CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA Litigii de muncĂ ŞI ASIGURĂRI

SOCIALE

Trimestrul al II-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins

§.Dreptul muncii ............................................................................................................................ 3

1. Conflict de muncă. Compunerea completului de judecată. Sarcina dovedirii calităţii

procesuale pasive ......................................................................................................................... 3

2. Consecinţele formulării cererii de obligare a angajatorului la plata de despăgubiri şi la

reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior concedierii la o dată ulterioară constatării,

prin hotărâre judecătorească definitivă, a nelegalităţii sau netemeiniciei concedierii ................. 6

3. Expirarea licenţei pentru exercitarea unei profesii anterior reîncadrării salariatului ca

urmare a anulării concedierii prin hotărâre judecătorească. Efecte juridice .............................. 12

4. Răspunderea patrimonială a angajatorului. Termenul de prescripţie în care salariatul poate

cere obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale restituite de către acesta de bună-voie,

urmare a stabilirii ulterioare că plata drepturilor salariale a fost datorată de către angajator .... 16

§. Asigurări sociale ...................................................................................................................... 22

5. Contestaţie decizie de pensionare. Legalitatea valorificării adeverinţei care atestă

încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă în baza pontajelor lunare întocmite de către

angajator………….. .................................................................................................................. 22

6. Contestaţie privind refuzul casei teritoriale de pensii de a rezolva cererea de pensionare.

Instanţa competentă. Consecinţele juridice ale refuzului nejustificat de soluţionare a cererii de

pensionare .................................................................................................................................. 26

7. Pensie de invaliditate. Stabilirea stagiului complet de cotizare pentru identificarea

pensionarilor de invaliditate în cazul cărora nu mai este necesară revizuirea medicală ............ 30

3

§.Dreptul muncii

1. Conflict de muncă. Compunerea completului de judecată. Sarcina dovedirii

calităţii procesuale pasive

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 16 alin. (1), art. 267 lit. a) şi

b)

Legea nr. 304/2004: art. 55 alin. (1)

Legea nr. 134 privind Codul de procedură civilă: art. 36

Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, litigiile de muncă se soluţionează în

complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari.

Forma scrisă a contractului individual de muncă reprezintă o condiţie de validitate a

acestui act juridic, astfel încât dovada raportului de muncă poate fi făcută doar prin

depunerea înscrisului constatator al acestuia.

Sarcina de a proba existenţa raporturilor de muncă revine reclamantului, care are

obligaţia de a alătura cererii de chemare în judecată o copie certificată pentru conformitate

cu originalul a contractului individual de muncă încheiat cu pârâtul.

Dacă reclamantul nu probează încheierea unui contract individual de muncă cu

pârâtul, nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a acestuia într-un conflict de muncă,

dat fiind că părţi într-un astfel de litigiu sunt doar salariatul şi angajatorul.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 755/A din 26 mai

2016, dr. C.P.)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 3698/108/2015, reclamantul K.I. a

chemat în judecată pe pârâta SC A.S. SRL solicitând instanţei ca, prin hotărârea

judecătorească pe care o va pronunţa, să dispună anularea concedierii lui, efectuată telefonic,

să oblige pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate

şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat ca salariat; să dispună repunerea lui în situaţia

anterioară concedierii şi să oblige pârâta la plata orelor suplimentare: 600 de ore şi a sporului

de 15% din salariul de bază pentru munca prestată în timpul nopţii.

Prin sentinţa civilă nr. 98/11 februarie 2016, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a pârâtei SC A.S. SRL şi a respins acţiunea reclamantului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 36

din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi

subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este dedus judecăţii, respectiv calitatea

procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel care este

subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin acţiune, reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere, plata drepturilor

salariale şi a sporurilor şi repunerea în situaţia anterioară concedierii, în calitate de salariat cu

contract individual de muncă în cadrul societăţii pârâte.

4

Pârâta a susţinut că reclamantul nu a fost salariatul ei şi că a prestat diverse munci

ocazionale pentru directorul societăţii pârâte.

Reclamantul a recunoscut că nu i s-a dat să semneze nici un contract de muncă, cu

toate că a solicitat acest lucru.

Potrivit art. 16 alin. (1) teza finală din Codul Muncii, republicat, forma scrisă este

obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului individual de muncă.

Conform art. 267 lit. a) şi b) din Codul Muncii, republicat, părţile în conflictele de

muncă sunt salariaţii sau orice altă persoană titulară a unui drept în temeiul Codului Muncii

sau a altor legi ori al contractelor colective de muncă şi angajatorii.

Cum pârâta nu a avut încheiat contract individual de muncă cu reclamantul, nu poate

sta în judecată în raportul juridic dedus judecăţii.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat apel

reclamantul, arătând că prima instanţă nu a manifestat rol activ în punerea în discuţie a

excepţiilor invocate şi a capetelor de cerere formulate, încălcând principiul

contradictorialităţii, componentă a dreptului la un proces echitabil.

Reclamantului i-a fost îngrădit dreptul de a pune concluzii scrise şi combate afirmaţiile

angajatorului, fiindu-i nesocotit dreptul la apărare, încălcări de natură a atrage nulitatea

hotărârii.

Totodată, a arătat că nu a putut fi prezent la termenul de judecată din motive de boală,

fiind internat în spital, iar starea în care s-a aflat l-a împiedicat să formuleze o cerere de

amânare.

Deşi sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului şi a solicitat primei

instanţe să oblige angajatorul să depună la dosar adeverinţa din care rezultă perioada lucrată,

fişa de pontaj, fişa de plată, contract de muncă, instanţa nu a amânat cauza şi nu a pus în

vedere angajatorului să depună aceste înscrisuri.

Apelantul a invocat şi nelegala compunere a completului de judecată, susţinând că,

potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, acesta trebuia compus din doi judecători şi

asistenţi judiciari.

În mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive de către instanţa

de fond, deoarece obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă

revine angajatorului, iar dacă, contractul individual de muncă nu e încheiat în formă scrisă se

prezumă că e încheiat pe perioadă nedeterminată.

In consecinţă, solicită admiterea apelului, discutarea excepţiilor în prezenţa tuturor

părţilor, schimbarea sentinţei apelate şi pronunţarea unei hotărâri care să evoce fondul.

La cererea de apel a anexat biletul de ieşire din spital.

Pârâta-intimată a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, arătând că reclamantul nu a avut calitatea de angajat al acesteia şi că nu i s-a

limitat dreptul la apărare, acesta având posibilitatea să aducă la cunoştinţa instanţei situaţia lui

înainte de primul termen. Neavând calitatea de angajat, reclamantului nu i s-a completat fişă

de pontaj şi nu i s-a putut elibera adeverinţa de vechime.

Mai arată că alcătuirea completului de judecată a fost legală.

Sub aspectul fondului, învederează că reclamantul nu a fost angajatul societăţii,

neîndeplinind condiţiile pentru a fi paznic sau fochist.

5

Reclamantul-apelant a depus răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea

excepţiilor şi apărărilor pârâtei, reluând susţinerile privind temeinicia pretenţiilor sale.

Pârâta-intimată a depus concluzii scrise, în care reiterează susţinerile din întâmpinare.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul neîntemeiat, cu

următoarea motivare:

În faţa primei instanţe, completul de judecată a fost legal constituit dintr-un judecător

şi doi asistenţi judiciari.

Art. 55 din Legea nr. 304/2004, în forma invocată de reclamant, a fost modificat prin

Legea nr. 202/2010, astfel că susţinerea acestuia privind nelegala compunere a completului de

judecată este neîntemeiată.

Potrivit reglementării în vigoare la data promovării şi soluţionării acţiunii

reclamantului, art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 prevede că litigiile de muncă se

soluţionează în complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari.

Prima instanţă nu a încălcat principiul contradictorialităţii, deoarece, în procedura

prealabilă, părţile şi-au exprimat punctul de vedere faţă de apărările formulate de partea

adversă, iar la termenul de judecată din 11 februarie 2016, instanţa a pus în discuţie excepţia

lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, în condiţiile în care părţile au fost legal citate.

Soluţionarea cauzei pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei face de

prisos analizarea capetelor de cerere formulate de reclamant.

Tribunalul nu a încălcat dreptul reclamantului la apărare, deoarece acesta a primit

citaţia pentru termenul de judecată din 11 februarie 2016, la 26 ianuarie 2016, şi nu a adus la

cunoştinţa instanţei că nu se poate prezenta la termenul de judecată fixat, motivat de starea

sănătăţii şi nici nu a formulat vreo cerere de amânare.

Sarcina de a dovedi existenţa raporturilor de muncă revine reclamantului, care avea

obligaţia de a depune o copie a contractului de muncă. Odată dovedit raportul de muncă,

sarcina de a proba îndeplinirea obligaţiilor contractuale revine angajatorului potrivit art. 272

din Codul Muncii.

Chiar prin acţiune, reclamantul recunoaşte că nu i s-a încheiat contract de muncă.

Conform art. 16 alin. (1) din Codul Muncii, forma scrisă a contractului este o condiţie

obligatorie pentru încheierea valabilă a acestuia.

Dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Codul Muncii la care face referire reclamantul au fost

abrogate prin Legea nr. 40/2011, alin. (2) actual prevăzând că, anterior începerii activităţii,

contractul individual de muncă se înregistrează în registrul de evidenţă a salariaţilor.

La alin. (3) se prevede obligaţia angajatorului de a înmâna, înainte de începerea

activităţii, un exemplar din contract salariatului.

Forma scrisă a contractului de muncă fiind o condiţie ad validitatem a contractului,

dovada raportului de muncă poate fi făcută doar cu contractul în formă scrisă.

Conform prevederilor art. 267 literele a) şi b) din Codul Muncii, republicat, părţile în

conflictele de muncă sunt salariatul şi angajatorul.

Cum, în cauză, nu a fost încheiat contract individual de muncă, în mod corect a reţinut

prima instanţă lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei şi a soluţionat cauza pe această

excepţie.

6

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea

a respins apelul declarat de reclamant, ca neîntemeiat.

2. Consecinţele formulării cererii de obligare a angajatorului la plata de

despăgubiri şi la reintegrarea salariatului pe postul deţinut anterior concedierii

la o dată ulterioară constatării, prin hotărâre judecătorească definitivă, a

nelegalităţii sau netemeiniciei concedierii

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 80 şi art. 268 alin. (1) lit. b)

Din raţiuni ce ţin de necesitatea asigurării stabilităţii şi certitudinii raporturilor de

muncă, este necesar ca salariatul să-şi manifeste, în mod expres, opţiunea de a fi reintegrat

pe postul deţinut anterior concedierii chiar în cursul procesului prin care contestă decizia de

încetare a contractului individual de muncă şi cu respectarea termenului de prescripţie

reglementat pentru contestarea măsurii concedierii. Dacă salariatul nu solicită reintegrarea

în cadrul procesual stabilit, legiuitorul prezumă că el şi-a manifestat voinţa şi că nu mai

doreşte continuarea raporturilor de muncă, iar aceste raporturi încetează de drept la data

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune cu privire la anularea

concedierii.

În cazul despăgubirilor pe care angajatorul trebuie să le plătească salariatului în

cazul constatării nulităţii/anulării deciziei de concediere, legiuitorul nu reglementează

obligativitatea formulării unei cereri în acest sens, existând posibilitatea şi chiar obligaţia

instanţei care se pronunţă asupra nulităţii/anulării concedierii să dispună, din oficiu,

obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul în ipoteza angajatul a

omis să solicite acest lucru.

Dacă instanţa care a soluţionat contestaţia angajatului împotriva deciziei de

concediere a omis să acorde despăgubiri, nu există niciun impediment ca aceste daune-

interese să fie solicitate pe cale separată de salariatul vătămat, chiar dacă, între timp,

raporturile de muncă dintre părţi au încetat. Aceste despăgubiri sunt egale cu salariile

indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul

începând cu data concedierii şi până la momentul încetării de drept a raporturilor de muncă.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 800/A din 8 iunie

2016, dr. C.P.)

Prin sentinţa civilă nr. 51/26.01.2016, pronunţată în dosarul nr. 2660/108/2015,

Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta G.V. împotriva

pârâtului C. T.C.P.M. Arad şi a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale indexate, majorate

şi reactualizate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, de la data de

25.09.2014 şi până la data încetării de drept a contractului individual de muncă, respectiv

06.07.2015, precum şi la achitarea în numerar a contravalorii concediului legal de odihnă

neefectuat, pentru perioada sus-menţionată.

