Pagină 0 din 18

CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

Trimestrul IV - 2015

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Rodica OLARU

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

Pagină 1 din 18

Cuprins

&. Contencios administrativ şi fiscal .................................................................................................. 2

1. Acţiune întemeiată pe prevederile art. 24, art. 25 din Legea nr. 554/2004. Pretenţii

băneşti stabilite prin hotărârea judecătorească ........................................................................... 2

2. Funcţionar public. Eliberare din funcţie urmare a reorganizării autorităţii publice şi a

participării la o testare profesională ............................................................................................... 4

3. Revizuire. Tranzacții imobiliare. Regimul juridic al TVA ..................................................... 7

Pagină 2 din 18

&. Contencios administrativ şi fiscal

1. Acţiune întemeiată pe prevederile art. 24, art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Pretenţii băneşti stabilite prin hotărârea judecătorească

- Legea nr. 554/2004: art. 24, art. 25

Este nefondată pe prevederile art. 24, art. 25 din Legea nr. 554/2004 acţiunea

în contencios administrativ constând în obligarea pârâtului la plata unei creanţe civile,

stabilită prin hotărâre judecătorească.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 6389 din 10 noiembrie 2015, R.O.

Prin sentința civilă nr. 339/02.03.2015, pronunţată în dosar nr. 386/59/2014*

Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul SC

S.R. SA Bucureşti - Sucursala Arad, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală

Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 6389/10.11.2015 pronunțată în dosarul nr. 386/59/2014*

Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta SC S.R. SA

Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 339/02.03.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş

în dosar nr. 386/59/2014*.

Curtea de Apel Timişoara a stabilit că prin acţiune reclamanta SC S.R. SA

Bucureşti a solicitat instanței obligarea pârâtului DGFP Timișoara să procedeze de

îndată la plata sumei de 511.153,66 lei reprezentând majorări de întârziere calculate

la suma de 537.076,30 lei achitată cu titlu de datorie vamală, majorări de întârziere și

cheltuieli de judecată în baza unor titluri executării anulate de către instanțe de

judecată, în conformitate cu decizia nr. 565/11/18.04.2013 a Curții Europene de

Justiție, cu cheltuielile de judecată în cuantum de 4.020 lei reprezentând onorariu de

avocat și taxă judiciară de timbru.

Din actele dosarului, rezultă că la data de 04.02.2014, reclamanta a înregistrat

la pârâta DGRFP Timişoara o cerere sub nr.6045 prin care a solicitat ca pârâta să

pună în executare sentinţa civilă nr.351/2012 pronunţată în dosar nr. 2342/30/2011 al

Curţii de Apel Timişoara, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.

7710/12.12.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel ca să i se

achite suma de 511.153,66 lei, reprezentând majorări de întârziere calculate la suma

de 537.076.30 lei achitată de reclamantă cu titlu de debit vamal în baza unor titluri

executorii anulate de instanţa de judecată.

În susţinerea acţiunii reclamanta a depus la dosar sentinţa civilă

nr.351/07.06.2012 pronunţată în dosar nr.2342/30/2011 de Curtea de Apel

Timişoara, irevocabilă prin decizia nr.7710/12.12.2013 pronunţată de Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Pagină 3 din 18

Deci, acţiunea reclamantei vizează punerea în executare a unei sentinţe

judecătoreşti definitive şi irevocabile, pentru care Legea nr. 554/2004 prevede

procedura cuprinsă în art. 25-25 din Lege.

Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privitor la instanţa de executare,

dispune următoarele :

Alin. (1) - Instanţa de executare, care în materia contenciosului administrativ

este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de

contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute

la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie şi de

încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc.

(2) Cererile prevăzute la art. 24 alin. (3) şi (4) se judecă în camera de

consiliu, de urgenţă şi sunt scutite de taxa judiciară de timbru.

(3) Hotărârea pronunţată în condiţiile art. 24 alin. (4) este supusă numai

apelului în termen de 5 zile de la comunicare. Dacă hotărârea a fost pronunţată de

curtea de apel ea va fi supusă recursului, în acelaşi termen.

(4) Prevederile alin. (1) - (3) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru

punerea în executare a hotărârilor de contencios administrativ date pentru

soluţionarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative.

Art. 24 din Legea nr.554/2004 referitor la obligaţia executării unei sentinţe

pronunţate în contencios administrativ, dispune următoarele:

Alin.1 - Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să

încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris

sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se

face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de

termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

(2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta

se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de

prezenta lege.

(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine

executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care

nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea

părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o

amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face

venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din

Codul de procedură civilă.

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a

amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul

executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce

se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre

dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în

condiţiile art. 891 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le

datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.

Pagină 4 din 18

(5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin.

(4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii

publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în

cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa

suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor.

În cauza de faţă, reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de lege pentru

punerea în executare a sentinţei civile nr. 351/2012 pronunţată de Curtea de Apel

Timişoara, ci a formulat o acţiune în pretenţii civile împotriva pârâtei DGRFP

Timişoara întemeiate în drept pe deciziile nr. 565/11/18.04.2013 şi nr. C106/77 ale

Curţii Europene de Justiţie.

Aşa fiind, Curtea de Apel Timişoara a constatat că bine a fost respinsă

acţiunea, fiind lipsită de temeiurile legale aplicabile litigiului, motiv pentru care

recursul reclamantei s-a respins ca nefondat, nefiind incidentă cauzei jurisprudenţa

Curţii Europene de Justiţie invocată în motivele de recurs.

