Pe cale de consecinţă, termenul a început să curgă la data de 22.06.2015 şi s-a împlinit la data

de 17.07.2015.

Din cuprinsul deciziei rezultă motivul pentru care societatea a decis concedierea

apelantei, respectiv pentru că a fost desfiinţat postul acesteia. Împrejurarea că în cuprinsul

deciziei se regăsesc şi câteva criterii de concediere specifice concedierii colective nu poate

schimba, raportat la conţinutul deciziei şi la temeiul de drept invocat, faptul că a avut loc o

concediere individuală pentru motive ce nu ţin de persoana angajatului. În mod greşit apelanta

susţine că desfiinţarea postului de muncă nu a fost efectivă, având în vedere că nu era

necesară dezafectarea întregii linii de producţie, pe care reclamanta susţine că a lucrat, pentru

ca desfiinţarea postului acesteia să fie efectivă şi serioasă.

În situaţia în care neînţelegerile între apelantă şi alţi angajaţi ar fi constituit o problemă

reală, atunci aceasta ar fi fost disponibilizată încă din luna martie a anului 2015, când, din

cuprinsul documentelor anexate la dosar, rezultă că a început desfiinţarea posturilor. Pârâta a

indisponibilizat 318 salariaţi, fapt vecin şi conex care atestă că societatea s-a confruntat cu

dificultăţi financiare, dificultăţi care au condus la desfiinţarea tuturor posturilor, fiind şi

singurul motiv pentru care a fost desfiinţat şi postul reclamantei.

Analizând apelul reclamantei, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi

următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Raporturile juridice dintre părţi s-au născut prin efectul contractului individual de

muncă nr. 4970/23.10.2013 şi a actelor adiţionale nr. 5290/15.11.2013, nr. 2118/16.05.2014 şi

nr. 2842/20.05.2015, reclamanta fiind angajata pârâtei în funcţia de montator aparatură

18

telecomunicaţii până la data de 20.07.2015, când a fost concediată prin decizia nr. 3641,

contestată prin prezenta acţiune.

Prin apelul formulat, apelanta a solicitat desfiinţarea hotărârii primei instanţe, în

principal, pentru faptul că decizia de concediere nr. 3641/20.07.2015 a fost emisă cu

nerespectarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare şi concedierea apelantei a fost

făcută în considerarea persoanei, iar nu a desfiinţării postului pe care 1-a ocupat.

Dovada acordării preavizului îi incumbă angajatorului, în cadrul litigiului prin care

salariatul contestă decizia de concediere şi invocă încălcarea acestui drept. În cauză,

angajatorul a arătat că Notificarea de preaviz nr. 3199/18.06.2015 a fost comunicată

reclamantei în data de 22.06.2015, la intrarea în tura de după amiază (15.00 - 23.00), la

începutul programului de lucru, fapt recunoscut prin interogatoriu şi confirmat de aceasta prin

semnarea notificării de preaviz nr. 3199/18.06.2015. În consecinţă, în opinia sa, data

comunicării notificării: 22.06.2015 intră în calculul termenului de preaviz.

Preavizul, astfel cum este reglementat de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, este o

obligaţie pentru angajator şi un drept pentru angajat, nefiind un termen în sine, ci o obligaţie

afectată de un termen.

Cu privire la calculul termenului, în baza principiului consacrat de art. 278 alin. (1) din

Codul muncii, republicat, dispoziţiile se întregesc cu dreptul civil, acesta din urma

constituind, prin urmare, drept comun pentru dreptul muncii. Reţinând natura juridică a

preavizului, Curtea a constatat că, potrivit art. 1416 din Codul civil, cu modificările şi

completările ulterioare, calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit

regulilor stabilite în Titlul III din Cartea a VI-a. Iar, conform art. 2553 din Codul civil, cu

modificările şi completările ulterioare, când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul

prima şi ultima zi a termenului.

Concluzionând asupra motivului de apel, Curtea a reţinut că data comunicării

preavizului nu face parte din durata acestuia, apelul declarat în cauză fiind întemeiat pentru

acest motiv.

Argumentele intimatei referitoare la faptul că art. 75 alin. (1) din Codul muncii ar

stabili cum se va calcula termenul de preaviz, prin referirea la zile lucrătoare, sunt parţial

întemeiate. Astfel, este fără de tăgadă că, în calcul, se vor avea în vedere numai zilele

lucrătoare, dar fără a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de preaviz şi

momentul în care acesta se împlineşte, textul de lege cuprins în Codul muncii se impune a fi

întregit cu dispoziţiile Codului civil pentru motivele anterior expuse.

Acordarea termenului de preaviz reprezintă o etapă premergătoare procedurii

concedierii, incluzându-se, în consecinţă, în această procedură, iar nerespectarea cerinţei

legale imperative în discuţie conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a concedierii.

Nulitatea absolută trebuie constatată şi în ipoteza în care în decizia de concediere a fost

menţionată durata preavizului, dar, în fapt, nu a fost respectată, precum în cauza pendinte.

Dat fiind că, în cauză, se impune anularea deciziei de concediere pentru nerespectarea

termenului de preaviz, nu mai este necesară analizarea celorlalte motive de nulitate a deciziei

de concediere, precum şi de netemeinicie a acesteia, invocate de către reclamant.

Faţă de considerentele expuse anterior şi văzând dispoziţiile art. 480 alin. (2) din

Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 75 – art. 78 din Codul muncii, Curtea a

19

admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis

contestaţia reclamantei şi a dispus anularea deciziei de concediere nr. 3641/20.07.2015, emisă

de pârâtă, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, respectiv

reintegrării salariatei pe funcţia şi postul deţinute anterior emiterii deciziei. Totodată, a obligat

pârâta să-i plătească reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata dacă nu ar fi intervenit

concedierea contestată, cu începere de la data concedierii şi până la reintegrare.