7

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească, a fost respins, ca tardiv, petitul referitor la

reîncadrarea reclamantei pe postul de profesoară titulară în învăţământul primar în cadrul

pârâtului C. T.C.P.M. Arad.

În fine, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei cheltuieli de judecată parţiale în

sumă de 100 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin Decizia

nr. 97/25.09.2014, reclamanta a fost sancţionată cu desfacerea disciplinară a contractului

individual de muncă, în conformitate cu art. 280 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1/2011 coroborat

cu art. 61 lit. (a) din Codul muncii. În termen de 30 de zile de la data comunicării, reclamanta

a contestat în instanţă decizia de concediere, solicitând să se constate nulitatea Deciziei nr.

97/25.09.2014, emisă de pârât, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad şi rămasă

definitivă prin Decizia civilă nr. 924/A/06.07.2015 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admisă

acţiunea reclamantei şi s-a anulat Decizia de concediere nr. 97/25.09.2014.

În această situaţie, pârâtul, în baza art. 80 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 55

lit. a) din acelaşi act normativ, a constatat încetarea de drept a contractului individual de

muncă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, a emis

Decizia nr. 40/20.07.2015, comunicată prin Adresele nr. 1129/20.08.2015 şi nr.

1174/17.09.2015.

Reclamanta a formulat acţiunea pendinte, prin care solicită reintegrarea pe postul

deţinut anterior şi plata de despăgubiri, ulterior contestării deciziei de concediere, după

aproape un an de la data comunicării Deciziei de concediere nr. 97/25.09.2014, precum şi

ulterior încetării de drept a contractului de muncă, conform art. 80 alin. (3) din Codul muncii.

Astfel, nu se justifică repunerea în termenul de introducere a contestaţiei, deoarece această

cerere este subsecventă cererii principale care a privit contestarea deciziei de concediere

disciplinară.

Prin Sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015, instanţa de judecată a anulat decizia de

concediere fără a dispune reîncadrarea reclamantei pe postul avut concedierii şi fără a se

pronunţa asupra acordării de drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta pe perioada

în care a fost concediată disciplinar.

Potrivit art. 80 din Codul muncii, repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de

concediere în cazul în care s-a dispus anularea concedierii, respectiv reintegrarea salariatului

concediat pe postul avut anterior concedierii se poate acorda de instanţa de judecată numai la

solicitarea salariatului, neputând fi dispusă din oficiu de instanţa sesizată cu o contestaţie

împotriva deciziei de concediere.

Repunerea în situaţia anterioară este o cerere accesorie contestaţiei împotriva deciziei

de concediere.

Prin Legea nr. 40/2011 a fost introdus un nou alineat în Codul muncii, stabilindu-se

că, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de

concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive şi

irevocabile a hotărârii judecătoreşti.

Contestaţia împotriva deciziei de concediere disciplinară este supusă termenului de

prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, iar

cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar la instanţa care a dispus anularea

8

concedierii, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, având caracter accesoriu acesteia.

Conform principiului accessorium sequitur principale, aceasta este supusă aceluiaşi termen de

prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ca şi cererea principală, respectiv cel de 30 de zile.

Cu alte cuvinte, în calculul termenului de contestare a deciziei de încetare a

raporturilor de muncă nu poate avea relevanţă nici data introducerii acţiunii de contestare a

Deciziei de concediere nr. 97/26.09.2015 şi nici data pronunţării Deciziei civile nr.

924/A/06.07 2015, pentru că, aşa cum reiese expres din textul art. 268 alin. (1) lit. a) din

Codul muncii, termenul de contestare se calculează de la data comunicării deciziei emise de

angajator de încetare a raporturilor de muncă.

Aşadar, în speţă, reclamanta a solicitat instanţei, în termenul legal de 30 de zile de la

data comunicării, numai anularea deciziei de concediere în cauza care a format obiectul

dosarului nr. 4893/108/2015, fără a cere repunerea în situaţia anterioară, precum şi plata de

despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care

ar fi beneficiat salariata.

Stabilind caracterul esenţial accesoriu al cererii de reintegrare, aceasta este supusă

aceluiaşi termen de prescripţie ca şi cererea principală, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi

b) din Codul muncii.

Dată fiind intervenirea termenului de prescripţie, tribunalul a respins petitul referitor la

reîncadrarea reclamantei pe postul de profesoară titulară în învăţământul primar în cadrul

pârâtului.

Ca o consecinţă a constatării nulităţii Deciziei nr. 97/25.09.2014, prin sentinţa civilă

nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4893/108/2014, prima

instanţă, în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul muncii, a obligat pârâtul la plata unei

despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care

ar fi beneficiat reclamanta de la data de 25.09.2014, data concedierii, şi până la data încetării

de drept a contractului individual de muncă, respectiv data de 06.07.2015, data pronunţării

deciziei civile nr. 924/A de către Curtea de Apel Timişoara.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la achitarea în

numerar a contravalorii concediului de odihnă neefectuat, instanţa de fond a constatat că acest

capăt este întemeiat, având în vedere dispoziţiile art. 144 coroborate cu cele ale art. 146 alin.

(4) din Codul muncii.

În temeiul art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prima instanţă a obligat

pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parţiale în sumă de 100 lei,

constând în cheltuieli de transport efectuate de ruta Arad - Hălmagiu.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, reclamanta G.V.,

solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii în totalitate.

Sintetizând motivele de apel ale reclamantei, Curtea a constatat că ele au vizat, în

esenţă, soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei de tardivitate a formulării

cererii de reintegrare pe postul deţinut de autoarea acţiunii, înainte de emiterea Deciziei nr.

97/25.09.2014.

Reclamanta-apelantă susţine că Decizia nr. 40/20.07.2015 privind constatarea încetării

de drept a contractului individual de muncă i-a fost comunicată de către CTCPM Arad, prin

adresa nr. 1129/ 20.08.2015, cu scrisoarea recomandată cu aviz de primire, conform recipisei

nr. DIV 00017589/26.08.2015 la o adresă mai veche, neconformă cu adresa actuală din

9

buletin a salariatei, despre care instituţia şcolară era informată. Solicitarea de reangajare a fost

depusă prin acţiunea civilă din dosarul nr. 2660/108/2015 la aceeaşi instanţă care a dispus

anularea concedierii, adică Tribunalul Arad, în data de 17 septembrie 2015, cu respectarea

termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune, respectiv cel de 30 de zile.

În conformitate cu prevederile art. 268 alin. (2) din Codul muncii, în toate situaţiile,

altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului. Or,

în cazul de faţă, dreptul reclamantei de a solicita şi obţine reangajarea pe post de titular,

precum şi celelalte drepturi menţionate mai sus, s-au născut la data rămânerii definitive a

deciziei Curţii de Apel Timişoara, care a confirmat nulitatea absolută a deciziei de concediere.

Potrivit art. 1254 alin. (1) din Codul civil: „Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat

este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”. Pe cale de consecinţă, în baza art. 80 alin. (2)

din Codul muncii, instanţa care a dispus anularea concedierii: Tribunalul Arad va repune

părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

În acest sens, reclamanta a depus toată diligenţa necesară şi s-a încadrat în termenele

legale sus-menţionate. Cererea sa nu este accesorie, ci principală, astfel că excepţia de

tardivitate trebuia respinsă ca neîntemeiată de către prima instanţă.

Sentinţa apelată a fost criticată de reclamantă şi cu privire la admiterea în parte a

cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în faţa instanţei de fond, autoarea apelului

susţinând că modalitatea de rezolvare a acestei cereri accesorii este nelegală. În mod greşit

prima instanţă i-a acordat doar suma 100 lei, atât timp cât a dovedit cheltuielile pe care le-a

avut cu procesul de fond, cheltuieli care sunt legate efectiv de transport şi care, în mod nelegal

şi netemeinic i-au fost atribuite doar în anumit cuantum, legându-se acordarea lor de

admiterea în parte a acţiunii.

În drept, apelul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 470-481 din Codul de

procedură civilă.

Sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel, în termenul legal, şi de către pârât, care

a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii.

În motivarea apelului, pârâtul a arătat, în esenţă, că, într-un proces anterior, finalizat

prin pronunţarea sentinţei civile nr. 109/17.02.2015, instanţa de judecată a anulat decizia de

concediere fără a dispune reîncadrarea pe postul avut anterior concedierii şi fără a se pronunţa

asupra acordării de drepturi salariale de care ar fi beneficiat reclamanta pe perioada în care a

fost concediată disciplinar, în condiţiile în care aceste pretenţii nu au fost solicitate prin

cererea de chemare în judecată.

Aşadar, în această situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 80 din Codul muncii, context

în care repunerea în situaţia anterioară emiterii actului de concediere în cazul în care s-a

dispus anularea concedierii, respectiv reintegrarea salariatului concediat pe postul avut

anterior concedierii se poate acorda de instanţa de judecată numai la solicitarea salariatului.

Cu alte cuvinte, reintegrarea în postul şi funcţia deţinute anterior concedierii nu poate

fi dispusă din oficiu de instanţa sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei de concediere, ci

doar în condiţiile în reclamanta înţelege să formuleze un capăt de cerere în acest sens, ceea ce

însă reclamanta nu a făcut în speţă.

Practica judiciară este unanimă în aprecierea că singura interpretare care se poate da

trimiterii făcute de art. 80 alin. (2) la „instanţa care a dispus anularea concedierii” este aceea

10

că s-a dorit stabilirea admisibilităţii cererii de reintegrare doar în cadrul procesului declanşat

prin contestarea deciziei de concediere, ca cerere accesorie acestei contestaţii.

Cum contestaţia împotriva deciziei de concediere disciplinară este supusă termenului

de prescripţie de 30 de zile, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003,

republicată, iar cererea de repunere în situaţia anterioară se poate face doar la instanţa care a

dispus anularea concedierii, potrivit art. 80 alin. (2) din Codul muncii, republicată, având

caracter accesoriu acesteia, potrivit principiului „accessorium sequitur principale”, aceasta

este supusă aceluiaşi termen de prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune ca şi cererea

principală, respectiv cel de 30 de zile.

În privinţa capetelor de cerere subsidiare referitoare la acordarea de despăgubiri,

acestea puteau fi legal solicitate în termenul în care s-ar fi cerut de către reclamantă anularea

concedierii cu repunerea în situaţia anterioară, adică cel de 30 de zile, prevăzut de art. 268

alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003, republicată, ceea ce nu s-a întâmplat.

În speţă, reclamanta a solicitat reintegrarea şi plata de despăgubiri după aproape un an

de la data concedierii sale disciplinare şi a formulării acţiunii prin care a fost contestată

decizia de concediere, adică în afara termenului legal de 30 de zile.

Sentinţa apelată este criticabilă, deoarece, prin admiterea cererii privind acordarea de

despăgubiri cu titlu de drepturi salariale, se procedează la repunerea în situaţia anterioară

concedierii în cadrul unui proces separat faţă de procesul în care s-a soluţionat contestaţia

împotriva deciziei de concediere şi s-a dispus anularea concedierii, fiind astfel interpretate şi

aplicate greşit dispoziţiile art. 80 şi ale art. 263 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 53/2003,

republicată.

În drept, apelul pârâtului a fost fundamentat pe prevederile art. 466-482 din Legea nr.

134/2010.

Reclamanta şi pârâtul au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea

apelurilor părţii adverse, ca neîntemeiate.

Analizând cele două apeluri, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi

următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

Între părţile litigante a existat un proces anterior, în care reclamanta din prezenta cauză

a contestat decizia nr. 97/25.09.2014, prin care a fost sancţionată de pârât cu desfacerea

disciplinară a contractului individual de muncă în conformitate cu art. 280 alin. (2) lit. f) din

Legea nr. 1/2011 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii. Acest proces a fost finalizat

prin sentinţa civilă nr. 109/17.02.2015 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin Decizia

civilă nr. 924/A/06.07.2015 a Curţii de Apel Timişoara, în sensul admiterii acţiunii

reclamantei şi anulării decizia de concediere nr. 97/25.09.2014.