2. Funcţionar public. Eliberare din funcţie urmare a reorganizării autorităţii

publice şi a participării la o testare profesională

- Legea nr. 554/2004: art. 1 alin. (1)

Nu există un drept vătămat în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

dacă eliberarea din funcţia publică este consecinţa testării profesionale organizate cu

ocazia reorganizării pârâtei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 6591 din 24 noiembrie 2015, R.O.

Prin sentinţa civilă nr. 983/24.VI.2015 pronunțată în dosar nr.2712/30/2014

Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulată de reclamantul L.A.N. în contradictoriu

cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, şi Directorul

General al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Anulează

Decizia nr. 147/02.08.2013, emisă de directorul DGRFP Cluj-Napoca, a obligat

pârâţii la reintegrarea reclamantului în funcţia publică de execuţie deţinută anterior

emiterii deciziei contestate, aceea de Consilier Superior Cl. I, Gr. 3.

A obligat pe pârâtul DGRFP Cluj-Napoca să îi plătească reclamantului o

despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi recalculate, precum şi a

celorlalte drepturi băneşti legale cuvenite, de la data eliberării sale din funcţia publică

deţinută şi până la data reîncadrării sale, precum şi să îi plătească reclamantului

1000 lei, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 6591/24.11.2015 Curtea de Apel Timişoara a admis

recursul declarat de pârâta DGRFP Cluj-Napoca, prin AJFP Bihor şi Directorul

General al DGRFP Cluj-Napoca ambii cu sediul în Cluj-Napoca, împotriva sentinţei

Pagină 5 din 18

civile nr. 983/24.VI.2015 pronunțată în dosar nr.2712/30/2014 al Tribunalului Timiş,

în contradictoriu cu reclamantul intimat L.A.N. cu domiciliul procedural ales în

Oradea, la sediul profesional al avocatului L.L.

A casat sentinţa şi respinge acţiunea reclamantului L.A.N. împotriva pârâţilor

DGRFP Cluj-Napoca, prin AJFP Bihor şi Directorul General al DGRFP Cluj-Napoca.

În motivare Curtea de Apel Timişoara a reţinut că

Potrivit dosarului, prin acţiune reclamantul L.A.N. a chemat în judecată pârâţii

DGRFP Cluj-Napoca şi Directorul General al DGRFP Cluj-Napoca, solicitând

instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa sa se dispună: anularea DECIZIEI

NR.147/02.08.2013, emisa de Directorul General al DGRFP Cluj-Napoca; obligarea

paratului de ord. 2 la reintegrarea reclamantului în funcţia publica de execuţie

deţinuta anterior emiterii deciziei contestate, aceea de CONSILIER SUPERIOR,

CL.I,GR.3; obligarea paraţilor la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate îşi recalculate , precum îşi a celorlalte drepturi băneşti legale cuvenite, de la

data eliberării mele din funcţia publica deţinuta îşi pana la data reîncadrării efective şi

suspendarea executării Deciziei nr. 147/02.08.2013, emisa de Directorul General al

DGRFP Cluj-Napoca pana la soluţionarea definitiva îşi irevocabila a cauzei, cu

cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 147 emisă la data de 02.08.2013 de către DGRFP Cluj-

Napoca reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de execuţie de consilier

superior cl I gr 3 din cadrul Activităţii de Inspecţie Fiscală a Direcţiei Generale a

Finanţelor Publice Bihor, Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 5 la data

expirării termenului de 30 de zile de preaviz.

Decizia de eliberare din funcţie s-a întemeiat pe următoarele:

- prevederile O.U.G. nr.74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi

reorganizarea activităţii Agenţiei Naționale de Administrare Fiscală, precum şi pentru

modificarea şi completarea unor acte normative:

- Ordinul nr. 1104/2013 al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare

Fiscală privind aprobarea structurii organizatorice a direcţiilor generale regionale ale

finanţelor publice şi a structurilor din cadrul acestora;

- Ordinul nr.1112/2013 al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare

Fiscală privind aprobarea statului de funcţii al Direcţia Generală Regională a

Finanţelor Publice Cluj Napoca;

- prevederile art. 97 lit. c), art. 99 alin. 1) lit. b), alin. 2)-7), art. 103 şi art.106

din Legea nr. 108/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare.

Se constată că în baza acestor acte administrative de reorganizare enumerate

în preambulul deciziei atacate şi a prevederilor art. 23 din HG nr.520/2013 direcţiile

generale judeţene ale finanţelor publice se reorganizează prin fuziune prin absorbţie

în cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, iar ca entităţi, şi-au

pierdut personalitatea juridică.

Reclamantul în cauză a fost încadrată la DGFP Bihor - AFP Oradea, instituţie

care a fost reorganizată prin fuziune prin absorbţie în cadrul DGRFP Cluj-Napoca.

Pagină 6 din 18

Astfel, DGFP Bihor - AFJ Oradea sa desfiinţat şi sa înfiinţat o noua instituţie

AJFP Bihor - în limita posturilor aprobate. Postul reclamantului s-a desfiinţat cu tot cu

administraţie şi nu mai exista în statul de funcţii.

