DECIZII RELEVANTE - Justportal.just.ro/59/Documents/Decizii relevante/C Ap...4 SŢIA I-A IVILĂ ....

DECIZII RELEVANTE Trimestrul al IV-lea 2018

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA PENALĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedinte Curtea de Apel Timişoara

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................................ 4

§. Drept civil. Drepturi reale .......................................................................................... 4

1. Expropriere de fapt. Calculul despăgubirilor ..................................................................... 4

2. Imobil preluat abuziv de Statul Român. Acţiune în revendicare de drept comun.

Admisibilitate ................................................................................................................................. 8

§. Drept civil. Dreptul familiei ...................................................................................... 13

3. Minor. Plasament în regim de urgenţă pe cale de ordonanţă preşedinţială. Menţinerea

măsurii .......................................................................................................................................... 13

§. Drept procesual civil ................................................................................................ 19

4. Eroare materială. Înţeles .................................................................................................... 19

5. Recuzare. Bănuială legitimă. Condiţii ............................................................................... 21

SECŢIA A II-A CIVILĂ .................................................................................................................... 24

§. Drept civil. Contractele ............................................................................................ 24

6. Contract de vânzare-cumpărare. Cauza încetării contractului – nexecutarea, în parte,

a obligaţiei de plată a avansului din preţul de cumpărare. Rezoluţiunea contractului.

Efectul specific – repunerea părţilor în situaţia anterioară. Înlăturarea efectelor clauzei de

dezicere. Cerinţele dezdăunării creditorului obligaţiei nexecutate ......................................... 24

§. Dreptul insolvenţei .................................................................................................. 32

7. Acţiune în răspundere civilă a societăţii de asigurare declarată în faliment. Încetarea

acţiunii .......................................................................................................................................... 32

8. Cererea creditorului pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Creanţe reprezentate

de dobânzi şi penalităţi asupra ratelor de leasing de plată după rezilierea contractului de

leasing şi restituirea bunului de către debitorul utilizator. Respingerea cererii ................... 42

9. Închiderea procedurii insolvenţei, ca urmare al realizării planului de reorganizare al

debitorului şi achitării tuturor creanţelor prevăzute în programul de plăţi. Cerere în

constatarea inexistenţei dreptului creditorului de a solicita debitorului plata diferenţei

dintre creanţa achitată potrivit planului de reorganizare şi creanţa înregistrată în tabelul

definitiv al creanţelor. Admiterea cererii .................................................................................. 47

2

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE .......................................................... 51

§. Dreptul asigurărilor sociale ...................................................................................... 51

10. Indemnizaţie părinte erou martir. Mod de calcul. Succesiune de legi în timp .......... 51

11. Pensie de invaliditate. Decizia privind recalcularea pensiei de invaliditate ca urmare

a schimbării cauzei invalidităţii în urma revizuirii medicale .................................................. 58

§. Dreptul muncii ......................................................................................................... 62

12. Acţiune în constatarea contractului de colaborare ca având natura unui contract de

muncă 62

13. Dobânda penalizatoare. Anatocismul. Posibilitatea acordării dobânzilor

penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar .................. 69

14. Obligaţia angajatorului de eliberare a unei adeverinţe–tip privind condiţiile de

muncă şi vechimea, precum şi cu privire la stabilirea mediei veniturilor totale brute pe

ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare ........................................................ 76

15. Vechime în magistratură. Perioada cuprinsă între promovarea examenului de

admitere şi numirea în funcţia de procuror stagiar ................................................................. 82

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL ....................................................... 91

§. Contencios administrativ şi fiscal ............................................................................. 91

16. Constituirea prealabilă a cauţiunii cerută de lege – condiţie de admisibilitate a

contestaţiei, pentru a se trece la soluţionarea acesteia de către CNSC ................................... 91

17. Natura juridică a raportului născut între angajator, pe de o parte şi Casa de

Asigurări de Sănătate, pe de alta parte, cu privire la sumele reprezentând indemnizaţii

plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de ceştia

în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din OUG nr.

158/2005 ...................................................................................................................................... 103

18. Recalcularea drepturilor salariale ale funcționarilor publici încadrați in cadrul

Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș prin includerea în salariul de baza a

cuantumului nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din

fondurile constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr. 116/2004. Aplicarea majorărilor

salariale de 8% şi 7,4% prevăzute de art.1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012 începând cu data

de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum şi majorarea salarială de 10% intervenita în

baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din primul capăt de cerere, plata

diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie, precum şi

plata în continuare pana la încetarea raportului de serviciu ................................................ 110

3

§. Taxe şi impozite ...................................................................................................... 117

19. Aplicare majorare impozit pe clădiri prin hotărâre a Consiliului local. Condiţii ... 117

20. Termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale ............................... 127

SECŢIA PENALĂ ............................................................................................................................. 136

§. Drept penal. Partea generală .................................................................................. 136

21. Prescripţia răspunderii penale. Încetarea procesului penal. Aplicarea directă a

deciziei Curţii Constituționale prin care se constată neconstituţionalitatea normei penale

privind „întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prin orice act de

procedură efectuat în cauză” .................................................................................................... 136

§. Drept penal. Partea specială ................................................................................... 140

22. Infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a beneficiarului cec-ului asupra

disponibilităţilor băneşti ale trăgătorului, în concurs ideal cu infracţiunea de emitere de file

cec fără acoperire. Nelegalitate. Înlăturarea concursului de infracţiuni. Achitarea

inculpaţilor pentru infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil bănesc .................... 140

§. Drept procesual penal. Partea specială.................................................................... 147

23. Schimbarea încadrării juridice a faptelor, după parcurgerea procedurii simplificate,

fără punerea în discuţia procurorului, inculpaţilor şi persoanei vătămate a noii încadrări

juridice. Condamnarea inculpaţilor potrivit încadrării juridice schimbate. Încălcarea

dreptului la un proces echitabil. Nulitatea absolută a sentinţei ............................................ 147

4

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept civil. Drepturi reale

1. Expropriere de fapt. Calculul despăgubirilor

Legea nr. 33/1994: art. 21-26

Curtea Constituţională: Decizia nr. 12/ 2015 şi Decizia nr. 380/2015

În situaţia în care preluarea imobilului a fost calificată ca fiind o expropriere de fapt

şi s-a dispus ca expropriatorul să îl despăgubească pe proprietar, data la care se raportează

calculul despăgubirilor este cea a transferului dreptului de la proprietar la expropriator.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 134 din 26 septembrie 2018,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii Municipiul Timişoara

prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara au

solicitat în contradictoriu cu pârâtul A… ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună

exproprierea terenului arabil extravilan înscris în CF nr. […] Timişoara în suprafaţă de 8800

mp şi să fie stabilit cuantumul despăgubirii pe care expropriatorul Municipiul Timişoara o va

achita pârâtului pentru terenul care este aferent lucrării de interes local „Linia electrică aeriană

LEA 110 KV”.

În motivare au arătat că prin decizia civilă nr. 242/A/2011 a Curţii de Apel Timişoara,

irevocabilă prin decizia nr. 21/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele pronunţate în

dosar nr. […]/30/2009, Consiliul Judeţean Timiş a fost obligat la declararea utilităţii publice

a terenului sus-arătat, iar Municipiul Timişoara a fost obligat să solicite instanţei exproprierea

conform procedurilor prevăzute de Legea nr. 33/1994.

Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Timiş nr. […]/29.03.2012 a fost declarată

utilitatea publică a terenului, iar Municipiul Timişoara a fost desemnat expropriator, oferind

suma de 4.400 euro pentru întreaga suprafaţă de teren.

În drept au invocat prevederile art. 4 alin. (2), art. 21 şi următoarele din Legea nr.

33/1994.

Pe cale reconvenţională, pârâtul a solicitat obligarea reclamanţilor la plata unei

despăgubiri calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 26 şi următoarele din Legea nr.

33/1994, aceasta fiind în cuantumul calculat de expertul B…, respectiv 448.800 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 1048/05.07.2017 pronunţată în dosar nr. […]/30/2014,

Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a admis cererea reconvenţională

formulată de pârât.

5

În consecinţă, a dispus exproprierea în favoarea reclamantului a terenului în suprafaţă

de 8800 mp aferent lucrării de interes local şi l-a obligat să plătească pârâtului suma de

378.224 euro (în echivalent în lei la momentul plăţii) reprezentând despăgubirea aferentă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin decizia civilă nr. 242/A/15.02.2011

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2009 (irevocabilă prin decizia nr.

21/09.01.2012 a ICCJ) a fost admisă cu putere de lucru judecat între părţile prezentului dosar

acţiunea formulată de A… şi, în consecinţă, Consiliul Judeţean Timiş a fost obligat să declare

utilitatea publică a terenului arabil extravilan înscris în CF […] Timişoara, iar Municipiul

Timişoara, să solicite instanţei exproprierea conform procedurii prevăzute de Legea nr.

33/1994.

În executarea celor astfel dispuse şi în finalul procedurii administrative ce s-a derulat,

comisia constituită prin dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara a propus o despăgubire

totală de 4.400 de euro, propunere acceptată prin Hotărârea nr. […]/22.08.2014 a comisiei

constituită în cadrul Consiliului Judeţean Timiş.

În ceea ce priveşte necesitatea exproprierii terenului, tribunalul a constatat că sunt

îndeplinite condiţiile prevăzute în acest sens de prevederile art. 1-3 din Legea nr. 33/1994.

Fiind contestat cuantumul despăgubirii propus de expropriator şi pentru stabilirea

acestuia potrivit criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, instanţa a

dispus efectuarea unui raport de expertiză şi a validat constatarea experţilor privind categoria

de folosinţă a terenului şi opinia exprimată de doi dintre experţi, apreciind că aceştia au

stabilit valorii despăgubirilor cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 26 alin. (1) şi (2) din

Legea nr. 33/1994, prin raportare la preţul stabilit pentru imobile similare.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii care au solicitat schimbarea ei în

sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi al respingerii cererii reconvenţionale

şi au învederat în esenţă că prin obiecţiunile la raportul de expertiză au arătat că experţii au

utilizat comparabile din categoria terenurilor curţi construcţii şi nu din cea de teren agricol

situat în intravilanul extins al municipiului şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş care a

solicitat schimbarea ei în parte în sensul stabilirii unor despăgubiri prin raportare la valoarea,

categoria şi destinaţia terenului din momentul exproprierii în fapt arătând, în esenţă, că

valoarea despăgubirilor stabilită de experţi nu se raportează nici la momentul întocmirii

expertizei, nici la cel al exproprierii şi are în vedere altă categorie de folosinţă a terenului.

Astfel învestită, instanţa de apel a reţinut că exproprierea constă în achiziţia forţată

pentru cauză de utilitate publică a unor bunuri din proprietatea privată în vederea executării de

lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte şi prealabile despăgubiri şi că, în acord cu

prevederile art. 1 din Legea nr. 33/1994, ale art. 44 alin. 3 din Constituţia României şi ale art.

1 alin. (1) din Protocolul 1, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabileşte că „despăgubirea

se compune din valoarea reală a imobilului…” iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că

„la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de

preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ

teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză…”.

Instanţa a apreciat că în stabilirea momentului la care se raportează calculul

despăgubirilor cuvenite pârâtului în cauza de faţă, sunt relevante statuările Curţii

Constituţionale potrivit cărora „18… reglementarea-cadru în materia exproprierii o constituie

6

Legea nr. 33/1994… Procedural, exproprierea parcurge două etape: administrativă şi

judiciară, ambele obligatorii. În etapa judiciară… dacă părţile nu se învoiesc asupra

despăgubirii, instanţa va stabili cuantumul despăgubirilor pe baza expertizei administrate în

cauză şi va pronunţa hotărârea judecătorească… 19… în urma parcurgerii procedurii

menţionate, despăgubirile acordate sunt stabilite în raport cu valoarea imobilului de la

momentul realizării transferului dreptului de proprietate… 23… legea specială, respectiv

Legea nr. 198/2004, cuprinde o dispoziţie derogatorie faţă de cea generală - Legea nr.

33/1994… în privinţa momentului realizării transferului de proprietate… Având în vedere

soluţia normativă a legii speciale în privinţa momentului de la care operează transferul

dreptului de proprietate… Curtea constată că o atare măsură trebuie corelată, în mod logic, cu

stabilirea despăgubirilor la valoarea imobilului de la data exproprierii… Dacă în privinţa

exproprierii reglementate de legea generală această exigenţă constituţională este pe deplin

respectată…,în privinţa legii speciale aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

respectiv sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, generează o situaţie juridică ce

se abate de la o asemenea finalitate în sensul că expertiza judiciară dispusă nu reflectă

valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului, ci o valoare de

la un moment ulterior care nu este cert…”, (Decizia nr. 12/15 ianuarie 2015).

Curtea de apel a observat că tot instanţa de contencios constituţional a constatat că „…

valoarea bunului expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan

realizării transferului dreptului…Aplicarea tale quale în ipoteza determinării cuantumului

despăgubirii prevăzute de Legea nr. 255/2010 a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, respectiv sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză”, generează o situaţie

juridică ce se abate de la finalitatea anterior referită, în sensul că expertiza judiciară dispusă

nu reflectă valoarea bunului de la momentul contemporan realizării transferului dreptului…”

(Decizia nr. 380/26 mai 2015).

Aceste statuări, a reţinut instanţa de apel, sunt relevante tocmai pentru că vizează

situaţiile speciale, astfel că aplicarea în aceste situaţii derogatorii a normei generale ar avea ca

finalitate stabilirea valorii imobilului la un alt moment decât cel al transferului dreptului,

anume la un moment care nu este cert.

Raportat la aceste considerente, instanţa a reţinut că prin hotărârile pronunţate în

dosarul nr. […]/30/2009 mai sus-arătat, instanţele au reţinut cu autoritate de lucru judecat că

modalitatea de realizare a lucrărilor de interes public pe terenul proprietarului nu a urmat

procedura stabilită de Legea nr. 33/1994 ci are natura unei exproprieri de fapt (aceeaşi natură

fiind susţinută şi de expropriat).

În consecinţă, această modalitate de luare în stăpânire a terenului (în lipsa unei

despăgubiri) de către autoritatea publică care s-a comportat ca un veritabil proprietar şi a

edificat aici capacitatea energetică de interes public excede regulilor stabilite de legea

generală (nr. 33/1994), situaţie care - la fel ca în situaţia celorlalte derogări examinate de

Curtea Constituţională mai sus-arătate - face ca prevederile art. 26 din lege referitoare la

momentul de referinţă în calculul despăgubirilor aici prevăzut să nu se aplice tale quale.

Cu privire la acest moment, curtea de apel a observat că pentru a admite cererea

reclamantului de obligare a autorităţilor locale la îndeplinirea procedurii de expropriere

care,conform legii, trebuia urmată anterior ocupării terenului (cerere ce a făcut obiectul

7

dosarului nr. […]/30/2009 sus-arătat), instanţele au validat susţinerile acestuia potrivit cărora

faptul că proprietatea sa este traversată de o linie electrică face imposibilă exercitarea

atributelor dreptului de proprietate, iar amplasarea acestei linii pe terenul său ce nu a fost

cumpărat (expropriat) echivalează cu o expropriere în fapt, deoarece lasă fără conţinut dreptul

de proprietate.

Conform certificatului de moştenitor şi înscrierilor de carte funciară, pârâtul a

dobândit terenul prin moştenire în luna martie a anului 2005.

Or, faptul că dreptul astfel dobândit era lipsit de conţinut - chiar de la momentul

dobândirii proprietarul fiind în imposibilitate să exercite atributele recunoscute acestui drept -

este, evident, consecinţa preluării terenului în condiţiile arătate, preluare asimilată cu

exproprierea de fapt invocată, deci cu transferul nelegal al acestui drept către autoritatea

publică, ceea ce echivalează cu lipsirea de dreptul cuvenit pârâtului chiar de la acel moment.

În prima acţiune, pârâtul (reclamant în acea cauză) a solicitat ca instanţa să oblige

autorităţile să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 ulterior preluării în fapt a

terenului nu pentru că nerespectarea în sine a acestor proceduri l-ar fi nemulţumit - deci nu

pentru că ar fi urmărit efectuarea lor post factum exclusiv pentru ca situaţia de fapt să intre

formal în legalitate - ci pentru că a dobândit un drept de proprietate fără conţinut, valid din

punct de vedere formal, dar practic, lipsit de obiectul material, scopul fiind în mod evident

acela de a obţine despăgubiri.

În consecinţă, a concluzionat instanţa, data la care urmează să se raporteze calculul

despăgubirilor cuvenite pentru terenul astfel preluat [calcul ce se efectuează în condiţiile art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994] coincide cu cea a dobândirii de către pârât a calităţii de

titular al unui drept de care nu putea dispune în condiţiile art. 480 Cod civil de la 1864 în

vigoare la acea dată, anume luna martie 2005, această concluzie fiind în concordanţă inclusiv

cu necesitatea de stabilire a unui moment cert pentru calculul valorii reale a bunului preluat,

necesitate la care s-a referit Curtea Constituţională în deciziile sus-arătate.

Faţă de cele mai sus-arătate, au fost respinse atât susţinerile reclamanţilor apelanţi

referitoare la legalitatea stabilirii valorii terenului în cursul procedurilor urmate de instituţiile

publice anterior sesizării instanţei cu prezenta cerere, cât şi cele ale pârâtului intimat privind

data stabilirii aceleiaşi valori ca fiind cea a întocmirii raportului de expertiză.

În sensul celor arătate, instanţa a solicitat experţilor efectuarea unui supliment la

raportul întocmit în primă instanţă, obiectivul stabilit fiind cel de calculare a cuantumului

despăgubirilor prin raportare la preţul cu care s-au vândut în mod obişnuit terenuri de acelaşi

fel cu cel expropriat în unitatea administrativ teritorială în perioada martie 2005, concluzia

unanimă a experţilor fiind aceea că valoarea terenului expropriat calculată la momentul astfel

stabilit este de 281600 euro, valoare ce nu a fost contestată în condiţiile art. 338 alin. (2)

C.pr.civ.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a

obligat reclamantul Municipiul Timişoara să plătească pârâtului echivalentul în lei la

momentul plăţii a sumei de 281.600 euro cu titlu de despăgubire aferentă imobilului

expropriat şi a menţinut în rest sentinţa.

8

2. Imobil preluat abuziv de Statul Român. Acţiune în revendicare de drept

comun. Admisibilitate

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 33/2008

Cod civil 186: art. 480

Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 1 pct. 1

CEDO: cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României

În sensul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,ulterior apariţiei

Legii nr.10/2001 revendicarea pe calea dreptului comun a unui imobil ce intră sub incidenţa

acestei legi este permisă doar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea

specială şi Convenţie.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 272 din 19 decembrie 2018,


Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Ineu reclamanta Asociaţia A… Răpsig a

solicitat în contradictoriu cu pârâta Comuna Bocsig prin Primar să se constate preluarea fără

titlu a imobilului intravilan cu casa nr. […], să îi fie restituit imobilul în natură şi să se

rectifice cartea funciară, inclusiv sub aspectul radierii dreptului de administrare operativă

înscris în favoarea Sfatului Popular Răpsig.

În motivare a arătat că este succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular, că s-a

înfiinţat şi a acţionat în temeiul Legii nr. 247/2005, că imobilul revendicat i-a fost atribuit ca

sediu de la înfiinţare şi că achită pentru el taxe şi impozite.

A mai arătat că din neştiinţă, pentru acest imobil nu s-au urmat procedurile prevăzute

de Legea nr. 10/2001, situaţie în care singura cale de a-l revendica este cea de drept comun

statuată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât situaţia de fapt

se suprapune pe ipoteza din decizie, anume imobilul a fost preluat fără titlu, se află în

continuare în proprietatea statului, este în posesia de facto şi de jure a asociaţiei şi restituirea

nu ar aduce atingere unui alt drept ori securităţii raporturilor juridice.

În drept a invocat prevederile art. 563, art. 907, art. 908 Cod civil şi decizia RIL nr.

33/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 202/18.04.2018, Judecătoria Ineu a respins acţiunea

reclamantei.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut lui B…

Răpsig şi că, fiind preluat de Statul Român în anul 1962 în temeiul Legii pentru reformă

agrară, situaţia sa juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ special cu

dispoziţii derogatorii de la dreptul comun şi prioritar în raport cu reglementările generale.

Ulterior intrării în vigoare a acestei legi, persoanele care solicită retrocedarea

imobilelor trecute în proprietatea statului în perioada de referinţă a legii sunt ţinute să se

conformeze termenelor, condiţiilor şi procedurilor prevăzute de acest act normativ, persoana

interesată neavând posibilitatea să opteze între legea specială şi dreptul comun reprezentat de

acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 563 Cod civil (art. 480 din vechiul Cod civil),

9

dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 dispunând şi ele că bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foştii proprietari dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparaţie.

A mai reţinut instanţa că prin Decizia nr. 33/2008 invocată de reclamantă, Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie a stabilit că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi

dreptul comun în materia revendicării (art. 480 Cod civil), în concursul dintre legea specială şi

legea generală rezolvarea fiind în favoarea legii speciale.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat raportul dintre legea

internă (Legea nr. 10/2001) şi Convenţie şi a stabilit (cu referire la art. 6 din Convenţie) că

adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa

imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Faptul că această cale specială este sau nu efectivă poate fi constatat printr-o analiză în

concret a fiecărei cauze şi că (din perspectiva art. 1 pct. 1 din Protocolul 1) „în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi

concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul

Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune prioritatea normei din Convenţie”. În acelaşi

sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că există şi excepţii, respectiv că „nu se poate

aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge

la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare situaţie să se poată

prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure

accesul la justiţie”.

Din perspectiva acestor statuări, prima instanţă a reţinut că reclamanta poate uza de

dispoziţiile dreptului comun printr-o acţiune precum cea de faţă doar dacă se poate prevala de

un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1; or, speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui

vechi drept de proprietate care este de mult timp neexercitat nu poate fi considerată un bun

actual, iar reclamanta nu beneficiază nici de o creanţă în virtutea căreia să poată pretinde că

are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate în

condiţiile în care nu a efectuat nici un demers judiciar sau administrativ timp de 18 ani pentru

a redobândi proprietatea bunului, în acest sens, în cauza Atanasiu contra României, Curtea

stabilind că în cazul în care nici o jurisdicţie ori autoritate administrativă internă nu a

recunoscut dreptul reclamantului la restituirea bunului, acesta nu constituie „un bun actual” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În consecinţă, a reţinut instanţa, reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art.

1 din Primul Protocol, astfel că nu poate recurge la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile

dreptului comun şi, faţă de cele arătate, cum constatarea nevalabilităţii titlului statului

constituie doar o premisă necesară admiterii acţiunii în revendicare, o asemenea cerere este

lipsită de interes, iar capătul de cerere privind rectificarea de carte funciară este accesoriu

revendicării şi, astfel, nu poate fi admis.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins prin decizia civilă nr.

652/03.07.2018 pronunţată de Tribunalul Arad.

10

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că până în prezent, reclamanta nu a

întreprins vreun demers în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului; că

prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparaţie în folosul proprietari abuziv

deposedaţi în perioada de referinţă, după apariţia acesteia singura cale pentru obţinerea

restituirii fiind cea prevăzută de acest act normativ, neputând fi primite cererile formulate în

baza dreptului comun, raportul între legea specială şi dreptul comun fiind tranşat de instanţa

supremă prin mai multe decizii în interesul legii (Decizia nr. 53/2007, Decizia nr. 33/2008) în

sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în

materia revendicării.

A mai reţinut tribunalul că reclamanta susţine că îi sunt aplicabile dispoziţiile

alineatului 2 din Decizia nr. 33/2008 cu motivarea că se poate prevala de un bun în sensul

Convenţiei deoarece imobilul se circumscrie prevederilor Legii nr. 10/2001, i-a fost atribuit ca

sediu şi plăteşte impozit aferent dreptului de proprietate; or, în considerentele Deciziei nr.

33/2008 se arată că „… persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu

au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului

comun în materia revendicării…” şi că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această

procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare.

Este adevărat, a observat instanţa, că în considerentele deciziei se arată că nu se poate

aprecia că existenţa legii speciale exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la

acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de

un bun în sensul normei europene, sens în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie, astfel

că alineatul 2 al deciziei se aplică în acele situaţii în care, în procedura de aplicare a Legii nr.

10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a

măsurilor reparatorii, se iveşte un conflict cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1. ,însă la

momentul sesizării instanţei cu prezenta acţiune, reclamanta nu avea un bun actual pentru că

nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care să i se

recunoască dreptul de proprietate şi, astfel, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul

comun nu poate fi primită.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta.

În motivare a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. pr.

civ., învederând că motivarea deciziei este echivocă şi conţine numeroase contradicţii.

În acest sens, a reiterat susţinerile potrivit cărora cauza se circumscrie Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a apreciat că nu există discuţii privind

condiţiile de admisibilitate, arătând că bunul a aparţinut antecesoarei sale, a fost preluat de

stat şi făcea obiect al Legii nr. 10/2001, nu a fost solicitat pe calea acestei legi, nu a fost

înstrăinat, că aceste aspecte nu au fost contestate şi că imobilul i-a fost repartizat ca sediu la

înfiinţare, composesoratul fiind cel care plăteşte impozit pentru proprietate.

A arătat că tribunalul, cantonându-şi motivarea pe aceea că reclamanta nu a urmat

procedura Legii nr. 10/2001, contrazice raţiunea deciziei nr. 33/2008, aceea a aplicabilităţii

dreptului comun în situaţia în care nu s-a urmat calea prevăzută de legea arătată.

A susţinut că revendicarea în baza Legii nr. 10/2001 nu era posibilă din motive

obiective, câtă vreme composesoratele au fost create ca subiecte de drept îndreptăţite prin

11

modificările aduse în baza Legii nr. 247/2005 Titlul VI articolului 28 din Legea nr. 18/1991.

Or, bunul trebuia revendicat în baza Legii nr. 10/2001 până la 14 februarie 2002, iar subiectul

de drept care putea să-l revendice s-a născut juridic abia la intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, această situaţie atipică nefiind acoperită de cadrul legal indicat de Decizia nr.

33/2008.

A invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.pr.civ., arătând

că tribunalul a ignorat motivele de apel şi nu le-a analizat, ci doar a reluat fără o justificare

temeinică considerentele nelegale ale primei instanţe.

Astfel investită, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Solicitând primei instanţe să constate preluarea fără titlu a imobilului şi să dispună să

îi fie restituit cu consecinţa rectificării corespunzătoare a cărţii funciare, reclamanta a arătat că

este succesoarea în drepturi a fostului proprietar tabular, că s-a înfiinţat şi a acţionat în temeiul

Legii nr. 247/2005, că imobilul revendicat i-a fost atribuit ca sediu de la înfiinţare şi are

aceeaşi destinaţie, că achită taxe şi impozite pentru el şi că din neştiinţă nu a fost urmată

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Respingând acţiunea, prima instanţă nu a examinat susţinerile reclamantei privind

înfiinţarea acesteia şi motivele împiedicării, iar pe calea apelului reclamanta nu a formulat

critici cu privire la această împrejurare şi nici nu a reiterat motivele arătate, situaţie faţă de

care, examinând hotărârea în limitele investirii, tribunalul nu a avut a se preocupa de aceste

aspecte.

Or, în aceste condiţii, indicarea în recurs a cauzei pentru care nu a revendicat imobilul

în baza Legii nr. 10/2001 (împiedicare constând în aceea că abia prin modificările aduse

articolului 28 din Legea nr. 18/1991 prin Titlul VI al Legii nr. 247/2005 composesoratele ar fi

fost create ca subiecte de drept îndreptăţite) contravine prevederilor art. 494 raportat la art.

478 C.pr.civ., instanţa fiind nelegal investită.

Curtea de apel a constatat că şi în situaţia în care s-ar considera legal investită cu

aceste susţineri, ele nu sunt de natură a atrage casarea deciziei recurate.

Astfel, în primul rând, forma art. 28 din Legea nr. 18/1991 a rămas neschimbată după

apariţia Legii nr. 247/2005 şi, oricum, norma nu are relevanţă în cauză câtă vreme

reglementează activitatea comisiilor de lichidare a cooperativelor agricole de producţie

constituite în condiţiile art. 27 din Legea nr. 18/1991.

În al doilea rând, chiar în situaţia în care s-ar considera că recurenta a avut în vedere

modificarea adusă de Legea nr. 247/2005 articolului 28 din Legea nr. 1/2000 (şi nu din Legea

nr. 18/1991), susţinerea potrivit căreia subiectul de drept care putea să revendice imobilul s-a

născut juridic abia la intrarea în vigoare a legii de modificare este tot nefondată, câtă vreme

din compararea formelor pe care articolul 28 le-a avut anterior şi ulterior apariţiei Legii nr.

247/2005 nu rezultă care ar fi fost împiedicarea (susţinută de recurentă ca fiind obiectivă) de a

revendica în baza Legii nr. 10/2001 şi care să fi fost înlăturată doar prin apariţia Legii nr.

247/2005.

În al treilea rând, din extrasul din registrul Judecătoriei Ineu depus de reclamantă la

dosarul primei instanţe a rezultat că aceasta a fost înscrisă aici la 20.09.2000, deci anterior

apariţiei atât a Legii nr. 247/2005, cât şi a Legii nr. 10/2001.

12

În continuare, instanţa a reţinut că în susţinerea incidenţei aceluiaşi pct. 6 al art. 488

C.pr.civ. recurenta a mai arătat că prezenta cauză se circumscrie incidenţei Deciziei nr.

33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a

cererii sale.

Curtea a observat că art. 488 pct. 6 C.pr.civ. dispune că este nelegală hotărârea care

„nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori

numai motive străine de natura cauzei”. Or, din lecturarea deciziei atacate rezultă că aceasta

este amplu motivată,iar considerentele sale vizează pricina dedusă judecăţii, se completează

reciproc şi conduc în mod logic la soluţia pronunţată, astfel că motivul de casare prevăzut de

punctul 6 nu este incident în cauză, în realitate, aceste susţineri subsumându-se prevederilor

art. 488 pct. 8 C.pr.civ., motiv de casare invocat şi el de recurentă şi argumentat separat.

În ceea ce priveşte incidenţa acestui motiv, curtea de apel a constatat în prealabil că

invocându-l, reclamanta a învederat că tribunalul a ignorat motivele de apel (pe care le-a

reiterat) şi că, interpretând şi aplicând greşit legea, a reluat considerentele primei instanţe.

Instanţa de recurs a reţinut că din lecturarea considerentelor deciziei rezultă contrariul,

anume că tribunalul a examinat criticile cu care a fost investit de apelantă, iar faptul că, la fel

ca şi în primă instanţă, pretenţiile privind revendicarea de drept comun au fost respinse nu

echivalează cu o achiesare necondiţionată la sentinţa apelată, cu atât mai mult cu cât Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost corect interpretată şi aplicată la

circumstanţele cauzei.

Astfel, prin legea specială sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a

imobilelor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 ce intră sub incidenţa sa, indiferent

dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile

a căror situaţie juridică era supusă dreptului comun până la data intrării sale în vigoare.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege

specială faţă de Codul civil (dreptul comun al acţiunii în revendicare) şi doar persoanele

exceptate de la procedura reglementată de legea specială şi cele care, din motive independente

de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea

acţiunii în revendicare; or, conform celor mai sus-arătate, recurenta nu se află într-o situaţie

de excludere, iar faptul că (aşa cum a arătat în primă instanţă) nu a urmat calea specială „din

neştiinţă” nu poate fi asimilat unei împrejurări mai presus de voinţa ei.

Corespunde realităţii, a observat instanţa de recurs, că potrivit aceleiaşi decizii, în

cazul concursului dintre legea generală şi legea specială are prioritate Convenţia însă doar în

cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr.10/2001) şi

Convenţie; or, tribunalul a reţinut în mod corect că o asemenea situaţie nu se regăseşte în

speţă.

Astfel, procedura de restituire prevăzută de Legea internă nr. 10/2001 nu contravine în

sine Convenţiei care recunoaşte dreptul statelor de a adopta dispoziţii legale speciale care să

reglementeze procedura de restituire a bunurilor abuziv preluate.

În cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României, curtea europeană a arătat că

majoritatea ţărilor limitează dreptul la restituire sau la despăgubire la anumite categorii de

bunuri ori de persoane, însă în toate cazurile restituirea nu este un drept absolut şi poate fi

supusă unor condiţii sau limitări (par. 90-92). În aceeaşi hotărâre, Curtea a observat că

13

transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de

întrunirea de partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142) şi că un „bun

actual” există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedaţi doar dacă s-a pronunţat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a

recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140

şi 143), că persoana care nu deţine „un bun actual” în sensul arătat are posibilitatea să obţină

reparaţii în condiţiile legii speciale şi că simpla solicitare a unui bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.

Or, a reţinut instanţa, în cauză reclamanta nu a susţinut că anterior prezentei cereri ar fi

formulat vreo altă acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului sau în revendicare şi

nici nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situaţie în care nu se poate prevala

de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, neavând un bun sau o speranţă legitimă în sensul

prevăzut de Convenţie.

Este adevărat că în sensul Convenţiei noţiunea autonomă de bun acoperă drepturi

recunoscute şi prin un alt act al autorităţilor publice decât o hotărâre judecătorească

irevocabilă însă, contrar susţinerilor recurentei, faptul că autoritatea locală i-a atribuit ca sediu

imobilul în litigiu pentru care achită taxe şi impozite poate avea valoarea unei recunoaşteri a

importanţei asociaţiei în comunitatea locală, dar nu echivalează cu recunoaşterea în favoarea

sa a dreptului de proprietate.

Pentru aceste considerente, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.

§. Drept civil. Dreptul familiei

3. Minor. Plasament în regim de urgenţă pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Menţinerea măsurii

Legea nr. 272/2004: art. 68 alin. (1) lit. a), art. 100 alin. (3), art. 134 alin. (5)

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 997

Manifestări sporadice şi izolate de neglijare a minorului nu se constituie prin ele

însele în situaţii de pericol iminent în sensul art. 100 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 , dar

copilul este neglijat şi pericolul există dacă aceste împrejurări sunt cele ce caracterizează

situaţia copilului şi se perpetuează din vina părinţilor care nu înţeleg să folosească

posibilităţile de care dispun pentru a asigura copilului condiţii decente de creştere şi

dezvoltare şi nu dovedesc o atitudine responsabilă pentru sănătatea şi integritatea acestuia..

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 225 din 14 decembrie 2018,


1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.

14

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad la 13.11.2018, reclamanta Direcţia

Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Arad a solicitat în

contradictoriu cu pârâţii A... şi B… ca instanţa să dispună pe cale de ordonanţă preşedinţială:

- în baza art. 68 alin. (1) lit. a), art. 100 alin. (3), art. 134 alin. (5) din Legea nr.

272/2004, instituirea măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă privind

copilul C… născut la 06.04.2016, fiica pârâţilor, la un asistent maternal profesionist care va fi

desemnat ulterior prin dispoziţia directorului general al reclamantei;

- în baza art. 63 din aceeaşi lege, ca domiciliul copilului pe toată durata plasamentului

în regim de urgenţă să fie la acel asistent;

În motivare a arătat că a fost sesizată telefonic cu privire la situaţia celor zece copii ai

familiei A… şi B… (printre care şi minora) care ar fi neglijaţi de părinţi.

Familia locuieşte într-un imobil alcătuit din şase încăperi, în stare de degradare,

insalubre şi neaerisite. Baia este dotată cu un duş, o chiuvetă, vas de toaletă şi maşină de

spălat. Nu există spaţiu amenajat preparării hranei. În curtea imobilului se află o clădire în

stadiu de construcţie, iar terenul ce înconjoară imobilul prezintă un factor de risc pentru copii,

aici fiind împrăştiate bucăţi de materiale de construcţii, cuie, cioburi de sticlă, mobilier uzat,

cabluri de curent. Locuinţa este racordată la reţeaua de energie electrică şi apă.

Conform anchetei sociale, familia dispune de un buget lunar de aproximativ 5122 lei

(indemnizaţiile de creştere copii, alocaţiile de stat ale copiilor şi alocaţia de susţinere a

familiei) la care se adaugă venitul realizat din munci ocazionale prestate de cei doi soţi.

Cei zece copii nu sunt înscrişi la medicul de familie pe motiv că medicul în evidenţa

căruia figurau a plecat din localitate. Cu toate că mediatorul sanitar din cadrul SPAS a

îndrumat familia către un alt cabinet medical din localitate, părinţii pârâţi au refuzat pe motiv

că doresc să-şi înscrie copiii la un medic din Arad, fapt care nu s-a concretizat până la ultima

vizită a reprezentanţilor DGASPC.

La 23.08.2018 reprezentanţii reclamantei au constatat că toţi copiii se aflau în grija

unchiului patern deoarece părinţii erau plecaţi la muncă în localitate. Igiena copiilor era

precară şi erau îmbrăcaţi cu haine murdare, iar la momentul vizitei (ora 11 a.m.) nu

mâncaseră, unchiul pregătindu-le masa.

La 31.08.2018, reprezentanţii reclamantei s-au deplasat iarăşi la adresa familiei pentru

a purta discuţii cu părinţii pârâţi. Tatăl era plecat la muncă în localitate şi doar mama se afla la

domiciliu cu o parte dintre copii; s-a constatat că aceasta nu cunoaşte numele tuturor copiilor,

vârsta, data naşterii şi nivelul şcolarizării fiecărui copil. Atât mama cât şi copii aveau o igienă

precară, având haine murdare şi nu aveau încălţăminte, erau nepieptănaţi şi neîmbăiaţi,

Locuinţa era într-o stare insalubră, încăperile fiind neaerisite, fiind observate urme de fecale,

haine murdare aruncate la întâmplare, farfurii nespălate, cioburi de sticlă, ţiglă spartă,

materiale şi unelte de construcţii erau aruncate în curte. Pârâtei i s-au prezentat drepturile şi

obligaţiile ce îi revin ca părinte şi aceasta şi-a luat angajamentul să igienizeze locuinţa şi să

înscrie copiii la medicul de familie până la următoarea vizită a reprezentanţilor reclamantei.

La 13.09.2018, reprezentanţii DGASPC s-au deplasat la domiciliul familiei pentru a

verifica dacă s-a schimbat situaţia copiilor. Acasă era tatăl copiilor care a arătat că aceştia nu

au fost înscrişi la medicul de familie. Doar o parte dintre copii se aflau la domiciliu şi aveau

15

un aspect neîngrijit, igiena lor fiind precară. Pârâtului i s-au adus la cunoştinţă obligaţiile ce îi

revin ca părinte.

Din ancheta socială efectuată la domiciliul familiei a rezultat că unii dintre minorii de

vârstă şcolară fie nu frecventează şcoala, fie au abandonat-o.

În aceste condiţii, reclamanta a apreciat că există un risc crescut ca dezvoltarea în

condiţii minime dar optime a copiilor să fie pusă în pericol prin neglijare, că părinţii pârâţi

dau dovadă de imaturitate socială, că nu prezintă capacităţi parentale prin asigurarea

bunăstării materiale şi spirituale, nu manifestă o preocupare permanentă şi susţinută cu privire

la procesul de educare, îngrijire, creştere, supraveghere şi alimentaţie a copiilor şi că, de

aceea, pentru copilul Bălăceanu Ana Cristina se impune instituirea măsurii solicitată, urmând

ca instanţa să dispună executarea hotărârii fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen.


Tribunalul Arad a admis cererea de ordonanţă preşedinţială formulată de reclamantă, reţinând

în esenţă că aspectele arătate de aceasta se confirmă, că luarea măsurilor solicitate corespunde

interesului superior al copilului – a cărui situaţie se încadrează în prevederile art. 60 lit. c) din

Legea nr. 272/2004 - şi că sunt întrunite condiţiile legale pentru ca măsura să fie luată pe

cale de ordonanţă preşedinţială.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii care au solicitat schimbarea ei şi

respingerea cererii reclamantei.

În motivare au învederat că starea de fapt descrisă de reclamantă nu corespunde

realităţii.

Astfel, venitul lunar realizat le permite să acopere toate nevoile materiale ale

copiilor,astfel că nu s-a întâmplat niciodată să nu le dea mâncare. Apoi, deşi modestă, locuinţa

este suficient de mare şi dotată pentru a asigura copiilor condiţiile necesare unei creşteri şi

dezvoltări armonioase, beneficiază de curent electric, apă potabilă, hidrofor, baie şi încălzire

cu sobe. Oricum, imediat după preluarea copiilor de reclamantă au procedat la renovarea

acesteia, astfel că în prezent există montate geamuri şi uşi termopan, se montează tavane de

rigips, se aplică vopsea lavabilă, etc. În curte au edificat o construcţie nouă, cu etaj, care să

deservească mai bine nevoile familiei şi, apreciind că în viitorul apropiat se vor muta în

construcţia nouă, nu au efectuat până în prezent lucrări de renovare la imobilul în care

locuiesc.

Au arătat că în data de 31 august copiii erau îmbrăcaţi sumar pentru că era vară şi

foarte cald; că sunt nereale susţinerile potrivit cărora apelanta nu ar cunoaşte numele tuturor

copiilor, nivelul lor şcolarizării, la fel şi cele potrivit cărora copiii nu ar fi înscrişi la medicul

de familie şi au învederat că, aşa cum au comunicat reprezentanţilor reclamantei, medicul de

familie pe ale cărui liste întreaga familie a fost înscrisă a închis cabinetul din localitate, astfel

că familia nu a beneficiat de serviciile acestuia o perioadă scurtă de timp, anume până Ia

deschiderea noului cabinet medical pe listele căruia copii sunt înscrişi în prezent.

Au învederat că membrii bisericii pe care o frecventează îi ajută la renovarea casei, iar

pastorul este de acord să depună depoziţie pentru a arăta că se îngrijesc de copii.

Referitor la şcolarizare au arătat că acei copii care au vârsta şcolară sunt înscrişi la

şcoală, sens în care au depus adeverinţe eliberate de instituţia de învăţământ şi, pentru a

16

asigura accesul copiilor la educaţie şi informare, locuinţa beneficiază de trei computere

performante, toţi copii având acces la ele prin rotaţie.

Au invocat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 100 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, în

lipsa unor motive temeinice care să susţină existenţa unui pericol iminent pentru copil datorită

abuzului şi neglijării în sensul art. 60 lit. c) din lege şi că luarea copiilor din familie ar avea

repercusiuni deosebit de grave atât asupra acestora, cât şi a părinţilor.

Astfel investită, curtea de apel a constatat, cu referire la situaţia dedusă judecăţii, că

Legea nr. 272/2004 republicată dispune că „Măsurile de protecţie specială a copilului sunt…

b) plasamentul în regim de urgenţă” (art. 59), că „De măsurile de protecţie specială, instituite

de prezenta lege, beneficiază… copilul… neglijat” (art. 60), că „Plasamentul în regim de

urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru

copilul… neglijat [art. 68 alin. (1)], că „ În situaţia în care… există motive temeinice care să

susţină existenţa unei situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată…neglijării, direcţia

generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează instanţa judecătorească, solicitând

emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a copilului în regim de urgenţă la… un

asistent maternal…” [art. 100 alin. (3)] şi că „Dispoziţiile… referitoare la procedura de

soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială se completează în mod

corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă” (art. 138), iar Codul de procedură

civilă că „Instanţa de judecată, stabilind că în favoarea reclamantului există aparenţa de drept,

va putea să ordone măsuri provizorii în cazuri grabnice…pentru prevenirea unei pagube

iminente şi care nu s-ar putea repara…” [art. 997 alin. (1)].

În continuare, instanţa a constatat că măsura dispusă în aplicarea acestor dispoziţii de

prima instanţă la cererea reclamantei se constituie într-o excepţie de la regula realizării

ocrotirii de către părinţi instituită de Legea nr. 272/2004 care dispune că „Interesul superior al

copilului se circumscrie dreptului copilului la… viaţa de familie” (art. 2 alin. 2), în

determinarea acestui interes urmând a fi avute în vedere inclusiv nevoile de apartenenţă la o

familie (art.2 alin.6 lit. a), că ”Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului

revine în primul rând părinţilor…”[art. 5 alin. (2)], iar „(1).Copilul are dreptul să crească

alături de părinţii săi” (art. 35).

Pe de altă parte, a observat instanţa, aceeaşi lege circumscrie interesul superior al

copilului dreptului acestuia la o dezvoltare fizică şi morală normală şi la echilibru

socioafectiv [art. 2 alin. (2)], prevede (ca şi art. 263 Cod civil) că în determinarea acestui

interes se au în vedere cel puţin nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi

sănătate, de securitate, istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de

neglijare şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor, capacitatea părinţilor de a

răspunde nevoilor concrete ale acestuia [art. 2 alin. (6) lit. a), c) şi d)] şi stabileşte ca principii

ale respectării şi garantării drepturilor copilului promovarea cu prioritate a interesului superior

al acestuia, responsabilizarea părinţilor cu privire la îndeplinirea obligaţiilor părinteşti,

celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil şi asigurarea protecţiei împotriva

neglijării acestuia [art. 6 lit. a), c), j), k)].

În consecinţă, în situaţia în care instituţiile cu atribuţii în ocrotirea copilului constată

că interesul superior al acestuia nu se realizează în familie devine obligatorie luarea faţă de

copil a uneia dintre măsurile de protecţie pe care legea le reglementează - inclusiv cea

17

dispusă în cauză (plasamentul în regim de urgenţă) - chiar dacă interesul părinţilor ar fi cel al

lăsării copilului în familie. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în

mod constat că „autorităţile naţionale ar trebui să obţină o balanţă corectă între interesele

copilului şi interesele părinţilor, iar în acest proces, o importanţă particulară ar trebui să aibă

interesele copilului, care, în funcţie de natura şi seriozitatea lor, se pot afla înaintea intereselor

părinţilor. În particular, un părinte nu poate fi îndreptăţit de Articolul 8 CEDO să aibă acelaşi

statut deoarece ar putea să dăuneze stării de sănătate şi dezvoltării copilului” (Elsholz vs.

Germania, TP şi KM vs. Marea Britanie Ignaccolo-Zenide vs. România, Nuutinen vs.

Finlanda).

Raportând situaţia minorei la dispoziţiile şi statuările arătate, instanţa de apel a

constatat că măsura dispusă de tribunal corespunde interesului superior al acesteia în

condiţiile în care, pe de o parte, tribunalul a reţinut corect, faţă de probele administrate, că

dezvoltarea fizică şi psihică şi integritatea corporală a copilului sunt primejduite în mediul

familial actual şi că există motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol

iminent pentru aceasta (situaţie cauzată de neglijarea ei de către părinţi) şi, pe de altă parte că,

în contra susţinerilor apelanţilor, din probele administrate în apel nu rezultă o altă stare de fapt

decât cea stabilită de prima instanţă şi nici că nu ar fi întrunite condiţiile pentru luarea de

urgenţă a acestei măsuri.

Astfel, referindu-se la situaţia de fapt a copilului, apelanţii au contestat unele dintre

aspectele constatate la faţa locului de reprezentanţii reclamantei, au oferit explicaţii proprii cu

privire la unele constatări şi au învederat că situaţia s-a schimbat după ce hotărârea

tribunalului a fost pusă în executare, depunând la dosarul de apel dovezi în acest sens.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind plauzibile susţinerile (unele dovedite) potrivit

cărora inclusiv la momentul vizitelor făcute de reprezentanţii reclamantei apelanţii dispuneau

de posibilităţile materiale necesare creşterii şi îngrijirii minorei (şi a celorlalţi nouă copii),

anume venituri lunare constante, hrană, computere, o locuinţă suficient de mare dispunând de

utilităţi şi una în curs de edificare şi, la fel, a reţinut ca plauzibile şi explicaţiile date unor

constatări ale reclamantei, anume că la ora 11 copiilor li se pregătea masa şi nu mâncaseră

pentru că dormiseră până târziu, fiind vacanţă şi erau sumar îmbrăcaţi întrucât era vară şi

foarte cald.

Susţinerile privind renovarea locuinţei existente şi înscrierea minorei la medicul de

familie vizează aspecte noi pe care prima instanţă nu le-a avut în vedere la pronunţare,

raportându-se la starea de fapt existentă la momentul sesizării.

Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că – dat fiind interesul părinţilor de a obţine cu

celeritate revenirea minorei în familie – schimbarea situaţiei de fapt care a determinat luarea

faţă de copil a măsurii plasamentului în regim de urgenţă ar avea ca efect admiterea de către

instanţa de control judiciar a cererii de reintegrare, susţinerile apelanţilor nu au fost găsite ca

fiind de natură să atragă o asemenea soluţie.

Aceasta pentru că, în aprecierea instanţei asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii luată

cu privire la minoră, nu posibilităţile materiale ale pârâţilor sunt determinante, ci modalitatea

în care aceştia, în calitate de părinţi, înţeleg să utilizeze resursele de care dispun pentru a se

ocupa de creşterea şi îngrijirea copilului.

18

Or, chiar dispunând de condiţiile materiale susţinute, atitudinea părinţilor faţă de

modul în care înţeleg să le utilizeze nu corespunde interesului copilului, câtă vreme

constatările autorităţilor au fost aceleaşi cu ocazia fiecărei deplasări la familia copilului,

anume lipsa totală de igienă a locuinţei, o lipsă de igienă corporală ce nu poate fi justificată

exclusiv prin vârsta şi personalitatea copilului, dezinteres pentru sănătatea şi integritatea

copiilor care se jucau pe terenul din jurul casei printre gunoaie şi resturi de materiale de

construcţie.

Apelanţii nu au contestat constatările privind condiţiile igienice improprii ale

locuinţei ci au arătat că nu au mai efectuat lucrări de renovare la imobilul în care locuiesc

întrucât în viitorul apropiat se vor muta în construcţia nouă. Or, nu renovarea casei este de

natură să facă dovada responsabilităţii părinţilor în ceea ce priveşte grija acordată copiilor, ci

asigurarea igienei în locuinţa chiar nerenovată.

Apoi, tatăl copilului a arătat că, întrucât medicul de familie la care era înscrisă (şi)

minora a plecat din localitate, toată familia se va înscrie la un astfel de medic din Arad, deşi

din ancheta socială efectuată de autorităţile locale rezultă că în localitate mai era un alt medic

de familie.

Curtea a apreciat că prin ele însele, împrejurări cum ar fi aspectul dezordonat al

copilului datorat desfăşurării unor activităţi specifice vârstei, un program de masă neregulat

pentru o perioadă scurtă de timp, chiar împiedicarea justificată de a beneficia la un moment

dat de asistenţă medicală nu presupun că minorul este neglijat de părinţi în sensul art. 68 din

Legea nr. 272/2004 şi nici nu se constituie în situaţii de pericol iminent în sensul art. 100 alin.

(3) din lege pentru a justifica scoaterea acestuia din mediul familial şi luarea măsurii

plasamentului în regim de urgenţă, dar copilul este neglijat şi pericolul există dacă aceste

împrejurări sunt cele ce îi caracterizează situaţia şi se perpetuează din vina părinţilor care nu

înţeleg să folosească posibilităţile de care dispun pentru a asigura copilului condiţii decente de

creştere şi dezvoltare, nu dovedesc o atitudine responsabilă pentru sănătatea şi integritatea

acestuia şi nici iniţiativă proprie în a lua măsuri minimale şi evident necesare realizării

interesului copilului.

Or, a constatat instanţa, în cauză, atitudinea pârâţilor de neglijare a minorei a rămas

aceeaşi şi după vizitele făcute de reprezentanţii reclamantei, şi în urma discuţiilor purtate de

cei doi părinţi cu aceştia, ceea ce înseamnă că responsabilitatea asumată şi manifestată de

aceştia nu corespunde la acest moment interesului superior al copilului, existând, deci, contrar

susţinerilor apelanţilor, motive temeinice care să susţină existenţa unei situaţii de pericol

iminent pentru copil în cazul în care acesta ar fi lăsat în familie, astfel că luarea de urgenţă a

măsurii solicitată de reclamantă a fost apreciată ca întemeiată, prima instanţă dispunând în

acest sens cu respectarea legii.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins apelul pârâţilor ca nefondat.

19

§. Drept procesual civil

4. Eroare materială. Înţeles

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 442 alin. (1)

Calea instituită de art. 442 C.pr.civ. este destinată corectării umor erori formale şi nu

remedierii unor eventuale erori de judecată apte de îndreptare prin promovarea căilor de

atac, nefiind permis ca pe calea acestei proceduri să se repună în discuţie fondul dreptului.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 185 din 16 noiembrie 2018,


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin reclamanta Direcţia

Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Caraş-Severin a chemat în

judecată pârâţii A... şi B..., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- acordarea în continuare a protecţiei prin instituirea măsurii de protecţie specială a

plasamentului faţă de tânăra A..., pe toată durata continuării studiilor şcolare, dar fără ca

aceasta să depăşească vârsta de 26 de ani, la numita B… şi acordarea în continuare a alocaţiei

lunare de plasament aferentă;

- stabilirea domiciliului tinerei la numita B....

La termenul de judecată din 03.10.2018, reclamanta a formulat precizare de acţiune pe

calea căreia a solicitat:

- încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului instituită iniţial faţă de copilul

A… la asistentul maternal profesionist B…, potrivit sentinţei civile nr. 2666/17.10.2005 a

Tribunalului Caraş-Severin;

- acordarea în continuare a protecţiei speciale, prin instituirea măsurii de protecţie

specială a plasamentului tinerei A… pe toată durata continuării studiilor şcolare, dar fără ca

aceasta să depăşească vârsta de 26 de ani, la numita B... şi acordarea în continuare a alocaţiei

lunare de plasament aferente;



Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea reclamantei şi a dispus următoarele:

- încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului instituită iniţial faţă de copilul

A… la asistentul maternal profesionist B…, potrivit sentinţei civile nr. 2666/2005 a

Tribunalului Caraş-Severin.

- acordarea în continuare a protecţiei speciale, prin instituirea măsurii de protecţie

specială a plasamentului tinerei A… pe toată durata continuării studiilor şcolare, dar fără ca

aceasta să depăşească vârsta de 26 de ani, la numita B... şi acordarea în continuare a alocaţiei

lunare de plasament aferentă;



20

Prin cererea din 04.10.2018, pârâta B... a solicitat îndreptarea erorii materiale

strecurată în conţinutul minutei sentinţei.

A arătat că eroarea constă în faptul că s-a trecut „numita” B... în loc de „asistent

maternal profesionist” B... în dispunerea acordării în continuare a protecţiei speciale şi a

acordării în continuare a indemnizaţiei care se plăteşte lunar în calitate de asistent maternal

profesionist şi a solicitat îndreptarea acesteia în sensul îndreptării (înlocuirii) sintagmei

„numita” cu sintagma „asistent maternal profesionist” şi menţinerea acordării indemnizaţiei

aferentă profesiei.

În drept a invocat prevederile art. 442 C.pr.civ.

Prin încheierea camerei de consiliu din 04.10.2018 Tribunalul Caraş-Severin a admis

cererea pârâtei şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în cuprinsul sentinţei civile

nr. 2639/03.10.2018 în sensul solicitat de pârâtă.

Împotriva încheierii din 04.10.2018 a declarat apel reclamanta care, în motivare, a

arătat că prin încheierea apelată tribunalul nu a procedat la îndreptarea erorii materiale, ci a

schimbat în parte cele solicitate de reclamantă şi admise prin hotărâre.

Examinând încheierea apelată instanţa a reţinut că prin procedura reglementată de art.

442 alin. (1) C.pr.civ. pe care pârâta şi-a întemeiat cererea admisă de prima instanţă pot fi

îndreptate „ Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele

de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri…”

Această procedură presupune corectarea erorilor materiale săvârşite cu ocazia

redactării ori tehnoredactării hotărârii şi este determinată de necesitatea ca inclusiv din punct

de vedere formal hotărârea judecătorească să reflecte corect solicitările cu care a fost

investită, astfel că,pentru a fi admisă, o asemenea cerere trebuie să vizeze îndreptarea unor

greşeli de ordin formal şi nu remedierea unor erori de judecată apte de îndreptare prin

promovarea căilor de atac, nefiind permis ca pe calea procedurii instituită prin dispoziţiile art.

442 C.pr.civ. să se repună în discuţie fondul dreptului.

În cauză, aşa cum s-a arătat, prin sentinţa civilă nr. 2639/19.09.2018, tribunalul a

admis cererea reclamantei şi a dispus încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului

copilului la asistentul maternal profesionist şi (cu relevanţă în soluţionarea apelului) acordarea

în continuare a protecţiei speciale prin instituirea măsurii plasamentului tinerei A… la numita

B... şi acordarea în continuare a alocaţiei lunare de plasament.

