CURTEA DE APEL IAŞI - portal.just.roportal.just.ro/45/Documents/Decizii relevante/Decizii relevante...

CURTEA DE APEL IAŞICURTEA DE APEL IAŞI

Decizii relevanteDecizii relevante

Pronunţate în trimestrul al III-lea Pronunţate în trimestrul al III-lea

20082008

Cuprins

I. Secţia Civilă....................................................................................................................................5

1. Acţiune în grăniţuire. Reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (C.civ. art. 584)...............................................................................................................................52. Contract de vânzarecumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Bunacredinţă (C.civ. art. 948, art. 966, art. 968; Legea nr.10/2001, art. 2, art. 9; Legea nr. 7/1996 art. 31)........83. Contract de donaţie. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a donaţiei unui imobil, făcute statului. Calitate procesuală pasivă (Decretul nr. 478/1954; Decretul nr. 31/1954, art. 25; C.pr.civ., art. 4; Legea nr. 213/1968, art. 12; Legea nr. 215/2001, art. 19, art. 21 şi art. 38).....124. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene (Legea nr.248/2005, art.38; O.U.G. nr.105/2005 aprobată prin Legea nr.260/2005, Directiva nr.38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004)...........155. Acţiune pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene (Legea nr. 248/2005, art. 38; O.U.G. nr.10572005 aprobată prin Legea nr.260/2005, Directiva nr.38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004)...........................216. Acţiune în constatare. Admisibilitate (C.pr.civ. art. 111).........................................................247. Suspendarea judecăţii. Începerea urmăririi penale (C.pr.civ. art. 244 alin. 1 pct. 2; C.pr.pen. art. 19)...........................................................................................................................................28

II. Secţia Penală...............................................................................................................................32

1. Înlocuirea măsurii arestării preventive. Obligarea de a nu părăsi ţara. Temeiurile înlocuirii...322. Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 pct. 21 C.pr.pen. .....................................333. Mandat european de arestare. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Respingere (art. 81 lit. b din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată)...............................................................344. Mandat european de arestare. Insuficienţa informaţiilor comunicate de statul membru emitent. Respingere (art. 88 ind. 1 alin. 3; art. 88 alin. 2 lit.b; art.90 alin.7; art. 94 alin.2 din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată)..............................................................................................36

III. Secţia Comercială.....................................................................................................................38

1. Nemotivarea soluţiei. Consecinţe..............................................................................................382. Achitarea debitului în timpul judecăţii......................................................................................383. Achitarea debitului. Consecinţe................................................................................................38

IV. Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal..........................................................................41

1. Drepturi salariale ale funcţionarilor publici. Indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% lunar, solicitată de funcţionari din administraţia publică locală. Recunoaşterea dreptului (cu opinie separată).............................................................................................................................412. Funcţionar public poliţist. Destituire din funcţie emisă de şeful I.J.P. Sancţionare succesivă pentru aceeaşi faptă. Consecinţe...................................................................................................433. Funcţionar public. Decizie sancţiune disciplinară. Neindividualizarea „neglijenţelor” ce i se impută. Consecinţe........................................................................................................................464. Acţiune în rezilierea contractului de prestări servicii încheiat între organul administrativ şi o terţă persoană. Inadmisibilitate.....................................................................................................475. Acţiune în obligarea consiliului local a recunoaşte realizarea unui schimb de terenuri între reclamant şi municipiul Iaşi. Inadmisibilitate...............................................................................496. Acţiune în exercitarea controlului de legalitate al actelor administrative, exercitat de instituţia prefectului. Acordarea scutirilor la plata chiriei societăţilor comerciale, întrun contract de închiriere. Nelegalitate..................................................................................................................51

7. Anularea raportului de inspecţie fiscală emis de autoritatea administrativă locală. Încadrare eronată a unui teren în zona de impozitare. Suprafeţe ocupate cu reţele de telecomunicaţii, amplasate în subteran. Legislaţia aplicabilă..................................................................................538. Acţiune în anulare delegaţii avocaţi, cu despăgubiri. Inadmisibilitatea acţiunii.......................559. Achiziţii publice. Vicierea sistemului de evaluare a ofertelor. Consecinţe...............................57

V. Secţia pentru Cauze cu Minori şi Familie................................................................................59

1. Atribuţiile Direcţiei de Asistenţă Comunitară în aplicarea legislaţiei privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Distincţia între atribuţiile Direcţiei de Asistenţă Comunitară şi acelea stabilite pentru Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului..................592. Aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.......................................................................................................................603. Aplicarea art. 741 C.civ. şi art. 673 ind. 9 C.pr.civ. la formarea şi atribuirea loturilor la partaj. Criterii de atribuire........................................................................................................................614. Încălcarea dispoziţiilor art. 95 alin. 2 şi 3 C.pr.civ. Consecinţe................................................625. Cerere de revizuire. Cazul de revizuire de la art. 322 pct. 5 C.pr.civ. .....................................636. Infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 C.pen. Noţiunea de „întrebuinţare de violenţe sau ameninţări”....................................................................................................................................637. Aplicarea art. 100 C.pen. şi art. 72 alin. 1 C.pen. la stabilirea tratamentului sancţionator al inculpatului minor.........................................................................................................................64

VI. Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.........................................................66

1. Caracterul convenţiei de prestări servicii încheiată între asociaţia de proprietari şi administrator. Raporturi de muncă sau raporturi de locaţiune a muncii şi serviciului..................662. Obligaţia salariatului care a beneficiat de o formă de pregătire profesională plătită de angajator de a presta muncă în cadrul unităţii pe o perioadă de cel puţin trei ani de la data absolvirii cursurilor/stagiului. Competenţă...................................................................................723. Revocare din funcţie. Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă. Aplicarea dispoziţiilor art. 41 şi urm. din Codul muncii...............................................................................784. Aplicarea dispoziţiilor art. 14 ind. 1 din Legea nr.44/1994. Cuantumul rentei lunare cuvenite veteranilor de război decoraţi cu ordine şi medalii.......................................................................815. Acordarea tichetelor cadou prevăzute de art. 42 alin. 2 lit. b) din CCMUN pe anii 2007 2010 personalului din învăţământ .........................................................................................................826. Termenul de formulare a cererii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii. Aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. a) din Codul muncii ...................................................887. Aplicarea prevederilor art. 40 alin.4 din CCMUNN pe anii 20072010 personalului din învăţământul preuniversitar. Distincţia dintre salariul de bază minim brut pe ţară şi salariul de bază al funcţiei didactice prevăzut de art.48 alin. 1 din Legea nr.128/1997.................................908. Salarizarea personalului sanitar angajat cu contract individual de muncă la spitalele clinice. Condiţii de acordare a drepturilor băneşti la nivel clinic. Locul muncii ......................................94

4

Secţia Civilă Decizii relevante, Trimestrul al IIIlea – 2008

I. Secţia Civilă

1. Acţiune în grăniţuire. Reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 18/1991 (C.civ. art. 584)

Grăniţuirea reprezintă o operaţiune de delimitare, prin semne exterioare, a limitelor dintre două proprietăţi vecine. Fiind un atribut al dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, este imprescriptibil şi poate fi realizat doar în baza actelor de proprietate, întrucât are ca scop delimitarea proprietăţilor limitrofe.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 319 din 5 septembrie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 114 din 13 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Răducăneni a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii Z.D. şi Z.M. în contradictoriu cu pârâtul B.D. A fost stabilită linia de hotar între cele două proprietăţi în punctele 16, a, b, c conform planului de situaţie anexat raportului de expertiză, ce face parte din sentinţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 399 din data de 9 mai 2006, reclamanţii Z.D. şi Z.M. au chemat în judecată, personal la interogatoriu pe pârâtul B.D. pentru ca în contradictoriu cu acesta şi pe baza probelor administrate să se dispună grăniţuirea proprietăţilor aşa cum rezultă din hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile aflate la dosarul cauzei.

În motivarea acţiunii precizează reclamanţii că prin decizia civilă nr. 172/2002 a Curţii de Apel Iaşi sa anulat parţial titlul de proprietate nr. 63071/01.02.1994 emis de Comisia Judeţeană Iaşi de aplicare a Legii nr. 18/1991 pentru suprafaţa de 472 m.p. teren situat în intravilanul satul G., judeţul Iaşi, identificat cadastral în tarlaua 17, parcela 791, rămânândule în proprietate suprafaţa de 719 m.p.

Prin decizia nr. 173/2002, Curtea de Apel Iaşi a anulat parţial titlul de proprietate nr. 64164 din 21 aprilie 1997 prin care sa reconstituit dreptul de proprietate numitei P.V., a cărei moştenitoare este reclamanta Z.M., pentru suprafaţa de 1.188 m.p. teren situat în intravilanul satului G., identificat cadastral în tarlaua 17, parcela 7771, rămânândui în proprietate suprafaţa de 1442 m.p. teren.

Analizând probatoriul administrat instanţa a constatat că reclamantul este proprietarul suprafeţei de 1191 m.p., teren înscris în titlul de proprietate nr. 63071 din 1 februarie 1994, iar autoarea reclamantului are înscrisă în proprietate suprafaţa de 2610 m.p., fiind eliberat titlul de proprietate nr. 64164 din 21 aprilie 1997.

Aceste două suprafeţe de teren au fost diminuate cu suprafaţa de 472 m.p. prin decizia civilă nr. 172/2002 şi respectiv cu suprafaţa de 1188 m.p., prin decizia civilă nr. 173 a Curţii de Apel Iaşi.

Potrivit art. 584 Cod civil „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate”. Grăniţuirea constituie o operaţiune de delimitare, prin semne exterioare, vizibile, a limitelor dintre două proprietăţi limitrofe, pentru a se şti limitele fondului asupra căruia poartă dreptul de folosinţă a proprietarilor celor două fonduri.

Prin raportul de expertiză topometrică dispus şi efectuat în cauză de către expert sa stabilit că delimitarea suprafeţei de 472 m.p., din suprafaţa de 1191 m.p., conform deciziei civile nr. 172/2002, teren situat în tarlaua 17, parcela 791 şi a suprafeţei de 1.188 m.p. din suprafaţa de 2610 m.p. conform deciziei civile nr. 173/2002 a Curţii de Apel Iaşi, teren situat în tarlaua 17, parcela

5


777/1 se va face de punctele de contur 16, A, B, C, suprafaţa având amplasamentul între punctele 16, A, B, C, 13, 14, 15, 15 16, drept pentru care acţiunea a fost admisă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B.D. , criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 113 din 13 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi sa admis apelul formulat de pârâtul B.D. împotriva sentinţei civile nr. 114 din 13 martie 2007 pronunţată de Judecătoria Răducăneni, sentinţă pe care a schimbato în tot în sensul că a fost respinsă ca prematură acţiunea formulată de reclamanţii Z.D. şi Z.M. în contradictoriu cu pârâtul B.D.

În motivarea deciziei, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente.

Prin cererea introductivă reclamanţii intimaţi au solicitat grăniţuirea proprietăţii lor de cea a pârâtului apelant, proprietăţi stabilite prin decizia civilă nr. 172 din 30 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Iaşi şi decizia civilă 173 din 30 ianuarie 2002 a aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă 172/2002 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulat în parte titlul de proprietate nr. 63071/1994, titular fiind Z.D., pentru suprafaţa de 472 m.p. teren situat în T.17, P 791 intravilanul satului G.

Prin decizia civilă nr. 173/2002 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulat titlul de proprietate 64164 din 21 aprilie 1997 titular P.V. – pentru suprafaţa 1188 m.p. teren situat în satul G. T.17, P.7771.

Prin sentinţa civilă nr. 476/1992 a Judecătoriei Iaşi sa reconstituit dreptul de proprietate pârâtului B.D. şi numiţilor B.A., B.Ag., C.A. asupra suprafeţei de 0,48 ha teren în comuna G. (C.), sentinţă depusă la dosarul de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 5284 din 10 iunie 1992 a Judecătoriei Iaşi a fost reconstituit dreptul de proprietate aceloraşi petenţi pentru suprafaţa de 4,39 ha teren comuna G.

La efectuarea expertizei, au fost avute în vedere cele două titluri de proprietate ale reclamanţilor intimaţi şi deciziile curţii de apel. Pârâtul apelant nu a prezentat nici un act de proprietate. Expertul a delimitat astfel doar proprietatea reclamanţilor.

În apel, sau efectuat demersuri pentru identificarea titlului de proprietate al pârâtului.

Prin adresa nr. 48/2008 a Primăriei G. sa comunicat faptul că pârâtulapelant nu este beneficiarul nici unui titlu de proprietate deoarece a refuzat semnarea fişei de punere în posesie.

Este adevărat că dreptul său de proprietate este recunoscut prin cele două hotărâri judecătoreşti. Nu este stabilit însă amplasamentul terenului respectiv; procedura de reconstituire a dreptului de proprietate nefiind finalizată conform Legii 18/1991 şi H.G. 890/2005.

Urmează ca pârâtul să fie pus în posesie cu terenul respectiv, să se întocmească procesul verbal în acest sens şi să i se elibereze titlul de proprietate conform art. 33 şi urm. H.G. 890/2005.

Atât timp cât aceste operaţiuni specifice nu au fost efectuate, grăniţuirea nu poate fi realizată. Art. 584 Cod civil dispune: „Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa”.

Este vorba, aşadar, despre doi proprietari, ale căror suprafeţe de teren se învecinează.

Grăniţuirea poate fi realizată doar în baza actelor de proprietate ale ambelor părţi, acte ce atestă atât dreptului de proprietate cât şi amplasamentul obiectului dreptului.

Grăniţuirea în sine presupune despărţirea prin hotar a două proprietăţi şi nu doar stabilirea limitelor unei proprietăţi.

Instanţa de fond a stabilit doar limitele proprietăţilor reclamanţilor ceea ce nu echivalează

6


cu stabilirea hotarului între două proprietăţi alăturate.

În situaţia în care reclamanţii consideră că pârâtul le încalcă dreptul de proprietate, au la dispoziţie acţiunea în revendicare.

În raport de aceste considerente, Tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia prematurităţii formulării acţiunii. La acelaşi termen din 16 ianuarie 2008, a mai fost invocată excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive.

Sa apreciat însă prioritară soluţionarea excepţiei prematurităţii formulării acţiunii atât timp cât pârâtului nu ia fost emis titlul de proprietate şi nu se poate stabili cu certitudine numărul beneficiarilor.

Potrivit acestor aspecte, apelul a fost admis şi conform art. 296 Cod procedură civilă, a fost schimbată în tot sentinţa instanţei de fond.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii Z.D. şi Z.M., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi situaţia de fapt atunci când a considerat că acţiunea în grăniţuire ar fi prematură întrucât procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pe numele apelantului nu a fost finalizată.

Consideră recurenţii că instanţa ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor posibilitatea suspendării judecăţii şi nu să respingă acţiunea ca prematur introdusă.

Refuzând amplasamentul propus şi refuzând procesulverbal de punere în posesie, apelantul a dovedit că este de reacredinţă, condiţii în care instanţa a „legalizat” comportamentul abuziv al apelantului care îi profită starea de incertitudine creată.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că la dosarul cauzei există două hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat din care rezultă atât calitatea de proprietar al apelantului, cât şi amplasamentul terenului său, astfel încât excepţia invocată şi admisă de către instanţa de apel este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări juridice nelegale a actului juridic dedus judecăţii. Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Intimatul B.D. a formulat în termenul procedural întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului întrucât motivele prezentate de reclamanţi nu pot constitui temei pentru modificarea deciziei atacate.

Neemiterea titlului de proprietate atrage imposibilitatea delimitării celor două proprietăţi învecinate, iar dacă reclamanţii ar considera că dreptul lor de proprietate ar fi încălcat ar putea promova o acţiune în revendicare.

Consideră intimatul că decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, drept pentru care a solicitat respingerea recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului raportat la motivele de recurs învederate şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că recursul formulat este neîntemeiat având în vedere următoarele considerente:

Articolul 584 Cod civil stipulează că „orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa …”. Din conţinutul textului rezultă că prin acţiunea în grăniţuire orice proprietar poate să obţină determinarea prin hotărâre judecătorească a limitelor dintre proprietăţi şi stabilirea traseului real pe care trebuie să îl urmeze hotarul.

Cum grăniţuirea presupune delimitarea prin semne exterioare a două proprietăţi vecine, ce aparţin unor titulari diferiţi, în cadrul acţiunii în grăniţuire instanţa are datoria să determine

7


întinderea celor două fonduri învecinate şi să stabilească limita de hotar pe toată întinderea ei.

În speţă, instanţa de apel în mod corect a avut în vedere că stabilirea liniei de hotar ce presupune acţiunea în grăniţuire nu poate fi realizată atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii învecinate cu a sa.

Este adevărat că prin decizia civilă nr. 476/1992 a Judecătoriei Iaşi şi respectiv sentinţa civilă nr. 5284 din 10 iunie 1992 a Judecătoriei Iaşi, sa reconstituit dreptul de proprietate în favoarea numiţilor B.D., B.A., B.Ag. şi C.A. cu privire la suprafaţa de 0,48 ha teren şi respectiv de 4,39 ha teren situate pe raza comunei G., judeţul Iaşi.

Cu toate acestea, cum judicios reţine şi instanţa de apel, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost finalizată conform dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi a H.G. nr. 890/2005, în sensul că nu sa realizat punerea în posesie şi eliberarea titlului de proprietate pe numele persoanelor cărora lea fost reconstituit dreptul de proprietate.

Cum prin grăniţuire se determină cu precizie suprafeţele de teren ale celor două fonduri vecine şi întrucât nu se poate determina, individualiza suprafaţa de teren învecinată cu cea a reclamanţilor, în mod legal şi cu respectarea dispoziţiilor inserate în materia grăniţuirii, instanţa de apel a concluzionat asupra prematurităţii acţiunii atâta timp cât delimitarea proprietăţilor şi stabilirea traseului de hotar nu se poate face în lipsa determinării amplasamentului şi a individualizării terenului învecinat cu cel al reclamanţilor.

Drept urmare, constatânduse că instanţa de apel a efectuat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale consemnate în cauză, definind judicios actul juridic dedus judecăţii, sa constatat că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă nu îşi găsesc aplicabilitatea, astfel încât recursul formulat de reclamanţi, sa vădit a fi nefondat şi drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă a fost respins ca atare.

2. Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Buna-credinţă (C.civ. art. 948, art. 966, art. 968; Legea nr.10/2001, art. 2, art. 9; Legea nr. 7/1996 art. 31)

Bunacredinţă se analizează în raport cu momentul încheierii contractului de vânzarecumpărare şi presupune convingerea părţilor contractante că au dreptul, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată să încheie actul juridic. Notarea în cartea funciară a hotărârii judecătoreşti prin care se restituie terţuluireclamant un imobil preluat abuziv de stat în temeiul Legii nr. 10/2001, ce are un alt amplasament decât cel ce este obiect al vânzării, nu înlătură bunacredinţă a părţilor contractante.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 302 din 9 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr.7010 din 11 iunie 2007, Judecătoria Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamantului, excepţii invocate de către pârâţi.

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul N.Gh. în contradictoriu cu pârâţii: O.B.C. şi O.R. , SC „N.M.” SRL.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Prin depunerea sentinţei civile nr.325/2004 definitivă, reclamantul a făcut dovada unui interes în promovarea prezentei cauze.

Pe fondul cauzei, sa reţinut că reclamantul a solicitat nulitatea unui act de vânzarecumpărare încheiat între pârâţii O. în calitate de vânzători şi pârâta SC „N.M.” SRL în calitate de

8


cumpărătoare.