Ca o consecinţă a admiterii apelului şi a contestaţiei formulate, a obligat pârâta la plata

sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel.

§. Asigurări sociale

5. Timpul util la pensie. Dovezi admisibile

Legea nr. 263/2010: art. 16 lit. a), art. 17 şi art. 159 alin. (1)

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: art. 121 alin. (4)

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, rep.: art. 279

Prin derogare de la norma de drept comun prevăzută de art. 279 din Codul muncii,

dovada timpului util la pensie pentru agricultori şi a duratei de asigurare, realizată până la

data de 1 aprilie 2001, se face cu carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte prevăzute de

lege. Astfel, timpul util la pensie se determină pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor

conţinute în carnetul de pensii şi asigurări sociale şi/sau în actele doveditoare eliberate de

primăria care deţine arhiva fostelor unităţi agricole cooperatiste, întocmite cu respectarea

prevederilor legale referitoare la valabilitatea actelor doveditoare. Legiuitorul

reglementează, în mod neechivoc, regimul probator în cazul acţiunilor care au ca obiect

reconstituirea vechimii pentru foştii membrii cooperatori, respectiv doar prin „acte

doveditoare”.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1240 din 12 octombrie 2016,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 440/14.06.2016, pronunţată în dosarul nr. x/108/2016,

Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul A... împotriva

pârâtei Casa Judeţeană de Pensii B… .

A dispus reconstituirea vechimii în muncă a reclamantului pentru activitatea depusă în

cadrul CAP C… - ferma zootehnică, ca îngrijitor animale, pentru perioada 01.02.1986 -

01.05.1990.

20

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a

solicitat Comunei C… eliberarea unei adeverinţe privind perioada lucrată la CAP C…, iar din

Adresa nr. 5386/13.11.2015, eliberată de aceasta, rezultă că în arhiva acestei instituţii nu se

află registre privind evidenţa normelor de muncă din sectorul zootehnic al fostului CAP B…

pentru perioada 1986-1990.

Potrivit art. 279 alin. (1) din Codul muncii, vechimea în muncă stabilită până la data

de 31 decembrie 2010 se probează cu carnetul de muncă.

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, după data abrogării Decretului nr. 92/1976

privind carnetul de muncă, vechimea din muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010

se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa de

judecată pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de

muncă.

Prin urmare, reconstituirea se face în primul rând pe baza înscrisurilor, iar dacă acestea

nu există, sunt admise şi alte probe.

Prin Decizia nr. 223/2002 a Curţii Constituţionale s-a statuat că procedura de

reconstituire a vechimii în muncă se aplică şi foştilor membrii ai cooperativelor de producţie

şi că în situaţia în care aceştia nu pot dovedi cu acte faptul că arhiva ar fi fost distrusă, nu pot

fi ţinuţi de această dovadă, fiind, astfel, îndreptăţiţi să solicite şi să obţină emiterea unei

adeverinţe în acest sens.

Ca urmare, în speţă, este concludentă depoziţia martorilor audiaţi la propunerea

reclamantului. Martora D…, şef de fermă, a declarat că: „reclamantul era conductor, îngrijitor

de animale, desfăşura orice activitate necesară bunei activităţi a fermei, iar pentru aceste

activităţi reclamatul îşi lua salariul, fiind întocmite state de plată, fişe de lucru centralizate în

fişe anuale prin care erau evidenţiate toate zilele lucrate … acesta lucra zilnic, depăşind orice

normă prestabilită de Adunarea Generală a CAP - ului”. Şi depoziţia martorei E… este în

acest sens: „reclamantul lucra zilnic de dimineaţa până seara, pentru activitatea desfăşurată i

se întocmeau fişe de pontaj, semna state de plată, documentele fiind mai apoi prelucrate de

serviciul contabilitate a CAP – ului”. Cei doi martori învederează, fără putinţă de tăgadă, că

reclamantul a desfăşurat activităţile lucrative sus-indicate în folosul CAP C… - ferma

zootehnică în perioada 01.02.1986 - 01.05.1990.

În atare situaţie, valorificând depoziţia martorilor, instanţa de fond a reţinut că

reclamantul a avut calitatea de salariat, prestând munca pentru angajatorul CAP C… - Ferma

zootehnică şi beneficiind de contraprestaţia muncii sale, adică de salariu. Activitatea prestată

de reclamant, având caracter permanent, continuu şi nu sezonier, poate fi apreciată ca o

activitate continuă în derularea unui raport de muncă.

Astfel fiind, faţă de declaraţiile celor doi martori, în temeiul art. 279 alin. (2) din

Codul muncii, prima instanţă a admis acţiunea civilă precizată şi a obligat pârâta să dispună

reconstituirea vechimii în muncă în perioada 01.02.1986 - 01.05.1990, pentru activitatea

desfăşurată în cadrul CAP C… - ferma zootehnică, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de

Pensii B…, solicitând admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei civile atacate, în

sensul respingerii acţiunii reclamantului.