Instanţa care a judecat cererea de anulare a deciziei de concediere nr. 97/25.09.2014

nu a dispus repunerea în situaţia anterioară emiterii acestei decizii, în sensul reintegrării

salariatei pe postul deţinut, şi nici plata de despăgubiri pentru concedierea nelegală, întrucât,

aşa cum rezultă din conţinutul sentinţei civile nr. 109/17.02.2015, pronunţată de Tribunalul

Arad, reclamanta nu a formulat astfel de cereri prin acţiunea introductivă.

După rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 109/17.02.2015, pronunţată de

Tribunalul Arad, pârâtul, în baza art. 80 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 55 lit. a) din

acelaşi act normativ, a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă la data

11

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, a emis Decizia nr.

40/20.07.2015.

Reclamanta a solicitat reîncadrarea pe postul deţinut înainte de concedierea din 2014,

precum şi despăgubiri pentru desfacerea nelegală a contractului individual de muncă abia prin

acţiunea pendinte, situaţie în care prima instanţă în mod corect a analizat prevederile care

stabilesc cadru legal în ce priveşte consecinţele concedierii dispusă în mod nelegal ori

netemeinic de către angajator.

Din conţinutul art. 80 din Codul muncii rezultă că, din raţiuni ce ţin de necesitatea

asigurării stabilităţii şi certitudinii raporturilor de muncă, este necesar ca salariatul să-şi

manifeste în mod expres opţiunea de a fi reintegrat pe postul deţinut anterior încetării în acest

mod a raporturilor de muncă chiar în cursul procesului prin care contestă decizia de încetare a

contractului individual de muncă. Prevederile art. 80 alin. (3) din Codul muncii sunt clare în

sensul că, dacă salariatul nu solicită reintegrarea în cadrul procesual stabilit, legiuitorul

prezumă că el şi-a manifestat voinţa şi că nu mai doreşte continuarea raporturilor de muncă,

iar aceste raporturi încetează chiar la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin

care se dispune cu privire la anularea concedierii.

Raportând consideraţiile teoretice sus-expuse la cazul concret al speţei, Curtea a

observat că raporturile de muncă dintre părţi au încetat, prin efectul legii, la data de

06.07.2015, când a fost pronunţată Decizia civilă nr. 924/A/06.07.2015 a Curţii de Apel

Timişoara, iar Decizia unilaterală nr. 40/20.07.2015, emisă de C.T.C.P.M. Arad, nu face decât

să constate această realitate.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu poate analiza în fond o nouă

cerere a reclamantei de reintegrare pe postul deţinut anterior concedierii nelegale din 2014,

deoarece o astfel de pretenţie trebuia formulată în cadrul procesual al contestaţiei împotriva

deciziei de concediere, în termenul prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. b) din Codul muncii. La

data introducerii noii cereri de chemare în judecată, 17.09.2015, raporturile de muncă dintre

părţi încetaseră ex lege, în temeiul art. 80 alin. (3) din Codul muncii, legiuitorul prezumând că

salariata şi-a manifestat implicit opţiunea de a nu mai continua raporturile individuale de

muncă supuse analizei.

Dacă, potrivit prevederilor art. 80 din Codul muncii, legiuitorul impune o manifestare

expresă de voinţă a salariatului în sensul continuării raporturilor individuale de muncă în

situaţia în care angajatorul său a dispus concedierea nelegală, printr-o cerere de reintegrare pe

postul deţinut înainte de desfacerea contractului de muncă, nu aceeaşi este situaţia

despăgubirilor pe care unitatea trebuie să le plătească salariatului în cazul constatării

nulităţii/anulării deciziei unilaterale a angajatorului. Astfel, din modul de redactare al alin. (1)

al art. 80 din Codul muncii, prin raportare la alin. (2) din acelaşi articol, care face menţiunea

clară că reintegrarea se dispune doar la cererea salariatului concediat, rezultă că pentru plata

despăgubirilor o atare cerere prealabilă nu trebuie să fie formulată. Fiind calificată frecvent, în

doctrina şi practica de specialitate, ca o excepţie de la principiul disponibilităţii părţilor în

procesul civil, regula consacrată de art. 80 alin. (1) creează posibilitatea şi chiar obligaţia

instanţei care se pronunţă asupra anulării concedierii să dispună, din oficiu, obligarea unităţii

pârâte la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu

celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul, chiar dacă reclamanta a omis să solicite

acest lucru.

12

În consecinţă, câtă vreme instanţa care a soluţionat contestaţia reclamantei împotriva

deciziei de concediere a omis să acorde despăgubiri în temeiul art. 80 alin. (1) din Codul

muncii, nu există niciun impediment ca aceste daune-interese să nu fie solicitate pe cale

separată de salariata vătămată, chiar dacă, între timp, raporturile de muncă dintre părţi au

încetat. De aceea, instanţa de apel a considerat că în mod corect tribunalul a soluţionat

favorabil cererea reclamantei de acordare a unor despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata începând cu

data concedierii disciplinare şi până la momentul încetării de drept a raporturilor de muncă.

În legătură cu modul de soluţionare a cererii accesorii ce a avut ca obiect obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că prima instanţă a aplicat corect

prevederile art. 453 alin. (2) din Codul de procedură civilă, acordând doar cheltuieli de

judecată parţiale, în măsura pretenţiilor admise. În plus, din cercetarea amănunţită a biletelor

de tren şi bonurilor de consum aflate la dosarul tribunalului, instanţa de apel a observat că o

parte din aceste deplasări nu sunt justificate, deoarece ele atestă drumuri făcute de reclamantă

din sau înspre alte destinaţii decât cele corespunzătoare localităţii de domiciliu ori celei din

raza teritorială a instanţei de fond.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

Curtea a respins cele două apeluri.

3. Expirarea licenţei pentru exercitarea unei profesii anterior reîncadrării

salariatului ca urmare a anulării concedierii prin hotărâre judecătorească. Efecte

juridice

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 56 alin. (1) lit. g)

În ipoteza anulării concedierii şi repunerii în situaţia anterioară încetării contractului

individual de muncă, prin hotărâre judecătorească, salariatul este îndreptăţit să beneficieze

de toate drepturile care decurg din calitatea de angajat, astfel încât angajatorului îi revine

obligaţia, prevăzută de legislaţia specială, de a face demersurile necesare în vederea

prelungirii valabilităţii licenţei necesară pentru exercitarea funcţiei acestuia, deîndată ce a ia

la cunoştinţă de expirarea acesteia. Doar în acest mod se respectă obligaţia angajatorului de

a asigura salariatului posibilitatea reală de exercitare a îndatoririlor de serviciu, stabilite

prin fişa postului.

Nerespectarea de către angajator a obligaţiei menţionată anterior nu poate avea ca

efect suspendarea sau încetarea de drept a contractului individual de muncă.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 549/A din

28.04.2016, dr. C.P.)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 3781/30/2014, reclamantul

C.C.D. a chemat în judecată pe pârâta SN A.I.T. – T.V. SA solicitând instanţei ca, prin

hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze decizia nr. 59/15 aprilie 2014,

emisă de pârâtă, să îl repună în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere, în sensul

13

reîncadrării lui pe postul ocupat în cadrul societăţii, acela de controlor sol, să oblige pârâta la

plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte

drepturi de care ar fi beneficiat până la data reîncadrării pe postul ocupat, acela de controlor

sol, inclusiv dividendele pentru anul 2013, precum şi primele de concediu şi alte drepturi care

au fost agreate prin contractul colectiv de muncă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3000/19 octombrie 2015, prima instanţă a admis în parte

acţiunea, a anulat decizia de concediere nr. 59/15 aprilie 2014, emisă de SN A.I.T. – T.V. SA,

a dispus reintegrarea reclamantului în postul deţinut anterior, acela de controlor sol, şi a

obligat pârâta să plătească reclamantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

actualizate, precum şi celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, cu începere de la 15

aprilie 2014 şi până la reintegrarea efectivă, respingând în rest acţiunea.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă că reclamantul a

fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. 697/17 decembrie 1998,

având funcţia de controlor sol.

Prin decizia nr. 35/26 februarie 2013, emisă de pârâtă, raportul de muncă dintre părţi a

încetat, în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul Muncii, iar prin decizia civilă nr. 173/13 martie

2014, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 4107/30/2013, s-a dispus

anularea deciziei de concediere nr. 35/26 februarie 2013, cu consecinţa reintegrării

reclamantului în postul deţinut anterior, acela de controlor sol.

Potrivit deciziei nr. 47/27 martie 2014, pârâta a procedat la reintegrarea reclamantului

pe postul deţinut anterior concedierii, respectiv controlor sol în cadrul SN A.I.T. SA, începând

cu 1.04.2014.

Reclamantul a contestat şi această decizie, considerând reintegrarea sa în cadrul

societăţii ca fiind formală. Curtea de Apel Timişoara a constatat, prin decizia civilă nr. 524/21

aprilie 2015, că reclamantul a fost reîncadrat pe postul deţinut anterior concedierii, care există

în statul de funcţii al societăţii, fără a avea loc o modificare unilaterală a contractului

individual de muncă al reclamantului.

Prin decizia nr. 59/15 aprilie 2014, emisă de către pârâtă şi contestată în prezenta

cauză, reclamantul a fost concediat începând cu 15 aprilie 2014, în temeiul art. 56 alin. (1) lit.

g) din Codul Muncii, motivat de faptul că se află în imposibilitatea exercitării funcţiei de

controlor sol din cauză că: licenţa reclamantului de controlor trafic aerian dirijare sol nr. 1715

a expirat în data de 28 aprilie 2013, certificatul de radiotelefonist nr. 7767 a expirat la data de

1 iunie 2013 şi certificatul medical clasa a III-a a expirat la data de 14 ianuarie 2013.

Decizia de concediere respectă cerinţele art. 76 din Codul Muncii, în decizie fiind

precizate expres motivele care au determinat concedierea reclamantului şi temeiul de drept

care a stat la baza concedierii: art. 56 alin. (1) lit. g) din Codul Muncii.

Reclamantul a contestat decizia de concediere nr. 59/15 aprilie 2014, susţinând că

pârâtul este în culpă, deoarece nu a făcut demersurile necesare autorizării sale, deşi era

singurul în măsură să facă acest lucru, pentru ca mai apoi să reţină lipsa autorizării

reclamantului ca un motiv de concediere.

Din Reglementarea Aeronautică Civilă RAC-LCTA rezultă că obligaţia solicitării

examinării în scopul reautorizării reclamantului ca şi controlor trafic aerian dirijare sol

incumbă prestatorului de servicii de trafic aerian, în cauză, pârâta, solicitare ce trebuia însoţită

de cererea individuală a reclamantului, reclamantul neputând înainta în nume propriu

14

documentaţia necesară susţinerii examinării impuse de lege şi nici de a-şi asigura orele

minime de practică.

Prin nota depunere documente, înregistrată la pârâtă sub nr. 3058/2 aprilie 2014,

reclamantul a solicitat acesteia să întreprindă măsurile necesare în vederea reînnoirii licenţei,

însă pârâta nu a întreprins nici un demers în acest sens.

Solicitarea examinării reclamantului se impunea cu atât mai mult cu cât, în urma

reintegrării reclamantului prin hotărâre judecătorească, pârâta avea obligaţia de a asigura

reclamantului posibilitatea reală de exercitare a îndatoririlor de serviciu, stabilite prin fişa

postului controlor sol.

Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea. Potrivit adresei nr. 16869/3 iulie 2015,

emisă de către AACR şi referitoare la relaţia cu pârâta, din 23.03.2014 până în prezent, în

ceea ce priveşte categoria de personal „controlor trafic aerian dirijare sol”, a existat doar

solicitarea nr. 1903/13 martie 2015, în baza RAC-LCTA, cap. 3, pct. 3.3. „autorizări iniţiale”,

pentru înscrierea unui număr de 3 persoane la sesiunea de examinare în vederea obţinerii

licenţei de control trafic aerian dirijare sol, persoane printre care nu se regăsea şi reclamantul.

În termenul legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat apel pârâta,

prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul

respingerii în tot a acţiunii.

În motivarea cererii de apel, se arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că

pârâta este în culpă pentru faptul că reclamantul a fost reintegrat pe postul deţinut anterior,

acela de controlor trafic aerian dirijare sol, fără ca ea să fi făcut demersurile necesare

autorizării reclamantului, deşi era singura în măsură să facă acest lucru.