Reclamantul nu a făcut dovada cauzei ilicite a contractului de vânzarecumpărare a cărui nulitate se solicită.

Sa reţinut că reclamantul nu a făcut dovada vreunui motiv de nulitate absolută sau relativă a contractului de vânzarecumpărare autentificat la biroul notarial sub nr.1705 din 30 septembrie 2005.

Împotriva sentinţei civile nr.7010 din 11 iunie 2007 a Judecătoriei Iaşi a formulat apel N.Gh.

Prin decizia civilă nr.209 din 19 martie 2008, Tribunalul Iaşi a respins apelul declarat de reclamantul N.Gh. împotriva sentinţei civile nr.7010 din 11 iunie 2007 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care a menţinuto.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că apelantul nu a făcut dovada existenţei fraudei la lege. Apelantul a invocat în dovedirea dreptului său de proprietate sentinţa civilă nr.325 din 7 mai 2004 a Tribunalului Iaşi irevocabilă, prin care sa stabilit obligaţia de restituire de către SC „A.B.” SA Iaşi a suprafeţei de 2,14 ha. teren situat în parcela 6854, tarlaua 166.

Există diferenţă de amplasament între terenul ce urma a fi restituit şi cel cumpărat de intimaţi. Abia prin decizia civilă nr.2080 din 16 noiembrie 2007 a Tribunalului Iaşi sa stabilit că parcela 6854 din tarlaua 165 este aceeaşi cu cea din tarlaua 166. Nu se poate reţine nici cauza ilicită a acestui contract de vânzarecumpărare, neexistând o probă în acest sens. În ceea ce priveşte reauacredinţă a intimaţilor, întemeiată pe lipsa de diligenţă a acestora pentru a afla situaţia reală a terenului şi existenţa vânzărilor succesive, tribunalul a constatat că aceasta este nedovedită.

Chiar O.C.P.I., cu adresa nr.13864 din 12 iunie 2006, precizează că cele două suprafeţe de teren nu se suprapun ca numere de parcele, nici ca amplasament. Ca atare, intimaţii sau adresat pentru informaţii cu privire la situaţia juridică a terenului autorităţii celei mai pertinente, respectiv O.C.P.I. Iaşi.

Sa mai reţinut bunacredinţă a intimaţilor în baza art.31 din Legea nr.7/1996.

Împotriva deciziei civile nr.209 din 19 martie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat recurs N.Gh., criticând decizia recurată pentru următoarele motive:

instanţa a aplicat greşit dispoziţiile Legii cadastrului nr.7/1996 art.31, reţinând buna credinţă a intimaţilor, considerând că toate sesizările recurentului la sistarea vânzării şi suprapunere de amplasament nu au relevanţă şi nici opozabilitatea dreptului recurentului notat în cartea funciară;

titlul intimaţilor nu este în concordanţă cu situaţia juridică reală a terenului, aceştia tranzacţionând teren în parcela 6854 tarla 165, deşi terenul se regăseşte în sectorul cadastral T 166.

sa constatat nul titlul de proprietate emis pe teren lui V.V., persoana de la care provine terenul;

notarea dreptului dobândit prin sentinţa civilă nr.325/2004 a Tribunalului Iaşi ia conferit calitatea de proprietar al bunului şi sa adus la cunoştinţă că imobilul era revendicat şi are semnificaţia asumării riscului cumpărării unui bun litigios, ceea ce înlătură buna credinţă a cumpărătorului. SC „N.M.” SRL şia asumat riscul desfiinţării dreptului său de proprietate asupra imobilului în funcţie de soarta procesului de revendicare, proces care la 30 septembrie 2005 se afla în faza de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Faptul că intimaţii au avut concursul notarului la „verificările” situaţiei juridice a terenului, nu îi scuteşte de obligaţia de informare din toate sursele pe care le aveau la dispoziţie pentru a lua o

9


decizie de achiziţionare corectă, fără a încălca dreptul de proprietate al reclamantului.

vânzările succesive sunt motive temeinice de a pune sub semnul întrebării buna credinţă a intimaţilor, mai ales că sunt celelalte elemente de publicitate care fac să le fie opozabil dreptul reclamantului;

recurentul avea calitatea de proprietar al terenului în baza sentinţei civile nr.325/2004 a Tribunalului Iaşi, terenul era indisponibilizat şi nu putea face obiectul unor vânzări până la soluţionarea litigiului, există neconcordanţă între situaţia juridică reală şi înscrierile din Cartea funciară, ceea ce înseamnă că actul de vânzarecumpărare din 30 septembrie 2005 este lovit de nulitate absolută;

prin încălcarea normelor imperative ce indisponibilizau terenul, art.9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire;

articolul 21 din Legea nr. 10/2001 stabileşte sub sancţiunea nulităţii absolute că este interzisă înstrăinarea, concesionarea imobilelor – terenuri sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi;

din anul 2001 notificarea adresată Primăriei Municipiului Iaşi care a direcţionato la I.A.S. „B.” a dus la indisponibilizarea terenului în litigiu, iar la 7 noiembrie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat irevocabil asupra dreptului de proprietate pe terenul din parcela 6854/zona Bucium a municipiului Iaşi.

Recursul formulat este neîntemeiat.

Prin acţiunea civilă înregistrată la nr.14356/2006 pe rolul Judecătoriei Iaşi, reclamantul N.Gh. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC „N.M.” SRL Iaşi, O.B.C. şi O.R. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzarecumpărare autentificat la biroul notarial sub nr.1705 din 30 septembrie 2005, pentru fraudă şi cauză ilicită.

Prin acest contract vânzătorii mai sus menţionaţi au vândut cumpărătoarei SC „N.M.” SRL Iaşi suprafaţa de 1.185,00 m.p. plus 81,72 m.p. teren situat în extravilanul municipiului Iaşi, zona „B.”, sector cadastral 165, înscris în cartea funciară nr.47958 a localităţii Iaşi.

Potrivit art.948 Cod civil condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.

Potrivit art.968 Cod civil cauza licită este aceea care nu este prohibită de lege sau contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.

Prin sentinţa civilă nr.325 din 7 mai 2004 a Tribunalului Iaşi definitivă prin decizia civilă nr.1831 din 14 decembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi a fost obligată S.C. „A.B.” SA Iaşi să îi restituie reclamantului suprafaţa de 2,14 ha teren situat în tarlaua 166, parcela 6854 din Şos. „B.” nr.7882 aflată în administrarea acesteia.

Examinând actul de vânzarecumpărare a cărui nulitate absolută se solicită pentru cauză ilicită şi întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa a constatat că actul juridic a fost încheiat la data de 30 septembrie 2005 cu respectarea legislaţiei în vigoare şi cu regulile de convieţuire socială.

Ca atare, nu se poate reţine că actul de vânzarecumpărare autentificat la biroul notarial sub nr.1705 sa întemeiat pe o cauză falsă ori ilicită sau obligaţia este fără cauză (art.996 Cod civil).

Motivul de nulitate absolută vizând frauda, care este o cauză de nulitate fie că este frauda la lege, fie că este vorba de fraudarea intereselor unor terţe persoane prin încheierea actului, în speţă

10


prin fraudarea intereselor reclamantuluirecurent.

În această situaţie, prin sancţiunea nulităţii care este o măsură ce tinde ca anumite efecte ale actului juridic să nu se producă, este ocrotită terţa persoană în frauda căreia a fost încheiat actul.

Recurentul N.Gh., prin recursul promovat, a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale Legii nr.7/1996, ale Legii nr.10/2001, intimaţii fiind de reacredinţă la încheierea actului de vânzarecumpărare încheiat.

Este adevărat că la data de 24 iunie 2005 recurentul a notat la cartea funciară sentinţa civilă nr.325/2004 prin care se dispunea către recurent restituirea unei suprafeţe de teren în tarlaua 166 parcela 6854 din Şos. „B.” de către SC „A.B.” SA Iaşi (în temeiul Legii nr. 10/2001).

Contractul de vânzarecumpărare a cărui nulitate se solicită de recurent, din 30 septembrie 2005 se referea la o suprafaţă de teren din extravilanul municipiului Iaşi zona „B.” număr cadastral 165.

Legal a reţinut tribunalul că între terenul ce urma a fi restituit reclamantului şi cel cumpărat de intimaţi era diferenţă de amplasament, fiind tarlale diferite.

De altfel, chiar O.C.P.I. prin adresa nr.13864 din 12 iunie 2006, deci ulterior încheierii contractului de vânzarecumpărare comunică că cele două suprafeţe de teren nu se suprapun ca numere de parcele, nici ca amplasament.

La momentul încheierii contractului de vânzarecumpărare terenul pe care lau cumpărat intimaţii nu era revendicat, nu era bun litigios conform O.C.P.I. Iaşi, nefiind necesare alte diligenţe din partea părţilor, cât timp terenul era intabulat în conformitate cu Legea nr. 7/1996.

Prin urmare, corect a fost reţinută bunacredinţă a intimaţilor raportat şi la dispoziţiile art.31 din Legea nr. 7/1996.

Împrejurarea că prin sentinţa civilă nr.8779 din 9 august 2007 a Judecătoriei Iaşi rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.2080 din 16 noiembrie 2007 a Tribunalului Iaşi sa dispus nulitatea parţială a titlului de proprietate nr.186666/2004 al lui V.V. (căruia i sa eliberat titlu de proprietate conform Legii nr.18/1991) cu privire la suprafaţa de 9838 m.p. tarlaua 165 parcela 6854, reţinânduse conform expertizei efectuate în cauză că tarlaua 165 este aceeaşi cu tarlaua 166, nu înlătură buna credinţă a intimaţilor (contractul acestora fiind încheiat cu 2 ani înainte).

Buna credinţă se analizează în raport cu momentul încheierii contractului şi presupune convingerea părţilor contractante că au dreptul, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, să încheie actul juridic de înstrăinare.

Din moment ce vânzarea terenului sa făcut cu respectarea legislaţiei în vigoare, iar sentinţa civilă nr.325/2004 a Tribunalului Iaşi se referea la tarlaua 166 – parcela 6854 şi titlul de proprietate emis lui V.V. în conformitate cu Legea nr.18/1991 se referea la tarlaua 165, prin sentinţa civilă nr.8779 din 9 august 2007 a Judecătoriei Iaşi sa stabilit că parcela 6854 din tarlaua 165 este aceeaşi cu cea din tarlaua 166, este lipsită de temei aserţiunea releicredinţe a cumpărătorului SC „N.M.” SRL Iaşi, fundamentată pe împrejurarea că aceasta a avut cunoştinţă că parcela 6854 din tarlaua 165 este aceeaşi cu cea din tarlaua 166.

Ca atare, din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezultă că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr.7/1996, Legii nr.10/2001, ale Codului civil la momentul încheierii contractului de vânzarecumpărare nr.1705 din 30 septembrie 2005, nedovedinduse reauacredinţă a părţilor contractante şi nici fraudarea intereselor reclamantului N.Gh.

Nici motivul de recurs referitor la vânzările succesive nu este întemeiat în condiţiile în care cauza ilicită nu există, iar operaţiunea juridică de încheiere a contractului din prezentul litigiu nu s

11


a dovedit a fi una speculativă.

De altfel bunacredinţă a părţilor face să fie inaplicabilă teza cauzei ilicite, determinată de convenţia frauduloasă a părţilor semnatare ale contractului de vânzarecumpărare.

În raport de toate aceste considerente şi de dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, recursul a fost respins.

3. Contract de donaţie. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a donaţiei unui imobil, făcute statului. Calitate procesuală pasivă (Decretul nr. 478/1954; Decretul nr. 31/1954, art. 25; C.pr.civ., art. 4; Legea nr. 213/1968, art. 12; Legea nr. 215/2001, art. 19, art. 21 şi art. 38)

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a donaţiei unui imobil făcut statului are ca scop aducerea imobilului donat în categoria celor preluate abuziv, definite astfel prin art. 2 lit. c) din Legea nr.10/2001.

Calitatea procesuală pasivă a părţilor indicate de reclamant, Statul român prin Ministerul Finanţelor, fie a unităţii administrativteritoriale ce are personalitate juridică, reprezentate de consiliile judeţene sau de consiliile locale, ce dau mandat scris preşedintelui consiliului judeţean, respectiv primarului, este determinată de natura juridică a imobilului, dacă aparţine domeniului public sau privat al statului ori domeniului public sau privat al unităţii administrativteritoriale.


Prin sentinţa civilă nr. 13.784 din 26.11.2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar, iar pe fond a fost admisă acţiunea reclamantei B.V. în contradictoriu cu Consiliul Local Iaşi şi Municipiul Iaşi prin Primar şi sa constatat nulitatea absolută a donaţiei autentificate sub nr. 6604 din 23.11.1978 la Notariatul de Stat Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţi este neîntemeiată.

A reţinut că potrivit art. 36 alin 1 din Legea nr. 215/2001, republicată, a administraţiei publice locale: „1) Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenta altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.” în timp ce aliniatul 2 lit. c al aceluiaşi articol stipulează : „2) Consiliul local exercita următoarele categorii de atribuţii: c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului”.

Potrivit art. 2 alin 2 din decretului nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului: „Donaţiunile oferite sfaturilor populare se accepta, după caz, de comitetul executiv al sfatului popular regional sau de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Capitalei Republicii Populare Romane.”

Din decizia nr. 655 din 28.07.1978 a Comitetul Executiv al Consiliului Popular Iaşi rezultă cu certitudine că se acceptă donaţia oferită de către B.Şt., Consiliului Popular al Municipiului Iaşi, fiind emisă în baza Decretului nr. 478/1954.

Ca atare, este necesar ca acţiunea în constatarea nulităţii actului de donaţie, să fie soluţionată în contradictoriu cu beneficiarul acesteia.

Aşadar, cum imobilul a fost donat de fapt Consiliului Popular al Municipiului Iaşi, care a şi preluat în administrare operativă acest imobil, este evident că, de fapt, imobilul a intrat în

12


patrimoniul municipiului, acesta fiind beneficiarul donaţiei.

Instanţa mai reţine că, potrivit legislaţiei în vigoare la data încheierii actului, nu se putea dona direct unităţii administrativ teritoriale, având în vedere că autonomia locală a fost introdusă prin Legea nr. 69/1991, iar în prezent este reglementată prin Legea nr. 215/2001 republicată, a administraţiei publice locale.

Nu în ultimul rând, din dispoziţiile art. 2 alin 2 din Decretului nr. 478/1954, redat anterior, rezultă că, de către Comitetul Executiv al Consiliului Popular erau acceptate doar donaţiunile oferite sfaturilor populare, deci unităţii administrativ teritoriale.

Aşadar, cum pârâtul Consiliul Local al Municipiului Iaşi are atribuţii imperative stabilite de lege şi administrează bunurile din domeniul public şi privat aparţinând unităţilor administrativ teritoriale respective, este evidentă identitatea între persoana acestuia şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.

Prin urmare acesta are calitate procesuală pasivă astfel încât instanţa a respins excepţia ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a constatat că acţiunea este întemeiată. A reţinut instanţa că art. 801 Cod civil stipulează: „Donaţiunea este un act de liberalitate prin care donatorul da irevocabil un lucru donatarului carel primeşte.”

Potrivit art. 948 pct. 4 Cod civil: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: (…) 4. o cauză licită”, în timp ce art. 966 din acelaşi act normativ arată că: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

Contract fiind, validitatea donaţiei trebuie examinată în raport cu îndeplinirea celor patru condiţii esenţiale prevăzute în art. 948 Cod civil, printre care este înscrisă cea privitoare la cauza licită.

Prin această perspectivă instanţa urmează să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 966 Cod civil, potrivit cărora obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect.

Cauza, în cazul contractului de donaţie, cuprinde, aşadar, în primul rând, voinţa de a dărui, „animus donandi”, şi apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără, însă, ca aceste elemente să poată fi separate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot.

Or, în cauză, din probatoriul administrat, a rezultat că actul de donaţie a fost făcut după instaurarea puterii comuniste, nu cu intenţia de a gratifica statul român, ci forţat de presiunile şi ameninţările la care era supus autorul reclamantei, atât la serviciu cât şi acasă.

Aşa fiind instanţa a admis acţiunea şi a constatat nulitatea actului de donaţie încheiat de autorii reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 299 din 21.04.2008 Tribunalul Iaşi a admis apelul pârâţilor Consiliul Local Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor a respins pe cale de excepţie acţiunea reclamantei.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că donaţia ce face obiectul litigiului a fost perfectată între autorii reclamantei şi Statul Român în calitate de donator.

A reţinut astfel instanţa de apel că, plecând de la această realitate, chiar dacă Consiliul Local este cel care administrează în prezent terenul în litigiu, calitatea de titular al dreptului de administrare a unui bun ce aparţine domeniului public sau privat al statului nui conferă acestuia legitimare procesuală.

13


Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, criticândo ca netemeinică şi nelegală.

A invocat recurenta că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu Consiliul Local al Municipiului Iaşi ar avea calitate procesuală pasivă în acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a donaţiei făcute de autorii săi.

A mai arătat recurenta că, aşa cum rezultă şi din Decizia nr. 655 din 28.07.1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Iaşi, acceptantul donaţiei a fost Consiliul Popular al Municipiului Iaşi, fapt pentru care se impune cu necesitate ca acţiunea în constatarea nulităţii acestei donaţii să se facă tot în contradictoriu cu acelaşi Consiliu Local.

În susţinerea argumentelor sale, recurenta a invocat şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia nr. 610 din 08 decembrie 2003, dată întro speţă similară, a stabilit în complet de 9 judecători că în asemenea cauze calitate procesuală pasivă are Consiliul Local şi nu Ministerul Finanţelor ca reprezentant al statului.

Recursul este fondat.

Curtea a constatat că instanţa de apel a admis în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor reţinând că donaţia a fost făcută statului român.

În ceea ce priveşte soluţionarea acestei excepţii trebuie însă nuanţat. Întradevăr, calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu cea de titular al dreptului, respectiv al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Pentru a determina în concret, la momentul actual, cine este beneficiarul donaţiei şi, ca atare, cine are calitatea de a sta ca parte în proces, trebuie să se aibă în vedere pe lângă legislaţia în vigoare la data realizării liberalităţii, împrejurările contemporane efectuării donaţiei şi normele legale în vigoare ce statuează asupra titularului dreptului de proprietate şi reprezentarea acestuia în instanţă.

Astfel, la data întocmirii actului de donaţie unicul titular al dreptului de proprietate socialistă de stat era statul socialist.

Datorită faptului că bunurile ce intrau în fondul unitar al proprietăţii socialiste, fără a ieşi din patrimoniul statului intrau şi în patrimoniul unităţilor administrativ – teritoriale de la acea vreme dar nu cu titlu de drept de proprietate ci pentru administrare directă, legiuitorul a prevăzut prin Decretul nr. 478 din 1954 că în cazul donaţiilor oferite statului acesta era reprezentat de consiliile populare.

Această formă de participare la încheierea unui act juridic civil este explicată tocmai de existenţa unui singur titular al dreptului de proprietate.

În prezent însă, ca efect al Legii nr. 213/1998 şi al Legii nr. 215/2001 ceşi găsesc fundament în normele constituţionale (art. 136) se face distincţie între dreptul de proprietate ce aparţine statului şi dreptul de proprietate ce aparţine municipiilor, oraşelor, comunelor.

În privinţa litigiilor ce privesc bunuri asupra cărora dreptul de proprietate aparţine statului, calitatea de parte în judecată o are Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor conform art. 12 alin. 5 din Legea nr. 213/1998 şi art. 3 pct. 56 din Hotărârea Guvernului nr. 208/2005.