21

Totodată, a solicitat admiterea excepţiei privind lipsa calităţii procesuale pasive a

Casei Judeţene de Pensii B…, având în vedere că Decizia nr. 2/15.02.2016 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie vizează reconstituirea vechimii în muncă, respectiv constatarea încadrării

activităţii desfăşurate anterior anului 2001 în grupele I şi/sau II de muncă, fără a face referire

la persoanele care au fost membrii CAP, situaţie în care instituţia apelantă nu are nici o

competenţă legală în ceea ce priveşte reconstituirea vechimii desfăşurate sub forma de norme

de muncă în fostele CAP-uri, cu atât mai mult cu cât arhivele fostelor CAP-uri au fost

preluate de către primării.

Primăria Comunei C… este succesoarea în drepturi a fostului CAP desfiinţat, arhivele

fostelor CAP-uri fiind preluate de primăriile comunale, astfel încât instanţa de fond ar fi

trebuit să oblige primăria să purceadă la reconstituirea vechimii în muncă a reclamantului pe

baza actelor, documentelor deţinute de aceasta, iar nu Casa Judeţeană de Pensii.

În urma desfiinţării cooperativelor agricole de producţie, arhiva existentă, precum şi

documentele financiar-contabile şi de evidenţă a patrimoniului s-au transmis primăriilor în a

căror rază teritorială acestea şi-au desfăşurat activitatea, astfel că obligaţia de eliberare a

actului solicitat incumbă acesteia [art. 18 alin. (3) şi art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991].

Reclamantul a solicitat recunoaşterea vechimii pentru perioada 01.02.1986 -

01.05.1990, însă a depus Adresa nr. 5386/13.11.2015, eliberată de Primăria Comunei C…, din

care rezultă că în arhiva Primăriei C… nu există documente cu privire la CAP pentru perioada

1986-1990.

Proba cu martori trebuie respinsă ca inadmisibilă, nimeni neputând da informaţii cu

privire la normele realizate de reclamant sau la veniturile realizate de acesta, elemente

indispensabile în calculul timpului util, pe baza căruia se stabilesc pensiile persoanelor care au

fost membrii cooperatori.

Instanţa de fond nu a ţinut seama de prevederile legale în materie, respectiv art. 163

alin. (2) din Legea nr. 263/2010 şi art. 121 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 de aprobare

a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010.

Faţă de această situaţie şi având în vedere că reclamantul nu prezintă nici un început

de dovadă scrisă în ceea ce priveşte aşa-zisa activitate desfăşurată la fostul CAP C…,

materializată printr-un carnet de pensii şi asigurări sociale şi/sau în actele doveditoare

eliberate de primăria care deţine arhiva fostelor unităţi agricole cooperatiste, întocmite cu

respectarea prevederilor legale referitoare la valabilitatea actelor doveditoare, nu sunt

aplicabile dispoziţiile art. 309 – art. 310 din Codul de procedură civilă, astfel încât

reconstituirea timpului util la pensie cu martori este o probă inadmisibilă.

Martorii în mod greşit au afirmat că reclamantul a desfăşurat activitate în cadrul CAP

C… cu state de plată, inducând în eroare instanţa de judecată, deoarece membrii cooperatori

aveau norme, iar vechimea era determinată de timpul util.

Reclamantul-intimat a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului

şi menţinerea în tot a sentinţei apelate.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Casei Judeţene de Pensii B…,

arată că, prin Decizia nr. 2/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că „în cauzele

privind reconstituirea vechimii în muncă, justifică legitimare procesuală pasivă casele

teritoriale de pensii”.

22

În mod corect, a reţinut instanţa de fond că, potrivit art. 279 din Codul muncii,

vechimea în muncă stabilită până la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea

persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa de judecată pe baza înscrisurilor

sau a altor probe din care să rezulte existenţa raportului de muncă.

Pârâtă nu poate stabili prin ce mijloc de probă să facă dovada ori să-şi susţină acţiunea

reclamantul, neavând competenţa în a stabili mijloace de probă.

În drept, invocă dispoziţiile art. 205-208 din Codul de procedură civilă.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 466 şi

următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea l-a admis pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamantul A… a solicitat, iniţial, în

contradictoriu cu Comuna C… prin primar şi apoi în contradictoriu cu Casa Judeţeană de

Pensii B… reconstituirea vechimii în muncă pentru activitatea depusă de el în cadrul CAP

C… - ferma zootehnică, ca îngrijitor de animale, în perioada 01.02.1986 - 01.05.1990.

În mod corect a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Casei Judeţene de Pensii

B…, deoarece, potrivit Deciziei nr. 2/2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, în absenţa documentelor primare, pentru acţiunile ce au ca obiect reconstituirea

vechimii în muncă, calitate procesuală pasivă aparţine casei teritoriale de pensie. Ori, în speţă,

conform Adresei nr. 5386/13.11.2015, eliberată de către Comuna C…, în arhiva instituţiei nu

există registrele privind evidenţa normelor de muncă din sectorul zootehnic al fostului CAP

C… pentru perioada 1986-1990, context în care, dată fiind absenţa documentelor primare,

sunt aplicabile dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 2/2016, pronunţată de către Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie pentru stabilirea cadrului procesual, conform art. 517 din Codul de

procedură civilă.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 279 alin. (2) din Codul muncii, republicat,

cu modificările și completările ulterioare, instanţa supremă a statuat că: „pentru acţiunile

privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură

civilă actual/acelaşi text de lege cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de

procedură civilă, pentru acţiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de la

momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă şi în continuare; art. 111 din

Codul de procedură civilă din 1865 pentru acţiunile privind constatarea încadrării activităţii

desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei reglementări/art. 35

cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acelaşi tip

de acţiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în toate ipotezele, atunci când

angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare

procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situaţia în care nu există documente primare”.

De asemenea, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 34 alin. (5) și art. 40 alin.