La nivelul judeţului Bihor s-au redus un număr de 72 de posturi şi s-au dat 273

de preavize. Numărul de posturi aprobate pentru noua structură organizatorică a fost

stabilit prin Ordinul nr. 1104/2013.

Reclamantul a fost încadrat înainte de reorganizare la DGFP Bihor - AFP

Oradea - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Juridice 5 unde figurau 22 posturi

dintre care un post de sef serviciu îşi 21 posturi de consilieri îşi inspectori de grad

profesional superior.

Potrivit procedurii instituite urmare la reorganizarea instituțională şi urmare la

punerea la dispoziţie a listei de posturi vacante existenta la nivelul DGRFP Cluj-

Napoca, reclamantul şi-a exprimat opţiunea pentru unul din cele 8 posturi vacante de

consilier superior de la Serviciul inspecţie fiscala persoane juridice 3.

Pentru cele 8 posturi vacante îşi-au exprimat opţiunea un număr de 13

angajaţi

Prin reorganizare din august 2013, Serviciul inspecţie fiscala persoane juridice

5 a fost desfiinţat în întregime.

Toţi salariaţii acestui serviciu au primit preaviz putând opta în termenul legal

pe unul din posturile vacante puse la dispoziţie în Lista posturilor vacante.

Este incontestabil că reorganizarea pârâţilor s-a dispus conform OUG

nr.74/20013, care la art. 2 alin. (1) şi alin. (2) a prevăzut următoarele: „Preluarea

personalului Autorităţii Naţionale a Vămilor în cadrul Agenţiei sau în structurile

subordonate, după caz, se va face în limita numărului de posturi aprobat, în condiţiile

legii, iar la alin (2) Personalul din cadrul Autorităţii Naţionale a Vămilor va fi încadrat

pe funcţii publice generale sau specifice, în limita numărului de posturi aprobat pentru

Agenţie - aparat propriu şi structuri subordonate, în condiţiile legii”.

De asemenea se constată că la data reorganizării a avut loc o reducere

efectivă de personal, astfel că în baza art. 99 alin. (1) lit. b), din Legea nr. 188/1999,

ce constituie unul din temeiurile de drept ale deciziei de eliberare din funcţie, a fost

organizată o testare profesională la care a participat şi reclamantul.

În urma testării profesionale care a avut loc în perioada: 26.08-28.08.2013

reclamantul a fost declarat respins obţinând un punctaj total de 100 puncte, în

condiţiile în care punctajul ultimului admis a fost de 107, 67 puncte.

Deci, eliberarea din funcţie a reclamantului s-a realizat ca urmare a

nepromovării la testarea profesională organizată de pârâtă pentru posturile vacante

pentru care reclamantul şi-a exprimat opţiunea, rezultatul examinării nefiind

contestat de acesta în instanţă.

Este de remarcat, totodată, că reclamantul nu a contestat actele administrative

în baza cărora s-a realizat reorganizarea autorităţilor pârâte, astfel că acestea şi-au

produs efectele faţă de reclamant.

Aşa fiind, Curtea a reţinut că acţiunea de faţă nu îndeplineşte cerinţele art. 1

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că decizia contestată nu vatămă nici un

Pagină 7 din 18

drept recunoscut de lege pe seama reclamantului, atât timp cât încetarea raportului

de funcţie este urmarea nepromovării unei testări profesionale la care acesta a luat o

notă mai mică decât ceilalţi concurenţi care au ocupat astfel posturile vacante puse la

dispoziţie de pârâtă.

Întrucât decizia de eliberare din funcţie este motivată în fapt şi în drept, cum a

reţinut şi instanţa de fond şi cum reclamantul nu a demonstrat îndeplinirea

prevederilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 în cauză, Curtea a reţinut că

sentinţa s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 488 pct. 8 din Codul de procedură

civilă, motiv pentru care recursul pârâţilor s-a admis cu consecinţa respingerii ca

nefondată a acţiunii, neavând relevanţă juridică împrejurarea că, ulterior

reorganizării, în decursul unui an, cum reţine instanţa de fond, numărul posturilor de

execuţie a crescut.

3. Revizuire. Tranzacții imobiliare. Regimul juridic al TVA

- Legea nr. 554/2004: art. 21 alin. (2)

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicat: art. 322

Este nelegală impunerea constând în TVA, aferentă unor tranzacții imobiliare,

dacă autoritatea fiscală a refuzat cererea contribuabilului pentru deducerea TVA sau

a calculat accesorii pe perioada de suspendare a inspecției fiscale.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 6794 din 15 decembrie 2015, R.O.

Prin cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004 raportat la art. 322 Cod procedură civilă, revizuentul C.I. a solicitat

revizuirea deciziei civile nr. 12659/04.12.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012

de Curtea de Apel Timişoara, şi să se schimbe în tot decizia atacată în sensul de a

se respinge recursul formulat de recurenta Direcţia generală a finanţelor publice

Timiş, menţinând în întregime sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, cu cheltuieli

de judecată în recurs şi în revizuire.

În motivare, revizuientul a arătat, printre altele, că decizia Curții de Apel

Timișoara este contrară principiilor securității juridice și încrederii legitime care sunt

principii dominante ale legislației europene. Prin Hotărârea din 9 iulie 2015 a Curții de

Justiție a Uniunii europene pronunțată în cauza C-183/14, Salomie și Oltean vs

DGFP Cluj-Napoca s-a statuat că: „1. Principiile securității juridice și protecției

încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o

administrație fiscală națională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună

anumite operațiuni taxei pe valoarea adăugată și să impună plata unor majorări, cu

condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare și precise, iar practica

acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția unui operator

Pagină 8 din 18

economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor

astfel de operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența instanței de

trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul

proporționalității.