Instanţa de fond a preluat în totalitate apărările reclamantului şi a apreciat în sarcina

pârâtei obligaţia de a-l trimite la cursuri/examen pentru prelungirea sau obţinerea unei noi

licenţe, fără a reţine aplicarea prevederilor art. 2.1.2. din Anexa 2.7.12 din Reglementarea

Aeronautică RAC-LCTA – Proceduri de licenţiere a controlorilor de trafic aerian, conform

cărora formularul cererii de examinare teoretică şi practică pentru personalul controlor trafic

aerian se completează de solicitant.

Art. 67 din Codul Aerian prevede că: „Certificatele personalului aeronautic civil sunt

documente nominale, individuale, obligatorii pe întreaga durată a desfăşurării ca personal

aeronautic civil”.

Licenţa de controlor de trafic aerian dirijare sol este un document nominal potrivit 4.1

din RAC-LCTA şi singurul în măsură să facă aceste demersuri era reclamantul.

Potrivit art. 4.3.2.1 din RAC – LCTA, menţinerea valabilităţii certificatului de

controlor de trafic aerian are un caracter nominal, fiind o obligaţie a intimatului de reînnoire a

licenţei de controlor de trafic aerian dirijare.

Reclamantul nu a probat prin nici un mijloc de probă că a depus cerere, completată în

mod corespunzător, prin care să solicite prelungirea licenţei.

Pe de altă parte, licenţa are caracter intuitu personae, iar angajatorul nu are temei să

suporte costul licenţei pentru o persoană care nu mai este angajată.

Reclamantul-intimat a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

neîntemeiat, arătând că pârâta l-a reintegrat formal pe post, în baza deciziei nr. 173/2014 a

Curţii de Apel Timişoara, fără a face demersurile necesare reautorizării lui ca şi controlor sol.

15

Prin nota înregistrată la pârâtă sub nr. 3058/2 aprilie 2014, a solicitat acesteia să

întreprindă măsurile necesare pentru ca el să poată reintra în drepturi depline, iar pârâta avea

obligaţia să organizeze un curs de pregătire/instruire şi să îl propună pentru susţinerea

examenului, însă a procedat la concedierea lui.

Raportat la capitolul 2, paragraful 2.7 din Reglementarea RAC-LCTA, reclamantul nu

putea, în nume propriu, să întreprindă nicio măsură pentru reautorizarea lui ca şi controlor

trafic aerian dirijare sol, singurul în măsură să întreprindă măsurile necesare fiind prestatorul

de servicii de trafic aerian: SN A.I.T. – T.V. SA.

Reclamantul nu a mai fost angajatul pârâtei din culpa acesteia, care a efectuat o

concediere nelegală.

Din adresa nr. 16869/3 iulie 2015, emisă de Autoritatea Aeronautică Română, şi din

adresa nr. 1767/7 septembrie 2015, emisă de Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă, rezultă că,

după concedierea lui, pârâta a înscris la cursuri de controlor sol 3 persoane, care nu aveau nici

o legătură cu această activitate, suportând costul pregătirii, cazării şi hrănii.

Pârâta-apelantă a depus răspuns la întâmpinare, în care a reluat susţinerile din cererea

de apel, arătând şi că reclamantul ar fi trebuit să anunţe angajatorul că i-a expirat licenţa cel

mai târziu în 13 martie 2014, dată la care instanţa a dispus reintegrarea lui.

Prin decizia nr. 59/15 aprilie 2014, s-a constatat neprelungirea valabilităţii licenţei de

controlor trafic aerian de la expirarea autorizaţiei intervenită la 28 aprilie 2013, astfel că au

devenit incidente dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. g) coroborate cu cele ale art. 56 alin. (2) din

Legea nr. 53/2003, republicată.

La data expirării licenţei, reclamantul nu era angajatul societăţii, astfel că societatea nu

avea nici un interes să procedeze la monitorizarea acestuia.

Dat fiind că reclamantul nu deţinea o licenţă valabilă nu era posibil să ocupe funcţia de

controlor trafic aerian sol, deoarece ar fi fost încălcate dispoziţii legale imperative ce ţin de

securitatea aeronautică şi a pasagerilor.

Intimatul nu a promovat testul de verificare a cunoştinţelor pentru obţinerea

legitimaţiei de acces în zona de securitate.

Pârâta-apelantă a depus şi note scrise, în care a reluat susţinerile privind obligaţia

reclamantului de a obţine prelungirea valabilităţii licenţei.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul neîntemeiat, cu

următoarea motivare:

În mod corect prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea

deciziei de concediere contestate, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară

emiterii acesteia.

Potrivit art. 2.7.1.1 din Reglementarea Aeronautică Civilă RAC – LCTA, prestatorii de

servicii de trafic aerian sunt obligaţi să solicite examinarea personalului în vederea licenţierii

cu cel puţin 25 de zile înaintea datei programate preliminar de ACCR pentru organizarea

sesiunii de examene.

În vederea organizării sesiunii de examene, prestatorii de servicii de trafic aerian vor

înainta către AACR lista personalului care va susţine un examen de prelungire a valabilităţii

licenţei, însoţită de cererile individuale pentru fiecare candidat.

16

Potrivit cap. 3.3.2.2 din Reglementarea Aeronautică Civilă RAC – LCTA, criteriile

obligatorii pentru acordarea licenţei sunt: obţinerea unei calificări de controlor trafic aerian

dirijare sol stagiar, o perioadă minimă de practică de 3 luni, dovada unui număr minim de 75

de dirijări, o recomandare din partea instructorului, să fie apt din punct de vedere medical şi

să dovedească cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice.

Într-adevăr, la data expirării licenţei: 28 aprilie 2013, reclamantul era concediat, însă

această concediere a fost anulată prin hotărâre judecătorească, reclamantul fiind repus în

situaţia anterioară şi fiind îndreptăţit să beneficieze de toate drepturile care decurg din

calitatea de angajat.

În aceste condiţii, nu poate fi primită susţinerea pârâtei că nu-i revenea obligaţia de a

face demersurile necesare în vederea prelungirii valabilităţii licenţei reclamantului.

În cazul altor 3 angajaţi, prin cererea nr. 1903/12 martie 2015, pârâta a solicitat

înscrierea la sesiunea de examinare în vederea obţinerii licenţei de controlor trafic aerian

dirijare sol, după ce anterior aceştia au fost supuşi unui curs formare controlori trafic aerian,

ceea ce contrazice susţinerile pârâtei că nu-i revin obligaţii în acest sens şi că sarcina obţinerii

licenţei revine salariatului.

Pârâta a fost culpabilă pentru concedierea reclamantului, concediere anulată, astfel că

reclamantul nu şi-a pierdut niciodată calitatea de angajat.

Pârâta trebuia să-şi îndeplinească obligaţia de a face demersurile necesare în vederea

prelungirii valabilităţii licenţei sau obţinerii unei noi licenţe, deîndată ce i s-a adus la

cunoştinţă expirarea acesteia.

Legalitatea concedierii reclamantului se analizează în raport de situaţia existentă la

data emiterii deciziei de concediere, astfel că rezultatele obţinute de reclamant la testările din

2016 nu au relevanţă în prezenta cauză.

Cum pârâta avea obligaţia de a asigura reclamantului posibilitatea reală de exercitare a

îndatoririlor de serviciu, stabilite prin fişa postului, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o

anterior emiterii deciziei contestate, soluţia instanţei de fond apare legală şi temeinică.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea

a respins apelul declarat de către pârâtă, ca neîntemeiat.

4. Răspunderea patrimonială a angajatorului. Termenul de prescripţie în care

salariatul poate cere obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale

restituite de către acesta de bună-voie, urmare a stabilirii ulterioare că plata

drepturilor salariale a fost datorată de către angajator

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 268 alin. (1) lit. c)

Legea nr. 168/1999: art. 73 alin. (1) lit. d)

Legea nr. 62/2011: art. 211 lit. c)

Decretul nr. 167/1958: art. 16

Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc în termeni generici că

termenul de prescripţie, în cazul răspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data naşterii

dreptului la acţiune, fără a face referire expresă la momentul naşterii acestui drept.

17

Codul muncii este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de

muncă. Legea nr. 62/2011, care a înlocuit, printre altele, Legea nr. 168/1999, este o lege

specială care reglementează modalităţile de soluţionare a conflictelor de muncă.

Conform art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea

conflictelor de muncă, respectiv art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social,

cererile având ca obiect plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor

sume care au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data

producerii pagubei.

Dacă se consideră că între cele două norme există o contradicţie în privinţa

menţionării datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în

restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de

la norma generală), norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi

atunci când prima este mai veche decât norma generală şi, cu atât mai mult, atunci când

norma specială este ulterioară, reprezentând actul de ultimă voinţă al legiuitorului.

Astfel, aplicând acestui principiu, termenul de prescripţie de 3 ani pentru exercitarea

acţiunii în răspundere patrimonială a început să curgă din momentul în care salariatul a ales

să achite de bună-voie suma notificată de angajator.

Acţiunea formulată de către angajator pentru obligarea salariatului la restituirea

drepturilor salariale pretins necuvenite nu poate constitui o cauză de întrerupere a

prescripţiei, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se referă la introducerea

unei cereri de chemare în judecată chiar de către creditorul în defavoarea căruia curge

prescripţia. Or, cazurile care, potrivit legii, întrerup sau suspendă cursul prescripţiei

extinctive sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Indiferent că, la momentul restituirii drepturilor salariale pretinse de angajator, a fost

de bună-credinţă sau de rea-credinţă, salariatul trebuia să acţioneze pentru valorificarea

drepturilor sale într-un interval de timp rezonabil, pe care normele legale l-au prevăzut

pentru a asigura o anumită stabilitate raporturilor juridice, care, nefiind contestate un

anumit interval de timp, se consolidează şi nu mai pot forma obiectul unor acţiuni în justiţie.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 798/A din 8 iunie

2016, dr. C.P.)

Prin sentinţa civilă nr. 341/19.02.2016, pronunţată în dosarul nr. 4839/30/2015,

Tribunalul Timiş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins

acţiunea formulată de reclamantul P.C. în contradictoriu cu pârâtul S.P. Gătaia, cerere ce a

avut ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 17.271 lei, reprezentând plată nedatorată

provenind din restituirea unor salarii pretins necuvenite.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a acordat eficienţă excepţiei

prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, reţinând că, prin chitanţele nr. 21/10.09.2010

şi nr. 74/15.06.2011, reclamantul a plătit pârâtului suma de 12.571 lei, reprezentând bani

necuveniţi, respectiv diferenţa salariu persoane conducere, şi suma de 4.700 lei, cu titlu de

bani necuveniţi.

Prin sentinţa civilă nr. 2099/PI/12.07.2012, pronunţată de către Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 8708/30/2010*, rămasă definitivă prin Decizia nr. 678/02.04.2013 a Curţii de Apel

18

Timişoara, a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul S.P. Gătaia în

contradictoriu cu pârâţii Sindicatul S. Gătaia, în numele membrilor de sindicat printre care se

regăsea şi reclamantul P.C.

Această acţiune a avut ca obiect constatarea faptului că pârâţii au încasat drepturile

salariale necuvenite şi obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani încasate necuvenit şi

rămase de achitat.

Asupra obligaţiei de restituire, reclamantul a precizat că, potrivit art. 256 alin. (1) din

Codul muncii, salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o

restituie şi că prevederile acestui articol se aplică şi în sens opus, în sensul restituirii de către

pârâtă a salariilor nedatorate, dispoziţii care se completează cu prevederile art. 1340 din Codul

civil referitoare la plata nedatorată şi ale art. 1635 alin. (1) din Codul civil.

Tribunalul a constatat că este incident termenul de 3 ani pentru formularea acţiunii,

care curge de la data naşterii dreptului la acţiune, termen prevăzut la art. 268 alin. (2) din

Codul muncii.

De la momentul plăţii sumei de 12.571 lei , respectiv a sumei de 4.700 lei, adică de la

datele de 14.04.2009 şi 01.06.2009, curge termenul de 3 ani.

Întrucât dreptul la acţiune al salariatului era născut la aceste două date şi nu a existat

vreun caz de întrerupere a termenului de prescripţie, excepţia prescripţiei extinctive a fost

admisă de către prima instanţă, apreciindu-se de prisos cercetarea pe fond a cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul P.C., prin care a

solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost

formulată.