(2) lit. h) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, cu referire la art. 18 din Legea Arhivelor Naționale nr. 16/1996,

republicată, a reţinut că, în cazul existenței documentelor primare, persoana interesată, care nu

posedă dovezi privind vechimea în muncă sau activitatea desfășurată în anumite grupe de

muncă, are deschisă calea unei acțiuni în realizare – obligație de a face – având ca obiect

obligarea deținătorului de arhivă de a elibera adeverința constatatoare a vechimii în

muncă/încadrării în grupele superioare de muncă.

23

Într-adevăr, prin decizia anterior menţionată, nu se face distincţie după cum activitatea

a fost desfăşurată în sectorul public sau în fostele CAP –uri, însă relevant pentru stabilirea

cadrului procesual este dacă mai există sau nu documente primare. În funcţie de această

condiţie, calitatea procesuală pasivă aparţine unităţii deţinătoare de arhivă sau casei teritoriale

de pensii.

Decizia nr. 223/2002 a Curţii Constituţionale vizează procedura specială reglementată

de Decretul-Lege nr. 92/1976, care a fost abrogat de art. 298 din Legea nr. 53/2003. Pe de altă

parte, decizia Curţii Constituţionale a verificat doar conformitatea dispoziţiei legale cu

prevederile constituţionale.

Pe fondul cauzei, instanţa de apel a constatat că modalitatea valorificării timpului util

este stabilită, în detaliu, prin dispoziţiile art. 121 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011,

care, la alin. 4, prevede că: „Timpul util la pensie se determină pe baza datelor, elementelor şi

informaţiilor conţinute în carnetul de pensii şi asigurări sociale şi/sau în actele doveditoare

eliberate de primăria care deţine arhiva fostelor unităţi agricole cooperatiste, întocmite cu

respectarea prevederilor legale referitoare la valabilitatea actelor doveditoare”. Aceste

dispoziţii legale, invocate de către pârâtă, reglementează, în mod neechivoc, regimul probator

în cadrul acţiunilor ce au ca obiect reconstituirea vechimii pentru membrii cooperatori,

respectiv prin „acte doveditoare”.

Stabilirea vechimii în muncă, în vederea valorificării ca şi stagiu de cotizare de către

casa teritorială de pensii, nu se poate realiza decât potrivit normei speciale conţinută de art.

121 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, care derogă de la norma de drept comun

prevăzută de art. 279 din Codul muncii.

De altfel, potrivit art. 159 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, pentru perioadele

prevăzute la art. 16 lit. a) şi art. 17 din Legea nr. 263/2010, dovada vechimii în muncă, a

timpului util la pensie pentru agricultori şi a duratei de asigurare, realizată până la data de 1

aprilie 2001, se face cu carnetul de muncă, carnetul de asigurări sociale sau cu alte acte

prevăzute de lege.

Prin urmare, în mod incorect, prima instanţă a încuviinţat si valorificat proba

testimonială, în condiţiile în care timpul util se determină în baza datelor, elementelor şi

informaţiilor din carnetul de pensii şi asigurări sociale şi/sau în actele doveditoare eliberate de

primăria care deţine arhiva fostelor unităţi agricole cooperatiste.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, Curtea a admis

apelul declarat de către pârâta-apelantă Casa Judeţeană de Pensii B… şi a schimbat în tot

sentinţa civilă apelată, în sensul respingerii acţiunii, luând act că nu au fost solicitate cheltuieli

de judecată.

§. Aspecte de drept procesual

6. Stabilirea punctajelor anuale pentru perioada anterioară datei de 1.04.2001.

Conţinutul obligatoriu al adeverinţei care atestă sporurile cu caracter permanent. În

24

ipoteza cumulului de funcţii, se utilizează doar salariile brute sau nete, după caz,

inclusiv sporurile cu caracter permanent, corespunzătoare funcţiei de bază

Legea nr. 263/2010: art. 165 alin. (2)

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: art. 127 alin. (1) şi alin. (2) art. 128 alin. (2)

Legea nr. 2/1991: art. 2

Pentru a se putea valorifica, la stabilirea punctajului mediu anual a unui asigurat,

sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit legislaţiei

anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor, trebuie ca ele

să fi fost înscrise în carnetul de muncă al acestuia sau să fie atestate de adeverinţe emise de

către fostul angajator cu respectarea prevederilor art. 127 alin. (2) din Hotărârea

Guvernului nr. 257/2011, respectiv cu menţionarea tuturor elementelor cerute, cumulativ şi

obligatoriu, de acest text legal.

Pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, în care o persoană a cumulat

două funcţii, la stabilirea punctajelor anuale se utilizează salariile brute sau nete, după caz,

inclusiv sporurile cu caracter permanent, corespunzătoare funcţiei de bază, întrucât obligaţia

de plată a contribuţiei de asigurări sociale revenea doar angajatorului care păstra evidenţa

muncii prestate de asigurat prin carnetul de muncă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 1186 din 10 octombrie 2016,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 302/10.05.2016, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă

conexată, exercitată de reclamantul A... împotriva pârâtelor Casa Judeţeană de Pensii B… şi

Casa Naţională de Pensii Publice – Comisia de Contestaţii, a anulat în parte Hotărârea nr.

11667/22.06.2015, emisă de Comisia Centrală de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de

Pensii Publice, şi a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii B… la recalcularea pensiei

reclamantului conform adeverinţei nr. 2342/14.09.2012 şi adeverinţei nr. 244/04.10.2012,

emise de S.C. C… S.A. Arad, care cuprind perioada de plată a contribuţiei de asigurări

sociale, începând cu 01.11.2012.