S-a mai susţinut că organul fiscal a constatat existenţa unor facturi atestând

procurarea de materiale de construcţie, astfel încât avea obligaţia de a deduce TVA

înscrisă în aceste facturi (în cuantum de 11.844,88 lei), iar ulterior revizuentul a

identificat şi alte facturi, astfel încât poate dovedi cu aceste înscrisuri legal emise o

TVA deductibilă de 17.805 lei, sumă la care urmează a se adăuga TVA deductibilă

care trebuie calculată prin estimarea bazei de impunere TVA aferentă serviciilor şi

materialelor achiziţionate pentru realizarea construcţiei.

Prin decizia civilă nr. 6794/15.12.2015 pronunţată în dosarul nr.151/59/2015

Curtea de Apel Timișoara a respins excepţiile invocate de intimata Direcţia Generală

Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

A admis cererea de revizuire formulată de revizuentul C.I. împotriva deciziei

civile nr. 12659/04.12.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012 de Curtea de Apel

Timişoara.

A schimbat decizia în sensul că admite recursul formulat de pârâta Direcţia

Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei nr. 305/2013

pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012 de Tribunalul Timiş.

A Modificat sentinţa în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului C.I.

în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice

Timişoara şi a anulat în parte decizia de impunere nr. 11439/31.10.2011, RIF nr.

11439/31.10.2011 şi decizia nr. 53/30/20.01.2012 emise de pârâtă, în privinţa TVA şi

a accesoriilor, în limita sumei care depăşeşte valoarea acestora calculată prin

aplicarea procedeului sutei mărite.

A anulat actele emise de pârâtă şi pentru valoarea accesoriilor reprezentate

de majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente obligaţiei principale

constând în TVA în sumă de 98.497 lei, calculată pentru perioada 21.10.2010 -

17.10.2011.

A anulat actele fiscale emise de pârâtă şi pentru valoarea TVA cu accesoriile

aferente, taxă solicitată de reclamant pentru deducere şi refuzată de pârâtă.

A menţinut în rest sentinţa.

A obligat intimata la 968 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamantul

revizuent.

Curtea de Apel Timişoara a reţinut că în perioada 21.12.2010 şi, mai apoi,

după 17.10.2010, contestatorul a fost supus unei inspecţii fiscal parţiale, având ca

obiect verificarea respectării prevederilor legale referitoare la taxa pe valoarea

adăugată - aferentă tranzacţiilor cu proprietăţi imobiliare din patrimoniul personal.

Controlul a fost finalizat prin Raportul de inspecţie fiscală nr.

11439/31.10.2011 – în baza căruia organele fiscale din cadrul DGFP Timiş au emis

Decizia de impunere nr. 11439 din 31.10.2011, prin care, în sarcina contestatorului,

s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată, cu titlu de TVA, în sumă de 98497

Pagină 9 din 18

lei (aferentă tranzacţiilor efectuate în anul 2007) şi accesorii în sumă de 13074 lei

(majorări şi dobânzi de întârziere aferente perioadei 26.04.2007 – 18.10.2011) plus

14775 lei (reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru intervalul 1.07.2010

– 18.10.2011).

La determinarea cuantumului taxei şi a accesoriilor, a fost avută în vedere o

bază impozabilă stabilită suplimentar, în sumă de 518403 lei din tranzacţiile

imobiliare efectuate în perioada de referinţă.

În ce priveşte temeiurile de fapt şi de drept ce au stat la baza emiterii deciziei

analizate, acestea sunt indicate la paragrafele 5.2 , 5.3. ale deciziei de impunere şi

constau, în esenţă în următoarele:

- împrejurarea că, în cursul anului 2007, la 1.03.2007 şi la 15.03.2007,

contestatorul a efectuat operaţiuni taxabile, constând în livrarea de construcţii noi din

patrimoniul personal, ce nu au caracter ocazional (fiind mai mult de una pe an),

pentru care a avut posibilitatea exercitării dreptului de deducere aferent construcţiei

imobilului; că acesta a realizat o cifră de afaceri, anuală, superioară plafonului de

scutire - cu prima tranzacţie, în valoare de 130222 lei ,efectuată la data de 1.03.2007

- şi nu a solicitat luarea în evidenţa plătitorilor de TVA;

- că, pentru tranzacţiile efectuate în perioada verificată, s-a stabilit o bază de

impunere în sumă de 518403 lei – la care a fost aplicată cota de 19%, rezultând

TVA de plată în sumă de 98497 lei;

- în fine, că, în funcţie de perioada fiscală aferentă fiecărui an, şi până la data

de 18.10. 2011, în sarcina contestatorului, s-au calculate majorări de întârziere, în

sumă de 13074 lei şi penalităţi de 14775 lei, conform prevederilor art. 119 şi art. 120

din OG nr. 92/2003.