Prin încheierea apelată, instanţa a îndreptat sentinţa în sensul că (relevant în apel)

dispoziţiile privitoare la acordarea în continuare a protecţiei speciale prin instituirea măsurii

plasamentului tinerei la numita B... şi la acordarea în continuare a alocaţiei lunare de

plasament (calificate ca fiind rezultatul erorii materiale) au fost înlocuite cu cele de acordare

în continuare a protecţiei speciale, prin instituirea măsurii plasamentului tinerei la asistentul

maternal profesionist B… şi de acordare în continuare a alocaţiei lunare de plasament dar şi a

indemnizaţiei lunare aferentă calităţii de asistent maternal profesionist (apreciate ca fiind

corecte).

Dispunând că plasamentul va continua nu la o persoană [cum a solicitat reclamanta

invocând prevederile art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 272/2004 şi cum instanţa a stabilit

prin sentinţă] ci la un asistent maternal [măsură prevăzută la lit. b) a aceluiaşi articol din lege]

şi, respectiv că acesta beneficiază în continuare nu doar de alocaţia lunară de plasament

21

[acordată prin sentinţă] ci şi de indemnizaţia lunară aferentă calităţii de asistent maternal

profesionist, prima instanţă nu a procedat la îndreptarea vreuneia dintre erorile sau omisiunile

la care se referă art. 442 alin. (1) C.pr.civ. ci la modificarea hotărârii prin înlocuirea temeiului

de drept al cererii reclamantei şi prin recunoaşterea în favoarea pârâtei a unui drept

suplimentar faţă de cel expres arătat în dispozitivul sentinţei.

În mod suplimentar, curtea de apel a constatat că nici reclamanta (prin cererea iniţială

ori prin cea precizatoare) şi nici vreuna dintre pârâte (printr-o eventuală cerere

reconvenţională formulată cu respectarea prevederilor art. 209 C.pr.civ.) nu au solicitat

continuarea măsurii de ocrotire la un asistent maternal profesionist şi acordarea în mod

suplimentar a indemnizaţiei aferentă acestei calităţi, astfel că, dispunând în sensul celor

arătate, prima instanţă s-a pronunţat printr-o încheiere de îndreptare asupra unor aspecte de

fond cu care nu fusese legal investită şi a modificat în mod nelegal dispozitivul sentinţei prin

care, anterior, a soluţionat fondul litigiului.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis apelul reclamantei şi a schimba în tot

încheierea apelată în sensul că a respins cererea pârâtei de îndreptare a erorii materiale din

hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei.

5. Recuzare. Bănuială legitimă. Condiţii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 6 alin. (1), art. 42

alin. (1) pct. 13

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: art. 6

par. 1

În favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că simpla

invocare de către petent a neîncrederii în imparţialitatea instanţei fără ca dovada contrară

acestei prezumţii să fi fost făcută nu este suficientă pentru admiterea cererii de recuzare

întemeiată pe prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C.pr.civ.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 150 din 19 septembrie 2018,


Prin încheierea din 01.02.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

[…]/55/2016/a1 au fost respinse cererea de abţinere formulată de domnii judecători A... şi

B… şi cererea de recuzare a aceloraşi judecători formulată de petentul reclamant C... .

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că petentul a recuzat membrii

completului de judecată invocând că aceştia s-au pronunţat asupra unor aspecte ce vizează

prezenta cauză, soluţionând apelul care a făcut obiectul dosarului nr. […]/55/2015 şi apreciind

că nu mai pot fi imparţiali dat fiind faptul că împotriva lor a formulat plângere penală.


22

La rândul lor, membrii completului au formulat declaraţie de abţinere, solicitând să se

analizeze situaţia de incompatibilitate ivită deoarece au pronunţat anterior hotărâri

judecătoreşti cu privire la situaţia juridică a părţilor şi a minorului acestora, iar în prezenta

cauză se pun în discuţie aspecte asupra cărora şi-au exprimat opinia. În plus,viziunea

legiuitorului în materia incompatibilităţii este clar orientată spre jurisprudenţa instanţei

europene a drepturilor omului care a promovat principiul aparenţei de imparţialitate.

În drept au invocat dispoziţiile art. 42 pct. 13, art. 48 alin. (1) C.pr.civ.

Astfel investită, instanţa a constatat că în prezenta cauză nu se impune reanalizarea

vreunei cereri legată de stabilirea pensiei de întreţinere în procent sau în sumă fixă; că

membrii completului trebuie doar să verifice dacă s-au schimbat împrejurările de fapt avute în

vedere la pronunţarea deciziei nr. 391/15.04.2016, aspect ce nu atrage vreo situaţie de

incompatibilitate; că nici soluţionarea altor dosare, dat fiind obiectul acestora, nu se constituie

într-un aspect de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C.pr.civ. invocate în

susţinerea cererii de abţinere.

În ce priveşte cererea de recuzare, instanţa a constatat că motivul invocat de petent

(formularea unei plângeri penale împotriva completului de judecată) este neîntemeiat, câtă

vreme art. 42 pct. 6 C.pr.civ. prevede că în cazul plângerilor penale formulate de părţi în

cursul procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a

acţiunii penale împotriva sa, aspect care în cauză nu a fost susţinut şi nici dovedit.

Împotriva încheierii a declarat recurs petentul reclamant.

În motivare, după ce a expus prevederile art. 129, art. 21 alin. (1) şi (2), art. 11 alin. (1)

şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, a învederat că instanţa nu i-a examinat temeinic

susţinerile şi a ignorat existenţa unui criteriu obiectiv (alături de cel subiectiv) în analiza

imparţialităţii completului de judecată, situaţie reglementată de prevederile art. 42 pct. 13

C.pr.civ; că, examinând cererea de abţinere, prima instanţă a reţinut că „în prezenta cauză nu

se impune reanalizarea vreunei cereri legate de stabilirea pensiei de întreţinere”, deşi părţile

invocaseră aspectul modificării acestui cuantum şi solicitaseră modificarea programului de

vizită şi a modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti într-o manieră ce presupune o

schimbare radicală a situaţiei asupra căreia instanţa trebuie să se pronunţe; că aceiaşi

judecători s-au mai pronunţat asupra acestor aspecte şi au făcut-o tendenţios, ceea ce l-a

determinat să formuleze împotriva lor plângere penală; că judecătorii înşişi au considerat

necesar să se abţină de la judecată întrucât s-au mai pronunţat asupra cererilor părţilor în alte

dosare; că ar fi fost suficientă invocarea văditei sale neîncrederi în imparţialitatea instanţei

pentru admiterea cererii de recuzare, dat fiind criteriul obiectiv enunţat de CEDO.

Examinând recursul, instanţa a reţinut că, pe de o parte, potrivit art. 53 alin. (2)

C.pr.civ., încheierea prin care s-a respins abţinerea nu este supusă nici unei căi de atac şi că,

pe de altă parte, recurentul nu a invocat nelegalitatea respingerii cererii de recuzare întemeiată

pe existenţa plângerii penale pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 42 pct. 6 C.pr.civ.,

astfel că a stabilit că este investită cu examinarea criticilor privind soluţia de respingere a

cererii de recuzare motivată de soluţionarea de aceiaşi judecători a apelului care a făcut

obiectul dosarului nr. […]/55/2015.

Sub acest aspect, a constatat că, dacă în acel dosar judecătorii au avut a se pronunţa

asupra cererilor de transformare a obligaţiei de întreţinere stabilită prin prestarea în natură pe

23

seama minorului părţilor în obligaţia de plată a unei sume lunare, de stabilire la tată a

locuinţei minorului şi de modificare a programului de vizitare, în dosarul de faţă cererile

vizează modificarea cuantumului sumei stabilită cu titlu de pensie de întreţinere, exercitarea

autorităţii părinteşti doar de către mamă şi modificarea programului de vizitare.

Din compararea pretenţiilor formulate în cele două dosare a rezultat că sunt comune

doar cele vizând programul de legături dintre tată (recurent în dosarul de faţă) şi minor însă, a

reţinut instanţa, faptul că aceiaşi judecători s-au pronunţat asupra acestui program nu

echivalează cu pronunţarea în aceeaşi cauză asupra aceloraşi aspecte.

Aceasta, pentru că, solicitând modificarea programului stabilit în primul dosar,

reclamantul însuşi a invocat prin cererea (conexă) formulată în dosarul de faţă că de la

rămânerea definitivă a hotărârii pronunţată în dosarul nr. […]/55/2015 condiţiile atunci avute

în vedere s-au modificat, fiind,deci, îndeplinite cerinţele art. 403 Cod civil, astfel că, aşa cum

s-a reţinut prin încheierea recurată, judecătorii recuzaţi erau ţinuţi să verifice această susţinere

şi nu să se pronunţe asupra aceloraşi împrejurări ce au făcut obiect al cercetării judecătoreşti

în dosarul anterior soluţionat.

În continuare, instanţa a reţinut că potrivit art. 42 alin. (1) pct. 13 C.pr.civ.

judecătorul este incompatibil să soluţioneze cauza şi poate fi recuzat dacă „există… elemente

care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea” sa, altele decât cele

enumerate de art. 42 alin. (1) pct. 1-12 C.pr.civ., norma fiind menită să asigure părţii dreptul

consacrat de art. 6 par. 1 CEDO şi art. 6 alin. (1) C.pr.civ. şi să înlăture suspiciunile de

soluţionare părtinitoare a pricinii, recunoscând părţii posibilitatea de a solicita ca un alt

judecător să se pronunţe asupra cererii sale.

Din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 304/2004 („Justiţia este… imparţială şi egală pentru toţi”) instanţa a reţinut, însă, că

în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă

sus-menţionatele prevederi ale legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei

prezumţii, susţinerile recurentului potrivit cărora, prin raportare la criteriul obiectiv, simpla

invocare a văditei neîncrederi asupra imparţialităţii instanţei ar fi suficientă pentru admiterea

cererii de recuzare nefiind primite.

În cauză, a observat instanţa, împrejurările invocate de recurent nu se constituie în

elemente care să dea vreo justificare obiectivă îndoielii pe care o susţine cu privire la

imparţialitatea judecătorilor, câtă vreme soluţionarea de către aceiaşi judecători a litigiului ce

a făcut obiect al dosarului nr. […]/55/2015 nu se constituie într-un asemenea element (pentru

motivele mai sus-arătate), iar faptul că soluţia pronunţată în acel dosar nu a fost cea dorită de

petent nu poate fi asimilat unui criteriu obiectiv în sensul celor invocate de acesta.

Ca nefondate au fost apreciate şi susţinerile potrivit cărora admiterea cererii de

recuzare se impunea pentru că judecătorii înşişi au considerat necesar să se abţină de la

judecată întrucât s-au mai pronunţat asupra cererilor părţilor în alte dosare,instanţa de recurs

constatând că, pe de o parte, prin încheierea recurată s-a stabilit definitiv că soluţionarea

dosarelor nr. […]/55/2015, nr. […]/108/2015 şi nr. […]/55/2014/a9 nu este de natură a atrage

incidenţa dispoziţiilor art. 42 pct. 13 C.pr.civ. şi, pe de altă parte, că după cum rezultă din

cuprinsul cererii de recuzare, petentul însuşi nu a invocat soluţionarea acelor dosare de aceiaşi

judecători ca fiind un element de natură să îl facă să aibă îndoieli cu privire la imparţialitatea

24

judecătorilor, domnia sa referindu-se exclusiv la dosarul nr. […]/55/2015 al Tribunalului

Arad.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul petentului.

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Drept civil. Contractele

6. Contract de vânzare-cumpărare. Cauza încetării contractului – nexecutarea,

în parte, a obligaţiei de plată a avansului din preţul de cumpărare. Rezoluţiunea

contractului. Efectul specific – repunerea părţilor în situaţia anterioară. Înlăturarea

efectelor clauzei de dezicere. Cerinţele dezdăunării creditorului obligaţiei nexecutate

Codul civil: art. 1516, art. 1549 – 1550, art. 1554

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1516 alin. (1) Cod civil potrivit cărora

creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, respectiv

prevederile art. 1516 alin. (2) Cod civil care statuează că atunci când fără justificare

debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi

fără a pierde dreptul la daune interese, dacă i se cuvin, să obţină rezoluţiunea contractului.

De asemenea, conform art. 1549 alin. (1) Cod civil creditorul are dreptul la rezoluţiunea

contractului, precum şi la daune interese dacă i se cuvin, iar conform art. 1550 alin. (1)

rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau după caz poate fi declarată unilateral

de către partea îndreptăţită. Dacă părţile au convenit, rezoluţiunea poate opera de plin drept

[alin. (2)].

Efectele rezoluţiunii contractului sunt prevăzute de art. 1554 Cod civil care statuează

asupra efectului principal şi anume, al repunerii părților în situaţia anterioară, astfel încât

fiecare parte este ţinută să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite [alin. (1)].

Ceea ce a plătit reclamantul principal cu titlu de avans este suma de 3000 euro care

în urma rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare se cuvine a-i fi restituită, în vederea

asigurării aplicării prevederilor art. 1554 Cod civil.

Neacordarea de către prima instanţă către reclamantul principal a restituirii

avansului în sumă de 3000 euro pe temeiurile de drept invocate în hotărâre sunt fără suport

legal, întrucât, într-adevăr nu au incidenţă dispoziţiile referitoare la clauza de dezicere, ci,

aşa cum s-a arătat mai sus, prevederile contractuale şi cele ale Codului civil privind

rezoluţiunea şi efectele acesteia între părţi.

Curtea constată că reclamanta, în calitate de vânzătoare, are la dispoziţie, în mod

alternativ, două clauze contractuale de a obţine ca efect al rezoluţiunii, despăgubirea pentru

desfiinţarea contractului încheiat cu pârâtul reconvențional. Acestea sunt cele prevăzute la

art. 5.1. alin. (3) (teza a 3-a) şi 5.3. Curtea relevă că utilizând prima clauză mai sus arătată,

25

reclamanta reconvenţională are dreptul la plata unor despăgubiri, dar, nu la reţinerea

avansului achitat de pârâta reconvenţională. Despăgubirile la care se referă această clauză

sunt suspuse cerinţelor determinării în obiect, a demonstrării justificării prejudiciului şi a

întinderii acestuia pe bază de probe, ceea ce reclamanta reconvenţională nu a solicitat în

cauză, iar prima instanţă a avut în vedere disponibilitatea, în sens procesual, a părţii care le

revendică. În ceea ce priveşte a doua clauză, aceasta se referă la reţinerea avansului de către

vânzător, în caz de denunţare unilaterală a contractului de către cumpărător. O astfel de

denunţare unilaterală nu a avut loc. Ceea ce s-a demonstrat în cauză este solicitarea de

rezoluţiune a contractului de către pârâtul reconvenţional, ceea ce rezultă din notificările

aflate la filele 32-37 din dosarul Judecătoriei Timişoara […]/325/2017

Prin urmare, raporturilor contractuale între părţi le este incidentă instituţia

rezoluţiunii contractului, cu daune interese dacă se cuvin creditorului obligaţiei neexecutate,

iar nu clauza de dezicere sau de denunţare unilaterală a contractului. În aceste condiţii,

reclamantei reconvenţionale nu i se cuvine reţinerea avansului achitat de către pârâtul

reconvenţional, în temeiul clauzei contractuale descrise la art. 5.3., ci, dimpotrivă, obligaţia

de restituire a acestui avans către pârâtul reconvenţional ca efect a rezoluţiunii contractului

şi repunerii părţilor în situaţia anterioară.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 822 din 5 decembrie 2018, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 697/06.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

[…]/325/2017**, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul - pârât

reconvenţional A…, în contradictoriu cu pârâta - reclamantă reconvenţională B... SRL, având

ca obiect rezoluţiune contract; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de

pârâta reclamanta - reconvenţional B... SRL, în contradictoriu cu reclamantul - pârât

reconvenţional A...; s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare nr. […]

/05.09.2014; s-a respins în rest cererea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între pârâtă în calitate de vânzător și

reclamantă în calitate de cumpărător s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. […]

/05.09.2014, având ca obiect vânzarea-cumpărarea autoturismului marca C..., pentru prețul de

68905 EUR.

La art. 2.2 din contract părțile au convenit următoarea modalitate de plată a prețului

„Avans 36 000,00 EURO TVA inclus, format din 33 000 EUR TVA inclus reprezentând

contravaloare autoturism […] cu serie șasiu […] şi 3000 EURO TVA inclus din preţul

contractual, la semnarea prezentului contract şi a emiterii documentelor de plată (factura

proformă); Suma de 32 905, 00. EURO TVA inclus, se va achita pana la data de 24.01.2015

după cum urmează: suma 8 226,00 Euro TVA inclus se va achita pe 24.10.2014; suma 8

226,00 Euro TVA inclus se va achita pe 24.11.2014; suma 8 226,00 Euro TVA inclus se va

achita pe 24.12.2014; suma 8 227,00 Euro TVA inclus se va achita pe 24.01.2015”.

Reclamantul a susţinut prin cererea de chemare în judecată că a plătit integral avansul

de 36000 EURO TVA inclus, respectiv a predat societăţii pârâte autovehiculul achiziţionat

anterior de la aceasta, marca […] cu seria de şasiu […] şi, totodată, la data de 19.09.2014 a

26

achitat la casieria societăţii suma de 13.437,60 lei, echivalentul a 3.000 euro conform facturii

fiscale seria […] nr. […] /05.09.2014, urmând ca în termen de maxim 4 luni reprezentanţii

pârâtei să livreze obiectul contractului şi anume autovehiculul marca […], conform art. 3.1

din contract, ceea ce nu s-a întâmplat.

Tribunalul a constatat că într-adevăr reclamantul a făcut dovada achitării parțiale a

avansului, respectiv a sumei de 3000 EUR TVA inclus, după cum rezultă din bonul fiscal de

la fila 33 din dosar.

Susţinerea reclamatului potrivit căreia a predat societăţii pârâte autovehiculul

achiziţionat anterior de la aceasta, marca […] cu seria de şasiu […], ca parte din avans se

privește a fi neîntemeiată. Astfel din contractul de vânzare cumpărare depus la dosar la fila 23

rezultă că la data de 01.10.2014 reclamantul a vândut autovehiculul marca […] cu seria de

şasiu […] societății SC D... SRL, iar la data de 27.10.2014 societatea D... SRL a vândut acest

autovehicul pârâtei pentru prețul de 33 000 EUR pe care pârâta l-a și achitat vânzătoarei D...

SRL potrivit extrasului de cont de la fila 30 din dosar.

Această succesiune a vânzărilor formează convingerea instanței că înţelegerea părților

a fost în sensul ca suma de 33 000 EURO TVA inclus, reprezentând diferenţă de avans urma

sa fie achitată de către reclamant după vânzarea autoturismului […] cu seria saşiu […]

proprietatea acestuia și nu prin predarea acestui autovehicul pârâtei.

În speță, reclamantul nu a făcut dovada achitării diferenței de avans de 33 000 EUR

TVA inclus.

Or, cătă vreme potrivit art. 3.1 din contractul […] /05.09.2014 încheiat între părți,

termenul de livrare a autovehiculului este de 4 luni de la data intrării în contul vânzătorului a

avansului precizat la art. 2.2 din contract, de 36 000 EUR TVA inclus, și câtă vreme

reclamantul nu a făcut dovada achitării diferenţei de avans de 33000 EUR, excepția de

neexecutare a contractului invocată de reclamant şi implicit cererea de rezoluțiune a

contractului ca urmare a neîndeplinirii obligației de către pârâtă se privește a fi neîntemeiată.

Pentru a opera rezoluțiunea contractului, trebuie îndeplinite următoarele condiții, după

cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1516, 1517, 1549 și 1551 Cod civil: a)

neexecutarea fără justificare a obligaţiei de către debitor, conform alin. (2) al art. 1516; b)

neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 Noul cod civil; c)

neexecutarea să aibă o anumită însemnătate sau gravitate, conform art. 1551 NCC. Această

condiţie trasează limita dintre rezoluţiune şi un al mijloc pus la îndemâna creditorului,

reducerea prestaţiei; d) punerea în întârziere a debitorului, respectiv în conformitate cu

dispoziţiile art. 1552 NCC.

În ceea ce o privește pe pârâta reclamant reconvențional, Tribunalul a reţinut că

aceasta avea obligația de a livra autovehiculul în termen de 4 luni de la data plății avansului.

Or câtă vreme reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a avansului excepția de

neexecutare a contractului, invocată de acesta se privește a fi întemeiată.

Așadar, Tribunalul a constatat că reclamantul deși s-a obligat să plătească prețul

autovehiculului în condițiile art. 2.2 din contractul încheiat de părți nu și-a îndeplinit această

obligație, astfel că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost respinsă,

nefiind îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare a contractului la cererea acestuia, din culpa

pârâtei.

27

Pe de altă parte, având în vedere că reclamantul pârât reconvențional nu și-a îndeplinit

obligația de plată a avansului și a diferenţei de preț la termenele stipulate la art. 2.2 din

contract, cererea subsidiară a pârâtei reclamant reconvențional de a se dispune rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare nr. […] /05.09.2014 ca urmare a neexecutării culpabile a

contractului de către reclamantul-pârât reconvenţional se privește a fi întemeiată.

Cererea principală a pârâtei reclamant reconvențional prin care solicită să constate că a

intervenit rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. […]/05.09.2014 ca

urmare a neexecutării culpabile a contractului de către reclamantul-pârât reconvenţional, se

impunea fi respinsă de Tribunal în spețe fiind incidente prevederile legale menţionate anterior

care reglementează rezoluțiunea judiciară a contractului pentru următoarele considerente.

Din interpretarea coroborată a art. 1516 alin. (2) şi a art. 1550-1553, rezultă că, în noul

Cod civil, pactele comisorii păstrează caracteristica de a fi o clauză de favoare stipulată

exclusiv în favoarea creditorului, fiind manifestarea dreptului de opţiune (drept potestativ) al

creditorului menţionat în alin. (1) al art. 1549 NCC: „Dacă nu cere executarea silită a

obligaţiilor (...), creditorul are dreptul la rezoluţiune sau reziliere (...)”.

Drept consecinţă, se păstrează necesitatea exprimării într-o anumită formă, ce urmează

a fi comunicată debitorului, conform art. 1326 NCC, a manifestării voinţei creditorului de

invocare a pactului comisoriu, stipulat cu respectarea dispoziţiilor art. 1553 NCC. Or, în speță

această formalitate nu a fost îndeplinită de pârâta reclamant reconvențional, aceasta

necomunicând reclamantului pârât reconvențional vreo declaraţie de invocare a pactului

comisoriu (sau a rezoluţiunii). Rezultă că simpla îndeplinire a condiţiilor pactului comisoriu,

inclusiv în forma sa cea mai energică stipulată în teza a II-a a alin. (2) al art. 1553 NCC, nu va

conduce la desfiinţarea automată a contractului, ci va fi subordonată emiterii de către creditor

a declaraţiei de invocare a pactului comisoriu, potrivit regulii libertăţii formelor actului juridic

unilateral şi cu necesitatea comunicării debitorului, astfel prevăzute în art. 1523 NCC,

condiție neîndeplinită în prezenta cauză.

Pe cale de consecință, în baza art. 1549 Cod civil, instanța a dispus rezoluţiunea

judiciară a contractului de vânzare - cumpărare nr. […] /05.09.2014 ca urmare a neexecutării

culpabile contractului de către reclamantul pârât reconvențional.

În ceea ce privește cererea prin care pârâta reclamant reconvențional a solicitat să

constate că suma achitată de reclamantul-pârât reconvenţional cu titlu de avans în cuantum de

13.437,60 lei conform facturii fiscale […] /05.09.2014 şi a bonului fiscal din 19.09.2014, este

reţinută de societate cu titlu de daună pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării

culpabile a contractului de către reclamantul-pârât reconvenţional, va fi respinsă de instanță ca

neîntemeiată. Astfel, din cererea reconvențională rezultă că în motivarea acestei cereri pârâta

reclamant reconvențional se prevalează de prevederile art. 5.3 din contract care stipulează că

„În caz de denunțare unilaterală a contractului de către cumpărător, între perioada cuprinsă

între data plății avansului și data convenită a livrării, Vânzătorul își rezervă dreptul de a reține

suma achitata ca avans de către cumpărător prevăzut la art. 2.2 din prezentul contract pentru

acoperirea prejudiciului cauzat de această acțiune a cumpărătorului.”

Această clauză întrunește elementule unei clauze de dezicere, în condițiile art. 1545

Cod civil (arvuna penalizatoare). Astfel, arvuna penalizatoare presupune existenţa în

contractul părţilor a unei clauze care dă uneia dintre părţi sau ambelor dreptul de a denunţa

28

unilateral contractul. Partea care denunţă unilateral contractul, din cauze neimputabile părţii

adverse, pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.

Or, în speță, reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului ca urmare a pretinsei

neexecutări culpabile a contractului de către pârâtă și nu a denunţat unilateral contractul, din

cauze neimputabile pârâtei, astfel că nu se poate reține că reclamantul pârât reconvențional va

pierde în baza acestei clauze contractuale.

Împotriva sentinţei civile nr. […] /06.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. […] /325/2017** a declarat apel reclamantul A... prin care a solicitat admiterea

apelului, schimbarea în tot a sentinţei criticate, în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată şi respingerii cererii reconvenţionale, urmând a dispune rezoluţiunea Contractului de

vânzare cumpărare nr. […]/05.09.2014.

În motivare, apelantul a arătat că în fapt, prin acţiunea introductivă, a solicitat

Judecătoriei Timişoara să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare nr. […]

/05.09.2014 încheiat cu societatea pârâtă, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară

încheierii contractului, respectiv fie obligarea acesteia la restituirea autovehiculului marca

[…] cu seria de şasiu […] către apelant fie restituirea sumei de 33.000 euro, reprezentând

contravaloarea acestui autovehicul, în măsura în care restituirea în natură nu ar mai fi posibilă,

precum şi a sumei achitată se pârât de subsemnatul cu titlu de avans în cuantum de 13.437,60

lei, conform facturii fiscale seria […] nr. […] /05.09.2014 şi a bonului fiscal din data de

19.09.2014.

Împotriva sentinţei civile nr. 697/06.07.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. […] /325/2017** a declarat apel pârâta SC B... SRL prin care a solicitat admiterea

apelului şi, în consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă, schimbarea în

parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii reconvenţionale formulate de

pârâtă, obligarea reclamantului pârât reconvenţional la plata integrală a cheltuielilor de

judecată, în rest menţinerea dispoziţiilor sentinţei atacate.

Examinând apelurile astfel formulate, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în

drept, precum şi a dispoziţiilor art. 476-482 Cod de procedură civilă, Curtea constată că apelul

reclamantului principal este fondat, însă pentru motivele ce se vor arăta în continuare, iar

apelul reclamantei reconvenţionale este neîntemeiat pentru motivele ce succed.

Astfel, între părţi s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. […] /05.09.2014

prin care pârâta apelantă SC B... SRL vinde, iar reclamantul apelant A... cumpără un

autovehicul […], în schimbul preţului 68905 euro, inclusiv TVA.

Părţile au convenit ca plata preţului să se efectueze astfel: cumpărătorul să achite un

avans în sumă de 36000 euro format din 33000 euro reprezentând contravaloarea

autoturismului […] şi 3000 euro din preţul contractual convenit; restul de preţ urma să se

achite în rate; plata în obiect a preţului urma să se facă în monedă naţională (în lei), la

valoarea de piaţă a ratei de schimb valutar din ziua plăţii, practicată de Banca […] - Agenţia

Timişoara.

Diferenţa de preţ ce urma să se achite în rate este de 32905 euro, cu scadenţă până la

data de 24.01.2015 formată din 4 rate cu scadenţă distinctă, astfel 8226 euro la data de

24.10.2014; 8226 euro la data de 24.11.2014; 8226 euro la data de 24.12.2014 şi 8227 euro la

data de 24.01.2015.

29

Părţile au mai convenit că termenul de livrare al autovehiculul este de 4 luni de la data

intrării în contul vânzătorului a avansului mai sus arătat.

În cadrul răspunderii contractuale părţile stipulează la art. 5.1. că nerespectarea totală

sau parţială a obligaţiilor asumate dă dreptul părţii prejudiciate inclusiv să declare contractul

rezolvit de plin drept, fără o notificare prealabilă dacă neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile

ce îi reveneau prin contract constituie o încălcare esenţială a acestuia, cât şi să solicite plata

unor despăgubiri până la acoperirea integrală a prejudiciului creat.

În cauză mai are relevanţă clauza înscrisă la art. 5.3. din contract conform căreia în caz

de denunţare unilaterală a contractului de către cumpărător în perioada cuprinsă între data

plăţii avansului şi data convenită a livrării, vânzătorul îşi rezervă dreptul de a reţine suma

achitată ca avans de către cumpărător pentru acoperirea prejudiciului cauzat de această

acţiune a cumpărătorului.

Curtea reţine că avansul reprezentant de suma de 3000 euro, în echivalentul sumei

13437,60 lei a fost achitat la data de 05.09.2014, aspect care nu este contestat în cauză.

În schimb, suma de 33000 euro reprezentată de contravaloarea autovehiculului […] nu

a fost achitată. Sub acest aspect, Curtea constată că acest autovehicul a fost achiziţionat de

către reclamantul principal de la aceeaşi pârâtă potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr.

[…]/22.04.2014 ceea ce rezultă din înscrisurile aflate la filele 7, 21 dosar Judecătoria

Timişoara. Acelaşi autovehicul a fost înstrăinat de reclamantul principal către SC D... SRL la

data de 01.10.2014 pentru preţul de 145.200 lei potrivit contractului aflata la fila 23 dosar

Judecătoria Timişoara ([…] /325/217*). În fine, acelaşi autoturism a fost înstrăinat de către

SC D... SRL către pârâta principală SC B... SRL în schimbul sumei de 33000 euro, preţul

fiind plătit de aceasta din urmă potrivit facturii nr. 315/27.10.2014, aflată la fila 29 din acelaşi

dosar.

Din aceste date rezultă că reclamantul principal nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată

avansului în sumă de 33000 euro TVA inclus cu titlu de contravaloare a autoturismului […].

Faptul că acest autoturism a făcut obiectul a 2 vânzări succesive şi că la prima vânzare

reclamantul principal putea şi trebuia să încaseze suma stabilită ca preţ în valoare de 33000

euro, respectiv că la a doua vânzare către pârâta principală, aceasta, la rândul ei, a achitat

preţul de 33000 euro către terţa vânzătoare SC D... SRL, nu reprezintă dovadă de plată a

avansului convenit. Împrejurarea că în contractul de vânzare cumpărare încheiat între SC D...

SRL şi pârâta principală, reprezentantul vânzătoarei este reclamantul principal nu are nici un

efect asupra obligaţiei de plată a avansului. Aceasta nici sub aspectul plăţii în obiect al sumei

de bani, nici sub cel al considerării contravalorii autovehiculului ca fiind avans. Pe de altă

parte, pârâta principală nu a obţinut avantajul economic al sumei de 33000 euro exprimată în

bani cu titlu de avans şi nici punerea la dispoziţia sa în mod benevol a dreptului de proprietate

asupra autovehiculului […], prin transferul acestui drept din patrimoniul reclamantului

principal, dimpotrivă, pârâta principală a întrebuinţat suma de 33000 euro din patrimoniul său

pentru a achiziţiona acelaşi autovehicul ceea ce nu poate fi considerat avans care să îi profite

reclamantului principal.

În schimb este întemeiată criticata reclamantului principal apelant cu privire la

neconsiderarea de către prima instanţă a incidenţei efectelor rezoluţiunii contractului de

vânzare cumpărare, în special cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară şi în acest

30

cadru, al restituirii de către pârâta principală vânzătoare către reclamantul principal

cumpărător a avansului achitat de acesta din urmă.

Sub acest cuprins, Curtea reţine că atât reclamantul principal, cât şi reclamanta

reconvențională solicită rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, fiecare parte

invocând neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte, astfel: reclamantul principal afirmă

neexecutarea obligaţiei de predare a autoturismului de către vânzătoarea pârâtă principală;

aceasta din urmă, în calitate de reclamantă reconvenţională vânzătoare, afirmă neexecutarea

obligaţiei de plată a avansului de 33000 euro de către reclamantul principal – pârât

reconvenţional.

Părţile au prevăzut în contractul lor că neexecutarea în tot sau în parte a obligaţiilor

asumate conferă creditorului obligaţiei neexecutate să obţină inclusiv rezoluţiunea

contractului.

Curtea a statuat că, potrivit probelor administrate în cauză, reclamantul principal

cumpărător, nu a achitat avansul în sumă de 33000 euro reprezentant de contravaloarea

autovehiculului […], ci a procedat la alte operaţiuni juridice cu acest autovehicul. Prin

urmare, partea contractantă îndreptăţită să solicite rezoluţiunea contractului de vânzare

cumpărare în conformitate cu art. 51.1 teza a 3-a din contract este pârâta principală

vânzătoare.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1516 alin. (1) Cod civil potrivit cărora

creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, respectiv

prevederile art. 1516 alin. 2 Cod civil care statuează că atunci când fără justificare debitorul

nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde

dreptul la daune interese, dacă i se cuvin, să obţină rezoluţiunea contractului. De asemenea,

conform art. 1549 alin. (1) Cod civil creditorul are dreptul la rezoluţiunea contractului,

precum şi la daune interese dacă i se cuvin, iar conform art. 1550 alin. (1) rezoluţiunea poate

fi dispusă de instanţă, la cerere, sau după caz poate fi declarată unilateral de către partea

îndreptăţită. Dacă părţile au convenit, rezoluţiunea poate opera de plin drept [alin. (2)].

Efectele rezoluţiunii contractului sunt prevăzute de art. 1554 Cod civil care statuează

asupra efectului principal şi anume, al repunerii părților în situaţia anterioară, astfel încât

fiecare parte este ţinută să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite [alin. (1)].

Pretenţia reclamantului principal de a obţine cu titlu de restituire în urma rezoluţiunii

vânzării cumpărării suma de 33000 euro care ar fi fost achitată pârâtei principale prin punerea

la dispoziţia sa a autovehiculului […] este netemeinică întrucât această prestaţie nu a fost

executată de acest reclamant în nici un mod, nici prin plata în bani a sumei şi nici prin

predarea autovehiculului pe seama şi în contul său.

Ceea ce a plătit reclamantul principal cu titlu de avans este suma de 3000 euro care în

urma rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare se cuvine a-i fi restituită, în vederea

asigurării aplicării prevederilor art. 1554 Cod civil.

Acelaşi reclamant principal nu se poate prevala de neexecutarea obligaţiei de predare a

autovehiculului marca […] din partea pârâtei principale pentru că obligaţia de predare urma să

se materializeze în remiterea autovehiculului într-un termen de 4 luni de la data intrării în

contul vânzătorului a avansului total prevăzut de părţi în sumă de 36000 euro. Or, reclamantul

principal nu a achitat decât 3000 de euro din acest avans.

31

Neacordarea de către prima instanţă către reclamantul principal a restituirii avansului

în sumă de 3000 euro pe temeiurile de drept invocate în hotărâre sunt fără suport legal,

întrucât, într-adevăr nu au incidenţă dispoziţiile referitoare la clauza de dezicere, ci, aşa cum

s-a arătat mai sus, prevederile contractuale şi cele ale Codului civil privind rezoluţiunea şi

efectele acesteia între părţi.

Curtea constată că reclamanta, în calitate de vânzătoare, are la dispoziţie, în mod

alternativ, două clauze contractuale de a obţine ca efect al rezoluţiunii, despăgubirea pentru

desfiinţarea contractului încheiat cu pârâtul reconvențional. Acestea sunt cele prevăzute la art.

5.1. alin. (3) (teza a 3-a) şi 5.3. Curtea relevă că utilizând prima clauză mai sus arătată,

reclamanta reconvenţională are dreptul la plata unor despăgubiri, dar, nu la reţinerea

avansului achitat de pârâta reconvenţională. Despăgubirile la care se referă această clauză sunt

suspuse cerinţelor determinării în obiect, a demonstrării justificării prejudiciului şi a întinderii

acestuia pe bază de probe, ceea ce reclamanta reconvenţională nu a solicitat în cauză, iar

prima instanţă a avut în vedere disponibilitatea, în sens procesual, a părţii care le revendică. În

ceea ce priveşte a doua clauză, aceasta se referă la reţinerea avansului de către vânzător, în

caz de denunţare unilaterală a contractului de către cumpărător. O astfel de denunţare

unilaterală nu a avut loc. Ceea ce s-a demonstrat în cauză este solicitarea de rezoluţiunea a

contractului de către pârâtul reconvenţional, ceea ce rezultă din notificările aflate la filele 32-

37 din dosarul Judecătoriei Timişoara […] /325/2017, imputarea de către pârâtul

reconvenţional în sarcina reclamantei reconvenţionale a nepredării autovehiculului

achiziţionat şi a pretenţiei de a-i fi restituit avansul. Denunţarea semnifică renunţarea unei

părţi contractante în mod unilateral la însăşi obiectul contractului, iar nu încetarea acestuia

prin rezoluţiune şi efectul repunerii părților în situaţia anterioară.

Prin urmare, raporturilor contractuale între părţi le este incidentă instituţia rezoluţiunii

contractului, cu daune interese dacă se cuvin creditorului obligaţiei neexecutate, iar nu clauza

de dezicere sau de denunţare unilaterală a contractului. În aceste condiţii, reclamantei

reconvenţionale nu i se cuvine reţinerea avansului achitat de către pârâtul reconvenţional, în

temeiul clauzei contractuale descrise la art. 5.3., ci, dimpotrivă, obligaţia de restituire a acestui

avans către pârâtul reconvenţional ca efect a rezoluţiunii contractului şi repunerii părţilor în

situaţia anterioară.

Curtea a admis apelul reclamantului A... împotriva sentinţei civile nr. 697/06.07.2018

pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […] /325/2017**.

A schimbat sentinţa atacată, în sensul că a dispus repunerea părţilor în situaţia

anterioară încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. […] /05.09.2014 şi a obligat

pârâta intimată la restituirea către reclamant a sumei de 13.437,60 lei reprezentând avans. A

menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

32

§. Dreptul insolvenţei

7. Acţiune în răspundere civilă a societăţii de asigurare declarată în faliment.

Încetarea acţiunii

Legea nr. 85/2014: art. 57 alin. (1) – (3), art. 262 alin. (2)

Legea nr. 213/2015: art. 12 – 18

Legea nr. 503/2004: art. 19, art. 22 – 23

Norma ASF nr. 16/2015: art. 20 - 26

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „De la data deschiderii procedurii se

suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită

pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se

poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei prin depunerea cererilor de admitere a

creanţelor. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât

acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează”.

„Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. 1: a) căile de atac promovate

de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii

procedurii şi nici acţiunile civile în procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b)

acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi” [alin. (2)].

De asemenea, „nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare

pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute

după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul

perioadei de observaţie şi de reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către

administratorul judiciar, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), fără ca aceste creanţe

să fie înscrise în tabelul de creanţe” [alin. (3)].

În acelaşi sens, dispoziţiile relative la falimentul societăților de asigurare-

reasigurare, în special cele prevăzute de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, statuează că

„Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a

tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate

împotriva societăţii de asigurare-reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese

se înregistrează la dosarul de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor

în tabelul creanţelor, potrivit prezentei legi”.

Din ansamblul acestor dispoziţii rezultă că suspendarea acţiunilor judiciare, urmată

de încetarea aceloraşi acţiuni, este regula, în condiţiile în care societatea de

asigurare/reasigurare este declarată în faliment.

Excepţiile prevăzute de art. 75 alin. (1) şi (3) din Legea insolvenţei, sunt de strictă

interpretare şi aplicare, inclusiv în privinţa debitorului societate de asigurare-reasigurare în

faliment.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanților apelanţi a admisibilităţii acţiunii în

vederea stabilirii creanţei şi întinderii acesteia împotriva debitoarei societate de asigurare

pârâtă, doar pentru obţinerea titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească ce

33

urmează a se pronunţa în această cauză, astfel ca, în temeiul prevederilor art. 262 alin. (5)

din Legea nr. 85/2014, aceiaşi reclamanţi să obţină titluri executorii ulterioare pronunţării

hotărârii de declarare a falimentului debitoarei şi să le valorifice în procedura falimentului

acesteia din urmă, Curtea constată că o astfel de interpretare a normei legale mai sus

enununţate, nu poate fi primită, întrucât: contravine prevederilor art. 75 alin. (1) şi art. 262

alin. (4) din Legea nr. 85/2014; titlurile executorii dobândite ulterior pronunţării hotărârii

de faliment a debitoarei, nu se referă la excepţia prevăzută de art. 75 alin. (3) din Legea nr.

85/20104, pentru motivul că astfel de titluri executorii nu pot privi decât creanţele născute

după data deschiderii procedurii insolvenţei solicitate prin acţiuni judiciare pe perioada de

observaţie şi reorganizare, iar nu, ulterior, după intrarea în faliment; creanţele la care se

tinde prin prezenta acţiune judiciară sunt născute înainte de intrarea în insolvenţă a

debitoarei societate de asigurare.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 764/A din 21 noiembrie 2018,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 401/13.06.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.

[…]/55/2017*, s-a constatat încetată acţiunea civilă formulată de reclamanţii A... şi B..., C...,

D... prin reprezentant legal A..., şi alţii în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare

Reasigurare E... S.A. prin lichidator judiciar KPMG F... S.P.R.L., având ca obiect acţiune în

răspundere civilă delictuală, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în dosarul nr. […]/3/2015 al Tribunalului

Bucureşti, s-a dispus, la data de 03.12.2015, deschiderea procedurii falimentului împotriva

pârâtei.

Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă la data de

28.04.2016, prin respingerea apelurilor formulate împotriva acesteia, de către Curtea de Apel

Bucureşti .

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii

insolvenţei, toate acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului se

suspendă de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, iar la

data rămânerii definitive a hotărârii, acţiunea judiciară încetează.

Întrucât toate acţiunile judiciare suspendate încetează la data rămânerii definitive a

hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014

se va constata încetată acţiunea formulată de reclamanţii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii.

În motivare, arată că apelanții, titulari ai unei creanțe din asigurări, izvorâte dintr-o

poliță de asigurare RCA solicită stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanță ce nu

este circumscris unui titlu existent, în vederea valorificării ulterioare în dosarul de insolvenţă.

La acest moment respectiva creanță nu este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pe care să o

valorifice în procedura insolvenţei, așa după cum însuși Curtea Constituţională a României a

menționat în Decizia nr. 36/2018.

34

Este fără îndoială că procedura insolvenţei având un caracter colectiv, unitar şi

concursual, toți creditorii care dețin creanțe împotriva debitorului trebuie să-şi înscrie aceste

creanțe la masa credală.

Legiuitorul, prin art. 75 din Legea nr. 85/2014 respectiv art. 262 aplicabil în cazul

societăţilor de asigurări, a dispus ca toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de

executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale să se

suspende, altfel nemaiputându-se respecta caracterul unitar, colectiv şi concursual al

procedurii şi ulterior după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii,

acțiunea judiciară să înceteze. Însă, la masa credală potrivit art. 104 din Legea nr. 85/2014 pot

fi înscrise creanțele care respectă condițiile legale, respectiv să fie certe, lichide şi exigibile, şi

care sunt exprimate într-un înscris recunoscut de lege ca având caracter executoriu, nu şi

simplele cereri ale creditorilor.

Prin urmare, art. 75 şi art. 262 se referă la acțiuni judiciare, pentru realizarea creanțelor

asupra debitorului sau bunurilor sale; or este evident că numai acele acțiuni care tind la

realizarea creanțelor, adică la îndestularea creditorilor sunt susceptibile de a fi suspendate şi

ulterior putându-se dispune încetarea de drept, însă nu şi acțiunile care tind la recunoașterea

sau constatarea unui drept de creanță al reclamantului asupra debitorului.

În lipsa unei recunoașteri a creanței sale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi

irevocabilă, reclamantul, participant la procedura insolvenţei, nu ar putea veni la masa credală

şi nu ar beneficia de întreaga procedura având în vedere şi atribuțiile judecătorului sindic, care

potrivit art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu are posibilitatea de a stabili existenţa şi întinderea

unui drept de creanță ce nu este constatat prin nici un înscris. (judecătorul sindic nu poate

constata şi cuantifica suferinţa).

Prin urmare, revine instanței de judecată de drept comun, investită cu judecarea unei

astfel de cereri, competenţa şi, în același timp, obligația de a analiza în ce măsură acțiunea

reclamantului tinde la realizarea creanței sale sau doar la constatarea sub aspectul existenţei şi

întinderii acesteia.

Prevederile art. 75 cu raportare la art. 262 din Legea nr. 85/2014 nu trebuie

interpretate disparat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa şi, pe

de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, în mod concret, art. 242 din Legea

nr. 85/2014, potrivit căruia prevederile capitolului I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a

6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de

asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol.

În acest context, în virtutea rolului activ al judecătorului, revine instanței de judecată

competenţa şi, în același timp, obligația de a analiza în ce măsură acțiunile aflate în curs de

soluționare pe rolul său se circumscriu cerințelor cuprinse în dispozițiile criticate coroborate

cu cadrul legislativ în materie, şi în condițiile în care se discută de o acțiune prin care se

solicită stabilirea existenţei şi întinderii unui drept de creanță, judecătorul să pronunțe o

hotărâre în acest sens, hotărâre care potrivit art. 262 alin. (5) va fi înregistrată la dosarul de

faliment.

De asemenea, art. 6 din CEDO consacră liberul acces la justiție, iar în măsura în care

un demers procedural desfășurat în faţa unei instanțe penale permite judecarea dosarului chiar

şi în condițiile în care pârâta asigurator intră în faliment, aceeași regula trebuie respectată şi

35

dacă partea îşi realizează dreptul pe calea procedurii civile, drept ce decurge dintr-o cauză

penală, în caz contrar vorbind de o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie a dreptului la

un proces echitabil.

Examinând apelul formulat de către reclamanţi prin prisma motivelor invocate în fapt

şi în drept, precum şi potrivit dispoziţiilor art. 476 - 483 C. pr. civ., Curtea constată că apelul

este nefondat urmând a fi respins pentru motivele care vor fi expuse în continuare.

Astfel, reclamanţii apelanţi critică hotărârea atacată pentru motivul nelegalităţii

încetării acţiunii civile formulate de către reclamanţi prin neluarea în considerare a

dispoziţiilor art. 75 şi 262 din Legea nr. 85/2014, respectiv a art. 6 din Convenţia Europeană

asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, considerând că reclamanţii au deschisă calea

acţiunii judiciare pentru stabilirea creanţelor certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului

asigurator aflat în faliment.

Curtea constată că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 „De la data

deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau

măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului.

Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei prin

depunerea cererilor de admitere a creanţelor. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de

deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite

suspendate încetează”.

„Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. 1: a) căile de atac promovate

de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii

procedurii şi nici acţiuniel civile în procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b)

acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi” [alin. (2)].

De asemenea, „nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare

pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute

după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul

perioadei de observaţie şi de reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către

administratorul judiciar, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), fără ca aceste creanţe să

fie înscrise în tabelul de creanţe” [alin. (3)].

În acelaşi sens, dispoziţiile relative la falimentul societăților de asigurare-reasigurare,

în special cele prevăzute de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, statuează că „Hotărârea

de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor

judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de

asigurare-reasigurare debitoare. Creanţele pretinse în aceste procese se înregistrează la dosarul

de faliment al tribunalului şi se supun examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit

prezentei legi”.

Efectul suspensiv al acţiunilor judiciare îndreptate împotriva debitorului societate de

asigurare-reasigurare, aflate în faliment as fost prevăzut, anterior, şi de art. 45 alin. (4) din

Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea

voluntară în activitatea de asigurări, dispoziţii înlocuite de noile prevederi ale Legii nr.

85/2014 [art. 334 alin. (1) lit. d)].

36

Din ansamblul acestor dispoziţii rezultă că suspendarea acţiunilor judiciare, urmată de

încetarea aceloraşi acţiuni, este regula, în condiţiile în care societatea de asigurare/reasigurare

este declarată în faliment.

Excepţiile prevăzute de art. 75 alin. (1) şi (3) din Legea insolvenţei, sunt de strictă

interpretare şi aplicare, inclusiv în privinţa debitorului societate de asigurare-reasigurare în

faliment.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanților apelanţi a admisibilităţii acţiunii în vederea

stabilirii creanţei şi întinderii acesteia împotriva debitoarei societate de asigurare pârâtă, doar

pentru obţinerea titlului executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească ce urmează a se

pronunţa în această cauză, astfel ca, în temeiul prevederilor art. 262 alin. (5) din Legea nr.

85/2014, aceiaşi reclamanţi să obţină titluri executorii ulterioare pronunţării hotărârii de

declarare a falimentului debitoarei şi să le valorifice în procedura falimentului acesteia din

urmă, Curtea constată că o astfel de interpretare a normei legale mai sus enununţate, nu poate

fi primită, întrucât: contravine prevederilor art. 75 alin. (1) şi art. 262 alin. (4) din Legea nr.

85/2014; titlurile executorii dobândite ulterior pronunţării hotărârii de faliment a debitoarei,

nu se referă la excepţia prevăzută de art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/20104, pentru motivul

că astfel de titluri executorii nu pot privi decât creanţele născute după data deschiderii

procedurii insolvenţei solicitate prin acţiuni judiciare pe perioada de observaţie şi

reorganizare, iar nu, ulterior, după intrarea în faliment; creanţele la care se tinde prin prezenta

acţiune judiciară sunt născute înainte de intrarea în insolvenţă a debitoarei societate de

asigurare.

Conform art. 262 alin. (5) din Legea 85/2014, „Creanţele de asigurări, constatate prin

titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, se

înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la

data obţinerii titlului. (…) În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate

fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor, potrivit

prezentei legi”.

Astfel de titluri executorii care pot fi obţinute de creditorii de asigurări după data

hotărârii intrării în faliment a debitoarei societate de asigurări, sunt cele reglementate într-un

alt cadru normativ prevăzut de legea specială.

Doar prin efectul legii speciale, titularii îndreptăţişi la obţinerea unor creanţe născute

din asigurări pot obţine titluri executorii ulterioare intrării în faliment a debitorului societate

de asigurări, titluri reprezentate, după caz, de decizia comisiei speciale din cadrul Fondului de

Garantare a Asiguraţilor sau/şi hotărârea judecătorească a instanței de contencios

administrativ, potrivit Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, aşa cum

se va arăta în continuare.

Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare

a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii

procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai

târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului,

poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile

necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor,

37

instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic.

Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la

data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice

prevăzute în contractele de asigurare [art.12 alin. (1) şi (2)].

De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului

pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014,

Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor

cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale.

În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul

procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în

evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare

generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de

care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa

comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu

modificările ulterioare.

În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva

deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004,

republicată, cu modificările ulterioare.

Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se

prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea

definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment [art. 13 alin. (1), (3-6)].

În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un

drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere

motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii

definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului

de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în

reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul

creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu

confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea

textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana

respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu

exactitate cuantumul sumelor solicitate.

În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată,

creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria

răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza

motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu

evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

În cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei,

momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanţie

reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurare [art. 14

alin. (1)-(4)].

38

Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări,

împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror

creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se

înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare la plată a creanţelor de asigurare

solicitate. După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile

indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări.

Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile

se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al

asigurătorului aflat în faliment [art. 15 alin. (1) şi (2)].

În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita

petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii

suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit

comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii

solicitării acesteia (art. 16).

Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului

prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului

aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare mai sus

arătat (art. 17).

Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor

pe care le-a plătit din disponibilităţile sale.

Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul

poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării

lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale [art. 18

alin. (1) şi (2)].

Procedura de depunere a cererilor în vederea plăţii indemnizaţiei sau despăgubirii de

către persoana îndreptăţită, este detaliată de Norma ASF nr. 16/2015 dată în aplicarea Legii

nr. 213/2015 în cuprinsul art. 20 şi următoarele, astfel:

Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care

pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să

completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de

Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22

din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de

asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a

procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data

naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează

Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu

confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea

textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la

mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie

legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări.

În cazul imposibilităţii de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată,

39

petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declaraţie pe propria

răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. Declaraţia pe propria

răspundere dată de petent în susţinerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr.

7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilităţii de depunere a înscrisurilor

justificative.

În cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile

prevăzute de Codul penal, dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii

de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate

împotriva asigurătorului debitor faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor şi a documentaţiei

justificative aferente, Fondul întocmeşte listele creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe,

lichide şi exigibile urmează a fi plătite din disponibilităţile sale. Listele creditorilor de

asigurări se întocmesc după verificarea şi avizarea dosarelor de daună de către direcţiile de

specialitate ale Fondului. Listele creditorilor de asigurări împreună cu o notă privind

propunerea de aprobare, întocmită şi semnată de către conducătorul direcţiei tehnice de

specialitate a Fondului, se transmit comisiei speciale. În vederea aprobării listelor, comisia

specială poate verifica, prin sondaj, dosarele de daună şi creanţele de asigurări cuprinse în

acestea şi, în toate cazurile în care consideră că este necesar, poate dispune reverificarea

respectivelor dosare şi/sau creanţe de asigurări.

După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile

indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări, cu respectarea prevederilor legale.

De la data publicării deciziei de închidere a procedurii de redresare financiară şi până

la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment împotriva

asigurătorului, comisia specială poate aproba despăgubirile/indemnizaţiile creditorilor de

asigurări, urmând ca plata acestora să se facă după rămânerea definitivă a hotărârii menţionate

[art. 20 alin. (1)-(5)].

Fondul asigură plata despăgubirilor/indemnizaţiilor către creditorii de asigurări ai

asigurătorilor aflaţi în faliment, în limitele plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de

Legea nr. 213/2015 şi de prezenta normă.

În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul

procedează la verificarea documentelor justificative anexate de petent în susţinerea cererii de

plată, a dosarelor de daună şi a evidenţelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1)

din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare [art. 21 alin. (1) şi (2)].

Indemnizaţiile/Despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau

juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de

asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.

Creditorii de asigurări prevăzuţi la alin. (1) sunt, după caz:

a) persoana asigurată (asiguratul) - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi

juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare, putând avea şi

calitatea de parte contractantă;

b) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de

asigurare, societatea de asigurare debitoare urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a

producerii riscului asigurat;

40

c) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită

să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit

printr-un contract de asigurare de răspundere civilă [art. 22 alin. (1) şi (2)].

Creditorii de asigurări prevăzuţi la art. 22 alin. (2) îşi pot recupera creanţele de

asigurări din disponibilităţile Fondului, în conformitate cu prevederile legale şi ale prezentei

norme.

Plata despăgubirilor/indemnizaţiilor se efectuează creditorilor de asigurări astfel cum

aceştia sunt definiţi la art. 22 alin. (2).

Plăţile către o altă persoană decât creditorul de asigurări pot fi efectuate, după cum

urmează:

a) moştenitorului legal sau legatarului de orice tip, pe baza certificatului de moştenitor,

respectiv de legatar;

b) moştenitorului legal sau legatarului de orice tip, desemnat prin procură specială

autentică să îi reprezinte pe ceilalţi moştenitori legali, respectiv legatari, pe baza certificatului

de moştenitor, respectiv de legatar;

c) părintelui pentru copilul său minor în vârstă de până la 14 ani, pe baza actului de

identitate al părintelui şi a certificatului de naştere al copilului în vârstă de până la 14 ani;

copiii cu vârste între 14 - 18 ani pot ridica personal compensaţiile, cu încuviinţarea prealabilă

scrisă a părinţilor sau a tutorelui;

d) tutorelui sau curatorului, pentru titularii cărora li s-a instituit tutela sau curatela pe

baza actului de instituire a tutelei, respectiv a curatelei;

e) mandatarului titularului, pe bază de procură specială autentică pentru încasarea

despăgubirii/indemnizaţiei; creditorii de asigurări, persoane fizice/juridice cu domiciliul sau

reşedinţa/sediul în străinătate, pot mandata o persoană fizică/juridică pentru încasarea

despăgubirii/indemnizaţiei de la Fond, pe baza unei procuri eliberate conform legislaţiei

statului în care se eliberează aceasta. În acest caz, mandatarul va prezenta procura şi

traducerea legalizată de către un notar public român;

f) în alte situaţii, conform contractelor încheiate între părţi şi prevederilor legale în

vigoare [art. 23 alin. (1)-(3)].

Plata se face în moneda naţională - leu, iar, în cazul creanţelor în valută, plata se va

efectua la cursul de schimb valutar comunicat de Banca Naţională a României din ziua

efectuării plăţii.