Totodată, a obligat pârâtele la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă

de 1.800 lei, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin decizia

de pensionare nr. 283714 /28.03.2012, reclamantul a fost înscris la pensie de invaliditate

pentru o vechime de 36 ani, 9 luni şi 26 zile.

Ulterior, reclamantul a înregistrat cererea nr. 30154/04.10.2012, prin care a solicitat

recalcularea pensiei cu luarea în considerare a veniturilor obţinute în calitate de cenzor, în

perioada iulie 1992-iulie 2000, şi evidenţiate în adeverinţa nr. 244/04.10.2012, eliberată de SC

C...., precum şi a veniturilor suplimentare realizate sub formă de retribuţie de 15% a

Preşedintelui de CAP, conform adeverinţei nr. 2342/14.09.2012, eliberată de Primăria D….

Casa Judeţeană de Pensii B… a emis decizia nr. 283714/10.01.2013 de respingere a

cererii de recalculare a drepturilor de pensie cu valorificarea adeverinţelor nr. 244/04.10.2012,

25

eliberată de SC C..., şi nr. 2342/14.09.2012, eliberată de Primăria D…, cu motivarea că

valorificarea adeverinţei nr. 244/04.10.2012 se respinge întrucât activitatea de cenzor se

suprapune cu funcţia de bază, aceea de contabil şef la Banca E… SA, iar potrivit art. 2 din

Legea nr. 2/1991, persoanele care cumulează mai multe funcţii sunt obligate să-şi aleagă o

unitate unde vor avea funcţia de bază, care îi achită şi celelalte drepturi de personal, iar

adeverinţa nr. 2342/14.09.2012 nu se poate valorifica deoarece venitul suplimentar de 15% a

constituit un mijloc de stimulare şi creştere a ataşamentului specialiştilor din agricultură faţă

de cooperativa în care şi-au desfăşurat activitatea, acest supliment nu a avut caracter

permanent şi pentru aceste sume nu a fost achitată contribuţia de asigurări sociale.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat contestaţie, înregistrată la Casa

Judeţeană de Pensii B… sub nr. 692721/21.02.2013, aceasta fiind înaintată, spre competentă

soluţionare, Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice

Bucureşti. Comisia Centrală de Contestaţii s-a pronunţat asupra contestaţiei prin Hotărârea nr.

11667/22.06.2015, în sensul respingerii ei, deoarece veniturile realizate sub formă de

retribuţie suplimentară nu reprezintă sporuri cu caracter permanent, nu au făcut parte din baza

de calcul a pensiei anterior anului 2001 şi pentru acestea nu s-a datorat contribuţia de asigurări

sociale şi nici contribuţia pentru pensia suplimentară de 10, 15 sau 20 de lei specifică

membrilor cooperatori.

Prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 164 alin. (1), alin. (2) şi

alin. (3) din Legea nr. 19/2000, în prezent art. 165 din Legea nr. 263/2010, la determinarea

punctajelor anuale, până la intrarea în vigoare a acestei legi, pe lângă salariile înregistrate în

carnetul de muncă se au în vedere şi sporurile care au făcut parte din baza de calcul a pensiei

conform legislaţiei anterioare.

În cuprinsul adeverinţei nr. 244/04.10.2012, emisă de SC C… SA Arad, se

menţionează că, pentru veniturile obţinute de reclamant în perioada iulie 1991- iulie 2000,

unitatea a virat contribuţia de asigurări sociale datorată şi contribuţia pentru pensia

suplimentară, sporurile din adeverinţă având caracter permanent.

Prin Decizia nr. 19/17.10.2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 824/22.11.2011,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că interpretarea

dispoziţiilor art. 2 lit. e, art. 78 şi art. 164 din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 1 din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr.4/2005 este în sensul că formele de retribuire, prevăzute de art. 12

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974, vor fi luate în considerare, la stabilirea şi recalcularea

pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în salariul brut şi pentru acestea s-a plătit

contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Potrivit Legii nr. 3/1977 nu există obligaţia salariatului de a vira contribuţia pentru

pensia de asigurări sociale, această obligaţie revenind numai angajatorului. Ulterior, noua lege

a pensiilor, Legea nr. 19/2000, a instituit obligaţia virării acestei contribuţii de asigurări

sociale atât pentru angajator, cât şi pentru angajat, reglementând şi posibilitatea recalculării

pensiei prin adăugarea stagiilor de cotizare nevalorificate la stabilirea acesteia.

Această decizie fiind obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură

civilă, ea trebuie aplicată în litera şi în spiritul ei. Atât din conţinutul ei, cât şi din dispozitivul

ei rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a putea fi luate în considerare,

26

la calculul pensiei, formele de retribuire în acord, şi anume: dacă au fost incluse în salariul

brut şi, pentru acestea, s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Din adeverinţa nr. 244/04.10.2012, emisă de SC C… SA Arad, rezultă că, pentru

veniturile obţinute în perioada iulie 1991 – iulie 2000, s-a plătit contribuţia pentru asigurările

sociale, situaţia fiind similară şi în cazul adeverinţei nr. 2342/14.09.2012 pentru activitatea

desfăşurată în perioada anilor 1981-1983.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile impuse

de Decizia nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru veniturile suplimentare,

întrucât s-a făcut dovada că au fost incluse în salariul de bază şi s-a plătit contribuţia de

asigurări sociale, astfel încât pot fi luate în considerare la calculul pensiei reclamantului.

Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 3/1977 prevedeau că baza de calcul a pensiei o

constituie retribuţia tarifară. Acest text a fost modificat prin Legea nr. 49/1992, prin care baza

de calcul a pensiei a fost extinsă, în sensul că, la stabilirea drepturilor de pensie, erau avute în

vedere salariul de bază şi o serie de sporuri sau indemnizaţii ce nu intraseră anterior în acea

bază.

În temeiul art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prima instanţă a obligat

pârâtele căzute în pretenţii la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1800

lei, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel pârâta-apelantă Casa Județeană de

Pensii Arad, în nume propriu şi în calitate de reprezentantă a pârâtei Casa Naţională de Pensii

Publice Bucureşti - Comisia Centrală de Contestaţii, solicitând admiterea apelului şi

modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că instanţa de fond a dispus în mod

neîntemeiat anularea Hotărârii nr. 9273/24.11.2014, emisă de Comisia Centrală de Contestaţii,

şi recalcularea drepturilor de pensie începând cu 01.11.2012, conform adeverinţei nr.

2342/14.09.2012 şi adeverinţei nr. 244/04.10.2012, în condiţiile în care hotărârea comisiei nu

a fost atacată în termen, rămânând definitivă.

Hotărârea nr. 11667/22.06.2015, emisă de Comisia Centrală de Contestaţii, şi decizia

de respingere a recalculării nr. 283714/01.01.2013, emisă de Casa Judeţeană de Pensii B…,

sunt temeinice şi legale prin raportare la dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 263/2010 privind

sistemul unitar de pensii publice şi ale art. 127 aliniat (1) din Hotărârea nr. 257/2011 privind

aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii 263/2010.

Conform adeverinţei nr. 2342/14.09.2012, emisă de Primăria Comunei D…, în care

nu se face menţiunea reţinerii şi virării contribuţiei de asigurări sociale şi a temeiului legal al

acordării, sumele evidenţiate reprezintă venituri suplimentare pe care le primea personalul

contractual din cadrul cooperativelor agricole de producţie, în general, ca formă de participare

la beneficii şi care nu a făcut parte din baza de calcul a pensiei anterior anului 2001.

Adeverinţa nr. 2342/14.09.2012 şi adeverinţa nr. 244/04.10.2012 nu conţin temeiul

legal al acordării „veniturilor suplimentare” şi nici denumirea acestora, fiind astfel încălcate

prevederile art. 127 alin. (2) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010,

aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011. Veniturile suplimentare din adeverinţă au

fost acordate în mod sporadic, neavând un caracter permanent.

27

Veniturile suplimentare nu se pot valorifica la stabilirea pensiei, deoarece, pentru

aceste forme de retribuire, nu s-a datorat contribuţia la asigurările sociale şi nici contribuţia

personală pentru pensia suplimentară specifică agricultorilor.

Așa cum se menţionează în nota Casei Naţionale de Pensii nr. 856/21.02.2005, potrivit

art. 38 din Legea nr. 1/1982, „ Drepturile de retribuire pentru personalul care îndeplineşte

funcţii de conducere şi de execuţie tehnice, economice, de altă specialitate, administrative, de

servire şi pază se acordă cu condiţia ca aceştia să execute, în raport cu mărimea şi

complexitatea unităţii, lucrări agricole reprezentând 25-50% din volumul de munca stabilit

pentru cooperatorii care lucrează nemijlocit în producţie, potrivit hotărârii adunării generale,

fără a primi, pentru aceste lucrări, o retribuţie distinctă faţă de cea cuvenită pentru funcţia

îndeplinită”.

Activitatea desfăşurată de către reclamant în funcţia de cenzor la S.C. C… S.A,

evidenţiată în cuprinsul adeverinţei nr. 244/04.10.2012, nu poate fi valorificată, la stabilirea

pensiei, deoarece, conform Legii nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, o persoană putea

desfăşura activitatea în mai multe locuri, dar unitatea în care desfăşura funcţia de bază avea

obligaţia de a reţine şi vira contribuţia la asigurările sociale.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, „persoanele care

cumulează mai multe funcţii sunt obligate să-şi aleagă o unitate unde vor avea funcţia de

bază, care îi achită şi celelalte drepturi de personal."

Conform cărţii de munca seria A.Z. nr. 0557555, titularul a desfăşurat activitatea de

bază, în perioada 1991-2000, la Banca E… în funcţia de economist şi contabil şef, perioadă

pentru care s-au achitat contribuţiile la asigurările sociale şi care a fost valorificată la

stabilirea pensiei.

Nefiind îndeplinită condiţia contributivităţii, ca principiu de bază stipulat în art. 2 lit.

c) din Legea nr. 263/2010, apelanta consideră că nu există temei legal pentru valorificarea

„suplimentului de 15%” şi al venitului obţinut în calitate de cenzor.

Regula privind nevalorificarea veniturilor suplimentare este expres stipulată şi în

Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, respectiv

la „Menţiunea” de la pct. VI din Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/20.03.2011:

Decizia nr. 19/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă doar pensiilor

stabilite în baza Legii nr. 19/2000, nefiind incidentă în speţă.

În drept, se invocă dispoziţiile art. 466, art. 468 şi art. 471 din Codul de procedură

civilă.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată în apel, arătând, în esenţă, că, potrivit adeverinţei nr.

244/04.10.2012, emisă de S.C C… S.A. Arad, reclamantul a fost salariat la unitatea emitentă a

adeverinţei, în calitate de cenzor, în perioada iulie 1991 - iulie 2000, iar pentru activitatea

desfăşurată în acest interval de timp, societatea a virat contribuţia de asigurări sociale datorată

şi contribuţia pentru pensia suplimentară, situaţia fiind similară şi în cazul adeverinţei nr.