Sintetizând motivele de apel ale reclamantului, Curtea a reţinut că acestea au vizat

soluţia instanţei cu privire la excepţia prescripţiei dreptului său la acţiune pentru cererea în

restituire supusă analizei.

Apelantul pretinde că în mod greşit a fost admisă excepţia dreptului la acţiune,

deoarece, în cazul de faţă, dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani solicitate curge de

la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2099/PI din data de 12.07.2012, pronunţată de

Tribunalul Timiş în dosarul nr. 8708/30/2010*, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.

678/02.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara.

Prin această hotărâre a instanţei de judecată s-a invalidat notificarea nr.

3578/18.08.2010, emisă de către pârâtă, reclamantului fiindu-i conferit dreptul de a solicita

restituirea plăţilor voluntare efectuate în baza acelei notificări, plăţi ce au fost constatate prin

chitanţa cu Seria TM C SPG nr. 0000171, în valoare de 12.571 lei, şi chitanţa cu nr. 71 în

cuantum de 4.700 de lei, emise de către S.P. Gătaia.

Conform hotărârii instanţei, „în contextul în care din chiar susţinerile reclamantului

rezultă că toate calculele, eronate sau în detrimentul legii, au fost efectuate de către personalul

angajat al reclamantului cu atribuţii de serviciu în sensul aplicării în mod corect a dispoziţiilor

legale incidente, tribunalul a reţinut că reclamantul nu îşi poate invoca propria culpă, ci cel

mult, are la îndemână o acţiune în regres împotriva celui care s-ar face vinovat de producerea

prejudiciului. Salariile, sporurile şi indemnizaţiile cu privire la care reclamantul are pretenţii a

fi restituite de către pârâţi nu au fost solicitate de către aceştia şi nu au fost acordate fără a fi

întocmite documentele de plată care au fost supuse tuturor verificărilor contabile şi fiscale”.

19

Aşadar, respingând acţiunea în pretenţii a pârâtei din acea cauză, instanţa a constatat

nelegalitatea solicitării de restituire a salariilor, ceea ce îndrituieşte reclamantul la restituirea

plăţilor efectuate în baza acestei notificări, începând cu momentul rămânerii definitive a

hotărârii.

Apelantul susţine că, chiar în situaţia în care s-ar aprecia că termenul a început să

curgă de la momentul efectuării plăţilor, prescripţia se întrerupe, conform art. 16 lit. b) din

Decretul nr. 167/1958, „prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare,

chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj

necompetent”. În temeiul art. 17 din acelaşi decret, o nouă prescripţie începe să curgă de la

momentul rămânerii definitive a hotărârii. Or, câtă vreme între reclamant şi pârâtă s-a purtat

un proces tocmai cu privire la suma de bani care a fost solicitată, iar acesta s-a soluţionat

favorabil apelantului din cauză, prescripţia a fost întreruptă, o nouă prescripţie începând să

curgă abia la data de 02.04.2013, ce urma să se împlinească în 02.04.2016.

În concluzie, termenul de prescripţie nu s-a împlinit, căci el ar fi început să curgă de la

momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 2099 a Tribunalului Timiş, ca şi punct de

pornire pentru calculul acesta. A interpreta în alt sens ar însemna să cerem unui justiţiabil să fi

ştiut ceea ce a fost necesar justiţiei 2 cicluri procesuale şi 8 judecători pentru a stabili, şi

anume, că nu datora aceşti bani. În plus, hotărârea menţionată ar fi lipsită de eficienţă dacă

banii plătiţi de bună voie nu i-ar mai fi restituiţi reclamantului, deşi s-a constatat că nu trebuia

ca ei să fie achitaţi.

În fine, autorul apelului a mai susţinut că a proceda în alt mod, acela al nerestituirii

banilor de către pârâtă, ar reprezenta tocmai o sancţionare a bunei sale credinţe, în puternic

contrast cu ceilalţi pârâţi din decizia anterioară, care nu au achitat aceste sume, neacţionând

conform celor solicitate de angajator.

În drept, apelul reclamantului a fost fundamentat pe prevederile art. 470 din Codul de

procedură civilă.

Pârâtul S.P. Gătaia a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nulitate a

apelului, cu motivarea că reclamantul a omis să indice numărul hotărârii atacate şi astfel, a

încălcat prevederile art. 470 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, aspect de natură a

atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 470 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

În ce priveşte fondul apelului, a susţinut că în mod corect prima instanţa a respins

acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată

prin întâmpinare.

În condiţiile în care plata s-a efectuat prin chitanţele nr. 21/10.09.2010 şi nr.

74/15.06.2011, ambele plăţi fiind efectuate anterior datei de 01 octombrie 2011, dată la care

intră în vigoare noul Cod civil, aplicabile, în cauză, sunt vechiul Cod civil şi Decretul nr.

167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În conformitate cu art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, „În obligaţiile care

urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare

nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept”. Pe cale de

consecinţă, raportul de drept va fi considerat ca fiind născut pentru fiecare plată în parte la

data efectuării plăţii: 10.09.2010 şi 15.06.2011, date de la care începe să curgă termenul de 3

ani de împlinire a prescripţiei.

20

Privitor la chitanţa nr. 21/10.09.2010 este incidentă reglementarea din Legea nr.

168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, care, la art. 73 lit. d), prevede expres că

plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul

unor plăţi nedatorate pot fi cerute de salariaţi în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Legea nr. 62/2011 stabileşte norme juridice speciale procedurale de imediată

aplicabilitate, în cadrul litigiilor de muncă, reglementând, la cap. VI, art. 211 lit. c), că „plata

despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor

plăti nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.

În condiţiile în care reclamantul nu poate invoca, ca dată a producerii pagubei, decât

data la care s-a născut raportul juridic şi a făcut plata, este împlinită prescripţia dreptului

solicitat prin acţiune.

Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de

procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat restituirea sumei de 17.271

lei de la pârâtă, pretinzând că această sumă de bani i-a fost plătită angajatorului S.P. Gătaia,

cu titlul de drepturi salariale, cu privire la care pârâtul l-a notificat prin Adresa nr.

3578/18.08.2010, cerându-i să le restituie, cu motivarea că au fost plătite în mod necuvenit.

Reclamantul a achitat de bună-voie sumele solicitate în două rate, în data de 10.09.2010, cu

chitanţa nr. 21/10.09.2010, respectiv în data de 15.06.2011, cu chitanţa nr. 74/15.06.2011,

fiind totuşi acţionat în judecată de pârât, împreună cu alţi salariaţi ai instituţiei, la data de

22.10.2010 pentru restituirea drepturilor băneşti achitate necuvenit.

Litigiul anterior dintre părţi a fost soluţionat prin respingerea acţiunii angajatorului

S.P.Gătaia, în cauză fiind pronunţată sentinţa civilă nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului

Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 678/02.04.2013 a Curţii de Apel Timişoara,

prin care s-a reţinut, în esenţă, că drepturile salariale a căror restituire s-a solicitat au fost legal

acordate şi nu trebuie restituite de salariaţi.

Pornind de la calificarea juridică dată sumelor de bani solicitate prin cele două hotărâri

judecătoreşti, reclamantul a acţionat în calitate de salariat, solicitând restituirea drepturilor

salariale achitate necuvenit pârâtului, în temeiul răspunderii materiale de dreptul muncii,

fundamentată pe prevederile art. 253 din Codul muncii.

Prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii stabilesc în termeni generici că

termenul de prescripţie, în cazul răspunderii patrimoniale, este de 3 ani de la data naşterii

dreptului la acţiune, fără a face referire expresă la momentul naşterii acestui drept.

Legea nr. 53/2003 este legea generală care reglementează domeniul raporturilor de

muncă, iar Legea nr. 62/2011, care a înlocuit, printre altele, Legea nr. 168/1999 privind

soluţionarea conflictelor de muncă, este o lege specială care reglementează modalităţile de

soluţionare a conflictelor de muncă.

În mod evident, prevederile art. 256 din Codul muncii se completează cu cele

conţinute de art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, text care are

următorul conţinut: „Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după

cum urmează: … c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care

21

au format obiectul unor plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii

pagubei.”

Prevederile legale enunţate mai sus existau şi la momentul efectuării primei plăţi a

reclamantului, în data de 10.09.2010, căci art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999

privind soluţionarea conflictelor de muncă, atunci în vigoare, avea un conţinut similar cu cel

art. 211 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011.

În contextul prevederilor legale în vigoare la momentul efectuării plăţii pretins

necuvenite, în mod corect prima instanţă de fond a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani

a început să curgă din momentul în care reclamantul a ales să achite de bună-voie suma

notificată de pârât, respectiv de la data de 10.09.2010, pentru suma achitată cu chitanţa nr.

21/10.09.2010, şi de la data de 15.06.2011, pentru contravaloarea chitanţei nr. 74/15.06.2011.

Aşa fiind, chiar şi acceptând ideea că între cele două norme există o contradicţie în

privinţa menţionării datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în

restituire, potrivit principiului „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la

norma generală), norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci

când prima este mai veche decât norma generală şi, cu atât mai mult, când norma specială este

ulterioară, reprezentând actul de ultimă voinţă al legiuitorului. Făcând aplicarea acestui

principiu, urmează că termenul de prescripţie este cel prevăzut în Legea dialogului social,

preluat din Legea nr. 168/1999. Ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 211 din Legea nr.

62/2011, termenul de 3 ani pentru introducerea cererii de chemare în judecată se calculează de

la data producerii pagubei, aceasta fiind în speţa de faţă chiar data efectuării plăţilor pretins

nedatorate.

Cum reclamantul a plătit de bună-voie în data de 10.09.2010, respectiv 15.06.2011, iar

acţiunea introductivă a fost introdusă abia la 09.07.2015, este evident că reclamantul a depăşit

termenul de trei ani la care se referea art. 73 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 168/1999 privind

soluţionarea conflictelor de muncă, dar şi pe cel reglementat de art. 211 din Legea nr.

62/2011, motiv pentru care cererea de chemare în judecată este prescrisă, iar excepţia ridicată

de pârât în primă instanţă a fost corect soluţionată.

Prin raportare la normele legale enunţate care stabilesc, în termeni imperativi, că

prescripţia curge de la data producerii pagubei, Curtea a înlăturat susţinerile reclamantului

potrivit cărora dreptul său la acţiune s-ar fi născut la momentul rămânerii irevocabile a

sentinţei civile nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timiş, când drepturile salariale în

discuţie au fost considerate legal acordate, iar titularul cererii a cunoscut despre producerea

pagubei.

Contrar susţinerilor apelantului, introducerea în instanţă a acţiunii finalizată prin

pronunţarea sentinţei civile nr. 2099/PI/12.07.2012 a Tribunalului Timiş nu poate constitui o

cauză de întrerupere a prescripţiei, deoarece prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 se

referă la introducerea unei cereri de chemare în judecată chiar de către creditorul în

defavoarea căruia curge prescripţia. Or, în litigiul anterior, acţiunea a fost introdusă de pârât.

Cazurile care, potrivit legii, întrerup sau suspendă cursul prescripţiei extinctive sunt

expres şi limitativ prevăzute de lege, printre ele nefiind enumerată situaţia invocată de

reclamant, aşa încât nici argumentul întreruperii prescripţiei nu a putut fi reţinut de către

instanţa de apel drept motiv de reformare a sentinţei primei instanţe.

22

În fine, argumentele ce ţin de buna-credinţă a reclamantului nu pot fi puse în discuţie

în acest litigiu, pentru simplul fapt că reclamantul, de bună-credinţă sau nu, era dator să

acţioneze pentru valorificarea drepturilor sale într-un interval de timp rezonabil, pe care

normele legale l-au prevăzut pentru a asigura o anumită stabilitate raporturilor juridice, care,

nefiind contestate un anumit interval de timp, se consolidează şi nu mai pot forma obiectul

unor acţiuni în justiţie.

În considerarea aspectelor de fapt şi de drept mai sus expuse, în baza dispoziţiilor art.

480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantului-apelant,

luând act că pârâtul-intimat nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.