Indemnizaţiile/Despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurări se pot plăti de la Fond

prin poştă şi/sau prin orice alte instituţii de credit autorizate de Banca Naţională a României,

inclusiv online. În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul

poate să încheie convenţii/contracte de prestări de servicii cu oricare dintre aceste instituţii.

Dacă disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru efectuarea plăţilor de

indemnizaţii/despăgubiri cuvenite creditorilor de asigurări, plata acestora se va efectua pe

măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de lege. Autoritatea de

Supraveghere Financiară poate majora oricând cuantumul cotei procentuale până la limita

prevăzută la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 [art. 24 alin. (l)-(3)].

Conform prevederilor art. 266 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, creditorii de asigurări

care au încasat indemnizaţiile/despăgubirile cuvenite de la Fond nu au dreptul să solicite

41

încasarea creanţelor de asigurări în cadrul procedurii falimentului societăţii de asigurare

debitoare decât pentru sumele care depăşesc plafonul de garantare prevăzut de lege.

Fondul este îndreptăţit să înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de

faliment, orice sume achitate creditorilor de asigurări, precum şi orice dobânzi şi/sau

cheltuieli efectuate din disponibilităţile Fondului cu titlu de creanţe de asigurări, conform art.

18 din Legea nr. 213/2015.

Creditorul de asigurări poate urma şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută

de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în

procedură de faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare

prevăzut de lege, prin înscrierea creanţei sale la masa credală. Dacă petentul a urmat

procedura de faliment a asigurătorului anterior solicitării adresate Fondului, în cuprinsul

cererii de plată va preciza suma solicitată la masa credală. În situaţia în care, la momentul

depunerii cererii de plată la Fond, petentului i se distribuise o sumă în cadrul procedurii de

faliment, acesta va preciza în cuprinsul cererii de plată cuantumul sumei încasate. Dacă,

ulterior depunerii cererii de plată la Fond, petentul se înscrie la masa credală a asigurătorului

în faliment, acesta va notifica Fondul [art. 25 alin. (1), (3) şi (4)].

Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări se poate înscrie la masa

credală a asigurătorului în faliment, în vederea recuperării creanţei sale din activele

asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de

garantare prevăzut de lege (art. 26).

Din ansamblul acestor reglementări rezultă că procedura de valorificare a cererilor de

despăgubire sau de acordare a indemnizaţiilor rezultate din poliţele de asigurare încheiate cu

un asigurător aflat în procedura falimentului, are caracter necontencios, se desfășoară în faţa

Fondului de Garantare şi se finalizează cu o decizie cu caracter administrativ care poate fi

atacată în condiţiile art. 19 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul,

dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. Potrivit alin. (2) a acestui articol,

împotriva deciziei de respingere a cererii petentului având ca obiect acordarea despăgubirii

sau indemnizaţiei, se poate formula contestaţie la Secţia de Contencios Administrativ a Curţii

de Apel Bucureşti în termen de 10 zile de la comunicare.

În consecinţă, se desprind următoarele considerente: Fondul de Garantare, ca persoană

juridică de drept public, are rolul de a garanta plata despăgubirii sau indemnizaţiei solicitată

de beneficiarul unei poliţe de asigurare încheiată cu o societate de asigurare aflată în faliment,

după urmarea unei proceduri administrative necontencioase, în limita unui plafon maxim de

asigurare pe persoana îndreptăţită prevăzută de lege; Fondul de Garantare nu preia funcţiile

asigurătorului aflat în faliment şi nu are obligaţia directă de a proceda la acordarea în acest

mod a despăgubirii sau indemnizaţiei, motiv pentru care nu poate fi antrenată în mod direct,

într-un proces de natură civilă sau penală, pentru a fi obligată la plata despăgubirii sau

indemnizaţiei; procedura necontencioasă administrativă desfăşurată la cererea petentului de

către Fondul de Garantare, se finalizează printr-o decizie cu caracter administrativ emisă de

Comisia specială prevăzută de lege şi, în măsura în care prin această decizie se resping în totul

sau în parte pretenţiile petentului, se deschide calea de atac a contestației în contencios

administrativ la instanţa competentă în mod exclusiv, Secţia de Contencios Administrativ a

Curţii de Apel Bucureşti; persoana care se pretinde beneficiar a despăgubirii sau indemnizării

42

are la dispoziţie două căi diferite de a obţine plata drepturilor sale, fie procedura descrisă de

Legea nr. 213/2015 şi Norma de aplicare nr. 16/2015, fie înscrierea cererii sale ca declaraţie

de creanţă la masa credală a societăţii de asigurare aflată în procedura falimentului, pentru

întreaga sumă solicitată sau, după caz, pentru partea din despăgubire sau indemnizaţie care

depăşeşte plafonul de asigurare în limita căruia Fondul de Garantare are obligaţia legală de a

plăti suma reprezentând despăgubirea sau indemnizarea solicitată.

Prin urmare, acţiunea judiciară introdusă de reclamanţi pentru obligarea societăţi ide

asigurare debitoare intrată în faliment la plata unor daune morale rezultând dintr-un fapt

juridic ilicit, de natură civilă, pentru care a fost încheiată o poliţă de asigurare, este supusă

suspendării de drept şi, întrucât, aceeaşi debitoare aflată în insolvenţă a trecut în etapa

procedurii falimentului, încetarea acţiunii judiciare pornită de reclamanţi este legală şi

temeinică.

Trimiterea reclamanţilor apelanţi la prevederile art. 6 din Convenţia Europeană asupra

Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, cu specială privire a asigurării liberului acces la

justiţie pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, nu se bucură

de susţinere în sensul că, în dreptul naţional un astfel de acces liber la justiţie ar fi îngrădit,

deoarece din selecţia dispoziţiilor conţinute de Legea nr. 213/2015 mai sus expusă, rezultă

fără putinţă de tăgadă că liberul drept de acces la justiţie este asigurat, doar calea procedurală

pentru exerciţiul acestui drept este distinctă, urmând a se valorifica potrivit instituţiilor,

termenelor şi condiţiilor prevăzute de această din urmă lege, iar nu conform Legii nr. 85/2014,

în condiţiile în care reclamanţii apelanţi nu au înregistrat cerere de creanţă în procedura

falimentului, iar după producerea acestui deznodământ judiciar, valorificarea unor astfel de

cereri este asigurată exclusiv de Legea nr. 213/2015.

Astfel, Curtea a respins apelul reclamanţilor.

8. Cererea creditorului pentru deschiderea procedurii insolvenţei. Creanţe

reprezentate de dobânzi şi penalităţi asupra ratelor de leasing de plată după rezilierea

contractului de leasing şi restituirea bunului de către debitorul utilizator. Respingerea

cererii

O.G. nr. 51/1997: art. 8, art. 15

Legea nr. 85/2014: art. 5 alin. (1) pct. 20

Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 85/2014, este creditor îndreptăţit să

solicite deschiderea procedurii insolvenţei, creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului

debitorului este certă, lichidă şi exigibilă, de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă în

sensul acestei legi se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de

creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de

acesta.

Curtea constată că creanţa afirmată de către creditoare nu are atributul certitudinii

raportat la dispoziţiile legii insolvenţei, iar atributul exigibilităţii creanţei nu poate fi stabilit

decât în condiţiile contractului de leasing încheiat de către părţi. OG nr. 51/1997 privind

43

operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, statuează în articolul 8, că este titlu

executoriu contractul de leasing, însă articolul 15 din aceeaşi Ordonanţă statuează că dacă

în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată

integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la data scadenţei

prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul

de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate

sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Prin urmare,

efectul executoriu al contractului de leasing care pune în discuţie atributul exigibilităţii unor

creanţe rezultând dintr-un astfel de contract, depinde de manifestarea de voinţă neechivocă a

părţilor contractului, atât în privinţa valorii ratelor de leasing cât şi a accesoriilor sau

celorlalte obligaţii pecuniare care însoţesc aceste rate. În privinţa daunelor considerate

despăgubiri ce se cuvin creditorului finanţator, o astfel de clauză care să stabilească în mod

neechivoc dreptul la diferitele componente ale dezdăunării, trebuie stabilită de către aceleaşi

părţi contractuale în mod clar, inteligibil şi susceptibil de a fi pus în executare silită, astfel

încât astfel de creanţe să prezinte pe deplin în faţa judecătorului sindic atributul exigibilităţii.

Numai calculul efectuat de creditor pe baza propriilor evaluări nu îndeplineşte acest criteriu,

fiind necesară, de asemenea, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de către

instanţa de dreptul comun şi sub acest aspect.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 845/A din 12 decembrie 2018,


Prin sentinţa civilă nr. 318/JS/25.10.2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în

dosar nr. […]/115/2018, s-a admis cererea introductivă formulată de către reclamantul

creditor SC A... SA Bucureşti pentru deschiderea procedurii insolvenţei împotriva pârâtului

debitor S.C. „B...” SA Oţelu Roşu şi, în consecinţă, în temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr.

85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, s-a dispus deschiderea

procedurii generale a insolvenţei împotriva debitorului S.C. „B...” SA Oţelu Roşu; în temeiul

art. 73 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a

fost desemnat administrator judiciar provizoriu CII C... Timişoara care să îndeplinească

atribuţiile prevăzute de art. 58 din lege, cu un onorariu provizoriu de 800 lei, până la prima

adunare a creditorilor; în temeiul art. 74 din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de

prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a fost obligat pârâtul debitor S.C. „B...” SA Oţelu

Roşu, ca în termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva sa, să

depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art. 67 alin. (1) din Legea nr.

85/2014; în temeiul art. 99 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a

insolvenţei şi de insolvenţă s-a dispus notificarea deschiderii procedurii împotriva debitorului

S.C. „B...” SA Oţelu Roşu, de către administratorul judiciar, debitorului, creditorilor şi

Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin precum şi tuturor

băncilor unde debitorul are deschise conturi, şi publicarea notificării într-un ziar de largă

circulaţie şi în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

Analizând contractul de leasing în baza căruia s-a formulat prezenta cerere de

deschidere a procedurii insolvenţei, tribunalul a reţinut că la art. 12.4 (ii) se prevăd cazurile în

44

care finanţatorul poate rezilia unilateral contractul. De asemenea, art. 13 din Condiţiile

generale de leasing financiar, parte integrantă din contractul de leasing, prevede obligaţiile

utilizatorului ca urmare a rezilierii contractului de leasing. Această clauză contractuală are

valoarea unei clauze penale, prin care părţile au stabilit în mod anticipat despăgubirile la care

este îndreptăţit finanţatorul, în situaţia ivirii unui caz de reziliere din vina utilizatorului.

Având în vedere susţinerile creditorului din cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi

din răspunsul la întâmpinare, precum şi înscrisurile depuse la dosar, judecătorul sindic reţine

că elementele componente ale creanţei de 183.826,94 lei invocate de reclamantul creditor

sunt: 69.477,29 lei – reprezentând ratele de leasing rămase de achitat de utilizator, 870,68 lei -

reprezentând valoarea dobânzii calculate conform contractului; 1.203,66 lei reprezintă

asigurări achitate de finanţator, datorate în baza art. 9 din contract; suma de 14.478,33 lei

reprezintă facturi neachitate şi debit accesoriu; suma de 143.789,89 lei reprezintă penalităţi la

facturi neachitate calculate conform art. 10.9.1 din contract.

În consecinţă, judecătorul sindic a reţinut că reclamantul creditor are o creanţă certă,

lichidă şi exigibilă împotriva pârâtului debitor în cuantum de 183.826,94 lei, reprezentând

debit principal şi accesoriu, provenit din contractul de leasing financiar nr. […]/23.07.2008.

Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic a constatat că pârâtul debitor se află în stare de

insolvenţă în sensul prevederilor art. 5 pct. 29 lit. a) din Legea nr. 85/2014, că reclamantul

creditor face parte din categoria creditorilor îndreptăţiţi să solicite deschiderea procedurii

insolvenţei, astfel cum sunt prevăzuţi la pct. 20 al art. 5, că este întrunită valoarea prag

prevăzută la pct. 72 al art. 5 în raport de care poate fi introdusă o cerere de către un creditor,

motiv pentru care a admis cererea introductivă formulată de către reclamantul creditor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel debitoarea S.C. „B...” SA Oţelu Roşu,

solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei atacate, pronunţarea unei hotărâri

temeinice şi legale, în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei

formulată de creditorul A... SA ca inadmisibilă şi neîntemeiată.

În urma unor facturi restante, creditoarea a reziliat contractul iar în data de 22.12.2009,

debitoarea apelantă i-a predat autoturismul în stare foarte bună - conform procesulu-verbal de

predare primire anexat prezentei. Astfel cum reiese din acelaşi proces verbal, mai avea de

achitat doar suma de 11,247, 30 lei facturi restante (inclusiv penalităţi de întârziere). Apelanta

nu a contestat niciodată această datorie, ba chiar şi-a exprimat acordul de a achita suma

restantă ulterior rezilierii contractului, însă societatea de leasing a continuat să emită facturi şi

ulterior predării autovehiculului, ajungându-se la o sumă nejustificat de mare, respectiv

183.826,94 lei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta creditoare intimată A... SA la solicitat

respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.

În motivare, arată că , între intimata-creditoare A… S.A. şi apelanta-debitoare B...

S.A,, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr. 19185/23.07.2.008, în temeiul căruia

apelanta-debitoare a beneficiat de folosinţa în sistem de leasing financiar a unui autoturism

marca […].

În schimbul folosinţei acestuia, apelata-debitoare avea obligaţia să achite ratele de

leasing, conform planului de eşalonare, obligaţie ce nu a fost respectată de către aceasta.

45

Din cauza nerespectării obligaţiilor de achitare a facturilor emise, intimata a reziliat de

plin drept contractul de leasing, pentru a diminua cât mai mult prejudiciul creat societăţii,

calculând sumele datorate de către reclamanta debitoare în contabilitatea intimatei creditoare,

în temeiul art. 13 din Contractul de leasing financiar încheiate de părţi cât şi a prevederilor art.

10 lit. d) din O.G. 51/1997 republicată, ce instituie următoarea obligaţie a utilizatorului: „să

achite toate sumele datorate conform contractului de leasing - rate de leasing, asigurări

impozite, taxe – în cuantumul şi la termenele menţionate în contract”.

Examinând apelul declarat de aceeaşi debitoare prin prisma motivelor invocate în fapt

şi în drept precum şi a apărărilor formulate prin întâmpinare de creditoarea intimată, în

limitele prevăzute de art. 476-483 C. pr. civ., Curtea constată că apelul este fondat pentru

motivele ce succed.

Aşa cum rezultă din cererea creditoarei având ca obiect deschiderea procedurii

simplificate a insolvenţei debitoarei, creanţa afirmată de creditoare este în sumă de

183.826,24 lei. Creditoarea a învederat că totalul debitului a fost însumă de 229.819,85 lei

compusă din 69.477,29 lei valoarea ratelor de leasing pe care le mai avea de plătit debitoarea

până la ajungerea la maturitate a contractului, denumită „diferenţă de capital finanţat de la

data stopării”; 870,68 lei dobânda calculată la diferenţa la capital finanţat; 1.203,66 lei

asigurări achitate de finanţator; 14.478,33 lei facturi neachitate; accesorii în sumă de

143.789,89 lei reprezentând penalităţi la facturile neachitate. Din totalul sumei mai sus

arătate, s-a scăzut suma reprezentată de valoarea obţinută prin vânzarea bunului ce a făcut

obiectul contractului de leasing, şi anume suma de 45.992,90 lei.

Debitoarea apelantă a achitat cu Ordinul de Plată nr. 1/09.11.2018 suma de 11.247,30

lei reprezentând contravaloarea facturilor restante.

Prin urmare, ceea ce face obiectul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, se

referă la valoarea ratelor de leasing pe care le-ar mai fi avut de plătit debitoarea până la

ajungerea la maturitate a contractului, adică până la expirarea duratei acesteia, dobânda la

aceste facturi, asigurările achitate de finanţator fără a fi precizată durata pentru care s-au plătit

şi penalităţile la facturile neachitate până la ajungerea la maturitate a contractului.

Potrivit art. 13 din Contractul de leasing încheiat de către părţi, la capitolul „Condiţii

generale” este stipulată clauza care fixează consecinţele apariţiei unui caz de neîndeplinire a

obligaţiilor contractuale, în dreptul căreia se prevede că „În cazul încetării înainte de termen a

contractului, toate obligaţiile financiare prevăzute în sarcina utilizatorului, debitor în cauză,

altele decât cele care au avut scadenţa până la data încetării contractului, devin scadente la

termenul indicat în factura emisă de către finanţator. În acest sens, finanţatorul are dreptul să

calculeze toate creanţele ce decurg din contract (de exemplu: dobânda de prefinanţare

neachitată, valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare

CASCO, RCA până la radierea bunului de pe numele finanţatorului din evidenţele organelor

abilitate, a valorii reziduale a bunului, valoarea însumată a tuturor celorlalte obligaţii

financiare prevăzute în sarcina utilizatorului conform contractului, scadente dar neplătite de

către utilizator, totalitatea cheltuielilor ocazionate de încetarea înainte de termen a

contractului, incluzând fără însă a se limita la cheltuielile efectuate de către finanţator cu

încetarea contractului, recuperarea bunului şi valorificarea acestuia către terţi, indiferent de

obiectul acestor cheltuieli, de titlul cu care aceste plăţi sunt efectuate de către finanţator şi de

46

identitatea creditorului plăţii cheltuielilor, taxe vamale, cheltuieli de radieri, alte prestaţii

efectuate ca urmare a încetării contractului, cheltuieli legate de recuperarea şi/sau executarea

silită a debitelor restante şi alte cheltuieli aferente încetării contractului etc.). Aceste cheltuieli

debite vor fi deduse din preţul obţinut din vânzarea bunului. De asemenea, finanţatorul va fi

îndreptăţit la plata de către utilizator a unor despăgubiri suplimentare, în special, cheltuieli

neprevăzute, impozite, taxe sau orice alte cheltuieli suplimentare. Scadenţa acestor plăţi va fi

în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii facturii de către finanţator. În cazul în care

plăţile nu sunt efectuate la termen, utilizatorul va plăti finanţatorului – în afara diferenţelor de

curs etc. (menţionate la articolul 10.4) – şi penalităţi de întârziere conform art. 10.9. în cazul

în care debitul utilizatorului faţă de finanţator nu este acoperit în totalitate de suma de bani

obţinută din valorificarea bunului sau bunul nu poate fi valorificat în termen de 15 zile de la

data încetării contractului, utilizatorul va plăti întreaga diferenţă în termen de 5 zile de la

emiterea facturii de către finanţator.”

Aşa cum rezultă din această clauză, creditoarea şi-a apropiat mai multe categorii de

obligaţii pecuniare aflate în sarcina utilizatorului debitor, fără însă a le determina în concret.

Astfel, cu privire la componenta creanţei referitoare la ratele de achitat până la

maturitatea contractului de leasing, Curtea constată că însăşi contractul părţilor declară că un

astfel de contract încetează în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale. Prin urmare,

aceste rate nu reprezintă contraprestaţia la care este obligat utilizatorul ci, în sensul

contractului, despăgubiri ce se cuvin creditorului finanţator.

Tot astfel, componenta creanţei referitoare la dobânda aplicată asupra valorii ratelor de

leasing mai sus arătate, este un accesoriu care se pretinde a fi calculat asupra aceluiaşi

prejudiciu.

Penalităţile solicitate reprezintă o altă componentă a creanţei aplicată, din nou, asupra

valorii ratelor de leasing de plătit până la ajungerea la maturitate a contractului.

Stipulaţia contractuală prevăzută de art. 13 din contractul de leasing recurge la o

enumerare exemplificativă, în sensul că creditorul finanţator poate exercita dreptul de

pretenţie nu numai asupra categoriilor de obligaţii financiare enumerate, ci şi asupra altora.

Potrivit art. 5 alin. (1) pct. 20 din Legea nr. 85/2014, este creditor îndreptăţit să solicite

deschiderea procedurii insolvenţei, creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului debitorului

este certă, lichidă şi exigibilă, de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă în sensul acestei

legi se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte

acte, chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.

Curtea constată că în mod greşit prima instanţă a făcut aplicarea acestor dispoziţii

legale, în condiţiile în care creanţa afirmată de creditoare, sub toate componentele sale, nu

este certă, deoarece nu rezultă din titlul reprezentat de contractul de leasing încheiat de către

părţi, în mod neechivoc, ci dintr-un calcul efectuat de creditoare pe baza propriilor criterii de

evaluare. De asemenea, creanţa nu este certă întrucât nu rezultă dintr-un alt înscris emanat sau

recunoscut de debitoare.

Ceea ce pretinde creditoarea este, în fapt, un drept de creanţă a cărui obiect şi întindere

trebuie să fie stabilit fie de comun acord de către părţi, fie printr-o hotărâre judecătorească

pronunţată pe baza unor probe administrate de către instanţă. Stabilirea obiectului în

întinderea acestui drept de creanţă excede atribuţiilor incluse în competenţa materială a

47

judecătorului sindic, în condiţiile în care acesta are prerogativa de a statua doar asupra

condiţiilor în care creanţa afirmată de creditor este certă, lichidă şi exigibilă. Revine instanţei

de drept comun să statueze asupra existenţei dreptului de creanţă, a obiectului acestuia şi a

întinderii creanţei, sub toate componentele sale, în urma devoluţiunii unui întreg proces în

care părţile să aibă posibilitatea de a administra probe şi de a dezbate în contradictoriu

pretenţiile şi apărările deduse judecăţii.

Prin urmare, Curtea constată că creanţa afirmată de către creditoare nu are atributul

certitudinii raportat la dispoziţiile legii insolvenţei, iar atributul exigibilităţii creanţei nu poate

fi stabilit decât în condiţiile contractului de leasing încheiat de către părţi. OG nr. 51/1997

privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, statuează în articolul 8, că este titlu

executoriu contractul de leasing, însă articolul 15 din aceeaşi Ordonanţă statuează că dacă în

contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligaţia de plată

integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la data scadenţei prevăzută

în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar

locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până

la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Prin urmare, efectul executoriu al

contractului de leasing care pune în discuţie atributul exigibilităţii unor creanţe rezultând

dintr-un astfel de contract, depinde de manifestarea de voinţă neechivocă a părţilor

contractului, atât în privinţa valorii ratelor de leasing cât şi a accesoriilor sau celorlalte

obligaţii pecuniare care însoţesc aceste rate. În privinţa daunelor considerate despăgubiri ce se

cuvin creditorului finanţator, o astfel de clauză care să stabilească în mod neechivoc dreptul la

diferitele componente ale dezdăunării, trebuie stabilită de către aceleaşi părţi contractuale în

mod clar, inteligibil şi susceptibil de a fi pus în executare silită, astfel încât astfel de creanţe să

prezinte pe deplin în faţa judecătorului sindic atributul exigibilităţii. Numai calculul efectuat

de creditor pe baza propriilor evaluări nu îndeplineşte acest criteriu, fiind necesară, de

asemenea, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de către instanţa de dreptul

comun şi sub acest aspect.

Considerând că creanţa afirmată de creditoare sub toate componentele sale nu prezintă

în mod neechivoc atributele certitudinii şi exigibilităţii, instanţa de control judiciar apreciază

că creditoarea intimată nu poate fi considerată creditor îndreptăţit să solicite deschiderea

procedurii insolvenţei.

Astfel fiind, Curtea a admis apelul debitoarei şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în

sensul că a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea A...

Bucureşti împotriva debitoarei S.C. „B...” SA Oţelu Roşu.

9. Închiderea procedurii insolvenţei, ca urmare al realizării planului de

reorganizare al debitorului şi achitării tuturor creanţelor prevăzute în programul de

plăţi. Cerere în constatarea inexistenţei dreptului creditorului de a solicita debitorului

plata diferenţei dintre creanţa achitată potrivit planului de reorganizare şi creanţa

înregistrată în tabelul definitiv al creanţelor. Admiterea cererii

Legea nr. 85/2014: art. 175, art. 177, art. 178

48

Astfel cum rezultă din actele şi probele administrate în faţa instanţei de fond pârâta

debitoare a făcut obiectul procedurii de insolvenţă, în cadrul cărei proceduri s-a aprobat şi

confirmat planul de reorganizare a acesteia, iar pe baza planului de plăţi care însoţeşte

planul de reorganizare, reclamanta creditoare a fost îndreptăţită să primească 10% din

creanţa declarată în procedură.

Prin urmare, cu referire la creanţele creditorilor în procedura insolvenţei şi la

efectele închiderii acestei proceduri în urma unui plan de reorganizare sunt aplicabile

exclusiv prevederile art. 175 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţii care nu prevăd

obligaţii consecutive în sarcina debitoarei faţă de creditorii din procedură după închiderea

acestei proceduri în urma realizării planului de reorganizare. În schimb, nu sunt incidente

prevederile art. 175 alin. 2 care se referă la drepturile creditorilor după eşuarea unui plan

de reorganizare în faliment, prevederile art. 176 care privesc alte cazuri de închidere a

procedurii insolvenţei iar nu cea ocazionată de reorganizare finalizată, art. 177 care se

referă la lipsa creditorilor după deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv art. 178 care

priveşte închiderea procedurii în condiţiile satisfacerii creanţelor creditorilor sau, după caz,

renunţării creditorilor la judecată în perioada de observaţie.

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 766/A din 21 noiembrie 2018, rezumată de

judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 661/27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

[…]/30/2017*, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AJFP Timiş din

cadrul D.G.R.F.P. Timişoara; s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A...

SRL, în contradictoriu cu pârâta AJFP Timiş din cadrul D.G.R.F.P. Timişoara, ca fiind

formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate; s-a admis acţiunea formulată de SC

A... SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale; s-a

constatat inexistenţa în sarcina reclamantei a debitului în valoare de 426.589,81 lei

reprezentând diferenţa de sumă pe care pârâta a imputat-o în temeiul procesului-verbal de

constatare şi stabilire a creanţelor bugetare nr. 22674/23.06.2015, cu consecinţa obligării

pârâtei la înlăturarea din evidenţele sale a debitului de 426.589,81 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin încheierea civilă nr.

520/14.04.2016 pronunţată în dosarul Tribunalului Timiş nr. […]/30/2016 şi publicată în

B.P.I. nr. […]/19.04.2016, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva

debitoarei S.C. A... S.R.L., fiind numit lichidator judiciar SCP B... IPURL.

În cadrul dosarului de insolvenţă, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale

s-a înscris în tabelul definitiv al creditorilor pentru suma de 473.988,68 lei – cu titlu de

creanţă bugetară (filele 43-44 dosar nr. […]/30/2017).

Planul de reorganizare propus de debitoare la data de 12.08.2016, prin care s-a votat ca

din totalul creanţelor bugetare, să se achite un procent de 10%, a fost confirmat prin sentinţa

civilă nr. 1257/13.10.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2016,

hotărârea rămânând definitivă ca urmare a respingerii apelului în baza deciziei civile nr.

49

872/A/05.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2016/a1 (filele

48-56 dosar nr. […]/30/2017).

Prin urmare, în baza planului de reorganizare astfel cum a fost confirmat prin

hotărârea judecătorului sindic – rămasă definitivă – debitoarea A... SRL trebuia să îi achite

pârâtei 10% din creanţa de 468.348,50 lei cu care s-a înscris în tabelul definitiv al creditorilor,

respectiv suma de 46.834,85 lei.

Prin adresa cu nr. 3781/14.02.2017, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor

Rurale a confirmat că la data de 08.02.2017 a încasat suma de 47.398,87 lei, apreciind însă că

există un rest de creanţă neachitată de 420.946,63 lei (fila 33 dosar nr. […]/30/2017).

Reţinând că debitoarea a efectuat toate plăţile prevăzute în programul de plăţi din

planul de reorganizare, judecătorul sindic a dispus, în condiţiile art.175 alin. (1) din Legea nr.

85/2014, prin sentinţa civilă nr. 192/23.02.2017, închiderea procedurii, hotărârea rămânând

definitivă prin respingerea apelului în baza deciziei nr. 264/10.04.2017 pronunţată de Curtea

de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2016.

Subsecvent închiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea A… SRL cu consecinţa

reinserţiei acesteia în circuitul economic, pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale

a demarat faţă de reclamantă procedura executării silite pentru recuperarea creanţei în

cuantum de 468.345 lei, din care suma de 374.676 lei cu titlu de contribuţie fonduri UE 80%

şi 93.669 lei cu titlu de contribuţie publică naţională de la bugetul de Stat 20%.

În considerentele deciziei de anulare s-a reţinut, sub aspectul admisibilităţii acţiunii

reclamantei, că instanţa are de observat care sunt efectele admiterii unui plan de reorganizare

faţă de creanţele creditorilor şi, apoi, care sunt consecinţele realizării acestuia, respectiv a

închiderii ulterioare a procedurii.

Astfel, au fost reţinute prevederile art. 140 din Legea nr. 85/2014, care statuează

modul de adaptare la situaţia în care se află debitoarea, respectiv că, odată confirmat un plan

prin sentinţă, acesta intră în vigoare, ceea ce înseamnă că: activitatea debitorului este

reorganizată în mod corespunzător, iar creanţele şi drepturile creditorilor şi ale celorlalte părţi

interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan.

Aşa cum s-a reţinut deja, în planul de reorganizare s-a prevăzut plata în cuantum de

10% a creanţelor bugetare înscrise la masa credală, printre care se numără şi creanţa invocată

de pârâtă. Subsecvent confirmării planului de reorganizare prin hotărârea judecătorului sindic,

au fost achitate toate creanţele.

Având în vedere că debitoarea a efectuat toate plăţile prevăzute în programul de plăţi

din planul de reorganizare, în cauză s-a dispus, în condiţiile art. 175 alin. (1) din Legea nr.

85/2014, închiderea procedurii cu consecinţa reinserţiei debitoarei în circuitul civil.

Prin urmare, nefiind incidentă situaţia de excepţie reglementată de art. 140 alin. (2) din

Legea nr. 85/2014, nu se poate reveni la situaţia stabilită prin tabelul definitiv al tuturor

creanţelor împotriva debitorului prevăzut la art. 112 alin. (1) din aceeaşi lege, diferenţa de

creanţă neputând fi reactivată, în sensul urmărit de pârâtă.

Prin urmare, în raport de probele administrate în cauză şi de dezlegările obligatorii

date de instanţa de apel, s-a reţinut că atâta timp cât debitoarea A... SRL nu a intrat în

procedura falimentului pentru a deveni incidente prevederile art. 140 alin. (1) teza a II-a din

Legea nr. 85/2014, raportat la faptul că planul de reorganizare a fost realizat, iar debitoarea a

50

fost reinserată în circuitul civil, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 181 din Legea nr.

85/2014, în baza cărora debitoarea este descărcată de diferenţa dintre valoarea obligaţiilor pe

care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan.

În lumina dispoziţiilor legale enunţate, a rezultat incontestabil că ulterior închiderii

procedurii insolvenţei pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale nu mai deţine faţă

de reclamantă diferenţa de 426.589,81 lei reprezentată de diferenţa dintre creanţa cu care s-a

înscris în tabelul definitiv al creditorilor bugetari şi suma prevăzută în planul de reorganizare.

Împotriva sentinţei civile nr. 661/27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. […]/30/2017*, a declarat apel pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale

prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii capetelor de

cerere referitoare la constatarea inexistenţei debitului în valoare de 426.589,81 lei.

Intimata SC A... SRL a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea apelului ca fiind neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea Sentinţei civile

nr. 661/27.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş ca fiind temeinică şi legală.

Examinând apelul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate în fapt şi în drept,

a apărărilor ridicate în fond de pârâta debitoare, precum şi devolutiv, conform dispoziţiilor art.

476-483 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru motivele

următoare.

Astfel cum rezultă din actele şi probele administrate în faţa instanţei de fond pârâta

debitoare a făcut obiectul procedurii de insolvenţă, în cadrul cărei proceduri s-a aprobat şi

confirmat planul de reorganizare a acesteia, iar pe baza planului de plăţi care însoţeşte planul

de reorganizare, reclamanta creditoare a fost îndreptăţită să primească 10% din creanţa

declarată în procedură.

În cadrul planului de reorganizare s-au efectuat toate plăţile cuprinse în plan, astfel că

prin sentinţa civilă nr. 192/23.02.2017 Tribunalul prin judecător sindic a dispus închiderea

procedurii, sentinţa rămânând definitivă prin decizia nr. 264/10.04.2017 pronunţată de Curtea

de Apel Timişoara în dosar nr. […]/30/2016.

Prin urmare, cu referire la creanţele creditorilor în procedura insolvenţei şi la efectele

închiderii acestei proceduri în urma unui plan de reorganizare sunt aplicabile exclusiv

prevederile art. 175 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţii care nu prevăd obligaţii

consecutive în sarcina debitoarei faţă de creditorii din procedură după închiderea acestei

proceduri în urma realizării planului de reorganizare. În schimb, nu sunt incidente prevederile

art. 175 alin. (2) care se referă la drepturile creditorilor după eşuarea unui plan de

reorganizare în faliment, prevederile art. 176 care privesc alte cazuri de închidere a procedurii

insolvenţei iar nu cea ocazionată de reorganizare finalizată, art. 177 care se referă la lipsa

creditorilor după deschiderea procedurii insolvenţei, respectiv art. 178 care priveşte

închiderea procedurii în condiţiile satisfacerii creanţelor creditorilor sau, după caz, renunţării

creditorilor la judecată în perioada de observaţie.

În prezenta cauză apelanta în calitate de reclamantă solicită să i se plătească diferenţa

dintre sumele încasate prin programul de plăţi în cadrul programului de reorganizare în

procedura de insolvenţă a debitoarei şi suma totală a creanţei înregistrate în aceeaşi procedură

de insolvenţă.

51

În mod corect Tribunalul a respins această cerere, reţinând că în cauză sunt incidente

prevederile art. 175 alin. (1) din legea insolvenţei.

Criticile aduse prin apel de către apelanta creditoare sunt neîntemeiate pentru

considerentele următoare: observaţiile şi nemulţumirile creditoarei cu privire la modul în care

a fost aprobat planul de reorganizare procedându-se la reducţiunea creanţelor înregistrate în

procedura insolvenţei la 10% din valoare, nu mai pot fi opuse într-un nou cadrul procesual

deschis de prezenta cerere de chemare în judecată deoarece această problemă a fost tranşată

definitiv prin decizia nr. 872/A/05.12.2016 a Curţii de Apel Timişoara, care a dezbătut odată

cu apelul declarat împotriva sentinţei nr. 1257/13.10.2016 legalitatea confirmării planului de

reorganizare cu întreg conţinutul acestuia inclusiv cu privire la programul de plăţi care a

însoţit planul de reorganizare; tot astfel nu poate fi antamată legalitatea votului exercitat de

către creditori în cadrul Adunării acestora cu prilejul adoptării planului de reorganizare,

deoarece şi această chestiune putea face obiectul unui alt demers judiciar şi anume al

contestaţiei împotriva Hotărârii Adunării Creditorilor.

Argumentul adus de apelanta creditoare cu privire la susţinerea legalităţii procesului

verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi la susceptibilitatea

atacării acestuia pe calea specială a contenciosului administrativ nu priveşte obiectul prezentei

cauze. Reluând, obiectul cauzei deduse judecăţii tribunalului şi curţii de apel în prezentul

demers judiciar îl constituie cererea în constatare formulată de reclamanta debitoare prin care

să se constate inexistenţa dreptului creditoarei apelante cu privire la creanţa în sumă de

426.589,81 lei, pe temeiul că această sumă nu se mai datorează în raport de temeiul legal al

închiderii procedurii insolvenţei în urma reuşitei planului de reorganizare şi achitării tuturor

creanţelor prevăzute în acest plan şi în programul de plăţi.

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Dreptul asigurărilor sociale

10. Indemnizaţie părinte erou martir. Mod de calcul. Succesiune de legi în timp

Legea nr. 341/2004: art. 4 alin. (2) lit. b)

OUG nr. 57/2015: art. 12 alin. (2)

Legea nr. 285/2010: art.10 alin. (1)

OUG nr. 80/2010

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017: art. 12 alin. (2)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2017: art. 11 alin. (2)

Aflată sub incidenţa normelor tranzitorii succesive înscrise în art. 11 alin. (2) din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2017 şi art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă

52

a Guvernului nr. 90/2017, indemnizaţia reclamantei a fost plafonată la nivelul anului 2010,

moment de la care nu a mai putut fi calculată prin raportare la câştigul salarial mediu brut,

aferent anului în care se face plata, aşa cum prevedea iniţial textul ante-menţionat al Legii

nr. 341/2004, ci prin raportare la cuantumul din anul trecut, pentru toată perioada 2011-

2018, inclusiv.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 1131 din 24 octombrie 2018,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 1003/PI din data de 21 Iunie 2018 pronunţată în dosarul nr.

[…]/30/2018 Tribunalul Timiş, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A...,

împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Timiş şi a obligat pârâta să emită în favoarea

reclamantei o decizie privind acordarea indemnizaţiei reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2),

lit. b) din Legea nr. 341/2004, calculată prin aplicarea indicelui de 1,10 asupra salariului

mediu brut, începând cu decembrie 2017.

De asemenea, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamanta a indemnizaţiei

stabilite conform aliniatului precedent, retroactiv începând decembrie 2017 - la zi, precum şi

la plata la plata de daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale, de la data scadentei şi

până la data plătii efective a sumelor datorate.

A respins în rest cererea şi nu a acordat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că din actele de stare civilă

depuse la dosar rezultă că reclamanta este mama numitului B..., decedat în timpul Revoluţiei

din Decembrie 1989, acesta din urmă primind titlul de „Erou – Martir al Revoluţiei Române

din Decembrie 1989”.

Reclamanta este beneficiara certificatului seria […] nr. […]/16.12.2005, eliberat de

Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, prin care i se

recunoaşte acesteia calitatea de părinte al eroului – martir B....

În conformitate cu Adresa Casei Judeţene de Pensii Timiş nr. […]/10.01.2018 a fost

respinsa cererea reclamantei de acordare a indemnizaţiei lunare prevăzute de art. 4 alin. (2),

lit. b) din Legea nr. 341/2004.

În continuare,Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 3 ind. 1, lit. b) din Legea nr.

341/2004: „În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele

semnificaţii: b)urmaş de erou-martir - persoanele îndreptăţite să beneficieze de prevederile

prezentei legi, după caz, soţul supravieţuitor, părinţii celui decedat şi copiii acestuia”.

De asemenea, art. 4 alin. (2), lit. b) din acelaşi act normativ prevede că: „(2)

Persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art. 3 indice 1 lit. b) primesc o indemnizaţie

lunară reparatorie, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare ce sunt aplicaţi asupra

câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi

aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face

plata, astfel: b) părinte al eroului martir - un coeficient de 1,10;”

Totodată, art. 12 alin. (2) din OUG nr. 57/2015 prevede că: „(2) În anul 2016,

indemnizaţiile stabilite în baza Legii recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din

53

Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie

1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă în cuantumul cuvenit

sau aflat în plată în luna decembrie 2015”.

Din analiza textului de lege menţionat tribunalul a reţinut că în situaţia părintelui, se

aplică un coeficient de 1,10 asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea

bugetului asigurărilor sociale de stat în măsura în care acesta îndeplineşte condiţiile prevăzute

de lege (…).

Cu privire la data de la care indemnizaţia reparatorie i se cuvine reclamantei tribunalul

a reţinut dispoziţiile art. 32 şi art. 41 alin. (4) din Legea 341/2004 care instituie regula

conform căreia, atât constatarea calităţii de persoană îndreptăţită, cât şi acordarea

indemnizaţiei reparatorii sunt condiţionate de exprimarea de către cel interesat a unei opţiuni

în acest sens, prin formularea unei cereri adresate autorităţilor prevăzute de lege. Dreptul la

plata indemnizaţiei reparatorii se naşte începând cu luna următoare celei în care a fost

formulată cererea de acordarea sau, după caz, de preschimbare a certificatului doveditor al

calităţii de persoană îndreptăţită. Prin urmare, reclamanta poate pretinde indemnizaţia care i s-

ar fi cuvenit în decembrie 2015. (...)

Analizând normele art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004 - Legea recunoştinţei

pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească

anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987, cu modificările şi completările ulterioare,

instanţa de fond a reţinut că textul recunoaşte în favoarea părintelui eroului martir - care a

obţinut titlul prevăzut la art. 3 indice 1 lit. b), – dreptul la acordarea unei indemnizaţii lunare

reparatorii, echivalentă unui coeficient de 1,10 aplicat asupra câştigului salarial mediu brut

utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului

asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face plata. Reclamanta îndeplinea la

data de 16.11.2015 premisele de acordare a dreptului la indemnizaţie, întrucât se afla în

posesia certificatului ante-menţionat.

În contextul succesiunii în timp a prevederilor legale care reglementează dreptul la

indemnizaţia reparatorie solicitată de reclamanta începând cu data de ianuarie 2015, instanţa

de fond a reţinut că în mod eronat Casa Judeţeană de Pensii Timiş a apreciat că solicitarea

reclamantei a fost neîntemeiata.

Astfel, tribunalul a concluzionat că a fost întemeiată critica reclamantei, potrivit căreia

pârâta nu a luat în considerare faptul că indemnizaţia este diferită ca temei juridic de cea în

cuantum de 2020 lei, condiţionată potrivit art. II, alin. (1) din Ordonanţa nr. 1/2015 de

prezentarea unor documente care să ateste că asiguratul nu obţine venituri din motive

neimputabile. Astfel, suma solicitată are drept temei normele art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 341/2004, fiind în cuantum de 1,10 din câştigul salarial mediu brut utilizat la

fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului

asigurărilor sociale de stat, substanţial mai redusă decât suma de 2020 lei, prevăzută cu titlu

special de art. II alin. (1) din Ordonanţa nr. 1/2015 doar pentru anul 2015.

Pe de altă parte, prevederile art. 12 din OUG nr. 57/2015 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele

măsuri fiscal-bugetare se referă strict la păstrarea cuantumului unor indemnizaţii, ajutoare şi

alte drepturi acordate prin legi speciale, măsură justificată prin nota de fundamentare, prin

54

necesitatea încadrării în anul 2016 într-o ţintă de deficit bugetar care să nu depăşească 3% şi

pentru a nu se afecta în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor publice.

Cu alte cuvinte, norma tranzitorie cuprinsă în art. 12 alin. (2) din OUG nr. 57/2015 are

ca scop doar plafonarea indemnizaţiei în discuţie la suma cuvenită sau acordată în luna

decembrie a anului trecut, cu consecinţa modificării temporare a prevederilor Legii nr.

341/2004, potrivit căreia aceasta ar trebui raportată la coeficienţii de multiplicare ce sunt

aplicaţi asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor

sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru

care se face plata.

De asemenea, instanța de fond a reţinut că textul art. 12 alin. (2) din OUG nr. 57/2015

vizează doar plafonarea cuantumului indemnizaţiilor reparatorii şi nu se referă la condiţiile de

acordare.

Totodată, potrivit art. 4 indice 1 alin. (4) „Indemnizaţia lunară reparatorie prevăzută

pentru beneficiarii ale căror certificate au fost preschimbate se acordă la cerere, începând cu

luna următoare celei în care a fost depusă la Secretariatul de Stat documentaţia care a stat la

baza preschimbării certificatului.”, coroborat cu art. 4 indice 1 alin. (2) „Reglementările

prevăzute de legislaţia privind pensiile, proprie fiecărui plătitor, referitoare la stabilire, plată,

modificare, suspendare, reluare, încetare, expertizare, revizuire, contestare şi recuperare a

sumelor încasate necuvenit, se aplică şi indemnizaţiilor prevăzute de lege, dacă aceasta nu

dispune altfel”.

În ceea ce privește acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale, s-

a reţinut că un creditor poate pretinde și daune ce au caracter compensatoriu și care sunt

menite să acopere prejudiciul cauzat.

Dobânda reprezintă o sancţiune (preţul lipsei de folosinţă - daune moratorii pentru

neexecutarea obligaţiei de plată).

Câtă vreme obligaţiile de plată nu au fost executate, reclamantul are posibilitatea de a

solicita plata de dobânzii legale. Şi aceasta deoarece este consacrat argumentul a fortiori, de

interpretare logică a unei norme juridice, astfel încât cine poate mai mult, poate şi mai puţin -

quipotest plus, potest minus. Aşadar, nu există un impediment în a pretinde plata dobânzii

legale de la o dată ulterioară, atâta timp cât drepturile băneşti, în legătură cu care se solicită

plata dobânzii, nu au fost plătite.

Astfel, având în vedere principul reparării integrale a prejudiciului cauzat, precum şi

prevederile art. 1535 Cod Civil, dar şi art. 1 şi 2 din O.G. nr. 13/2011, a fost obligată pârâta la

plata de daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale, de la data scadentei şi până la

data plătii efective a sumelor datorate.

Împotriva sentinţei civile au formulat apel, atât reclamanta A..., cât şi pârâta Casa

Judeţeană de Pensii Timiş.

Prin apelul formulat, reclamanta A... a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate,

în sensul acordării indemnizaţiei reparatorii solicitată şi pentru perioada ianuarie 2015-

decembrie 2017.

În motivarea căii ordinare de atac, se arată că soluţia instanței de fond este greşită în

parte, întrucât s-a dispus obligarea pârâtei să emită o decizie privind acordarea indemnizaţiei

reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004, calculată prin aplicarea

55

indicelui de 1,10 asupra salariului mediu brut, doar începând cu decembrie 2017, reţinând in

acest sens apărările pârâtei, potrivit cărora reclamanta nu a depus nicio cerere in luna ianuarie

2015 pentru acordarea indemnizaţiei reparatorii prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea

nr. 341/2004, calculata prin aplicarea indicelui de 1,10 asupra salariului mediu brut cât şi că în

conformitate cu prevederile art. 4 indice 3 alin. (2) din Legea nr. 341/2004 „Pensiile se

stabilesc prin decizie a casei teritoriale de pensii sau a casei de pensii sectoriale, după caz,

emisa in condiţiile prevăzute de prezenta lege si se acorda de la data înregistrării cererii”.

Reclamanta arată că solicită îndepărtarea acestei apărări, întrucât,in opinia sa, este

incident principiul aplicării imediate a legii civile, care este, de altfel, o simplă consecinţă a

interpretării per a contrario a lui tempus regit actum, poate fi rezumat în felul următor: de

îndată ce o lege civilă intră în vigoare, ea se va aplica tuturor situaţiilor juridice ivite după

acest moment, astfel ca în luna ianuarie 2015, reclamanta îndeplinea premisele de acordare a

dreptului la indemnizaţia in coeficient de 1,10, întrucât se afla in posesia certificatului de

moştenitor astfel ca avea dreptul încasării unei indemnizaţii lunare reparatorie prevăzuta de

art. 4 alin. (2), lit. b) din Legea nr. 341/2004, in coeficient de 1,10 asupra câştigului salarial

mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

Pentru că a existat practică neunitară pe acest aspect s-a pronunţat Decizia nr.

22/18.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a admis recursurile în interesul legii

declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi

de Avocatul Poporului şi a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) şi

art. 5 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, indemnizaţiile lunare

reparatorii şi indemnizaţiile lunare prevăzute de Legea nr. 341/2004 se calculează, în anul

2011 ,prin aplicarea coeficientului de 15% asupra cuantumului indemnizaţiei aflat în plată în

luna octombrie 2010. (...)

S-a mai arătat că, începând cu 01.01,2015 cuantumul cuvenit reclamantei trebuia sa fie

de 2020 lei şi nu de 1102 lei pentru că s-a modificat coeficientul de multiplicare de la 0,5 la

1,10 iar plafonarea se referă la cuantumul de 2020, acesta fiind în locul cuantumului rezultat

din aplicarea coeficientului de 1,10 asupra câştigului salarial mediu brut utilizai la

fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.

În drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 148 urm., art. 194, art. 466 si urm.

Cod procedura civilă, Legea nr. 314/2004, OUG nr. 95/2014.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Timiş, prin apelul formulat, a solicitat schimbarea în

parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamantei.

(…) Pârâta învederează că, în conformitate cu dispoziţiile art. IV alin. (1) din O.U.G.

nr. 95/2014 pentru modificarea şi completarea Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi

luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă

de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti

anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004: „(1) în anul 2015 se menţin în

plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2014 indemnizaţiile prevăzute de Legea

recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit fa victoria Revoluţiei române

din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit

56

în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu

modificările si completările ulterioare”.

După ce a redat textul normelor înscrise în art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015,

art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2016, art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 alin. (2)

din O.U.G. nr. 90/2017, pârâta a concluzionat că în anul 2015, părintele eroului-martir poate

beneficia de indemnizaţia lunară reparatorie la nivelul acordat pentru luna decembrie 2014,

urmând ca acest cuantum al indemnizaţiei lunare reparatorii să se menţină şi în anii 2016,

2017 şi 2018.

Faptul că părinţii eroului-martir nu au beneficiat de indemnizaţia reparatorie prevăzută

la art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

rezultă şi din precizările cuprinse în adresele emise de Casa Naţională de Pensii Publice,

anexate întâmpinării depuse de Casa Judeţeană de Pensii Timiş la dosarul instanţei de fond.

În cauză reclamanta A... a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului

şi menţinerea ca temeinica si legala sentinţa civile apelate, reiterând argumentele de fapt şi de

drept deja expuse prin cererea de chemare in judecată.

Argumentele invocate prin întâmpinare şi prin propria cerere de apel au fost reluate de

Casa Judeţeană de Pensii Timiş prin întâmpinarea depusă in calea de atac la filele 35-39,

solicitând la rândul său, respingerea apelului reclamantei ca nefondat.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând cererile de apel prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate in faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi urm. C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:

Deşi a menţionat în conţinutul considerentelor o parte din prevederile legale aplicabile

speţei, acestea au fost interpretate eronat, ca urmare a stabilirii unei situaţii de fapt greşite in

dosar.

Astfel, nemulţumirea reclamantei A..., nu vizează acordarea în sine a indemnizaţiei

reparatorii prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 341/2004, deoarece, astfel cum şi

precizează în cererea de chemare în judecată, se află în plata cu o atare indemnizaţie. Dreptul

subiectiv spre a cărui valorificare tinde autoarea acţiunii are în vedere cuantumul acestei

indemnizaţii începând cu luna ianuarie 2015 care, în opinia sa, ar trebui să se situeze la

nivelul unui coeficient de 1,10 asupra câştigului salarial mediu brut, aferent anului în care se

face plata, astfel cum prevăd normele alin. (2) al art. 4 din această lege cadru.

Numai că, începând cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în

anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar, mai apoi cu OUG nr. 80/2010 au fost

elaborate anual acte normative cu caracter tranzitoriu care au plafonat aceste indemnizaţii în

anul corespunzător (în curs la acea data) la nivelul aflat în plată pentru anul trecut, consecinţa

evidentă fiind aceea a modificării temporare succesive a criteriilor de individualizare a

cuantumului indemnizaţiei în discuţie, astfel cum au fost edictate de alin. (2) al art. 4 din

Legea nr. 341/2004.

În contextul celor mai sus reţinute, Curtea constată că instanţa de fond putea şi trebuia

să observe că, pentru perioada anului 2015 au fost aplicabile normele tranzitorii ale art. IV

alin. (1) din O.U.G. nr. 95/2014 pentru modificarea şi completarea Legii recunoştinţei faţă de

eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989,

57

precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei

muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, text care avea

următorul conţinut: „(1) în anul 2015 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna

decembrie 2014 indemnizaţiile prevăzute de Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi

luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă

de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti

anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările

ulterioare”.

Ulterior, în anul 2016, au intrat în vigoare prevederile OUG nr. 57/2015, ale căror

efecte, deşi explicate corect prin sentinţa apelată, în care se precizează că au avut rolul de a

păstra cuantumul unor indemnizaţii, ajutoare şi alte drepturi acordate prin legi speciale, nu au

fost luate în considerare la pronunţarea soluţiei în cauză. Textul menţionat, prevede într-

adevăr că „indemnizaţiile stabilite în baza Legii recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei

Române din Decembrie 1989 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din

noiembrie 1987 nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă în

cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2015”.

Au urmat, pentru anul 2017, normele art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 99/2017, potrivit cărora „în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017,

indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004 se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în

plată în luna decembrie 2016”.

În fine, conform art. 12 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017,

„în anul 2018, indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004 se acordă în cuantumul

cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2017”.

În concluzie, aflată sub incidenţa acestor norme tranzitorii succesive, indemnizaţia

reclamantei a fost plafonată la nivelul anului 2010, moment de la care nu a mai putut fi

calculată prin raportare la câştigul salarial mediu brut, aferent anului în care se face plata, aşa

cum prevedea iniţial textul ante-menţionat al Legii nr. 341/2004, ci prin raportare la

cuantumul din anul trecut, pentru toată perioada 2011-2018, inclusiv. Ori, acest cuantum al

indemnizaţiei reparatorii i s-a achitat reclamantei în tot intervalul de timp 2015-2017, astfel

cum recunoaşte prin cererea de chemare în judecată şi astfel cum pârâta a şi dovedit prin

înscrisurile depuse la dosar la filele 20-24 dosar fond şi intitulate „imagine de plată 2014-

2018”.

Contrar susţinerilor reclamantei din cererea de apel, statuările instanţei supreme din

conţinutul Deciziei nr. 22/2013, pe calea procedurii recursului în interesul legii sunt în sensul

celor reţinute mai sus, decizia luând în considerare modificarea adusă indemnizaţiei prin

prevederile tranzitorii ale art.10 alin.1 din Legea nr. 285/2010, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie reţinând în considerentele acestei decizii că „la nivelul anului 2011, modalitatea de

calcul al indemnizaţiilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 341/2004, cu modificările şi

completările ulterioare, trebuie determinată prin luarea în considerare a criteriului introdus de

Legea nr. 285/2010, care nu mai operează cu criteriul salariului mediu brut asupra căruia să se

aplice coeficienţii de multiplicare, ci are în vedere, în mod special şi derogatoriu, cuantumul

indemnizaţiei aflate în plată la nivelul lunii octombrie 2010, asupra căruia trebuie aplicată

majorarea de 15%”.

58

Pentru toate aceste motive, observând că sentinţa primei instanţe se bazează pe

interpretarea eronată a prevederilor legale incidente in cauză, în temeiul art. 480

C.pr.civ.,Curtea a respins apelul formulat de reclamanta-apelantă A... şi a admis apelul

declarat de pârâta-apelantă Casa Judeţeană de Pensii Timiş împotriva aceleaşi hotărâri

judecătoreşti,sens in care va schimba in parte sentinţa apelată,in sensul că va respinge in

totalitate acţiunea reclamantei.

11. Pensie de invaliditate. Decizia privind recalcularea pensiei de invaliditate ca

urmare a schimbării cauzei invalidităţii în urma revizuirii medicale

Legea nr. 263/2010 - art. 78 alin. (2)

Pe calea revizuirii medicale nu se poate schimba cauza invalidităţii, pentru simplul

motiv că se analizează evoluţia în timp a aceleaşi afecţiuni, care a generat invaliditatea,

chiar dacă, aşa cum este şi firesc, acest proces poate presupune realizarea de investigaţii

medicale noi.


Decizia civilă nr. 1238 din 21 noiembrie 2018,

rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin Sentinţa civilă nr. 2296/16.07.2018, pronunţată în dosarul nr. […]/115/2018,

Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea civilă formulată de către reclamantul A…, în

contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice - Institutul Naţional de Expertiză

Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă - Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara

şi-n consecinţă, a dispus anularea Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr.

[…]/25.01.2018 emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara şi a obligat pârâta să

emită pe numele reclamantului o nouă decizie medicală asupra capacităţii de muncă în care să

se menţioneze la „cauza invalidităţii” dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

263/2010, modificată şi completată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că în data de 10.03.2016, în

timp ce îşi exercita atribuţiile de serviciu în calitate de „agent vânzări” la volanul

automobilului de serviciu, reclamantul a suferit un accident de muncă care i-a cauzat

incapacitate temporară de muncă.

Ca urmare, prin Decizia nr. […]/22.02.2017 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Galaţi,

reclamantului i-a fost acordată pensie de invaliditate începând cu data de 04.12.2016, cauza

invalidităţii fiind precizată conform dispoziţiilor art. 68 alin. (3), art. 68 alin. (1) lit. a) şi art.

73 din Legea nr. 263/2010.

Prin Decizia nr. 320467/24.05.2017, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin,

ca urmare a transferului dosarului de pensionare al reclamantului, acestuia i-a fost revizuită

pensia de invaliditate acordată conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. a), art. 68 alin. (3) şi

art. 73 din Legea nr. 263/2010.

59

Ulterior, prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018, emisă

Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara, cauza invalidităţii a fost precizată ca fiind

conform dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010.