În speţă însă terenul în litigiu situat în Iaşi, str. L., nr. 2, ce a făcut obiectul donaţiei se regăseşte în patrimoniul Municipiului Iaşi şi este inclus în categoria bunurilor ce fac parte din domeniul public de interes local conform art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Prin urmare, trebuie considerat, prin interpretarea conţinutului contractului din perspectiva

14


dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 şi art. 135 din Constituţia României că beneficiar al donaţiei este unitatea administrativteritorială – Municipiul Iaşi.

Terenul ce a făcut obiectul donaţiei se află, conform deciziei de acceptare a donaţiei în proprietatea Municipiului Iaşi şi este administrat de Consiliul Local al Municipiului Iaşi.

Astfel, au calitate procesualpasivă în acţiunea vizând desfiinţarea contractului de donaţie Municipiul Iaşi, reprezentat prin Primar şi Consiliul Local ca administrator.

În acest sens este şi decizia civilă nr. 610/08.12.2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de recurentă şi care a fost dată întro cauză având ca obiect constatarea nulităţii unei donaţii făcută statului unde în calitate de pârât figurează municipiul – calitate recunoscută implicit de instanţa supremă prin soluţionarea fondului.

Întrucât prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor instanţa de apel a lăsat nesoluţionat fondul cauzei, în baza dispoziţiilor art. 312 pct. 5 C.pr.civ. Curtea a admis recursul şi, casând decizia civilă nr. 299 din 21.04.2008 a Tribunalului Iaşi, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea în fond a apelului, aceleiaşi instanţe.

4. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene (Legea nr.248/2005, art.38; O.U.G. nr.105/2005 aprobată prin Legea nr.260/2005, Directiva nr.38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004)

Măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintrun stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.


Prin sentinţa civilă nr. 2100 din 14.11.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi sa respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Z.I.F.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Noţiunea de libertate a circulaţiei persoanelor având cetăţenia română (în speţă se pune problema restrângerii dreptului la libera circulaţie a unui cetăţean român) include în sfera sa următoarele componente:

dreptul cetăţeanului român de a circula liber pe teritoriul României;

dreptul cetăţeanului român de aşi stabili domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;

dreptul cetăţeanului român de a emigra întrun alt stat;

dreptul cetăţeanului român de a intra pe teritoriul României;

dreptul cetăţeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili întrun alt stat.

Dintre drepturile enumerate mai sus, în cauza de faţă este relevant doar ultimul, respectiv dreptul pârâtului de a părăsi teritoriul României pentru a pătrunde pe teritoriul Danemarcei (România devenind membră a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007 rezultă că, potrivit art. 52 din Legea nr. 248/2005, interdicţia la libera circulaţie poate fi teoretic impusă doar cu privire la teritoriul Statului Danemarcei).

15


Instanţa română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei eventuale astfel de măsuri.

Tocmai din acest motiv, se impune a fi examinată situaţia de fapt a pârâtului în raport de noua ordine juridică din România, determinată de aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

În ceea ce priveşte principiul de bază în materia liberei circulaţii a persoanelor având cetăţenia română, în prezent, atât legea internă, cât şi legislaţia comunitară stabilesc regula potrivit căreia dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art. 25 din Constituţia României, art. 18 din Tratatul CE, art. 4 din Directiva 2004/38/CE.

Cât priveşte excepţiile de la această regulă ele se regăsesc atât în cuprinsul legii interne – art. 38 şi 39 din Legea nr. 248/2005, cât şi în cuprinsul legislaţiei comunitare – art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Prin urmare, instanţa urmează să examineze în continuare următoarele chestiuni:

a) compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în ceea ce priveşte excepţia de la principiul libertăţii cetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul Danemarcei;

b) identificarea normei juridice aplicabile în ceea ce priveşte restrângerea dreptului la libera circulaţie;

c) aplicarea normei juridice aplicabile la situaţia de fapt din speţa de faţă;

Procedând la acest demers juridic instanţa reţine următoarele:

a) Cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în ceea ce priveşte excepţia de la principiul libertăţii cetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul Danemarcei instanţa constată următoarele:

Art. 38 lit. a din legea internă nr. 248/2005 prevede că „restrângerea dreptului la libera circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani …. cu privire la persoana care a fost returnată dintrun stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat”.

În schimb, art. 27 din Direcţia 2004/38/CE prevede că „statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice”.

După cum se observă, norma comunitară prevede în mod limitativ doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintrun stat pe baza unui acord de readmisie, fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

În acest condiţii, instanţa constată că norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, în raport cu categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară.

Consecinţa firească este aceea că norma internă este parţial incompatibilă cu norma comunitară, în ceea ce priveşte alte excepţii la libera circulaţie a persoanelor decât cele ce vizează

16


ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.

b) În ceea ce priveşte problema identificării normei aplicabile în cazul de faţă, respectiv norma internă sau norma comunitară, instanţa va face aplicarea principiilor dreptului comunitar, astfel cum au fost ele stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, reţinând că „atunci când dispoziţiile unei directive apar, din punctul de vedere al conţinutului lor, ca fiind necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi invocate, în absenţa unor măsuri de transpunere în termenul stabilit, împotriva oricărei dispoziţii de drept intern neconforme cu directiva sau dacă sunt de natură să definească drepturi pe care particularii pot să le invoce împotriva statului” (Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982, cauza Becker c. Finanzamt Munster – Innenstadt).

Examinând conţinutul dispoziţiilor art. 27 din Directivă instanţa constată că acestea stabilesc întrun mod precis şi lipsit de echivoc cele 3 excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.

De asemenea, examinând conţinutul Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, instanţa constată că România avea obligaţia ca până la data de 1 ianuarie 2007 să transpună dispoziţiile Directivei în dreptul intern, obligaţie ce nu a fost însă îndeplinită, Legea nr. 248/2005 nefiind până în prezent modificată şi armonizată cu dispoziţiile cuprinse în Directivă.

În aceste condiţii, instanţa va face aplicarea efectului direct al Directivei la situaţia de fapt din prezenţa speţă şi, în considerarea principiul supremaţiei dreptului comunitar, va constata că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la libera circulaţie a unui cetăţean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 şi urm. din Directivă.

c) În ceea ce priveşte aplicarea normei juridice comunitare la situaţia de fapt din speţa de faţă, instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea dreptului pârâtului la libera circulaţie pe teritoriul Danemarcei motivând cererea exclusiv pe considerentul că pârâtul a fost returnat de pe teritoriul acestui stat în baza unui acord de readmisie.

Aşa cum sa arătat mai sus, art. 27 din Directivă prevede situaţiile de excepţie în care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie, respectiv ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.

Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.

Prin raportare la dispoziţiile art. 27 din Directivă, instanţa apreciază că nici chiar simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legislaţia Danemarcei referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român (nerespectare care oricum nu a fost dovedită în cauză), nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru a se putea admite acţiunea de faţă.

Cu privire la eventuala incidenţă a dispoziţiilor art. 307 din Tratatul CE, instanţa reţine următoarele:

Potrivit acestui text de lege „Dispoziţiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate anterior intrării în vigoare a prezentului tratat între unul sau mai multe state, membre pe de o parte şi unul sau mai multe state terţe pe de altă parte.

17


În măsura în care aceste convenţii nu sunt compatibile cu prezentul tratat, statul sau statele membre în cauză recurg la toate mijloacele corespunzătoare pentru a elimina incompatibilităţile constatate. La nevoie, statele membre îşi acordă reciproc, sprijin în vederea atingerii acestui scop şi adoptă, dacă este cazul, o poziţie comună.

În aplicarea convenţiilor menţionate la primul paragraf, statele membre iau în considerare faptul că avantajele consimţite prin prezentul tratat de fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din instituirea Comunităţii şi, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituţiilor comune, de atribuirea de competenţe în favoarea acestora şi de acordarea aceloraşi avantaje de către toate celelalte state membre”.

Curtea Europeană de Justiţie a interpretat acest articol astfel: „instanţa naţională, atunci când sesizează existenţa unei incompatibilităţi între Tratat şi un acord bilateral, poate evita aceasta prin interpretarea acordului întro manieră cât mai largă şi în conformitate cu dreptul internaţional, în aşa fel încât interpretarea să fie congruentă cu dreptul comunitar” (Hotărârea Curţii din 18 noiembrie 2003, Budejovicky Budvar, narodni podnik c. Rudolf Ammersin GmbH).

În primul rând, instanţa constată că Acordul dintre România şi Danemarca privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 66/2000 nu reglementează obligaţii specifice în sarcina României privind luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor care au fost returnate din Danemarca.

Singura obligaţie esenţială asumată de România prin acest acord a fost aceia de a readmite cetăţenii săi care au fost îndepărtaţi de către regatul danez.

Chiar dacă ar fi existat o astfel de convenţie bilaterală prin care România şiar fi asumat obligaţia de a interzice libertatea de circulaţie unui cetăţean român pe teritoriul unui stat membru UE din care a fost îndepărtat o astfel de convenţie ar fi trebuit interpretată şi aplicată în sensul dispoziţiilor art. 234 alin. 3) din Tratat, respectiv prin apelarea la toate mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităţilor, ţinând cont că fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din Comunitate şi, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituţiilor comune.

Or, unul dintre aceste „mijloace” îl poate constitui chiar atitudinea instanţei de judecată care poate refuza aplicarea normelor incompatibile tratatului, atâta vreme cât statul nu şia îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în termen util pentru eliminarea unor astfel de incompatibilităţi.

Având în vedere aceste considerente, instanţa va respinge ca nefondată acţiunea.

Desigur, prezenta hotărâre nu afectează cu absolut nimic dreptul autorităţilor daneze de a aprecia necesitatea unei alte îndepărtări a pârâtului de pe teritoriul Danemarcei, această măsură urmând a fi luată probabil în raport de noua ordine juridică comunitară determinată de aderarea României la UE începând cu 1 ianuarie 2007. Este dreptul suveran al fiecărui stat de a decide dacă se impune sau îndepărtarea unui cetăţean de pe teritoriul său, iar o instanţă naţională dintrun alt stat nu poate cenzura sub nici o formă o astfel de decizie.

Însă, aşa cum sa arătat mai sus, decizia unui stat membru UE de a îndepărta un cetăţean al altui stat membru nu atrage, de drept, obligaţia acestuia din urmă de a lua măsuri de interzicere a libertăţii de circulaţie a cetăţeanului său. Cetăţeanul care este îndepărtat beneficiază de drepturile procedurale de a ataca în justiţie măsura, în faţa autorităţilor din statul care a dispus această măsură, acestea fiind suverane să decidă asupra necesităţii acesteia. Eventuala nerespectare a măsurii de către cetăţeanul îndepărtat poate atrage sancţiuni specifice din partea statului care la îndepărtat.

18


Statul al cărui cetăţean este îndepărtat nu poate îngrădi însă libertatea de circulaţie a acestuia (în sensul interzicerii de a părăsi ţara pentru a se reîntoarce pe teritoriul din care a fost îndepărtat) decât în situaţiile de excepţie prevăzute la art. 27 din Directivă şi care trebuie dovedite ca atare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticândo ca netemeinică şi nelegală. Susţine apelanta că în condiţiile existenţei principiilor preeminenţei dreptului comunitar şi al aplicării directe a acestuia, măsura restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate al unui cetăţean român, reglementată de art. 38 lit. „a” din Legea nr. 248/2005, este condiţionată de returnarea acelui cetăţean dintrun alt stat în baza unui acord de readmisie încheiat cu România cu acest stat, dacă acel cetăţean a încălcat legislaţia statului de unde a fost returnat.

Intimatul a fost returnat din Danemarca la data de 02 octombrie 2007, în baza acordului de readmisie încheiat cu acest stat, iar autorităţile române au luat act de măsura dispusă de statul străin, fără a putea cenzura returnarea intimatului, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a acestuia se justifică în cazul de faţă pentru apărarea ordinii, situaţie prevăzută printre cele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern.

Nu se poate susţine că măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a personalelor care au fost returnate dintrun stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat încalcă prevederile din Constituţie sau alte instrumente juridice internaţionale referitoare la dreptul de liberă circulaţie.

Pe de altă parte, România a negociat o perioadă de tranziţie de la 2 până la 7 ani, începând cu data aderării din 1 iulie 2007 la capitolul privind libera circulaţie a persoanelor, astfel că unele state membre pot să aplice restricţii pentru cetăţenii noilor state membre, pentru o perioadă de 2 ani după aderare, situaţie în care soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală.

Apelul este nefondat.

Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa de apel a reţinut că, prin acţiunea introductivă de instanţă, D.G.P. Bucureşti a solicitat respingerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Danemarca pe o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului Z.I.F. ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Danemarca la 02.10.2007 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu statul danez, în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. a Legea 248/2005, pârâtul fiind în culpă pentru nerespectarea condiţiilor de călătorie în străinătate, prin conduita sa aducând atingere imaginii şi intereselor României în raporturile cu Danemarca.

În dovedirea susţinerilor sale, reclamantul a depus la dosarul cauzei declaraţia dată de pârât la 24.04.2007 cu prilejul returnării sale din Danemarca în România şi talonul cu datele de identificare a pârâtului.

Se reţine că noţiunea de libertate a circulaţiei persoanelor având cetăţenie română include în sfera sa mai multe componente, în cauza de faţă având relevanţă doar cel referitor la dreptul cetăţeanului român de a părăsi teritoriul României pentru a circula sau a se stabili întrun alt stat.

România devenind membră a Uniunii Europene începând cu data de 01.01.2007, în mod corect instanţa de fond a analizat situaţia de fapt a pârâtului din cauză în raport de noua ordine juridică din România determinată de dobândirea calităţii de membru al U.E. a ţării noastre.

19


În atare condiţii, aplicabilitatea dispoziţiilor din legea internă se examinează prin raportare la normele comunitare cu privire la libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, compatibilitatea normei interne cu cea comunitară în ceea ce priveşte excepţia de la principiul libertăţii cetăţeanului român de a ieşi din ţară în scopul de a călători pe teritoriul Danemarcei şi identificarea normei juridice aplicabile în ceea ce priveşte restrângerea dreptului la liberă circulaţie (a cetăţeanului român) pentru speţa de faţă.

Potrivit art. 38 lit. a din Legea 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la persoana care a fost returnată dintrun stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

Art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE prevede că: „Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice".

Se observă astfel, că norma comunitară prevede în mod limitativ doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintrun stat pe baza unui acord de readmisie fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat.

Curtea Europeană de Justiţie în interpretarea dată art. 307 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene a statuat că: „instanţa naţională, atunci când sesizează existenţa unei incompatibilităţi între tratat şi un acord bilateral poate evita aceasta, prin interpretarea acordului întro manieră cât mai largă şi în conformitate cu dreptul internaţional, în aşa fel încât interpretarea să fie congruentă cu dreptul comunitar”.

Este de observat că Acordul dintre România şi Danemarca privind readmisia persoanelor aflate în situaţii ilegale ratificat prin Legea nr. 66/2000 nu reglementează obligaţii specifice în sarcina României privind luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor care au fost returnate din Danemarca.

În atare condiţii, decizia unui stat membru U.E. de a îndepărta un cetăţean al altui stat membru nu atrage de drept obligaţia acestuia din urmă de a lua măsuri de interzicere a libertăţii de circulaţie a cetăţeanului său.

Statul al cărui cetăţean este îndepărtat nu poate îngrădi însă libertatea de circulaţie a acestuia interzicerea de a părăsi ţara pentru a se întoarce pe teritoriul din care a fost îndepărtat decât în situaţiile de excepţie prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/3 8/CE şi trebuie dovedite ca atare pe deplin.

Faţă de toate aceste considerente, raportat la motivele de apel invocate şi care nu sunt fondate, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 Cod procedură civilă a fost respins apelul formulat de Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2100 din 14.11.2007 a Tribunalului Iaşi, pe care a menţinuto.

20


5. Acţiune pentru restrângerea dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene (Legea nr. 248/2005, art. 38; O.U.G. nr.10572005 aprobată prin Legea nr.260/2005, Directiva nr.38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004)

Restrângerea dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români în străinătate în statele membre ale Uniunii Europene este supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, care sunt de imediată aplicare.

Dispoziţiile Legii nr. 248/2005 se interpretează în acord cu legislaţia comunitară.


Reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte solicită restrângerea exercitării dreptului de liberă circulaţie în Franţa, pe o perioadă de 3 ani, a pârâtei M.P.

Se susţine că la data de 20.04.2008, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu Republica Franceză, aprobat prin H.G. nr. 278/1994, pârâta a fost returnată, întrucât se afla întro situaţie nelegală pe teritoriul acelui stat.

Se invocă faptul că măsura returnării sa dispus de autorităţile franceze, pentru că pârâta nu a respectat legislaţia acestui stat.

Prin documentele internaţionale la care România este parte, se arată în sesizare, cetăţenii români care circulă în străinătate au obligaţia de a nu desfăşura activităţi care să compromită imaginea României ori obligaţiile asumate de a respecta legislaţia statului în care se află, scopul pentru care li sa acordat dreptul de a intra şi a rămâne pe teritoriul statului gazdă.

În drept, sunt invocate dispoziţiile Legii nr. 248/2005 şi ale Codului de procedură civilă.

Tribunalul Iaşi prin sentinţa civilă nr. 903 din 18 iunie 2006 respinge sesizarea.

În soluţionarea cauzei, tribunalul a apreciat necesitatea restrângerii dreptului la liberă circulaţie a pârâtei, cetăţean român şi cetăţean al Uniunii Europene prin raportare la situaţia de fapt dovedită la noua ordine juridică din România determinată de aderarea la Uniunea Europeană la 01.01.2007.

Astfel, în cuprinsul sentinţei sunt prezentate şi interpretate dispoziţiile art. 38,39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 (art. 27), şi se constată că norma internă este parţial incompatibilă cu norma comunitară.

Reţine instanţa de prim grad că în cauză sunt aplicabile principiile dreptului comunitar, astfel cum sunt stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, Directiva 2004/38/CE ale cărei dispoziţii nu au fost transpuse de România în dreptul intern, Legea nr. 248/2005 nefiind modificată şi armonizată cu prevederile legislaţiei comunitare.

Astfel, art. 27 din Directivă prevede situaţiile de excepţie în care se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie, respectiv ordinea, siguranţa sau sănătatea publică. Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză care, se arată în cuprinsul sentinţei, trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, neputând fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.

Tribunalul constată că nu sau invocat şi alte circumstanţe reale sau personale referitoare la

21


conduita pârâtei, instanţa nu poate să reţină în nici un caz că prezenţa pârâtei pe teritoriul francez ar constitui „o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii”, mai ales în condiţiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală”.

Prin raportare la dispoziţiile art. 27 din Directivă, instanţa apreciază că nici chiar simpla nerespectare a condiţiilor prevăzute de legea franceză referitoare la dreptul de şedere pe teritoriul său a unui cetăţean român –nerespectare care nu a fost dovedită în cauză nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică, pentru a se putea admite acţiunea.

Statul al cărui cetăţean este îndepărtat nu poate îngrădi însă libertatea de circulaţie a acestuia, se arată în considerentele hotărârii atacate, decât în situaţiile de excepţie prevăzute în art. 27 din Directivă şi care trebuie dovedite ca atare.

Sentinţa cuprinde şi considerente privind incidenţa art. 307 din Tratatul C.E. care prevăd că „Dispoziţiile prezentului tratat nu aduc atingere drepturilor şi obligaţiilor care rezultă din convenţiile încheiate anterior intrării în vigoare a prezentului tratat între unul sau mai multe state, membre pe de o parte şi unul sau mai multe state terţe pe de altă parte”.