§. Asigurări sociale

5. Contestaţie decizie de pensionare. Legalitatea valorificării adeverinţei care atestă

încadrarea în grupa I sau a II-a de muncă în baza pontajelor lunare întocmite de

către angajator

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011: art. 126 alin. (1) şi alin. (6), Anexa nr. 14

Adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1

aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I

şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe

baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali

de arhive. Pentru a putea fi valorificate, aceste adeverinţe se completează, în mod

obligatoriu, la toate rubricile prevăzute

Potrivit Anexei nr. 14 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, nominalizarea în grupă

de muncă poate fi făcută şi prin pontajele lunare. Pontajele lunare şi statele de plată sunt

documente verificabile din evidenţa angajatorului, întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001,

astfel că refuzul casei teritoriale de pensii de valorificare a adeverinţei care atestă

încadrarea unui fost angajat în grupa I sau a II-a de muncă în baza pontajelor lunare

întocmite de către angajator este neîntemeiat.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 881 din 23 iunie

2016, dr. C.P.)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 3946/108/2015, reclamantul D.O.

a chemat în judecată pe pârâtele C.J.P. Arad şi C.C.C. din cadrul C.N.P.P. solicitând instanţei

ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze decizia privind acordarea

pensiei anticipate parţiale nr. 296797/25 noiembrie 2014, emisă de C.J.P. Arad şi să oblige

pârâta C.J.P. Arad ca, la calculul pensiei, să valorifice adeverinţa nr. 44443/16 decembrie

2013, eliberată de SC P. OMV SA şi care atestă stagiul complet de cotizare realizat în grupa a

II-a de muncă în perioada 2 septembrie 1991 – 1 aprilie 2001, precum şi să emită o decizie

corespunzătoare acestei valorificări, cu cheltuieli de judecată.

23

Prin sentinţa civilă nr. 169/3 martie 2016, tribunalul a admis acţiunea, a dispus

anularea deciziei nr. 296797/25 noiembrie 2014 privind acordarea pensiei anticipate parţiale,

emisă de pârâta C.J.P. Arad, şi obligarea acestei pârâte la emiterea unei alte decizii, cu

recalcularea pensiei reclamantului începând cu data de 17 iulie 2014, cu luarea în calcul a

stagiului realizat în grupa a II-a de muncă în perioada 2 septembrie 1991-1 aprilie 2001,

conform adeverinţei nr. 44443/16 decembrie 2013, eliberată de SC OMV P. SA, precum şi

obligarea pârâtelor să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, prin decizia

nr. 296797/25.11.2014 privind acordarea pensiei anticipate parţiale, i s-a stabilit reclamantului

o vechime în muncă de 39 ani 4 luni, un punctaj mediu anual de 1.68245 puncte şi un

cuantum nediminuat al pensiei de 1331 lei, reclamantul primind, până în momentul când va

beneficia de pensie pentru limită de vârstă, o pensie în sumă de 811 lei, drepturile de pensie

fiind stabilite începând cu data de 17.07.2014.

Împotriva acestei decizii reclamantul a formulat contestaţia nr.43416/30.12.2014,

nesoluţionată la data înregistrării acţiunii în instanţă, termenul de soluţionare de 45 zile,

prevăzut de art.151 din Legea nr. 263/2010, fiind depăşit.

Din adeverinţa nr. 44443/16.12.2013, emisă de SC OMV P. SA reiese că reclamantul a

fost angajatul în cadrul Schelei Pecica, jud. Arad, în meseria operator extracţie, în perioadele

08.09.1986-21.01.1990 şi 02.09.1991-01.04.2001.

În perioada 02.09.1991-01.04.2001, având meseria de operator extracţie, a fost

încadrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, conform nominalizării efectuate prin

pontajele lunare şi statele de plată, temeiul juridic al încadrării în grupa a II–a de muncă fiind

Ordinul nr. 125/1990, Anexa 2, punctul 45.

În adeverinţă se menţionează că unitatea a plătit CAS majorat cu 5 % pentru toţi

operatorii de extracţie, pentru perioada 02.09.1991-01.04.2001.

Potrivit pct.4 din Ordinul nr. 590/2008, care stabileşte procedura privind modul de

întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de

muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, angajatorii sunt direct răspunzători de

legalitatea, exactitatea şi corectitudinea datelor, elementelor şi informaţiilor înscrise în

adeverinţele pe care le întocmesc şi le eliberează.

Pârâta nu a luat în calcul grupa superioară de muncă pentru perioada 02.09.1991-

01.04.2001, deoarece adeverinţa nu este întocmită conform Ordinului nr. 590/2008, respectiv

nominalizarea nu este corectă.

Prima instanţă a constatat că susţinerile pârâtei sunt neîntemeiate, în adeverinţă

menţionându-se că nominalizarea s-a efectuat prin pontajele lunare şi statele de plată,

achitându-se şi CAS majorat cu 5 %.

Totodată, a apreciat că neindicarea expresă a unui act administrativ cu număr şi dată

de înregistrare nu poate avea ca şi consecinţă neluarea în calcul a acestei adeverinţe, meseria

exercitată de reclamant, cea de operator extracţie, regăsindu-se la pct.45 din Anexa II la

Ordinul nr. 125 din 5 mai 1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi

categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în

vederea pensionarii, emis de Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale, Ministerul Sănătăţii şi

Comisia Naţională pentru Protecţia Muncii, care prevede că: ,,Salariaţii din activitatea de

extracţie a ţiţeiului şi a gazelor: operatori extracţie, lăcătuşi întreţinere instalaţie la sonde,

24

sudori, electricieni şi tehnologi care lucrează efectiv la sonde, montări şi demontări conducte

transport ţiţei, gaze şi apa; montări şi demontări instalaţii petroliere; încărcări şi descărcări

scule şi material tubular la şi de la sonde; injectarea în zăcământ a apelor tehnologice şi

reziduale.

Operaţii speciale la sonde; depozitarea, tratarea şi transportul ţiţeiului şi gazolinei;

comprimarea şi transportul gazelor naturale şi a aerului; degazolinarea şi deetanizarea gazelor

de sonda.”

Adeverinţa depusă de către reclamant nu este anulată. Ea este valabilă, iar răspunderea

pentru corectitudinea datelor privind încadrarea în grupa a II-a de muncă revine angajatoarei,

această adeverinţă neputând fi cenzurată sau neluată în seamă de către instituţia publică la

care este depusă în vederea valorificării lor, dacă îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond

prevăzute de lege.

Adeverinţa nr. 44443/16.12.2013, emisă de SC OMV P. SA îndeplineşte condiţiile de

formă prevăzute de Anexa nr.14 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

Instanţa de fond a constatat că înscrisurile indicate de emitentul adeverinţei, ca fiind

actele care dovedesc încadrarea reclamantului în grupă superioară de muncă sunt anterioare

datei de 1 aprilie 2001, aşa cum cere art. 158 din Legea nr. 263/2010 şi sunt conforme

procedurii reglementată de art. 6 din Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de

muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în

grupele I şi II de muncă în vederea pensionarii, potrivit cărora, după încadrarea unităţii

angajatoare în categoria persoanelor juridice care desfăşoară activităţi specifice grupelor

superioare de muncă, nominalizarea efectivă a persoanelor care se încadrau în grupele I şi II

de muncă se făcea de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi,

ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea

persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat,

suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).

În lumina acestor prevederi, casele teritoriale de pensii au doar opţiunea de a verifica

dacă atestarea încadrărilor în grupele I sau II de muncă sunt sau nu sunt conforme cu

înscrisurile pe care foştii angajatori/deţinătorii de arhive le au în evidenţă/păstrare.

Tribunalul a constatat că pârâta poate să verifice sub aspectul legalităţii şi să cenzureze

o adeverinţă prezentată de reclamant în vederea recalculării pensiei sau valorificării grupei de

muncă, dar dacă aceasta respectă dispoziţiile legale în ceea ce priveşte forma, prevăzută de

Anexa nr.14 din Hotărârea Guvernului nr.257/2011, şi conţine toate datele pentru

valorificarea grupei de muncă, nu poate să refuze valorificarea ei.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat apel pârâta

C.J.P. Arad, în calitate de reprezentantă a pârâtei C.N.P.P., prin care a solicitat admiterea

apelului şi schimbarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

În motivarea apelului, se arată că, la emiterea deciziei nr. 296797/25 noiembrie 2014 a

C.J.P. Arad, nu a fost valorificată perioada 2 septembrie 1991 – 1 aprilie 2001 ca fiind lucrată

în grupa a II-a de muncă, deoarece adeverinţa nr. 44443/16 decembrie 2013, eliberată de SC

OMV P. SA Bucureşti, nu a precizat actul administrativ intern prin care a făcut nominalizarea

personalului în grupe de muncă, identificat prin număr şi dată de înregistrare, astfel încât nu

îndeplinea condiţiile cerute, cumulativ şi obligatoriu, de prevederile art. 126 şi Anexa 14 din

Hotărârea Guvernului nr. 257/2011.

25

Pentru perioadele anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu dispoziţiile şi

procedura prevăzută de art. 5-15 din Ordinul nr. 50/1990, cu modificările şi completările

ulterioare, obligaţiile privind solicitarea efectuării determinărilor de noxe de către organele

Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate, nominalizarea persoanelor care se

încadrează în grupa I sau a II-a de muncă de către conducerea unităţilor împreună cu

sindicatele din cadrul acestora, stabilirea timpului efectiv lucrat la locurile de muncă incluse

în aceste grupe, plata diferenţiată a contribuţiilor de asigurări sociale, conform Decretului nr.

389/1972, precum şi înregistrarea în carnetul de muncă a acestor perioade se află în sarcina

exclusivă a angajatorului.

Prin Ordinul nr. 590/2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi

eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă

încadrate în grupe superioare de muncă este reglementat conţinutul şi modul de întocmire a

adeverinţelor privind încadrarea în grupa superioară de muncă, precizându-se în mod expres şi

necesitatea indicării actului administrativ intern prin care s-a făcut nominalizarea personalului

în grupe de muncă.

Prevederile art. 126 şi Anexei nr. 14 din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011 reiau

dispoziţiile Ordinului nr. 590/2008 referitoare la conţinutul obligatoriu al adeverinţelor care

atestă încadrarea persoanelor în grupele I sau II de muncă în vederea valorificării lor la

stabilirea drepturilor de pensie a activităţii desfăşurate pentru perioadele anterioare datei de 1

aprilie 2001.

Art. 158 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 stipulează că adeverinţele care atestă

încadrarea persoanelor în grupele I sau II de muncă se valorifică doar în situaţia în care au fost

emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie

2001.

Reclamantul-intimat a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului

ca neîntemeiat, arătând că adeverinţa conţine toate elementele obligatorii impuse de Anexa 1

la Procedura reglementată de Ordinul nr. 590/2008, respectiv perioada lucrată, meseria, grupa

de muncă şi temeiul de drept în baza căruia s-a făcut încadrarea în grupa de muncă, inclusiv

documentul prin care a fost nominalizat ca încadrându-se în grupa a II-a de muncă, ca fiind

pontajele lunare şi statele de plată, ce sunt documente verificabile.

Meseria de operator extracţie se regăseşte în Ordinul nr. 50/1990, la pct. 57 iniţial, iar

urmare a unor modificări la pct. 45 din Anexa nr. II.

În condiţiile în care angajatorul a atestat şi plata majorată a CAS-ului cu 5%, refuzul

pârâtei de valorificare a adeverinţei este nelegal.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul neîntemeiat, cu

următoarea motivare:

În mod corect prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a procedat la anularea

deciziei de pensionare şi obligarea pârâtei la valorificarea adeverinţei care atestă încadrarea

reclamantului în grupa a II-a de muncă.

Conform prevederilor art. 126 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 257/2011,

adeverinţele care atestă încadrarea în grupele I sau II de muncă se eliberează numai pe baza

documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor, după modelul prevăzut în Anexa

26

nr. 14, iar alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că, pentru a fi valorificată, adeverinţa trebuie

completată în mod obligatoriu la toate rubricile prevăzute.

Pârâta refuză valorificarea adeverinţei cu motivarea că în cuprinsul acesteia nu este

prevăzut numărul actului administrativ intern prin care s-a făcut nominalizarea reclamantului

în grupă de muncă.

Potrivit Anexei nr. 14 la Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, nominalizarea în grupă

de muncă poate fi făcută şi prin pontajele lunare. Or, în adeverinţă, angajatorul a specificat că

nominalizarea în grupă de muncă a fost făcută prin pontajele lunare şi statele de plată,

angajatorul menţionând că toţi operatorii de extracţie au fost încadraţi în grupa a II-a de

muncă şi că s-a plătit pentru aceştia CAS-ul majorat cu 5%.