2342/14.09.2012.

În cauză, sunt aplicabile prevederile art. l şi art. 2 din Legea nr. 2/1991 privind

cumulul de funcţii.

28

Intimatul arată că a respectat întreaga procedură prevăzută de Legea nr. 263/2010,

aspect ce rezultă din actele depuse la dosarul cauzei.

Așa cum reiese din cuprinsul adeverinţelor, pentru sumele primite s-a achitat

contribuţia de asigurări sociale conform legislaţiei în vigoare la acea dată. Fără nici o

justificare legală, apelanta nu a luat în calcul aceste sume.

Atât timp cât reclamantul a făcut dovada achitării contribuţiei de asigurări sociale,

neluarea în considerare a unor sume care au constituit baza de calcul a contribuţiei de

asigurări sociale echivalează cu o încălcare a principiului contributivităţii.

Prima instanţă a reţinut corect starea de fapt, pronunţând o hotărâre în concordanţă cu

starea reală, iar susţinerile apelantei sunt simple afirmaţii, fără nici un suport probator.

În speţă, sunt îndeplinite cerinţele expres menţionate în Decizia nr. 19/2011 pronunţată

de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, dat fiind că reclamantul a făcut dovada că veniturile

suplimentare au fost incluse în salarul de bază şi s-a plătit contribuţia de asigurări sociale,

astfel încât aceste venituri pot fi luate în considerare la calculul pensiei sale.

Apelanta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a probelor administrate în cauză,

Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, ca stare de fapt, reclamantul a solicitat

anularea în parte a Hotărârii nr. 11667/22.06.2015, emisă de Comisia Centrală de Contestaţii

din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice, hotărâre pe care a contestat-o în termenul legal,

aşa cum rezultă din înscrisurile existente în dosarul de fond, şi obligarea pârâtei Casa

Judeţeană de Pensii B… la recalcularea drepturilor sale de pensie cu luarea în considerare a

veniturilor atestate de adeverinţa nr. 2342/14.09.2012 şi adeverinţa nr. 244/04.10.2012, emise

de SC C… SA Arad, cu începere de la data de 1.11.2012.

Verificând conţinutul adeverinţei nr. 2342/14.09.2012, emisă de SC C… SA Arad,

instanţa de apel a constatat că aceasta atestă încasarea, de către reclamant, în anii 1981, 1982

şi 1983 a unor sume în lei, reprezentând „venitul suplimentar realizat din retribuţia de 15% a

preşedintelui CAP, în calitate de contabil şef al CAP D…”.

Potrivit art. 165 alin. 2 din Legea nr. 263/2010, „la determinarea punctajelor lunare, pe

lângă salariile prevăzute la alin. 1 se au în vedere şi sporurile cu caracter permanent care,

după data de 1 aprilie 1992, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform legislaţiei

anterioare şi care sunt înscrise în carnetul de muncă sau sunt dovedite cu adeverinţe eliberate

de unităţi, conform legislaţiei în vigoare”.

Art. 127 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor

de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice prevede

că: „Sporurile cu caracter permanent care se pot valorifica la stabilirea şi/sau recalcularea

drepturilor de pensie, potrivit prevederilor art. 165 alin. 2 din lege, sunt cele prevăzute în

Anexa nr. 15”.

Anexa nr. 15 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 cuprinde „sporurile, indemnizaţiile

şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, au

făcut parte din baza de calcul a pensiilor şi care se utilizează la determinarea punctajului

mediu anual”.

29

Conform art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea

Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, „adeverinţa prin care se dovedesc aceste sporuri va cuprinde obligatoriu cel puţin

următoarele elemente: a) denumirea angajatorului; b) datele de identificare a persoanei; c)

perioada în care s-a desfăşurat activitatea, cu indicarea datei de începere şi de încetare a

acesteia; d) funcţia, meseria sau specialitatea exercitată; e) denumirea sporurilor, procentul

sau suma acordată; f) perioada în care a primit sporul şi temeiul în baza căruia s-a acordat".

Din modul de formulare a acestei prevederi legale rezultă că toate elementele enumerate în

text sunt obligatorii pentru ca sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare,

menţionate în adeverinţă, să poată fi valorificate la stabilirea punctajului mediu anual a

asiguratului pentru care a fost eliberată de către fostul său angajator.

Prin urmare, pentru a se putea valorifica, la stabilirea punctajului mediu anual a unui

asigurat, sporurile, indemnizaţiile şi majorările de retribuţii tarifare, care, potrivit legislaţiei

anterioare datei de 1 aprilie 2001, au făcut parte din baza de calcul a pensiilor trebuie să fi fost

înscrise în carnetul de muncă al acestuia sau să fie atestate de adeverinţe emise de către fostul

angajator cu respectarea prevederilor art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Adeverinţa nr. 2342/14.09.2012, emisă de SC C… SA Arad, nu cuprinde toate

elementele obligatorii prevăzute de art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011,

respectiv temeiul de drept al acordării sumelor atestate.