- în drept, măsurile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 126 alin.(1), art. 127

alin. (1) şi (2), art. 128 alin. (1), art. 140 alin. (1), art. 141 alin. (2) lit. f), art. 152 din

Legea nr. 571/2003 – privind Codul fiscal; art. 62 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 44/2004;

art. 119 şi art. 120, art. 120/1 din OG nr. 92/2003 – privind Codul de procedură fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 305/05.02.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012

Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea, în sensul că a admis în parte contestaţia

formulată de contestatorul C.I., în contradictoriu cu intimata DGFP Timiş. S-a dispus

anularea Deciziei nr. 53/30/20.01.2012, a Deciziei de impunere nr.

11439/1/31.10.2011 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 11439/31.10.2011, emise

de intimată. A fost respinsă în rest contestaţia, în ceea ce priveşte petitul având ca

obiect obligarea intimatei la plata daunelor morale, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 12659/04.12.2013 pronunţată în dosar nr. 5608/30/2012

Curtea de apel Timişoara a fost admis recursul formulat de recurentul DGFP Timiş

împotriva sentinţei civile nr. 305/2013 pronunţată de Tribunalul Timiş. A fost

modificată în parte sentinţa recurată în sensul că a fost admisă în parte acţiunea

formulată de reclamantul C.I. în contradictoriu cu pârâtul DGFP Timiş, şi în

consecinţă s-a dispus anularea deciziei de impunere nr. 11439/31.10.2011, a

Raportului de inspecţie fiscală nr. 11439 din 31.10.2011 (RIF), şi a deciziei nr.

53/30/20.01.2011 emise de pârât, respectiv în ce priveşte cuantumul taxei pe

Pagină 10 din 18

valoarea adăugată (TVA) şi obligaţiile accesorii. A fost obligat pârâtul să refacă în

totalitate calculul TVA şi al obligaţiilor accesorii TVA, luând în considerare că

valoarea tranzacţiilor include TVA precum şi să plătească reclamantului 1.500 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată. A fost menţinută în rest sentinţa recurată, şi a fost

respinsă cererea intimatului C.I privind cheltuielile de judecată.

În motivarea deciziei pronunţată în revizuire Curtea de Apel Timişoara a arătat

că aceasta este întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi în termen

legal raportată la Hotărârea CEJ C-183/14, Salomie şi Oltean vs DGFP Cluj Napoca,

se susţine că decizia Curţii de Apel Timişoara este contrară principiilor securităţii

juridice, al încrederii legitime şi al proporţionalităţii majorărilor de întârziere.

Din analiza hotărârii CEJ nr. C/183/14 privind pe Salomie şi Oltean/DGFP

Cluj-Napoca, sesizată cu privire la aplicarea TVA la tranzacţii imobiliare realizate în

anul 2009, Curtea a reţinut următoarele: „Cu privire la prima şi a doua întrebare

preliminară că:

28 - Prin intermediul primelor două întrebări, care trebuie analizate împreună,

instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă principiile securității

juridice și protecției încrederii legitime se opun, în împrejurări precum cele din litigiul

principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, cu ocazia unui control fiscal,

că anumite tranzacții ar fi trebuit să fie supuse TVA-ului și să impună în plus plata

unor majorări.

29 - În ceea ce privește, în primul rând, principiul securității juridice, domnii

Salomie și Oltean contestă această decizie invocând încălcarea acestui principiu ca

urmare a faptului că, atunci când au efectuat operațiunile imobiliare vizate de decizia

menționată, nici a șasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind

armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri –

sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145,

p. 1), care era în vigoare anterior datei de 1 ianuarie 2007, nici jurisprudența Curții

relevantă în materie nu făcuseră obiectul unei publicări în limba română. Aceștia

arată de asemenea că, până în anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu considerau

acest tip de tranzacții ca fiind supuse taxei menționate.

30 - Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiile securității juridice

și protecției încrederii legitime trebuie să fie respectate de instituțiile Uniunii

Europene, dar și de statele membre în exercitarea competențelor care le sunt

conferite prin directivele Uniunii (a se vedea în acest sens în special Hotărârea

Gemeente Leusden și Holin Groep, C-487/01 și C-7/02, EU:C:2004:263, punctul 57,

Hotărârea „Goed Wonen”, C-376/02, EU:C:2005:251, punctul 32, precum și

Hotărârea Elmeka NE, C-181/04-C-183/04, EU:C:2006:563, punctul 31).

31 - Astfel cum a statuat Curtea în mai multe rânduri, rezultă de aici în special

că legislația Uniunii trebuie să fie certă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă

pentru justițiabili, acest imperativ al securității juridice impunându-se cu o rigoare

deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă

consecințe financiare, pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod

Pagină 11 din 18

exact întinderea obligațiilor pe care aceasta le-o impune (Hotărârea Irlanda/Comisia,

325/85, EU:C:1987:546, punctul 18).

32 - De asemenea, în domeniile care intră sub incidența dreptului Uniunii,

normele din dreptul statelor membre trebuie formulate într-un mod neechivoc, care

să permită persoanelor vizate să își cunoască drepturile și obligațiile în mod clar și

precis, iar instanțelor naționale să asigure respectarea acestora (a se vedea

Hotărârea Comisia/Italia, 257/86, EU:C:1988:324, punctul 12).

33 - În speță, nu poate fi contestat faptul că dispoziții precum cele prezentate

în decizia de trimitere au un astfel de caracter.