Pontajele lunare şi statele de plată sunt documente verificabile din evidenţa

angajatorului, întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001, astfel că refuzul pârâtei de

valorificare a adeverinţei este neîntemeiat, cu atât mai mult cu cât în Anexa II la Ordinul nr.

125/1990, la pct. 57, se prevede expres încadrarea în grupa a II-a de muncă a salariaţilor din

activitatea de extracţie a ţiţeiului şi a gazelor: operatori extracţie, lăcătuşi întreţinere instalaţie

la sonde, sudori, electricieni şi tehnologi care lucrează efectiv la sonde, montări şi demontări

conducte transport ţiţei, gaze şi apa; montări şi demontări instalaţii petroliere; încărcări şi

descărcări scule şi material tubular la şi de la sonde; injectarea în zăcământ a apelor

tehnologice şi reziduale.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea

a respins apelul declarat de către pârâtă, ca neîntemeiat.

În privinţa cheltuielilor de judecată, a aplicat dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul

de procedură civilă şi a obligat pârâta-apelantă la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată către reclamantul-intimat.

6. Contestaţie privind refuzul casei teritoriale de pensii de a rezolva cererea de

pensionare. Instanţa competentă. Consecinţele juridice ale refuzului nejustificat

de soluţionare a cererii de pensionare

Legea nr. 263/2010: art. 106 alin. (1), art. 152 şi art. 153 alin. (1) lit. f)

Jurisdicţia asigurărilor sociale, indiferent de obiectul litigiului, se realizează de către

completele specializate în asigurări sociale. Prin urmare, contestaţia împotriva refuzului

nejustificat al casei teritoriale de pensii de a rezolva o cerere de pensionare este de

competenţa instanţei specializate în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale.

Formularea de către casa teritorială de pensii a unui denunţ penal cu privire la

adeverinţa care atestă prestarea activităţii într-o anumită de grupă de muncă, adeverinţă

eliberată de fostul angajator al solicitantului pensiei şi depusă la dosarul de pensie, nu

constituie un refuz justificat de soluţionare a cererii de pensionare.

Urmare a analizării înscrisurilor anexate cererii de pensionare, casa teritorială de

pensii poate să admită sau să respingă cererea de pensionare, soluţia acesteia putând fi

contestată potrivit procedurii reglementată de lege.

27

Pe cale de consecinţă, petitul având ca obiect obligarea casei teritoriale de pensii la

acordarea pensiei, cu valorificarea tuturor înscrisurilor depuse la dosarul de pensionare,

este prematur formulat atât timp cât această instituție nu s-a pronunţat asupra cererii de

pensionare, dispunând admiterea sau respingerea cererii de pensionare.

Astfel, casa teritorială de pensii poate fi obligată, în cazul unui refuz nejustificat de

rezolvare a unei cereri de pensionare, doar la soluţionarea cererii de pensionare, iar nu la

acordarea pensiei solicitate.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 886 din 23 iunie

2016, dr. C.P.)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub nr. 3322/115/24.11.2015,

reclamantul G.C. a chemat în judecată pârâta C.J.P. Caraş-Severin solicitând instanţei ca, prin

hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să oblige pârâta: să reia în lucru dosarul de

pensionare suspendat, să finalizeze dosarul de pensionare depus la Casa Judeţeană de Pensii

Caraş Severin, conform cererii nr. 262445/3 noiembrie 2014, şi să-i acorde pensia la care are

dreptul, cu valorificarea înscrisurilor anexate la cererea de pensionare.

Prin sentinţa civilă nr. 155/16 februarie 2016, tribunalul a admis acţiunea

reclamantului şi a obligat pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş Severin să emită pe seama

reclamantului G.C. o decizie de pensionare.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamantul a formulat

prezenta acţiune, ca urmare a refuzului acesteia de a dispune pensionarea sa.

În aceste condiţii, potrivit art. 153 din Legea nr. 263/2010, republicată, instanţa de

fond a apreciat că această cauză este un conflict de drepturi de asigurări sociale, care a luat

naştere ca urmare a neemiterii de către pârâtă a unei decizii de pensionare.

Reclamantul a formulat o cerere, înregistrată la data de 03.11.2014, prin care a

solicitat instituţiei pârâte să-i acorde drepturile de pensie potrivit Legii nr. 263/2010.

În conformitate cu art.106 alin.(1) din Legea nr. 263/2010: „admiterea sau respingerea

cererii de pensionare se face prin decizie emisă de casa teritorială de pensii, în termen de 45

de zile de la data înregistrării cererii”.

Potrivit alin.(2) al aceluiaşi articol, „Decizia prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă

temeiurile de fapt şi de drept în baza cărora se admite sau se respinge cererea de pensionare”.

Mai mult, conform art.106 alin.(4) „Decizia casei teritoriale de pensii se comunică

persoanei care a solicitat pensionarea, în termen de 5 zile de la data emiterii”.

Astfel, în speţă, prima instanţă a apreciat că împrejurarea de a nu beneficia de o

decizie de pensionare de admitere sau de respingere, în condiţiile în care reclamantul a

solicitat acest lucru, iar termenul legal de emitere a unei decizii de pensionare a fost depăşit,

nu poate fi imputat acestuia, mai ales că eliberarea acesteia revine pârâtei C.J.P. Caraş-

Severin, care este competentă, potrivit legii, să emită un astfel de act.

În drept, s-au aplicat dispoziţiile art. 106 alin. (1) – (4) din Legea nr. 263/2010.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, a declarat apel

C.J.P.Caraş-Severin, prin care a solicitat admiterea apelului şi anularea sau schimbarea

hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii reclamantului.

28

În motivarea cererii de apel, se invocă nulitatea hotărârii apelate, deoarece a fost

comunicată fără a fi semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier, cerinţă

obligatorie înaintea comunicării, conform art. 426 alin. (3) şi art. 427 alin. (1) fraza a doua din

Codul de procedură civilă.

Apelanta apreciază că termenii de copie şi fotocopie au acelaşi înţeles şi că art. 427

alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă este clar: comunicarea copiei hotărârii se va

face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii, iar nu înainte, cum

greşit a procedat instanţa de fond, ceea ce face aplicabilă sancţiunea prevăzută de art. 174 şi

următoarele raportat la art. 405 din Codul de procedură civilă.

Totodată, consideră că instanţa de contencios administrativ este competentă să

soluţioneze cauza, deoarece acţiunea este îndreptată împotriva refuzului de soluţionare a

cererii, instanţa de fond reţinând greşit că obiectul cauzei îl reprezintă contestaţie împotriva

deciziei de pensionare.

Sub aspectul fondului, arată că în mod eronat a dispus prima instanţă obligarea ei la

emiterea unei decizii de pensionare. SC F. SA Caransebeş nu este o unitate minieră şi nu se

regăseşte în lista unităţilor prevăzute de art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 1025/2003. La

parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş se află în curs de soluţionare un dosar penal

privind cercetarea aspectelor semnalate de pârâtă, context în care procesul trebuie suspendat,

nu soluţionat.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466-482 coroborate cu cele ale art. 453, art. 426

alin. (3), art. 427 alin. (1) şi ale art. 538 din Codul de procedură civilă, art. 41 alin. (2), art. 42

alin. (1) pct. 2 şi 13, art. 43, art. 54 şi art. 129-130 din Codul de procedură civilă.

La apel, s-au anexat: împuternicire de reprezentare nr. 13143/DE-CJ-12296/127 din 7

aprilie 2016, denunţul nr. 13004/CJ din 23 decembrie 2015 şi certificatul ORC nr. 8077/5

iunie 2015 privind SC F. SA.

Reclamantul-intimat G.Co. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

apelului ca neîntemeiat, arătând că, potrivit art. 426 alin. (3) din Codul de procedură civilă,

hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar spre a se asigura comunicarea

acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral.

Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată şi

de grefierul de şedinţă, cerinţe ce au fost respectate în speţă.

În mod corect, prin raportare la prevederile art. 106 din Legea nr. 263/2010, prima

instanţă s-a declarat competentă să soluţioneze cauza, scopul urmărit de reclamant fiind

emiterea unei decizii în baza căreia să încaseze pensia.

Pârâta nu se poate prevala de formularea unei plângeri penale pentru a tergiversa

soluţionarea dosarului de pensionare, iar situaţia SC F. SA trebuie analizată prin raportare la

anul 2001.

Prin răspunsul la întâmpinare, pârâta-apelantă reia susţinerile din cererea de apel

privind neîncadrarea activităţii reclamantului în condiţii speciale şi necesitatea suspendării

cauzei până la soluţionarea plângerii penale.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat apelul întemeiat, cu

următoarea motivare:

Susţinerile pârâtei apelante privind nulitatea hotărârii sunt neîntemeiate.

29

Conform prevederilor art. 426 alin. (6) din Codul de procedură civilă, hotărârea se va

întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt

se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei.

Art. 427 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede comunicarea hotărârii, în

copie, de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii.

Verificând dosarul cauzei, instanţa de apel a constatat că hotărârea este semnată de

membrii completului de judecată şi de grefier, iar copia hotărârii a fost semnată pentru

conformitate de grefier.

Dispoziţiile legale nu prevăd comunicarea unei fotocopii după hotărâre, ci a unei copii,

iar susţinerile pârâtei privind comunicarea hotărârii înainte de semnarea ei nu sunt susţinute

de nicio probă.

În mod corect prima instanţă s-a declarat competentă să soluţioneze cauza.

Art. 152 din Legea nr. 263/2010 prevede că jurisdicţia asigurărilor sociale se

realizează prin tribunale şi curţi de apel, iar art. 153 alin. (1) litera f) din Legea nr. 263/2010

dispune că tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind refuzul nejustificat de

rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale, cum este cazul în speţă.

Jurisdicţia asigurărilor sociale, indiferent de obiectul litigiului, se realizează de către

completele specializate în asigurări sociale.

Sub aspectul fondului, în mod corect a reţinut prima instanţă refuzul nejustificat al

pârâtei de soluţionare a cererii de pensionare a reclamantului, înregistrată la C.J.P. Caraş-

Severin sub nr. 262445/3.11.2014.

Art. 106 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 impunea ca admiterea sau respingerea cererii

de pensionare să se facă prin decizie emisă de Casa Teritorială de Pensii, în termen de 45 de

zile de la data înregistrării cererii.

Motivul invocat de pârâtă cu privire la formularea unui denunţ penal legat de

adeverinţa de grupă de muncă eliberată de SC F. SA nu constituie un refuz justificat de

soluţionare a dosarului de pensionare, mai ales că denunţul penal este formulat la mai mult de

un an de la depunerea cererii de pensionare.

În mod greşit, însă, prima instanţă a obligat pârâta la emiterea unei decizii de

pensionare.

Urmare a analizării înscrisurilor anexate cererii de pensionare, pârâta poate, potrivit

art. 106 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, să admită sau să respingă cererea de pensionare,

soluţia acesteia fiind supusă procedurii de contestare prevăzută de art. 149 şi următoarele din

Legea nr. 263/2010.

Este adevărat că, prin acţiune, reclamantul a solicitat să fie obligată pârâta să-i acorde

pensia la care are dreptul cu valorificarea tuturor înscrisurilor depuse la dosarul de pensionare,

însă aceste capete de cerere sunt premature atâta timp cât pârâta nu s-a pronunţat în nici un fel

în sensul admiterii/respingerii cererii de pensionare, iar dispoziţiile Legii nr. 263/2010 prevăd

o procedură administrativă de soluţionare/contestare care trebuie parcursă.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă,

instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat

pârâta C.J. P. Caraş-Severin să soluţioneze cererea de pensionare formulată de reclamant, în

condiţiile art. 106 din Legea nr. 263/2010, respingând celelalte pretenţii ale reclamantului ca

prematur formulate.