Având în vedere dispoziţiile art. 165 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 coroborate cu

cele ale art. 127 alin. (1) şi alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 pentru aprobarea

Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, Curtea a constatat că adeverinţa nr. 2342/14.09.2012, emisă de SC C… SA Arad, nu

putea fi utilizată, de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii B…, la calcularea punctajului

mediu anual cuvenit reclamantului, întrucât nu cuprinde toate elementele cerute, cumulativ şi

obligatoriu, de art. 127 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, astfel încât hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Pe de altă parte, doar dacă se preciza, în cuprinsul adeverinţei temeiul de drept ce a

justificat achitarea sumelor cu titlu de „venit suplimentar”, Casa Judeţeană de Pensii Arad şi,

ulterior, instanţa de judecată, sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei emisă de aceasta,

aveau posibilitatea să verifice dacă sumele achitate de către angajator, cu titlu de „venit

suplimentar”, anterior datei de 1 aprilie 2001, pot fi luate în considerare la stabilirea şi

recalcularea pensiilor din sistemul public, dat fiind că au fost incluse în baza de calcul,

conform legislaţiei anterioare, şi pentru ele s-a plătit contribuţia de asigurări sociale, respectiv

dacă acestea s-au achitat reclamantului cu titlu de retribuţie obţinută în acord global, în

temeiul art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 privind retribuirea după calitatea şi

calitatea muncii prestate, fiind incluse în salariul brut şi fiind reţinută contribuţia de asigurări

sociale la sistemul public de pensii, astfel încât să atragă incidenţa, în cauză, a Deciziei nr.

19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 19 din 17.10.2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din

22.11.2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că

interpretarea dispoziţiilor art. 2 lit. e), art. 78 şi art. 164 din Legea nr. 19/2000 şi ale art. 1 din

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 este în sensul că formele de retribuire obţinute

30

în acord global, prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974, vor fi luate în

considerare la stabilirea şi recalcularea pensiilor din sistemul public, dacă au fost incluse în

salariul brut şi pentru acestea s-a plătit contribuţia de asigurări sociale la sistemul public de

pensii.

În adeverinţa nr. 2342/14.09.2012, emisă de SC C… SA Arad, nu se precizează că art.

12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 57/1974 a stat la baza plăţii sumelor cu titlu de „venit

suplimentar” şi că s-a reţinut contribuţia de asigurări sociale pentru aceste sume, conform

legislaţiei în vigoare, astfel încât instanţa de judecată să poată stabili aplicabilitatea în cauză a

Deciziei nr. 19/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Principiul contributivităţii invocat de către reclamant nu poate fi valorificat decât prin

raportare la prevederile art. 96 coroborate cu cele ale art. 165 din Legea nr. 263/2011.

În speţă, reclamantul a cumulat, în perioada iulie 1991- iulie 2000, calitatea de salariat

înscrisă în carnetul de muncă cu cea de cenzor în cadrul unei societăţi comerciale, pentru

ambele obţinând venituri, astfel încât sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 2/1991 privind

cumulul de funcţii.

Art. 1 alin. (1) din Legea nr. 2/1991 prevede că: „Orice persoană poate cumula mai

multe funcţii şi are dreptul să primească salariul corespunzător pentru fiecare din funcţiile

ocupate”.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 2/1991, „Persoanele care cumulează mai multe funcţii sunt

obligate să-şi aleagă o unitate unde vor avea funcţia de bază, care îi achită şi celelalte drepturi

de personal.

Unitatea prevăzută la alin. (1) plăteşte pentru salariatul respectiv contribuţia de

asigurări sociale şi reţine contribuţia pentru pensia suplimentară, stabilite pe baza salariului

luat în calcul pentru celelalte drepturi, şi orice alte sume datorate potrivit legii. De asemenea

ţine şi completează carnetul de muncă al salariatului respectiv”.

Prin urmare, contrar menţiunilor din adeverinţa nr. 244/4.10.2012, emisă de SC C…

SA Arad, obligaţia de plată a contribuţiei de asigurări sociale revenea doar angajatorului care

păstra evidenţa muncii prestate de asigurat prin carnetul de muncă.

În considerarea prevederilor cuprinse în art. 2 din Legea nr. 2/1991, la elaborarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, s-a avut in vedere, în mod expres, modalitatea de valorificare a stagiilor de cotizare

realizate de asiguraţi prin cumulul mai multor funcţii, căci art. 128 alin. (2) din Hotărârea

Guvernului nr. 257/2011 prevede, imperativ, că: „pentru perioadele anterioare datei de 1

aprilie 2001, în care o persoană a cumulat două funcţii, la stabilirea punctajelor anuale se

utilizează salariile brute sau nete, după caz, inclusiv sporurile cu caracter permanent,

corespunzătoare funcţiei de bază”.

Pe cale de consecinţă, Curtea reţine că pârâta Casa Judeţeană de Pensii B… a refuzat

justificat valorificarea adeverinţei nr. 244/4.10.2012, emisă de SC C… SA Arad, în condiţiile

în care veniturile atestate prin această adeverinţă au fost obţinute de către reclamant pentru

activitatea prestată la alt angajator decât cel ales pentru exercitarea funcţiei de bază.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că instanţa de fond

a interpretat şi aplicat eronat prevederile legale în vigoare raportat la înscrisurile depuse la

dosar de către reclamant şi a reţinut în mod greşit aplicabilitatea Deciziei nr. 19/2011 a Înaltei

31

Curţi de Casaţie şi Justiţie, în contextul în care, în litigiul pendinte, nu se solicită valorificarea

unor venituri obţinute în sistemul de remunerare prevăzut de Legea nr. 57/1974, astfel încât,

în temeiul art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a admis apelul declarat de către

pârâtă şi a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de

reclamantul A... împotriva pârâtelor Casa Județeană de Pensii Arad şi Casa Naţională de

Pensii Publice Bucureşti - Comisia Centrală de Contestaţii, luând act că pârâta-apelantă nu a

solicitat cheltuieli de judecată, iar reclamantul-intimat nu este îndreptăţit la acordarea

cheltuielilor de judecată în apel, întrucât a căzut în pretenţii.