34 - Astfel, rezultă din decizia de trimitere printre altele că definiția „persoanei

impozabile” care figurează la articolul 127 din Codul fiscal, care transpune în dreptul

național dispozițiile articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112, trimite la orice

persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități

economice, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestor activități, și că trebuie

considerate drept „activități economice” orice activități ale producătorilor,

comercianților sau prestatorilor de servicii, între care în special exploatarea bunurilor

corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

35 - Pe de altă parte, punctul 3 alineatul (2) din Hotărârea Guvernului nr.

44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal

precizează că, în sensul articolului 127 alineatul (2) din Codul fiscal, obținerea de

venituri de către persoanele fizice cu ocazia vânzării unor locuințe proprietate

personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri

personale nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se

constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu

caracter de continuitate.

36 - În sfârșit, articolul 141 din Codul fiscal, în versiunea în vigoare în cursul

anilor 2008 și 2009, prevede că scutirea de TVA-ul aplicabil în cazul livrării unei

construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită nu se

aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren

construibil, ceea ce de altfel corespunde principiilor care guvernează TVA-ul în

dreptul Uniunii.

37 - În consecință, nu se poate susține în mod rezonabil că astfel de dispoziții

de drept național nu stabilesc în mod suficient de clar și de precis că livrarea unei

construcții sau a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită poate, în

anumite cazuri, să fie supusă TVA-ului.

38 - În aceste condiții, domnii Salomie și Oltean nu pot invoca în mod valabil,

în susținerea argumentului lor potrivit căruia cadrul juridic național aplicabil nu era

suficient de clar la momentul faptelor din cauza principală, nepublicarea în limba

română a jurisprudenței relevante a Curții și a celei de A șasea directive 77/388,

care, în orice caz, nu mai era în vigoare de la aderarea României la Uniune, la 1

ianuarie 2007.

39 - Astfel, împrejurările din cauza principală nu pot fi comparate cu cele din

cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Skoma-Lux (C-161/06, EU:C:2007:773), în

Pagină 12 din 18

cadrul căreia Curtea a precizat că un regulament al Uniunii nepublicat în limba unui

stat membru nu este opozabil particularilor din acest stat.

40 - Desigur, din principiul securității juridice rezultă de asemenea că situația

fiscală a persoanei impozabile nu poate fi repusă în discuție la nesfârșit (a se vedea

în acest sens Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 46).

41 - Curtea a statuat însă deja că principiul securității juridice nu se opune

unei practici administrative a autorităților fiscale naționale care constă în revocarea,

în termenul de decădere, a unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei

impozabile un drept de deducere a TVA-ului, solicitându-i, în urma unei noi inspecții,

această taxă și majorări de întârziere (a se vedea în acest sens Hotărârea Fatorie, C-

424/12, EU:C:2014:50, punctul 51).

42 - Simpla împrejurare că administrația fiscală recalifică, în termenul de

prescripție, o anumită operațiune drept activitate economică supusă TVA-ului nu

poate, prin urmare, să aducă atingere prin ea însăși acestui principiu, în lipsa altor

împrejurări.

43 - În consecință, nu se poate susține în mod valabil că principiul securității

juridice se opune ca, în împrejurări precum cele privind cauza principală,

administrația fiscală să considere, în urma unui control fiscal, că operațiunile

imobiliare în discuție în prezenta cauză ar fi trebuit să fie supuse TVA-ului.

44 - În al doilea rând, în ceea ce privește principiul protecției încrederii

legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe

care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin

furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europäisch-

Iranische Handelsbank/Consiliul, C-585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95).

45 - În această privință, este necesar să se verifice dacă actele unei autorități

administrative au dat naștere în percepția unui operator economic prudent și avizat

unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ trebuie să fie stabilit caracterul legitim al

acestei încrederi (a se vedea în acest sens Hotărârea Elmeka, C-181/04-C-183/04,

EU:C:2006:563, punctul 32 și jurisprudența citată).

46 - Astfel cum a fost descrisă în decizia de trimitere, practica administrativă a

autorităților fiscale naționale nu pare însă de natură să demonstreze că aceste

condiții ar fi îndeplinite în cauza principală.

47 - În special, deși contestat în ședință de guvernul român, faptul că, până în

anul 2010, autoritățile fiscale naționale nu ar fi supus în mod sistematic TVA-ului

operațiunile imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal nu poate fi suficient

a priori, cu excepția unor împrejurări cu totul speciale, pentru a crea în percepția unui

operator economic normal de prudent și de avizat o încredere rezonabilă în

neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, ținând seama nu numai de

claritatea și de previzibilitatea dreptului național aplicabil, ci și de faptul că în speță

pare să fie vorba despre profesioniști din domeniul imobiliar.

48 - Astfel, o asemenea practică, oricât ar fi de regretabilă, nu poate fi a priori

de natură să dea contribuabililor vizați asigurări precise cu privire la neaplicarea

TVA-ului unor operațiuni imobiliare precum cele în discuție în litigiul principal.

Pagină 13 din 18

49 - Este necesar să se adauge că, ținând seama de dimensiunea operațiunii

imobiliare în discuție în litigiul principal, care constă în construcția și în vânzarea a

patru imobile care totalizează peste 130 de apartamente, un operator economic

prudent și avizat nu putea să ajungă în mod rezonabil la concluzia că o astfel de

operațiune nu este supusă TVA-ului fără să fi primit sau cel puțin să fi încercat să

obțină asigurări explicite în acest sens din partea autorităților fiscale naționale

competente.