30

7. Pensie de invaliditate. Stabilirea stagiului complet de cotizare pentru

identificarea pensionarilor de invaliditate în cazul cărora nu mai este necesară

revizuirea medicală

Legea nr. 263/2010: art. 49 alin. (1) şi alin. (4), art. 79 alin. (1) lit. c)

Perioadele asimilate stagiului de cotizare se valorifică doar pentru obţinerea

prestaţiilor de asigurări sociale. Acestea nu se iau in considerare la stabilirea existenţei

stagiului complet de cotizare pentru a se identifica pensionarii de invaliditate care nu mai

sunt supuşi revizuirii medicale, întrucât au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta

standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare conform legii.

(Secţia Litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 450 din 7 aprilie

2016, dr. C.P.)

Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Caraş Severin sub nr. 2242/115/2015,

reclamantul B.P.N. a chemat în judecată pe pârâta C.J.P. Caraş-Severin solicitând instanţei

ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze decizia medicală asupra

capacităţii de muncă nr. 63/18 iunie 2015 şi să emită o nouă decizie medicală asupra

capacităţii de muncă prin care să fie menţinut gradul II de invaliditate.

Ulterior, reclamantul a precizat că îşi menţine contestaţiile împotriva deciziei medicale

asupra capacităţii de muncă nr. 1386/27 februarie 2015, emisă de C.T.P. Caraş-Severin –

C.E.M.C.M. Caransebeş, şi deciziei nr. 217141/19 iunie 2015, emisă de pârâtă, şi recalcularea

pensiei conform principiului contributivităţii, el fiind retribuit după realizări, iar CAS-ul fiind

achitat în funcţie de toate realizările.

Prin sentinţa civilă nr. 2875/27 noiembrie 2015, prima instanţă a admis în parte

contestaţia, a anulat decizia asupra capacităţii de muncă nr. 63/18 iunie 2015, emisă de

C.N.P.P. – INEMRCM Caransebeş – C.M.C. Timişoara, a anulat decizia medicală asupra

capacităţii de muncă nr. 1386/27 februarie 2015, emisă de C.E.M.C.M. Caransebeş din cadrul

C.J. P. Caraş-Severin, a anulat decizia nr. 217141/19 iunie 2015 privind acordarea pensei de

invaliditate – modificare, emisă de pârâta C.J.P. Caraş-Severin, şi a respins celelalte pretenţii

ale reclamantului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, cele trei

decizii au fost contestate în termenul prevăzut de lege.

Reclamantul B.Pe.N. a beneficiat de pensie de invaliditate gradul II, în baza Deciziei

Medicale asupra Capacităţii de Muncă nr. 412/30.11.2004.

Urmare a revizuirii medicale, prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr.

1386/27.02.2015, emisă de C.E.M.C.M. Caransebeş din cadrul C.J.P. Caraş-Severin,

reclamantului i s-a schimbat gradului II de invaliditate în gradul III de invaliditate.

Această decizia a fost contestată, iar prin Decizia medicală asupra capacităţii de muncă

nr. 63/18.06.2015, emisă de C.N.P.P. – I.N.E.M.R.C.M. – C.M.C. Timişoara, s-a menţinut

31

aceeaşi stare de fapt, respectiv schimbarea gradului II de invaliditate în gradul III de

invaliditate.

În baza Deciziei medicale asupra capacităţii de muncă nr. 63/18.06.2015, emisă de

C.N.P.P. - I.N.E.M.R.C.M. – C.M.C. Timişoara, pârâta C.J.P. Caraş-Severin a emis Decizia

nr. 217141/19.06.2015 privind acordarea pensiei de invaliditate-modificare, prin care, urmare

a examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat sub nr. 85584/12.03.2015, în baza

Legii nr. 263/2010, a stabilit în favoarea reclamantului o pensie de asigurări sociale în

cuantum de 583 lei, începând cu data de 1.03.2015, cu motivarea: „trecere din gr. 2 în gr. 3 şi

stabilire debit”.

Împotriva Deciziei nr. 217141/19.06.2015 privind acordarea pensiei de invaliditate-

modificare, reclamantul a formulat contestaţie. Pârâta, considerând că s-a formulat tardiv

această contestaţie, nu a înaintat-o C.N.P.P. – C.C.C. în vederea soluţionării.

Nemulţumit de Decizia medicală asupra capacităţii de muncă nr. 63/18.06.2015, emisă

de C.N.P.P. - I.N.E.M.R.C.M. – C.M.C. Timişoara, reclamantul s-a adresat, în termenul legal

de 30 de zile de la comunicare, instanţei judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 71

alin. (9) din Legea nr. 263/2010, solicitând anularea acesteia, contestaţie ce constituie obiectul

prezentei cauze.

De asemenea, acesta a contestat şi Decizia nr. 217141/19.06.2015 privind acordarea

pensiei de invaliditate-modificare, emisă de pârâtă, solicitând şi recalcularea cuantumului

pensiei conform contributivităţii.

Prima instanţă a reţinut că din Decizia nr. 217141/19.06.2015 privind acordarea

pensiei de invaliditate-modificate rezultă că la data revizuirii medicale, prin Decizia nr.

1386/27.02.2015, reclamantul avea împlinită vârsta de 63 de ani şi 23 de zile, având realizat

stagiul total de cotizare de peste 35 de ani, compus din vechime realizată în câmpul muncii:

25 ani şi 11 luni, stagiu militar 1 an, 3 luni şi 23 zile şi 10 ani, 2 luni şi 25 de zile perioadă

asimilată.

În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 263/2010, în sistemul public de

pensii se asimilează stagiului de cotizare şi perioada necontributivă în care asiguratul a

beneficiat de pensie de invaliditate.

Conform Anexei nr. 5 la Legea nr. 263/2010, vârsta standard de pensionare, în cazul

reclamantului, este de 65 de ani, iar stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, astfel încât

prima instanţă a constatat că, la data revizuirii medicale, reclamantul avea, până la împlinirea

vârstei standard de pensionare, mai puţin de 5 ani, precum şi stagiul complet de cotizare.

În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art.

79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora nu mai sunt supuşi revizuirii

medicale pensionarii de invaliditate care au vârsta mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta

standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare, conform prezentei legi.

Cu privire la petitul privind obligarea pârâtei la recalcularea cuantumului pensiei,

conform contributivităţii, a constatat că acesta nu a fost dovedit prin niciun mijloc de probă.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, cel ce face o susţinere în

cursul procesului trebuie să o dovedească.

În termen legal, împotriva sentinţei civile menţionate mai sus, au declarat apel ambele

părţi.

32

Prin apelul declarat, reclamantul B.P.N. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei

apelate, în sensul admiterii şi a pretenţiilor privind diferenţele de pensie solicitate, arătând că,

prin decizia nr. 217141/19 iunie 2015, i-a fost diminuată pensia de la 691 lei la 583 lei,

această din urmă pensie fiindu-i achitată începând cu 1 martie 2015.

Astfel, se impune restituirea diferenţei de 108 lei lunar la zi şi recalcularea pensiei

conform principiului contributivităţii, deoarece de la angajare şi până la privatizare a fost

retribuit după realizări, iar salariile realizate au fost mult mai mari decât cele menţionate în

carnetul de muncă, fiind plătit şi CAS-ul aferent.

Prin apelul declarat, pârâta C.J.P. Caraş-Severin a solicitat schimbarea sentinţei

apelate, în sensul respingerii în totalitate a pretenţiilor reclamantului, susţinând că în mod

greşit prima instanţă a reţinut incidenţa art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, potrivit

cu care nu mai sunt supuşi revizuirii medicale pensionarii de invaliditate care au vârsta mai

mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de pensionare şi au realizat stagiile complete de

cotizare, conform prezentei legi.

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 82 alin. (1) din lege, conform cu care „La data

îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, pensia de invaliditate

devine pensie pentru limită de vârstă”.

Perioada de 10 ani, 2 luni şi 25 de zile în care reclamantul a fost încadrat în pensie de

invaliditate reprezintă stagiu asimilat şi se ia în calcul, ca vechime, doar la momentul

îndeplinirii vârstei standard de pensionare de 65 de ani.

Potrivit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, I.N.E.M.R.C.M. şi C.R.E.M.C.M. pot

convoca pentru expertizare pensionarul de invaliditate, concluziile expertizării fiind

obligatorii şi definitive.

Reclamantul B.P.N. a depus întâmpinare la apelul pârâtei, prin care a solicitat

respingerea acestuia ca neîntemeiat, arătând că în mod corect a procedat instanţa de fond la

anularea celor 3 decizii contestate, precum şi că îşi menţine motivele invocate în contestaţie şi

în propriul apel.

Pârâta a depus întâmpinare la apelul reclamantului, în care reia susţinerile din cererea

de apel privind corecta supunere a reclamantului la revizuirea medicală.

Aceeaşi poziţie, pârâta a exprimat-o şi prin răspunsul la întâmpinare, în care arată că

referirea la ucenicie din cererea de apel este rezultatul unei erori.

Reclamantul-apelant a depus răspuns la întâmpinare, în care arată că în mod corect a

reţinut instanţa de fond că nu se mai impunea să fie supus revizuirii medicale, deoarece

perioada în care a beneficiat de pensie de invaliditate reprezintă stagiu de cotizare asimilat.

Urmare a revizuirii medicale, i-a fost diminuată pensia cu 108 lei/lunar, sumă ce se

impunea a-i fi restituită. În mod greşit i s-au respins cererile de recalculare a pensiei potrivit

principiului contributivităţii, deoarece nu i s-a cerut să prezinte dovezi în acest sens.

Analizând apelul declarat de către pârâta C.J.P. Caraş-Severin prin prisma motivelor

de apel invocate şi a dispoziţiilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea

a apreciat apelul întemeiat, cu următoarea motivare:

În mod greşit a apreciat prima instanţă că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 79

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010 şi că reclamantul nu mai trebuia supus revizuirii

medicale periodice.

33

Art. 49 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 prevede că: „În sistemul public de pensii se

asimilează stagiului de cotizare şi perioadele necontributive, denumite în continuare perioade

asimilate, în care asiguratul: a) a beneficiat de pensie de invaliditate”, iar art. 49 alin. (4) din

Legea nr. 263/2010 dispune că: „perioadele asimilate prevăzute la alin. (1) se valorifică pentru

obţinerea prestaţiilor de asigurări sociale în condiţiile prevăzute de prezenta lege”.

Potrivit art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, „nu mai sunt supuşi revizuirii

medicale pensionarii de invaliditate care au vârsta mai mică de 5 ani faţă de vârsta standard de

pensionare şi au realizat stagiile complete de cotizare, conform prezentei legi”.

Cum din interpretarea art. 49 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 rezultă că perioadele

asimilate se valorifică doar pentru obţinerea prestaţiilor de asigurări sociale, înseamnă că

perioadele asimilate nu se iau in considerare atunci când se analizează stagiul complet de

cotizare pentru a se stabili aplicabilitatea art. 79 alin. (1) lit. c) din lege, acest stagiu complet

de cotizare fiind în cazul reclamantului de 35 de ani.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că reclamantul are doar un stagiu de

cotizare de 27 de ani, 7 luni şi 19 zile.

Nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

263/2010, în mod corect reclamantul a fost supus revizuirii medicale.

În ceea ce priveşte netemeinicia schimbării gradului de invaliditate din gradul II in

gradul III, reclamantul nu a administrat probe. Atât comisia iniţială, cât şi comisia de

contestaţii a stabilit, în urma examenului clinic şi al actelor medicale depuse la dosarul

medical, gradul III de invaliditate, grad ce nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea

a admis apelul declarat de către pârâtă şi a schimbat în totalitate sentinţa apelată, în sensul

respingerii în totalitate a acţiunii reclamantului.

Analizând apelul reclamantului prin prisma motivelor de apel invocate şi a

dispoziţiilor art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a apreciat

apelul neîntemeiat, cu următoarea motivare:

Drepturile de pensie ale reclamantului au fost diminuate ca urmare a modificării

gradului de invaliditate.

Decizia nr. 217141/19 iunie 2015 a fost emisă ca o consecinţă a modificării gradului

de invaliditate din gradul II in gradul III, celelalte date fiind preluate din dosarul iniţial de

pensie. Reclamantul nu a contestat deciziile anterioare de pensie şi nici nu a investit casa de

pensii cu o cerere de recalculare a pensiei în raport de alte venituri realizate şi nemenţionate în

carnetul de muncă, astfel că în mod corect prima instanţă a respins pretenţiile de recalculare a

pensiei în raport de principiul contributivităţii.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea

a respins apelul declarat de către reclamant ca neîntemeiat.