Tribunalul constată că Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, aprobat prin H.G. nr. 278/1994 nu reglementează obligaţii specifice în sarcina României privind luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor care au fost returnate din Franţa, că singura obligaţie esenţială asumată de România prin acest acord a fost aceea de a readmite cetăţenii săi care au fost îndepărtaţi de către statul francez. Convenţia trebuie interpretată şi aplicată în sensul dispoziţiilor art. 234 alin. 3) din Tratat, respectiv prin apelarea la toate mijloacele corespunzătoare pentru eliminarea incompatibilităţilor, ţinând cont că fiecare dintre statele membre fac parte integrantă din Comunitate şi, din această cauză, sunt inseparabil legate de crearea instituţiilor comune, între care şi instanţa de judecată care poate refuza aplicarea normelor incompatibile tratatului, atâta vreme cât statul nu şia îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în termen util pentru eliminarea unor astfel de incompatibilităţi.

Împotriva hotărârii Tribunalului Iaşi a declarat apel Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, invocând următoarele motive:

îndepărtarea pârâtei de pe teritoriul statului francez şi documentele întocmite de autorităţi atestă că pârâta, aşa cum a recunoscut în declaraţia dată, este condamnată la 1(un) an închisoare pentru proxenetism agravat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni – motive de siguranţă publică;

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul C33/2007 a hotărât că „statele membre sunt libere să stabilească cerinţele de ordine publică şi siguranţă publică, în conformitate cu nevoile lor naţionale, care pot varia de la un stat membru la altul şi de la o perioadă la alta;

autorităţile române nu au competenţa de a cerceta şi a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei actului de returnare săvârşit de autorităţile franceze, ci doar de a lua act de această măsură şi de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională;

dreptul intern nu contravine dreptului comunitar dispoziţiile art. 18 C.E. şi art. 27 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 29 aprilie 2004 „nu se opun unei reglementări naţionale care permite restrângerea dreptului unui resortisant al unui stat membru de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru, în special dacă a mai fost returnat anterior din acel stat”;

măsura dispusă prin art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situaţiilor expres

22


şi limitativ prevăzute în art.53, apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice cum a hotărât Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 855/28.XI.2006. Prima instanţă nu a făcut referire în motivarea hotărârii la aceste probleme, la migraţia ilegală din România spre statele europene ce prezintă interes pe plan intern dar şi pe plan extern, deciziile Curţii Constituţionale fiind general obligatorii, art. 147 al. 4 din Constituţia României;

Legea nr. 248/2005 a fost elaborată aşa cum se arată în expunerea de motive pentru reglementarea condiţiilor de exercitare a dreptului la liberă circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, în acord cu prevederile Constituţiei, documentele internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului la care România este parte, a art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

măsura returnării şi H.G. nr. 278/1994 sunt aplicabile nu numai anterior ci şi ulterior aderării României la Uniunea Europeană ceea ce rezultă şi din art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, deoarece pârâta prin conduita sa a adus atingere imaginii şi intereselor României în raporturile cu Statele Uniunii Europene.

Apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamata în drept îşi întemeiază sesizarea pe dispoziţiile Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, act normativ care reglementează dreptul, condiţiile în care cetăţenii români pot călători în străinătate, obligaţiile pe perioada şederii în străinătate, dispoziţii procedurale, tranzitorii şi finale.

Limitarea exercitării dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Măsura are caracter individual şi poate fi dispusă de România, stat membru al Uniunii Europene pe teritoriul unui stat membru, numai sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute prin tratatul C.E. şi prin Directiva 2004/38 prin art. 27.

Instanţa de fond a aplicat direct dreptul comunitar reţinând incompatibilitatea parţială a normei interne.

Modificarea şi completarea succesivă a Legii nr. 248/2005 sa dispus de legiuitor în acord cu documentele internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului, legea fiind aplicabilă şi ulterior aderării. Statele membre au dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie indiferent de cetăţenie pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.

Motivarea în fapt a sesizării şi probele administrate impun în aplicarea Legii nr. 248/2005 şi a incidenţei art.27 din Directiva 2004/38/CE instanţei naţionale de a stabili dacă comportamentul intimatei reprezintă o ameninţare pentru ordinea publică sau securitate publică pentru statul de pe teritoriul căruia a fost returnată, pe care tribunalul nu lea examinat în raport de probele administrate.

Cetăţenii români alăturat dreptului la liberă circulaţie au şi obligaţii între care şi acelea de a respecta legislaţia statului în care se află; scopul pentru care li sa acordat dreptul de a intra şi, după caz, a rămâne pe teritoriul statului respectiv, în condiţiile stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale semnate cu România, iar ca cetăţeni ai Uniunii se bucură de drepturile şi se supun obligaţiilor prevăzute în tratat.

Dreptul la liberă circulaţie nu este absolut ci poate fi limitat în condiţiile stabilite prin Legea nr. 248/2005 aplicabilă în cauza de faţă, şi ulterior aderării.

Curtea constată că restrângerea dreptului intimatei la liberă circulaţie solicitată de reclamantă este motivată pe readmisia acesteia conform Acordului dintre Guvernul României şi

23


Guvernul Republicii Franceze care constituie „procedura” aprobat prin H.G. 278/1994 şi a conduitei acesteia în statul gazdă.

Readmisia sa dispus urmare condamnării intimatei prin sentinţa Tribunalului de Mare Instanţă din Lyon din data de 06.07.2007 la „un an închisoare pentru proxenetism agravat, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, motive de siguranţă publică”.

Instanţa franceză a ordonat şi interdicţia pe teritoriul naţional francez, măsură pusă în executare în modalitatea prevăzută de acordul încheiat de cele două state, Franţa şi România, membre ale Uniunii.

Intimata recunoaşte că este condamnată, a fost arestată de autorităţile franceze, eliberată la 12.04.2008, dată la care sa dispus şi executat readmisia.

Articolul 27 din Directiva 2004/38/C.E. trebuie interpretat şi aplicat în sensul că statele membre de origine, pot restrânge libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor săi ce au şi cetăţenia Uniunii pentru încălcarea legislaţiei statului membru din care a fost repatriată şi cu care România are încheiat acordul de readmisie.

Limitarea exerciţiului dreptului cetăţeanului român în străinătate, cetăţean şi al Uniunii sa solicitat nu pentru şedere ilegală ci urmare săvârşirii de infracţiuni pe teritoriul statului francez, a condamnării la pedeapsa închisorii şi a încălcării obligaţiei impusă prin art. 5 din Legea 248/2005 de a respecta legislaţia statului în care se află.

Faptul că în sesizare temeiul de drept este numai enunţat, Legea nr. 248/2005 impune instanţei – la situaţia de fapt invocată şi dovedită – să stabilească, în speţă dacă legea internă este în concordanţă cu Directiva 2004/38 C.E.

Curtea are în vedere că statele membre pot să restrângă libertatea de circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene pentru motive de ordine publică sau securitate publică, pe care autorităţile naţionale competente le pot aprecia în limitele impuse prin tratat.

Comportamentul persoanei în cauză este determinant pentru un stat membru, în anumite circumstanţe, pentru a limita dreptul la liberă circulaţie propriilor cetăţeni întrun alt stat membru.

Încălcarea legislaţiei statului gazdă în modalitatea asocierii pentru săvârşirea de infracţiuni, a comiterii infracţiunii de proxenetism agravat, condamnarea la pedeapsa închisorii, constituie motive de ordine publică în sensul art. 27 din Directivă.

Totodată, readmisia pentru încălcarea legislaţiei statului francez, în speţă, conform dreptului intern impune limitarea exercitării dreptului intimatei la liberă circulaţie în temeiul art. 38 lit. a Legea nr. 248/2005, art. 27 din Directivă nefiind încălcat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă instanţa a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa, a admis acţiunea, dispunând restrângerea dreptului la liberă circulaţie a pârâtei M.P., pe teritoriul Republicii Franceze, o perioadă de trei ani de la data pronunţării hotărârii.

La stabilirea duratei, Curtea a avut în vedere motivele pentru care sa dispus readmisia, săvârşirea de infracţiuni fiind o ameninţare reală, gravă, ce afectează interesele fundamentale ale societăţii, ordinea publică.

6. Acţiune în constatare. Admisibilitate (C.pr.civ. art. 111)

Potrivit art. 111 C.pr.civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi nu a unei situaţii de fapt. Cererea nu poate fi primită dacă partea a cerut realizarea dreptului.

24



Prin sentinţa civilă nr. 10243/25.09.2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 9660/245/2007, sa admis acţiunea formulată de reclamanţii D.I. şi D.E. în contradictoriu cu pârâta B.E., sa constatat că debaraua situată în incinta imobilului pârâtei din Iaşi, Şoseaua „N.” nr. 3 cu suprafaţa de 2,95 m.p. este parte integrantă din încăperea revendicată şi obţinută de reclamanţi prin sentinţa civilă nr. 4441/2005 a Judecătoriei Iaşi în suprafaţă de 3,60 m.p. având acelaşi amplasament; a fost obligată pârâta la plata daunelor cominatorii de 500 lei/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la aducerea efectivă a debaralei de 3,60 m.p. la forma iniţială, conform sentinţei civile nr. 4441/245 a Judecătoriei Iaşi; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată de 519,3 lei.

În considerentele acestei sentinţe sa arătat că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. 9660/ 245/08.05.2007, reclamanţii D.I şi D.E. au chemat în judecată pe pârâta B.E., solicitând instanţei să constate că debaraua situată în incinta imobilului pârâtei din Iaşi, Şos. „N.” nr. 3, în suprafaţă de 2,95 m.p. face parte din încăperea revendicată prin sentinţa civilă nr. 4441/2005 a Judecătoriei Iaşi, în suprafaţă de 3,6 m.p. cu amplasament identic, să dispună obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 500 de lei/zi de întârziere de la data introducerii acţiunii şi până în momentul aducerii efective a debaralei în forma iniţială, cum sa dispus prin aceeaşi sentinţă, cu cheltuieli de judecată.

Motivânduşi cererea, reclamanţii au arătat că prin sentinţa civilă nr. 4441/2005 a Judecătoriei Iaşi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 647/2006 a Curţii de Apel Iaşi pârâta a fost obligata sa lase reclamanţilor în deplina proprietate şi posesie debaraua în suprafaţa de 3,6 m.p. din incinta locuinţei sale pe care au preluato abuziv, şi sa readucă debaraua la forma iniţiala.

Când reclamanţii au solicitat executarea hotărârii, executorul judecătoresc a constatat ca debaraua nu a fost adusa în starea iniţiala şi nici nu mai are dimensiunile din titlul executoriu, fiind imposibila punerea în executare a hotărârii. Cum reaua credinţa este evidenta urmărinduse tergiversarea executării hotărârii, solicita reclamanţii obligarea pârâtei la daune cominatorii.

Analizând probele administrate în prezenta cauza şi în dosarul nr. 725/2004 al Judecătoriei Iaşi ataşat la prezentul dosar, instanţa a reţinut ca prin sentinţa civila 4441/2005 a fost admisa acţiunea reclamanţilor, a fost obligata pârâta sa lase acestora în proprietate şi posesie debaraua (cămara) din interiorul imobilului din Iaşi, Şos. „N.” nr. 3, în suprafaţa totala de 3,6 m.p., pârâta fiind obligată să readucă aceasta încăpere la starea iniţială în care a fost preluata: pereţii curaţi şi văruiţi, scara de lemn pentru urcat în pod, gura la pod pe plafonul debaralei, uşa cu toc. Aceste dispoziţii ale sentinţei au rămas irevocabile prin decizia civila 647/2006 a Curţii de Apel Iaşi.

Cu ocazia executării silite a hotărârii, începuta împotriva pârâtei de executorul judecătoresc sa constatat ca la fata locului debaraua nu a fost adusa în starea iniţiala, ba mai mult, din suprafaţa totala de 3,6 m.p., rezultata din expertiza realizata în cauza, încăperea mai are în prezent 2,95 m.p..

Analizând expertiza efectuată în cauză, văzând şi menţiunile procesuluiverbal întocmit de executorul judecătoresc, instanţa a admis acţiunea, a constatat ca debaraua de 2,95 m.p. este parte integranta din încăperea revendicata şi obţinută de reclamanţi prin sentinţa civilă nr. 4441/2005 a Judecătoriei Iaşi, în suprafaţa de 3,60 m.p., având acelaşi amplasament.

Având în vedere reauacredinţa a pârâtei în executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care stabileşte în sarcina sa o obligaţie de a face, instanţa a admis şi cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii de 500 lei pe zi de întârziere, apreciind ca aceasta sumă nu este exagerată în condiţiile în care pârâta a persistat în atitudinea de totala reavoinţă, având în vedere şi faptul că modificările încăperii au survenit după realizarea

25


expertizei şi după ce aceasta a fost acţionata în judecata în anul 2004. De asemenea, instanţa a avut în vedere că această obligaţie a rămas irevocabilă de la data de 06 octombrie 2006, trecând deci 1 an în care pârâta a persistat în încălcarea dreptului reclamanţilor, daunele cominatorii fiind un mijloc de a constrânge debitorul sasi execute obligaţia de a face atunci când aceasta nu este executata de buna voie.

Apelul formulat de pârâta B.E. împotriva sentinţei civile nr.10243 din 25.09.2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi, a fost admis prin decizia civilă nr.112 din 13.02.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea faptului că debaraua din incinta imobilului pârâtei face parte integrantă din încăperea cu aceeaşi denumire revendicată prin sentinţa civilă nr.4441/2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi, ca inadmisibil; a fost obligată pârâta la plata sumei de 250 lei cheltuieli de judecată şi au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate care nu contravin deciziei date.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prima instanţă a fost investită de către reclamanţii D.I. şi D.E. cu soluţionarea acţiunii, formulată în contradictoriu cu pârâta B.E., având ca obiect pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate că debaraua situată în Iaşi, Şoseaua „N.” nr. 3 în suprafaţă de 2,95 m.p. face parte integrantă din încăperea cu aceeaşi denumire revendicată prin sentinţa civilă nr. 4441/25.05.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi în suprafaţă de 3,60 m.p. având amplasament identic; să fie obligată pârâta la plata de daune cominatorii de 500 lei/zi întârziere de la data introducerii acţiunii şi până la data aducerii efective a debaralei de 3,60 mp la forma iniţială, astfel cum sa dispus prin sentinţa civilă nr. 4441/2005 a Judecătoriei Iaşi.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 111 Cod procedură civilă. Potrivit dispoziţiilor legale enunţate, „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Rezultă din textul legal enunţat că pentru exercitarea acţiunii în constatare, câteva condiţii cumulative se cer a fi îndeplinite: partea să nu poată cere realizarea dreptului; partea să justifice un interes; prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei „stări de fapt”.

Ori, astfel după cum rezultă din acţiunea cu care a fost investită prima instanţă, reclamanţii solicită tocmai constatarea unei stări de fapt, respectiv că debaraua în suprafaţă de 2,95 m.p. este parte integrantă din încăperea revendicată în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4441/25.05.2005 a Judecătoriei Iaşi.

Pentru aceste considerente, tribunalul constată că primul capăt de cerere este inadmisibil, impunânduse respingerea acestuia.

În ce priveşte al doilea capăt de cerere, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 4441/25.05.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 7257/2004, a fost obligată pârâta B.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie, debaraua (cămara) din interiorul imobilului situat în Iaşi, Şoseaua Naţională nr. 3, în suprafaţă de 3,60 m.p.; a fost obligată pârâta să readucă această debara în starea iniţială în care a fost preluată.

Aşadar, în condiţiile în care obligaţia de a face a fost stabilită printro hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, în mod corect prima instanţă a admis acest capăt de cerere, soluţia pronunţată fiind în concordanţă cu Decizia XX din 12.12.2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 295, 296 Cod procedură civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B.E., a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii ca

26


inadmisibile a cererii în constatare. Totodată, a fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate ce nu contravin deciziei.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii D.I. şi D.E., criticândo ca netemeinică şi nelegală.

Susţin recurenţii că deşi apelanta B.E. nu şia motivat apelul, instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii cererii raportat la dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă, dar din dispozitivul deciziei Tribunalului Iaşi nu rezultă că excepţia a fost admisă, ei deducând acest lucru din considerentele deciziei.

Se mai arată că decizia recurată nu cuprinde motivarea respingerii ca inadmisibil a primului capăt de cerere din acţiunea introductivă. Susţin recurenţii că tocmai raportat la dispoziţiile art.111 Cod procedură civilă, îndeplinesc toate condiţiile cumulative ale textului de lege, arătând pe de altă parte că, au arătat instanţei de apel că, în prezent nu mai pot cere realizarea dreptului pentru încăperea în litigiu.

Verificând actele şi lucrările dosarului raportat la motivele de recurs formulate şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs, având în vedere că excepţia inadmisibilităţii are un caracter peremptoriu, instanţa o poate invoca din oficiu, chiar dacă apelanta nu şia motivat apelul. Odată invocată excepţia a fost pusă în discuţia părţilor, instanţa admiţând apelul şi schimbând în parte sentinţa primei instanţe prin respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea că debaraua din incinta imobilului pârâtei face parte integrantă din încăperea cu aceeaşi denumire revendicată prin sentinţa civilă nr.4441/2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi ca inadmisibil. Aşa fiind nu se poate reţine primul motiv de apel potrivit căruia nu rezultă din dispozitivul deciziei apelate că instanţa nu sar fi pronunţat asupra excepţiei.

Cât priveşte cel deal doilea motiv de recurs, Curtea a reţinut că instanţa de apel şia argumentat soluţia de respingere a primului capăt de cerere ca inadmisibil, din considerentele deciziei rezultând care sunt motivele de fapt şi de drept ce iau format convingerea. De altfel, însăşi recurenţii arată în susţinerea primului lor motiv de recurs, că au dedus admiterea excepţiei din considerentele deciziei recurate. În aceste condiţii nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Raportat la excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, instanţa reţine că recurenţii au solicitat prin acţiunea introductivă ca prim capăt de cerere să se constate că debaraua situată în Iaşi, şos. „N.” nr.3 în suprafaţă de 2,95 m.p. face parte integrantă din încăperea cu aceeaşi denumire revendicată prin sentinţa civilă nr.4441/25.05.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi, deci a unui fapt.

Potrivit art.111 Cod procedură civilă, oricine are interes se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea existenţei ori inexistenţei unui drept, iar în cazul în care se cere chiar realizarea dreptului, o astfel de acţiune nu poate fi primită.

Ori, în speţă, în temeiul art.111 Cod procedură civilă solicitânduse constatarea unei situaţii de fapt, în mod corect instanţa de apel a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

În consecinţă, date fiind considerentele expuse şi având în vedere şi dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat şi a menţinut decizia Tribunalului Iaşi ca temeinică şi legală.

27


7. Suspendarea judecăţii. Începerea urmăririi penale (C.pr.civ. art. 244 alin. 1 pct. 2; C.pr.pen. art. 19)

În art. 244 alin. 1 pct. 2, Codul de procedură civilă reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii şi anume atunci când sa început urmărirea penală pentru o infracţiune ce ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da.

Asupra oportunităţii suspendării apreciază instanţa, norma are caracter permisiv. Măsura suspendării poate fi dispusă numai dacă urmărirea penală a început, nu şi în cazul efectuării actelor premergătoare, conform art. 224 C.pr.pen.