50 - În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, conformitatea cu dreptul

Uniunii a majorărilor aplicate în speță de administrația fiscală, trebuie amintit că, în

lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de

nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație,

statele membre rămân competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate.

Acestea sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului

Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului

proporționalității (a se vedea Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 50

și jurisprudența citată).

51 - Astfel, deși, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru

prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă

în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească

sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor

impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea

ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale

sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar

pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a

taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma

impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a

legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este

sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C-263/11, EU:C:2012:497,

punctele 45, 46 și 54).

52 - Aceleași principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter

de sancțiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, nu trebuie

să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a

obligațiilor sale.

53 - În consecință, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că

principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun, în împrejurări

precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să decidă, în

urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni TVA-ului și să impună plata

unor majorări, cu condiția ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare și

precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de natură să creeze în percepția

unui operator economic prudent și avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea

acestei taxe unor astfel de operațiuni, aspect a cărui verificare este de competența

instanței de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte

principiul proporționalității.

Pagină 14 din 18

Cu privire la cea de a treia și la cea de a patra întrebare.

54 - Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie

analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă

Directiva 2006/112 se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de

deducere a TVA-ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în

cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în

schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu

era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și

aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost

depus decontul taxei datorate.

55 - Articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 aduc precizări privind

nașterea și întinderea dreptului de deducere. Trebuie amintit în special că, în temeiul

articolului 167 din această directivă, dreptul menționat ia naștere în momentul în care

taxa deductibilă devine exigibilă.

56 - Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dreptul de deducere

constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului, care, în principiu,

nu poate fi limitat și se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor

efectuate în amonte (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gabalfrisa și alții,

C-110/98-C-147/98, EU:C:2000:145, punctul 43, precum și Hotărârea Idexx

Laboratories Italie, C-590/13, EU:C:2014:2429, punctele 30 și 31).

57 - Acest regim urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de

sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice.

Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecință, perfecta neutralitate în ceea

ce privește sarcina fiscală a tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau

de rezultatele acestor activități, cu condiția să fie ele însele supuse TVA-ului (a se

vedea în acest sens Hotărârea Gabalfrisa și alții, C-110/98-C-147/98,

EU:C:2000:145, punctul 44, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13,

EU:C:2014:2429, punctul 32).

58 - Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că principiul fundamental al

neutralității TVA-ului impune ca deducerea taxei în amonte să fie acordată dacă

cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise

de persoanele impozabile (a se vedea în acest sens Hotărârea Ecotrade, C-95/07 și

C-96/07, EU:C:2008:267 punctul 63, Hotărârea Uszodaépítő, C-392/09,

EU:C:2010:569, punctul 39, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C-385/09,

EU:C:2010:627, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-

590/13, EU:C:2014:2429, punctul 38).

59 - În consecință, în cazul în care administrația fiscală dispune de informațiile

necesare pentru a stabili că cerințele de fond sunt îndeplinite, aceasta nu poate

impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă,

condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept (a se

vedea Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13, EU:C:2014:2429, punctul 40).

60 - Înregistrarea în scopuri de TVA prevăzută la articolul 214 din Directiva

2006/112, precum și obligația persoanei impozabile de a declara când își începe,

Pagină 15 din 18

când își modifică sau când își încetează activitatea, prevăzută la articolul 213 din

această directivă, nu constituie decât cerințe de formă în scopul controlului, care nu

pot pune în discuție în special dreptul de deducere a TVA-ului, în măsura în care sunt

îndeplinite condițiile materiale care dau naștere acestui drept (a se vedea în acest

sens în special Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C-385/09, EU:C:2010:627,

punctul 50, Hotărârea Tóth, C-324/11, EU:C:2012:549, punctul 32, și Hotărârea

Ablessio, C-527/11, EU:C:2013:168, punctul 32).

61 - De aici rezultă în special că o persoană impozabilă în scopuri de TVA nu

poate fi împiedicată să își exercite dreptul de deducere pentru motivul că nu ar fi

înregistrată în scopuri de TVA înainte de a utiliza bunurile dobândite în cadrul

activității sale taxate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Nidera

Handelscompagnie, C-385/09, EU:C:2010:627, punctul 51).

62 - În plus, măsurile pe care statele membre le pot adopta în temeiul

articolului 273 din Directiva 2006/112 pentru a asigura colectarea în mod corect a

taxei și pentru prevenirea evaziunii fiscale nu trebuie nici să depășească ceea ce

este necesar pentru atingerea unor astfel de obiective, nici să repună în discuție

neutralitatea TVA-ului (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Gabalfrisa și

alții, C-110/98-C-147/98, EU:C:2000:145, punctul 52, Hotărârea Collée, C-146/05,

EU:C:2007:549, punctul 26, Hotărârea Nidera Handelscompagnie, C-385/09,

EU:C:2010:627, punctul 49, precum și Hotărârea Idexx Laboratories Italie, C-590/13,

EU:C:2014, 2429, punctele 36 și 37).