Împotriva Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018, emisă

Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara, reclamantul a formulat, în termenul legal,

contestaţia de faţă.

În baza Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018, Casa

Judeţeană de Pensii Caraş-Severin a emis Decizia privind recalcularea pensiei de invaliditate

nr. […]/07.02.2018, prin care a recalculat pensia sa de invaliditate, începând cu data de

01.12.2017, ca urmare a schimbării cauzei invalidităţii.

În acest context, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 71 din Legea nr.

[…]/2010, evaluarea capacităţii de muncă, în vederea stabilirii gradului de invaliditate, se

face, la cerere, de către medicul specializat în expertiza medicală a capacităţii de muncă din

cadrul C.N.P.P. Pentru evaluarea capacităţii de muncă, cererea şi documentele medicale ale

solicitantului se depun la cabinetul de expertiză medicală a capacităţii de muncă din cadrul

casei teritoriale de pensii competente, în funcţie de domiciliul solicitantului. În urma

examinării clinice şi analizării documentelor medicale, medicul expert al asigurărilor sociale

completează raportul de expertiză medicală a capacităţii de muncă şi emite decizia medicală

asupra capacităţii de muncă. Decizia medicală asupra capacităţii de muncă poate fi contestată,

în termen de 30 de zile de la comunicare, la comisiile medicale de contestaţii care

funcţionează în cadrul centrelor regionale de expertiză medicală a capacităţii de muncă şi

Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, iar deciziile

comisiilor medicale de contestaţii date în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţele

judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la comunicare.

Potrivit dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 263/2010, pensionarii de invaliditate sunt

supuşi revizuirii medicale periodic, în funcţie de afecţiune, la intervale cuprinse între un an şi

3 ani, până la împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de medicul

expert al asigurărilor sociale sau, după caz, de către comisiile centrale de expertiză medico-

militară. După fiecare revizuire medicală, medicul expert al asigurărilor sociale, respectiv

comisiile centrale de expertiză medico-militară emit o nouă decizie medicală asupra

capacităţii de muncă, prin care se stabileşte, după caz, menţinerea în acelaşi grad de

invaliditate, încadrarea în alt grad de invaliditate, redobândirea capacităţii de muncă. Dreptul

la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna următoare celei în care s-a

emis decizia medicală asupra capacităţii de muncă, emisă în urma revizuirii medicale. Decizia

medicală asupra capacităţii de muncă emisă la revizuirea medicală urmează aceleaşi proceduri

de contestare şi soluţionare, conform prevederilor art. 71 din Legea nr. 263/2010.

În cauză, s-a mai reţinut că, în urma evaluării capacităţii de muncă a reclamantului, în

cadrul revizuirii medicale periodice, efectuată de către Casa Naţională de Pensii Publice -

Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă Bucureşti -

Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara, Comisia Medicală de Contestaţii a constatat, în

baza examenului clinic şi a actelor medicale depuse la dosarul medical, că reclamantul

prezintă o deficienţă funcţională medie, având capacitatea de muncă pierdută cel puţin

jumătate.

60

Astfel, prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018,

Comisia Medicală de Contestaţii, care l-a încadrat pe reclamant în gradul III de invaliditate, a

precizat data ivirii invalidităţii ca fiind 10.03.2016, conform Documentului FIAM […]/2016,

şi cauza invalidităţii ca fiind cea prevăzută la dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

263/2010, cu termen de revizuire 16.01.2019.

Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, pensia de

invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din

capacitatea de muncă, din cauza bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu

munca. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010, în

sistemul public de pensii, pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care şi-au pierdut total

sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, din cauza accidentelor de muncă şi bolilor

profesionale, conform legii.

Or, în cauză, la emiterea Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr.

[…]/25.01.2018, Comisia Medicală de Contestaţii a reţinut că reclamantul avea, la data

expertizării, capacitatea de muncă pierdută cel puţin jumătate, invaliditatea intervenind la data

de 10.03.2010 din cauza accidentului de muncă suferit de către acesta, conform Documentului

FIAM […]/2016.

În ciuda acestei stări de fapt reţinute, în cuprinsul Deciziei medicale asupra capacităţii

de muncă nr. […]/25.01.2018, Comisia Medicală de Contestaţii a precizat in mod eronat

cauza invalidităţii ca fiind cea prevăzută la dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

263/2010.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de

Pensii Caraş-Severin, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii în

totalitate a acţiunii reclamantului.

În motivarea căii ordinare de atac se menţionează că în mod greşit prima instanţă de

fond a admis acţiunea reclamantului, cu motivarea că, la emiterea deciziei medicale asupra

capacităţii de muncă nr. […]/25.01.2018 comisia Medicală de Contestaţii a reţinut că

reclamantul avea, la data expertizării, capacitatea de muncă pierdută cel puţin jumătate,

invaliditatea intervenind la data de 10.03.2010 din cauza accidentului de muncă suferit de

către acesta, conform documentelor FIAM […]/2016.

În ciuda acestei stări de fapt reţinute în cuprinsul deciziei medicale asupra capacităţii

de muncă nr. […]/25.01.2018, Comisia Medicală de Contestaţii a precizat cauza invalidităţii

ca fiind cea prevăzută la dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010.

Instanţa de fond trebuia să observe că data ivirii invalidităţii a fost cea din 2016

conform Documentelor FIAM […]/2016, or reclamantul a fost supus revizuiri anuale în urma

căreia a rezultat o nouă decizie şi o nouă încadrare (schimbarea gradului de invaliditate din

grad III în grad neîncadrat) Comisia Medicală de Contestaţii a schimbat gradul de încadrare

din neîncadrat în grad III cu schimbare de articol.

Apelanta învederează că singurele instituţii abilitate în ceea ce priveşte documentele

medicale, articolele în ceea ce priveşte actul medical, pot fi doar cadrele medicale.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 205-208 raportat la art. 149-150, art.

194-197 din Codul de procedură civilă (NCPC), art. 2 lit. c), art. 149, art. 153, art. 158 alin.

(2).

61

Reclamantul-intimat A... a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

apelului şi menţinerea sentinţei atacate, cu motivarea că sentinţa apelată este legală şi

temeinică, deoarece instanţa de fond a observat că în mod greşit s-a schimbat încadrarea de

către instituţia medicală, la lit. c) a legii mai sus amintite, ca şi cum afecţiunile s-ar fi datorat

nu accidentului de muncă suferit, ci a unei boli obişnuite. Menţionează reclamantul că până la

data ivirii accidentului nu a fost internat în spital, deoarece era sănătos.


Analizând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Aşa cum corect a observat şi prima instanţă de fond, reclamantul este beneficiarul unei

pensii de invaliditate acordată prin Decizia nr. […] /22.02.2017 emisă de Casa Judeţeană de

Pensii Galaţi, începând cu data de 04.12.2016, act care menţionează drept cauză juridică a

survenirii invalidităţii, prevederile art. 68 alin. 3, art. 68 alin. (1) lit. a) şi art. 73 din Legea nr.

263/2010, referitoare la invaliditatea ca efect al accidentelor de muncă sau bolilor

profesionale. Aceleaşi cauze au fost menţinute, ca urmare a transferului dosarului de

pensionare al reclamantului de către Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.

Ca urmare a prezentării asiguratului la revizuirea periodică, se emite iniţial Decizia nr.

[…]/01.11.2017 de către Cabinetul de Expertiză Medicală a Capacităţii de Muncă Reşiţa, prin

care se constată că reclamantul este apt de muncă, iar ca efect al contestaţiei acestuia din

urmă, prin Decizia nr. […] /25.01.2018, emisă de Comisia Medicală de Contestaţii Timişoara

din cadrul Institutului Naţional de Expertiză şi Recuperare a Capacităţii de Muncă, contestată

în prezenta cauză, se stabileşte că reclamantul se află în gradul III de invaliditate, însă i se

schimbă cauza invalidităţii, în sensul că, în loc de art. 68 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

263/2010, cum era iniţial, s-a trecut art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, consecinţa

fiind diminuarea drepturilor de pensie, prin Decizia nr. […] /07.02.2018, a Casei Judeţene de

Pensii Caraş-Severin.

În mod corect prima instanţă de fond a sesizat că decizia medicală ce face obiectul

prezentei contestaţii a fost emisă ca urmare a revizuirii medicale periodice, iar, în

conformitate cu prevederile art. 78 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, scopul revizuirii medicale

este exclusiv legat de verificarea modificărilor intervenite în starea de sănătate a asiguratului,

care, la rândul lor, presupun eventuale schimbări ale gradului de invaliditate iniţial. Ca este

aşa, rezultă cu certitudine chiar din prevederile legale ale art. 78 alin. (2) din legea cadru, text

care are următorul conţinut: „După fiecare revizuire medicală, medicul expert al asigurărilor

sociale emite o nouă decizie medicală asupra capacităţii de muncă, prin care se stabileşte,

după caz: a) menţinerea în acelaşi grad de invaliditate; b) încadrarea în alt grad de invaliditate;

c) redobândirea capacităţii de muncă”.

Normele legale mai sus enunţate îngăduie concluzia că, pe calea revizuirii medicale nu

se poate schimba cauza invalidităţii, pentru simplul motiv că se analizează evoluţia în timp a

aceleaşi afecţiuni, care a generat invaliditatea, chiar dacă, aşa cum este şi firesc, acest proces

poate presupune realizarea de investigaţii medicale noi. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în

cazul concret al speţei de faţă, în decizia contestată s-a menţionat ca dată a ivirii invalidităţii

10.03.2016, aceeaşi cu data la care reclamantul a suferit accidentul de muncă potrivit

62

Formularului pentru înregistrarea accidentului de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial

de Muncă al Judeţului Harghita şi depus la dosarul primei instanţe de fond, la filele 8-12.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

Curtea a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei.

În baza art. 451 şi următoarele Cod de procedură civilă, observând că reclamantul a

depus la dosar dovada cheltuielilor cu deplasarea de la domiciliul sau la instanţă pentru acest

termen de judecată, prezumând de asemenea că partea va suporta aceleaşi cheltuieli şi pentru

drumul de retur, Curtea a obligat apelanta să plătească intimatului suma de 20 lei cu acest

titlu.

§. Dreptul muncii

12. Acţiune în constatarea contractului de colaborare ca având natura unui

contract de muncă

Codul civil: art. 1266

Legea nr. 53/2003: art. 16

Interpretarea unui act juridic, inclusiv din perspectiva naturii sale juridice, trebuie

realizată nu prin raportare la sensul literal al termenilor, ci în funcţie de voinţa concordantă

a părţilor, astfel cum dispune în mod expres art. 1266 C.civ.

Voinţa părţilor rezultă din manifestarea exterioară a conduitei lor, concretizată în

cazul de faţă în prestarea de către reclamant în favoarea societăţii pârâte a serviciilor unice

de securitate, însă în baza unor acte juridice diferite care au coexistat, respectiv contractul

individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, dar cu program parţial de o oră pe

zi şi contractul de colaborare prin care s-a justificat prestarea în continuare a activităţii

peste programul de o oră pe zi inserat în contractul de muncă. Aşadar, activitatea prestată

este identică, dar raporturile juridice de muncă au fost limitate la o oră, deşi timpul alocat

prestării aceloraşi servicii a fost în fapt mai mare. În mod nelegal societatea pârâtă a ales să

mascheze raportul de muncă desfăşurat, îmbrăcându-l în haina unui contract civil de

colaborare, deşi nu s-a dovedit că reclamantul ar fi avut calitatea de persoană fizică

autorizată sau pregătirea şi expertiza necesară care să justifice încheierea unui contract de

colaborare pentru un proiect punctual cu caracter ocazional.




Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr.

[…]/115/29.11.2017, reclamantul A... a chemat în judecată intimata S.C. B... S.R.L.,

solicitând a se constata că, cele două contracte de colaborare încheiate cu intimata sub nr.

63

[…]/06.12.2016 pe durată determinată, începând cu 06.12.2016, până la data de 31.12.2016 şi

nr. […]/31.12.2016, tot pe durată determinată, începând cu data de 01.01.2017, până la data

de 30.04.2017, sunt contracte de muncă.

Totodată s-a solicitat obligarea intimatei la plata drepturilor salariale restante în

cuantum minim de 6.200 lei pentru perioada decembrie 2016 - martie 2017, respectiv,

obligarea intimatei la înregistrarea contractelor de colaborare, drept contracte de muncă, la

I.T.M. Caraş-Severin şi în consecinţă, la plata tuturor obligaţiilor ce decurg dintr-un veritabil

contract de muncă, cu actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie, precum şi cu

acordarea dobânzii legale, până la data plăţii efective, reclamantul solicitând şi plata

cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 17.04.2018 pronunţată în dosarul nr. […] /115/2017,

Tribunalul Caraş-Severin a disjuns primul petit al acţiunii, de celelalte petite ale acţiunii şi

formarea unui nou dosar la care se vor ataşa copii după înscrisurile din prezenta cauză,

rezervându-şi dreptul ca după disjungere, să se pronunţe atât cu privire la competenţa de

soluţionare a prezentei cauze potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C.pr.civ., cât şi cu privire

la estimarea duratei procesului potrivit dispoziţiilor art. 238 alin. (4) C.pr.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1966/26.06.2018 pronunţată în dosarul nr. […]/115/2017,

Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul A..., în

contradictoriu cu intimata SC B... SRL.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că:

Referitor la solicitările reclamantului formulate potrivit capătului de cerere, ce

formează obiectul prezentului dosar, privind constatarea ca veritabile contracte de muncă a

contractelor de colaborare încheiate de către reclamant cu intimata şi care au fost înregistrate

sub nr. […]/06.12.2016 şi nr. […]/31.12.2016, instanţa a reţinut că un Contract de colaborare

este un contract civil care nu se supune prevederilor Codului muncii, ci prevederilor Codului

civil. Aceasta se încheie de regulă cu persoane fizice autorizate, dar poate fi încheiat şi cu

persoane fizice pentru un proiect punctual care are un caracter ocazional şi, cel mai important,

care nu presupune o relaţie de subordonare între beneficiarul activităţii şi prestatorul de

servicii.

Potrivit art. 10 din Codul muncii, „contractul individual de munca este contractul în

temeiul căruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub

autoritatea unui angajator, persoana fizica sau juridica, în schimbul unei remuneraţii denumite

salariu”.

Totodată instanţa a reţinut că potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii prevederile

acestuia „se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate

pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt

complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă

respective”.

Din analiza contractelor de colaborare depuse în cauză, instanţa a reţinut că potrivit

acestora, de la bun început părţile au perfectat aceste contracte, care nu sunt supuse

dispoziţiilor Codului muncii, ci celor din Codul civil, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind

stipulate expres în cuprinsul acestora, atât sub aspectul modalităţii de plată cât şi a obligaţiilor

fiscale datorate.

64

Mai mult instanţa a reţinut că sintagmele şi expresiile utilizate în redactarea clauzelor

contractelor de colaborare nu sunt caracteristice dreptului muncii. De exemplu, în conţinutul

contractului se vorbeşte despre prestator-beneficiar, iar nu despre angajator-angajat şi nu sunt

stipulate drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice de muncă fiind menţionat

modalităţi de plată şi preţul sub forma unei remuneraţii.

Faţă de acestea instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor legislaţiei fiscale se consideră

că un asemenea contract este posibil doar pentru o prestaţie unică, ocazională, şi nu pentru

activităţi regulate, desfăşurate pe o perioadă de timp nelimitată sau mai lungă decât cere

prestaţia respectivă.

În privinţa pretinsei presiuni psihice a rămânerii fără venituri, cât şi a existenţei unui

raport de subordonare, simpla existenţă a raportului de subordonare nu înseamnă că un

contract încheiat între două persoane ar fi automat unul de muncă, deoarece un asemenea

raport se întâlneşte (este caracteristic) şi în cazul altor contracte civile sau comerciale.

Astfel, cum este menţionat în cuprinsul contractelor de colaborare încheiate de către

reclamant cu intimată şi care au fost înregistrate sub nr. […]/06.12.2016 şi nr.

[…]/31.12.2016, relevant în cauză este faptul că acestea au fost încheiate pe perioadă

determinată, au produs efecte între părţile semnatare, ca urmare a principiului libertăţii de

voinţă a părţilor, reprezentând legea părţilor conform Codului civil, iar la data formulării

prezentei acţiuni contractul de colaborare nr. […]/2016 şi-a încetat valabilitatea la data de

31.12.2016, respectiv la data de 30.04.2017 contractul de colaborare nr. […]/2016.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept având în vedere dispoziţiile legale

menţionate, instanţa a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A... în contradictoriu

cu intimata S.C. B... S.R.L.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..., schimbarea în tot, în sensul

art. 480 alin. (2) Teza a II-a N.C.pr.civ., pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (6) şi (8),

N.C.pr.civ. şi rejudecând să se dispună constatarea contractelor de colaborare încheiate cu

pârâta: nr. […], din data de 06.12.2016, pe o durată determinată, începând cu data de

06.12.2016, până la data de 31.12.2016; si respectiv: nr. […], din data de 31,12.2016, pe o

durată determinată, începând cu data de 01.01.2017, până la data de 30.04.2017, drept

veritabile contracte de muncă, mascate sub forma de contracte de colaborare.

De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor salariate

restante către acesta, în cuantum minim de 6.200 lei, aferent lunilor decembrie 2016, ianuarie,

februarie şi martie 2017; obligarea pârâtei la înregistrarea contractelor de colaborare, drept

contracte de muncă, la I.T.M Caraş-Severin şi, în consecinţă, la plata tuturor obligaţiilor ce

decurg dintr-un veritabil contract de muncă; actualizarea sumelor datorate cu indicele de

inflaţie, precum şi cu acordarea dobânzii legale, până la data plăţii efective, pentru

următoarele motive:

Instanţa de fond, cu toate că a dat dovadă de o disponibilitate maximă în aflarea

adevărului, a dat o interpretare greşită în ceea ce priveşte capătul de cerere privind

compararea şi constatarea contractelor de colaborare drept variabile contracte de muncă,

contrazicându-se în motivarea de la fila nr. 2 – ultimul alineat, rândul 4 – mijloc, de motivarea

de la fila nr.3, al 6-lea alineat, rândul 2. Relaţiile de subordonare reies din art. 2 „Prestatorul

se obligă să asigure beneficiarului servicii de securitate şi monitorizare…” şi art. 2 alin. 1

65

„servicii de securitate şi monitorizare în funcţie de necesităţile beneficiarului” şi art. 5 pct. 3,

4, 5, 11 din Contractul de colaborare, ataşat cererii de chemare în judecată, a cărui verificare

face obiectul prezentei cereri.

Instanţa de fond nu a constatat aspectul că, nu are calitatea de persoană fizică

autorizată, în sensul art. 3 alin. (2) şi art. 4 din Legea nr. 300/1954, pentru a putea încheia un

contract veritabil de colaborare.

Instanţa a reţinut că s-a ataşat la dosarul cauzei adresa nr. […]/06.03.2017, privind

neplata salariilor restante, însă nu a observat că în paralel cu Contractul de muncă, cu durata

de o oră pe zi, în continuarea acelei ore, reclamantul muncea pentru pârâtă, în baza

contractului de colaborare, în medie minim 12 ore pe tura de lucru, pentru asigurarea pazei

obiectivului, conform graficelor/pontajelor ataşate la dosarul de fon.

Instanţa de fond, nu a ţinut cont de aspectul că, din extrasele de cont ataşate reiese că

pârâta făcea plata, cu titlu de plată salarii şi nicidecum plata contract de colaborare. Astfel,

reclamantul, în calitate de fost angajat al pârâtei, a încheiat cu pârâta un nou contract de

muncă şi două contracte de colaborare, sub presiunea psihică a rămânerii fără sursă de venit în

pragul sărbătorilor de iarnă, astfel: contractul individual de muncă nr. 2311/02.12.2016, în

funcţia de agent de securitate, pe o durată nedeterminată [C, lit. a) din CIM], cu începerea

activităţii de la data de 05.12.2016, cu program de lucru limitat la o oră/zi [lit. H), pct. 2 din

CIM], contract modificat prin act adiţional nr. […]/16.12.2016, privind repartizarea pe ture de

la orele 07:00 la orele 08:00 şi orele 19:00 la orele 20:00; contractele de colaborare nr. […],

din data de 06.12.2016, pe o durată determinată, începând cu data de 06.12.2016, până la data

de 31.12.2016 şi respectiv contractul de colaborare nr. […], din data de 31.12.2016, pe o

durată determinată, începând cu data de 01.01.2017, până la data de 30.04.2017. De

asemenea, a menţionat că nu are calitatea de persoană fizică autorizată, în sensul art. 3 alin. 1

şi art. 4 din Legea nr. 300/2004, fiind încadrat în categoria persoană fizică descrisă în

Decretul nr. 31/1954.

Reclamantul a arătat că a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a prezentului litigiu,

adresându-se în acest sens unui mediator, şedinţa de mediere a care a fost chemată din timp

pârâta, cu menţiunea pretenţiilor reclamantului, având loc la data de 07.11.2017, însă pârâta

neînţelegând să dea curs invitaţiei, sens în care s-a încheiat procesul-verbal nr.

114/07.11.2017, privind prezenţa părţilor la şedinţa de mediere.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 10, 16 alin. (1) şi (2), art. 164 şi următoarele, art.

231, 266 şi următoarele, art. 270, 281 din Legea nr. 53/2003, precum şi dispoziţiile din

Contractul Individual de Muncă, Decretul 31/1954, art. 3 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr.

300/2004, art. 1289 şi următoarele Cod civil, art. 411 alin. (2), art. 242 alin. (2), art. 466 şi

următoarele din Noul Cod de procedură civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Pentru înţelegerea corectă a limitelor învestirii instanţei de apel, cu atât mai mult cu

cât solicitările reclamantului exced cadrului procesual din perspectiva obiectului acţiunii,

Curtea aminteşte că, deşi obiectul acţiunii introductive de instanţă a vizat mai multe capete de

cerere, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 17 aprilie 2018 Tribunalul

Caraş-Severin a disjuns capetele accesorii referitoare la obligarea pârâtei la plata drepturilor

salariale şi la îndeplinirea celorlalte obligaţii ce revin angajatorului în derularea raportului de

66

muncă, rămânând învestită în dosarul supus controlului judiciar cu petitul referitor la

calificarea celor două contracte de colaborare ca fiind contracte de muncă.

Într-adevăr, reclamantul a supus apelului inclusiv încheierea premergătoare din data de

17.04.2018, dar legalitatea sau oportunitatea măsurii de disjungere adoptată prin această

încheiere nu mai poate fi criticată cu succes în prezentul apel, câtă vreme în dosarul nou

format ca urmare a disjungerii, având nr. […]/115/2018, instanţa a pronunţat deja soluţia de

declinare a competenţei în favoarea Judecătoriei Reşiţa, soluţie ce se impune cu autoritate de

lucru judecat, prin efectul art. 430 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, exprimând jurisprudenţa anterioară a instanţei în privinţa naturii

juridice a disjungerii, Curtea apreciază că aceasta reprezintă o măsură de administrare

judiciară care, potrivit art. 465 C.pr.civ., nu poate face obiectul niciunei căi de atac. Deşi

codul nu defineşte sfera măsurilor de administrare judiciară, acestea reprezintă acele măsuri

de ordin organizatoric menite să asigure părţilor cadrul unei bune desfăşurări a actului de

justiţie, astfel încât acestea să poată beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca

serviciu public şi de accesul la instanţă atât din punct de vedere procedural, cât şi substanţial.

Acestea fiind în linii mari premisele de fapt şi de drept ale cauzei de faţă, prin

raportare la dispozițiile art. 476 C.pr.civ., instanța de apel va statua în fapt și în drept, ca

urmare a caracterului devolutiv al acestei căi de atac, doar asupra capătului de cerere cu care

prima instanţă a rămas învestită în litigiul pendinte.

În consecinţă, Curtea constată că reclamantul A… a învestit instanţa cu o acţiune în

constatarea raportului de muncă derulat între părţi, urmărind recunoaşterea jurisdicţională a

tuturor drepturilor legale derivând din desfăşurarea raporturilor de muncă, raporturi încetate

anterior sesizării instanţei. În esenţă, reclamantul a arătat că a prestat muncă în favoarea

societăţii pârâte B... SRL, activitatea sa integrală nefiind însă atestată printr-un contract

individual de muncă încheiat în formă scrisă, ci societatea pârâtă a recurs la mecanismul

încheierii unui contract de muncă pe durată parţială de o oră pe zi, pentru restul activităţii

desfăşurate de reclamant fiind încheiat un contract de colaborare între părţi.

Prin raportare la decizia nr. 37/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în

dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea constată că, din punct de vedere procesual, o astfel

de acţiune în constatare este admisibilă, fiind guvernată sub aspectul probaţiunii de regulile

specifice acţiunii în constatare şi sustrasă exigenţelor formale stabilite de art. 16 Codul

muncii.

Verificând istoricul raporturilor juridice derulate între părţi, instanţa constată că

reclamantul a avut calitatea de angajat al societăţii pârâte pe postul de agent de securitate,

izvorul raportului de muncă constituindu-l contractul individual de muncă nr. […]/02.12.2016

încheiat pe durată nedeterminată cu program de lucru limitat la o oră pe zi, contract modificat

prin actul adiţional nr. […]/02.12.2016 privind repartizarea pe ture, de la orele 07:00 la orele

08:00, respectiv 19:00-20:00. La data de 06.12.2016 părţile au încheiat contractul de

colaborare nr. 1267, având ca obiect asigurarea de către reclamant, în calitate de prestator, a

serviciilor de securitate şi monitorizare în favoarea pârâtei beneficiare. Contractul de

colaborare a fost încheiat pe o perioadă determinată, urmând să producă efecte începând cu

data de 06.12.2016 până în data de 31.12.2016. La expirarea acestei perioade părţile au

67

încheiat un nou contract de colaborare, nr. […]/31.12.2016, având acelaşi obiect, durata de

derulare a acestei ultime convenţii încadrându-se în intervalul 01.01.2017-30.04.2017.

Curtea este chemată să statueze asupra naturii juridice a raporturilor desfăşurate între

părţile prezentului dosar, în condiţiile în care reclamantul susţine că a prestat muncă în

favoarea societăţii pârâte în cadrul unor raporturi specifice de dreptul muncii, susţinere

necontestată de societatea pârâtă care, deşi a recepţionat personal citaţiile comunicate pe

parcursul judecăţii, a manifestat o atitudine pasivă, neprezentându-se în instanţă şi

necomunicând un punct de vedere în raport de alegaţiile reclamantului.

Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că instanţa de

fond a interpretat în mod eronat contractul de colaborare dedus judecăţii, apreciind că acesta

nu se supune prevederilor Codului muncii, ci celor ale Codului civil, bazându-se în principal

pe sintagmele şi expresiile utilizate în redactarea clauzelor contractuale. Or, Curtea apreciază

că interpretarea unui act juridic, inclusiv din perspectiva naturii sale juridice, trebuie realizată

nu prin raportare la sensul literal al termenilor, ci în funcţie de voinţa concordantă a părţilor,

astfel cum dispune în mod expres art. 1266 C.civ.

Voinţa părţilor rezultă din manifestarea exterioară a conduitei lor, concretizată în cazul

de faţă în prestarea de către reclamant în favoarea societăţii pârâte a serviciilor unice de

securitate, însă în baza unor acte juridice diferite care au coexistat, respectiv contractul

individual de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, dar cu program parţial de o oră pe zi

şi contractul de colaborare prin care s-a justificat prestarea în continuare a activităţii peste

programul de o oră pe zi inserat în contractul de muncă. Aşadar, activitatea prestată este

identică, dar raporturile juridice de muncă au fost limitate la o oră, deşi timpul alocat prestării

aceloraşi servicii a fost în fapt mai mare.

Pentru a evidenţia perioada de timp în care reclamantul a prestat muncă şi s-a aflat la

dispoziţia societăţii pârâte, reclamantul a depus foi colective de prezenţă aferente lunilor

decembrie 2016 – aprilie 2017 în care este evidenţiat timpul alocat prestării activităţilor

desfăşurate de reclamant în baza ambelor contracte, ceea ce denotă atât continuitatea

activităţii desfăşurate, cât şi similitudinea serviciilor prestate. Foile colective depuse poartă

semnătura şefului de obiectiv C... şi chiar dacă nu conţin parafa societăţii pârâte, instanţa va

considera ca fiind dovedite aspectele reliefate în aceste scripte, câtă vreme societatea pârâtă

nu le-a contestat şi nici nu a prezentat alte pontaje care să ateste o altă stare de fapt.

Totodată, instanţa va avea în vedere extrasul de cont depus la dosar de către reclamant,

în care sunt evidenţiate operaţiunile financiare derulate pe contul reclamantului în perioada

vizată, în care remuneraţia aferentă serviciilor prestate apare a-i fi achitată cu titlu de drepturi

salariale. În mod corespunzător, se va acorda relevanţă juridică sub aspect probator şi adresei

nr. 781/06.03.2017 emisă de societatea pârâtă, prin care aceasta aduce la cunoştinţa propriilor

angajaţi obţinerea fondurilor financiare necesare achitării integrale a drepturilor salariale

aflate în plată până la data de 31 ianuarie 2017, inclusiv a restanţelor, cu solicitarea de a

asigura serviciile de pază şi securitate în mod corespunzător, aşa cum au fost stabilite prin

planurile de pază de la obiectivele beneficiare. Or, reclamantul a depus la dosarul cauzei

procesele-verbale încheiate în perioada decembrie 2016-martie 2017 de predare-primire a

postului de pază la obiectivul Enel-B.H., rezultând aşadar că acesta face parte din categoria

68

angajaţilor SC B… SRL, destinatari ai informaţiilor cuprinse în adresa emisă de societatea

pârâtă în calitate de angajator.

În sfârşit, atitudinea pasivă de care a dat dovadă pârâta pe tot parcursul procesului, în

condiţiile în care s-a dovedit că a recepţionat toate actele procedurale comunicate de instanţă,

fapt atestat prin semnătura şi parafa aplicate pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare

şi comunicare, va fi sancţionată de către instanţă, cu atât mai mult cu cât, pârâta fiind atrasă

într-un litigiu supus jurisdicţiei muncii, în calitate de angajator, sarcina probei îi revenea,

conform art. 272 C.muncii.

În consecinţă, coroborând înscrisurile depuse la dosar cu prezumţia judiciară derivată

din neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei prevăzute de art. 272 C.muncii, de a depune

documentele existe în arhiva proprie şi de a propune probe concludente în elucidarea deplină

a împrejurărilor deduse analizei instanţei, Curtea va concluziona că întreaga activitate prestată

de reclamant în favoarea societăţii pârâte este specifică unui raport tipic de muncă. Va

concluziona că în mod nelegal societatea pârâtă a ales să mascheze raportul de muncă

desfăşurat, îmbrăcându-l în haina unui contract civil de colaborare, deşi nu s-a dovedit că

reclamantul ar fi avut calitatea de persoană fizică autorizată sau pregătirea şi expertiza

necesară care să justifice încheierea unui contract de colaborare pentru un proiect punctual cu

caracter ocazional. Dimpotrivă, raportul de muncă s-a caracterizat printr-o relaţie de

subordonare, împrejurare ce reiese cu evidenţă din analizarea obligaţiilor asumate de

reclamant şi inserate în contractul de colaborare, printre care se numără şi obligaţia de a

cunoaşte şi respecta regulamentele de ordine interioară ale societăţii pârâte, obligaţie specifică

salariaţilor care trebuie să respecte normele de conduită obligatorii cuprinse în regulamentele

interne, ce constituie expresia puterii de directivare a angajatorului. În acelaşi timp,

prevederea în contractul de colaborare a menţiunii reţinerii la sursă şi plăţii de către societatea

pârâtă a impozitului pe venit datorat de către reclamant reprezintă un alt indiciu ce

consolidează prezumţia judiciară a existenţei exclusiv a unui raport de muncă între părţile

litigante.

În concluzie, având în vedere că suntem în prezenţa unui raport juridic bilateral, cu

caracter personal, caracterizat printr-un mod specific de subordonare a reclamantului faţă de

beneficiarul muncii prestate, că serviciile oferite au fost remunerate printr-o contraprestaţie

salarială, Curtea va aprecia că cele două contracte de colaborare încheiate având nr.

[…]/06.12.2016, respectiv nr. […]/31.12.2016 reprezintă veritabile contracte de muncă.

Faptul că acest raport juridic de muncă nu a cunoscut o consacrare scriptică

corespunzătoare nu constituie un impediment în recunoaşterea sa retroactivă, câtă vreme

însăşi instanţa supremă a depăşit obstacolul reprezentat de nerespectarea formei scrise a

contractului individual de muncă prevăzută ad validitatem de art. 16 C.muncii şi a statuat prin

decizia nr. 37/2016 pronunţată în dezlegarea unor chestiuni de drept că, în ipoteza

neîndeplinirii de către părţi a obligaţiei de încheiere a contractului individual de muncă în

formă scrisă, persoana fizică care a prestat muncă pentru şi sub autoritatea celeilalte părţi are

deschisă calea acţiunii în constatarea raportului de muncă şi a efectelor acestuia şi în situaţia

în care respectivul raport de muncă a încetat anterior sesizării instanţei.

Prima instanţă a ajuns la o soluţie diametral opusă celei ce rezultă din considerentele

prezentate, motiv pentru care, în temeiul art. 480 alin. (1) şi (2) C.pr.civ., se impune admiterea

69

apelului şi schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii formulată de

reclamantul A..., instanţa urmând să constate că cele două contracte de colaborare având nr.

[…]/06.12.2016, respectiv nr. […]/31.12.2016 reprezintă veritabile contracte de muncă.

Reţinând culpa procesuală a societăţii pârâte, în temeiul art. 453 C.pr.civ. instanţa a

obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanţă, în cuantum

de 200 lei, reprezentând onorariu de avocat, în apel nefiind depusă dovada cheltuielilor de

judecată solicitate. Instanţa nu a acordat contravaloarea cheltuielilor de deplasare solicitate de

reprezentantul reclamantului, în condiţiile în care solicitarea nu a fost însoţită de dovezi şi

explicaţii corespunzătoare referitoare la perioada în care au fost efectuate cheltuielile

respective, distanţa parcursă, cantitatea de combustibil necesară parcurgerii distanţei avute în

vedere ş.a.

13. Dobânda penalizatoare. Anatocismul. Posibilitatea acordării dobânzilor

penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar

O.G. nr.13/2011 – art. 1 şi art.8

Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și

penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri

financiar-fiscale în domeniul bancar, definește distinct în art. 1 alin. (2) dobânda

remuneratorie și în art. 1 alin. (3) dobânda penalizatoare, iar în art. 8 reglementează faptul

că dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale

încheiate în acest sens, după scadența lor, dar cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se

pot capitaliza și pot produce dobânzi. În consecinţă, nu este admisibilă aplicarea

anatocismului decât în situaţia dobânzilor remuneratorii.



rezumată de judecător dr. Carmen Puşa Pârvulescu)

Prin Sentinţa civilă nr. 640/27.04.2018, pronunţată în dosarul nr. […]/30/2017,

Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâţii

Ministerul Justiţiei Bucureşti, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Alba.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr.

2369/PI/2014 a Tribunalului Timiş, pronunţată în dosarul nr. […]/30/2014, irevocabila prin

Decizia civilă nr. 142/2015 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă în parte acţiunea

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii, aceştia fiind obligaţi la plata în favoarea

reclamantei a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale aferente creanţelor cuvenite

reclamantei cuprinse în Sentinţa civilă nr. 164/2008 a Tribunalului Alba, Sentinţa civilă nr.

97/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, Sentinţa civilă nr. 707/2009 şi Sentinţa civilă nr. 96/2008

ale Tribunalului Sibiu.

70

Reclamanta prin cererea de chemare în judecată solicită acordarea unor dobânzi

penalizatoare la dobânzile stabilite prin Sentinţa civilă nr. 2369/PI/2014 a Tribunalului Timiş,

iar problema esenţială în soluţionarea cauzei derivă din posibilitatea acordării dobânzilor

penalizatoare la dobânzile stabilite anterior printr-un titlu executoriu judiciar, aceste ultime

dobânzi fiind acordate la un capital stabilit prin alte titluri executorii.

Daunele-interese moratorii din Sentinţa civilă nr. 2369/PI/2014 a Tribunalului Timiş

pentru executarea cu întârziere a creanţelor recunoscute prin titluri executorii au caracterul

unor prestaţii succesive şi sunt datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi

calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe, fiind

acordate sub forma dobânzii legale penalizatoare, aşa cum s-a stabilit obligatoriu prin Decizia

nr. 7/27 aprilie 2015 a Completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în speţă, sunt dobânzi penalizatoare cele datorate de către debitorul obligaţiei

băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată la scadenţă, astfel cum acestea sunt definite

de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Acestea sunt esenţial distincte de

dobânzile remuneratorii, legiuitorul stabilind că ele pot avea un regim juridic diferit de cel al

dobânzilor remuneratorii, în condiţiile în care legea le diferenţiază. În acest sens, prin art. 1

alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 se stabileşte că dacă nu se precizează altfel,

termenul dobândă din prezenta ordonanţă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda

penalizatoare.

Art. 1489 alin. (2) din Codul civil stabileşte că dobânzile scadente produc ele însele

dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în

lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. Art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr.

13/2011 dispoziţii statuează: ,,Cu toate acestea, dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi

pot produce dobânzi”, astfel ca din coroborarea art. 1.489 alin. (2) din Codul civil cu art. 8

alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 rezultă că legiuitorul a înţeles să nu confere

posibilitatea acordării dobânzii penalizatoare la dobânda legală anterior acordată tot cu

caracter penalizator.

În acest context, instanţa de fond a constatat că posibilitatea dobânzilor remuneratorii

de a produce dobânzi, prevăzută la art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011

coroborat cu art. 1489 alin. (2) din Codul civil, exclude aplicarea acestor dispoziţii şi

dobânzilor penalizatoare, adică celor care compun pretenţia dedusă judecăţii prin acţiune.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta A..., prin care

arată că, deşi se află în posesia unui titlu executoriu, debitorii pârâţi nu au înţeles să îşi

execute obligaţia şi să achite în întregime sumele datorate, ci dimpotrivă au invocat

dispoziţiile art. 34 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 83/2014 actualizată, ce prevăd că plata şi a

sumelor având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale

pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor

drepturi salariate personalului din sectorul bugetar se face eşalonat conform alin. (I) al

aceluiaşi articol, pe o perioada de 5 ani.

De asemenea, prin art. 34 alin. (2) din OUG nr. 83/2014 completată de Legea nr.

71/2015, s-a prevăzut că procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (l) se aplică şi în ceea

ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotă rari judecătoreşti devenite executorii între

71

01.01.2015-31.12.2015 având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma

dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, însă în ceea ce mă priveşte

sunt în posesia unui titlu executoriu din 2014. Cu privire la problema plăţii creanţelor înscrise

în titlurile executorii, amânată şi eşalonată prin mai multe acte normative (OUG nr. 71/2009,

modificată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, Legea nr. 230/2011) Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în mai multe rânduri, prin intermediul recursurilor în interesul

legii sau al dezlegărilor de probleme de drept. Chiar dacă soluţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie vizează alte acte normative decât cele care au la baza eşalonarea la plată invocată prin

prezenta acţiune, trebuie avute în vedere considerentele deciziilor ICCJ, care conţin dezlegări

de drept ale unor probleme de principiu, cu atât mai mult cu cât soluţia legislativă este

identică.

Astfel, prin Decizia nr. 2/17.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţiei

- Completul competent să judece recursul în interesul legii în dosar nr. 21/2013 s-a statuat că:

în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1531 alin.

(1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil,

republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma

dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect

acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri

executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar,

aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Se reţine în considerentele acestei decizii că deşi nu se contestă împrejurările care au

justificat măsurile promovate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în scopul

menţinerii echilibrului bugetar, măsuri care nu au afectat substanţa dreptului creditorilor,

acestea nu înlătură de plano aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, sub

aspectul acordării daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Atât timp cât

repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii

efective suferite de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit

(lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea

efectivă [în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţa a Guvernului nr. 71/2009], iar nu

şi beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a

prejudiciului

Prin Decizia nr. 7/27.04.2015 pronunţată în dosarul nr. 16/1/2014/HP/C pronunţată de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

publicată în Monitorul Oficial nr. 461/26.06.2015 s-a statuat în sensul că: Plăţile voluntare

eşalonate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume

prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din

sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu

executoriu nu întrerup termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru daunele

interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare. Se reţine în considerentele acestei decizii

că daunele-interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru executarea cu întârziere a

creanţelor recunoscute prin titluri executorii, au caracterul unor prestaţii succesive şi sunt

72

datorate pentru întreaga perioadă de executare cu întârziere şi calculate pentru fiecare zi de

întârziere, cu începere de la data scadenţei acestor creanţe. în acest caz sunt relevante şi

prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, fiecare zi de întârziere în executare generând o

prescripţie distinctă a dreptului la acţiune cu privire la aceste prestaţii succesive. Ca atare,

creditorii sunt îndreptăţiţi la daune-interese moratorii pentru o perioadă de 3 ani anterioară

introducerii cererii de plata a dobânzii, al căror cuantum va fi stabilit în funcţie de plăţile

eşalonate efectuate în executarea creanţelor din titlurile executorii. Totodată se mai reţine şi

că recunoaşterea expresă sau tacită de către debitori a dreptului creditorilor la plata daunelor-

interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare pentru neexecutarea titlurilor executorii

prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 nu s-a realizat prin adoptarea

acestui act normativ şi, în atare situaţie, nu a operat prin reglementarea respectivă o

întrerupere a dreptului de a cere plata acestor daune.

Prin Decizia nr. 21/22.06.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-

completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. […]/1/2015 s-a statuat că în

interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1079 alin. (2) pct. 3 din Codul civil de la 1864 şi art.

1523 alin. (2) lit. d) din Codul civil raportat la art. 166 alin. (1) şi (4) din Codul muncii,

republicat, cu modificările şi completările ulterioare [art. 161 alin. (1) şi (4) din Codul muncii

în forma anterioară republicării) şi art. 1088 Cod civil de la 1864, art. 2 din OG nr. 9/2000,

aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 din OG nr.

13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările şi completările ulterioare şi art.

1535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a

obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii

acţiunii. Caracterul executoriu al hotărârilor judecătoreşti nu poate fi înlăturat prin actele

normative ulterioare, prin care a fost eşalonată plata creanţei şi prin care s-a dispus

suspendarea executărilor silite. Instituţia suspendării executării nu poate opera decât în

legătură cu hotărâri susceptibile a fi puse în executare.

Potrivit art. 1535 din Noul Cod civil, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la

scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în

cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească

vreun prejudiciu, in acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de

creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora

dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil

înainte de scadenţă. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală,

creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune interese pentru repararea integrală a

prejudiciului suferit. Totodată, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce

alcătuiesc creanţa cuprinsă în titlurile executorii, daunele interese pentru întârzierea executării

sunt reglementate şi prin dispoziţiile speciale ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 -

Codul muncii, potrivit cu care: întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia

poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea

prejudiciului produs angajatului.

Din coroborarea acestor norme cu incidenţă în cauză, se deduce fără echivoc că, în

speţă, dreptul creditorului la obţinerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligaţiei la

timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum

73

emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflaţiei a

sumelor datorate iniţial; o astfel de actualizare antrenează şi ea răspunderea debitorului pentru

neexecutarea la timp a obligaţiei de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.

Dacă actualizarea la inflaţie are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii

creanţei la valoarea ei reală, în aceeaşi expresie economică din momentul stabilirii ei (deci,

înăuntrul noţiunii de lucru cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel,

interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa,

efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbeşte despre daunele interese

moratorii, discuţia este plasată pe tărâmul unei reparaţii a prejudiciului creat prin neexecutarea

la timp a creanţei băneşti, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii

aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.

Aşadar, dobânzile legale, accesorii ale creanţei, i se cuvin ca daună moratorie, ele

având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate,

în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanţei la inflaţie. Astfel, reclamanta este

îndreptăţită să primească daunele-moratorii datorate neexecutării la timp a obligaţiei, iar

aceste daune îmbracă forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate

cuprinde decât dobânda legală. Nivelul dobânzii legile a fost stabilit, de asemenea, prin lege

(OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, în vigoare până la data

de 1 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă OG nr. 13/2001).

OG nr. 13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii

băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar,

întăresc această distincţie, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât şi dobânda

penalizatoare.

De asemenea, apelanta solicită instanţei a avea în vedere că interpretarea dispoziţiilor

legale menţionate anterior, conduce la concluzia că dobânda legală (circumscrisă noţiunii de

daune interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este

plătită la scadenţă şi independent de existenţa sau inexistenţa culpei debitorului (existenţa

unei ordonanţe de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea reclamanţilor la

plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătoreşti, acest act

normativ având ca efect numai amânarea executării obligaţiei), indiferent dacă este sau nu

prevăzută în vreun contract încheiat între părţi; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este

condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens, indiferent cine este debitorul (persoană

juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) şi fără a fi necesar a se face dovada

îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condiţiile răspunderii

civile au fost verificate cu ocazia judecăţii iniţiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal,

iar existenţa noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii

sumelor datorate, este prezumată de dispoziţiile legale menţionate anterior).

Apelanta mai arată că, este îndreptăţită la cuantumul dobânzii penalizatoare ce va fi

calculată, după intrarea în vigoare a OG nr. 13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă

penalizatoare care este definită de art. 1 alin. (3) ca fiind dobânda datorată de debitorul

obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Chiar dacă

reeşalonarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii, poate fi privită ca o formă de

executare succesivă, în condiţiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept

74

a executării silite şi depăşeşte o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, aceasta nu mai

răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi

menţinerea unui just echilibru al intereselor în discuţie. De altfel, în condiţiile în care,

debitorul nu a avut acordul creditorului, la eşalonarea plăţii, această plată nu se putea efectua

eşalonat prin ordonanţe succesive.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1535 şi 1536 din Noul Cod civil,

art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 Codul muncii, OG nr. 13/2001 privind dobânda legală

remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor

măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Pârâtul-intimat Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea apelului ca nefondat.

Aşa cum este cunoscut, plata sumelor datorate de Ministerul Justiţiei conform titlurilor

executorii s-a realizat cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în OUG nr. 71/2009,

în acest sens adoptându-se HG nr. 422/2010, HG nr. 257/2012, HG nr. 598/2012, HG nr.

954/2012, HG nr. 1169/2012, HG nr. 149/2013, HG nr. 355/2013, HG nr. 697/2013, HG nr.

977/2013 şi HG nr. 248/2014, HG nr. 551/2014, HG nr. 870/2014, HG nr. 1105/2014 şi OUG

nr. 83/2014, HG nr. 195/2015, HG nr. 517/2015 şi OUG nr. 83/2014 şi OUG nr. 47/2015. (...)

Aşadar, contrar celor susţinute de apelantă, creanţa reprezentând dobânda datorată în

baza hotărârii menţionate de aceştia nu este exigibilă, nefiind ajunsă la scadenţă, legiuitorul

prevăzând şi pentru dobânzile legale obţinute prin hotărâri judecătoreşti o procedură de plată

eşalonată.

Pe de altă parte, se arată că în mod corect instanţa de fond a stabilit natura dobânzii

acordate prin Sentinţa civilă nr. 2369/2014 şi a făcut distincţie între dobânzile remuneratorii şi

cele penalizatoare.

Cu privire la natura dobânzilor, această chestiune a fost lămurită prin Decizia nr. 7/27

aprilie 2015 a Completului pentru dezlegare unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr.

461/26 iunie 2015, care prevede expres daunele-interese moratorii pentru plata eşalonată se

acordă sub forma dobânzii penalizatoare. Pe cale de consecinţă, despăgubirile acordate prin

Sentinţa civilă nr. 2369/2014 pot fi asimilate doar dobânzilor penalizatoare.

În schimb, potrivit art. 18 alin. (3), Cap. VI din OG nr. 13/2011, odată cu intrarea în

vigoare a noului Cod civil, au devenit aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (3) din OG nr.

13/2011, care prevăd, prin excepţie de la regula după care dobânda se va calcula numai la

cuantumul sumei împrumutate, că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza şi pot produce

dobânzi.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, aceste dispoziţii au prevăzut exclusiv

anatocismul dobânzii remuneratorie şi mai mult, numai ca pe o posibilitate, iar nu automat,

prin efectul legii. Aşadar, ţinând cont de raportul dintre art. 1489 alin. (2) din Codul civil şi

art. 8 alin. (3) din OG nr. 13/2011, care este cel dintre norma generala şi norma specială,

primul text completându-se cu cel de-al doilea, concluzia este că pot fi solicitate în instanţă, în

lipsă de contract sau prevedere legală expresă, doar dobânzile aferente unor dobânzi

remuneratorii, deoarece doar pentru acestea legea dispune posibilitatea capitalizării şi

producerii de noi dobânzi.

În drept, dispoziţiile art. 471 alin. (5), art. 480 alin. (2) din NCPC.

75

Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a

actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Prezentul litigiu este generat de solicitarea reclamantei de acordare a unor dobânzi

penalizatoare la dobânzile stabilite prin sentinţă civilă nr. […]/PI/2014 a Tribunalului Timiş,

solicitarea fiind formulată în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel

Alba-Iulia şi Tribunalul Alba.

Aşa cum în mod judicios a constatat prima instanţă, prin sentinţă civilă nr.

[…]/PI/2014 a Tribunalului Timiş pronunţată în dosarul nr. […]/30/2014, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 142/2015 a Curţii de Apel Timişoara a fost admisă în parte acţiunea

reclamantei, dispunându-se obligarea pârâților la plata în favoarea reclamantei a daunelor

moratorii sub forma dobânzii legale aferente creanţelor cuvenite reclamantei cuprinse în

sentinţa civilă nr.164/2008 a Tribunalului Alba, sentinţa civilă nr. 97/2008 a Curţii de Apel,

sentinţă civilă nr. 707/2009 a Tribunalului Sibiu şi sentinţă civilă nr. 96/2008 a Tribunalului

Sibiu.

Se constată că daunele moratorii stabilite potrivit sentinţei civile nr. 2369/PI/2014 a

Tribunalului Timiş au fost acordate pentru executarea cu întârziere a creanţelor recunoscute

prin titluri executorii, fiind calculate pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la data

scadenţei acestor creanţe, acestea fiind acordate sub forma dobânzii penalizatoare, conform

deciziei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 7/2015 pronunțată de Completul

pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, iar în speţă reclamanta solicită capitalizarea

dobânzii (dobândă la dobândă).

Sub acest ultim aspect, art. 1489 Cod civil prevede că: „(2) Dobânzile scadente produc

ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o

prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din urmă caz, dobânzile curg

numai de la data cererii de chemare în judecată”. Or, cum, în speță, un contract între părți nu

există, se impune a stabili dacă legea prevede anatocismul.

În acest sens, O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare

pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în

domeniul bancar, definește distinct în art. 1 alin. (2) dobânda remuneratorie și în art. 1 alin.

(3) dobânda penalizatoare, iar în art. 8 prevede: „(1) Dobânda se va calcula numai asupra

cuantumului sumei împrumutate. (2) Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot

produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor,

dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an. (3) Cu toate acestea, dobânzile

remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi”.

Rezultă din textul de lege că dobânzile penalizatoare nu pot produce dobânzi, ci, în

condițiile art. 8 alin. (3) din OG nr. 13/2001, doar cele remuneratorii.

De altfel, în acelaşi sens se observă că este şi aprecierea expusă de Înalta Curte de

Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr.

87/20.11.2017, în care se arată, la paragraful 74, că „dispozițiile art. 8 alin. (3) nu

reglementează anatocismul dobânzii penalizatoare”. Astfel, deși prin Decizia nr. 87/2017

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins sesizarea ca inadmisibilă, totuși în considerentele

hotărârii a statuat că nu este admisibilă aplicarea anatocismului (dobânzi penalizatoare

76

calculate la alte dobânzile penalizatoare), doar dobânzile remuneratorii putând produce

dobânzi.

În mod evident, prin titlul executoriu s-a stabilit obligația de plată a dobânzilor datorită

întârzierii în plata drepturilor salariale la scadență (astfel cum a fost eșalonată aceasta),

rezultând că natura acestor drepturi este aceea de dobândă penalizatoare. Că este așa, rezultă

fără dubiu din paragrafele 71 și 72 ale aceleiași decizii a Înaltei Curți: „Sunt dobânzi

penalizatoare - și numai acestea pot constitui obiectul litigiului - cele datorate de către

debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență, astfel cum

acestea sunt definite de art. 1 alin. (3) din OG nr. 13/2011…autorul sesizării, vrând să

lămurească, pe calea procedurii pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în esență,

admisibilitatea aplicării dobânzii penalizatoare la dobânda legală anterior acordată tot cu

caracter penalizator (...) ”.

Ca urmare, față de dispozițiile legale anterior analizate, dar și de statuarea obligatorie a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea apreciază că nu există nici un temei legal pentru

acordarea dobânzii la dobânda penalizatoare obținută de apelanta-reclamanta prin hotărârile

indicate, motiv pentru care în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. (1) Cod procedură civilă va

respinge apelul, menţinând soluţia primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

14. Obligaţia angajatorului de eliberare a unei adeverinţe–tip privind condiţiile

de muncă şi vechimea, precum şi cu privire la stabilirea mediei veniturilor totale brute

pe ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare

Codul Muncii: 40 alin. (2) lit. h)

Legea nr. 94/1992: art. 7 şi Anexa nr. 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei

de serviciu conform prevederilor

Pentru a hotărî asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată, instanţa are de

verificat nu numai normele de drept comun în materie, reprezentate de art. 40 alin. (2) lit. h)

din Codul muncii, referitoare la obligaţia generală a angajatorului de a elibera salariatului

documente în legătură cu actuala sau fosta calitate a acestuia, ci şi analizarea condiţiilor

speciale în care o astfel de adeverinţă-tip poate fi eliberată. Prin completarea Adeverinţei-tip

prevăzută in Anexa nr. 2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu conform

prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, astfel

cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 7/2016 şi Legea nr. 145/2017, aprobate

prin Ordinul nr. 285/2016, angajatorul certifică practic faptul că fosta sa salariată

îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 94/1992, pentru acordarea pensiei de serviciu

solicitată.




77

Prin Sentinţa civilă nr. 1771/15.12.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

[…]/30/2017*, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A..., împotriva pârâtei Curtea de

Conturi a României, care a fost obligată să emită o adeverinţă privind condiţiile de muncă şi

de vechime ale reclamantei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta a ocupat

funcţia de auditor public în cadrul Curţii de Conturi a României, iar prin cererea înregistrată

sub nr. […]/N.V./25.05.2016, reclamanta a solicitat fostului angajator eliberarea unei

adeverințe-tip privind condițiile, vechimea în muncă şi media veniturilor totale brute pe

ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare utilizată la stabilirea pensiei de

serviciu, conform art. 7 din Anexa 2 - Ordinul nr. 285/138/2016 privind aprobarea Normelor

cu privire la stabilirea pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții de Conturi, astfel cum a fost modificată și completată prin

Legea nr. 7/2016.

Prin adresa nr. […]/13.06.2016, pârâta i-a răspuns reclamantei că, în conformitate cu

art. 51 din Legea nr. 94/1992 modificată şi completată, solicitarea nu poate fi soluționată

favorabil.

Împotriva acestei adrese, reclamanta a formulat plângere prealabilă, soluționată de

pârâtă prin răspunsul trimis sub nr. […]/22.11.2016, în care reiterează motivele refuzului

eliberării adeverinței, comunicat anterior prin Adresa nr. […]/13.06.2016, menționând că

reclamanta nu poate beneficia de pensia de serviciu.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta şi-a menținut aceeași poziție de refuz, motivat de

faptul ca ar fi in imposibilitate de a elibera adeverința, invocând ca temei de drept art. 51 alin

8 din Legea 94/1992 modificată si completată.

Raportat la prevederile art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii,

instanța de fond a reţinut că legea (codul muncii) nu lasă angajatorului posibilitatea de a

aprecia interesul sau admisibilitatea solicitării salariatului sau al fostului salariat de a obține

documentul care atestă calitatea de salariat și drepturile salariale ale acestuia. În consecință, s-

a apreciat că acţiunea de faţă nu are ca obiect contestarea unui document prin care s-au stabilit

drepturile salariale ale reclamantei, ci eliberarea unei adeverințe care să ateste contribuția

reținută pentru pensia suplimentara. Inadmisibilitatea acțiunii este neîntemeiată, întrucât

angajatorul este obligat să elibereze documentele menționate indiferent de interesul

angajatului în acest sens. Din alte punct de vedere, s-a reţinut că inadmisibilitatea acțiunii este

neîntemeiată și din cauză că potrivit deciziei cu nr. 19/2012 pronunțate în soluționarea unui

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție: „sporurile și alte venituri

suplimentare realizate anterior datei de 1 aprilie 2001 vor fi luate în considerare la stabilirea și

recalcularea pensiilor din sistemul public dacă au fost incluse în baza de calcul conform

legislației anterioare, sunt înregistrate în carnetul de muncă sau în adeverințele eliberate de

unități, conform legislației în vigoare, și pentru acestea s-a plătit contribuția de asigurări

sociale”.