Reclamantul S.M. în calitate de părinte al minorei S.G., la data de 22.10.2007 a chemat în judecată pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Inspectoratul Judeţean de Poliţie Iaşi, Z.L. – Şeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Iaşi, R.D. – Şeful Detaşamentului de Intervenţie Rapidă a Poliţiei Judeţului Iaşi, M.L. – Şeful Poliţiei Municipiului Iaşi şi S.Ş. din Detaşamentul de Intervenţie Rapidă a Poliţiei Municipiului Iaşi pentru a fi obligaţi în solidar la plata sumei de 2.200.000 Euro.

În motivarea acţiunii reclamantul arată că în dimineaţa zilei de 20.07.2007, orele 430, în comuna C., judeţul Iaşi a avut loc o descindere a organelor de poliţie, fiind folosite armele din dotare. Fiica sa minoră a fost împuşcată, fiind supusă unei intervenţii chirurgicale, însă nu s-au putut scoate toate alicele, fiind necesară o operaţie la o clinică din Germania.

Suma pretinsă reprezintă echivalentul prejudiciului produs de prepuşi, primii doi pârâţi, iar de ceilalţi prin ordinele date şi acţiunile directe.

În drept cererea este întemeiată pe dispoziţiile art.1000 al.3, art.998, art.999 Cod civil.

Tribunalul Iaşi, prin încheierea din 14 mai 2008 dată în dosarul 910/99/2008, în temeiul art.19 al.3 Cod procedură penală dispune suspendarea cauzei până la rezolvarea definitivă a cauzei penale ce face obiectul dosarului nr.331/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

În luarea măsurii tribunalul reţine că pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi se află înregistrat dosarul penal nr.331/P/2007 ce are înrâurire hotărâtoare asupra faptei ce a determinat promovarea acţiunii de faţă şi faţă de dispoziţiile art.19 alin.3 Cod procedură penală care prevăd că, poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat, iar în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă.

Împotriva încheierii Tribunalului Iaşi a declarat recurs S.M., încadrând motivele de recurs în art.304 pct.9 şi art.304 ind.1, art.244 ind.1 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivului de recurs se susţine nelegalitatea încheierii, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art.19 al.2 Cod procedură penală care se subsumează dispoziţiilor art.244 al.(1) şi (2) Cod procedură civilă, măsura fiind pusă în discuţie din oficiu de instanţă.

Susţine recurentul că reclamantul nu şi-a exercitat dreptul de opţiune cu

28


privire la acţiunea civilă, iar în situaţia în care nu s-a început urmărirea penală împotriva făptuitorilor nu sunt incidente dispoziţiile art.19 alin.(2) şi (3) Cod procedură penală, şi cu atât mai puţin nu-şi au aplicare dispoziţiile art.244 alin.(1) pct.2 Cod procedură civilă.

În susţinerea recursului depune comunicarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi nr.331/P/2007 din 3.06.2008, din care rezultă că în dosarul nr.331/P/2007 în care S.M. a formulat plângere împotriva ofiţerilor de poliţie Z.L., R.D. ş.a. se efectuează acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art.20 raportat la art.174 Cod penal, art.180, art.182, art.250 Cod penal.

Prin întâmpinare Ministerul Internelor şi Reformei Administrative susţine că prevederile art.244 alin.(1) pct.2 reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii şi anume, când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da. Temporizarea rezolvării acţiunii civile până la soluţionarea irevocabilă a celei penale este certificată şi consacrată de prevederile art.19 Cod procedură penală, sens în care sunt şi dispoziţiile art.22 al.(1) Cod procedură penală privind autoritatea lucrului judecat.

Se arată că instanţa de fond corect a suspendat judecata şi potrivit dispoziţiilor art.200 Cod procedură penală, conform cărora urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi în stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul pentru a se dispune trimiterea în judecată.

Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamantul a investit tribunalul cu acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile art.1000 al.3, art.998-999 Cod civil, a cărei judecată are loc potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Faptul că reclamantul a formulat şi plângere penală împotriva pârâţilor persoane fizice nu împiedică exercitarea acţiunii civile, în instanţa civilă. Întreruperea judecăţii acţiunii civile poate fi dispusă numai în cazurile şi cu îndeplinirea condiţiilor cerute de Codul de procedură civilă între care şi suspendarea reglementată prin art.242-245 ce constituie dreptul comun.

Dispoziţiile Codului de procedură penală, privind judecarea acţiunii civile (art.14-art.22) alăturat sau nu celei penale,cât şi a părăsirii instanţei civile, sesizată anterior punerii în mişcare a acţiunii penale, sunt aplicabile numai în cazul în care fapta cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune.

Persoana vătămată definită prin art.24 Cod procedură penală are dreptul de a alege modalitatea prin care exercită acţiunea civilă, în cadrul procesului penal, ori în instanţa civilă.

În raport de dispoziţiile Codului de procedură civilă prevederile art.19 Cod procedură penală constituie lege specială, ce reglementează dreptul persoanei vătămate, constituită parte civilă în procesul penal, personal sau prin reprezentant de a se adresa instanţei civile.

Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia (art.22 al.1 Cod procedură

29


penală), care sunt şi componente ale răspunderii civile delictuale (art.998, art.999 Cod civil) pe care îşi întemeiază pretenţiile reclamantul.

În art.19 al.(2) Cod procedură penală se prevede că „judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale”, ca regulă, de la care sunt şi excepţii limitativ prevăzute de lege, situaţii în care procesul penal este întrerupt ori partea vătămată a sesizat instanţa civilă anterior punerii în mişcare a acţiunii penale.

Măsura suspendării judecăţii s-a dispus de tribunal în temeiul art.19 al.3 Cod procedură civilă care prevede: „De asemenea poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dacă acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă”.

Din lucrările dosarului rezultă că în instanţa civilă acţiunea a fost pornită la data de 22.10.2007, anterior sesizării organului de urmărire penală, acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procesul penal nu a fost suspendat, astfel că nu poate fi nici reluat.

La plângerea părţii vătămate sunt efectuate acte premergătoare conform art.224 Cod procedură penală, iar urmărirea penală nu a început.

În consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art.19 al.3 Cod procedură penală pentru a se dispune suspendarea de instanţa civilă.

La situaţia de fapt dovedită, acţiunea civilă fiind pornită în instanţa civilă, sunt incidente dispoziţiile art.19 al.(4) Cod procedură penală şi nu cele ale art.19 al.(3) Cod procedură penală, cum greşit a reţinut tribunalul.

Faptul că reclamantul, în primă instanţă a lăsat la aprecierea instanţei aplicarea art.19 Cod procedură penală, nu-l lipseşte de dreptul de a exercita calea de atac a recursului, conform art.244 ind.1 Cod procedură civilă, pe toată durata suspendării.

Instanţa de control judiciar are competenţa de a stabili legalitatea suspendării, motivele de recurs invocate pot fi încadrate în art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Suspendarea acţiunii civile până la rezolvarea acţiunii penale, cum se susţine în întâmpinare de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative nu este absolută, ci poate fi dispusă numai în situaţie de excepţie, a prevederilor comune de drept procesual civil şi penal interpretate şi în aplicarea art.6 CEDO a termenului rezonabil. Cum nu este îndeplinită în cauză condiţia de punerea în mişcare a acţiunii penale, măsura dispusă este nelegală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 Cod procedură civilă Curtea a admis recursul, a casat încheierea şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la tribunal.

30


31

Secţia Penală Decizii relevante, Trimestrul al IIIlea – 2008

II. Secţia Penală

1. Înlocuirea măsurii arestării preventive. Obligarea de a nu părăsi ţara. Temeiurile înlocuirii

Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu o altă măsură preventivă, când sau schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.

Ca atare, măsura arestării preventive luate în temeiul art. 148 lit. f) C.pr.pen. poate fi înlocuită cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara în cazul în care lăsarea în libertate a inculpaţilor nu mai prezintă pericol concret pentru ordinea publică ori sau schimbat celelalte temeiuri ale arestării prevăzute de lege.

Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 84 din 11 septembrie 2008

Prin încheierea nr. 98 din 09 septembrie 2008 Tribunalul Iaşi a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor B.V. şi B.C.C. pentru o perioadă de 20 de zile, începând de la data de 12 septembrie 2008 până la data de 1 octombrie 2008 inclusiv.

Sa respins cererea inculpatului B.V. de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 155 al. 1 C.pr.pen. , arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există indicii noi care să justifice privarea de libertate.

Instanţa a constatat că de la momentul luării măsurii arestării preventive faţă de cei doi inculpaţi nu a intervenit nici un aspect care să conducă la concluzia că nu mai există temeiurile ce au determinat arestarea ori că aceste temeiuri sau modificat.

Din mijloacele de probă administrate în cauză se desprinde, în mod necesar, presupunerea că în perioada iulie –august 2008 cei doi inculpaţi au distribuit droguri de risc consumatorilor din municipiul Iaşi.

Indiciile temeinice, în sensul art. 68 ind. 1 C.pr.pen., oferite de materialul probator administrat în cauză sunt suficiente pentru luarea şi prelungirea măsurii arestării preventive. În acest moment procesual nu este necesară înlăturarea pe deplin a prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor, presupunerea rezonabilă că aceştia au săvârşit faptele penale de care sunt învinuiţi fiind suficientă pentru a justifica prelungirea arestării preventive.

Motivele verosimile la care se referă articolul 5 paragraful 1 litera c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu trebuie să aibă forţa unor probe care ar justifica trimiterea în judecată sau condamnarea. În cauzele „Brogan împotriva Marii Britanii” şi „Murray împotriva Marii Britanii” Curtea a arătat că articolul 5 paragraful 1 lit. c) nu presupune ca faptele care suscită bănuieli să prezinte acelaşi nivel de certitudine cu cele care permit condamnarea. Rolul măsurii arestării preventive este acela de a se continua cercetările pentru a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor.

Temeinicia motivelor arestării preventive este dată de transcrierea convorbirilor telefonice dintre cei doi inculpaţi, precum şi dintre aceştia şi alte persoane, declaraţia inculpatului B.V. de recunoaştere a săvârşirii faptei de trafic de droguri, droguri pe care le procura de la inculpatul B.C.C., procesulverbal privind percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa inculpatului B.V. , proceseleverbale privind procurarea autorizată de droguri de către colaboratorii sub acoperire. Chiar dacă nici în locuinţa inculpatului B.C.C., dar nici asupra acestuia nu au fost găsite droguri,

32


convorbirile telefonice purtate de acesta cu celălalt inculpat la 1 august 2008 şi 4 august 2008, în care fac referire la „un baston”, coroborate cu procesulverbal privind percheziţia domiciliară efectuată la locuinţa inculpatului B.V. din care rezultă că rezina de canabis descoperită la domiciliul acestuia era sub formă de baghete, oferă date care justifică bănuiala că şi inculpatul B.C.C. a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat.

Suspiciunea rezultată din probe că inculpaţii B.V. şi B.C.C. au săvârşit o infracţiune deosebit de gravă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este suficientă pentru a constata că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unei stări de nelinişte, a unui sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile, generate de rezonanţa socială negativă a faptului că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni de o asemenea gravitate sunt cercetate în stare de libertate.

Împotriva încheierii au declarat recurs inculpaţii.

Instanţa de recurs a constatat că inculpaţii B.C.C. şi B.V. sunt cercetaţi de D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Iaşi pentru trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. 1 din Legea nr. 143/2000. În fapt, se presupune că B.C.C. – în perioada iunieaugust 2008 – a trimis cumnatului său Ş.Ş.F., în Italia, diverse sume de bani prin serviciile poştale electronice, în schimbul cărora primea circa 100 grame de haşiş la 23 săptămâni. B.V. este acuzat că dădea haşişul primit inculpatului B.C.C., cel din urmă vânzând drogul unor diverşi consumatori, cei doi împărţind câştigul. Se mai presupune că la 12 august 2008 inculpatul B.C.C. a ridicat un pachet trimis de cumnatul său, Ş.Ş.F., pachet conţinând circa 30 de grame de haşiş. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.V., el este acuzat că în perioada iulie – august 2008, în şapte ocazii diferite, a oferit spre vânzare droguri de risc (rezină de canabis) investigatorilor sub acoperire şi colaboratorilor acestora, în această perioadă oferind spre vânzare droguri de risc mai multor consumatori. La 13 august 2008, la domiciliul inculpatului B.V. sa găsit o cantitate de 18 grame de rezină de canabis, haşiş, provenind de la inculpatul B.C.C., cantitate pregătită pentru a fi distribuită consumatorilor. La luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, Tribunalul Iaşi a constatat că în ceea ce îi priveşte pe ambii inculpaţi sunt îndeplinite cerinţele art. 143 C.pr.pen., ei aflânduse în cazul de arestare preventivă de la litera „f” a art. 148 C.pr.pen.

Instanţa de recurs a constatat că greşit sa stabilit că inculpaţii se află în cazul de arestare preventivă de la litera „f” a art. 148 C.pr.pen., lipsind probele că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Curtea de apel reţine că, întradevăr, faptele pentru care sunt cercetaţi B.C.C. şi B.V. sunt grave. Modalitatea concretă în care se presupune – însă – că ele sau comis (prin procurarea drogurilor dintro singură sursă, din străinătate, sursa fiind o rudă identificată a inculpatului B.C.C. şi prin acte de vânzare doar către colaboratori ai investigatorilor sub acoperire) conduce instanţa la concluzia că lăsaţi în libertate cei doi inculpaţi nu ar ameninţa ordinea publică, ei neputând reitera actele materiale care au determinat punerea sub acuzare. Nu au fost prezentate elemente care să justifice bănuiala că B.C.C. şi B.V. fac parte dintrun grup bine organizat de trafic de droguri, cu surse de aprovizionare şi reţea de clienţi.

Faţă de cele expuse, curtea de apel a constatat că nu se impune privarea în continuare de libertate a recurenţilor. Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal – însă – este necesar a se lua, în cei priveşte pe inculpaţi, măsura preventivă a obligării lor de a nu părăsi ţara, conform art. 145 indice 1 C.pr.pen. .

2. Recurs. Cazul de casare prevăzut de art. 385 ind. 9 pct. 21 C.pr.pen.

Hotărârea este supusă casării, când judecata în primă instanţă a avut loc fără citarea legală a unei părţi. Soluţia în această situaţie este cea prevăzută de art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. c)

33


C.pr.pen. – admiterea recursului, casarea hotărârii şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 475 din 18 septembrie 2008

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 10 iulie 2006 sub nr. 11382/2006 petenţii C.I.A. şi Fundaţia „A.T.I.D.–M.XXI”, au formulat plângere împotriva ordonanţei din 16 mai 2006 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 405/P/2006, precum şi împotriva rezoluţiei nr. 807/II/2/2006 din 6 iunie 2006 dată de primul procuroradjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, criticândule pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin sentinţa penală nr. 829 din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Iaşi, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul C.I.A.şi de petenta Fundaţia „„A.T.I.D.M.XXI” ” împotriva ordonanţei din 16.05.2006 dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 405/P/2006 şi împotriva rezoluţiei nr. 807/II/2/2006 din 6.06.2006 dată de primul procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.

Hotărârea a fost recurată de petent şi criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Recurentul invocă faptul că ia fost încălcat dreptul la apărare, întrucât la termenul de judecată din 18 decembrie 2007, când au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei a fost în imposibilitate de a se prezenta fiind implicat întrun accident aşa cum rezultă din adeverinţa medicală 906 din 23 decembrie 2007 eliberată de U.M.S. Ceahlău.

Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează:

Printre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C.pr.pen. este şi cel menţionat la pct.21 când judecata în primă instanţă sau apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Din actul medical depus la dosarul cauzei rezultă că petentul a suferit o luxaţie articulară severă ce a necesitat 7 zile imobilizare (17 – 23 decembrie 2007), aşa încât în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 38515 pct. 21 C.pr.pen.

Petentul a mai uzat de un act medical întro altă etapă procesuală, motiv ce a determinat trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă, dar nu se poate trece peste argumentul adus, în condiţiile date actul medical justificând susţinerile sale din motivarea recursului.

3. Mandat european de arestare. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. Respingere (art. 81 lit. b din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată)

Instanţa emite mandat european de arestare în sensul judecăţii sub condiţia executării, dacă aceasta este mai mare de patru luni.

Executarea unei pedepse cu amendă nu îndeplineşte condiţiile legale.

Curtea de Apel Iaşi, sentinţa penală nr. 8 din 25 iunie 2006

Autorităţile judiciare competente elen, vice procurorul de pe lângă Curtea de Apel Kriti a emis mandatul european de arestare împotriva persoanei solicitate P.K. solicitând arestarea şi predarea acestuia pentru executarea unei pedepse la care a fost condamnat de Tribunalul Corecţional Iraklio.

Examinând mandatul emis, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că mandatul european de arestare se fundamentează pe decizia nr. 1956 din 19 decembrie 2005 a Tribunalului Corecţional din trei

34


membri nr. 2 Iraklio, decizia nr. 484 din 23 martie 2006 a Tribunalului Corecţional din trei membri nr.2 Iraklio şi decizia nr. 16159 din 16 septembrie 2004 a Tribunalului Corecţional dintrun membru Iraklio, prin care sau aplicat pedepsele de 12 luni închisoare, 12 luni închisoare respectiv 6 luni închisoare.

La acelaşi mandat, la rubrica „C”, informaţii privind durata pedepsei, se menţionează că pedepsele cu închisoarea au fost transformate de către instanţă în pedepse băneşti adică 4,4 euro pe zi iar în acord cu articolul 82 alin.5 din dreptul civil elen, până ce va fi plătită statului suma transformării, pedepsele iniţiale cu închisoarea se execută.

În baza mandatului european de arestare persoana solicitată P.K. a fost identificată, localizată şi reţinută pentru 24 de ore la data de 25 iunie 2008 şi a fost adus în faţa instanţei. În declaraţia dată instanţei, persoana solicitată arată că i sa adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare, este de acord să plătească pedeapsa şi nu este de acord să fie predat autorităţilor judiciare elene în stare de arest. Renunţă la regula specialităţii declarând că este de acord să fie judecat şi urmărit pentru orice alte fapte altele decât cele care justifică mandatul european de arestare emis.

Sub aspect formal mandatul european de arestare emis de autorităţile judiciare elene întruneşte elementele constitutive legale ale mandatului european de arestare cu o singură excepţie – pedeapsa.

Potrivit art. 81 lit.b din Legea nr. 302/2004 modificată şi completată mandatul european de arestare se emite împotriva persoanei solicitate în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

Pedeapsa în vederea executării căreia se emite mandatul european de arestare este o pedeapsă privativă de libertate şi trebuie să aibă o durată de cel puţin 4 luni.

Conform mandatului european de arestare supus executării în prezenta cauză, sa constatat că acesta a fost emis în scopul executării unor pedepse pecuniare întrucât pedepsele cu închisoarea au fost transformate de instanţă în pedepse pecuniare.

Pedepsele pecuniare nu intră în sfera de acţiune şi incidenţă a mandatului european de arestare, nu se încadrează în scopul pentru care poate fi emis un mandat european de arestare.

Aşa fiind, sa reţinut că mandatul european emis împotriva persoanei solicitate P.K. pentru fapte care dau naştere la predare fără verificarea regulii dublei încriminări fiind emis pentru executarea pedepsei nu îndeplineşte condiţia impusă de lege privind natura pedepsei pentru executarea căreia se solicită arestarea şi predarea persoanei solicitate.