63 - Astfel, faptul de a sancționa nerespectarea de către persoana impozabilă

a obligațiilor contabile și a celor privind declarațiile cu refuzul dreptului de deducere

depășește în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de

asigurare a executării corecte a acestor obligații, din moment ce dreptul Uniunii nu

împiedică statele membre să impună, dacă este cazul, o amendă sau o sancțiune

pecuniară proporțională cu gravitatea încălcării. O asemenea practică depășește

totodată ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA-ului

și prevenirea evaziunii fiscale, în sensul articolului 273 din Directiva 2006/112,

întrucât poate determina chiar pierderea dreptului de deducere dacă rectificarea

declarației de către administrația fiscală nu se produce decât după expirarea

termenului de decădere de care dispune persoana impozabilă pentru a proceda la

deducere (a se vedea prin analogie Hotărârea Ecotrade, C-95/07 și C-96/07,

EU:C:2008:267, punctele 67 și 68).

64 - În speță, reiese din dosarul prezentat Curții că cerințele de fond privind

dreptul de deducere în amonte ar fi îndeplinite, iar reclamanții din litigiul principal ar fi

fost considerați persoane impozabile în scopuri de TVA cu ocazia unui control fiscal.

În astfel de condiții, amânarea aplicării dreptului de deducere a TVA-ului până la

depunerea unui prim decont de taxă de către aceste persoane impozabile pentru

simplul motiv că nu erau înregistrate în scopuri de TVA atunci când au efectuat

operațiunile care fac obiectul TVA-ului, acestea din urmă trebuind în plus să achite

taxa aferentă acestora, depășește ceea ce este necesar pentru asigurarea colectării

în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii.

Pagină 16 din 18

65 - Rezultă de aici că trebuie să se răspundă la cea de a treia și la cea de a

patra întrebare că Directiva 2006/112 se opune, în împrejurări precum cele în

discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de

deducere a TVA-ului datorat sau achitat în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în

cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în

schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu

era înregistrată în scopuri de TVA atunci când a efectuat aceste operațiuni, și

aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal în scopuri de TVA și nu a fost

depus decontul taxei datorate”.

În finalul hotărârii, CEJ a decis următoarele :

„1 Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime nu se opun, în

împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administrație fiscală națională să

decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operațiuni taxei pe valoarea

adăugată și să impună plata unor majorări, cu condiția ca această decizie să se

întemeieze pe reguli clare și precise, iar practica acestei administrații să nu fi fost de

natură să creeze în percepția unui operator economic prudent și avizat o încredere

rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operațiuni, aspect a cărui

verificare este de competența instanței de trimitere. Majorările aplicate în astfel de

împrejurări trebuie să respecte principiul proporționalității.

2) Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul

comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție

în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere

a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii

utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care

trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul

motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată atunci când a

efectuat aceste operațiuni, și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în mod legal

în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate.

Deci, din conţinutul paragrafelor nr. 37 şi 49 ale hotărârii CEJ pe care se

întemeiază revizuirea de faţă, rezultă în esenţă, că legislaţia naţională în materia din

litigiu a permis a se concluziona că tranzacţiile imobiliare repetate se supun plăţii

TVA, aspect sub care cererea de revizuire este nefondată.

În ceea ce priveşte calculul accesoriilor TVA ce face obiectul actelor de

impunere fiscală, Curtea constată că se încalcă principiul proporţionalităţii întrucât

obligaţia principală s-a stabilit la valoarea de 98.497 lei, iar majorările de întârziere,

dobânzile şi penalităţile de întârziere reprezintă suma totală de 148.849 lei, deci

depăşesc valoarea TVA calculată pe seama reclamantului şi acest aspect se

datorează faptului că accesoriile s-au calculat şi pe perioada cât inspecţia fiscală a

fost suspendată de autoritatea fiscală.

Astfel, din RIF încheiat la 31.10.2011, rezultă că în baza art. 2 lit. c) din

Ordinul ANAF nr. 14/15.01.2010, inspecţia fiscală a fost suspendată, din cauza

pârâtei, pe perioada 21.10.2010 şi până la 17.10.2011, deci un an de zile.

Pagină 17 din 18

Aşa fiind, cererea de revizuire fiind întemeiată sub acest aspect s-a admis aşa

cum s-a menţionat anterior, cu aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu

consecinţa schimbării deciziei Curţii de Apel Timişoara, în sensul admiterii acţiunii

reclamantului, în parte cu privire la anularea actelor de impunere fiscală pentru

accesoriile calculate pentru perioada 21.10.2010-17.10.2011, la debitul principal de

98.497 lei.

De asemenea Curtea a menţinut dispoziţiile deciziei civile nr. 12659/4.12.2013

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. 5608/30/2012 ca urmare a

aplicării hotărârii CEJ din cauzele conexate C-242/12 şi C-250/12.

În ceea ce priveşte motivul de revizuire legat de refuzul pârâtei de a deduce

TVA aferent operaţiunilor economice efectuate de reclamant, Curtea a constatat că

este de asemenea întemeiat în lumina Hotărârii CEJ nr. 183/14.

Cum reclamantul a solicitat pârâtei deducerea TVA pentru o parte a

tranzacţiilor imobiliare efectuate, aşa cum se menţionează şi în decizia emisă în

procedură prealabilă, fila 89 din dosarul Tribunalului Timiş, iar refuzul pârâtei motivat

de faptul că acesta nu era înregistrat în scopuri de TVA, este contrar jurisprudenţei

CEJ, Curtea a anulat impunerea din litigiu în limita TVA cu accesoriile aferente, taxă

cerută de reclamant la restituire, menţinându-se în rest sentinţa.