În consecință, în funcție de elementele cuprinse în adeverințele eliberate se va stabili

cuantumul pensiei la care este îndreptățită reclamanta, acest lucru rămânând însă să fie stabilit

de Casa Județeană de Pensii sau eventual de instanța de judecată și nu de angajator. Măsura în

care aceste venituri cuprinse în adeverință vor fi ulterior valorificate, în vederea stabilirii

78

pensiei reclamantei, cade în competența Casei Județene de Pensii investite cu cererea de

stabilire sau recalculare a pensiei și eventual, în caz de litigiu, a instanței de asigurări sociale

competente, aceasta neputând fi tranșată în prezentul litigiu, în care angajatorul este obligat să

pună la dispoziția salariatului o adeverință privind salariul său, cu toate componentele

acestuia.

Din acest motiv și stabilirea dacă respectivele venituri au făcut parte din baza de calcul

a pensiei potrivit legislației anterioare cade exclusiv în sarcina Casei Județene de Pensii și

eventual a instanței de asigurări sociale.

Instanța de fond a constatat că în baza articolelor menționate reclamanta este

îndreptățită la eliberarea adeverinței solicitate, nefiind imputabil acesteia în niciun fel efortul

pe care trebuie să îl facă instituţia pârâtă pentru a-i elibera această adeverință, iar pentru

instituţia pârâtă aceasta este o obligație legală pe care trebuie să o respecte.

În consecință, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantă în temeiul art. art. 34

alin. (5) și art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel in termenul legal pârâta Curtea de Conturi a

României, solicitând schimbarea în tot a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii acţiunii

ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de apel, sentinţa civilă a fost criticată pentru nelegalitate şi

netemeinicie.

Astfel, apelanta, sub aspectul netemeiniciei sentinţei civile apelate, a arătat că prima

instanţă în mod greşit a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii,

întrucât prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea unei

adeverinţe-tip, conform dispoziţiilor art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată de Legea

nr. 7/2016, şi nicidecum nu s-a solicitat eliberarea unei adeverinţe „care să ateste activitatea

desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în

specialitate”, conform dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul muncii.

În al doilea rând, pârâta a arătat că nu pot fi reţinute ca întemeiate considerentele

primei instanţe potrivit cărora „legea (codul muncii) nu lasă angajatorului posibilitatea de a

aprecia interesul sau admisibilitatea solicitării salariatului sau al fostului salariat de a obţine

documentul care atestă calitatea de salariat şi drepturile salariate ale acestuia”. Aceste

considerente sunt contrazise de dispoziţiile art.51 alin. (14) din Legea nr.94/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, modificată şi completată de Legea

nr.7/2016, în conformitate cu care pârâta este unica responsabilă de veridicitatea „elementelor

necesare stabilirii pensiei de serviciu prevăzute de prezenta lege referitoare la vechimea în

funcţia de auditor public extern şi baza de calcul al pensiei".

Ca atare, contrar considerentelor primei instanţe, prin eliberarea unui astfel de

document se stabileşte că intimata-reclamantă are dreptul să obţină o pensie de serviciu,

eliberarea documentului neînsemnând că în funcţie de elementele cuprinse în adeverinţele

eliberate se va stabili cuantumul pensiei la care este îndreptăţită reclamanta, acest lucru

rămânând însă să fie stabilit de Casa Judeţeană de Pensii sau eventual de instanţa de judecată,

aşa cum greşit reţine prima instanţă.

79

Este evident că pârâta, în raport de dispoziţiile art. 51 alin.(14) din Legea nr. 94/1992,

este în imposibilitatea de a elibera un astfel de document, dovedit fiind faptul că intimata-

reclamantă nu îndeplineşte condiţiile legale, atrage răspunderea Curţii de Conturi.

Astfel, prin dispoziţiile art. 51 alin. (8) din Legea nr.94/1992, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, legiuitorul prevede în mod expres că dispoziţiile Legii

nr. 7/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii de Conturi, nu se aplică persoanelor, care, la data îndeplinirii condiţiilor

standard de pensionare prevăzute de legislaţia în vigoare privind sistemul public de pensii, au

o altă ocupaţie decât funcţia de auditor public extern la Curtea de Conturi.

Prin urmare, analizând cele expuse mai sus, rezultă fără echivoc că persoanele, care, la

data stabilirii pensiei pentru limită de vârstă în sistemul public, au o altă ocupaţie decât cea de

auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, beneficiază de pensia de serviciu, doar dacă

îndeplinesc condiţiile de vechime în specialitate prevăzute de art. 51 alin. (2) din actul

normativ anterior menţionat, respectiv, sa fi îndeplinit funcţia de auditor public extern pe o

durată de cel puţin 14 ani. Or, în cazul de faţă, se observă că la data la care intimata-

reclamantă a îndeplinit condiţiile standard de pensionare prevăzute de legislaţia aflată în

vigoare privind sistemul public de pensii, aceasta avea o altă ocupaţie şi nu cea de auditor

public extern în cadrul Curţii de Conturi.

Mai mult decât atât, pârâta a subliniat că intimata-reclamantă a lucrat în cadrul Curţii

de Conturi doar o perioadă de 4 ani, fiind evident că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute

de legislaţia în vigoare pentru a putea beneficia de pensie de serviciu.

În susţinerea argumentelor anterioare, pârâta a solicitat instanţei de apel să observe că

din analiza dispoziţiilor art. 51 alin. (2), (3), (8) şi (11) din Legea nr. 94/1992, rezultă că

beneficiarii pensiei de serviciu sunt împărţiţi în două categorii, astfel: a) persoanele care au

fost încadrate în funcţii de controlor financiar/auditor public extern, (foşti salariaţi ai Curţii de

Conturi) care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/2016, aveau calitatea de pensionari în

sistemul public de pensii, cu pensii pentru limită de vârstă în plată. Pentru această categorie,

dreptul la pensia de serviciu este reglementat de art. 51 alin.(11) din Legea nr. 94/1992; b)

persoanele care, după data intrării în vigoare a Legii nr.7/2016, au îndeplinit sau îndeplinesc

condiţiile standard de pensionare prevăzute de legislaţia în vigoare privind sistemul public de

pensii, adică, au împlinit vârsta de 65 de ani la bărbaţi şi 60-63 la femei, începând cu data

intrării în vigoare a legii. Din această ultimă categorie fac parte persoanele care au îndeplinit

condiţiile standard de pensionare după data intrării în vigoare a legii şi aveau ca ocupaţie

funcţia de auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, pentru care, dreptul la pensia de

serviciu este reglementat de prevederile art. 51 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 94/1992;

respectiv persoanele care au îndeplinit condiţiile standard de pensionare după data intrării în

vigoare a legii şi aveau o altă ocupaţie, cum este cazul intimatei-reclamante, pentru care,

dreptul la pensia de serviciu este reglementat de prevederile art. 51 alin. (8) din Legea nr.

94/1992.

În cazul persoanelor care beneficiază de pensia de serviciu în temeiul prevederilor art.

51 alin. (8) din Legea nr. 94/1992, condiţia impusă de legiuitor este să fi îndeplinit funcţia de

auditor public extern pe o durată de cel puţin 14 ani.

80

În situaţia dată, având în vedere că prin art. 51 alin. (17) din Legea nr. 94/1992,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul prevede în mod clar că

dispoziţiile Legii nr. 7/2016 nu se aplică persoanelor care nu îndeplinesc condiţiile legale, caz

în care se află intimata-reclamantă, pârâta a apreciat că nu poate fi obligată la emiterea unei

adeverinţe în raport de dispoziţiile art. I pct. 2 din acest act normativ prin care s-au adus

modificări şi completări prevederilor art. 51 alin. (10) din Legea nr. 94/1992.

În drept, in susţinerea apelului au fost invocate dispoziţiile art. 470 din Codul de

procedură civilă, art. 196 lit. j) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

publice, art. 1 lit. h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul

pensiilor, art. 51 alin. alin.(2), (3), (8) (11), (14) şi (17) din Legea nr.94/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare aduse de art. I pct. 2 din Legea nr. 7/2016.

Reclamanta-intimată nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin întâmpinare.


Examinând apelul declarat de pârâtă, prin prisma motivelor invocate, precum şi a

actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Într-adevăr, astfel cum rezultă din înscrisurile administrate în faţa primei instanţe de

fond, reclamanta a fost salariata pârâtei Curtea de Conturi a României – Direcţia de Control

Financiar, în perioada 22.11.1993 - 04.06.2001, la momentul introducerii cererii de chemare

în judecată fiind pensionată pentru limită de vârstă prin Decizia nr. 310305/10.08.2016.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată în cursul judecăţii în

fond a dosarului, reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtei la eliberarea unei

adeverinţe–tip privind condiţiile de muncă şi vechimea, precum şi cu privire la stabilirea

mediei veniturilor totale brute pe ultimele 12 luni înaintea depunerii cererii de pensionare, în

conformitate cu prevederile art. 7 şi Anexa nr. 2 din Normele cu privire la stabilirea pensiei de

serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de

Conturi, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 7/12.04.2016.

În acest context, Curtea consideră că prima instanţă putea şi trebuia să observe că,

pentru a hotărî asupra temeiniciei cererii de chemare în judecată are de verificat nu numai

normele de drept comun în materie, reprezentate de art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul Muncii,

referitoare la obligaţia generală a angajatorului de a elibera salariatului documente în legătură

cu actuala sau fosta calitate a acestuia, ci şi analizarea condiţiilor speciale în care o astfel de

adeverinţă-tip poate fi eliberată.

În concret, Curtea constată că prin completarea Adeverinţei-tip prevăzută in Anexa nr.

2 la Normele cu privire la stabilirea pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr.

94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, astfel cum a fost modificată şi

completată prin Legea nr. 7/2016 şi Legea nr. 145/2017, aprobate prin Ordinul nr. 285/2016,

angajatorul certifică practic faptul că fosta sa salariată îndeplineşte condiţiile prevăzute de

Legea nr. 94/1992, pentru acordarea pensiei de serviciu solicitată. Că este aşa rezultă cu

certitudine din conţinutul formularului tip reprezentat de Anexa nr. 2 din Norme.

Mai mult decât atât, potrivit prevederilor art. 18 din Norme „răspunderea pentru

corectitudinea şi legalitatea datelor cuprinse în documentele care stau la baza întocmirii

81

dosarului de pensionare, cele necesare calculului pensiei de serviciu, precum şi a actualizării

acesteia revine în exclusivitate emitentului”. În plus, art. 51 alin. (14) din Legea nr. 94/1992

stabileşte cât se poate de clar că „elementele necesare stabilirii pensiei de serviciu prevăzute

de prezenta lege referitoare la vechimea în funcţia de auditor public extern şi baza de calcul a

pensiei se dovedesc cu document eliberat de către Curtea de Conturi, pe răspunderea

acesteia”.

În contextul prevederilor legale menţionate, este întemeiată susţinerea pârâtei Curtea

de Conturi a României, potrivit căreia, pentru soluţionarea favorabilă a cererii reclamantei de

a i se elibera Adeverinţa-tip prevăzută de Anexa nr. 2 la Normele cu privire la stabilirea

pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii de Conturi, este necesar să se stabilească faptul că reclamanta îndeplineşte condiţiile de

acordare a acestui tip de pensie specială.

Or, verificând condiţiile de acordare a pensiei speciale în cadrul categoriei

profesionale din care a făcut parte reclamanta, Curtea reţine că, într-adevăr, aceasta, la data

îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă avea o altă ocupaţie

decât cea de auditor public extern în cadrul Curţii de Conturi, context în care, poate invoca în

susţinerea dreptului la acordarea unei pensii de serviciu, prevederile art. 50 alin. (8) din

Legea-cadru, text care are următoarea formulare:„persoanele care îndeplinesc condiţiile de

vechime în specialitate în cadrul Curţii de Conturi, prevăzute la alin. (2), beneficiază, la

îndeplinirea condiţiilor standard de pensionare prevăzute de legislaţia în vigoare privind

sistemul public de pensii, de pensie de serviciu, chiar dacă la data pensionării au avut sau au o

altă ocupaţie”. De observat este că una din premisele acestei dispoziţii legale este ca fostul

salariat să fi îndeplinit condiţia minimă de vechime în specialitate de auditor public extern

pentru o perioadă 14 ani în cadrul Curţii de Conturi, astfel cum prevede alin. (2) al art. 50 la

care textul face referire, condiţie pe care reclamanta nu o îndeplineşte, căci vechimea sa

necontestată în specialitate este, potrivit actelor depuse la dosar, de doar 12 ani şi aproximativ

7 luni.

Reclamanta nu se poate prevala de normele alin. (11) al art. 50 din Legea-cadru,

pentru a pretinde că vechimea minimă de 14 ani în specialitate nu este necesară, pentru

simplul fapt că acest text de lege nu adaugă o categorie nouă de persoane beneficiare ale

pensiei de serviciu în sistem, având doar scopul de a confirma că drepturile recunoscute

persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (2), (3) sau (8) pot fi invocate

şi în situaţia în care titularul beneficiar s-a pensionat pentru limită de vârstă înainte de intrarea

în vigoare a prevederilor Legii nr. 7/2016, care îi recunoaşte dreptul la acordarea unei pensii

speciale.

Prin urmare, doar faptul că reclamanta s-a pensionat pentru limită de vârstă după

recunoaşterea pensiilor speciale prin Legea nr. 7/2016, nu îi dă dreptul să pretindă acest tip de

pensie fără îndeplinirea condiţiei de vechime minimă în specialitate.

Pentru toate aceste motive, observând că prima instanţă a soluţionat cauza fără a lua in

considerare procedura de acordarea a pensiei de serviciu reglementată de Normele cu privire

la stabilirea pensiei de serviciu conform prevederilor Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii de Conturi, aprobate prin Ordinul nr. 285/2016, în temeiul prevederilor

art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de pârâta

82

Curtea de Conturi a României şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul respingerii ca

neîntemeiată a acţiunii precizate a reclamantei.

S-a luat act că pârâta apelantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

15. Vechime în magistratură. Perioada cuprinsă între promovarea examenului

de admitere şi numirea în funcţia de procuror stagiar

Legea 303/2004: art. 21 alin. (1) indice 1

Legea nr. 153/2017: litera B din Capitolul I al Anexei a V-a

În absenţa unei dispoziţii legale care să permită recunoaşterea perioadei cuprinsă

între momentul promovării examenului pentru funcţia de procuror şi cel al numirii în funcţia

de procuror stagiar, aceasta nu poate fi recunoscută ca vechime în magistratură, deoarece,

de regulă, presupune prestarea de activitate specifică funcţiei de magistrat sau stabilirea

acestui beneficiu în situaţii excepţionale, expres reglementate de legiuitor (de ex. perioada

necesară parcurgerii cursurilor INM, respectiv situaţia auditorilor de justiţie).

Dispoziţiile de la litera B din Capitolul I al Anexei a V-a din Legea nr. 153/2017,

precizează că, prin „vechime în funcţie”, se înţelege vechimea în funcţia de judecător,

procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, astfel încât

perioada anterioară numirii reclamanţilor în funcţia de procuror stagiar nu poate fi luată în

considerare.


Decizia civilă nr. 1277 din 10 decembrie 2018,


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. […]/30/2017, la data de

12.12.2017, reclamanţii A..., B..., C..., D..., E..., F..., G..., H..., au chemat în judecată pârâţii

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timişoara, Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va

pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să recunoască vechimea în magistratură şi să o

includă în indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada cuprinsă între data

promovării examenului şi numirea în funcţia de procuror stagiar, după cum urmează: 1. A... -

data promovării examenului 19 septembrie 1996 data numirii în funcţia de procuror stagiar 09

decembrie 1996; 2. B... - data promovării examenului 11 februarie 1997 data numirii în

funcţia de procuror stagiar 01 ianuarie 1998; 3. C... - data promovării examenului 11 februarie

1997 data numirii în funcţia de procuror stagiar 01 ianuarie 1997; 4. D… - data promovării

examenului 14 decembrie 1997 data numirii în funcţia de procuror stagiar 01 ianuarie 1999; 5.

E... - data promovării examenului data numirii în funcţia de procuror stagiar; 6. F... - data

promovării examenului 11 februarie 1997 data numirii în funcţia de procuror stagiar 01

octombrie 1997; 7. G… - data promovării examenului 22.01.2000 data numirii în funcţia de

83

procuror stagiar 01 septembrie 2000; 8.H… - data promovării examenului 01 septembrie 1999

data numirii în funcţia de procuror stagiar 01 februarie 2000.

Prin Sentinţa civilă nr. 1041/29.06.2018, Tribunalul Timiş a respins excepția lipsei

calităţii procesuale pasive a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi

Consiliul Superior al Magistraturii.

A respins excepția inadmisibilității invocată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de


A respins ca neîntemeiată acțiunea formulata de reclamanți, în contradictoriu cu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timişoara, şi Consiliul Superior al Magistraturii, fără cheltuieli de judecată.

Potrivit prevederilor art. 248 Cod procedură civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi

asupra excepţiilor invocate, a căror soluţionare se impune faţă de analiza fondului cererii de

chemare în judecată:

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi Consiliul Superior al Magistraturii, având

în vedere că cele două instituții gestionează activitatea magistraţilor în raport cu vechimea în

muncă a acestora, astfel încât justifică un interes în cauză, interes care atrage şi calitatea

procesuală pasivă a pârâţilor.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, instanţa a reținut că, necontestând un act administrativ,

reclamanţii nu erau obligaţi să urmeze procedura prealabilă, situaţie în care excepţia

inadmisibilităţii invocată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie

este neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reținut următoarele:

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții au promovat examenul pentru

funcţia de procuror, au fost declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-

a fost comunicat şi afişat iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o dată mult

ulterioară celei la care au fost declaraţi admişi, această perioadă nefiind inclusă la vechimea în

magistratură, conform reglementării în vigoare.

Reclamanţii consideră că această perioadă de timp, cuprinsă între data promovării

examenului şi data numirii ca procuror stagiar, se circumscrie dispoziţiilor art. 21 alin. (1)

ind.1 din Legea 303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor şi, în mod greşit, nu le-

a fost recunoscută şi inclusă în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Analizând cererea dedusă judecăţii, instanţa a reținut că reclamanţii A..., B..., C...,

D…, E..., F..., G… şi H… au fost numiţi procurori stagiari prin ordin al ministrului justiţiei,

în urma admiterii lor la concursurile pentru ocuparea unor posturi vacante de procuror.

În conformitate art. 42 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,

republicată cu modificările ulterioare, „au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul

magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor

de pe lungă acestea, precum şi magistraţii-asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie”. (...)

Din coroborarea prevederilor art. 51 cu art. 46 din Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecătorească, republicată cu modificările ulterioare, nu constituie vechime

perioada de timp, cuprinsă între data promovării examenului şi data numirii ca procuror

84

stagiar, reclamanţilor nefiindu-le aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) ind.1 din Legea nr.

303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor, raportat la data intrării în vigoare a

acestei legi, respectiv data promovării examenului şi numirii în funcţie a reclamanţilor.

Prima instanță a apreciat lipsită de temeinicie susţinerea reclamanţilor potrivit căreia

ar fi discriminaţi în materie de salarizare faţă de inaplicabilitatea art. 21 alin. (1) ind.1 din

Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte, câtă vreme, în speţă, nu se discută de existenţa unor

situaţii identice care să justifice un tratament similar, ci despre situaţii diferite, impuse de

aplicarea a două acte normative diferite, respectiv Legea nr. 92/1992 privind organizarea

judecătorească şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care permite aplicarea

unor tratamente diferenţiate.

Faţă de aceste considerente de fapt şi drept, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea

de chemare în judecată, luând act că pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea

acestuia, schimbarea, în tot, a hotărârii, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor la

recunoaşterea vechimii în magistratură de la data promovării examenului până la numirea în

funcţia de procuror stagiar.

Apelanții consideră netemeinică şi nelegală hotărârea instanței de fond, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi

procurorilor, perioada cuprinsă între data promovării examenului şi numirea în funcţia de

procuror stagiar, precum şi perioada în care o persoană a avut calitatea de procuror stagiar,

dacă a promovat examenul de capacitate constituie vechime în funcţia de procuror.

Apelanții menționează că au promovat examenul pentru funcţia de procuror, au fost

declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-a fost comunicat şi afişat

iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o dată mult ulterioară celei la care au

fost declaraţi admişi, această perioadă nefiind inclusă la vechimea în magistratură, conform

reglementării amintite.

Menționează, de asemenea, că au depus la dosarul cauzei dovezile privind intervalul

de timp de la data la care au fost declaraţi admişi la concursul pentru funcţia de procuror şi

data numirii ca procuror stagiar. Faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a comunicat că, în urma verificărilor efectuate de Secţia de resurse umane şi

documentare, nu a găsit nici în dosarele de personal şi nici în arhiva instituţiei, documentele

referitoare la data promovării examenului de numire în funcţia de procuror stagiar a

reclamanţilor-apelanți şi poate calcula vechimea în magistratură, nu este imputabilă

apelanților şi nu poate justifica netemeinicia acţiunii. Culpa pentru această situaţie aparţine în

totalitate pârâţilor.

Apelanții consideră că această perioadă de timp, cuprinsă între data promovării

examenului şi data numirii ca procuror stagiar, se circumscrie dispoziţiilor art. 21 alin. (11)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor şi, în mod greşit, nu le-a

fost recunoscută şi inclusă în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Totodată, apreciază că dispoziţiile art. 21 alin. (11) din Legea 303/2004 privind statutul

procurorilor şi judecătorilor le sunt aplicabile deoarece, în caz contrar, s-ar crea o situaţie

discriminatorie faţă de alţi colegi care au promovat examenul pentru numirea în funcţia de

85

procuror şi beneficiază de recunoaşterea ca vechime în magistratură a acestei perioade,

respectiv de la data promovării examenului până la numirea ca procuror stagiar.

Invocă dispozițiile art. 7 din Declaraţia Universală a drepturilor omului, potrivit cărora

toţi oamenii sunt egali în fata legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie

împotriva oricărei discriminări.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la

Roma la 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei şi intrată în vigoare la 3 septembrie

1953, a devenit, treptat, unul dintre cele mai eficace instrumente de apărare a drepturilor

omului.

În exercitarea drepturilor și libertăţilor recunoscute de Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, articolul 14 instituie regula interzicerii

discriminării pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau

orice altă situaţie.

Interzicerea generală a discriminării este consacrată şi în art. 1 din Protocolul adiţional

nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptat la

Roma la 4 noiembrie 2000, intrat în vigoare la data de 1 aprilie 2005 şi ratificat de România

prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2

mai 2006.

În România, egalitatea în drepturi este recunoscută şi garantată prin Constituţie,

formând obiectul de reglementare al articolului 16, inclus în Capitolul II - Drepturile şi

libertăţile fundamentale.

În materie de discriminare, apelanții apreciază relevantă Decizia nr. 294/2001 a Curţii

Constituţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la

încălcarea Convenţiei din perspectiva art. 14. Acestea au statuat că diferenţa de tratament

devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, atunci când autorităţile statale „introduc

distincţii între situaţii analoage şi comparabile", fără ca ele să se bazeze pe „o justificare

rezonabilă şi obiectivă” (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza

Fredin contra Suediei, la 18.02.1991, parag. 60, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului, pronunţată în cauza Hoffmann contra Austriei, 23J0JS.1993, parag. 31, Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Spadea şi Scalabrino contra Italiei,

la 28.09.1995, Stubbings şi alţii c.u.K.).

După cum a statuat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru a

putea vorbi de discriminare, situaţiile în discuţie trebuie sa fie comparabile - adică persoane

aflate în situaţii analoage sau comparabile - în materie - să beneficieze de un tratament

preferenţial. Mai mult, chiar dacă cele două situaţii sunt comparabile, Curtea a statuat că este

permisă distincţia între astfel de situaţii dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă sau,

altfel spus, diferenţierea urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport de proporţionalitate

între scop şi mijloacele utilizate. Jurisprudenţa Curţii nu defineşte noţiunea de situaţii

analoage sau comparabile, acestea fiind chestiuni ce rezultă din împrejurările concrete ale

fiecărei cauze.

În speţă, unde se ridică chestiunea unei discriminări în materie de salarizare, existenţa

unor situaţii analoage sau comparabile trebuie analizată nu doar prin prisma calităţii de

86

procuror, care ar putea fi mult prea generală, ci şi prin calităţii de procuror la acelaşi nivel al

sistemului judiciar, cu aceeaşi vechime de la data promovării examenului de numire ca

procuror stagiar. În cauză, diferenţierea nu urmăreşte un scop legitim şi nu respectă un raport

de proporţionalitate între scop şi mijloacele utilizate.

Nerecunoaşterea ca vechime în magistratură a perioadei de la data promovării

examenului pentru numirea în funcţia de procuror şi data numirii ca procuror stagiar are drept

efect diminuarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară deoarece, deşi de la data promovării

examenului pentru numirea în funcţie procurorul se situează în tranşa corespunzătoare unei

anumite vechimi în funcţie sau muncă, datorită faptului că această perioadă nu îi este

recunoscută ca vechime în magistratură el nu poate fi salarizat potrivit acestei tranşe şi

implicit indemnizaţia de încadrare este diminuată. Ori, procurorii care au promovat examenul

de numire în funcţia de procuror după anul 2008 [când a fost introdus art. 21 alin. (11) din

Legea 303/2004] beneficiază de recunoaşterea acestei perioade ca vechime în magistratură,

astfel că se creează o situaţie de discriminare între persoane aflate în situaţii comparabile fără

nici o justificare.

Apelanții consideră că, atâta vreme cât există o situaţie identică, textul art. 21 alin. (11)

din Legea nr. 303/2004 le este aplicabil, motiv pentru care solicită admiterea căii de atac.

Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a formulat întâmpinare,

reiterând, pe cale de excepție, lipsa calităţii procesuale pasive a instituției. Pe fond, a solicitat

respingerea apelului, pentru următoarele, considerente:

Instanţa de fond, în mod nelegal a respins excepţia cu privire la lipsa calităţii

procesuale pasive a unităţii de parchet motivat de faptul că „Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timişoara şi CSM gestionează activitatea magistraţilor în raport cu vechimea în muncă a

acestora, astfel încât se justifică un interes în prezenta cauză”.

Este adevărat că unitatea de parchet gestionează activitatea magistraţilor din cadrul

parchetului respectiv, Parchetul Curții de Apel Timişoara, în raport cu vechimea în muncă,

însă nu are capacitatea şi nu poate să recunoască perioada de timp dintre promovarea

examenului şi data numirii în funcţia de procuror stagiar.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara nu se poate substitui altei entităţi cu

prerogative de organizare şi numire în funcţia de procuror stagiar, respectiv Ministerului

Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de


Prin urmare, atribuţiile procurorului general al Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timişoara sunt cele stabilite prin Ordinul nr. 3624/C/2016 din 13 octombrie 2016 pentru

modificarea şi completarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin

Ordinul ministerului justiţiei nr. 2632/C/2014, Legea nr. 92/1992 şi Legea nr.303/2004.

Faţă de cele arătate, intimatul solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale

pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi respingerea acţiunii faţă de

această unitate de parchet.

La rândul său, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi

menţinerea ca temeinică şi legală a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, pentru următoarele

considerente:

87

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au promovat examenul pentru

funcţia de procuror, au fost declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-

a fost comunicat şi afişat, iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o data

ulterioară celei la care au fost admişi, această perioadă nefiind inclusă în vechimea în

magistratură, conform reglementărilor în vigoare.

Din verificările efectuate de Secţia de resurse umane şi documentare din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici în dosarele de personal şi nici

în arhiva instituţiei nu s-au găsit documente care să facă referire la data promovării

examenului de numire în funcţia de procuror stagiar, aşadar, nu se poate calcula vechimea în

magistratură astfel cum au solicitat-o reclamanţii.

Din coroborarea prevederilor art. 51 cu art. 46 din Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare, nu constituie vechime

perioada de timp cuprinsă între data promovării examenului şi data numirii ca procuror

stagiar, reclamanţilor nefiindu-le aplicabile prevederile art. 21 alin. 1 indice 1 din Legea nr.

303/2004, câtă vreme în speţă nu se discută de existenţa unor situaţii identice care să justifice

un tratament similar, ci despre situaţii diferite, impuse de aplicarea a două acte normative

diferite.

Faţă de considerentele expuse şi de normele legale incidente, intimatul solicită

respingerea apelului ca nefondat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 205 coroborat cu art. 471 alin. (5) din Legea nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare şi apel incident,

solicitând, pe de o parte, respingerea apelului formulat de reclamanţii A.... B..., C..., D…, E...,

F..., G… şi H…, ca nefondat, iar pe de altă parte, admiterea apelului incident, schimbarea în

parte a sentinţei primei instanțe, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive

a instituției, cu consecinţa respingerii acţiunii în ceea ce o priveşte, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la apelul formulat de apelanţii reclamanţi, se arată că nu pot fi reţinute

criticile din cuprinsul căii de atac, instanţa de fond pronunţând o hotărâre legală şi temeinică

cu privire la fondul acţiunii. (...)

Niciunul dintre reclamanţi nu a urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii.

În acest context, aceștia susţin în mod greşit că au promovat un examen anterior

numirii lor în funcţia de procuror stagiar, având în vedere că ei au fost selectaţi în urma

admiterii lor la concursurile de admitere în magistratură ce au fost organizate potrivit

regulamentului aprobat de ministrul justiţiei, fiind de altfel numiţi procurori stagiari prin ordin

al ministrului justiţiei.

Astfel, atât la data admiterii reclamanţilor la concursurile ce au fost organizate, după

caz, de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul Justiţiei şi Curtea

Supremă de Justiţie, cât şi la data la care aceştia au fost numiţi procurori stagiari prin ordin al

ministrului justiţiei erau în vigoare dispoziţiile din Legea nr. 92/1992.

Potrivit art. 46 din acest act normativ, numirea ca judecător sau procuror stagiar se

putea face fie în urma absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii, fie în urma promovării

88

concursului de admitere în magistratură, organizat potrivii regulamentului aprobat de

ministrul justiţiei, aceasta din urmă fiind modalitatea în care au fost selectaţi reclamanţii.

Prin urmare, de la data admiterii reclamanţilor la concursurile privind ocuparea unor

posturi vacante de procurori şi până la data numirii lor in funcţia de procuror stagiar,

reclamanţii nu au urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii, astfel încât această

perioadă nu poate fi considerată vechime în funcţie.

În mod judicios, instanţa de fond a constatat că nu sunt aplicabile reclamanţilor

prevederile art. 21 alin. (11) din Legea nr. 303/2004, dispoziţii care nu erau în vigoare la data

numirii lor în funcţia de procuror stagiar şi care se aplică doar absolvenţilor Institutului

Naţional al Magistraturii, în sensul că perioada cuprinsă între promovarea examenului de

absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii şi numirea de către Consiliul Superior al

Magistraturii în funcţia de judecător sau procuror stagiar constituie vechime în funcţia de

judecător sau procuror.

Pârâtul-intimat apreciază că nu sunt întemeiate nici susţinerile apelanţilor care privesc,

în esenţă, aplicarea unui tratament discriminatoriu în raport de aceste reglementări. (...)

În lumina dispoziţiilor art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, discriminarea

poate fi invocată numai în raport de anumite situaţii identice, similare sau analoage în care se

află două sau mai multe persoane, faţă de care se aplică un tratament diferenţiat, fără ca acest

tratament să fie justificat de un scop legitim şi fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie

adecvate şi necesare.

Pârâtul apreciază că instanţa de fond a constatat în mod corect că în speţă nu se pune

problema existenţei unor situaţii identice care să justifice un tratament similar, ci despre

situaţii diferite, impuse de aplicarea a două acte normative diferite, respectiv Legea nr.

92/1992 privind organizarea judecătorească şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, care permite aplicarea unor tratamente diferenţiate.

Prin urmare, în cauză nu poate fi vorba de o discriminare în sensul reţinut de

reclamanţi, în condiţiile în care aceştia nu au absolvit cursurile Institutului Naţional al

Magistraturii, ci în urma admiterii lor la concursurile organizate potrivit art. 46 alin. (1) litera

f) teza a II-a din Legea nr. 92/1992 au fost numiţi prin ordin al ministrului justiţiei ca

procurori stagiari.

În ceea ce priveşte salarizarea magistraţilor, intimatul face trimitere la nota existentă la

litera B din Capitolul I al Anexei a V-a din Legea nr. 153/2017, precizând că, prin „vechime

în funcţie”, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora,

magistrat-asistent sau auditor de justiţie, astfel încât perioada anterioară numirii reclamanţilor

în funcţia de procuror stagiar nu poate fi luată în considerare în acest context.

Cu privire la apelul incident formulat de către pârâtul-apelant Consiliul Superior al

Magistraturii, acesta apreciază că instanţa de fond, în mod greşit a respins excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive a instituției, excepţie peremptorie, de fond, absolută, invocată prin

întâmpinare.

Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii nu este angajatorul reclamanţilor și nu are

atribuţiile de a stabili vechimea în funcţie sau în magistratură a acestora, de a calcula şi de a

plăti drepturile lor salariate.

89

În cauză, aşa cum s-a arătat şi în cererea de chemare în judecată, reclamanţii exercită

funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. (...)

Potrivit dispoziţiilor art. 36 Cod de procedură civilă, legitimarea procesuală pasivă

presupune identitatea care trebuie să existe între persoana pârâtului şi persoana obligată în

raportul juridic dedus judecăţii, iar o astfel de identitate nu poate fi reţinută în cauză în

condiţiile în care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii nu este angajatorul reclamanţilor.

Se menționează, de asemenea, că printre atribuţiile instituției, stabilite prin Legea nr.

317/2004, nu se regăseşte cea privind recunoaşterea vechimii în magistratură. (...)

Pentru aceste considerente, se solicită admiterea excepției lipsei calităţii procesuale

pasive şi, pe cale de consecinţă, în urma schimbării în parte a hotărârii, respingerea acțiunii cu

privire la acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală

pasivă.

Pârâtul-apelant precizează că își menține toate apărările din întâmpinarea formulată cu

privire la cererea de chemare în judecată.

Examinând apelurile prin prisma motivelor invocate, a probatoriului administrat,

raportat la dispoziţiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, Curtea reţine:

Obiectul acţiunii introductive a constat în obligarea pârâţilor să recunoască vechimea

în magistratură şi să o includă în indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada

cuprinsă între data promovării examenului şi numirea în funcţia de procuror stagiar, pentru

fiecare reclamant în funcţie de situaţia specifică.

Perioada de vechime în magistratură prezintă relevanţă pentru determinarea

indemnizaţiei de încadrare brută lunară, însă odată recunoscută această perioadă, produce

efecte şi cu privire la îndeplinirea condiţiilor de promovare, respectiv de recunoaştere a

drepturilor la pensie, situaţii gestionate de CSM, deoarece ţin de cariera magistraţilor potrivit

art. 35 - 39 din Legea nr. 317/2004.

În acest context se justifică, calitatea procesuală pasivă a Consiliului Superior al

Magistragurii, precum şi a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, acesta din urmă

în calitate de angajator, care achită drepturile salariale.

Pe fondul cauzei se reţine că reclamanţii au promovat examenul pentru funcţia de

procuror, au fost declaraţi admişi pe baza mediei obţinute, rezultatul examenului le-a fost

comunicat şi afişat, iar numirea în funcţia de procuror stagiar a fost făcută la o dată ulterioară

celei la care au fost declaraţi admişi, această perioadă nefiind inclusă la vechimea în

magistratură, conform reglementării în vigoare, la acel moment, respectiv Legea nr. 92/1992.

Reclamanţii A..., B..., C..., D…, E..., F..., G… şi H… au fost numiţi procurori stagiari

prin ordin al ministrului justiţiei în urma admiterii lor la concursurile pentru ocuparea unor

posturi vacante de procuror cu menţiunea că nu s-a făcut dovada că vreunul dintre reclamanţi

a urmat cursurile Institutului Naţional al Magistraturii.

Potrivit art. 46 din Legea nr. 92/1992, numirea ca judecător sau procuror stagiar se

putea face fie în urma absolvirii Institutului Naţional al Magistraturii, fie în urma promovării

concursului de admitere în magistratură, organizat potrivii regulamentului aprobat de

ministrul justiţiei, aceasta din urmă fiind modalitatea în care au fost selectaţi reclamanţii.

Situaţiile în care anumite perioade constituie vechime în magistratură au fost expres

reglementate de prevederile art. 44 din Legea nr. 92/1992, cea invocată de către reclamanţi

90

neregăsindu-se printre acestea. În absenţa unei dispoziţii legale care să permită recunoaşterea

perioadei cuprinsă între momentul promovării examenului pentru funcţia de procuror şi cel al

numirii în funcţia de procuror stagiar, acesta nu poate fi recunoscută ca vechime în

magistratură, deoarece, de regulă, presupune prestarea de activitate specifică funcţiei de

magistrat sau stabilirea acestui beneficiu în situaţii excepţionale, expres reglementate de

legiuitor (de ex. perioada necesară parcurgerii cursurilor INM, respectiv situaţia auditorilor de

justiţie).

Chiar dacă s-ar accepta că, în speţă, se poate pune în discuţie aplicabilitatea

prevederilor art. 21 alin. (11) din Legea 303/2004, se observă că reclamanţii nu se regăsesc în

situaţia reglementată de această normă juridică. Dispoziţiile art. 21 alin. (1) se referă la

absolvenţii INM, iar alin. (11) menţionează că „Perioada cuprinsă între promovarea

examenului de absolvire şi numirea de către Consiliul Superior al Magistraturii în funcţia de

judecător sau procuror stagiar, precum şi perioada în care o persoană a avut calitatea de

judecător sau procuror stagiar, dacă a promovat examenul de capacitate prevăzut de art. 25,

constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror”.

Prin OUG nr. 195/2008 după alin. (1) al art. 21 din Legea nr. 303/2004 s-a introdus

alin. (11), pentru a reglementa perioada cuprinsă între examenul de absolvire al INM şi

numirea de către CSM în funcţia de judecător sau procuror stagiar, precum şi perioada în care

o persoană a avut calitatea de judecător sau procuror stagiar, dacă a promovat examenul de

capacitate prevăzut de art. 25, situaţie în care legiuitorul recunoaşte vechimea în magistratură.

Or, în prima ipoteză, în condiţiile în care potrivit art. 13 din Legea nr. 303/2004

admiterea în magistratură în vederea ocupării funcţiei de judecător şi procuror se realizează

prin Institutul Naţional al Magistraturii, s-a considerat că perioada cuprinsă între momentul

absolvirii cursurilor INM şi cel al numirii de către CSM în funcţia de judecător sau procuror

stagiar, este o perioadă care se recunoaşte ca vechime în magistratură, ca o continuitate a

vechimii recunoscute pentru perioada în care se urmează cursurile INM şi cea care este

specifică prestării de activitate ca judecător sau procuror stagiar.

În cea de a doua ipoteză, este vorba de perioada în care o persoană a avut calitatea de

judecător sau procuror stagiar, condiţionat de promovarea examenului de capacitate prevăzut

de art. 25 Legea nr. 303/2004.

Însă reclamanţii nu se regăsesc în nici una din situaţiile expuse şi nici într-o situaţie

similară, respectiv comparabilă cu cele prezentate, astfel că nu se poate reţine aplicabilitatea

dispoziţiilor art. 21 alin. (11) din Legea 303/2004 şi nici discriminarea invocată de către

reclamanţi.

De asemenea, se reţine ca pertinentă apărarea în ceea ce priveşte salarizarea

magistraţilor, în sensul că dispoziţiile de la litera B din Capitolul I al Anexei a V-a din Legea

nr. 153/2017, precizează că, prin „vechime în funcţie”, se înţelege vechimea în funcţia de

judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie, astfel

încât perioada anterioară numirii reclamanţilor în funcţia de procuror stagiar nu poate fi luată

în considerare.

Având în vedere aceste argumente, în conformitate cu prevederile art. 480 Cod

procedură civilă, Curtea a respins apelul declarat de către reclamanţii-apelanţi A..., B..., C...,

D..., E..., F..., G..., H…, precum și apelul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al

91

Magistraturii împotriva Sentinţei civile nr. 1041/29.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş

în dosarul nr. […]/30/2017, în contradictoriu cu pârâţii-intimaţi Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Justiţie şi Casaţie și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ şi fiscal

16. Constituirea prealabilă a cauţiunii cerută de lege – condiţie de admisibilitate

a contestaţiei, pentru a se trece la soluţionarea acesteia de către CNSC

Legea nr. 101/2016, modificată prin OUG nr.45/2018: art. 61 ind.1 alin. (1)

Legea nr. 101/2016: art. 29

Legea nr. 85/2014

Din maniera de redactare a art. 61 ind. 1 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, modificată

prin OUG nr. 45/2018 rezultă că prealabila constituire a cauţiunii cerută de lege reprezintă o

condiţie de admisibilitate însăşi a contestaţiei, pentru a se trece la soluţionarea acesteia de

către CNSC, în caz contrar, legiuitorul stabilind fără echivoc şi energic sancţiunea

aplicabilă: respingerea contestaţiei.

Or, în speţă, rezultă că, deşi nu s-a conformat odată cu depunerea contestaţiei

cerinţelor legale de constituire a cauţiunii şi depunerii recipisei, contestatoarea nu s-a

conformat acestei obligaţii legale nici la momentul înştiinţării sale de către Consiliu, ceea ce,

inexorabil, a atras, în mod legal, aplicarea sancţiunii instituită expres de art. 61 ind.1 alin.

(1) din Legea nr.101/2016 modificată prin OUG nr. 45/2018, contestaţia fiind, în mod corect

şi cu judicioasă aplicare a legii, respinsă.

Nu se poate reţine afirmaţia petentei că, prin această soluţie i-a fost îngrădit accesul

la justiţie, deoarece contestatoarea are legal recunoscută facultatea de a supune pe calea

plângerii reglementată de art. 29 din Legea nr.101/2016, soluţia CNSC cenzurii instanţei de

judecată, instanţa fiind chemată a verifica modul de aplicare a legii de către CNSC la datele

particulare ale fiecărei speţe, respectiv, legalitatea şi temeinicia soluţiei date de CNSC.

Nici susţinerea petentei că, fiind sub incidenţa Legii nr. 85/2014, aşadar, în

insolvenţă, avea a fi scutită de plata cauţiunii în baza acestei legi, nu poate fi primită ca

valabilă, deoarece Legea nr. 85/2014 nu conţine o dispoziţie expresă de scutire a persoanei

juridice aflată în insolvenţă de la plata cauţiunii stabilită într-o contestaţie iniţiată în

procedura de achiziţie publică, configurată de Legea nr. 101/2016.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1784 din 26 septembrie 2018,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

92

1. Contestaţia petentei S.C. A... S.R.L. şi Decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor nr. 2160/C1/2191/31.07.2018:

Prin contestaţia nr. 621/29.06.2018, înregistrată la CNSC sub nr. […] /02.07.2018,

formulată de S.C. A... S.R.L. - în insolvenţă, cu sediul în […], judeţul Mureş, având CUI:

[…], înmatriculată la registrul Comerţului sub nr. […], împotriva rezultatului procedurii emis

de către Universitatea Politehnică Timişoara, cu sediul în Timişoara, […], în calitate de

autoritate contractantă, în vederea încheierii acordului cadru, cu un singur agent economic, pe

o perioadă de 24 luni, având ca obiect: „Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând

Universităţii Politehnica Timişoara, Lot 1 - Timişoara, Lot 2 - Hunedoara”, cod CPV

79713000-5, s-a solicitat, în principal, suspendarea procedurii, în temeiul art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 101/2016; revocarea comunicării rezultatului procedurii nr. 1108/18.06.2018 şi a

tuturor actelor subsecvente acestuia; reevaluarea ofertei depuse, iar, în subsidiar, anularea

procedurii.

Prin Decizia nr. 2160/C1/2191/31.07.2018 emisă în dosar nr. […] /02.07.2018,

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a admis excepţia invocată de Autoritatea

contractantă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca inadmisibilă contestaţia depusă de S.C.

A… S.R.L. - în insolvenţă, în contradictoriu cu Autoritatea contractantă Universitatea

Politehnica din Timişoara.

În motivarea deciziei sale, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a reţinut

că, „S.C. A... SRL - în insolvenţă contestă adresa de comunicare a rezultatului procedurii nr.

[…], prin care oferta sa a fost declarată inacceptabilă în temeiul art. 134 alin. (5) şi art. 137

alin. (2) lit. g) din HG nr. 395/2016.

În temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, cu modificările şi completările

ulterioare, prin adresa nr. […], Consiliul a reţinut că a solicitat contestatorului ca în termen de

3 zile de la data comunicării adresei să transmită, în temeiul art. 61indice 1 alin. (1) din Legea

nr. 101/2016, modificată şi completată prin OUG nr. 45/2018, recipisa de consemnare a

cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege. Modalitatea de constituire a cauţiunii se

va face conform art. 1057 Cod procedură civilă coroborat cu art. 68 din Legea nr. 101/2016 la

Trezoreria Statului, la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie de credit care efectuează

astfel de operaţiuni, pe numele părţii respective, la dispoziţia CNSC.

Adresa mai sus menţionată a fost transmisă iniţial prin fax, ulterior şi prin poştă. De

asemenea, adresa CNSC nr. […] a fost recepţionată de către SC A... SRL - în insolvenţă, în

data de 16.07.2018, aşa cum rezultă din recipisa de confirmare de primire: - poştă având seria

[…], unde, la secţiunea: „confirm primirea", se regăseşte semnătura de primire. Totodată, la

secţiunea: „calitatea primitorului" este specificat: „administrator”.

Recipisa de confirmare de primire - poştă, s-a reîntors la dosar, în data de 27.07.2018.

Prin adresa nr. 1160/1/03.07.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 27400/05.07.2018,

autoritatea contractantă transmite punctul de vedere cu privire la contestaţia în cauză,

invocând, pe cale de excepţie, nedepunerea recipisei de consemnare a cauţiunii.

În acest context, Consiliul a constatat că Universitatea Politehnica din Timişoara, în

calitate de autoritate contractantă, a organizat procedura de licitaţie deschisă, în vederea

atribuirii acordului cadru încheiat cu un singur agent economic, pe o perioadă de 24 luni,

93

având ca obiect: „Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând Universităţii

Politehnica Timişoara, Lot 1 - Timişoara, Lot 2 - Hunedoara", cod CPV 79713000-5,

elaborând, în acest sens, documentaţia de atribuire aferentă şi publicând, în SEAP, anunţul de

participare nr. 179389/30.09.2017, conform căruia valoarea estimată a procedurii este

6.900.000 Iei fără TVA. Conform cap. IV.2.1) din anunţ, criteriul de atribuire al contractului

fiind „cel mai bun raport calitate preţ".

S-a reţinut că, pe rolul Consiliului, au fost depuse anterior, contestaţiile:

- contestaţia nr. 80/15.01.2018, înregistrată la CNSC sub nr. 1989/15.01.2018,

formulată de SC B... SRL, împotriva comunicării evaluării propunerii financiare nr.

[…]/28.12.2017, emisă de către Universitatea Politehnica din Timişoara, constituind obiectul

dosarului nr. […]/2018;


formulată de SC C... SRL, împotriva adresei de comunicare a rezultatului procedurii, a

proceselor verbale de evaluare, a raportului procedurii şi a tuturor actelor subsecvente emise

de către autoritatea contractantă, constituind obiectul dosarului nr. […] /2018;


formulată de asocierea SC D... SRL - SC E... SRL, prin lider de asociere SC D... SRL,

împotriva adresei de comunicare a rezultatului procedurii emisă de autoritatea contractantă,

constituind obiectul dosarului nr. […]/2018.

Prin Decizia CNSC nr. 635/C1/144, 333, 493/12.03.2018, Consiliul a „respins ca

nefondată contestaţia formulată de SC B... SRL în contradictoriu cu autoritatea contractantă

Universitatea Politehnica din Timişoara. A admis contestaţiile formulate de SC C... SRL şi SC

D... SRL, a anulat raportul procedurii de atribuire în partea referitoare la desemnarea ofertei

câştigătoare pentru lotul 1, şi actele subsecvente şi a obligat autoritatea contractantă la

reevaluarea ofertelor cu respectarea prevederilor documentaţiei a atribuire, a legislaţiei

incidenţă din domeniul achiziţiilor publice şi a motivării aferentă prezentei, în termen de 10

zile de la comunicarea prezentei”.


formulată de SC A... SRL - în insolvenţă (Tribunalul Specializat Mureş dosar nr. […]

/1371/2018), împotriva rezultatului procedurii, constituind obiectul dosarului nr. […] /2018;


formulată de asocierea SC D... SRL.

- SC E... SRL, prin lider de asociere SC D... SRL, formulată împotriva adresei de

comunicare a rezultatului procedurii, constituind obiectul dosarului nr. […] /2018.

Prin Decizia CNSC nr. 1748/C1/1977, 2031/25.06.2018, Consiliul „a admis excepţia

invocată atât de către autoritatea contractată, cât şi de către intervenientul SC C... SRL, şi, pe

cale de consecinţă a respins ca inadmisibile contestaţiile depuse de SC A... SRL – în

insolvenţă şi de asocierea SC D... SRL - SC E... SRL, prin lider de asociere SC D... SRL, în

contradictoriu cu autoritatea contractantă Universitatea Politehnica din Timişoara”.

Consiliul a reţinut că, pentru formularea unei contestaţii împotriva unui act al

autorităţii contractante emis cu privire la o procedură de atribuire, legiuitorul a stabilit

îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate a contestaţiei.

94

Având în vedere prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, Consiliul a

stabilit că se va pronunţa cu întâietate asupra excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei.

Din redactarea prevederilor art. 611, alin. (1) din Legea nr. 101/2016 (modificată prin

OUG nr. 45/04.06.2018), rezultă, în aprecierea Consiliului că, pentru a putea proceda la

soluţionarea contestaţiei, Consiliul trebuie să constate depunerea cauţiunii, constituită potrivit

prevederilor legale.

Modul de calcul al acestei cauţiuni este stabilit în detaliu de prevederile art. 611, alin.

(1) din Legea nr. 101/2016 raportat la valoarea estimată a contractului de achiziţie publică ce

urmează a fi atribuit.

În aceste condiţii, Consiliul va verifica cu precădere îndeplinirea condiţiei prevăzute

de dispoziţiile legale antemenţionate, deoarece dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale de

constituire a cauţiunii astfel încât contestaţia să fie luată în considerare, Consiliul va respinge

contestaţia fără să cerceteze motivele acesteia.

Prin urmare, constituirea cauţiunii este o condiţie obligatorie pentru soluţionarea

contestaţiei cu care a fost investit Consiliul; dovada constituirii acesteia la dispoziţia

Consiliului se depune în original la CNSC, aceasta fiind o condiţie de admisibilitate.

Obligativitatea constituirii cauţiunii reprezintă o condiţie de fond pentru însăşi

soluţionarea contestaţiei, iar nu de procedură, de natură a obstrucţiona accesul la justiţie.

În cazul în care Consiliul, învestit cu o contestaţie, constată neîndeplinirea constituirii

cauţiunii, va respinge contestaţia potrivit art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Având în vedere faptul că SC A... SRL - în insolvenţă, a investit Consiliul cu

soluţionarea contestaţiei înregistrate la CNSC sub nr. […] /02.07.2018, constatând că acesta

nu a anexat contestaţiei, dovada constituirii cauţiunii, respectiv, recipisa de consemnare a

cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege, astfel cum prevede art. 611 alin. (1) din

Legea nr. 101/2016, în exercitarea rolului său activ prin adresa […], Consiliul a solicitat

contestatorului ca în termen de 3 zile de la data comunicării adresei să transmită, în temeiul

art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, modificată şi completată prin OUG nr. 45/2018,

recipisa de consemnare a cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege. Modalitatea de

constituire a cauţiunii se va face conform art. 1057 Cod procedură civilă coroborat cu art. 68

din Legea nr. 101/2016 ia Trezoreria Statului, la CEC Bank - S.A. sau la orice altă instituţie

de credit care efectuează astfel de operaţiuni, pe numele părţii respective, la dispoziţia CNSC.

Contestatorul nu s-a conformat adresei mai sus menţionate şi nu a transmis recipisa de

consemnare a cauţiunii în original în cuantumul prevăzut de lege, deşi a primit adresa mai sus

menţionată, la data de 16.07.2018, aşa cum rezultă din recipisa de confirmare de primire -

poştă având seria […], unde, la secţiunea: „confirm primirea", se regăseşte semnătura de

primire. Totodată, la secţiunea: „calitatea primitorului” este specificat: „administrator”.

Consiliul a reţinut că în speţă sunt incidente: prevederile art. IV pct. 40 din OUG nr.

45/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu impact asupra sistemului

achiziţiilor publice, prin care se introduce art. 611 alin. (1); principiul de drept „nemo

ignorare legem censetur" potrivit căruia nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea

legii; principiul de drept „ubi iex non distinguit, nec nos distinguere debemus", potrivit căruia

unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, în sensul că în cadrul ordonanţei

nu s-a prevăzut nicio normă derogatorie de la obligaţia constituirii cauţiunii.

95

Faţă de aceste aspecte, se constată că, în speţă, contestaţia a fost transmisă de către

contestator, fără a depune cauţiunea, constituită în mod legal.

Dacă contestatorul ar fi fost diligent şi prudent, ar fi putut din vreme să-şi conserve

dreptul la contestaţie, astfel încât să permită apoi jurisdicţiei Consiliului sa poată analiza

fondul şi excepţiile cereri ce fac obiectul contestaţiei.

Având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 101/2016, cu

modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data depunerii contestaţiei, Consiliul, a

admis excepţia invocată de autoritatea contractantă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca

inadmisibilă contestaţia depusă de SC A... SRL - în insolvenţă, în contradictoriu cu autoritatea

contractantă Universitatea Politehnica din Timişoara, fără a mai proceda la analiza pe fond a

cauzei.

2. Plângerea petentei S.C. A... S.R.L. împotriva Decizia Consiliului Naţional de

Soluţionare a Contestaţiilor nr. 2160/C1/2191/31.07.2018:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 21.08.2018 în

dosar nr. […] /59/2018 împotriva Deciziei C.N.S.C. nr. 2160/C1/2191 din data de 31.07.2018,

petenta S.C. A... S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Universitatea Politehnica

Timişoara, admiterea plângerii, anularea Deciziei contestate şi a actelor subsecvente,

reevaluarea ofertei depuse cu consecinţa declarării acesteia drept admisibilă şi suspendarea

procedurii de atribuire a contractului având ca obiect servicii de pază şi protecţie la

obiectivele aparţinând Universităţii Politehnice Timişoara, lotul 1 - Timişoara, lot 2 -

Hunedoara, cod CPV 79713000; în subsidiar, a solicitat anularea procedurii de licitaţie

deschisă, pentru atribuirea contractului mai sus menţionat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii arată că în fapt, prin Decizia nr. 2160/C1/2191/31.07.2018, emisă

de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, s-a dispus respingerea ca

inadmisibilă a contestaţiei depusă de către S.C. A... S.R.L. - în insolvenţă, în contradictoriu cu

autoritatea contractantă Universitatea Politehnica din Timişoara, în motivarea Deciziei

arătându-se faptul că, în temeiul art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 petenta nu a

constituit cauţiunea raportat la valoarea estimată a contractului de achiziţie publică ce urma a

fi atribuit, context în care Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a invocat excepţia

inadmisibilităţii contestaţiei şi a dispus în sensul admiterii acestei excepţii.

Petenta critică decizia Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor,

considerând că respingerea contestaţiei sub aspectul neconstituirii cauţiunii este

discriminatorie, împiedicând liberul acces la justiţie, iar A... nu trebuia obligată la plata

acestei cauţiuni; mai mult chiar, având în vedere faptul că petenta se află sub incidenţa Legii

nr. 85/2014, în temeiul acestei legi este scutită de plata vreunei taxe sau cauţiuni.