Pentru aceste motive conform art. 94 şi art. 81 lit.b din Legea nr. 302/2004 a fost respinsă ca nefondată cererea privind executarea mandatului european de arestare nr. 3539 din 23 mai 2008 împotriva persoanei solicitate P.K.

Sa dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate de sub puterea ordonanţei de reţinere nr. 8 din 25 iunie 2008 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, dacă nu este arestată în altă cauză, persoana solicitată fiind reţinută în executarea mandatului european.

35


4. Mandat european de arestare. Insuficienţa informaţiilor comunicate de statul membru emitent. Respingere (art. 88 ind. 1 alin. 3; art. 88 alin. 2 lit.b; art.90 alin.7; art. 94 alin.2 din Legea nr. 302/2004 modificată şi republicată)

Informaţiile insuficiente comunicate de statul membru emitent cât şi existenţa derulării unor proceduri penale cu acelaşi subiect în statul solicitat împiedică punerea în executare a mandatului european de arestare.

Curtea de Apel Iaşi, sentinţa penală nr. 9 din 27 iunie 2008

Procurorul Parchetului Tribunalului de Mare Instanţă din Paris a emis la 12 martie 2008 mandatul european de arestare şi predare către autorităţile judiciare franceze în scopul continuării judecăţii privind persoana solicitată G.M.

În derularea procedurii prealabile au fost verificate informaţiile prevăzute de art. 79 alin.1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006.

Potrivit acestui text, mandatul european de arestare trebuie să cuprindă o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea inclusiv momentul, locul şi gradul de implicare a persoanei solicitate.

Din mandatul european de arestare, nu rezultă cu claritate gradul de participare a persoanei solicitate, în ce constă activitatea materială infracţională concretă în cadrul reţelei şi perioada infracţională iar datele oferite trebuie să cuprindă şi lunile calendaristice precum şi numele celor 20 de tinere recrutate şi exploatate sexual (art. 79 alin.1 lit.”e” din lege).

În concret informaţiile conţinute în mandatul european de arestare prevede: „Faptele sunt comise la Paris, în orice caz pe teritoriul naţional în perioada 20032004 în calitate de autor. Oficiul Central pentru Reprimarea Traficului de Fiinţe Umane, în activitatea începută în octombrie 2003, în Franţa, în România şi Austria a stabilit existenţa unei reţele internaţionale de prostituţie între România şi Franţa: un număr de aproximativ 20 de tinere fete de naţionalitate română erau recrutate în ţara lor de origine, pentru a fi trimise la prostituat la Paris. În fruntea reţelei au apărut membrii familiei G., domiciliaţi în regiunea Iaşi, dar susceptibili de a se deplasa în mai multe ţări din Europa, în special Italia, care au recrutat şi au adus în Franţa tinerele fete: G.v. alias A. sau Al., căsătorit cu G.D. şi tatăl lui G.M. alias U. şi al lui G.R. alias U. La Paris tinerele fete erau mai departe plasate şi supravegheate de către un albanez, P.E. alias R., asistat de un compatriot M.G. zis G. sau T. sau T. şi de un alt român actualmente deţinut la Graz în Austria, M.S.C.O. G.M. a fost pusă în cauză de către mai multe prostituate ca fiind cea care recupera banii de la prostituate. La data de 24 noiembrie 2003, ea a fost controlată de către poliţişti în Hotelul „A.J.” unde locuiau numeroase prostituate române care au puso în cauză ca fiind o proxenetă.”

Cu adresele nr. 344/45/2008 din 19 mai 2008; 28 mai 2008; 06 iunie 2008 şi 19 iunie 2008 sa solicitat autorităţii judiciare emitente – Procurorul de pe lângă Tribunalul de Mare Instanţă din Paris – informaţii suplimentare ce nu au fost comunicate până la data pronunţării prezentei (27 iunie 2008).

Prin încheierea de şedinţă din 16 iunie 2008, în temeiul art. 88 ind.1 alin.5 din Legea nr. 302/2004 sa trimis cauza Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în vederea luării măsurilor necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.

Prin ordonanţa procurorului din 17 iunie 2008 dată în dosarul nr. 2474/II/5/2008 persoana

36


solicitată G.M. a fost reţinută pentru o durată de 24 de ore cu începere de la 17 iunie 2008 ora 10:00 până la 18 iunie 2008 ora 10:00.

Persoana solicitată a fost prezentată instanţei fiind informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare şi dreptul la asistenţă judiciară.

Din actele dosarului rezultă că persoana solicitată a fost trimisă în judecată pentru comiterea de infracţiuni săvârşite pe raza de jurisdicţie proprie, în dosarul penal nr. 1206/99/2007 aflat în faza cercetării judecătoreşti la Tribunalul Iaşi.

În această cauză, persoana solicitată în calitate de inculpată, a fost liberată provizoriu sub control judiciar iar starea de arest preventiv a încetat.

Persoana solicitată este judecată pentru fapte similare ce fac obiectul mandatului european de arestare respectiv „trafic de persoane” prevăzută şi pedepsită de art. 12 alin.1, 2 lit.”a” din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin.2 din Codul penal român.

Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2008, pronunţată în cauza ce constituie obiectul mandatului european de arestare, împotriva persoanei solicitate G.M. sa luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pe întreaga perioadă a derulării procedurii.

Este de precizat faptul că în aplicarea dispoziţiilor art. 88 ind. 1 alin.3, art. 88 alin. 2 lit. b), art.90 alin.7 şi art. 94 alin.2, din Legea nr. 302/2004, instanţa a solicitat autorităţii judiciare emitente transmiterea pentru termenele fixate a informaţiilor solicitate pentru a se verifica eventuala incidenţă a principiului ne bis in idem (art.114 ind.1 alin.1 din Legea 302/2004).

Informaţiile nu au fost primite şi faţă de existenţa în România a unui proces penal în curs având acelaşi obiect – trafic de persoane – instanţa a respins cererea formulată de organul judiciar emitent privind executarea mandatului european de arestare nr. 0332332000 din 12 martie 2008 împotriva persoanei solicitate G.M. alias U.

A fost revocată măsura obligării de a nu părăsi localitatea dispusă prin încheierea de şedinţă nr. 8/M.E.A. din 17 iunie 2008.

37

Secţia Comercială Decizii relevante, Trimestrul al IIIlea – 2008

III. Secţia Comercială

1. Nemotivarea soluţiei. Consecinţe

Când nu se motivează soluţia dată, se impune casarea cu trimiterea cauzei.

Curtea de Apel Iaşi, decizia comercială nr.303 din 1 septembrie 2008

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul formulat de S.C. „R.COM” SRL Vaslui contra sentinţei civile nr. 164/F din 16 aprilie 2008 a Tribunalului Vaslui – judecător sindic, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Sa reţinut că, deşi sa formulat contestaţie din partea pârâtei, care sa respins, nu sa motivat în nici un mod această soluţie.

În contestaţie sa menţionat că datoria pretinsă nu este certă, lichidă şi exigibilă, că soluţia sa adoptat cu ignorarea probelor, fără să se aplice corect legea.

Verificânduse aspectele relevate, sa constatat că întradevăr contestaţia sa respins fără nici o motivare, încât sub acest aspect hotărârea este lovită de nulitate, în sensul art. 304 pct. 7,9 şi art. 312 pct. 5 C.pr.civ.

În contextul dat, recursul este întemeiat, cauza fiind trimisă spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru a fi valorificate corespunzător probele, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, urmând a se motiva hotărârea faţă de cele solicitate de părţi.

2. Achitarea debitului în timpul judecăţii

Dacă pe parcursul judecăţii se achită debitul, soluţia este de respingere a cererii de deschidere a procedurii.

Curtea de Apel Iaşi, decizia comercială nr.305 din 1 septembrie 2008

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul formulat de debitorul S.C. „S.”SRL Vaslui contra sentinţei civile nr. 180/F din 7 mai 2008 a Tribunalului Vaslui – judecător sindic, pe care a modificato în tot, în sensul respingerii cererii introduse de A.F.P. Vaslui, privind deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

Sa reţinut că debitoarea a făcut dovada achitării creanţelor bugetare către creditorul A.F.P. Vaslui la 8 aprilie 2008, conform actelor fiscale depuse la dosar, iar creditorul confirmă această împrejurare cu adresa nr. 30526 din 28 august 2008.

Aşa fiind, se impune admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii.

3. Achitarea debitului. Consecinţe

Această împrejurare conduce la respingerea acţiunii creditorului.

Curtea de Apel Iaşi, decizia comercială nr. 329 din 22 septembrie 2008

Curtea de Apel Iaşi a admis recursul declarat de S.C. „B.” SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 176/F din 6 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Vasluijudecător sindic, pe care o modifică în parte.

Respinge cererea debitoarei S.C. „I.COM” SRL Bârlad, de obligare a debitoarei S.C. „B.” la plata cheltuielilor de judecată.

A fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

38


Instanţa de recurs a constatat în motivarea acestei decizii, că din înscrisurile depuse la dosar, debitoarearecurentă a făcut dovada achitării debitului ce reprezintă contravaloare produse farmaceutice, către creditoareaintimată S.C. „B.” S.R.L. Târgu Mureş, debit ce a stat la baza cererii de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei, de către creditoarea mai sus precizată (ordinele de plată din 10 aprilie 2008 şi din 25 aprilie 2008).

Legal şi temeinic prima instanţă constată că debitoarea nu se află în încetare de plăţi, cum susţine creditoarea, fiind întemeiată contestaţia celei dintâi privind aplicarea procedurii insolvenţei. De asemenea, nu se poate reţine susţinerea recurentei că starea de incapacitate de plăţi ar subzista în cazul debitoarei pentru faptul că ar datora o serie de penalităţi pentru întârziere la plată, întrucât acestea nu sunt certe, lichide şi exigibile.

Cel deal doilea motiv de recurs privind cheltuielile de judecată, invocat de recurentă este fondat, iar soluţia primei instanţe este nelegală, întrucât contestaţia debitoarei şi soluţia obţinută nu face dovada căderii în pretenţii a reclamantei – respectiv recurenta –, debitul fiind recunoscut de debitoare, contestaţia fiind admisă ca urmare a stingerii debitului prin plată, deci pretenţia reclamanteirecurente a fost fondată, astfel aplicarea dispoziţiilor art.274 C.pr.civ. privind obligarea creditoarei la cheltuieli de judecată este nelegală şi nefondată.

39


40

Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizii relevante, Trimestrul al IIIlea – 2008

IV. Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

1. Drepturi salariale ale funcţionarilor publici. Indemnizaţia de dispozitiv în cuantum de 25% lunar, solicitată de funcţionari din administraţia publică locală. Recunoaşterea dreptului (cu opinie separată)

Având în vedere faptul că Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor, are o dublă subordonare, respectiv atât în subordinea Consiliului Judeţean, cât şi a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, angajatorul recunoscând că reclamanţii „efectuează activităţi specifice serviciului şi după program, după caz în situaţii deosebite”, opinia majoritară este că aceştia sunt îndreptăţiţi a primi sporul de dispozitiv, fără a prezenta relevanţă susţinerea angajatorului privitoare la inexistenţa fondurilor băneşti necesare.

Opinia separată consideră că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi a beneficia de această indemnizaţie, având în vedere că instituţia în care îşi desfăşoară activitatea se află în structurile administraţiei publice, iar nu în cele ale asigurării siguranţei publice, la care fac trimitere prevederile art. 11 alin. 2 din O.U.G. nr. 63/2003 şi ale O.U.G. nr.30/2007, condiţiile acestora de muncă nefiind similare cu cele ale cadrelor militare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 412/CA din 29 septembrie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 179/C.A. din 16 iunie 2008, Tribunalul Vaslui a admis cererea formulată de Sindicatul salariaţilor din administraţia publică locală din cadrul S.P.C.J.E.P. Vaslui, în numele şi pentru reclamanţii A.D., B.R., B.L., B.T., C.C.C., I.T., O.V., P.L., T.S., V.I., Z.L., N.O.S., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Comunitar Judeţean de Evidenţa Persoanelor Vaslui, obligând pârâtul să plătească reclamanţilor drepturile băneşti reprezentând indemnizaţia de dispozitiv, în cuantum de 25 % lunar, calculată la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat, începând cu data de 1 aprilie 2005 şi în continuare, drepturi băneşti ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei de la data plăţii.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul S.P.C.J.E.P. Vaslui şi că, potrivit art. 13 din Legea nr. 138/1999, cadrele militare şi salariaţii civili beneficiază de o indemnizaţie de dispozitiv lunară, de 25 % din solda de funcţie, respectiv din salariul de bază, normă ce se aplică şi personalului militar şi civil din cadrul Ministerului de Interne, în condiţiile în care, prin Ordinul nr. 496 din 28 iulie 2003, emis de ministerul administraţiei şi internelor, sa prevăzut, la punctul 9.2, că „Indemnizaţia de dispozitiv se acordă şi personalului civil ceşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice”.

Prima instanţă a apreciat că din moment ce reclamanţii îşi desfăşoară activitatea ca personal civil în cadrul Consiliului Judeţean Vaslui, prevederea înserată la pct. 9.2 din Ordinul nr. 496/2003 îi vizează şi pe aceştia, întrucât numai în acest fel se asigură egalitatea de tratament salarial pentru personalul ceşi desfăşoară activitatea în sectorul de evidenţă a populaţiei, se realizează principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor şi ă personalul din cadrul autorităţii publice locale poate beneficia de prevederile Ordinului nr. 496/2008, în măsura în care autoritatea dispune de resurse financiare care să asigure plata sporului, fiind dovedit că reclamanţii desfăşoară activităţi specifice şi după terminarea programului normat de muncă, fapt confirmat de instituţia publică pârâtă.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea a respins cererea pârâtului este nefondată, sens în care reţine

41


următoarele:

Este necontestat faptul că reclamanţii, reprezentaţi de structura sindicală din care fac parte, au statut de funcţionari publici şi că ei se află în raporturi de serviciu cu pârâtulrecurent, care este organizat ca instituţie publică de interes judeţean, cu personalitate juridică.

Faptul că, potrivit actului de înfiinţare a Serviciului, acesta este subordonat Consiliului Judeţean Vaslui, autoritate care nu se află în raporturi de subordonare cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, nul plasează pe acesta în afara domeniului „administraţiei publice”, la care se referă pct. 9.2. din Ordinul nr. 496/2003, având în vedere că Serviciul Public Comunitar de Evidenţa Persoanelor are dublă subordonare, acest lucru rezultând în mod expres atât din art. 4 alin. 2 al Hotărârii nr. 136/2004, emisă de Consiliul Judeţean Vaslui, cât şi din O.U.G. nr. 63/2003, structura din cadrul Ministerului Internelor chemată să asigure coordonarea şi controlul activităţii Serviciului public comunitar judeţean fiind Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, relaţia de subordonare dintre structura centrală şi cea teritorială fiind dovedită pe deplin şi cu actele aflate la dosar.

Dincolo de raportul existent între Serviciul public de evidenţă a persoanelor şi Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, Curtea constată că însăşi legiuitorul a stabilit prin O.U.G. nr. 63 din 28 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 496/2003, că Ministerul Administraţiei şi Internelor are, printre alte atribuţiuni, şi atributul de a îndruma şi sprijini autorităţile publice locale şi aparatul propriu al acestora în aplicarea corectă şi unitară a prevederilor legale şi de a asigura, prin structurile de specialitate din subordine, aplicarea strategiei şi a Programului de guvernare în domeniul managementului funcţiei publice şi a funcţionarilor publici, precum şi a activităţii de evidenţă a persoanelor, competenţe ce presupun şi atribuţii de reglementare unitară a salarizării funcţionarilor publici din sfera activităţilor monitorizate.

De altfel, recunoscând caracterul neunitar şi discriminatoriu al salarizării funcţionarilor publici din sectorul de evidenţă a persoanelor, funcţie de momentul şi sectorul din care au fost preluaţi de Serviciul public comunitar, pârâtarecurentă confirmă, prin întâmpinarea depusă la instanţa de fond, că „personalul S.P.C.J.E.P. Vaslui efectuează activităţi specifice serviciului şi după program, după caz, în situaţii deosebite, conform prevederilor legale şi ar fi bine să beneficieze legal de această indemnizaţie”.

Ori folosirea funcţionarilor publici peste durata normată a programului de muncă, fără a li se asigura o plată corespunzătoare a acestei munci, încalcă dispoziţiile art. 41 din Constituţia României, revizuită, în mod justificat prima instanţă reţinând că prestarea muncii în aceleaşi condiţii şi de către aceeaşi categorie de funcţionari (salariaţi) impune angajatorului obligaţia de a asigura egalitatea de salarizare.

Împrejurarea că pârâtulrecurent nu dispune de fondurile necesare plăţii indemnizaţiei în cauză, pentru că în prezent a considerat că prevederile Ordinului nr. 496/2003 nu se aplică şi personalului său, nu poate constitui un motiv pentru a nu se recunoaşte dreptul reclamanţilor de a primi indemnizaţia de dispozitiv, întrucât, pe de o parte, recurentul nuşi poate invoca culpa de a fi ignorat o dispoziţie normativă a organului central în a cărui coordonare se află, iar pe de altă parte, pentru că este de competenţa sa să facă demersuri pe lângă ordonatorul principal de credite săi fie alocate sumele necesare plăţii drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici ce nu beneficiază de acelaşi regim salarial cu cei care au fost preluaţi din structurile de evidenţă a persoanelor din cadrul organelor descentralizate ale Ministerului de Interne.

Legea nr. 138/1999 republicată, care reglementează salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţa naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii,

42


prevede, în art. 13, plata unei indemnizaţii de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă şi gradaţii, respectiv din salariul de bază.

Dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că se aplică strict unei categorii profesionale care, la data intrării în vigoare a legii, 1999, privea personalul militar din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din acelaşi act normativ, personalul civil din ministerele şi instituţiile indicate mai sus, care desfăşoară activităţi în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile şi indemnizaţiile acordate acestora, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate.

Reclamanţii sunt funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice, nu în structurile de ordine şi siguranţă publică la care se referă prevederile art. 11 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003, dispoziţii reluate în art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007. Cum activitatea desfăşurată de reclamanţi este diferită de activităţile din structurile de ordine şi siguranţă publică, activităţi ce se desfăşoară în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare, nu se poate reţine că le sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la plata indemnizaţiei de dispozitiv.

Prin urmare, prevederile din Ordinul nr. 496/2003, potrivit cărora indemnizaţia se acordă şi personalului civil ce îşi desfăşoară activitatea în domeniul administraţiei publice nu pot fi interpretate în sensul că indemnizaţia de dispozitiv se acordă întregului personal civil, ci în sensul că se acordă numai acelei părţi care îndeplineşte condiţia impusă prin ordonanţă de urgenţă, de desfăşurare de activităţi în condiţii similare cu cadrele militare. A considera altfel echivalează cu a acorda ordinului ministrului forţă juridică superioară ordonanţei de urgenţă, ceea ce nu este permis.

Având în vedere, deci, că reclamanţii nu desfăşoară activităţi în condiţii similare cu cele ale cadrelor militare, Curtea trebuia să admită recursul şi să respingă acţiunea.

2. Funcţionar public poliţist. Destituire din funcţie emisă de şeful I.J.P. Sancţionare succesivă pentru aceeaşi faptă. Consecinţe

Sancţionarea poliţistului cu „amânarea promovării în gradul profesional pe o perioadă de 3 ani” pentru fapte prevăzute de art. 57 lit. a), b) şi e) din Legea nr. 360/2002 în data de 25 aprilie 2007, pentru trei abateri disciplinare, pentru ca în 27 aprilie 2007 să fie sancţionat pentru aceleaşi fapte cu „destituirea din poliţie”, în baza art. 58 lit. d), art. 59 alin. 7 şi 9 şi art. 60 din aceeaşi lege, fără declanşarea altei proceduri de cercetare prealabilă, conduce la nulitatea celei de a doua dispoziţii de sancţionare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 368/CA din 10 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr. 98/CA din 24 martie 2008 a Tribunalului Vaslui sa hotărât:

Respinge excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a I.G.P.R. şi de nulitate a dispoziţiei nr. 161 din 26 aprilie 2007.