Susţine, cât priveşte fondul cauzei, că prin contestaţia cu nr. 621/29.06.2018, depusă la

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, a arătat motivele pentru care solicită a

dispune în sensul celor arătate mai sus, respectiv:

La data de 30.09.2017 Universitatea Politehnica Timişoara - autoritatea contractantă -

a publicat pe site-ul SEAP Anunţul de participare nr. 179389, prin care a adus la cunoştinţa

operatorilor economici interesaţi organizarea procedurii de licitaţie deschisă pentru atribuirea

contractului având ca obiect „Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând

96

Universităţii Politehnice Timişoara, Lot 1 - Timişoara Lot 2 - Hunedoara”, cu valoarea

estimată a contractului de 6.492.211.20 lei, criteriul de atribuire fiind preţul cel mai scăzut.

Arată petenta că, în deplină conformitate cu prevederile documentaţiei publicate, a

depus oferta în cadrul procedurii de atribuire, ulterior, prin mai multe adrese, fiind transmise

prin intermediul SEAP solicitări de clarificări cu privire la justificarea tarifului orar ofertat sau

alte aspecte ale ofertei, răspunsurile societăţii ofertante fiind transmise prin acelaşi mijloc de

comunicare.

Prin Comunicarea rezultatelor procedurii nr. 1108/18.06.2018, Autoritatea

Contractantă a comunicat că oferta petentei a fost declarată inacceptabilă în temeiul art.134

alin. (5) şi art. 137 alin. (2) lit. g) din H.G. nr. 395/2016.

Cu privire la cererea de suspendare a procedurii de atribuire, arată petenta că la acest

moment societatea asigură serviciul de pază la autoritatea contractantă, activitate în care sunt

implicaţi peste 100 de salariaţi precum şi bunurile/dotările aferente (ţinute, documente,

autovehicule transport valori etc.), iar în ipoteza în care autoritatea contractantă ar semna

contractul de prestări servicii, societatea ar fi prejudiciată cu efecte imediate şi iremediabile,

prejudiciul constând pe de o parte în imposibilitatea respectării dispoziţiilor art. 75 din Legea

nr. 53/2003 privind Codul muncii, privind acordarea preavizului de 20 de zile, iar pe de altă

parte, desfacerea contractelor individuale de muncă înăuntrul acestui interval va fi sancţionată

de către instanţele de judecată, în situaţia foarte posibilă în care salariaţii vor înainta acţiuni de

recuperare a drepturilor salariale, inclusiv plata de penalităţi.

Cu privire la admisibilitatea ofertei depuse, arată petenta că, având în vedere că

valoarea estimată a contractului este de 8.645.068,80 lei (după publicarea eratei), respectiv

15,42 lei/oră, iar preţul ofertat de către aceasta pentru lotul 1 a fost de 6.312.418,80 lei fără

TVA respectiv 11,26 lei/oră, este evident faptul că preţul ofertat de către S.C. A... S.R.L. este

justificabil şi, pe cale de consecinţă, admisibil.

Se mai învederează instanţei că, în răspunsurile la solicitările de clarificări ale

Autorităţii Contractante, societatea petentă a transmis explicaţii la toate capitolele menţionate,

cu privire la elementele componente ale tarifului, inclusiv la punctele subliniate în diverse

decizii pronunţate de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, sens în care

motivarea deciziei o consideră „forţată” în condiţiile în care tarifele medii pe piaţa serviciilor

de pază sunt situate în jurul valorii de 12,50 lei/oră. Or, într-o astfel de ipoteză, coroborat cu

faptul că tariful ofertat rămâne nemodificat pe toată perioada de derulare a contractului, orice

modificare legislativă care intervine cu privire la modificarea salariului minim brut garantat în

plată duce în mod inevitabil la un tarif contractat care nu mai poate fi justificat din punct de

vedere al legislaţiei muncii. Cu privire la acest aspect, precizează că din experienţa sa, nicio

autoritate contractantă nu a reziliat vreun contract motivat de faptul de tarifele din propriile

contracte de servicii de pază sunt prea mici faţă de prevederile legale.

Mai arată că, în cadrul Comunicării privind rezultatul procedurii Lot 1 nr.

1108/18.06.2018, Autoritatea contractantă reţine că răspunsurile formulate de către societatea

petentă cu privire la sporul de noapte şi sporul pentru ore lucrate în repaus săptămânal nu sunt

relevante, fără a detalia motivele acestei concluzii. Astfel modalitatea de acordare a sumelor

cu privire la programul desfăşurat în regim de noapte precum şi a repausului menţionate în

97

justificarea tarifului ofertat, stipulate şi în Regulamentul de Ordine Interioară a societăţii sunt

legale şi prevăzute în Codul Muncii (Legea nr. 53/2003 modificată).

Un alt aspect invocat este faptul că, prin Bugetul de venituri şi cheltuieli pe perioada

2018-2019 la cap. „Asigurări, vizite medicale, etc.” este prevăzută doar suma de 100,32 lei,

ceea ce în opinia Autorităţii contractante nu acoperă această cheltuială pe perioada derulării

acordului-cadru. Învederează Consiliului faptul că, sumele menţionate în BVC sunt exprimate

în mii lei, ceea ce poate duce la concluzia unei analize superficiale a ofertei, efectuată de către

Autoritatea contractantă.

În ceea ce priveşte modul de aplicare a evaluării ofertei, petenta o consideră ca fiind

superficială, atât timp cât, în opinia sa, autoritatea contractantă avea obligaţia de a-i solicita

clarificări suplimentare pentru susţinerea tarifului ofertat şi care pot duce la o decizie corecta

în ceea ce o priveşte pe petentă.

Mai arată petenta că, potrivit art. 210 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, „în cazul unei

propuneri financiare aparent neobişnuit de scăzută în raport cu lucrările, produsele sau

serviciile care constituie obiectul contractului de achiziţie publică/acordului-cadru care

urmează a fi atribuit/încheiat, autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita ofertantului

care a depus o astfel de ofertă clarificări cu privire la preţul sau costurile propuse în respectiva

ofertă”, necesitatea efectuării unor verificări amănunţite fiind confirmată şi de

jurisprudența instanţelor de judecată.

Referitor la încălcarea principiilor in materia achiziţiilor publice, petenta arată că

Autoritatea Contractantă a încălcat în mod flagrant principiul tratamentului egal prevăzut la

art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 98/2016, prin nesocotirea prevederilor legale şi evaluarea

ofertelor diferenţiat.

Astfel, principiul egalităţii de tratament şi principiul transparenţei, care au drept

semnificaţie în special faptul că, ofertanţii trebuie să se afle pe o poziţie de egalitate atât în

momentul în care îşi pregătesc ofertele, cât şi în momentul în care acestea sunt evaluate de

către autoritatea contractantă, constituie, într-adevăr, temeiul directivelor privind procedurile

de atribuire a contractelor de achiziţii publice, iar obligaţia autorităţii contractante de a asigura

respectarea acestora corespunde chiar esenţei acestor directive (Hotărârea Curţii din

16.12.2008, cauza C-123/07).

Având în vedere criteriul de atribuire, respectiv preţul cel mai scăzut, petenta

apreciază că este în interesul Autorităţii Contractante să încheie un contract cu un operator

economic care-l îndeplineşte şi poate duce la îndeplinire un astfel de contract.

Deşi la o primă vedere, poate părea în beneficiul autorităţii contractante să

achiziţioneze servicii la preţuri mai mari, considerate justificabile, în spiritul scopului

legislaţiei achiziţiilor publice de a realiza achiziţionarea de produse şi servicii în condiţii de

eficienţă economică şi socială, de cele mai multe ori, riscurile sunt mult mai mari decât

pretinsul avantaj al unui preţ justificabil. Astfel, există riscul ca ofertantul declarat câştigător

la un preţ mai mare, să nu aibă capacitatea îndeplinirii în bune condiţii a obligaţiilor

contractuale asumate, nefiind capabil să susţină financiar preţul real al prestaţiei sale, cu atât

mai mult cu cât autoritatea contractantă nu acceptă actualizarea preţului, întrucât această

clauză nu este prevăzută în modelul de contract ataşat documentaţiei de atribuire.

98

În subsidiar, în situaţia în care Autoritatea Contractantă se va afla într-o imposibilitate

obiectivă de a adopta măsurile de remediere solicitate şi, pe cale de consecinţă, de a relua

evaluarea, petenta solicită anularea procedurii de atribuire faţă de abaterile grave de la

prevederile legislative care afectează procedura de atribuire, în conformitate cu art. 212 alin.

(1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 98/2016.

În drept invocă: Legea nr. 101/2016, precum şi textele de lege la care a făcut referire

în cuprinsul plângerii.

3. Întâmpinarea Universităţii Politehnica Timişoara:

Prin întâmpinare, intimata solicită respingerea plângerii formulată împotriva Deciziei

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 2160/C1/2191 din 31.07.2018, pe cale

de excepţie, datorită neconstituirii cauţiunii prevăzută de art. 611 alin.

(1) coroborat cu alin. (3) din Legea nr. 101/2016 actualizată, iar pe fond ca fiind nedovedită şi

neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fund temeinică şi legală.

În motivarea excepţiei invocate, arată că petenta nu a constituit cauţiunea înaintea

Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, conform normelor imperative prevăzute

la art. 611 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 actualizată.

Arată intimata că, din motivarea respingerii de către Consiliul Naţional de Soluţionare

a Contestaţiilor a contestaţiei ca inadmisibilă, reiese faptul că „dacă contestatorul ar fi fost

diligent şi prudent ar fi putut din vreme să-şi conserve dreptul la contestaţie, astfel încât să

permită apoi jurisdicţiei Consiliului să poată analiza fondul şi excepţiile cererii ce fac obiectul

contestaţiei”.

Totodată, arată că în ce priveşte plângerea formulată împotriva deciziei CNSC, în

vederea promovării acesteia la instanţa de judecată competentă nu este necesară constituirea

unei cauţiuni suplimentare, aşa cum dispune alin. (3) al art. 61l

şi astfel, din modul de

redactare al acestui alineat, rezultă în mod neechivoc faptul că persoana care se consideră

vătămată şi care utilizează calea de atac prevăzută la art. 29 din Legea nr. 101/2016 trebuie în

prealabil să fi constituit cauţiunea în faza procedurii administrativ jurisdicţionale (desfăşurată

în faţa CNSC) în conformitate cu dispoziţiile imperative ale legii speciale.

Mai mult, intimata solicită instanţei să observe faptul că, prin dispoziţia expresă,

distinctă şi limitativă a art. 61l alin. (9) din Legea nr. 101/2016, doar autorităţile contractante

sunt scutite de la depunerea cauţiunii; în concluzie, deoarece petenta nu a făcut dovada

constituirii cauţiunii în faţa Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, solicită

respingerea plângerii în conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 611 alin. (1) coroborate

cu alin. (3) din Legea nr. 101/2016 actualizată.

Pe fondul plângerii intimata, în calitate de autoritate contractantă, arată că a iniţiat

procedura de atribuire a acordului cadru de servicii având ca obiect „Servicii de pază şi

protecţie la obiectivele aparţinând Universităţii Politehnica Timişoara, Lot 1 Timişoara; Lot 2

Hunedoara” cod CPV 79713000-5 Servicii de pază (Rev. 2), prin publicarea în SEAP a

Anunţului de participare nr. 179389/30.09.2017.

Susţine aceasta, faţă de punctul 1 plângerii, că petenta nu a prezentat nici un fel de

probe pertinente şi utile care să probeze caracterul „criticabil” al răspunsului la notificarea

prealabilă, această susţinere fiind nedovedită şi nefondată.

99

Cu privire la punctul 2 unde solicită „Suspendarea procedurii de atribuire în temeiul

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 modificată”, în susţinerea acestui petit, petenta arătând

că, pe de o parte, deja asigură serviciul de pază la autoritatea contractantă, având implicaţi

peste 100 de salariaţi precum şi bunurile/dotările aferente, iar pe de altă parte, că „prejudiciul

constă în imposibilitatea respectării dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii,

privind acordarea preavizului de 20 zile, iar pe de altă parte desfacerea contractelor

individuale de muncă înăuntrul acestui interval va fi sancţionată de către instanţele de

judecată...”, apreciază intimata că prin aceste susţineri nefondate, petenta urmăreşte pur şi

simplu să paralizeze însăşi principiile care stau la baza atribuirii contractelor de achiziţie

publică, invocând ca argument suprem (în opinia sa), faptul că, având deja în desfăşurare un

contract de prestare servicii, i-ar fi imposibil să îl înceteze datorită finalizării procedurii de

atribuire şi atribuirii viitorului contract de servicii către un alt ofertant declarat câştigător;

altfel spus, în opinia petentei, aceasta ar beneficia de un drept perpetuu în favoarea sa, drept în

baza căruia ar fi îndrituită să presteze serviciul de pază pe o perioadă nedeterminată de timp.

Consideră intimata că petenta nu reuşeşte să argumenteze în fapt şi în drept acest petit, motiv

pentru care solicită instanţei să îl respingă ca fiind nedovedit şi nefondat.

Faţă de criticile petentei prezentate la punctul 3 al plângerii, referitoare la

admisibilitatea ofertei sale, intimata arată că le consideră că fiind nedovedite şi neîntemeiate,

deoarece petenta nu prezintă niciun argument, nicio dovadă pertinentă şi utilă să le susţină,

fiind formulate la modul formal şi general, fără a combate argumentat conţinutul comunicării

nr. […] /18.06.2018; intimata învederează că, dimpotrivă, Universitatea Politehnica a făcut pe

deplin aplicarea dispoziţiilor legale pretins ca încălcate, respectiv art. 210 alin. (1) din Legea

nr. 98/2016, astfel: - prin adresa nr. […] /29.03.2018 s-a solicitat petentei să prezinte

fundamentarea tarifului orar/agent pază conform matricei incluse în adresă; - la această adresă

a comunicat răspunsul său FN, înregistrat sub nr. […] /05.04.2018; - urmare a analizării

acestui răspuns, prin adresa nr. […] /23.04.2018, i s-au solicitat petentei clarificări/depunerea

de înscrisuri; - la această adresă a comunicat răspuns prin adresa nr. […]/26.04.2018,

înregistrată sub nr. […]/27.04.2018, la care a anexat ROI-ul şi Bugetul de venituri al

societăţii; în ce priveşte cota de profit 0, a justificat-o prin aceea că „reprezintă oportunitatea

de promovare gratuită a firmei noastre prin efectuarea serviciilor în cadrul prestigioasei Dvs.

instituţii, coroborat cu faptul că mun. Timişoara este unul din cele mai importante obiective

turistice, tehnologice şi comercială a României”; - Comisia de evaluare nu şi-a însuşit această

susţinere, având în vedere faptul că orice societate comercială îşi desfăşoară activitatea după

legi economice stricte, una dintre acestea fiind aceea că orice activitate desfăşurată trebuie să

fie generatoare de profit; - mai mult, însuşi Consiliul în considerentele Deciziei nr.

635/C1/144, 333, 493 din 12.03.2018 reţine că „...nu va lua în considerare susţinerile

autorităţii contractante ... având în vedere caracterul oneros al contractului de achiziţie

publică, prevăzut la art. 3 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 98/2016.

Consiliul apreciază că natura permanentă a serviciilor solicitate de entitatea

contractantă impunea luarea în considerare de către ofertanţi, în stabilirea tarifelor a tuturor

cheltuielilor necesare ducerii la îndeplinire a contractului de achiziţie publică, cu ar fi de

exemplu:

- minim salariul brut lunar garantat în plată;

100

- …

- profit, etc.”;

- Prin aceeaşi adresă de răspuns, petenta nu a justificat în niciun fel cota de contribuţie

la fondul de handicap, deşi i-a fost solicitată în mod expres prin adresa de solicitare de

clarificări nr. 953/23.04.2018;

- Mai mult, la punctul 1 din plângere arată că „Ulterior, prin mai multe adrese au fost

transmise prin intermediul SEAP solicitări de clarificări cu privire la justificarea tarifului orar

ofertat sau alte aspecte ale ofertei, răspunsurile societăţii noastre fiind transmise prin acelaşi

mijloc de comunicare”;

- Astfel, însăşi petenta se contrazice în susţineri, recunoscând faptul că i s-au transmis

mai multe adrese conţinând solicitări de clarificări.

Consideră astfel intimata că, toate aceste aspecte au fost prezentate în comunicarea

privind rezultatul procedurii, în concluzie, criticile formulate la punctul 3 sunt neîntemeiate şi

nedovedite.

La punctul 4 al plângerii formulate, referitor la încălcarea principiilor în materia

achiziţiilor publice, petenta susţine că „Autoritatea contractantă a încălcat în mod flagrant

principiul tratamentului ega1 prevăzut la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 98/2016, prin

nesocotirea prevederilor legale şi evaluarea ofertelor diferenţiat”, consideră intimata că toate

criticile cuprinse la acest punct sunt neîntemeiate şi nedovedite, deoarece petenta nu prezintă

nici un argument, nicio dovadă care să le susţină, fiind formulate la modul formal şi general şi

fără a combate argumentat conţinutul adresei nr. […] /16.05.2018.

Faţă de cele expuse, solicită respingerea criticilor formulate la punctul 4 ca fiind

neîntemeiate şi nedovedite.

Cu privire la petitul subsidiar formulat la punctul 5, prin care petenta solicită

„…anularea procedurii de atribuire faţă de abaterile grave de la prevederile legislative care

afectează procedura de atribuire, în conformitate cu art. 212 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din

Legea nr. 98/2016”, arată intimata că deşi petenta invocă art. 212 alin. (1) lit. c) şi alin. (2)

Legea nr. 98/2016 ca temei de drept al cererii de anulare a procedurii de atribuire, nu indică

nici măcar un singur motiv de fapt care să justifice acest petit, motiv pentru care solicită

respingerea şi acestui petit.

Faţă de cele expuse, intimata solicită respingerea plângerii.

În drept invocă: art. 31, art. 611 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 101/2016.

4. Aprecierea Curţii de Apel:

Din analiza actelor dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin plângerea pendinte declanşată de petenta SC A... SRL, aflată în insolvenţă,

aceasta supune verificării de legalitate a instanţei de contencios administrativ competente,

Decizia nr. 2160/C1/2191/31.07.2018, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia

formulată de aceeaşi petentă contra rezultatului procedurii de achiziţie declanşată de

autoritatea contractantă intimată, Universitatea Politehnica Timişoara pentru încheierea

acordului-cadru cu un singur agent economic, pe o perioadă de 24 de luni având de obiect:

Servicii de pază şi protecţie la obiectivele aparţinând Universităţii Politehnica Timişoara, Lot

1-Timişoara, Lot 2-Hunedoara”, cod CPV 79713000-5, reţinându-se, în esenţă, că, prin

neconstituirea de către contestatoare a cauţiunii impusă de prevederile art. 61 ind.1 alin. (1)

101

din Legea nr. 101/2016, aşa cum a fost supusă aceasta modificării prin OUG nr. 45/2018, deşi

a fost înştiinţată de CNSC de această obligaţie legală, au fost nerespectate prevederile legale

ce reglementează obligativitatea constituirii cauţiunii – condiţie apreciată a fi una de fond care

nu obstrucţionează, aşadar, accesul la justiţie – ceea ce atrage respingerea contestaţiei, fără a

se mai proceda la analiza motivelor de fond ale contestaţiei promovate.

Soluţia dată de CNSC apare a fi pe deplin legală, în aprecierea Curţii fiind realizată o

judicioasă şi riguroasă aplicare în cauză a normelor legale incidente.

Şi aceasta, întrucât cerinţa constituirii unei cauţiuni la momentul depunerii de către un

agent economic participant la o procedură de achiziţie publică a unei contestaţii în temeiul art.

8 din Legea nr. 101/2016, este expres şi imperativ instituită de art. 61 ind.1 alin. (1) din Legea

nr. 101/2016 aşa cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2018, conform căruia: „1) Pentru

soluţionarea contestaţiei formulate în condiţiile art. 8 sau art. 49, sub sancţiunea respingerii

acesteia, persoana care se consideră vătămată trebuie să constituie în prealabil o cauţiune

stabilită după cum urmează:

a) 2% din valoarea estimată a contractului, în cazul în care aceasta este mai mică decât

pragurile valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi

completările ulterioare, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 99/2016, cu modificările şi completările

ulterioare, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare,

dar nu mai mult de 35.000 lei;

b) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este mai mică decât pragurile

valorice prevăzute la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 98/2016, cu modificările şi completările


art. 11 alin. (1) din Legea nr. 100/2016, cu modificările şi completările ulterioare, dar nu mai

mult de 88.000 lei;

c) 2% din valoarea estimată a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât




dar nu mai mult de 220.000 lei;

d) 2% din valoarea stabilită a contractului, dacă aceasta este egală sau mai mare decât




dar nu mai mult de 880.000 lei.”

Textul legal mai sus redat a fost introdus prin OUG nr. 45/2018 de modificare a Legea

nr. 101/2016 şi a fost considerat, în mod corect de către CNSC aplicabil speţei, în virtutea

prevederilor art. VII, potrivit cu care: „Contestaţiile, procesele şi cererile aflate în curs de

soluţionare în faţa Consiliului Naţional pentru Soluţionarea Contestaţiilor sau, după caz, a

instanţelor judecătoreşti la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă continuă să

se judece în condiţiile şi cu procedura prevăzute de legea în vigoare la data la care au fost

începute.”, de vreme ce OUG nr. 45/2018 a intrat în vigoare la data de 04.06.2018, iar

contestatoarea a înregistrat contestaţia la CNSC la data de 29.06.2018 (fila 10 dosar CNSC

ataşat), ulterior intrării în vigoare a normei legale modificatoare. Întrucât, interpretarea per a

102

contrario a textului legal conduce spre concluzia că acele contestaţii introduse la CNSC după

intrarea în vigoare a ordonanţei modificatoare (cum este şi situaţia de speţă), urmează a se

judeca în condiţiile şi cu procedura impuse de aceasta.

Curtea observă, totodată, că din maniera de redactare a art. 61 ind.1 alin. (1) din Legea

nr. 101/2016, modificată prin OUG nr. 45/2018 rezultă că prealabila constituire a cauţiunii

cerută de lege reprezintă o condiţie de admisibilitate însăşi a contestaţiei, pentru a se trece la

soluţionarea acesteia de către CNSC, în caz contrar, legiuitorul stabilind fără echivoc şi

energic sancţiunea aplicabilă: respingerea contestaţiei.

Or, în speţă, rezultă că, deşi nu s-a conformat odată cu depunerea contestaţiei

cerinţelor legale de constituire a cauţiunii şi depunerii recipisei, contestatoarea nu s-a

conformat acestei obligaţii legale nici la momentul înştiinţării sale de către Consiliu, ceea ce,

inexorabil, a atras, în mod legal, aplicarea sancţiunii instituită expres de art. 61 ind. 1 alin. (1)

din Legea nr. 101/2016 modificată prin OUG nr. 45/2018, contestaţia fiind, în mod corect şi

cu judicioasă aplicare a legii, respinsă.

Nu se poate reţine afirmaţia petentei că, prin această soluţie i-a fost îngrădit accesul la

justiţie, deoarece contestatoarea are legal recunoscută facultatea de a supune pe calea

plângerii reglementată de art. 29 din Legea nr. 101/2016, soluţia CNSC cenzurii instanţei de

judecată, instanţa fiind chemată a verifica modul de aplicare a legii de către CNSC la datele

particulare ale fiecărei speţe, respectiv, legalitatea şi temeinicia soluţiei date de CNSC.

Or, în ce priveşte contestaţia petentei, CNSC a procedat la o aplicare întocmai şi

corectă a prevederilor legale, instituite de legiuitor tocmai spre a preveni, în cadrul

procedurilor de achiziţie publică caracterizate prin rigurozitate şi celeritate, depunerea de

contestaţii în scop şicanator, de natură a îngreuna şi temporiza procedurile de achiziţie.

Nici susţinerea petentei că, fiind sub incidenţa Legea nr. 85/2014, aşadar, în

insolvenţă, avea a fi scutită de plata cauţiunii în baza acestei legi, nu poate fi primită ca

valabilă, deoarece Legea nr. 85/2014 nu conţine o dispoziţie expresă de scutire a persoanei

juridice aflată în insolvenţă de la plata cauţiunii stabilită într-o contestaţie iniţiată în procedura

de achiziţie publică, configurată de Legea nr. 101/2016.

De asemenea, nu există nicio prevedere nici în Legea nr. 101/2016, lege specială

privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a

contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii,

precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor, care să instituie scutirea de la plata cauţiunii reglementate de art. 61 ind. 1 alin.

(1) din Legea nr. 101/2016, modificată prin OUG nr. 45/2018, a agentului economic aflat în

insolvenţă. Potrivit art. 61 ind. 1 alin. (9) din Legea nr. 101/2016 modificată: „Sunt scutite de

la depunerea cauţiunii autorităţile contractante.”, nefiind prevăzută nicio altă ipoteză de

scutire de la constituirea cauţiunii atunci când se formulează o contestaţie într-o procedură de

atribuire a contractului de achiziţie publică.

De aceea, reluând recapitulativ cele deja spuse, Curtea conchide că CNSC a făcut o

corectă aplicare a legii în soluţionarea contestaţiei dând eficienţă prevederilor art. 61 ind. 1

alin. (1) din Legea nr. 101/2016 modificată, dată fiind pasivitatea petentei contestatoare,

criticile petentei din cuprinsul plângerii mai sus analizate nefiind fondate.

103

Şi de aceea, în baza art. 34 alin. (5) din Legea nr. 101/2016, plângerea a fost respinsă

ca nefondată, fără a se mai proceda la analiza motivelor de fond ale plângerii/contestaţiei, de

vreme ce obligaţia legală prealabilă, a depunerii cauţiunii, nu a fost îndeplinită de

contestatoarea petentă, obstaculând astfel examinarea pe fond a contestaţiei, iar argumentele

petentei în sensul inexistenţei obligaţiei sale la constituirea cauţiunii ori cu privire la limitarea

accesului la justiţie nu se susţin.

17. Natura juridică a raportului născut între angajator, pe de o parte şi Casa de

Asigurări de Sănătate, pe de alta parte, cu privire la sumele reprezentând indemnizaţii

plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de

aceştia în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din

OUG nr. 158/2005

OUG nr. 158/2005: art. 38 alin. (2)

OG nr. 92/2003: art. 16, art. 21,art. 119 şi art. 120

Legea nr. 571/2003: art. 2 alin. (2) lit. c)

Ordinul nr. 60/2006 ce reglementează Normele de punere în aplicare a OUG nr.

158/2005: anexa 12 şi 13

Legea nr. 207/2015: art. 1, art. 182 alin. (1), (3) şi (4)

Legea nr. 287/2009: art. 1531

Normele de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate,

aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de

Asigurări de Sănătate nr. 60/32/2006: art. 77 alin. (5)

În speță, problema de drept ce se impune a fi lămurită vizează natura juridică a

raportului născut între cele două părţi, angajator şi Casa de Asigurări de Sănătate cu privire

la sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc

suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit

dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din OUG nr. 158/2005.

Iar, pentru clarificarea acestei dispute trebuie avut în vedere că sumele solicitate în

temeiul textului menţionat anterior reprezintă un drept de creanţă al angajatorului faţă de

Casa de Asigurări pentru diferenţa dintre indemnizaţiile plătite asiguraţilor şi contribuţia

pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator

bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, astfel cum aceasta era

reglementată de art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003.

Or, deşi este adevărat că indemnizaţiile plătite de către angajatori asiguraţilor au

natura unor drepturi de asigurări sociale, iar între aceste două părţi există un raport de

asigurări sociale de sănătate, nu acelaşi raport există/subzistă între angajator şi Casa de

Asigurări de Sănătate, pentru această diferenţă, ce intervine ca urmare a compensării.

Suma solicitată cu acest titlu reprezintă, în fapt, o obligaţie a Casei de Asigurări de

Sănătate faţă de angajator, sunt prestaţii de suportat de către Casa de Asigurări din bugetul

104

FNUASS pentru concedii şi indemnizaţii, după cum se arată în anexa 12 şi 13 din Ordinul nr.

60/2006 ce reglementează Normele de punere în aplicare a OUG nr. 158/2005.

Ca atare, câtă vreme creanţa angajatorului poartă asupra unor sume ce se restituie de

la bugetul de stat, raportul juridic este unul de drept fiscal.

Raportul juridic de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

ce revin părţilor în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale (art. 16 vechiul Cod de

procedură fiscală).

Conţinutul acestui raport este dat de relaţiile financiare care se formează în procesul

de instituire şi percepere a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii datorate bugetului

general consolidat al statului.

Natura acestui raport este una obligaţională, în conţinutul său intrând: dreptul de

creanţă ce aparţine subiectului activ, care este creditorul și corelativul acestuia, adică latura

pasivă a raportului reprezentând obligaţia fiscală, ce aparţine subiectului pasiv, care este

debitorul.

Așadar, sumele solicitate spre restituire de la FNUASS, reprezentând indemnizaţii

plătite de angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor pentru concedii şi

indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorate de aceştia pe luna respectivă, sunt

purtătoare de dobândă fiscală, iar nu civilă.

Curtea reamintește ca dobânzile și penalitățile reglementate de art. 119 şi 120 din

vechiul Cod de procedură fiscală constituie creanțe fiscale accesorii, care, alături de

creanțele fiscale principale, alcătuiesc sumele de plată la bugetul consolidat al statutului.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 182 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr.

207/2015 „(1) Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget,

contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului

prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare

dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea

contribuabilului/plătitorului (…)

(3) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul

unei cereri de restituire, respinsă de organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de

soluţionare a contestaţiilor sau de instanţa judecătorească.

(4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din acelaşi

buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de

contribuabil/plătitor”.




Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. […]/30/2018, la data de

15.02.2018, reclamanta S.C. A... S.R.L., a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de

Asigurări Sănătate Timiş, solicitând instanţei obligarea CJAS Timiş la plata dobânzilor fiscale

datorate în temeiul dispoziţiilor art. 124 alin. (1) coroborat cu art. 70 şi 117 alin. (9) din O.G.

nr. 92/2003, şi art. 182 Cod de procedură fiscală, aferente debitului principal solicitat prin

105

următoarele cereri: 1. Solicitarea înregistrată sub nr. 374/17.09.2014 a sumei de 1.482 lei

aferentă lunii iunie 2014; 2. Solicitarea înregistrată sub nr. 372B/17.09.2014 a sumei de 2.606

lei aferentă lunii iulie 2014; 3. Solicitarea înregistrată sub nr. 69538/10.10.2014 a sumei de

261 lei aferentă lunii august 2014; 4. Solicitarea înregistrată sub nr. 1186/22.02.2016 a sumei

de 2.066 lei aferentă lunii decembrie 2015; 5. Solicitarea înregistrată sub nr. 1185/22.02.2016

a sumei de 3.202 lei aferentă lunii ianuarie 2016; 6. Solicitarea înregistrată sub nr.

3371/19.05.2016 a sumei de 3.360 lei aferentă lunii februarie 2016; 7. Solicitarea înregistrată

sub nr. 3372/19.05.2016 a sumei de 3.864 lei aferentă lunii martie 2016; 8. Solicitarea

înregistrată sub nr. 9477/19.12.2016 a sumei de 4.749 lei aferentă lunilor septembrie,

octombrie, noiembrie 2016; 9. Solicitarea înregistrată sub nr. 2243/27.03.2017 a sumei de 194

lei aferentă lunii decembrie 2016; 10. Solicitarea înregistrată sub nr. 3789/01.08.2017 a sumei

de 1.506 lei aferentă lunii aprilie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 870/21.05.2018 pronunţată în dosar nr.[…]/30/2018 Tribunalul

Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A... S.R.L în contradictoriu cu

pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, a obligat pârâta să plătească

reclamantei dobânda legală aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei

de restituire – expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile

nr. 374/17.09.2014, 372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de

zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016,

3371/19.05.2016, 3372/19.05.2016 până la data restituirii efective a sumelor aferente acestor

cereri, respingând în rest acţiunea, ca rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanta recurentă SC A... SRL cât

şi pârâta recurentă Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş

Reclamanta recurentă S.C. A...S.R.L., a solicitat casarea hotărârii şi, ca urmare a

rejudecarii, să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la

plata către reclamanta a dobânzilor fiscale aferente debitului principal solicitat.

Se arată ca este vorba despre un raport juridic de drept fiscal, care atrage aplicarea

unui anumit regim inclusiv în ceea ce priveşte dobânzile acordate.

După cum s-a reţinut în jurisprudenţă (decizia C. Ap. Timişoara nr. 3084/2017),

sumele constând în diferenţa dintre indemnizaţiile plătite de către angajatori şi contribuţiile de

asigurări de sănătate sunt prestaţii de suportat de către CAS din bugetul FNUASS pentru

concedii şi indemnizaţii, adică de la bugetul de stat. Rezultă aşadar că raportul juridic dintre

reclamantă şi intimată este unul de drept fiscal.

În acelaşi sens este şi minuta întâlnirii suplimentare din 10.04.2017 desfăşurată la

nivelul Curţii de Apel Timişoara, unde s-a stabilit natura fiscală a dobânzilor datorate la

sumele solicitate constând în diferenţei dintre indemnizaţiile plătite de către angajatori şi

contribuţiile de asigurări de sănătate.

Pârâta recurentă Casa de Asigurări de Sănătate Timiş a solicitat casarea sentinţei civile

nr. 870/PI pronunţata la data de 21 mai 2018 de Tribunalul Timiş în dosarul nr. […]/30/2018,

iar pe fond, cu ocazia rejudecării litigiului în fond, solicită exonerarea pârâtei de la plata

dobânzii legale calculata de la data scadenţei obligaţiei de plata şi până la data achitării

debitului.

106

În motivare se arată că în speţa de faţă este incident motivul de casare prevăzut de art.

488 pct. 8 NCPC, respectiv hotărârea a fost data cu încălcarea şi aplicarea greşita a normelor

de drept material: O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare

pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în

domeniul bancar, art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a

prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de

sănătate şi art. 38 din O.U.G. nr. 158/2005.

Învederează că sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori

asiguraţilor care depăşesc suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectiva, se

recuperează din bugetul Fondului National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS)

conform O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de

sănătate, actualizata la zi, coroborate cu prevederile art. 77 din Ordinul nr. 60/32/2006 pentru

aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor OUG nr. 158/2005.

Menționează că potrivit prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 158/2005 coroborate cu

dispoziţiile art. 82 din Ordinul nr. 60/32/2006, modificat şi completat, sumele reprezentând

indemnizaţii achitate de către angajator asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor

datorate de aceştia în luna respectiva pot fi solicitate numai pe baza actelor justificative.

Totodată solicită a se avea în vedere faptul că, în luna decembrie 2017, înaintea

introducerii acţiunii, a fost achitata suma de 23.251 lei, motiv pentru care consideră ca prima

instanţa în mod greşit a obligat CJAS Timiş la plata dobânzilor legale aferente debitului

principal.

Analizând recursurile declarate, prin prisma motivelor invocate, a probelor

administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. din Noul Cod de procedură civilă,

Curtea a admis recursul formulat reclamanta recurentă SC A... SRL cu sediul procesual ales

la SCA B…, din Timişoara, […] în contradictoriu cu pârâta recurentă Casa Judeţeană de

Asigurări de Sănătate Timiş cu sediul în Timişoara, […], judeţul Timiş împotriva sentinţei

civile nr. 870/21.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018. A fost

casată în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă

a dobânzii fiscale aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei de

restituire – expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile nr.

374/17.09.2014, 372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de zile de

la data depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016,

3371/19.05.2016, 3372/19.05.2016, 9477/19.12.2016, 2243/27.03.2017 şi 3789/01.08.2017

până la data restituirii efective a sumelor aferente acestor cereri.

Curtea a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate si a respins recursul formulat

de parata recurentă împotriva aceleiaşi sentinţe.

Curtea a reamintit că reclamanta, în calitate de angajator, a solicitat Casei Judeţene de

Asigurări de Sănătate Timiş restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre suma

indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de

sănătate datorată de către angajator, formulând mai multe cereri în cursul anilor 2014-2017,

cereri indicate în cererea de chemare în judecată şi în hotărârea recurată.

107

Aceste cereri au fost soluţionate de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate, în sensul

restituirii sumelor solicitate de către reclamantă, însă cu depăşirea termenului legal de

soluționare a acestor cereri.

În acest context, instanța de fond a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de

acordare a dobânzilor aferente debitului principal, sens în care a obligat pârâta să plătească

reclamantei dobânda legală aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei

de restituire – expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile

nr. 374/17.09.2014, 372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de

zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016,

3371/19.05.2016, 3372/19.05.2016 până la data restituirii efective a sumelor aferente acestor

cereri.

Reclamanta recurenta a solicitat casarea în parte a hotărârii şi, ca urmare a rejudecării,

să se dispună admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata către

reclamantă a dobânzilor fiscale aferente debitului principal solicitat.

Se arată că este vorba despre un raport juridic de drept fiscal, care atrage aplicarea

unui anumit regim inclusiv în ceea ce priveşte dobânzile acordate.

Curtea constată că recursul reclamantei este întemeiat, context în care îl va admite

pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Sumele solicitate spre restituire de la FNUASS, reprezentând indemnizaţii plătite de

angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor pentru concedii şi indemnizaţii de

asigurări sociale de sănătate datorate de aceştia pe luna respectivă, sunt purtătoare de dobândă

fiscală, iar nu civilă.

Curtea reamintește ca dobânzile și penalitățile reglementate de art. 119 şi 120 din

vechiul Cod de procedură fiscală constituie creanțe fiscale accesorii, care, alături de creanțele

fiscale principale alcătuiesc sumele de plată la bugetul consolidat al statutului.

Definiția creanțelor fiscale o regăsim în art. 21 alin. (1) Cod proc. fiscală, ca

reprezentând „drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept

material fiscal”.

Raportul juridic de drept material fiscal cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor

ce revin părţilor în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale (art. 16 vechiul Cod proc. fiscală).

Conţinutul acestui raport este dat de relaţiile financiare care se formează în procesul de

instituire şi percepere a impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii datorate bugetului general

consolidat al statului.

Natura acestui raport este una obligaţională, în conţinutul său intrând: dreptul de

creanţă ce aparţine subiectului activ, care este creditorul și corelativul acestuia, adică latura

pasivă a raportului reprezentând obligaţia fiscală, ce aparţine subiectului pasiv, care este

debitorul.

În continuare, art. 25 precizează că „În raporturile de drept material fiscal, creditorii

sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii

sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi”.

În același sens, sunt şi noile prevederi din Legea nr. 207/2015.

108

Astfel, în acord cu art. 1 din actul normativ indicat „ - pct. 11. creanţă fiscală

principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi

dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea

sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege; - pct. 12. creanţă fiscală

accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor

creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile

legii; - pct. 13. creditor fiscal - titularul unui drept de creanţă fiscală; - pct. 15. debitor fiscal -

titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă fiscală; - pct. 20 dobândă -

obligaţia fiscală accesorie reprezentând echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei

fiscale principale ca urmare a neachitării la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale

principale; - pct. 28. obligaţie fiscală principală - obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi

contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi

datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege; - pct.

29. obligaţie fiscală accesorie - obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor

sau a majorărilor, aferente unor obligaţii fiscale principale; - pct. 30. organ fiscal - organul

fiscal central, organul fiscal local, precum şi alte instituţii publice care administrează creanţe

fiscale”.

În conformitate cu dispozițiile art. 182 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 207/2015 „(1)

Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la

dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77,

după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea

dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului (…). (3) Prevederile alin. (1) sunt

aplicabile şi pentru creanţele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri de restituire, respinsă de

organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de soluţionare a contestaţiilor sau de instanţa

judecătorească. (4) Nivelul dobânzii este cel prevăzut la art. 174 alin. (5) şi se suportă din

acelaşi buget din care se restituie ori se rambursează, după caz, sumele solicitate de

contribuabil/plătitor”.

Prin urmare, problema de drept ce se impune a fi lămurită vizează natura juridică a

raportului născut între cele două părţi, angajator şi Casa de Asigurări de Sănătate cu privire la

sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori asiguraţilor, care depăşesc suma

contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, ce pot fi solicitate potrivit dispoziţiilor art.

38 alin. (2) din OUG nr. 158/2005.

Iar, pentru clarificarea acestei dispute trebuie avut în vedere că sumele solicitate în

temeiul textului menţionat anterior reprezintă un drept de creanţă al angajatorului faţă de Casa

de Asigurări pentru diferenţa dintre indemnizaţiile plătite asiguraţilor şi contribuţia pentru

concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului

Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, astfel cum aceasta era reglementată de

art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 571/2003.

Or, deşi este adevărat că indemnizaţiile plătite de către angajatori asiguraţilor au natura

unor drepturi de asigurări sociale, iar între aceste două părţi există un raport de asigurări

sociale de sănătate, nu acelaşi raport există/subzistă între angajator şi Casa de Asigurări de

Sănătate, pentru această diferenţă, ce intervine ca urmare a compensării.

109

Suma solicitată cu acest titlu reprezintă, în fapt, o obligaţie a Casei de Asigurări de

Sănătate faţă de angajator, sunt prestaţii de suportat de către Casa de Asigurări din bugetul

FNUASS pentru concedii şi indemnizaţii, după cum se arată în anexa 12 şi 13 din Ordinul nr.

60/2006 ce reglementează Normele de punere în aplicare a OUG nr. 158/2005.

Ca atare, câtă vreme creanţa angajatorului poartă asupra unor sume ce se restituie de la

bugetul de stat [art. 38 alin. (2) „sumele reprezentând indemnizaţii plătite de către angajatori

asiguraţilor, care depăşesc suma contribuţiilor datorate de aceştia în luna respectivă, se

recuperează din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate din creditele

bugetare prevăzute cu această destinaţie, în condiţiile reglementate prin normele de aplicare a

prezentei ordonanţe de urgenţă şi art. 77 alin. (1) din Ordinul nr. 60/2006], raportul juridic

este unul de drept fiscal.

De asemenea, a fost avută în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care,

prin decizii pronunţate în regulatoare de competenţă, a reţinut caracterul fiscal al raportului

juridic dedus judecăţii, cu consecinţa stabilirii competenţei în favoarea secţiilor de contencios

administrativ, iar nu a celor de litigii de muncă (decizia nr. 678/2013, decizia nr. 647/2014).

În acest context, Curtea constată că este întemeiat recursul formulat de reclamantă.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta recurentă, raportat la criticile aduse de

aceasta prin cererea de recurs, Curtea reaminteşte că cererile formulate de reclamanta în

cursul anilor 2014-2017, pentru restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre suma

indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de

sănătate datorată de către angajator, au fost soluţionate de Casa Judeţeană de Asigurări de

Sănătate fără respectarea termenelor legale stipulate de legiuitor.

Or, art. 77 alin. (5) din Normele de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate,

aprobate prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de

Sănătate nr. 60/32/2006, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 16

februarie 2006 – astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului sănătăţii şi al

preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 130/351/2011 – prevede că „Pe

baza referatului aprobat se întocmesc: ordonanţarea de plată, ordinul de plată, borderoul

ordinelor de plată prevăzut în anexa nr. 14 sau, după caz, comunicarea de respingere a plăţii

prevăzută în anexa nr. 15. În termen de 30 zile de la depunerea cererii de restituire, casa de

asigurări de sănătate va efectua plata sumelor aprobate sau va transmite solicitantului

comunicarea de respingere a plăţii”.

Dispoziţiile art. 77 alin. (5) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 60/32/2006 – astfel

cum au fost modificate Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de

Asigurări de Sănătate nr. 43/8/2016 – prevăd majorarea termenului de soluţionare a cererilor

la 60 de zile, stabilind că „Pe baza referatului aprobat se întocmesc: ordonanţarea de plată,

ordinul de plată, borderoul ordinelor de plată prevăzut în anexa nr. 14 sau, după caz,

comunicarea de respingere a plăţii prevăzută în anexa nr. 15. În termen de 60 zile de la

depunerea cererii de restituire, casa de asigurări de sănătate va efectua plata sumelor aprobate

sau va transmite solicitantului comunicarea de respingere a plăţii”.

În condiţiile în care cererile reclamantei au fost depuse atât anterior intrării în vigoare

a modificării operate prin Ordinul nr. 43/8/2016, cat şi ulterior adoptării acestui act normativ,

110

Curtea reţine că pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş avea obligaţia

soluţionării cererilor depuse de reclamantă în termen de 30 de zile de la înregistrarea acestora

în evidenţa autorităţii pârâte, respectiv în termenul de 60 de zile de la înregistrare.

Având în vedere depăşirea acestor termene legale de soluţionare a cererilor

reclamantei, Curtea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1531 din Legea nr. 287/2009 (Noul Cod

Civil), în care este legiferat principiul reparării integrale a prejudiciului, conform căruia

„Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul

neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care

acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care

creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.

Astfel, ca şi instanţa de fond, Curtea reţine că respectarea principiului acoperirii

integrale a prejudiciului produs prin întârzierea nejustificată a plăţii sau neplata acestuia, se

realizează nu doar prin plata drepturilor restante, ci şi prin obligarea debitorului la plata de

daune-interese, constând printre altele, în dobânda legală aferentă sumelor neplătite sau plătite

cu întârziere.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtei – privind respingerea acestor pretenţii ca

nejustificate – Curtea reaminteşte că reclamanta a făcut dovada depunerii cererilor de

restituire a sumelor reprezentând diferenţa dintre suma indemnizaţiilor cuvenite şi contribuţia

de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate datorată de către angajator, însoţită

de documente justificative.

În consecinţă, Curtea a apreciat că recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de

Asigurări de Sănătate Timiş este neîntemeiat, context in care l-a respins, în temeiul art. 496

alin. (1) Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010).

Concluzionând, Curtea a admis recursul formulat de reclamantă, a casat în parte

sentința recurată şi, în rejudecare, a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii fiscale

aferentă sumelor achitate, calculată de la data scadenţei obligaţiei de restituire – expirarea

termenului de 30 de zile de la data depunerii fiecăreia dintre cererile nr. 374/17.09.2014,

372B/17.09.2014, 69538/10.10.2014, și expirarea termenului de 60 de zile de la data

depunerii fiecăreia dintre cererile 1186/22.02.2016, 1185/22.02.2016, 3371/19.05.2016,

3372/19.05.2016, 9477/19.12.2016, 2243/27.03.2017 şi 3789/01.08.2017 până la data

restituirii efective a sumelor aferente acestor cereri.

Curtea a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

18. Recalcularea drepturilor salariale ale funcționarilor publici încadrați in

cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș prin includerea în salariul de baza a


fondurile constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr. 116/2004. Aplicarea

majorărilor salariale de 8% şi 7,4% prevăzute de art.1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012

începând cu data de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum şi majorarea salarială de

10% intervenita în baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din primul

111

capăt de cerere, plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu

indicele de inflaţie, precum şi plata în continuare pana la încetarea raportului de

serviciu

Legea nr. 285/2010: art. 14 alin. (1), (2) şi (3)

Ordinul 42/77/2011: anexa 1 lit. e)

Legea 283/2011: art. 11 alin. (1)

OUG 84/2012 : art. 2

OUG 103/2013: art. 3

OUG 83/2014: art. 3

OUG nr.57/2015: art.5 alin. (4)

OUG nr.99/2016: art.4 alin. (6)

Deşi art.14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 dispune că stimulentele, respectiv

drepturile băneşti acordate personalului din instituţiile şi autorităţile publice în temeiul OG

nr. 92/2003 şi al OG nr. 29/2004, se includ, la un nivel mediu al acestora aferent lunii

octombrie 2010, în salariul de bază pentru fiecare funcţie publică, pe categorii, clase şi grade

profesionale, în alin. (3) se instituie imperativ că aceste drepturi băneşti incluse salariului de

bază nu se majorează cu procentul de 15% reglementat la art.1 din Legea nr. 285/2010.

Este dincolo de orice evidenţă, aşadar, că legiuitorul a dorit să confere stimulentelor

un regim juridic special, distinct de cel al celorlalte componente ale salariului brut, ele

rămânând incluse în salariul de bază într-un cuantum fix fără putinţă de a fi supus majorării

cu procentul de 15%. De-a lungul timpului, prevederile actelor normative reprezentate de dispozițiile art. 3 din

OUG nr. 103/2013, art. 3 din OUG 83/2014, art. 5 alin. (4) din OUG nr. 57/2015 şi art. 4 alin. (6)

din OUG nr. 99/2016 au menţinut acelaşi regim juridic al stimulentelor, ele, deşi incluse într-un

cuantum fix în salariul de bază, nefiind luate în calcul la stabilirea sporurilor (în speţă, finalitatea

urmărită de reclamantă fiind aceea a includerii stimulentelor în salariul de bază, iar la suma

rezultată, aplicat sporul de vechime).

Dispoziţiile exprese supra enunţate stabilesc de o manieră nesusceptibilă de interpretări

modul de calcul al sporurilor prin aplicarea lor la salariul de bază fără luarea în calculul acestuia

din urmă a stimulentelor acordate într-o sumă fixă.

Aceasta nu înseamnă că stimulentele nu se includ în salariul de bază conform art. 14 din

Legea nr. 285/2010, ci doar că ele nu se socotesc în cadrul salariului de bază pentru calcularea

sporurilor, în speţă, a celui de vechime indicat de reclamantă.




Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. […]/30/2017, la data de

28.08.2017, reclamantele A... şi B..., au chemat în judecată pârâtul Inspectoratul Teritorial de

Muncă Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea

pârâtului la:

112

- recalcularea drepturilor salariale prin includerea în salariul de baza a cuantumului

nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din fondurile

constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea nr.

285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr.116/2004, concretizate în adresa nr.

[…]/27.01.2011 a Inspecţiei Muncii Bucureşti, calculate începând cu 3 ani anteriori

introducerii acţiunii şi pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări

sociale şi aplicarea sporului de vechime şi altor indemnizaţii cu caracter permanent

(indemnizaţia de conducere) la salariul de baza astfel rezultat;

- aplicarea majorărilor salariale de 8% şi 7,4% prevăzute de art.1, alin. 1 din OUG nr.

19/2012 începând cu data de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum şi majorarea salarială

de 10% intervenita în baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din primul capăt

de cerere, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi până la data stabilirii

drepturilor reprezentând pensia de asigurări sociale;

- plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie,

precum şi plata în continuare pana la încetarea raportului de serviciu;

- stabilirea în mod direct a salariului la nivelul maxim al funcţiilor similare din cadrul

aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate

publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat sporurile pentru condiţii

vătămătoare, luând în considerare aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr.

794/2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1002/13.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

[…]/30/2017*, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantele A…, şi B..., în

contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Munca Timiș, având ca obiect - drepturi

băneşti.

Împotriva sentinţei civile nr. 1002/13.06.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar

nr. […]/30/2017*, au declarat reclamantele recurente A... şi B... solicitând admiterea

recursului pendinte, casarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, respectiv

obligarea paratului la recalcularea drepturilor salariale prin includerea în salariul de baza a


fondurile constituite în temeiul OG nr. 92/2003, OG nr. 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea nr.

285/2010 (începând cu data de 01.01.2011) şi Legea nr. 116/2004, concretizate în adresa nr.

72/27.01.2011 a Inspecţiei Muncii Bucureşti, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii

acţiunii şi pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări sociale şi

aplicarea sporului de vechime şi altor indemnizaţii cu caracter permanent (indemnizaţia de

conducere) la salariul de baza astfel rezultat; aplicarea majorărilor salariale de 8% şi 7,4%

prevăzute de art. 1 alin. (1) din OUG nr. 19/2012 începând cu data de 01.06.2012, respectiv

01.12.2012 precum şi majorarea salarială de 10% intervenita în baza OG nr. 83/2014 la totalul

salariului brut rezultat din primul capăt de cerere, calculate începând cu 3 ani anteriori

introducerii acţiunii şi pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări

sociale; plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie,

precum şi plata în continuare până la încetarea raportului de serviciu.

113

Examinând legalitatea sentinţei atacate, prin prisma motivelor invocate, precum şi în

raport de prevederile art. 488 şi următoarele Noul Cod de procedură civilă, Curtea a apreciat

recursul ca fiind nefondat pentru argumentele ce succed:

Prin cererea promovata in fata instanței de contencios administrativ reclamantele A...

şi B..., in contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, au solicitat

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună obligarea pârâtului la:

1. recalcularea drepturilor salariale prin includerea in salariul de baza a cuantumului

nivelului mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie ce le-au fost acordate din fondurile

constituite in temeiul OG nr. 92/2003, OG 29/2004, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010

(începând cu data de 01.01.2011) si Legea nr. 116/2004, concretizate in adresa nr.

[…]/27.01.2011 a Inspecţiei Muncii Bucureşti, calculate începând cu 3 ani anteriori

introducerii acţiunii si pana la data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări

sociale şi aplicarea sporului de vechime şi altor indemnizaţii cu caracter permanent

(indemnizaţia de conducere) la salariul de baza astfel rezultat;

2. aplicarea majorărilor salariale de 8% si 7,4% prevăzute de art. 1, alin. (1) din OUG

nr. 19/2012 începând cu data de 01.06.2012, respectiv 01.12.2012 precum si majorarea

salarială de 10% intervenita in baza OG nr. 83/2014 la totalul salariului brut rezultat din

primul capăt de cerere, calculate începând cu 3 ani anteriori introducerii acţiunii si până la

data stabilirii drepturilor reprezentând pensia de asigurări sociale;

3. plata diferenţelor salariale rezultate din recalculare, actualizat cu indicele de inflaţie,

precum si plata in continuare pana la încetarea raportului de serviciu;

4. stabilirea in mod direct a salariului la nivelul maxim al funcţiilor similare din cadrul

aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate

publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat sporurile pentru condiţii

vătămătoare, luând in considerare aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr.

794/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 4716 din data de 06.12.2017 pronunțată în dosarul nr.

[…]/30/2017, Tribunalul Timiş a respinse acţiunea formulată de reclamante.

Împotriva sentinţei civile nr. 4716 din data de 06.12.2017 pronunțată în dosarul nr.

[…]/30/2017, reclamantele au formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 893 din data de 24.04.2018 pronunţată în dosarul nr.

[…]/30/2017, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul formulat de recurentele-reclamante

A... şi B... împotriva Sentinţei civile nr. 4716 din 06.12.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş

în dosar nr. […]/30/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial de

Muncă Timiş.

A casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, în vederea

rejudecării primelor trei capete de cerere. A menţinut în rest hotărârea recurată, în privinţa

soluţiei de respingere a capătului patru de cerere.

Prin sentința civilă nr. 1002/13.06.201, pronunțata in rejudecare, după casarea parțială,

Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantelor.

Nemulțumite de aceasta soluție a primei instanțe, reclamantele au promovat din nou

calea de atac a recursului, învederând ca hotărârea data a fost pronunţata cu aplicarea greşita a

114

normelor de drept incidente in cauza si ca hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine

de natura cauzei dedusa judecaţii.

Curtea constata ca reclamantele au fost funcţionari publici în cadrul pârâtei ITM

Timiş, ce are calitatea de ordonator terţiar de credite şi, drept urmare, obligaţia de a acorda

toate drepturile de natură salarială ce decurg şi sunt stabilite din şi prin lege.

Reclamantelor le-au fost emise decizii de salarizare, fiind emise ca urmare a

majorărilor salariale care au avut loc în perioada ianuarie 2011.

Începând cu 01.01.2011, salariile de bază ale reclamantelor au fost majorate cu 15%,

potrivit Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri

publice.

Prin adresa nr. 72/27.01.2011, Inspecţia Muncii a comunicat ITM-urilor valoarea

medie a stimulentelor pentru fiecare funcţie şi grad sau treaptă profesională, aprobate de

ordonatorul principal de credite Ministerul Muncii, în aplicarea prevederilor art. 14 din Legea

nr. 285/2010.

În ceea ce privește soluția instanței de fond cu privire la solicitarea reclamantelor de

recalculare a drepturilor salariale prin includerea in salariul de baza a cuantumului nivelului

mediu al stimulentelor pe fiecare funcţie, Curtea apreciază ca se impune enunțarea

dispozițiilor legale incidente in aceasta materie.

În acord cu dispozițiile art. 14 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 285/2010, „Începând

cu data de 1 ianuarie 2011, pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice

care beneficiază de drepturi băneşti acordate din fondurile constituite în temeiul Ordonanţei

Guvernului nr. 92/2003) privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor

măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 116/2004, cu

modificările şi completările ulterioare, salariile de bază, prevăzute la art. 1 alin. (1), se

calculează prin includerea în acestea a nivelului mediu a acestor drepturi băneşti aferente lunii

octombrie 2010, pentru fiecare funcţie publică, pe categorii, clase şi grade profesionale,

respectiv pentru fiecare funcţie contractuală, în funcţie de nivelul studiilor, pe grade sau trepte

profesionale. (2) Valoarea medie prevăzută la alin. (1) se calculează pentru funcţiile identice,

echivalente sau asimilate din punctul de vedere al salarizării, distinct pe fiecare ordonator

principal de credite, respectiv pe ordonator secundar de credite şi cumulat pentru ordonatorii

terţiari de credite din subordinea fiecărui ordonator principal sau, după caz, secundar de

credite. (3) Drepturile băneşti, care potrivit alin. (1) şi (2) se includ în salariul de bază, nu se

majorează cu procentul prevăzut la art. 1”.

Stimulentele s-au acordat şi ulterior datei de 01.01.2011, sub formă de sume

compensatorii, întrucât art. 14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 este în vigoare şi în prezent,

însă sub formă de sumă fixă – la nivelul acordat în luna octombrie 2010, funcţionarilor publici

care beneficiau în octombrie 2010 de aceste drepturi salariale, şi numai dacă îşi desfăşurau

activitatea în aceleaşi condiţii (privind administrarea creanţelor fiscale).

În ceea ce priveşte caracterul fix, nemajorat al acestui drept salarial, tribunalul a

observat in mod corect ca legiuitorul a fost consecvent sub acest aspect, fiind edificatoare

dispoziţiile anexei 1 lit. e) din Ordinul nr. 42/77/2011, art. 14 alin. (3) din Legea nr. 285/2010,

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din OUG nr. 84/2012, art. 3 din OUG nr.

115

103/2013, art. 3 din OUG nr. 83/2014, art. 5 alin. 4 din OUG nr. 57/2015, art. 1 alin. (3) din

OUG nr. 9/2017, şi art. 4 alin. (6) din OUG nr. 99/2016.

Prima instanța a reținut ca includerea în salariul de bază a stimulentelor medii,

solicitată de reclamante, nu are temei legal.

Curtea reaminteşte, în acest sens că, deşi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 285/2010

dispune că stimulentele, respectiv drepturile băneşti acordate personalului din instituţiile şi

autorităţile publice în temeiul OG nr. 92/2003 şi al OG nr. 29/2004, se includ, la un nivel

mediu al acestora aferent lunii octombrie 2010, în salariul de bază pentru fiecare funcţie

publică, pe categorii, clase şi grade profesionale, în alin. (3) se instituie imperativ că aceste

drepturi băneşti incluse salariului de bază nu se majorează cu procentul de 15% reglementat la

art. 1 din Legea nr. 285/2010.

Este dincolo de orice evidenţă, aşadar, că legiuitorul a dorit să confere stimulentelor

un regim juridic special, distinct de cel al celorlalte componente ale salariului brut, ele

rămânând incluse în salariul de bază într-un cuantum fix fără putinţă de a fi supus majorării cu

procentul de 15%.

Curtea reţine că, potrivit dispozițiilor art. (3) din OUG nr. 103/2013, „În anul 2014,

indemnizaţiile, compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase

de salarizare suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se

stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14

din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri

publice şi ale art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru

completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea

unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri

financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

283/2011”.

De asemenea, prin art. 3 din OUG nr. 83/2014 se prevede că „În anul 2015,





publice şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru




283/2011”.

Articolul 5 alin. (4) din OUG nr. 57/2015 prevede, la rândul său, că „(4) În anul 2016,





publice şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru



116


283/2011”.

Totodată, conform art. 4 alin. (6) din OUG nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru

salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele

măsuri fiscal-bugetare : „(6) În perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, indemnizaţiile,

compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase de salarizare

suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se stabilesc fără a

lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr.

285/2010**) şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru



financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011,

cu modificările ulterioare”.

Astfel fiind, de-a lungul timpului, actele normative au menţinut acelaşi regim juridic al

stimulentelor, ele, deşi incluse într-un cuantum fix în salariul de bază, nefiind luate în calcul

la stabilirea sporurilor (în speţă, finalitatea urmărită de reclamantă fiind aceea a includerii

stimulentelor în salariul de bază, iar la suma rezultată, aplicat sporul de vechime).

Dispoziţiile exprese supra enunţate stabilesc de o manieră nesusceptibilă de

interpretări modul de calcul al sporurilor prin aplicarea lor la salariul de bază fără luarea în

calculul acestuia din urmă a stimulentelor acordate într-o sumă fixă. Aceasta nu înseamnă că

stimulentele nu se includ în salariul de bază conform art.14 din Legea nr. 285/2010, ci doar că

ele nu se socotesc în cadrul salariului de bază pentru calcularea sporurilor, în speţă, a celui de

vechime indicat de reclamantă.

Or, în acest context legislativ explicit, susţinerea reclamantelor recurente că, prin

raportare la doua soluții de jurisprudența, prin care s-a dispus calculul sporului de vechime

după includerea stimulentelor medii în salariul de bază şi văzând Decizia nr. 794/2016 a

Curţii Constituţionale, salariul ar trebui calculat prin aplicarea majorărilor la salariul de baza

incluzând stimulentele, nu poate fi primită, întrucât soluțiile de speța invocate nu se referă la

un drept salarial recunoscut prin hotărâre judecătorească, pentru a-şi găsi incidenţa decizia

prevalată a Curţii Constituţionale, ci la un mod de calcul al salariului de bază, care nu poate fi

impus instanţei de judecată în raport de o soluţie jurisprudenţială, reputat fiind că în dreptul

românesc practica judiciară nu reprezintă izvor de drept.

Decizia nr. 794/2016 a declarat neconstituţional art. 3 ind.1 alin. (1) ind. 2 din OUG

nr. 57/2015 modificată prin OUG nr. 43/2016, ceea ce înseamnă că la stabilirea nivelului

maxim al salariului de bază se vor lua în considerare nu numai drepturile salariale prevăzute

în actele normative, ci şi cele recunoscute ori stabilite prin hotărâri judecătoreşti, ipoteză ce

nu se regăseşte în speţă, unde se reclamă un alt mod de calcul al salariului de bază, respectiv,

al sporului de vechime, finalmente.

Raportat la considerentele anterior expuse, Curtea constată că instanţa de fond a

pronunţat hotărârea cu aplicarea legală a dispoziţiilor incidente în speţa si a motivat in mod

corespunzător in considerentele sentinței soluţia la care a ajuns.

117

Astfel fiind, Curtea a constatat ca în speţă nu este incident nici un motiv de casare

dintre cele reglementate de legiuitor in art. 488 C.pr.civ., context in care a respins recursul ca

neîntemeiat.

§. Taxe şi impozite

19. Aplicare majorare impozit pe clădiri prin hotărâre a Consiliului local.

Condiţii

Legea nr. 227/2015: art. 489

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal

aprobate prin H.G. nr. 1/2016 reglementează – pct. 168 al Normelor metodologice

de aplicare a Titlului IX („Impozite şi taxe locale”);

Legea nr.422/2001: art. 36 alin. (1)

Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de

proprietari

În acord cu prevederile art. 489 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 227/2015 privind Codul

Fiscal cu modificările şi completările ulterioare prin care „(5) Consiliul local poate majora

impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la 500% pentru clădirile şi terenurile

neîngrijite, situate în intravilan.

(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5)

se adoptă prin hotărâre a consiliului local”.

În cuprinsul pct. 168 lit. a) si e) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX

(„Impozite şi taxe locale”) se prevede că „168. Pentru punerea în aplicare a prevederilor art.

489 alin. (5) - (8) din Codul fiscal, privind clădirile/terenurile neîngrijite situate în intravilan,

se au în vedere următoarele: a) în cazul clădirilor: stare avansată de degradare, stare de

paragină, insalubre, faţade nereparate/necurăţate/netencuite/nezugrăvite, geamuri sparte sau

alte situaţii de asemenea natură; (…) si e) „după identificarea şi evaluarea clădirii/terenului

neîngrijite/neîngrijit, prin grija compartimentului de resort din cadrul aparatului de

specialitate al primarului, proprietarul va fi somat ca pe parcursul anului fiscal prin care s-a

constatat starea clădirii/terenului, după caz, să efectueze lucrările de întreţinere/îngrijire

necesare până la sfârşitul anului respectiv şi să menţină în continuare clădirea/terenul în

stare de întreţinere/îngrijire”.

În speţă s-a procedat de către pârâtă la majorarea impozitului pe clădiri, nefiind însă,

emisă nicio somaţie sau notificare adresată asociaţiei de proprietari care administrează

imobilul din Timişoara, […], conform pct. 168 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare a

Titlului IX din noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015), pârâta invocând numai sancţionarea

contravenţională a asociaţiei de proprietari, prin procesul verbal cu nr. […]/12.08.2016

pentru încălcarea prevederilor art. 55, alin. (l), lit. b) din Legea nr. 422/2001 republicată,

privind protejarea monumentelor istorice.

118

În privinţa efectului sancţionării contravenţionale, reamintim că acesta are menirea

constatării unei stări neconforme cu legea şi identificată la momentul întocmirii procesului-

verbal de contravenţie, fără a constitui în mod expres o somare la remedierea pentru viitor a

situaţiei care a determinat sancţionarea contravenţională.

Având în vedere totala independenţă între sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării

obligaţiilor de întreţinere a clădirii, nu poate reţine că aplicarea sancţiunii contravenţionale

ar echivala, în speţă, cu o notificare adresată în vederea remedierii situaţiei constatate şi a

avertizării contravenientului asupra consecinţei majorării impozitului pe clădirii conform art.

489 din noul Cod fiscal. Încheierea procesului verbal de constatare şi sancţionare a

contravenţiilor poate determina, eventual, somarea contravenientului la conformarea pentru

viitor sub avertizarea că va fi pasibil, eventual, de a-i fi aplicată o nouă sancţiune

contravenţională în caz de neconformare.




Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a declarat recurs împotriva sentinţei

civile nr. 1082/28.06.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018,

solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecând pe fond solicită

respingerea acţiunii reclamantei, ca netemeinică şi nelegală.

Recurentul consideră că, prima instanţă a pronunţat o hotărâre judecătorească nelegală

şi netemeinică, neţinând cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală

dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, şi ca atare, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8

N.C.pr.civ. solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii

acţiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

De asemenea se arată faptul ca nu este de acord cu Deciziei civile nr.

1082/28.06.2018 şi combate aceasta hotărâre judecătoreasca întrucât reclamanta face parte

din asociaţia de proprietari ai apartamentelor care alcătuiesc condominiul în litigiu.

Aşadar, Asociaţia de proprietari are drept scop administrarea şi gestionarea proprietăţii

comune care, pe lângă drepturi, impune obligaţii pentru toţi proprietarii.

În aceste condiţii, consideră că, contrar celor reţinute de instanţa de fond, asociaţia de

proprietari a fost notificată astfel că apreciază ca fiecare proprietar a luat cunoştinţa de aceste

notificări, fiind îndeplinite, astfel, condiţiile prevăzute de art. 168, partea a II-a din HG nr.

1/2016.

Recurentul solicită a se observa că, starea de neîngrijire priveşte proprietatea comună a

condominiului, iar fiecare proprietar are obligaţii în acest sens, astfel ca fiind notificată

asociaţia de proprietari automat toţi proprietarii au luat cunoştinţa de aceste notificări.

De asemenea, apreciază ca nu se poate reţine faptul că reclamantei nu i s-a dat un

răgaz până la sfârşitul anului 2017, astfel cum în mod eronat apreciază instanţa de fond,

întrucât reclamanta avea obligaţia de a se interesa despre starea în care se afla imobilul, încă

de la data la care aceasta a devenit proprietară şi în consecinţă să efectueze demersurile ce se

impun pentru înlăturarea stării de degradare şi neîngrijire a acestuia.

119

Mai mult decât atât, apreciază ca dispoziţiile art. 168, partea a II-a din HG. nr. 1/2016

conţin prevederi care intra în contradicţie cu legea în domeniu, respectiv Codul Fiscal, aşadar

normele de aplicare adaugă la lege.

Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (5) – (8)din Legea nr.

227/2015 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare prin care se prevăd

următoarele:

(5) Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la

500% pentru clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan.

(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5)

se adoptă prin hotărâre a consiliului local.

(7) Clădirile şi terenurile care intră sub incidenţa alin. (5) se stabilesc prin hotărâre a

consiliului local conform elementelor de identificare potrivit nomenclaturii stradale.

(8) Hotărârile consiliului local stabilite potrivit alin. (7) au caracter individual.

Ca atare, instanţa de judecata nu poate reţine existenţa unor împrejurări legate de

starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii

actului administrativ.

Învederează instanţei că în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) şi alin.

(4) lit. c) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, „(2) Consiliul local

exercită următoarele categorii de atribuţii:

b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei,oraşului sau

municipiului;

(4) în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin.(2), consiliul local:

c) stabileşte şi aproba impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii.

Faţă de textele legale invocate mai sus solicită a se aprecia că este atributul exclusiv al

instituţiei de a stabilii şi aproba impozitele şi taxele locale, având drept de apreciere şi de

decizie autonomă în acest domeniu.

În susţinerea celor mai sus relatate, invocă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice locale, de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi interesul

comunităţilor locale, pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii, în conformitate

cu art. 3 din Legea nr. 215/2001 actualizat, coroborat cu prevederile art. 45 alin. (2) lit. e), din

acelaşi act normativ, care reglementează exercitarea atribuţiilor ce îi revin Consiliului Local

de a adopta hotărâri privind stabilirea şi aprobarea impozitelor şi taxelor locale.

Totodată se arată că a fost necesară majorarea cu 400% a impozitului pe clădiri

începând cu anul 2018, pentru imobilul situat în Timişoara str. […], ca urmare a constatării

stării tehnice neîngrijite şi de degradare.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499 Cod de

procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010), Curtea de Apel constată următoarele:

Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că în prezenta cauză, reclamanta –

doamna A..., proprietară a imobilului situat în mun. Timişoara, […], judeţ Timiş – a solicitat,

chemând în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara

prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara:

120

- anularea în totalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr.

[…]/20.12.2017, cu privire la majorarea cu 400% a impozitului pe clădiri, începând cu anul

2018 pentru imobilul situat în Timişoara, […] şi

- suspendarea efectelor actului administrativ până la soluţionarea definitivă a acţiunii.

Ulterior, la data de 05.04.2018, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că renunţă

la judecarea cererii de suspendare a executării Hotărârii Consiliului Local al Municipiului

Timişoara nr. […] /20.12.2017, datorită faptului că hotărârea şi-a produs efectele, în sensul în

care la data de 28.03.2018 a plătit impozitul majorat cu 400 %.

Totodată, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâţilor, în conformitate cu art. 182 şi art.

183 din Legea nr. 207/2015, la plata dobânzii de 0,02 %/zi pentru sumele plătite în plus,

începând cu data de 29.03.2018 până la data plăţii, şi la plata eventualelor majorări de

întârziere în cuantum de 1% pentru fiecare lună sau fracţiune de lună începând cu a 31-a zi de

la comunicarea hotărârii definitive a instanţei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în expunerea de motive a Primarului

Municipiului Timişoara la baza Hotărârea Consiliului Local nr. […]/20.12.2017 stau art.489

alin. (5) – (8) din Legea nr. 227/2015. punctul 168 din Normele Metodologice de aplicare a

prevederilor Codului Fiscal, Hotărârea Consiliului Local nr. 314/28.07.2017 prin care au fost

modificate Anexele 1 şi 2 ale Hotărârea Consiliului Local nr. […] /20.12.2016 acestea nu sunt

respectate.

În conformitate cu Hotărârea Consiliului Local Timişoara nr. […] /20.12.2016

modificată prin H.C.L. nr. […]/28.07.2017, fisa de evaluare (Anexa nr. lb) este întocmită în

mod oneros în ceea ce priveşte imobilul situat în Timişoara, […], la punctul 4 din Fisa de

evaluare întocmită şi asumată în parte de membrii comisiei mixte (3 din 6) imobilului în cauză

i se atribuie punctajul 2, cu toate că la pagina 4 din aceiaşi fişă la capitolul „Calculul

punctajului în urma evaluării" în cadrul căruia se găseşte ,,Punctajul de referinţa" scrie

„construcţiile care nu sunt împrejmuite nu vor putea fi evaluate din punct de vedere al

împrejmuirii”.

Se mai arată că imobilul a acumulat un punctaj de 51 puncte în loc de 49 puncte, fiind

încadrat la categoria 2, supraimpozitare cu 400% în loc să fie încadrat la categoria 1.

supraimpozitare cu 300%.

Reclamanta a mai învederat că, în baza unor fotografii imobilului i s-a atribuit şi o

împrejmuire, deşi la o evaluare ar trebui să existe şi un minim de documente, un Extras de

Carte Funciară.

Împrejmuirea imaginară a Comisiei mixte costa 2 puncte exact cât este diferenţa intre

supraimpozitarea de la 300% la 400%, evaluându-se în mod oneros.

Fişa de evaluare care stă la baza notei de constatare, fiind semnată, asumată doar de 3

din cei 6 membri ai Comisiei mixte, neîntrunind o majoritate simplă.

Se mai învederează că în procedura cadru privind majorarea impozitului pe clădirile

neîngrijite/degradate situate în intravilan se face referire la secretarul comisiei, care pe hârtie

are un roi important, în fapt acesta pare-se că lipseşte, nefiind menţionat în niciunul din

documentele care stau la baza hotărârii.

Reclamanta a mai invocat şi prevederile O.G. nr. 24/2011, ale punctului 168 din

Normele Metodologice de aplicare a prevederilor Codului Fiscal, lit. E).

121

Reclamanta a mai apreciat că membrii comisiei de evaluare nu au calitatea

profesională de a evalua nici măcar la vedere aspectul vreunei clădiri, deoarece în cazul

imobilului din Timişoara, […], ca şi în alte cazuri (evaluări) similare aceasta comisie a greşit

prin faptul ca nu evaluează doar proprietatea pe care o deţine, evaluează şi alte proprietăţi care

nu-i aparţin.

Se mai arată că, somaţia de la Anexa 1c şi Nota de constatare finală nu a fost

comunicată nici reclamantei şi nici altor proprietari al imobilului în cauză.

Deşi din procedura cadru rezultă foarte clar etapele care trebuie parcurse şi actele care

trebuie întocmite de Comisie în vederea finalizării documentaţiei care stă la baza propunerii

de adoptare a HCL nr. […] /2017, lipsesc documente iar dosarul este incomplet.

Prin hotărârea recurată, Tribunalul Timiş:

- a luat act de renunţarea reclamantei la cererea de suspendare a executării Hotărârea

C.L.M. Timişoara nr. […] /20.12.2017.

- a admis în parte acţiunea reclamantei A...;

- a anulat în parte Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. […] din

data de 20.12.2017 privind aprobarea majorării cu 400% a impozitului pe clădiri începând cu

anul 2018, pentru imobilul situat în Timişoara, str. […], ca urmare a constatării stării tehnice

neîngrijite, cu privire la reclamanta A..., menţionată în anexa hotărârii ca proprietară a

apartamentelor nr. 6, 7 şi 8;

- a respins în rest cererea;

- a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 70 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

În recurs, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timişoara a reiterat motivele

invocate prin întâmpinare dedusă la judecata în primă instanţă, învederând legalitatea emiterii

Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. […] /20.12.2017, apreciind că

instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile legale în materie şi de starea de fapt reală

dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, şi ca atare, în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 Cod

de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul

respingerii acţiunii, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În privinţa dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, Curtea constată că art. 489 din noul

Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015) reglementează „Majorarea impozitelor şi taxelor locale de

consiliile locale sau consiliile judeţene”, având următorul conţinut:

„(1) Autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, la propunerea autorităţii

executive, poate stabili cote adiţionale la impozitele şi taxele locale prevăzute în prezentul

titlu, în funcţie de următoarele criterii: economice, sociale, geografice, precum şi de

necesităţile bugetare locale, cu excepţia taxelor prevăzute la art. 494 alin. (10) lit. b) şi c).

(2) Cotele adiţionale stabilite conform alin. (1) nu pot fi mai mari de 50% faţă de

nivelurile maxime stabilite în prezentul titlu.

(3) Criteriile prevăzute la alin. (1) se hotărăsc de către autoritatea deliberativă a

administraţiei publice locale.

(4) Pentru terenul agricol nelucrat timp de 2 ani consecutiv, consiliul local poate

majora impozitul pe teren cu până la 500%, începând cu al treilea an, în condiţiile stabilite

prin hotărâre a consiliului local.

122

(5) Consiliul local poate majora impozitul pe clădiri şi impozitul pe teren cu până la

500% pentru clădirile şi terenurile neîngrijite, situate în intravilan.

(6) Criteriile de încadrare în categoria clădirilor şi terenurilor prevăzute la alin. (5) se

adoptă prin hotărâre a consiliului local.

(7) Clădirile şi terenurile care intră sub incidenţa alin. (5) se stabilesc prin hotărâre a

consiliului local conform elementelor de identificare potrivit nomenclaturii stradale.

(8) Hotărârile consiliului local stabilite potrivit alin. (7) au caracter individual”.

De asemenea, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul

fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016 reglementează – la pct. 168 al Normelor metodologice de

aplicare a Titlului IX („Impozite şi taxe locale”) – următoarele:

„168. Pentru punerea în aplicare a prevederilor art. 489 alin. (5) - (8) din Codul fiscal,

privind clădirile/terenurile neîngrijite situate în intravilan, se au în vedere următoarele:

a) în cazul clădirilor: stare avansată de degradare, stare de paragină, insalubre, faţade

nereparate/necurăţate/netencuite/nezugrăvite, geamuri sparte sau alte situaţii de asemenea

natură;

b) în cazul terenurilor: stare de paragină, acoperit de buruieni, părăsit/abandonat,

insalubre, neefectuarea curăţeniei în curţi, neîntreţinerea/nerepararea împrejmuirilor sau alte

situaţii de asemenea natură;

c) fac excepţie de la majorarea impozitului pentru clădirile/terenurile neîngrijite

proprietarii care deţin autorizaţie de construire/desfiinţare valabilă, în vederea

construirii/renovării/demolării/amenajării terenului şi au anunţat la Inspectoratul de Stat în

Construcţii şi la autoritatea publică locală începerea lucrărilor;

d) în vederea identificării clădirilor/terenurilor neîngrijite de pe raza unităţii

administrativ-teritoriale, se împuternicesc angajaţii din cadrul aparatului de specialitate al

primarului, cu atribuţii în acest sens, să efectueze verificări pe raza unităţii administrativ-

teritoriale şi să întocmească fişa de evaluare şi nota de constatare;

e) după identificarea şi evaluarea clădirii/terenului neîngrijite/neîngrijit, prin grija

compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului, proprietarul va

fi somat ca pe parcursul anului fiscal prin care s-a constatat starea clădirii/terenului, după caz,

să efectueze lucrările de întreţinere/îngrijire necesare până la sfârşitul anului respectiv şi să

menţină în continuare clădirea/terenul în stare de întreţinere/îngrijire;

f) dacă pe parcursul anului respectiv proprietarul clădirii/terenului s-a conformat

somaţiei, se încheie proces-verbal de conformitate. În cazul intervenţiilor pe monumente

istorice, clădiri şi terenuri din zonele de protecţie a monumentelor istorice şi din zonele

construite protejate, procesul-verbal face referire la conformarea lucrărilor cu avizul

Ministerului Culturii, respectiv al serviciilor deconcentrate ale acestuia, potrivit prevederilor

legii;

g) dacă, după expirarea termenului acordat, se constată că proprietarul nu a efectuat

lucrările de întreţinere/îngrijire necesare, persoanele prevăzute la lit. d) vor încheia o notă de

constatare în care va fi consemnată menţinerea clădirii/terenului în categoria celor

considerate, conform prezentei proceduri, ca fiind neîngrijite. În acest caz, la sesizarea

compartimentului de specialitate, primarul unităţii administrativ-teritoriale va propune spre

adoptare consiliului local proiectul de hotărâre de majorare a impozitului pentru imobilul

123

respectiv. În municipiul Bucureşti, această atribuţie revine consiliilor locale ale sectoarelor.

Hotărârea are caracter individual, va cuprinde elementele de identificare privind zona în

cadrul localităţii, respectiv elementele de identificare potrivit nomenclaturii stradale, precum

şi datele de identificare ale contribuabilului. Organul fiscal local va opera majorarea în

evidenţele fiscale, va emite şi va comunica actul administrativ fiscal în baza hotărârii

consiliului local;

h) în cazul în care proprietarul unei clădiri sau al unui teren neîngrijit înstrăinează

imobilul respectiv înaintea termenului la care trebuia să efectueze lucrările de

întreţinere/îngrijire necesare, se reia procedura de la lit. d), pe numele noului proprietar;

i) majorarea impozitului pe clădiri/teren în cazul clădirii neîngrijite şi/sau al terenului

neîngrijit nu înlocuieşte sancţiunile şi nici nu exonerează de răspundere în ceea ce priveşte

aplicarea prevederilor:

(i) Ordonanţei Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi

rurale, aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2002;

(ii) art. 75 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare;

(iii) oricăror altor reglementări în această materie”.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea de Apel observă

că dispoziţiile pct. 168 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX („Impozite şi

taxe locale”) prevăd că „după identificarea şi evaluarea clădirii/terenului neîngrijite/neîngrijit,

prin grija compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului,

proprietarul va fi somat ca pe parcursul anului fiscal prin care s-a constatat starea

clădirii/terenului, după caz, să efectueze lucrările de întreţinere/îngrijire necesare până la

sfârşitul anului respectiv şi să menţină în continuare clădirea/terenul în stare de

întreţinere/îngrijire”.

Or, instanţa de fond a sesizat corect că, în speţă, nu a fost emisă o somaţie adresată

proprietarilor imobilului situat în Municipiul Timişoara, str. […], iar autoritatea pârâtă a

invocat faptul că Asociaţia de proprietari de la imobilul din Timişoara, str. […] a fost

sancţionată contravenţional prin procesul verbal cu nr. […] /12.08.2016 pentru încălcarea

prevederilor art. 55, alin. (l), lit. b) din Legea nr. 422/2001 republicată, privind protejarea

monumentelor istorice, text conform căruia „Constituie contravenţii la regimul de protejare a

monumentelor istorice următoarele fapte, dacă, potrivit legii, nu constituie infracţiuni:

b) încălcarea de către proprietar sau de către titularul dreptului de administrare a unui

monument istoric a obligaţiilor prevăzute la art. 36”;

Curtea observă însă că art. 36 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede mai multe

categorii de obligaţii în sarcina proprietarilor de imobile monument istoric, prevăzând că „În

scopul protejării monumentelor istorice proprietarii şi titularii dreptului de administrare sau ai

altor drepturi reale asupra monumentelor istorice sunt obligaţi:

a) să întreţină, să folosească şi să exploateze imobilul numai cu respectarea

prevederilor prezentei legi şi a Obligaţiei privind folosinţa monumentului istoric, conform art.

17;

124

b) să asigure paza, integritatea şi protecţia monumentelor istorice, să ia măsuri pentru

prevenirea şi stingerea incendiilor, să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare,

restaurare, reparaţii curente şi de întreţinere a acestora în condiţiile legii;

c) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul

cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului ori

al comunei respective despre orice modificări sau degradări în starea fizică a monumentelor

istorice deţinute şi aflate în teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;

d) să înştiinţeze de urgenţă, în scris, direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul

cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi primarul oraşului

sau al comunei respective despre descoperirea întâmplătoare a oricăror construcţii, elemente

de construcţii, a unor piese de inventar fix ori mobil sau a unui vestigiu arheologic necunoscut

anterior, asigurând păstrarea descoperirilor în condiţiile legii, până la sosirea delegatului

instituţiei de specialitate, dar nu pentru mai mult de 15 zile;

e) să asigure, în condiţiile legii, accesul specialiştilor desemnaţi de Ministerul Culturii

şi Cultelor sau de direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, în vederea

constatării stării de conservare sau pentru efectuarea de cercetări, inclusiv arheologice, de

expertizare a monumentelor istorice şi pentru operaţiunile de evidenţă;

f) în cazul în care solicită descărcarea imobilului de sarcină arheologică, să finanţeze

săpătura, cercetarea arheologică, elaborarea documentaţiei aferente, conservarea şi protejarea

eventualelor vestigii descoperite cu ocazia efectuării cercetării arheologice;

g) să obţină avizele prevăzute de lege pentru toate intervenţiile prevăzute la art. 23;

h) să asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, precum şi a

oricăror alte lucrări, conform prevederilor legale, numai de către persoane fizice sau juridice

atestate în acest sens şi să prevadă în contracte condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în

avizul de specialitate;

i) să respecte toate condiţiile şi termenele de execuţie cuprinse în avizul de specialitate

atunci când execută ei înşişi lucrări de întreţinere curentă sau orice alte intervenţii, conform

prevederilor prezentei legi;

j) să permită, pe baza prevederilor contractuale, executarea intervenţiilor asupra

monumentelor istorice deţinute, în cazul în care acestea sunt iniţiate şi finanţate de persoane

juridice abilitate în condiţiile prezentei legi;

k) să permită montarea şi să întreţină însemnul distinctiv care marchează calitatea de

monument istoric a imobilului;

l) să obţină avizul direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional

judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi să asigure pe propria răspundere condiţii

corespunzătoare de vizitare, fotografiere, filmare, reproducere şi de publicitate în cazul în

care, la solicitarea lor, proprietarii introduc monumentele istorice în circuit public;

m) să comunice direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţene,

respectiv a municipiului Bucureşti, orice schimbare a titularului dreptului de proprietate, de

administrare sau a altor drepturi reale, după caz, asupra monumentelor istorice.”

Admiţând că Asociaţia de proprietari de la imobilul din Timişoara, str. […] a fost

sancţionată pentru neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 36 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

422/2001 – respectiv a obligaţiei conform căreia trebuia „să asigure paza, integritatea şi

125

protecţia monumentelor istorice, să ia măsuri pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, să

asigure efectuarea lucrărilor de conservare, consolidare, restaurare, reparaţii curente şi de

întreţinere a acestora în condiţiile legii;”, Curtea observă că sancţionarea contravenţională a

asociaţiei de proprietari nu echivalează cu somarea proprietarilor imobilului la efectuarea

lucrărilor de renovare imputate reclamantei şi care au determinat majorarea impozitului

contestată în speţă.

În acest sens, remarcând că nu reclamanta a fost sancţionată contravenţional, ci

asociaţia de proprietari care administrează condominiul în care este situat imobilul

proprietatea reclamantei, Curtea subliniază că Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea,

organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 490 din 23 iulie 2007 – care a fost abrogată prin Legea nr. 196/2018

din 20 iulie 2018 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari şi

administrarea condominiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 660 din 30 iulie

2018, dar care a fost în vigoare la momentul sancţionării contravenţionale a asociaţiei de

proprietari din speţă – prevedea la art. 2 că „În condiţiile art. 1, datorită stării de indiviziune

forţată, proprietarii au obligaţia să ia măsuri cu privire la drepturile şi obligaţiile comune ce le

revin tuturor asupra proprietăţii comune. În acest scop, proprietarii se pot asocia în asociaţii

de proprietari cu personalitate juridică”.

De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 230/2007, „Asociaţia de

proprietari are drept scop administrarea şi gestionarea proprietăţii comune care, pe lângă

drepturi, impune obligaţii pentru toţi proprietarii”.

De asemenea, art. 2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 230/2007

privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţilor de proprietari, aprobate prin

Hotărârea Guvernului nr. 1.588 din 19 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea

I, nr. 43 din 18 ianuarie 2008 (denumite în continuare Normele metodologice) are următorul

conţinut:

„(1) În scopul reprezentării şi susţinerii intereselor comune ale proprietarilor, legate de

folosirea bunurilor aflate în proprietate comună indiviză din clădirea ce alcătuieşte un

condominiu, proprietarii apartamentelor şi ai spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de

locuinţă se pot constitui în asociaţii de proprietari.

(2) Asociaţia de proprietari este forma de asociere autonomă, de organizare şi de

reprezentare a intereselor comune a majorităţii proprietarilor unui condominiu, cu

personalitate juridică, fără scop patrimonial, înfiinţată în condiţiile prevăzute de lege”.

Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 230/2007 rezultă obligaţia proprietarilor de

apartamente din condominii (clădirile de locuinţe aflate în proprietatea a cel puţin 3 persoane

fizice sau juridice) de a lua măsuri cu privire la drepturile şi obligaţiile comune ce le revin

tuturor asupra proprietăţii comune, sens în care se pot organiza în asociaţii de proprietari.

Asociaţia de proprietari – care are drept scop, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr.

230/2007, „administrarea şi gestionarea proprietăţii comune” – reprezintă, conform art. 2 alin.

(2) din Normele metodologice citate, „forma de asociere autonomă, de organizare şi de

reprezentare a intereselor comune a majorităţii proprietarilor unui condominiu”, fiind

înfiinţată „în scopul reprezentării şi susţinerii intereselor comune ale proprietarilor, legate de

126

folosirea bunurilor aflate în proprietate comună indiviză din clădirea ce alcătuieşte un

condominiu”.

Din dispoziţiile legale citate rezultă clar faptul că asociaţia de proprietari

administrează imobilul în numele proprietarilor – membri ai asociaţiei – iar nu în nume

propriu, întrucât asociaţia nu este deţinătoarea dreptului de proprietate asupra imobilului

administrat. De asemenea, rezultă cu evidenţă că, întrucât asociaţia de proprietari este

înfiinţată „în scopul reprezentării … intereselor comune ale proprietarilor, legate de folosirea

bunurilor aflate în proprietate comună indiviză”, aceasta reprezintă forma de asociere a

proprietarilor apartamentelor şi nu poate fi disociată de aceştia în îndeplinirea obligaţiilor

legale privind administrarea imobilului respectiv.

De aceea, nu se poate reţine că notificarea asociaţiei de proprietari nu ar echivala cu o

notificare a înşişi proprietarilor membri ai acelei asociaţii şi ale căror interese comune sunt

reprezentate de asociaţia de proprietari respectivă.

În acest sens, Curtea admite că o notificare a asociaţiei de proprietari efectuată

conform art. 489 din noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015) echivalează cu o notificare

adresată tuturor proprietarilor membri ai asociaţiei de proprietari notificate, în ceea ce priveşte

îndeplinirea obligaţiilor legate de administrarea imobilului şi proprietăţii comune ce incumbă

respective asociaţii.

Cu toate acestea, Curtea observă că în speţă nu a fost emisă nicio somaţie sau

notificare adresată asociaţiei de proprietari care administrează imobilul din Timişoara, str.

Take Ionescu nr. 71, conform pct. 168 lit. e) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului

IX din noul Cod Fiscal (Legea nr. 227/2015), pârâta invocând numai sancţionarea

contravenţională a asociaţiei de proprietari, prin procesul verbal cu nr. […] /12.08.2016

pentru încălcarea prevederilor art. 55, alin. (l), lit. b) din Legea nr. 422/2001 republicată,

privind protejarea monumentelor istorice.

În privinţa efectului sancţionării contravenţionale, Curtea observă că acesta are

menirea constatării unei stări neconforme cu legea şi identificată la momentul întocmirii

procesului-verbal de contravenţie, fără a constitui în mod expres o somare la remedierea

pentru viitor a situaţiei care a determinat sancţionarea contravenţională. Chiar dacă s-ar

admite că aplicarea sancţiunii contravenţionale ar echivala cu o somare indirectă a

contravenientului la a se conforma pentru viitor şi la a remedia deficienţa constatată prin

procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, Curtea observă că din acest

proces-verbal nu rezultă care ar fi sancţiunile pasibile a fi aplicate în cazul neconformării

contravenientului în viitor. Prin urmare, nu se poate reţine că o astfel de somare – prin

aplicarea sancţiunii contravenţionale – ar echivala cu avertizarea contravenientului asupra

consecinţelor fiscale (de majorare a impozitului clădirii nerenovate), consecinţe pe care le

implică aplicarea art. 489 din noul Cod fiscal şi asupra cărora contravenientul ar trebui să fie

avertizat în mod explicit.

Curtea subliniază totala independenţă între sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării

obligaţiilor de întreţinere a clădirii (sancţiuni contravenţionale, majorarea impozitului etc.),

astfel cum prevede pct. 168 lit. i) al Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX din noul

Cod Fiscal: „majorarea impozitului pe clădiri/teren în cazul clădirii neîngrijite şi/sau al

127

terenului neîngrijit nu înlocuieşte sancţiunile şi nici nu exonerează de răspundere în ceea ce

priveşte aplicarea prevederilor:

(i) Ordonanţei Guvernului nr. 21/2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi

rurale, aprobate cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2002;

(ii) art. 75 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare;

(iii) oricăror altor reglementări în această materie”.

Având în vedere totala independenţă între sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării

obligaţiilor de întreţinere a clădirii, Curtea nu poate reţine că aplicarea sancţiunii

contravenţionale ar echivala, în speţă, cu o notificare adresată în vederea remedierii situaţiei

constatate şi a avertizării contravenientului asupra consecinţei majorării impozitului pe

clădirii conform art. 489 din noul Cod fiscal. Încheierea procesului verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiilor poate determina, eventual, somarea contravenientului la

conformarea pentru viitor sub avertizarea că va fi pasibil, eventual, de a-i fi aplicată o nouă

sancţiune contravenţională în caz de neconformare.

Prin urmare, Curtea reţine că în speţă nu s-a dovedit îndeplinirea obligaţiei prealabile

de notificare a reclamantei – în calitate de proprietară a unor apartamente situate în

condominiul din Timişoara, str. Take Ionescu nr. 71 – în sensul dispoziţiilor pct. 168 lit. e) al

Normelor metodologice de aplicare a Titlului IX („Impozite şi taxe locale”), aprobate prin

H.G. nr. 1/2016.

Nefiind respectată această procedură prealabilă de notificare, rezultă caracterul nelegal

al întregii proceduri de stabilire a impozitului majorat în sarcina reclamantei – constatare faţă

de care soluţia instanţei de fond este în conformitate cu dispoziţiile legale citate.

În consecinţă, Curtea a respins recursul formulat ca neîntemeiat.

20. Termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale

- Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: art. 347

- OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală: art. 91 alin. (1) şi alin.(2)

- Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: art.118 alin.(4)

- OG nr. 92/2003: art. 23

- Legea nr. 571/2003: art. 134

Dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată trebuie

exercitat într-un termen de prescripţie de 5 ani, care începe să curgă de la data de 1 ianuarie

a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică anul următor celui în care s-a

constituit baza de impunere generatoare a creanţei fiscale.

Curtea constată că pentru veniturile realizate de reclamantă în anul 2010 si pentru

operaţiunile taxabile, supuse TVA, efectuate de reclamantă în anul 2010, baza de impunere s-

a constituit în anul 2010, astfel incit in ceea ce privește impozitul pe venit suplimentar datorat

pentru venitul realizat din activităţi independente şi contribuţia de asigurări sociale de

sănătate (CASS) aferentă venitului suplimentar, baza de impunere se constituie în momentul

128

efectuării operaţiunii generatoare de venit, si anume in cazul de fata in cursul anului 2010 iar

în privința TVA stabilită suplimentar pentru trimestrul IV al anului 2010, baza de impunere

s-a constituit tot în anul 2010.

Nu pot fi primite susținerile paratei în sensul că dreptul organelor fiscale de a stabili

obligațiile fiscale se naște la data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei

fiscale pentru perioada respectivă, câtă vreme nu exista nici o dispoziție legala care să

fundamenteze o astfel de aserțiune.

Legiuitorul nu a legat începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului de

stabilire a creanţelor fiscale de data declarării venitului impozabil sau a depunerii decontului

de TVA.

Astfel fiind, Curtea concluzionează că venitul impozabil aferent anului 2010 s-a

născut în anul 2010, prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1

ianuarie 2011, iar termenul de prescripţie în privinţa impozitului pe venit suplimentar datorat

pentru venitul realizat din activităţi independente în anul 2010 şi contribuţia de asigurări

sociale de sănătate aferentă venitului suplimentar s-a împlinit la data de 31 decembrie 2015.




Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în data de

06.03.2018 sub dosarul cu numărul […]/30/2018, reclamanta A..., în contradictoriu cu pârâţii

ANAF – Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timisoara – Serviciul Soluționare

Contestații I, ANAF – Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Timisoara - Agenția

Județeană a Finanțelor Publice Timiș în baza art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul

de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 11 alin. (1) lit. a) din

Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ a solicitat instanţei: anularea Deciziei nr.

3326 din 30 august 2017 privind soluţionarea contestaţiei nr. TMR_DGR 11966/16.03.2017

emisă de ANAF – DGRFPT – Serviciul soluţionare contestaţii I; de respingere ca

neîntemeiată a contestaţiei, care a fost comunicată la 7 septembrie 2017 ca fiind nelegală şi

netemeinică; anularea, în ceea ce priveşte taxele şi impozitele suplimentare stabilite cu

încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale în cuantum total de

17.791 lei principalul, cu accesoriile aferente, a următoarelor acte administrativ fiscale:

Decizia de Impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată de inspecţia

fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau

într-o formă de asociere, cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF – DGRFP

Timișoara – Administrația Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Serviciul Inspecţie Fiscală

Persoane Fizice I şi comunicată la 13 ianuarie 2017, precum şi Decizia de Impunere privind

taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane

fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice cu nr. de înregistrare

11973/27.12.2016 emisă de ANAF – DGRFP Timişoara – Administraţia Judeţeană a

Finanţelor Publice Timiş – Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 şi comunicată la 13

ianuarie 2017; Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 22.12.2016, având nr. de

129

înregistrare la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş

TMG_AIRF_11973/27.12.2016 („Raportul de Inspecţie Fiscală” sau „RIF” -); restituirea

taxelor şi impozitelor stabilite cu încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili

creanţe fiscale, cu dobânzile cuvenite conform C.pr.fisc., precum şi obligarea pârâtelor la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 933/31.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

[…]/30/2018 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A... în contradictoriu cu pârâtele

Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timișoara și Administrația Judeţeană a

Finanţelor Publice Timiş şi în consecinţă: a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr.

3326/30.08.2017.

A anulat în parte Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind impozitul pe venit

stabilit suplimentar de plată de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară

activităţi independente în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi Decizia de

impunere nr. 11973/27.12.2016 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale

stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi

economice nedeclarate organelor fiscale, precum şi raportul de raportul de inspecţie fiscală

din data de 22.12.2016, în ceea ce priveşte următoarele taxe şi impozite stabilite cu încălcarea

termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale: suma de

13.143 lei reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010, suma de 4.517

lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) aferentă venitului net

stabilit suplimentar pentru anul 2010 şi suma de 131 lei reprezentând TVA stabilit

suplimentar pentru anul 2010.

A obligat pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timișoara Și

Administrația Judeţeană A Finanţelor Publice Timiş să restituie reclamantei sumele de bani

achitate de aceasta în temeiul deciziilor de impunere anulate şi să plătească dobânzile aferente

respectivelor sume de bani, de la data depunerii contestaţiei administrative la organul fiscal

(16.03.2017) şi până la data restituirii efective.

A luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 933/31.05.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş a

declarat recurs pârâta recurentă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în nume

propriu şi în reprezentarea Direcției Generale Regionala a Finanțelor Publice Timișoara

solicitând admiterea recursului, casarea în parte a Sentinţei civile nr. 933/31,05.2018

pronunţata de Tribunalul Timiş în dosar nr. […]/30/2018 şi rejudecând cauza să se dispună

respingerea actinii reclamantei cu consecinţa menţinerii actelor administrative contestate,

respectiv menţinerea Deciziei nr. 3326/30.08.2017 privind soluţionarea contestaţiei prealabile

şi menţinerea în parte a Deciziei de impunere nr. 11973/27.12.2016 şi în ceea ce priveşte

suma de 13.143 lei reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010, suma

de 4517 lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate aferenta venitului net

stabilit suplimentar pentru anul 2010 şi suma de 131 lei reprezentând TVA stabilit

suplimentar pentru anul 2010 şi exonerarea paratelor de la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta invocă ca şi motiv de nelegalitate în susţinerea cererii de recurs prevederile art.

488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, hotărârea fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită

a normelor de drept material. Consideră că, hotărârea judecătorească recurată pronunţată de

130

Tribunalul Timiş, este netemeinică şi nelegală, fiind criticabilă sub aspectul următoarele

motive:

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului organului de inspecţie, fiscală de a stabili în

sarcina sa obligaţii suplimentare de natura TVA, a impozitului pe venit, şi a contribuţiei la

asigurările sociale de sănătate pentru perioada supusă verificării, se arată că în drept sunt

incidente dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,

conform cărora „(1)Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se

calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă.

(2) Cauzele de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în

vigoare la data la care acestea au intervenit”.

Se arată că potrivit prevederilor art. 91 alin.(1) şi alin. (2) din OG nr.92/2003 privind

Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare

la data iniţierii inspecţiei fiscale:

„(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani,

cu excepţia: cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe sa curgă de la data

de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscala potrivit art. 23, dacă

legea nu dispune altfel”.

În acord cu dispozițiile art. 23 „Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală

şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de

impunere care le generează. (2). Potrivit alin.(1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi

a determina obligaţia fiscală datorată”.

Din coroborarea dispoziţiilor legale suscitate, se arată că termenul de prescripţie al

dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani şi începe

să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

Precizează că speţei îi sunt incidente şi dispoziţiile art. 118 alin. (4) din Legea nr.

207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare,

conform cărora „(...) (4) La începerea inspecţiei fiscale, organul de inspecţie fiscală trebuie să

prezinte contribuabilului/plătitorului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de

conducătorul organului de inspecţie fiscală. Începerea inspecţiei fiscale trebuie

consemnată în registrul unic de control ori de câte ori există obligaţia ţinerii acestuia.”

coroborate cu prevederile art. 123 alin. (2) din acelaşi act normativ care menţionează „(...) (2)

Data începerii inspecţiei fiscale este data menţionata în registrul unic de control ori de câte ori

există obligaţia ţinerii acestuia. În cazul contribuabilului/plătitorului care nu ţine sau nu

prezintă organului de inspecţie fiscală registrul unic de control, aceasta data se înscrie într-un

proces-verbal de constatare. Procesul-verbal se semnează de către organul de inspecţie fiscală

şi contribuabil/plătitor şi se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului ori de

câte ori exista o astfel de registratura”.

Se învederează că din dispoziţiile legale menţionate mai sus, s-a reţinut că inspecţia

fiscală se consemnează în şi registrul unic de control şi data menţionată în registru reprezintă

data începerii inspecţiei fiscale.

131

Totodată, s-a reţinut ca termenul de prescripţie se suspendă pe perioada cuprinsă între

data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii actului administrativ fiscal ca urmare a

efectuării inspecţiei fiscale.

Precizează că prevederile legale care reglementează prescripţia extinctivă sunt

imperative, acestea limitând perioada de timp în care se poate valorifica un drept.

În ceea ce priveşte momentul la care se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a

determina obligaţia fiscală datorată şi de la care începe sa curgă termenul de prescripţie, se

arată că trebuie stabilit momentul în care se constituie baza de impunere care generează

creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă, precum şi momentul în care se nasc dreptul de

creanţă fiscală şi obligaţia fiscala corelativă.

Astfel, în sensul prevederilor art. 23 alin. (2) din vechiul Cod de procedură fiscală,

naşterea dreptului organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată, este

naşterea dreptului la acţiune, respectiv a dreptului organului fiscal la acţiunea de a stabili

obligaţii fiscale.

Menționează că dreptul la acţiune al organului fiscal pentru stabilirea obligaţiilor

fiscale se naşte la data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale pentru

perioada respectivă.

În ceea ce priveşte TVA, potrivit prevederilor art. 134 alin. (2) şi alin. (3) din Legea

nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în perioada verificată, „Exigibilitatea taxei

reprezintă data la care autoritatea fiscala devine îndreptăţită, în baza legii, sa solicite plata de

către persoanele obligate la plata taxei, chiar daca plata acestei taxe poate fi amânată. (3)

Exigibilitatea plaţii taxei reprezintă data la care o persoana are obligaţia de a plaţi taxa la

bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină şi momentul

de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei”.

De asemenea, se arată că potrivit prevederilor art. 156 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal în vigoare, începând cu anul 2008: „(1) Persoanele înregistrate conform

art. 153 trebuie sa depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioada fiscală, un

decont de taxă, până ia data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada

fiscală respectivă”.

Astfel, subliniază că pentru TVA aferentă trimestrului IV 2010, obligaţia declarativă a

intervenit la data de 25.01.2011, iar termenul de prescripţie a dreptului organelor de inspecţie

fiscală de a stabili obligaţii suplimentare cu titlu de TVA a început să curgă de la data de

01.01.2012, astfel încât, având în vedere data la care a început inspecţia fiscală, respectiv

07.12.2016, obligaţiile suplimentare de plată de natură TVA au fost stabilite înlăuntrul

termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte impozitul pe venit, se arată că potrivit dispoziţiilor art. 83 alin. (1)

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:

„Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din

activităţi independente, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activităţi

agricole, determinate în sistem real, au obligaţia de a depune o declaraţie privind venitul

realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, pana la data de 15 mai inclusiv a

anului următor celui de realizare a venitului. Declaraţia privind venitul realizat se completează

132

pentru fiecare sursă şi categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o forma de asociere

venitul declarat va fi venitul net/pierderea distribuita din asociere”.

Arată că în anul 2011, data până la care trebuia depusă declaraţia privind venitul

realizat în anul 2010, a fost 16 mai, întrucât 15 mai a fost zi nelucrătoare, iar termenul de

prescripţie a dreptului organelor de inspecţie fiscala de a stabili obligaţii suplimentare cu, titlu

de impozit pe venit a început sa curgă de la data de 01.01.2012, astfel încât, având în vedere

data la care a început inspecţia fiscală, respectiv 07.12.2016, obligaţiile suplimentare de plată

de natura impozitului pe venit au fost stabilite înlăuntrul termenului de prescripţie.

Referitor la contribuţia de asigurări sociale de sănătate, se reţine că în acord cu

dispozițiile art. 215 alin. (1) şi (3) şi ale art. 257 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) din Legea nr.

95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: „(1) Obligaţia virării contribuţiei pentru

asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de

angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum şi persoanelor fizice,

după caz.(...) (3) Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri

din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi

dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe

venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul

de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond”.

Totodată, arată că în acord cu art. 7 alin. (1) lit. a), art. 8 alin. (4) şi art. 32 alin. (4) ale

Ordinului nr. 617/2007, emis de Casa Naționala de Asigurări de Sănătate: „(1) Persoanele

care desfăşoară activităţi independente au obligaţia de a vira trimestrial contribuţia aplicată

asupra:

a) venitului net determinat ca diferenţa între venitul brut şi cheltuielile deductibile

aferente realizării venitului, conform prevederilor Codului fiscal, realizate de persoanele care

desfăşoară activităţi independente ale căror venituri sunt determinate pe baza contabilităţii în

partida simpla; (...)”.

Potrivit art. 8 din același act normativ, „(4) Diferenţele ramase de achitat, calculate în

raport cu decizia de impunere anuala; se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data

comunicării deciziei de impunere, perioada pentru care nu se calculează şi nu se datorează

majorări de întârziere. (5) La expirarea termenului prevăzut la alin. (4), pentru sumele

datorate şi ramase neachitate se vor percepe majorări de întârziere conform procedurii

instituite prin Codul de procedura fiscala.(...)”.

Faţă de cele de mai sus se reţine că pentru contribuţia de asigurări sociale de sănătate

data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este determinată de data la care trebuia

depusă declaraţia privind venitul realizat, în temeiul căreia se emite decizia de impunere

pentru anul în cauză, în speţă anul 2010. Aşa cum a arătat anterior, această dată este

16.05.2011, iar prin raportare la data de începere a inspecţiei fiscale rezultă că obligaţia

fiscală stabilită suplimentar reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate a fost

stabilită înlăuntrul termenului de prescripţie.

Legal citată, reclamanta intimată nu a formulat întâmpinare.

Examinând legalitatea sentinţei atacate, prin prisma motivelor invocate, precum şi în

raport de prevederile art. 488 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, Curtea a

respins recursul formulat ca neîntemeiat.

133

S-a reținut de Curte că prin acțiunea promovată în faţa instanței de contencios

administrativ reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se

dispună anularea Deciziei nr. 3326 din 30 august 2017 privind soluţionarea contestaţiei nr.

TMR_DGR 11966/16.03.2017 emisă de ANAF-DGRFPT - Serviciul soluţionare contestaţii 1;

de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei, care a fost comunicată la 7 septembrie 2017 ca

fiind nelegală şi netemeinică; anularea, în ceea ce priveşte taxele şi impozitele suplimentare

stabilite cu încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale în

cuantum total de 17.791 lei principalul, cu accesoriile aferente, a următoarelor acte

administrativ fiscale: Decizia de Impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de

plată de inspecţia fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod

individual şi/sau într-o formă de asociere, cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de

ANAF-DGRFP Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş - Serviciul

Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 şi comunicată la 13 ianuarie 2017, precum şi Decizia de

Impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte obligaţii fiscale stabilite de inspecţia

fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din activităţi economice cu nr. de

înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF-DGRFP Timişoara - Administraţia Judeţeană

a Finanţelor Publice Timiş - Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1 şi comunicată la 13

ianuarie 2017; Raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 22.12.2016, având nr. de

înregistrare la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş

TMG_AIRF_11973/27.12.2016 („Raportul de Inspecţie Fiscală” sau „RIF” -) şi să se dispună

restituirea taxelor şi impozitelor stabilite cu încălcarea termenului de prescripţie a dreptului de

a stabili creanţe fiscale, cu dobânzile cuvenite conform C.pr.fisc.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia de soluţionare a

contestaţiei nr. 3326/30.08.2017, a anulat în parte Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016

privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată de inspecţia fiscală pentru persoane

fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau într-o formă de asociere

şi Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii

fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri impozabile din

activităţi economice nedeclarate organelor fiscale, precum şi raportul de raportul de inspecţie

fiscală din data de 22.12.2016, în ceea ce priveşte următoarele taxe şi impozite stabilite cu

încălcarea termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale:

suma de 13.143 lei reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010, suma

de 4.517 lei reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) aferentă

venitului net stabilit suplimentar pentru anul 2010 şi suma de 131 lei reprezentând TVA

stabilit suplimentar pentru anul 2010.

A obligat pârâtele DGRFP Timișoara si AJFP Timiș să restituie reclamantei sumele

de bani achitate de aceasta în temeiul deciziilor de impunere anulate şi să plătească dobânzile

aferente respectivelor sume de bani, de la data depunerii contestaţiei administrative la organul

fiscal (16.03.2017) şi până la data restituirii efective.

În esență, prima instanță a reținut că prin Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016

privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată şi prin Decizia de impunere nr.

11973/27.12.2016 privind taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale, a fost stabilit în

sarcina reclamantei un debit suplimentar aferent anului 2010, în mod nelegal, cu încălcarea

134

termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale – motiv pentru care se impune

anularea celor două acte administrativ-fiscale, în ceea ce priveşte aceste taxe şi impozite

suplimentare în cuantum total de 17.791 lei.

Parata a promovat calea de atac a recursului împotriva sentinței instanței de fond,

susținând ca hotărârea a fost data cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în

speță, invocând motivul de casare reglementat de legiuitor in art. 488 alin. (1) pct.8 NCPC.

Analizând legalitatea soluției pronunțată de instanța de fond, Curtea constată că prin

Decizia de Impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar de plată de inspecţia

fiscală pentru persoane fizice care desfăşoară activităţi independente în mod individual şi/sau

într-o formă de asociere, cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF – DGRFP

Timişoara –Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Serviciul Inspecţie Fiscală

Persoane Fizice 1 şi prin Decizia de Impunere privind taxa pe valoarea adăugată şi alte

obligaţii fiscale stabilite de inspecţia fiscală la persoane fizice care realizează venituri

impozabile din activităţi economice cu nr. de înregistrare 11973/27.12.2016 emisă de ANAF

– DGRFP Timişoara – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş – Serviciul

Inspecţie Fiscală Persoane Fizice au fost stabilite in sarcina reclamantei taxe şi impozite

suplimentare aferente anului 2010, după cum urmează: (a) suma de 13 143,00 lei

reprezentând impozit pe venit stabilit suplimentar pentru anul 2010; (b) suma de 4 517,00 lei

reprezentând contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) aplicată la venitul net stabilit

suplimentar de organul de control fiscal pentru anul 2010; (c) suma de 131 lei reprezentând

TVA stabilită suplimentar pentru anul 2010 (în concret, trimestrul IV al anului 2010).

S-au stabilit şi taxe şi impozite suplimentare aferente anului 2615 şi 2016, rezultând

astfel o perioadă controlată de 6 ani în ceea ce priveşte impozitul pe venit si CASS, respectiv

6 ani si jumătate în ceea ce priveşte TVA.