Respinge contestaţia formulată de reclamantul S.M. împotriva dispoziţiei nr. 161 din 26 aprilie 2007 emisă de inspectorul şef al Inspectoratului de poliţie al judeţului Vaslui, precum şi a dispoziţiei nr. 1369 din 15 mai 2007 emisă de inspectorul general al Inspectoratului General al Poliţiei Române, pe care le menţine.

Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut instanţa de fond:

43


Prin dispoziţia nr. 161 din 26 aprilie 2007 a şefului Inspectoratului de poliţie al judeţului Vaslui sa dispus destituirea din poliţie a agentului de poliţie S.M., reţinânduse în sarcina acestuia săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 57 lit. a), b) şi d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi de art. 12 al. 1 lit. a), b) şi d) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Împotriva dispoziţiei nr. 161 a formulat contestaţie S.M., care, prin dispoziţia nr. 1362 din 15 mai 2007 ia fost respinsă de inspectorul general al Poliţiei Române.

Împotriva celor două dispoziţii a formulat contestaţie S.M.

Excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Vaslui de a soluţiona cererea a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2007 întrucât contestaţia vizează dispoziţia de destituire emisă de şeful I.P.J. Vaslui, ceea ce atrage şi competenţa instanţei de contencios administrativ a tribunalului de a soluţiona cererea. Prin dispoziţia nr. 1362 sa soluţionat contestaţia la dispoziţia de destituire, iar plângerea formulată şi împotriva acestei dispoziţii nu atrage competenţa materială a Curţii de Apel potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 1 C.pr.civ.

In cauză raporturile de serviciu au fost stabilite între contestator şi I.P.J., pârâtul I.G.P.R. având calitate procesuală pasivă întrucât prin cerere sa solicitat şi anularea dispoziţiei emisă de inspectorul general al I.G.P.R. în soluţionarea contestaţiei făcută de reclamant.

In ce priveşte excepţia de nulitate a dispoziţiei nr. 161 întrucât sau aplicat două sancţiuni pentru aceleaşi abateri se constată că nu este întemeiată.

Din examinarea dispoziţiilor nr. 160 şi nr. 161 se constată că sancţiunile au fost aplicate pentru săvârşirea unor fapte diferite, chiar dacă au fost emise la interval de o zi , respectiv la 25 aprilie 2007 şi 26 aprilie 2007.

Neîntemeiate sunt şi celelalte excepţii de nulitate invocate de contestator, procedura de cercetare prealabilă şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare poliţiştilor fiind derogatorie de la cea prevăzută pentru funcţionarii publici prin Legea nr. 188/1999 şi H.G. nr. 1210/2003.

In cazul poliţiştilor procedura de cercetare prealabilă şi de aplicare a sancţiunilor disciplinare este prevăzută de Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004 şi prin Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.

Susţinerile contestatorului că procedura prealabilă trebuia suspendată nu au nici un temei. Din cercetările referitoare la abateri nu au rezultat date şi indicii că au fost săvârşite fapte prevăzute de legea penală, astfel că nu se impunea nici participarea unui reprezentant al Corpului conform art. 59 al. 4 din Legea nr. 360/2002.

De asemenea, contestatorul a fost ascultat, consemnânduse susţinerile acestuia, astfel că nu se constată încălcarea prevederilor art. 59 al. 5 din Legea nr. 360. Chiar dacă în faţa consiliilor de disciplină poliţistul are dreptul de a fi asistat de un alt poliţist, ales de către acesta sau desemnat de Corp, nu rezultă din probele administrate că i sar fi încălcat acest drept.

Nici pe fondul cauzei plângerea nu este întemeiată, contestatorul nefăcând dovada altor situaţii de fapt decât cele reţinute în actul sancţionator,ori că sancţiunea aplicată este mare faţă de abaterile comise.

Astfel, la data de 27 martie 2007 acesta a aplicat 3 sancţiuni contravenţionale fără a respecta procedura privind încheierea procesului verbal şi a celei referitoare la confiscare. In al treilea proces verbal nu sa consemnat cantitatea de peşte confiscată şi nici nu sa încheiat vreun act de cântărire a peştelui confiscat. Activitatea nu a fost raportată şi abia la 30 martie 2007 a

44


încheiat un proces verbal din care rezultă că a distrus prin ardere 15 kg de peşte.

O altă faptă reţinută în sarcina sa priveşte desfăşurarea unor activităţi pe linie de circulaţie rutieră la intersecţia D.E. 581 cu D.J. 244 fără a fi planificat şi în condiţiile în care i sa interzis să mai desfăşoare activităţi pe linie de circulaţie rutieră atât de şeful serviciului poliţiei rutiere, cât şi de şeful biroului poliţiei rurale care are în arondare Postul de poliţie O.

De asemenea, la data de 16 aprilie 2007 sa deplasat în satul T. cu autoturismul de serviciu în jurul orelor 21, fără a fi planificat în serviciul de patrulare, unde sa întâlnit cu minora B.L. împreună cu care sa deplasat pe un drum lăturalnic, conducândo pe aceasta acasă tot cu acel autoturism în jurul orelor 2230.

Din depoziţiile martorilor audiaţi nu rezultă că petentul nu se face vinovat de săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, ci că are o comportare corespunzătoare în societate, este conştiincios şi că prin activitatea desfăşurată ar fi deranjat anumite persoane din conducerea instituţiilor superioare.

Din examinarea întregului material probator administrat în cauză rezultă că la aplicarea sancţiunii de destituire din poliţie sau avut în vedere gravitatea faptelor comise, consecinţele acestora, gradul de vinovăţie a poliţistului, împrejurările în care au fost săvârşite faptele şi că S.M. a mai fost sancţionat.

Sancţiunea aplicată nu este disproporţionată faţă de faptele repetate comise de contestator, motiv pentru care instanţa apreciază că se impune respingerea plângerii şi menţinerea dispoziţiilor nr. 161 din 26 aprilie 2007 şi nr. 1362 din 15 mai 2007.

Curtea a admis recursurile pârâtelor I.J.P. Vaslui şi I.G.P.R. ca fiind întemeiate, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, în ce priveşte excepţia dirimantă a nulităţii recursului, Curtea constată că reclamantul şia motivat în termenul procedural cererea de recurs, înregistrată la Tribunalul Vaslui sub nr. 1831 din 11 aprilie 2008, iar faptul că ulterior a depus la dosar o dezvoltare diferită a aceloraşi motive de recurs, nu poate conduce la nulitatea căii de atac promovate în cauză, cum se solicită de intimată.

Raportat documentaţiei de la dosar, Curtea constată ca fiind eronat respinsă excepţia nulităţii deciziei nr. 169 din 26 aprilie 2007,din moment ce aceasta nu respectă dispoziţiile procedurale aplicabile funcţiei publice deţinute de recurent, respectiv Legea nr. 360/2002 şi O.M.A.I. 400/2004, evocate de însăşi intimată prin întâmpinarea depusă la dosar în actuala fază procesuală.

Ori, în speţă reclamantul a fost sancţionat disciplinar prin dispoziţia nr. 160 din 25 aprilie 2007, cu sancţiunea prevăzută de art. 58 lit. c) şi art. 59 alin. 1 şi 9, art. 60 din Legea nr. 360/2002 şi art. 12 alin. 1 lit. a), b) şi d) din O.M.A.I. 400/2004, constând în „amânarea promovării în gradul profesional pe o perioadă de 3 (trei) ani, în baza încheierii Consiliului de disciplină din 07 martie 2007, măsură ce ia fost comunicată cu adresa intimatei nr. 13.128 din 27 aprilie 2007, pentru fapte prevăzute de art. 57 lit. a), b) şi e) din Legea nr. 360/2002.

Numai că în aceeaşi zi, 27 aprilie 2007, cu adresa intimatei nr. 13129, i se comunică reclamantului că prin dispoziţia nr. 161 din 26 aprilie 2007, sa dispus sancţionarea sa cu „destituirea din poliţie”, în baza art. 58 lit. d), art. 59 alin. 1 şi 9 şi art. 60 din Legea nr. 360/2002, pentru faptele prevăzute de art. 57 lit. a), b) şi d) din Legea nr. 360/2002 şi art. 12 alin. 1 lit. a), b) şi d) din O.M.A.I. 400/2004.

Prevederea O.M.A.I. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I. o obliga, însă, pe intimată ca, anterior aplicării sancţiunii cu destituirea din poliţie a reclamantului, să

45


declanşeze procedura de cercetare prealabilă care să fie urmată de Consiliul de disciplină, ce avea obligaţia întocmirii unui dosar, în care să fie citată persoana ce a săvârşit abaterile disciplinare, în vederea exercitării dreptului său la apărare – sens în care se dispune prin Secţiunea a 2a din O.M.A.I. 400/2004, „Procedura cercetării prealabile”.

Deşi susţine prin întâmpinarea de la dosar că dispoziţia de sancţionare 161/2007, a fost emisă pentru „alte fapte” decât cele ce au stat la baza dispoziţiei nr. 160/2007 , pentru care a fost urmată procedura de cercetare, finalizată prin raportul nr. 43938 din 23 aprilie 2007 , intimata nu face dovada parcurgerii procedurii prealabile anterioare sancţionării reclamantului cu destituirea din poliţie, procedură ce nu putea fi declanşată şi finalizată oricum în cele 24 ore scurse de la emiterea dispoziţiei nr. 160725 aprilie 2007.

Totodată, deşi în cuprinsul dispoziţiei nr. 160 din 25 aprilie 2007 se face trimitere la „încheierea consiliului de disciplină din 24 aprilie 2007”, reclamantul este sancţionat pentru amenzile excesive aplicate familiei B. din satul O., şi absenţele nemotivate de la serviciu, în condiţiile în care comisia de disciplină la cercetat pentru cele trei abateri disciplinare ce au fost ulterior menţionate în cuprinsul dispoziţiei nr. 161 din 26 aprilie 2007, respectiv – sancţionarea contravenţională a celor trei cetăţeni din satul T., fără respectarea procedurii legale de confiscare a peştelui în data de 27 martie 2007; desfăşurarea de activităţi pe linie de circulaţie rutieră în data de 05 aprilie 2007 fără programare; deplasarea cu autoturismul din dotare în seara zilei de 16 aprilie 2007 împreună cu minora B.L.

Rezultă aşadar că pentru faptele reţinute în dispoziţia nr. 160 din 25 aprilie 2007 nu a fost cercetat de comisia de disciplină, deşi în cuprinsul acesteia se face trimitere la raportul comisiei din 23 aprilie 2007, iar pentru dispoziţia 161 din 26 aprilie 2007 în litigiu nu sa efectuat nici o cercetare prealabilă anterioară valabilă, întrucât deşi faptele reţinute sunt analizate în raportul comisiei de disciplină 43938 din 23 aprilie 2007 susmenţionat, acest raport a fost anexat dispoziţiei nr. 160/2007, iar nu celei cu nr. 161/2007, în litigiu.

Totodată, recurentul a avut cunoştinţă de procedura de cercetare finalizată prin raportul din 23 aprilie 2007, recunoscând săvârşirea faptelor, astfel că a considerat că sancţiunea ce i sa aplicat pentru acestea a fost cea de „amânarea promovării în grad profesional pe o perioadă de trei ani”, conform dispoziţiei nr. 160725 aprilie 2007,pentru ca în 26 aprilie 2007 săi fie emisă dispoziţia nr. 161/2007 în litigiu, prin care, fără o nouă cercetare prealabilă, să fie sancţionat pentru aceleaşi fapte, cu destituirea din funcţie, în preambulul dispoziţiei nr. 16072007 apărând însă fapte pentru care nu a fost cercetat de comisia de disciplină, astfel cum sa arătat anterior.

Raportat celor arătate în cele ce preced, Curtea a constatat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că în speţă intimata ar fi emis actul administrativ sancţionator în sarcina recurentului, cu respectarea procedurii legale de cercetare prealabilă şi cea de acordare a dreptului de apărare celui sancţionat, vicii de natură a conduce la nulitatea actului astfel emis.

3. Funcţionar public. Decizie sancţiune disciplinară. Neindividualizarea „neglijenţelor” ce i se impută. Consecinţe

Sintagma folosită de organul administrativ în decizia de sancţionare privind „neglijenţa repetată în soluţionarea lucrărilor”, fără individualizarea acestora, a intervalului de timp când sau consumat şi a motivelor pentru care sau înlăturat apărările funcţionarului public, sunt de natură a conduce la nulitatea deciziei de sancţionare.


Prin sentinţa civilă nr. 141/CA din 12 mai 2008 a Tribunalului Vaslui sa hotărât:

46


Admite acţiunea formulată de A.I. împotriva Inspectoratului Teritorial de Muncă Vaslui.

Desfiinţează decizia nr. 36 din 05 martie 2008 a inspectoruluişef al Inspectoratului Teritorial de Muncă Vaslui.

Tribunalul a reţinut în motivarea sentinţei următoarele:

Prin decizia nr. 36 din 5 martie 2008 a inspectoruluişef, este sancţionat A.I. cu mustrare scrisă pentru neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor.

Din decizie nu rezultă despre ce abateri disciplinare este făcută menţiune. Din actele depuse rezultă cu mare probabilitate că au apărut discrepanţe între situaţia reală a lucrărilor efectuate de funcţionar şi cele raportate statistic, lunar. Prin notă explicativă funcţionarul arată că este vorba de o eroare de raportare: lucrarea care dura mai mult de o lună apare raportată pe toată durata efectuării, în timp ce finalizarea apar o singură dată.

Nu sau produs dovezi de vinovăţie (neglijenţă sau intenţie) a funcţionarului, eroarea fiind de regulă exoneratoare de răspundere disciplinară. Această situaţie a fost avută în vedere la rapoartele de evaluare a performanţelor profesionale, dar la analiza ulterioară sa considerat că există prezumţie de vinovăţie fără a se face verificări privind vinovăţia funcţionarului aflat în eroare de raportare statistică. În consecinţă sancţiunea disciplinară este nelegală pentru că nu sau verificat apărările şi nu sau înlăturat motivat.

Deoarece faptele presupuse nu întrunesc trăsăturile unor abateri disciplinare, urmează a se admite acţiunea şi a se dispune anularea deciziei.

Curtea a constatat recursul pârâtei ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, corect a reţinut instanţa de fond că decizia nr. 36 din 05 martie 2008 în litigiu nu cuprinde elementele a căror lipsă este sancţionată cu nulitatea absolută a actului administrativ de sancţionare, astfel cum se prevede expres în art. 268 alin. (2) Codul muncii, respectiv: „a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, b) precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern… care au fost încălcate …; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea…”.

Ori, art. 1 din decizia susmenţionată prevede doar săvârşirea abaterilor disciplinare constând în „neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor”, fără a se individualiza concret în ce au constat aceste neglijenţe, perioada de timp când au fost săvârşite, explicaţiile oferite de angajat în cadrul procedurii prealabile şi motivul înlăturării lor, omisiuni ce conduc la nulitatea actului.

Abia prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtarecurentă face cunoscute „neglijenţele” comise de intimat, constând în erori de raportare, pentru care ia luat notă explicativă intimatului „la data de 14 februarie 2008”, pentru activitatea prestată de acesta în anul 2007.

Numai că aceeaşi activitate (a anului 2007), fusese deja apreciată de angajator ca fiind corespunzătoare, din moment ce ia acordat calificativul „foarte bine” pentru acelaşi interval de timp, situaţie în care cenzura efectuată de angajator se vădeşte a fi şi contradictorie în raport cu activitatea intimatului.

4. Acţiune în rezilierea contractului de prestări servicii încheiat între organul administrativ şi o terţă persoană. Inadmisibilitate

Verificarea legalităţii actului de numire în funcţie, efectuată de Inspectoratul de Jandarmi Judeţean, în condiţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, poate avea loc doar la cererea instituţiilor publice ori a persoanei implicate în acest raport de

47


serviciu (actul nefiind de interes public), iar nu la solicitarea unei terţe persoane, care nu a fost în măsură a indica şi dovedi dreptul său ori interesul ocrotit de lege, vătămat prin actul de numire susmenţionat.


Prin sentinţa civilă nr.116/CA din 14 aprilie 2008, Tribunalul Vaslui a respins acţiunea formulată de reclamantul I.F. în contradictor cu pârâtul Inspectoratul de Jandarmi „gral. Mihail Racoviţă” Vaslui.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a chemat în judecată Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vaslui şi pe B.C.F., solicitând rezilierea contractului de prestări servicii încheiat de aceştia, pe motiv că încadrarea în muncă a jandarmului sa făcut cu încălcarea legii şi că raportul de serviciu intervenit între pârâţi este supus regimului juridic instituit prin Legea nr.80/1995, legalitatea lui neputând fi verificată în instanţă decât la cererea uneia din părţile contractante, întrucât contractul dă naştere la drepturi şi obligaţii doar în sarcina părţilor contractante.

Reţinând că raporturilor de muncă li se aplică principiul relativităţii efectelor juridice ale contractelor, prima instanţă a apreciat că terţii, nefiind parte a contractului, nu pot cere în justiţie rezilierea contractului şi ca atare, chiar dacă Legea nr.554/2004 conferă calitate procesuală activă tuturor persoanelor fizice, raporturile de muncă nu fac parte din categoria raporturilor juridice de drept administrativ şi prin urmare nu pot fi atacate în contencios administrativ de terţe persoane.

Prima instanţă a apreciat de asemenea că, şi pe fond, cererea reclamantului este neîntemeiată, întrucât din probele administrate rezultă că B.C.F. întrunea condiţiile legale pentru a susţine concursul şi a fi încadrat ca jandarm, la unitatea pârâtă, el nefiind cercetat penal, nefigurând în cazierul judiciar sau în alte evidenţe penale.

Curtea a respins recursul reclamantului, constatând următoarele:

Numirea plutonierului B.C.F. în funcţie de subofiţer de pază, la Detaşamentul 2 Jandarmi Pază şi Protecţie Instituţională Vaslui, din cadrul Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Vaslui, sa făcut în baza Ordinului nr.1380627 din 20 octombrie 2006, emis de inspectorul şef al I.J.J. Vaslui.

Numirea în funcţie, în condiţiile Legii nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare, exclude ideea existenţei raportului contractual, între cel ce a numit şi cel numit stabilinduse raporturi de serviciu, cei conferă subofiţerului un statut asemănător statutului de funcţionar public cu regim special.

Verificarea legalităţii actului de numire nu se poate face la cererea oricărei persoane fizice sau juridice, ci doar la cererea instituţiilor publice şi persoanei implicate în raportul de serviciu, actul de numire nefiind un act de interes public.

Faptul că reclamantulrecurent apreciază că sar fi încălcat Legea nr.80/1995, cu ocazia numirii în funcţie a jandarmului B.C.F., nui conferă acestuia dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ şi a cere verificarea legalităţii actului de numire, întrucât exercitarea acţiunii este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de art.1 din Legea nr.554/2004.