Împotriva acestor acte administrative reclamanta a promovat plângere prealabilă,

solicitând revocarea actelor, însă contestația reclamantei a fost respinsa prin Decizia nr.

3326/30.08.2017.

Nemulțumită fiind de soluția de respingere a contestației în procedura prealabilă

administrativă, reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ cu acțiunea de faţă,

în anularea actelor administrative anterior enunțate, susținând, în esenţă, că organul fiscal nu

mai avea dreptul de a stabili în 2016 obligaţii fiscale născute în anul 2010, intervenind, pentru

aceste obligații, prescripția.

Raportat la dispozițiile art. 347 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură

fiscală, potrivit cărora „(1) Termenele în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod se

calculează după normele legale în vigoare la data când au început să curgă. (2) Cauzele de

întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie se supun legii în vigoare la data la care

acestea au intervenit”, Curtea constata ca prescripţia dreptului organului fiscal de a stabili

creanţe fiscale născute în anul 2010 intră sub incidenţa OG nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală.

Astfel fiind, Curtea reamintește dispozițiile art. 91 din OG nr. 92/2003, conform cărora

„(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu

excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut

135

la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut

creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel”.

Art. 23 din OG nr. 92/2003, la care face trimitere art. 91, reglementează naşterea

creanţelor şi obligaţiilor fiscale, dispunând că „ (1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de

creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se

constituie baza de impunere care le generează.

(2) Potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina

obligaţia fiscală datorată”.

Conform art. 134 din Legea nr. 571/2003, „(1) Faptul generator reprezintă faptul prin

care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

(2) Exigibilitatea taxei reprezintă data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită,

în baza legii, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă plata

acestei taxe poate fi amânată”, iar potrivit art. 134 ind. 1 alin. (1), „ Faptul generator intervine

la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepţiile prevăzute în prezentul

capitol.”

Analizând dispozițiile legale anterior enunțate, Curtea constată că în mod corect a

apreciat instanța de fond că dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală

datorată trebuie exercitat într-un termen de prescripţie de 5 ani, care începe să curgă de la data

de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, adică anul următor celui

în care s-a constituit baza de impunere generatoare a creanţei fiscale.

Curtea constată că pentru veniturile realizate de reclamantă în anul 2010 si pentru

operaţiunile taxabile, supuse TVA, efectuate de reclamantă în anul 2010, baza de impunere s-

a constituit în anul 2010, astfel încât în ceea ce privește impozitul pe venit suplimentar datorat

pentru venitul realizat din activităţi independente şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate

(CASS) aferentă venitului suplimentar, baza de impunere se constituie în momentul efectuării

operaţiunii generatoare de venit, si anume în cazul de faţă în cursul anului 2010, iar în privința

TVA stabilita suplimentar pentru trimestrul IV al anului 2010, baza de impunere s-a constituit

tot în anul 2010.

Raportat la situația de fapt şi văzând dispozițiile legale enunțate în considerentele

deciziei, dispoziții incidente în speța de faţă, Curtea constată că nu pot fi primite susținerile

pârâtei în sensul că dreptul organelor fiscale de a stabili obligațiile fiscale se naște la data la

care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale pentru perioada respectivă, câtă

vreme nu există nici o dispoziție legală care să fundamenteze o astfel de aserțiune.

Raportat la prevederile legale mai sus enunțate, rezultă că legiuitorul nu a legat

începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţelor fiscale de data

declarării venitului impozabil sau a depunerii decontului de TVA.

Astfel fiind, Curtea concluzionează că venitul impozabil aferent anului 2010 s-a născut

în anul 2010, prin urmare, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 1 ianuarie

2011, iar termenul de prescripţie în privinţa impozitului pe venit suplimentar datorat pentru

venitul realizat din activităţi independente în anul 2010 şi contribuţia de asigurări sociale de

sănătate aferentă venitului suplimentar s-a împlinit la data de 31 decembrie 2015.

În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar pentru trimestrul IV

din anul 2010, din prevederile art. 134 şi 134 ind. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul

136

fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că baza de impunere se constituie şi

dreptul autorităţii să solicite plata taxei se naşte cu ocazia livrării de bunuri/a prestării de

servicii.

Activitatea taxabilă fiind efectuată în 2010 şi TVA considerată nedeductibilă de către

organul de control fiscal a fost achitată tot în cursul anului 2010, astfel că la momentul

controlului termenul de prescripţie a fost deja împlinit, iar organul de control fiscal nu a mai

avut dreptul de a stabili TVA suplimentar pe anul 2010.

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a reținut că este corectă soluția instanței

de fond care a reținut ca prin Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind impozitul pe

venit stabilit suplimentar de plată şi prin Decizia de impunere nr. 11973/27.12.2016 privind

taxa pe valoare adăugată şi alte obligaţii fiscale, a fost stabilit în sarcina reclamantei un debit

suplimentar aferent anului 2010, în mod nelegal, cu încălcarea termenului de prescripţie a

dreptului de a stabili creanţe fiscale.

Raportat la cele menționate, văzând dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a

constatat că în speță nu se regăsește motivul de casare invocat de parată , reglementat de

legiuitor în art. 488 alin. (1) pct.8 NCPC, context în care a respins recursul ca neîntemeiat.

SECŢIA PENALĂ

§. Drept penal. Partea generală

21. Prescripţia răspunderii penale. Încetarea procesului penal. Aplicarea directă

a deciziei Curţii Constituționale prin care se constată neconstituţionalitatea normei

penale privind „întreruperea termenului prescripţiei răspunderii penale prin orice act

de procedură efectuat în cauză”

Constituţia României: art. 147

Codul penal: art. 154 alin. (1) lit. d), art. 155 alin. (1)

Codul de procedură penală: art. 16 alin. (1) lit. f)

Prescripția răspunderii penale presupune în mod esențial stingerea raportului juridic

penal după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii faptei sancționate

penal, drept consecință a nesoluționării cauzei în mod definitiv.

Înlăturarea răspunderii penale se produce în condițiile dispozițiilor art. 153 și urm.

Cod penal, legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care

săvârșesc infracțiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripție

prevăzute de legea penală.

Cursul prescripției răspunderii penale poate suporta întreruperi sau poate fi

suspendat.

137

Întreruperea se producea, sub imperiul actualului Cod penal în forma anterioară

intervenției Curții Constituționale prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018, „prin îndeplinirea

oricărui act de procedură în cauză”.

Întreruperea prescripției răspunderii penale, ca instituție de drept penal material în

configurația anterioară admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) Cod

penal, în accepțiunea Curții Constituționale, presupunea pentru persoana care a săvârșit o

faptă de natură penală „o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la

răspundere penală pentru faptele săvârșite”, încălcând principiul legalității incriminării.

Curtea Constituțională a admis astfel excepţia de neconstituționalitate și, pe cale de

consecință, a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului

prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din

cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.

Din prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, conform cărora

„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, rezultă că Decizia

nr. 297/26 aprilie 2018 produce efecte ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018,

data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de

prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanța de contencios

constituțional a declarat neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) C. pen., în

care se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție.

În consecință având în vedere că în prezenta cauză termenele generale de prescripție

prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen., s-au împlinit la 09.10.2017, respectiv 29.10.2017,

instanța de apel va constata încetat procesul penal, pornit împotriva inculpatului.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 1208/A din 31 octombrie 2018,


Prin sentinţa penală nr. 160 din data de 14.06.2018, pronunţată în dosarul nr.

[…]/290/2017, Judecătoria Reşiţa, în baza art. 386 alin. (1) C.pr.pen. a schimbat încadrarea

juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A... din infracţiunile de conducerea unui

vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) C.pen. (2 fapte) cu aplicarea

art. 38 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen., în infracţiunile de conducerea unui vehicul fără permis

de conducere în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzute de art. 335 alin. (1) C.pen. (2

fapte) cu aplicarea art. 38 alin. (1) C.pen., art. 41 alin. (1) C.pen. şi art. 5 C.pen.

I. În temeiul art. 396 alin. (1), alin. (2), art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002

republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. şi art. 396 alin.

(10) C.pr.pen. condamnă pe inculpatul A..., la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, pentru

săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere (faptă din

09.10.2012).

138

II. În temeiul art. 396 alin. (1), alin. (2), art. 86 alin. (1) din OUG nr. 195/2002

republicată, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, art. 5 C.pen. şi art. 396 alin.

(10) C.pr.pen. a condamnat pe inculpatul A..., la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare, pentru

săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere (faptă din

29.10.2012).

În temeiul art. 33 lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 34 lit. b), art. 36 alin. (1) C.pen.

din 1969 cu aplicarea art. 5 C.pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 8

(opt) luni închisoare, pe care a sporit-o cu 2 luni închisoare, inculpatul urmând a executa

pedeapsa rezultantă de 10 (zece) luni închisoare.

Procedând la analiza şi evaluarea probelor administrate în cursul urmăririi penale şi

însuşite de inculpat prin solicitarea de a fi judecat în raport de dispoziţiile art. 374 alin. (4)

C.pr.pen. şi art. 375 C.pr.pen., instanţa de fond a constatat că starea de fapt, aşa cum a fost

descrisă anterior, este confirmată de probele administrate în cauză.

1.Referitor la fapta din data de 09.10.2012, instanţa de fond a reţinut că din procesul

verbal de constatare a infracțiunii din 09.10.2012 (f. 11 dup), rezultă că în data de 09.10.2012,

în jurul orelor 08:05, agenţii de poliţie din cadrul IPJ Caraş-Severin, aflându-se în serviciul de

supraveghere, monitorizare și control al circulației rutiere pe str. Traian Lalescu din mun.

Reșița, în zona autogării, au procedat la oprirea autoutilitarei marca […] cu numărul de

înmatriculare […] care circula din direcția Muncitoresc – Centru Civic, i-au solicitat

conducătorului auto (aflat singur în autovehicul) documentele personale și ale autoturismului

condus, acesta declarând că nu are asupra sa nici un document. Din acest motiv s-a procedat

la conducerea acestuia la sediul Poliției mun. Reșița unde s-au efectuat verificări în baza de

date, stabilind identitatea conducătorului auto în persoana inculpatului A..., care a declarat că

nu posedă permis de conducere, fapt confirmat și în urma verificării efectuate în baza de date

a Poliției.

2. În ceea ce priveşte fapta din data de 29.10.2012, instanţa de fond reţinut că din

procesul verbal de constatare a infracțiunii din 29.10.2012 (f. 13 dup), rezultă că în data de

29.10.2012, în jurul orelor 00:25, agenţii de poliţie din cadrul IPJ Caraş-Severin, aflându-se în

serviciul de patrulare pe str. Crișan din mun. Reșița, au oprit pentru control autoturismul

marca […] de culoare verde cu numărul de înmatriculare […] care se deplasa pe direcția

G.A.Petculescu – str. Independenței, i-au solicitat conducătorului auto (aflat singur în

autovehicul) permisul de conducere, actele de identitate și ale autoturismului condus, acesta

declarând că nu are asupra sa nici un document, și că se numește A.... Procedând la verificarea

datelor comunicate verbal de conducătorul auto în Baza de Date a Poliției s-a stabilit că

acestea sunt reale, stabilind astfel că autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […] este

condus de inculpatul A..., care a fost identificat și după fotografia din Baza de Date a Poliției.

Procedând la verificarea în Baza de Date a Poliției s-a constatat că inculpatul A... nu figurează

ca fiind posesor de permis de conducere auto-moto.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A....

La termenul de judecată din data de 31.10.2018, instanţa din oficiu a invocat, excepţia

prescripţiei faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, excepţie pe care o găseşte

întemeiată pentru următoarele motive:

139

Inculpatul A... este trimis în judecată pentru săvârșirea în concurs a două infracțiuni la

regimul rutier respectiv conducere fătă permis prev. de art. 335 alin. (1) C.pen., comise la data

de 09.10.2012 și, respectiv 29.10.2012. Infracțiunea este sancționată cu amendă penală sau

închisoare de la 1 la 5 ani.

Prescripția răspunderii penale presupune în mod esențial stingerea raportului juridic

penal după trecerea unui anumit interval de timp de la data săvârșirii faptei sancționate penal,

drept consecință a nesoluționării cauzei în mod definitiv.

Înlăturarea răspunderii penale se produce în condițiile dispozițiilor art. 153 și urm.

Cod penal, legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care

săvârșesc infracțiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripție

prevăzute de legea penală.

Cursul prescripției răspunderii penale poate suporta întreruperi sau poate fi suspendat.

Întreruperea se producea, sub imperiul actualului Cod penal în forma anterioară

intervenției Curții Constituționale prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018, „prin îndeplinirea

oricărui act de procedură în cauză”.

Soluția legislativă din noua lege penală este vizibil distinctă de cea reținută în

cuprinsul vechiului Cod penal, potrivit căreia întreruperea se produce „prin îndeplinirea

oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea

procesului penal”.

Întreruperea prescripției răspunderii penale, ca instituție de drept penal material în

configurația anterioară admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) Cod

penal, în accepțiunea Curții Constituționale, presupunea pentru persoana care a săvârșit o

faptă de natură penală „o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la

răspundere penală pentru faptele săvârșite”, încălcând principiul legalității incriminării.

Curtea Constituțională a admis astfel excepţia de neconstituționalitate și, pe cale de

consecință, a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului

prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din

cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituțională.

Conform dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție: „Deciziile Curții

Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Din prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, conform cărora

„Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”, rezultă că Decizia

nr. 297/26 aprilie 2018 produce efecte ex nunc, mai exact începând cu data de 25 iunie 2018,

data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Astfel, în prezent nu există reglementate cauze de întrerupere a termenului de

prescripție a răspunderii penale, deoarece, prin Decizia nr. 297/2018, instanța de contencios

constituțional a declarat neconstituționalitatea dispoziției din art. 155 alin. (1) C. pen., în care

se regăsea sediul materiei cauzelor de întrerupere a termenului de prescripție.

140

Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 nu este una interpretativă, ci

este o decizie simplă prin care se declară neconstituționalitatea prevederilor art. 155 alin. (1)

C. pen.

Atât legal, cât și constituțional, este exclusă posibilitatea ca Decizia nr. 297/2018 să fie

considerată interpretativă și să se aprecieze că aceasta stabilește că „prin îndeplinirea unui act

de procedură, care se comunică suspectului sau inculpatului, cursul prescripției se întrerupe”.

Împrejurarea că motivarea Deciziei nr. 297/2018 cuprinde referiri la soluții din vechea

reglementare, respectiv din Cod penal anterior, nu poate în niciun caz să fie primită, în

special, pentru simplul fapt că dispozitivul acesteia este foarte clar, dar și pentru faptul că,

dacă ar fi dorit să procedeze într-o asemenea manieră, Curtea Constituțională ar fi precizat

acest lucru în dispozitiv, iar apoi, în considerente, ar fi explicat care este interpretarea

conformă cu Legea fundamentală.

Mai mult, Curtea Constituțională nici nu putea face o interpretare prin care să

reactiveze vechea reglementare, deoarece într-un atare caz s-ar fi substituit legiuitorului. Or,

potrivit art. 61 alin. (1) din Constituție, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.

Având în vedere aceste premise, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale

nu mai poate avea loc în nicio situație, singurul care poate schimba această situație este

legiuitorul.

Practic, în prezent sunt aplicabile doar termenele generale de prescripție a răspunderii

penale, a căror întrerupere nu mai este posibilă potrivit art. 155 alin. (1) C. pen, în raport de

împrejurarea că legiuitorul a rămas în pasivitate, contrar dispozițiilor art. 147 din Constituție.

În consecință având în vedere că în prezenta cauză termenele generale de prescripție

prevăzute de art. 154 alin. (1) lit. d) C.pen., s-au împlinit la 09.10.2017, respectiv 29.10.2017,

instanța de apel va constata încetat procesul penal, pornit împotriva inculpatului.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C.pr.pen., Curtea a admis

apelul declarat de inculpatul A... împotriva sentinţei penale nr. 160 din 14.06.2018 pronunţată

de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. […]/290/2017.

În consecinţă, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi, rejudecând, a înlăturat schimbarea

încadrării juridice.

În baza art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. şi cu aplicarea

Deciziei nr. 297/2018, pronunţată de Curtea Constituţională, a dispus încetarea procesului

penal pornit împotriva inculpatului A... pentru săvârşirea a două infracţiuni de conducere fără

permis prevăzute de art. 335 alin. (1) C.pen, cu aplicarea art. 5 C.pen., ca urmare intervenirii

prescripţiei răspunderii penale.

§. Drept penal. Partea specială

22. Infracţiunea de înşelăciune prin inducerea în eroare a beneficiarului cec-ului

asupra disponibilităţilor băneşti ale trăgătorului, în concurs ideal cu infracţiunea de

141

emitere de file cec fără acoperire. Nelegalitate. Înlăturarea concursului de infracţiuni.

Achitarea inculpaţilor pentru infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil bănesc

Codul penal: art. 244 alin. (2)

Legea nr. 59/1934: art. 84 alin. (1) pct. 2

Prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracțiuni

comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. (1) pct. 2, că se

pedepsește cu sancțiunea stabilită în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la

tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate

pentru prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut”.

Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a

precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menționat este aplicabilă „afară de cazul

când faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică

această pedeapsă”.

În actualul Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, din fostul articol 215

alin. (4) Cod penal vechi, se regăseşte în art. 244 alin. (2) Cod penal, cum în mod corect a

reţinut prima instanţă, însă nu a ţinut cont de faptul că această infracţiune nu poate fi

reţinută în concurs cu infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil în cont, prevăzută de

art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.59/1934, întrucât acest din urmă text, elimină o asemenea

posibilitate, contrar celor stabilite de art. 244 alin. (2) teza a doua, text cu caracter general,

aşa cum s-a arătat mai sus, întrucât pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune, „constituie

un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”.

Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârșirea oricăreia

dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obținerii pentru sine sau pentru

altul a unui folos material injust, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în prezent

în art. 244 alin. (2) din Codul penal.

În cazul în care beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există

disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracțiunea

de înșelăciune, deoarece îi lipsește un element constitutiv esențial, respectiv inducerea în

eroare, condiție cerută fără echivoc prin alin. (1) al aceluiași articol.

Cele două infracţiuni nu pot fi reţinute în concurs, excluzându-se una pe cealaltă,

conform celor mai sus prezentate, stabilite cu valoare de principiu şi în mod obligatoriu de

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2005, care

chiar dacă viza infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, reglementată de art. 215 alin. (4) Cod

penal anterior, este actuală şi în reglementarea prevăzută de art. 244 alin. (1), prima teză din

codul penal actual, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 30/2015, ca

hotărâre prealabilă în materia dreptului penal.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 1201/A din 31 octombrie 2018,


142

Prin sentinţa penală nr. 207 pronunţată la data de 20 iunie 2018 de Judecătoria

Caransebeş în dosar nr. […]/208/2017, s-a dispus după cum urmează:

I. În baza art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal raportat la art. 396 alin. (10) Cod

procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni

închisoare în sarcina inculpatului A..., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.

În baza art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod

penal raportat la art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit

pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare în sarcina inculpatului A..., cu datele de mai sus, pentru

comiterea infracţiunii de emitere file CEC fără disponibil în cont.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) raportat la art. 38 alin. (1) Cod penal, s-a stabilit în

sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 1 (un) an si 4 (patru) luni

închisoare la care s-a adăugat un spor de 2 (două) luni din cealaltă pedeapsă stabilită, în final

în sarcina inculpatului A... fiind stabilită pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.

II. În baza art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal raportat la art. 396 alin. (1) şi (4) Cod

procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit pedeapsa de 1 (un) an şi 8 (opt) luni

închisoare în sarcina inculpatului B..., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.


penal raportat la art. 396 alin. (10) Cod procedură penală, art. 83 Cod penal, s-a stabilit

pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare în sarcina inculpatului B..., cu datele de mai sus, pentru

comiterea infracţiunii de emitere file CEC fără disponibil în cont.


sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 1 (un) an si 8 (opt) luni

închisoare la care s-a adaugat un spor de 3 (trei) luni din cealaltă pedeapsă stabilită, în final în

sarcina inculpatului B... fiind stabilită pedeapsa de 1 (un) an şi 11 (unsprezece) luni

închisoare.

III. În baza art. 244 alin. (1) şi (2) Cod penal raportat la art. 396 alin. (1) şi 2 Cod

procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului C..., cu antecedente penale, la

pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.


penal, art. 396 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală, s-a dispus condamnarea inculpatului C...,

cu antecedente penale, la pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare pentru comiterea infracţiunii

de emitere file CEC fără disponibil în cont.


sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea, respectiv aceea de 2 (doi) ani închisoare la care s-

a adăugat un spor de 3 (trei) luni şi 10 (zece) zile din cealaltă pedeapsă stabilită, în final

inculpatul C... urmând a executa pedeapsa de 2 (doi) ani, 3 (trei) luni şi 10 (zece) zile

închisoare în regim de detenţie.

Pentru a se pronunţa astfel, judecătoria a constatat că inculpatul C..., în calitate de

reprezentant al SC D... SRL, împreună cu coinculpaţii A... şi B..., au înşelat Direcţia Silvică

Caraş Severin prin emiterea a două file CEC în valoare de 236.308,50 lei, cu toate că

cunoşteau faptul că societatea nu are disponibil în cont, filele CEC fiind refuzate la plată de

către bancă.

143

Urmare a cercetărilor întreprinse în cauză, s-a stabilit că între SC D... SRL Iablaniţa şi

Direcţia Silvică Caraş Severin au fost încheiate mai multe contracte de vânzare-cumpărare a

masei lemnoase pe picior, respectiv contractul nr. […] /04.12.2013 pentru partida forestieră nr.

[…] a Ocolului Silvic Mehadia, cu un volum net de 3.172 mc masă lemnoasă şi contractul de

vânzare nr. 245/04.12.2013 pentru partida forestieră nr. […] a Ocolului Silvic Mehadia, cu un

volum de 3.783 mc masă lemnoasă. În cadrul celor două contracte, s-a menţionat expres faptul

că anterior predării spre exploatare, cumpărătorul depune documentele prin care garantează

efectuarea plăţii la scadenţă prin instrumentele de plată legale.

S-a mai stabilit în cauză că în luna iulie 2014 inculpatul C... a vândut fictiv firma SC

D... SRL unui fost paznic al său, inculpatul A…, persoană fără ocupaţie din Drobeta Turnu

Severin, contra sumei de 1.500 euro, fapt pentru care, începând cu data de 02 iulie 2014

inculpatul A… a avut calitatea de administrator şi asociat unic.

După acest moment, s-a reţinut faptul că inculpatul A… a fost sunat de C... care i-a

adus la cunoştinţa faptul că urma a se prezenta un angajat al său, numitul B…, pentru a se

deplasa împreună la un notar public pentru a-l împuternici să se ocupe de administrarea firmei.

În atare condiţii, în data de 17.10.2014 numitul inculpatul A… i-a dat inculpatului B…

procura nr. […] /2014 pentru a reprezenta societatea D..., procură ulterior revocată la data de

21.11.2014 prin declaraţia nr. […] /2014 dată de A… .

În aceeaşi zi, 21.11.2014, inculpatul A... a dat inculpatului B... o nouă procură având

nr. […]/21.11.2014, având ca obiect reprezentarea SC D... SRL la Direcţia Silvică Caraş

Severin, ITRSV Timişoara sau la orice alt ocol silvic, procură, de asemenea revocată la data

de 17.12.2014 prin declaraţia nr. […]/17.12.2014.

În baza contractului nr. […]/2014, la data de 11.12.2014, prin procesul verbal nr.

[…]/11.12.2014, Ocolul Silvic Mehadia a procedat la predarea către B… a partidei nr. […]

Tisu Mare pentru exploatarea a 530 mc volum net, fiind totodată întocmită factura nr.

[…]/11.12.2014 către SC D... SRL pentru suma de 102.555 lei. În data de 08.07.2014, pentru

partida nr. […] a mai fost întocmită factura nr. […] /2014 pentru cantitatea de 71 mc masă

lemnoasă, în valoare de 13.738,50 lei.

În ceea ce priveşte contractul cu nr. […] /11.12.2014, în cuprinsul actului de sesizare s-

a reţinut că prin procesul verbal nr. […]/11.12.2014 Ocolul Silvic Mehadia a procedat la

predarea către B… a partidei nr. […] Breazova pentru exploatarea parţială a 635 mc volum

net. A fost întocmită şi factura seria […] /2014 pentru suma de 120.015 lei.

Inculpatul B..., cu toate că avea cunoştinţă de faptul că SC D... nu avea disponibil în

cont iar societatea era fictiv trecută pe numele inculpatului A…, după o înţelegere prealabilă

cu inculpatul C…, a completat două file CEC semnate în prealabil de A… pentru suma totală

de 236.308,50 lei, comunicată a fi datorată de reprezentanţii Ocolului Silvic.

S-a mai reţinut în cuprinsul actului de sesizare împrejurarea că la data de 11.12.2014

inculpatul B… a predat Ocolului Silvic Mehadia, respectiv numitei E..., contabil şef ocol, un

număr de 2 file CEC, având seria […] nr. […] semnată de inculpatul A… şi pe care B… a

completat personal data scadentă la 18.12.2014 şi suma de 120.015 reprezentând contravaloare

factură nr. […] /2014; […] nr. […] completată la fel cu data scadentă la 18.12.2014 pentru

suma de 116.293,50 lei, contravaloare facturi nr. […]/2014 şi […]/2014.

144

Cele două file CEC au fost însă ulterior refuzate la plată de către Banca […] la data de

23.12.2014 pentru lipsă totală de disponibil, fiind produs un prejudiciu iniţial de 236.308,50

lei.

În drept, faptele inculpatului C... de a induce în eroare Direcţia Silvică Caraş Severin,

prin înmânarea filelor CEC […] nr. […] şi […] nr. […] inculpatului B..., pentru a le completa

şi ulterior a le înmâna inculpatului A..., cumpărător fictiv al societăţii emitente, pentru

semnare şi pentru a fi introduse la plată, cu toate că nu exista disponibil bănesc, întrunesc

elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (2) Cod penal şi

art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.

Faptele inculpatului B… de a induce în eroare Direcţia Silvică Caraş Severin,

cunoscând faptul că societatea fusese fictiv vândută inculpatului A…, căruia i-a înmânat spre

semnare cele două file CEC, ulterior predate contabilei Ocolului Silvic Mehadia pentru a fi

introduse la plată, cunoscând că nu exista disponibil în cont, întrunesc elementele constitutive

ale infracţiunilor de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) Cod penal şi art. 84 alin. (1)

pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.

În drept, faptele inculpatului A... de a induce în eroare Direcţia Silvică Caraş Severin,

prin prezentarea ca adevărată a unei situaţii mincinoase, cunoscând faptul că societatea îi

fusese fictiv vândută, semnând două file CEC şi acceptând că vor fi introduse la plată deşi nu

exista disponibil în cont, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune

prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) cod penal şi art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, cu

aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.

Sub aspectul laturii obiective, infracţiunile au fost comise de cei trei inculpaţi, chiar

dacă nu în acelaşi timp, împreună, într-o formă de pluralitate de infractori în care fiecare a

avut un rol predeterminat, bine stabilit, toţi acţionând cel puţin cu forma de vinovăţie a

intenţiei indirecte şi prin contribuţia comună, prejudiciind persoana vătămată.

Astfel, inculpatul C…, adevăratul deţinător al SC D..., având litigii de natură penală la

momentul respectiv, fictiv, cu plata de către el a sumei de 1.500 euro, a înstrăinat numitului

A..., fost paznic, societatea. Acelaşi inculpat, autor moral al faptei, a coordonat modalitatea de

prejudiciere a Direcţiei Silvice, stabilind legătura celorlalţi doi inculpaţi, respectiv înmânarea

de către C… a două file CEC (ce făceau parte dintr-un set anterior lui predat de bancă)

inculpatului A… pentru a le semna, prin intermediul inculpatului B…, perceput de martori ca

un adevărat reprezentant al societăţii. Aceasta, cu toate că din rulajul bănesc al firmei

inculpatul trebuia să aibă imaginea lipsei de disponibil bănesc în contul societăţii. Aceeaşi

reprezentare mentală a faptelor penale trebuia şi putea, în circumstanţele date, faţă de modul

de derulare a evenimentelor, să fie avută în vedere şi de ceilalţi doi inculpaţi.

Urmarea imediată a activităţii infracţionale a celor trei inculpaţi a determinat-o

producerea unui prejudiciu în patrimoniul Direcţiei Silvice Caraş Severin, reprezentat de

materialul lemnos livrat şi neachitat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel inculpaţii C... şi B…, solicitând admiterea

apelurilor şi achitarea lor, pentru motivele arătate în încheierea de amânare de pronunţare sau,

în subsidiar, o reindividualizare a pedepsei aplicată inculpatului C..., care să reflecte

contribuţia sa efectivă la comiterea infracţiunilor.

145

Analizând apelurile declarate, prin prisma motivelor invocate, în raport cu probele de

la dosar şi cu dispoziţiile legale în materie, constată că prima instanţă, din probatoriul

administrat în cauză a reţinut în mod corect starea de fapt dedusă judecăţii, însă în ce priveşte

încadrarea juridică a faptelor săvârşite de inculpaţi, aceasta este doar parţial legală aşa cum se

va arăta în continuare:

Referitor la infracţiunea de înşelăciune, aşa cum prima instanţă a precizat, inculpatul

C... a fost cel care, a înmânat filele cec […] nr. […] şi […] nr. […] inculpatului B...,

solicitându-i acestuia să le completeze şi ulterior să le prezinte inculpatului A..., cumpărător

fictiv al societăţii emitente, pentru semnare şi ştampilare, spre a fi introduse la plată, cu toate

că ştia că nu exista disponibil bănesc în conturile societăţii, aspect necontestat de niciunul

dintre inculpaţi.

Această activitate evident infracţională se circumscrie nu instigării la infracţiunea de

înşelăciune, aşa cum s-a susţinut în cauză, ci coautoratului, întrucât instigatorul este, potrivit

art. 47 Cod penal, persoana care doar ia hotărârea infracţională şi o inoculează autorului sau

coautorilor, fără să realizeze şi elementul material al infracţiunii, însă aşa cum s-a reţinut mai

sus, inculpatul C..., nu s-a rezumat doar la a instiga la infracţiune, ci s-a implicat în realizarea

elementului material al infracţiunii prin acte efective, în sensul că a plănuit şi coordonat

întreaga activitate infracţională.

Probatoriul analizat punctual de prima instanţă, dovedeşte dincolo de orice îndoială

rezonabilă conlucrarea celor trei inculpaţi la iniţiativa şi sub coordonarea inculpatului C... în

vederea inducerii în eroare şi păgubirii părţii civile.

Hotărârea primei instanţe este nelegală în ce priveşte însă condamnarea celor trei

inculpaţi şi pentru infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil în cont, prevăzută de

art.84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal.

Prin art. 84 din Legea nr. 59/1934 au fost indicate faptele care constituie infracțiuni

comise în legătură cu emiterea cecurilor, prevăzându-se, între altele, la alin. (1) pct. 2, că se

pedepsește cu sancțiunea stabilită în acest text de lege „oricine emite un cec fără a avea la tras

disponibil suficient, sau după ce a tras cecul și mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru

prezentare, dispune altfel în total sau în parte de disponibilul avut”.

Este de observat că legiuitorul, referindu-se la faptele pe care le-a incriminat, a

precizat că pedeapsa prevăzută în textul de lege menționat este aplicabilă „afară de cazul când

faptul constituie un delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această

pedeapsă”.

Rezultă deci că prin însăși această lege specială a fost reafirmat principiul potrivit

căruia incriminarea era determinată de dispoziția care prevedea pedeapsa cea mai grea, ceea

ce corespundea și reglementării date în acea perioadă cumulului ideal de infracțiuni, preluată

ulterior în art. 103 din Codul penal adoptat în anul 1936.

Ca urmare, față de incriminarea faptei la care se referă art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea

nr. 59/1934 și prin art. 553 din Codul penal menționat, erau aplicabile aceste din urmă

dispoziții, care prevedeau pedeapsa cea mai grea.

În actualul Cod penal, infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, din fostul articol 215

alin. (4) Cod penal vechi, se regăseşte în art. 244 alin. (2) Cod penal, cum în mod corect a

reţinut prima instanţă, însă nu a ţinut cont de faptul că această infracţiune nu poate fi reţinută

146

în concurs cu infracţiunea de emitere de file cec fără disponibil în cont, prevăzută de art. 84

alin. (1) pct. 2 din Legea nr.59/1934, întrucât acest din urmă text, elimină o asemenea

posibilitate, contrar celor stabilite de art. 244 alin. (2) teza a doua, text cu caracter general, aşa

cum s-a arătat mai sus, întrucât pedeapsa pentru infracţiunea de înşelăciune, „constituie un

delict sancționat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsă”.

Rezultă deci că prejudicierea beneficiarului cecului emis, prin săvârșirea oricăreia

dintre faptele de inducere în eroare arătate mai sus, în scopul obținerii pentru sine sau pentru

altul a unui folos material injust, constituie infracțiunea de înșelăciune prevăzută în prezent în

art. 244 alin. (2) din Codul penal.

În cazul în care beneficiarul are cunoștință, în momentul emiterii, că nu există

disponibilul necesar acoperirii cecului la tras, fapta nu mai poate constitui însă infracțiunea de

înșelăciune, deoarece îi lipsește un element constitutiv esențial, respectiv inducerea în eroare,

condiție cerută fără echivoc prin alin. (1) al aceluiași articol.

Dar o atare faptă este susceptibilă de a fi încadrată în prevederile art. 84 alin. (1) pct. 2

din Legea nr. 59/1934, potrivit căruia săvârșește infracțiunea prevăzută în acest text de lege

„oricine emite un cec fără a avea la tras disponibilul suficient, sau după ce a tras cecul și mai

înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de

disponibilul avut”.

În această privinţă este de reținut că prevederile art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.

59/1934, nefiind abrogate de Codul penal în vigoare, și nici prin dispoziții anterioare, nu pot fi

considerate scoase din vigoare, ele producându-și efectele.

Cu alte cuvinte, cele două infracţiuni nu pot fi reţinute în concurs, excluzându-se una

pe cealaltă, conform celor mai sus prezentate, stabilite cu valoare de principiu şi în mod

obligatoriu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de recurs în interesul legii nr.

9/2005, care chiar dacă viza infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, reglementată de art. 215

alin. (4) Cod penal anterior, este actuală şi pe reglementarea prevăzută de art. 244 alin. (1),

prima teză din codul penal actual, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.

30/2015, ca hotărâre prealabilă în materia dreptului penal.

De aceea, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, a admis apelul declarat

de inculpaţii C..., B... şi prin extindere, în baza art.419 Cod procedură penală şi cu privire la

inculpatul A..., întrucât acesta se află într-o situaţie identică cu ceilalţi doi inculpaţi, împotriva

sentinţei penale atacate.

A desfiinţat hotărârea atacată şi rejudecând:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. b) Cod procedură penală, a achitat pe

inculpaţii C..., B... şi A..., pentru săvârşirea infracţiunii de emitere de file cec fără disponibil

în cont, prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934 cu aplicarea art. 35 alin. (1)

Cod penal.

147

§. Drept procesual penal. Partea specială

23. Schimbarea încadrării juridice a faptelor, după parcurgerea procedurii

simplificate, fără punerea în discuţia procurorului, inculpaţilor şi persoanei vătămate a

noii încadrări juridice. Condamnarea inculpaţilor potrivit încadrării juridice schimbate.

Încălcarea dreptului la un proces echitabil. Nulitatea absolută a sentinţei

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale: art. 6 paragraf 1

Codul de procedură penală : art. 8, art. 386

CEDO: cauza Bodea c. României

În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

şi Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei

sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă

şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor

sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate

împotriva sa”.

Acest principiu este reglementat în Codul de procedura penală prin dispozițiile art. 8.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii și al

contradictorialității în consens cu respectarea dreptului la apărare.

În cauza de față, se constată că deşi inculpaţii au uzat de procedura simplificată a

recunoaşterii de vinovăţie prevăzută de art. 375 C.pr.pen., prima instanţă nu a dispus

condamnarea acestora pentru aceleaşi infracţiuni reţinute în actul de sesizare al instanţei,

fără însă ca vreuna dintre părţi, procurorul sau instanţă să solicite schimbarea încadrării

juridice şi fără ca instanţa să pună în discuţie vreo schimbare de încadrare juridică şi să

atragă atenţia inculpaţilor că au dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea

judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea potrivit art. 386 C.pr.pen. În această situaţie

apărătorii inculpaţilor, partea civilă, procurorul nu şi-au exprimat punctul de vedere cu

privire la acest aspect Motivarea este o condiţie esenţială, iar dacă în motivare nu sunt

cuprinse toate argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, hotărârea

este nemotivată.

Curtea reține în acest sens hotărârea dată de Curtea Europeană, în cauza Boldea c.

României, în care se arată următoarele: „Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a

prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să

garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva

Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu

poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr «ascultate», adică

examinate cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în

sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă

148

ale părţilor (Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi

Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59).”

Astfel, în cauză nu rezultă că instanța a făcut un examen complet al cauzei, al

încadrărilor juridice şi nu a pus în discuţie o astfel de schimbare, aceste dispoziţii fiind

obligatorii potrivit art. 386 C.pr.pen. pentru ca inculpaţii să-şi poată formula apărări, fiindu-

le încălcat dreptul la apărare garantat de lege. Chiar dacă inculpaţii au uzat de procedura

simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, aceasta nu înseamnă că judecătorul cauzei nu

analizează dacă respectiva faptă este infracţiune şi nu motivează soluţia pronunţată.

Reținând așadar că prima instanță nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire

la schimbarea încadrării juridice potrivit art. 386 C.pr.pen., existența motivului de nulitate

absolută referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, în condițiile art. 6 alin.

(1) CEDO pentru nerespectarea principiului contradictorialității și lipsa motivării instanței

de fond în legătură directă cu respectarea dreptului la apărare, se impune trimiterea cauzei

spre rejudecare la Judecătoria O.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 1245/A din 15 noiembrie 2018,


Prin sentinţa penală nr. 132 din data de 18.09.2018 pronunțată de Judecătoria Oraviţa

în dosarul nr. […]/273/2018 s-au dispus următoarele:

În baza art. 193 alin. (2 C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art 38

C.pen. a condamnat pe inculpatul A..., la pedeapsa de 4(patru) luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiuni de lovire sau alte violenţe cu partea vătămată B... .

În baza art. 205 alin. (1) C.pen. cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10 C.pen. şi a art. 38

C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 (opt) luni pentru săvârşirea

infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În baza art. 253 alin. (1) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art 38

C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 (două) luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiunii de distrugere.

În baza art. 371 alin. (1) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38


săvârşirea infracţiunii de tulburarea ordinii şi liniştii publice.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. inculpatul urmează a executa pedeapsa cea mai

grea aceea de, 8 (opt) luni închisoare la care se adaugă un spor de o treime din totalul

celorlalte pedepse aplicate, respectiv 2 (două) luni şi 20 (douăzeci ) zile închisoare , astfel că

inculpatul urmează să execute pedeapsa de 10 (zece) luni şi 20 (douăzeci) zile închisoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96

C. pen, cu privire la revocarea suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 193 alin. (2) C.pen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art 38

C.pen. a condamnat pe inculpatul C..., la pedeapsa de 4 (patru) luni închisoare pentru

săvârşirea infracţiuni de lovire sau alte violenţe.

149


C.pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 8 (opt) luni pentru săvârşirea

infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În baza art. 371 alin. (1) C.pen. cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38



În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea aceea de 8 (opt) luni închisoare la care a adăugat un spor de o treime din totalul

celorlalte pedepse aplicate, respectiv 2(două) închisoare, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa de 10 (zece) luni închisoare.


C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) C.pen. a condamnat pe inculpatul D..., la pedeapsa de 8(opt)

luni pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În baza art. 371alin. (1) Cpen cu aplicaţiunea art. 396 alin. (10) C.pen. şi a art. 38



În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea aceea de 8 (opt) luni închisoare la care a adăugat un spor de o treime din totalul

celorlalte pedepse aplicate, respectiv 20 (douăzeci) zile, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa de 8 (opt) luni şi 20 (douăzeci) de zile închisoare.

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa la data de

23.05.2018 în dosarul nr. […] /P/2017 s-a dispus trimiterea în judecată, sub control judiciar, a

inculpaţilor: A…, pentru săvârșirea infracțiunilor de: „lovirea sau alte violențe”, faptă

prevăzută și pedepsită de art.193 alin.(2) din C.pen.; „lipsirea de libertate în mod ilegal”, faptă

prevăzută și pedepsită de art. 205 alin.(1), din C.pen.; distrugere”, faptă prevăzută și pedepsită

de art.253 alin.(1) din C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă prevăzută și

pedepsită de art.371, din C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1), din C.pen și art.77 lit.(a)

din C.pen.; C… pentru săvârșirea infracțiunilor de: „lovirea sau alte violențe”, faptă

prevăzută și pedepsită de art. 193 alin. (2) din C.pen.; „lipsirea de libertate în mod ilegal”,

prevăzută şi pedepsită de art. 205 alin.(1), (3), lit.(a), C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii

publice”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 371 C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1),

din C.pen. şi art.77 lit. a) C.pen.; D…, pentru săvârşirea infracţiunilor de: „lipsirea de libertate

în mod ilegal”, faptă prevăzută și pedepsită de art. 205 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art.77 lit.

a) C.pen; „tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă prevăzută și pedepsită de art. 371

C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) C.pen. și art. 77 lit. a) C.pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oraviţa la data de 24.05.2018 sub nr.

[…] /273/2018.

Prin încheierea de şedinţă nr. 229 din camera de consiliu din data de 10.07.2018

definitivă la data de 17.07.2017 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea

sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus

începerea judecăţii.

La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii în extras

de către grefierul de şedinţă în baza art. 374 C.pr.pen. a actului prin care s-a dispus începerea

150

judecăţii, instanţa i-a întrebat pe inculpaţi dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza

probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi,

aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen. iar, în urma răspunsului

pozitiv al acestora a procedat la audierea inculpaţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 378

C.pr.pen. inculpaţii au recunoscut săvârşirea infracţiunii.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării

judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 08.01.2018, în jurul orelor 2200

, după ce în prealabil au consumat împreună

băuturi alcoolice la localul SC E...SRL, de lângă Autogara Oravița și s-au înțeles cu privire la

vânzarea-cumpărarea unui telefon mobil marca […], persoana vătămată B…, fiind însoțit de

concubina sa, F... și având asupra lor telefonul promis pentru vânzare, s-au deplasat cu

autoturismul lui, marca […], cu nr. de înmatriculare […], în oraș Oravița, str. […], unde

locuiește efectiv și fără forme legale, cumpărătorul telefonului, inculpatul .G... și concubina

acestuia, martora H....

După ce au parcat autoturismul în lateralul blocului, l-a invitația inculpatul G..., cei doi

concubini, persoana vătămată B… și martora F..., s-au dus în garsoniera acestuia, situată în sc.

[…], a blocului, la apt. […], unde cei doi bărbați au continuat să consume băuturi alcoolice.

În jurul orelore 2330

, pe fondul consumului excesiv de alcool, persoana vătămată B…,

i-a aplicat mai multe lovituri cu palma peste față inculpatului A..., fapt pentru care, concubina

sa, H..., i-a alertat telefonic pe părinții acestuia în persoana numiților, inculpatul C... și I..., ce

au venit de la domiciliul lor, din sat […], com. […], jud. Caraș-Severin, cu autoturismul

condus de nora lor, J..., în care se mai afla soțul acesteia, inculpatul D… precum și unchiul

lor, numitul K... .

Ajunși cu toții la garsonieră s-au purtat discuții amiabile și întrucât conflictul s-a

aplanat, după circa 30 min., familia inculpatul A..., a plecat la domiciliu, în aceiași formulă,

iar în garsonieră au rămas aceleași două perechi de concubini, astfel că cei doi bărbați au

continuat să consume băuturi alcoolice.

În jurul orelor 0330

-0400

, pe fondul unor certuri, persoana vătămată B..., și concubina

acestuia au plecat, iar din fața blocului a început un dialog cu inculpatul A..., aflat la geamul

garsonierei, în care, cei doi și-au adresat reciproc injurii și expresii jignitoare, s-au aruncat cu

pietre, tulburând astfel ordinea și liniștea locatarilor din bloc. La un moment dat, inculpatul

A..., a luat un topor asupra sa, cu care a părăsit garsoniera și s-a deplasat singur la stația peco

din apropiere pentru a-și cumpăra un pachet de țigări. Pe drum acesta cu intenție a lovit și

distrus parțial capota autoturismului parcat […], cu nr. de înmatriculare […], iar la scurt timp

a fost ajuns din urmă de persoana vătămată B..., căruia îi adresa amenințări cu moartea, ambii

aflându-se în stare avansată de ebrietate. În tot acest timp, numita H..., i-a alertat telefonic din

nou pe părinții concubinului ei.

În jurul orelor 0420,

în stația de alimentare cu combustibili aparținând SC L... SRL

Oravița, aflată în apropierea blocului, inculpatul A..., cu toporul asupra sa, cumpără de la

gestionarul punctului de vânzare, M..., un pachet de țigări, timp în care persoana vătămată

B..., s-a așezat la câțiva metri de el, pe soclul betonat al unei pompe de alimentare.

Camerele de supraveghere video exterioare ale stației peco, surprind imaginile video

în care inculpatul A..., se apropie și gesticulează amenințător cu toporul la adresa persoanei

151

vătămată B..., ce nu răspunde la provocări. Totodată, se observă cum, în stația peco își face

apariția autoturismul marca […], cu nr. de înmatriculare […], din care se cobor inculpatul

C..., având în mână o bâtă, soția acestuia, I..., și fiul lor, inculpatul D… .

În continuarea activității infracționale, se observă cum inc. C..., îi aplică două lovituri

cu bâta în zona capului persoanei vătămată B..., care de frică o i-a la fugă spre intersecția

străzilor […] și […], fiind urmărit îndeaproape de cei trei, inculpatul D…, C... și A....

La scurt timp se observă cum persoana vătămată B..., este imobilizat, fiind prins cu

mâinile de cei trei, inculpatul D…, C... și A..., direcționat și obligat să meargă cu aceștia

înspre blocul cu nr. […], de pe str. […], unde se află garsoniera în care locuiesc fără forme

legale, inculpatul A... și concubina acestuia, H....

În jurul orelor 0420

, în urma apelului telefonic de urgenţă SNUAU 112, echipajul de

intervenție, din cadrul Poliției Oraș Oravița și I.J.J.Caraș-Severin, aflat în patrulare s-a

deplasat de urgenţă pe str. […], bl. […], sc. […], apt. […], jud.Caraș-Severin, unde au

identificat şi legitimat pe: A..., B…, C..., I... și H....

Totodată la fața locului se prezintă și numita N..., ce și-a luat și condus fiul, persoana

vătămată B..., la spital, pentru îngrijiri, întrucât acesta prezenta pete de sânge în regiunea

gurii.

Cu această ocazie, echipajul de intervenție întocmește un proces-verbal de

consemnarea situației sesizate prin SNUAU 112, din 09.01.2018, în care este menționat faptul

că în momentul sosirii lor, persoana vătămată B..., a devenit violent și l-a lovit cu pumnul în

zona feței pe inculpatul A..., fiind necesară intervenția și separarea celor doi.

Urmare a agresiunilor fizice, persoana vătămată B..., a suferit o „avulsiune a dinților

incisivi centrali superiori 11 și 21, fractură coronară parțială la nivelul dinților 12 (aprox1/2)

și 22(aprox.1/3)”, pentru care necesită un număr de 15 zile îngrijiri medicale, conform

certificatul medico-legal cu nr. […] /A2/10.01.2018, emis de Serviciul Județean de Medicină

Legală Caraș-Severin.

În completarea certificatului medico-legal cu nr. […] /A2/2018, prin adresa răspuns

din 15.03.2018, Serviciul Județean de Medicină Legală Caraș-Severin, ne comunică faptul că

pierderea incisivilor frontali superiori nu constituie infirmitate și nici prejudiciu estetic grav și

permanent.

Împotriva sentinţei penale nr. 132 din data de 18.09.2018 pronunțată de Judecătoria

Oraviţa în dosarul nr. […] /273/2018 au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oraviţa şi partea civilă B... înregistrate pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de

17.10.2018 sub nr. […] /273/2018.

Din analiza sentinţei apelate, prin prisma motivelor de apel invocate şi analizate din

oficiu, în limitele prevăzute de art. 417 alin. (2) C.pr.pen., Curtea reţine următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 427 pct. 2 lit. b) C.pr.pen.: „instanţa, judecând apelul,

pronunţă una dintre următoarele soluţii: admite apelul şi: b) desfiinţează sentinţa primei

instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru

motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau

care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre

această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a

fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în

152

sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul

dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune

rejudecarea de către instanţa competentă”.

În cauză, au fost trimişi în judecată inculpaţii: A…, pentru săvârșirea infracțiunilor de:

„lovirea sau alte violențe”, faptă prevăzută și pedepsită de art.193 alin. (2) C.pen.; „lipsirea de

libertate în mod ilegal”, faptă prevăzută și pedepsită de art.205 alin. (1) C.pen.; „distrugere”,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 253 alin. (1) C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii publice”,

faptă prevăzută și pedepsită de art. 371 C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) C.pen. și art.

77 lit. a) C.pen.; C… pentru săvârșirea infracțiunilor de: „lovirea sau alte violențe”, faptă

prevăzută și pedepsită de art.193 alin. (2) C.pen.; „lipsirea de libertate în mod ilegal”,

prevăzută şi pedepsită de art. 205 alin.(1), (3) lit. a), C.pen.; „tulburarea ordinii și liniștii

publice”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 371 C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1)

C.pen. şi art.77 lit. a) C.pen.; D…, pentru săvârşirea infracţiunilor de: „lipsirea de libertate în

mod ilegal”, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 205 alin.(1), din C.pen. cu aplicarea art.77

lit.a) C.pen; „tulburarea ordinii și liniștii publice”, faptă prevăzută şi pedepsită de art.371

C.pen.; toate cu aplicarea art. 38 alin.(1) C.pen. și art.77 lit. a) C.pen.

În art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale

în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi

imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale

cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva

sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi

interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în

interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică,

atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în

măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,

publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Acest principiu este reglementat în Codul de procedura penală prin dispozițiile art. 8.

O componentă a dreptului la un proces echitabil îl constituie principiul nemijlocirii și al

contradictorialității în consens cu respectarea dreptului la apărare.

Pentru asigurarea respectării exigentelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a fi fundamentată pe

mijloace de probă administrate în cursul judecății și care au făcut obiectul unei dezbateri

contradictorii, în care fiecare parte a avut posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu

privire la fiecare probă admisă de către instanță.

În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi

anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen

rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege;

publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti. Cerinţa din art. 6 pct.1 al Convenţiei, aceea

ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura

respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces, şi anume principiul

contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a

părţilor în proces. Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să

153

participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în

cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare

dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi

al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc

reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în

proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor

citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra

împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în

cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către

părţi. Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului

să vegheze ca orice element susceptibil să influenţeze soluţia privind litigiul să facă obiectul

unei dezbateri contradictorii între părţi. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai

facultatea de a-şi face cunoscute elementele pe care se bazează pretenţiile sale, dar şi aceea de

a lua la cunoştinţă şi de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul

de a-i influenţa decizia. Nu prezintă nici o relevanţă dacă elementul susceptibil să conducă la

o anumită decizie este adus în discuţie de către părţi sau sesizat din oficiu de către instanţă,

chiar şi în această din urmă situaţie, judecătorul fiind obligat să impună discutarea lui.

În cauza de față, se constată că deşi inculpaţii au uzat de procedura simplificată a

recunoaşterii de vinovăţie prevăzută de art. 375 C.pr.pen., prima instanţă nu a dispus

condamnarea acestora pentru aceleaşi infracţiuni reţinute în actul de sesizare al instanţei, fără

însă ca vreuna dintre părţi, procurorul sau instanţă să solicite schimbarea încadrării juridice şi

fără ca instanţa să pună în discuţie vreo schimbare de încadrare juridică şi să atragă atenţia

inculpaţilor că au dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-

şi pregăti apărarea potrivit art. 386 C.pr.pen. În această situaţie apărătorii inculpaţilor, partea

civilă, procurorul nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la acest aspect aşa cum

rezultă din practicaua sentinţei apelate.

Instanţa de apel analizând hotărârea apelată, mai are sarcina de a verifica dacă

pedepsele aplicate inculpaţilor se încadrează în limitele legale în situaţia în care se probează

vinovăţia inculpaţilor. Pentru a putea efectua acest control în apel, este necesar a se cunoaşte

care au fost argumentele instanţei în stabilirea încadrării juridice reţinute în sarcina

inculpaţilor în minuta şi dispozitivul sentinţei apelate, potrivit dispoziţiilor art. 386 C.pr.pen.

ale căror efecte sunt obligatorii, precum şi aplicarea dispoziţiilor privind circumstanţele

atenuante, agravante, modalităţi de punere în executare a pedepselor.

Aceste aspecte nu pot fi verificate decât pe baza motivării hotărârii apelate. Sentinţa

apelată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, respectiv nu a fost pusă în discuţie

şi nici analizată o eventuală schimbare de încadrare juridică în condiţiile în care inculpaţii

recunoscând faptele nu au fost condamnaţi pentru aceleaşi fapte reţinute în rechizitoriu. De

altfel, la o simplă lectură a sentinţei apelate se constată că prima instanţă nu a motivat sentinţa

apelată, cele consemnate fiind copiate din rechizitoriu. Astfel, motivarea din sentinţa primei

instanţei de la fila 5 până la fila 16 este copiată în totalitate din rechizitoriu (filele 7 ultimul

aliniat -10 ; 12-24; 25-28 ). După ce a copiat aceste file din rechizitoriu, prima instanţă a

adăugat minuta fără nicio minimă analiză a acţiunii penale, stare de fapt, încadrare juridică,

individualizare pedepse, soluţionare acţiune civilă etc., singura modificare este că la

154

încadrarea juridică pentru unii inculpaţi şi pentru unele infracţiuni nu a mai reţinut aceleaşi

încadrări juridice ca şi în rechizitoriu.

Motivarea este o condiţie esenţială, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate

argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluţia dată, hotărârea este nemotivată.

Curtea reține în acest sens hotărârea dată de Curtea Europeană, în cauza Boldea c.

României, în care se arată următoarele: „Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil,

garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a

prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să

garanteze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva

Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate

trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr «ascultate», adică examinate

cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina instanţei

obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor (Perez

împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat

anterior, paragraful 59).”

Astfel, în cauză nu rezultă că instanța a făcut un examen complet al cauzei, al

încadrărilor juridice şi nu a pus în discuţie o astfel de schimbare, aceste dispoziţii fiind

obligatorii potrivit art. 386 C.pr.pen. pentru ca inculpaţii să-şi poată formula apărări, fiindu-le

încălcat dreptul la apărare garantat de lege. Chiar dacă inculpaţii au uzat de procedura

simplificată a recunoaşterii de vinovăţie, aceasta nu înseamnă că judecătorul cauzei nu

analizează dacă respectiva faptă este infracţiune şi nu motivează soluţia pronunţată.

Reținând așadar că prima instanță nu a pus în discuţie şi nu s-a pronunţat cu privire la

schimbarea încadrării juridice potrivit art. 386 C.pr.pen. și existența motivului de nulitate

absolută referitoare la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, în condițiile art. 6 alin.

(1) CEDO pentru nerespectarea principiului contradictorialității și lipsei motivării instanței de

fond în legătură directă cu respectarea dreptului la apărare, se impune trimiterea cauzei spre

rejudecare la Judecătoria Oraviţa.

Cum admiterea apelurilor potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) C.pr. pen. are drept consecinţă

desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cercetarea

celorlalte motive de apel este inutilă, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării.

Pentru toate aceste considerente, Curtea în baza art. 421 pct. 2 lit. b) C.pr.pen. a admis

apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa şi de către partea civilă B...

împotriva sentinţei penale nr. nr. 132 din data de 18.09.2018 pronunțată de Judecătoria

Oraviţa în dosarul nr. […] /273/2018.

A desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria

Oraviţa.

DECIZII RELEVANTE - Justportal.just.ro/59/Documents/Decizii relevante/C Ap...4 SŢIA I-A IVILĂ ....

Documents

Transcript of DECIZII RELEVANTE - Justportal.just.ro/59/Documents/Decizii relevante/C Ap...4 SŢIA I-A IVILĂ ....