Ori, atâta timp cât reclamantul nu a indicat şi nu a dovedit care drept sau interes legitim, ocrotite de lege, iau fost vătămate prin actul de numire în funcţie a jandarmului, el nu poate cere desfiinţarea actului administrativ de autoritate, emis în condiţiile legii, de autoritatea competentă, I.F. trebuind să fie considerat străin raportului de serviciu, creat prin actul de numire.

Dreptul sau interesul legitim nu pot avea o altă semnificaţie decât cea dată acestor termeni

48


de art.2 alin.1 lit. o), p) şi r) din Legea nr.554/2004, adversitatea sau chiar diferendele, probabil apărute pe parcursul exercitării funcţiei, de către persoana vizată de reclamant, ce ar fi culminat, astfel precum sar deduce din conţinutul cererii reclamantului, cu o plângere penală făcută împotriva lui B.C.F., neputând constitui un motiv justificat pentru a se cere desfiinţarea raportului de serviciu intervenit între cel în cauză şi Inspectoratul Judeţean de Jandarmi Vaslui, întrucât un atare demers nuşi află suport legal, reclamantulrecurent neputând cere autorităţilor să acţioneze potrivit propriilor sale viziuni sau dorinţe asupra modului de funcţionare a instituţiilor statului de drept.

Chiar şi în ipoteza în care împotriva lui B.C.F. sar fi efectuat sau se efectuează cercetări penale, nimeni şi nimic nu poate obliga instituţia publică parte în raportul de serviciu să acţioneze altfel decât cum ea apreciază, Inspectoratul de Jandarmi al Judeţului Vaslui fiind suveran în a decide dacă mai înţelege sau nu să continue raporturile de serviciu cu jandarmul B.C.F., reclamantuluirecurent fiindui recunoscut doar dreptul de a sesiza aspectele negative pretins constatate în activitatea celui în cauză şi de a cere repararea prejudiciului ce ar dovedi că i sa cauzat prin exercitarea abuzivă a funcţiei publice, fără a avea însă dreptul de a cere şi obţine, pe cale judiciară, desfiinţarea actului administrativ de numire în funcţie.

Ca atare, constatând că nu sa făcut dovada existenţei vreunui drept legal recunoscut care să permită reclamantului să solicite desfiinţarea raportului de serviciu intervenit între pârâţi şi nici dovada vătămării vreunui drept sau interes legitim ocrotit de lege, recunoscute reclamantului, prin actul de numire în funcţie, şi că funcţionarea instituţiilor statului nu poate fi lăsată la liberul arbitru al persoanelor străine raportului instituţional, Curtea, în temeiul art.312 C.pr.civ., a respins recursul promovat de reclamant ca fiind nefondat.

5. Acţiune în obligarea consiliului local a recunoaşte realizarea unui schimb de terenuri între reclamant şi municipiul Iaşi. Inadmisibilitate

În condiţiile în care reclamantei ia fost reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren moştenite de la autorii săi, în condiţiile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr.1/2000, aceasta nu poate opune autorităţilor implicate în procedura reconstituirii dreptului său de proprietate, dificultăţile pe care le întâmpină în exploatarea proprietăţii, grevată în mod incontestabil de servituţi (respectiv imposibilitatea edificării unei construcţii datorită existenţei reţelelor de termoficare ce subtraversează terenul reconstituit).

Împrejurarea că Primăria Iaşi sar fi angajat a face demersuri pentru rezolvarea administrativă a situaţiei reclamantei, nu poate avea ca efect obligarea structurii administrative deliberative – consiliul local – a decide în sensul aprobării unui schimb de terenuri, raportat principiului autonomiei locale conferit de Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.


Prin sentinţa civilă nr.596/CA din 25 aprilie 2008, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta P.Z. în contradictor cu pârâtul Consiliul Local Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a chemat în judecată pe pârât pentru a se dispune anularea H.C.L. nr.98 din 10 aprilie 2006, recunoaşterea dreptului său constând în realizarea unui schimb de terenuri, între proprietatea sa din Iaşi, str. B. nr.39 şi proprietatea pârâtului din Iaşi, str. I., precum şi obligarea acestuia din urmă la repararea pagubei ce ia fost cauzată prin angajarea cheltuielilor necesare perfectării schimbului de terenuri.

49


Sa mai reţinut că, în baza deciziei nr.299 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Iaşi şi a certificatului de moştenitor nr.14 din 22 februarie 2005, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 429 m.p. situat în Iaşi, str. B. nr.39, că ea este împiedicată, datorită existenţei reţelelor de termoficare ce subtraversează proprietatea, să construiască pe acest amplasament, că, urmare demersurilor făcute, Primăria, prin adresa nr.58058 din 5 septembrie 2005, ia oferit, în schimbul terenului din str. B., un teren în str. I. şi că, chiar în situaţia în care această ofertă ar fi reală, ea nu poate obliga Consiliul Local Iaşi să procedeze la aprobarea propunerii, în sensul indicat.

Verificând documentaţia ce a stat la baza adoptării H.C.L. nr.98 din 10 aprilie 2006, prima instanţă reţine că motivul pentru care sa respins proiectul de hotărâre privind apartenenţa la domeniul privat al Municipiului Iaşi a terenului în suprafaţă de 431,20 m.p. situat în str. I., precum şi aprobarea unui schimb de terenuri între Consiliul Local Iaşi şi P.Z., îl reprezintă lipsa unor terenuri care să permită rezolvarea a 2400 de cereri de retrocedare formulate în baza Legii nr.247/2005, în situaţii în care terenurile revendicate nu pot fi înapoiate foştilor proprietari din motive obiective, ce impun punerea în posesie pe un alt amplasament, motiv apreciat ca fiind pertinent, în acord cu scopul urmărit de legiuitor prin Legea nr.247/2005, în condiţiile în care nici un act normativ nu consacră obligaţia consiliilor locale de a aproba schimburi de terenuri în situaţii de genul celor în care se află reclamanta.

Curtea a respins recursul promovat de reclamantă ca nefondat, sens în care a reţinut următoarele:

Este necontestat faptul că dreptul de proprietate la care reclamanta a acces prin moştenire a fost reconstituit, astfel cum rezultă din titlul de proprietate nr.186564 din 5 decembrie 2003, în baza Legii nr.18/1991 şi a Legii nr.1/2000, precum şi a Ordinului nr.398 din 22 august 2000 al Prefectului Judeţului Iaşi.

Întrucât nu sa dovedit că sar fi solicitat şi respectiv sar fi admis anularea, modificarea ori completarea titlului de proprietate menţionat şi nici că sar fi formulat o nouă cerere, în procedura consacrată de Legea nr.247/2005, reclamantarecurentă nu mai poate invoca pentru sine beneficiul legii noi, sub nici un aspect; dreptul său de proprietate considerânduse stabilit, prin reconstituire, în procedura prevăzută de Legea nr.18/1991 şi Legea nr.1/2000, ea nemaiputând opune autorităţilor implicate în procedura reconstituirii dreptul de proprietate asupra terenurilor dificultăţile întâmpinate în exploatarea proprietăţii, grevată, în mod incontestabil, de servituţi.

Ca atare, atâta timp cât reclamanta a acceptat reconstituirea proprietăţii pentru terenul situat în Iaşi, str. B. nr.39, iar dreptul astfel stabilit a intrat în circuitul civil, ea nu mai poate pretinde vreo încălcare ori vătămare a dreptului său de către autorităţile implicate în stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi cu atât mai puţin vreo obligaţie pentru terţi, fie că aceştia sunt persoane fizice sau juridice ori autorităţi ale administraţiei publice locale, de ai oferi un alt amplasament.

Ca atare, chiar dacă Municipiul Iaşi ar fi înscris în domeniul său public sau privat terenul situat în str. I., cu ocazia inventarierii acestuia în procedura prevăzută de Legea nr.213/1998, acest fapt nu dă, în nici o situaţie şi sub nici un motiv, dreptul unor persoane fizice sau juridice să ceară obligarea proprietarului la acceptarea unui schimb de terenuri.

Dreptul de proprietate al Municipiului Iaşi este garantat de art.44 alin.1 din Constituţia României, revizuită, la fel ca dreptul oricărei alte persoane, şi ca atare el se bucură de toate prerogativele conferite de art.480 Cod civil, fără ca vreunei alte persoane săi fie recunoscut dreptul de a cere proprietarului să săvârşească acte de dispoziţie în contra voinţei sale, voinţă exercitată în cazul de faţă prin Consiliul Local, în limita competenţelor recunoscute acestuia de

50


art.36 din Legea nr.215/2001.

Ca atare, atâta timp cât Consiliul Local este suveran în exercitarea atributelor conferite prin lege, bucurânduse de autonomie locală, Curtea constată că în mod justificat prima instanţă a reţinut că pârâtul nu poate fi obligat nici să stabilească apartenenţa la domeniul privat al Municipiului Iaşi a terenului în suprafaţă de 431,20 m.p. din str. I. şi nici să aprobe un schimb de terenuri cu reclamanta P.Z., întrucât aceste fapte ar echivala cu o încălcare a principiului autonomiei locale consacrat de art.120 din Constituţia României şi care ar aduce atingere prerogativelor consacrate de art.480 Cod civil şi art.44 din Constituţie.

Este adevărat că, urmare demersurilor făcute de reclamantarecurentă, Primăria Iaşi, prin adresa nr.58068 din 25 august 2005, sub semnătura viceprimarului Municipiului Iaşi, sa obligat să facă demersuri în vederea rezolvării situaţiei relatate de reclamantă prin demersurile sale administrative, dar această obligaţie de diligenţă nu se poate transforma întro obligaţie de rezultat, atâta timp cât nici o altă structură administrativă nu se poate obliga în numele şi pentru autoritatea în drept a decide asupra schimbului de terenuri, care în cauză este Consiliul Local al Municipiului Iaşi.

Faptul că reclamantarecurentă a făcut cheltuieli în vederea susţinerii demersurilor făcute de serviciile Primăriei Iaşi nu obligă pe pârât la plata vreunei despăgubiri, întrucât petiţionarul trebuie să prevadă că autoritatea în drept a decide putea să nuşi însuşească propunerea structurilor organizatorice inferioare, atâta timp cât nici o dispoziţie legală în vigoare nu recunoaşte dreptul unei persoane de a cere din partea unei alte persoane adoptarea unui comportament ce ar reprezenta o micşorare a prerogativelor recunoscute proprietarilor, oricare ar fi ei, fiind riscul reclamantei de a se fi angajat în demersuri administrative ce nu aveau şanse depline de reuşită, în condiţiile în care este de notorietate publică imposibilitatea autorităţilor de a satisface cererile de retrocedare formulate în baza Legii nr.247/2005, normă sub a cărei incidenţă recurenta nu intră.

6. Acţiune în exercitarea controlului de legalitate al actelor administrative, exercitat de instituţia prefectului. Acordarea scutirilor la plata chiriei societăţilor comerciale, într-un contract de închiriere. Nelegalitate

Acordarea de scutiri de la plata chiriei şi a majorărilor de întârziere, unei societăţi comerciale, de consiliul local, depăşeşte sfera înlesnirilor la plată, reglementate prin art. 125 C.pr.fisc., sumele datorate de agentul economic constituinduse ca obligaţie de natură contractuală, iar nu ca taxe şi impozite, astfel cum sunt definite de Codul fiscal.

Motivul invocat, al existenţei unor calamităţi naturale, putea conduce doar la aplicarea procedurii legale prevăzute de Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură.


Prin sentinţa civilă nr. 262/CA din 22 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi au fost respinse excepţiile invocate de Consiliul Local Paşcani Judeţul Iaşi privind inexistenţa unui interes legitim public al reclamantei şi a unui drept recunoscut de lege şi care să nu fi fost vătămat şi lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Paşcani, jud. Iaşi.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Prefectul Judeţului Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Paşcani.

A fost anulată Hotărârea nr.145 din 19 septembrie 2007 a Consiliului Local Paşcani.

Sa respins cererea de intervenţie în interes alăturat formulată de intervenienta SC „A.L.P.”

51


SA

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut că acţiunea a fost promovată de Prefectul Judeţului Iaşi în conformitate cu disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, reactualizată şi ale dispoziţiilor art. 24 alin. 1 lit. f din Legea nr. 340/2004 modificată, dispoziţii legale care îi conferă acestuia legitimare procesuală activă, în calitate de reprezentant al Guvernului pe plan local şi ca „garant al respectării legii şi a ordinii publice la nivelul local” (art. 1 alin. 3 din Legea nr. 340/2004), dincolo de limitările prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind interesul legitim al acestuia.

De asemenea, în mod corect în calitate de pârât, a fost chemat în cauză Consiliul Local Paşcani, în calitate de emitent al actului administrativ atacat.

Hotărârea nr. 145 din 19 septembrie 2007 a Consiliului Local Paşcani are ca obiect scutirea la plată pentru sumele datorate de SC „A.L.P.” SA Paşcani cu titlul de chirie datorată pentru anii 2002, 2003, 2005 şi 2007 şi a tuturor majorărilor de întârziere, datorate pentru neplata în termen a obligaţiilor din contractul de închiriere nr. 24/1997.

Ori, din analiza dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură fiscală, rezultă că, în ceea ce priveşte chiria, creditorii bugetari pot acorda doar înlesniri la plată, de natura eşalonărilor şi amânărilor.

Scutirea de la plata unor astfel de obligaţii se pot acorda, în condiţiile art. 125 lit. e, numai pentru impozite şi taxe locale.

Aşa fiind, chiar dacă chiria a fost prevăzută la art. 125 din Codul de procedură fiscală, ca obligaţie fiscală, aceasta nu se încadrează în categoria obligaţiilor fiscale definite de dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ.

Ca urmare, acordarea de „scutire” de la plata chiriei pentru anii 2002, 2003, 2005 şi 2007 şi a majorărilor aferente acestei sume în ceea ce priveşte pe debitorul SC „A.L.P.” SA Paşcani, depăşeşte sfera înlesnirilor la plată, astfel cum au fost determinate de dispoziţiile art. 125 din Codul de procedură fiscală.

În consecinţă, Hotărârea Consiliului Local Paşcani nr. 145 din 19 septembrie 2007, prin care sa luat această măsură administrativă, este lovită de nulitate absolută.

Hotărârea atacată este nelegală şi din punct de vedere al aplicării dispoziţiilor art. 125 din O.G. nr. 92/2003, întrucât, potrivit alin. 4 din acest articol, pentru acordarea înlesnirilor la plată, creditorii bugetari locali vor cere debitorilor constituirea de garanţii (după procedura prevăzută de art. 126 şi urm. C.pr.fisc.).

Curtea a respins cererile de recurs formulate de Consiliul Local Paşcani şi SC „A.L.P.” SA Paşcani pentru următoarele considerente.

Acţiunea promovată de Prefectul Judeţului Iaşi în temeiul dispoziţiilor art. 3, alin. 1 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 19, alin. 1, lit. e) din Legea nr. 340/2004 republicată îi conferă legitimare procesuală activă, în cavitatea sa de reprezentant al Guvernului pe plan local şi de „garant al respectării legii şi a ordinii publice la nivel local”.

Prin Hotărârea nr. 145 din 19 septembrie 2007, Consiliul Municipal Paşcani aprobă scutirea la plată pentru sumele datorate de către SC „A.L.P.” SA Paşcani bugetului local gl municipiului Paşcani, reprezentând chiria datorată pentru anii 2002, 2003, 2005 şi 2007 şi a tuturor majorărilor de întârziere datorate pentru neplata în termen a obligaţiilor din contractul de închiriere nr. 24/1997.

Actul administrativ în discuţie a fost adoptat cu nerespectarea art. 125, alin. 2 din O.G. nr.

52


92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată.

Art. 125 din Codul de procedură fiscală prevede înlesnirile la plata obligaţiilor fiscale ce pot fi acordate la cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane fizice sau juridice, creditorii bugetari locali, de către autorităţile administraţiei publice locale care administrează aceste bugete.

Pentru obligaţiile bugetare restante pe care le administrează, autorităţile publice locale pot acorda, potrivit art.125 lit.a) şi b) din Codul de procedură fiscală doar eşalonări sau amânări la plata chiriilor, iar conform lit.e) din acelaşi act normativ pot fi acordate scutiri sau reduceri numai pentru impozite şi taxe locale, în condiţiile legii.

„Acordarea de scutire de la plata chiriei pentru anii 2002, 2003, 2005 şi 2007 şi a majorărilor aferente acestei sume în ceea ce priveşte debitorul SC „A.L.P.” SA Paşcani, depăşeşte sfera înlesnirilor la plata, astfel cum au fost determinate de dispoziţiile art. 125 din Codul de procedură fiscală.”

Sumele datorate de SC „A.L.P.” SA Paşcani bugetului local al municipiului Paşcani sunt obligaţii de natură contractuală, asumate prin contractul de închiriere nr.24/1997 şi nu reprezintă impozite sau taxe locale aşa cum sunt definite de Codul Fiscal.

Conform documentaţiei care a stat la baza adoptării hotărârii de către Consiliul Local Paşcani, aceasta este fundamentată pe acordarea de facilităţi fiscale în temeiul Codului de procedură fiscală pentru calamităţile naturale care au afectat societatea pe parcursul mai multor ani, iar prin cererea formulată de SC „A.L.P.” SA Paşcani este motivată pentru scutirea la plata chiriei de pierderile suferite de societate ca urmare a calamităţilor naturale.

Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură prevede procedura de constatare şi stabilire a despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, precum şi drepturile şi obligaţiile producătorilor agricoli în astfel de situaţii. În cauză există reglementarea legală specială pentru cazurile de calamităţi naturale în agricultură, iar la nivelul judeţului este organizată structura necesară în vederea constatării şi acordării despăgubirilor aferente.

Deoarece în cauză este închirierea unei suprafeţe de teren agricol şi dacă chiriaşul „nu sa putut folosi de bunul închiriat” pentru că acesta „a fost impropriu scopului şi obiectului contractului de închiriere”, ca urmare a calamităţilor naturale se impunea executarea contractului de către părţi şi întocmirea documentaţiei în vedere obţinerii de despăgubiri pentru suprafeţe de teren stabilite ca fiind calamitate, pentru fiecare an calendaristic în parte şi nu scutirea totală la plată a SC „A.L.P.” SA Paşcani pentru chiria datorată pentru anii 2002, 2003, 2005 şi 2007 şi a tuturor majorărilor de întârziere datorate pentru neplata în termen a obligaţiilor din contractul de închiriere nr. 24/1997.

7. Anularea raportului de inspecţie fiscală emis de autoritatea administrativă locală. Încadrare eronată a unui teren în zona de impozitare. Suprafeţe ocupate cu reţele de telecomunicaţii, amplasate în subteran. Legislaţia aplicabilă

Atât timp cât terenul proprietate publică nu a fost concesionat, închiriat, dat în arendare ori în folosinţă, iar reţelele subterane de telecomunicaţii nu împiedică exploatarea bunului aflat în proprietate publică, acestea sunt scutite de plata impozitului pe terenuri, conform art. 257 lit. k) din Codul fiscal, atât timp cât pentru utilizarea reţelelor subterane beneficiarul plăteşte folosinţa bunului sub formă de preţ.

53

http://disp.art.125/



Prin sentinţa nr. 3956/CA din 17 decembrie 2007, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „R.” SA, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi şi Direcţia Economică şi de Finanţe Publice Locale Iaşi, dispunând anularea în partea a raportului de inspecţie fiscală nr. 623195 din 21 iunie 2007 şi a deciziei de impunere nr. 62194 din 21 iunie 2007, numai cu privire la creanţa bugetară suplimentară stabilită în sarcina reclamantei, în sumă totală de 112.895 lei, precum şi a dispoziţiei nr. 1740 din 30 august 2007, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, respingând acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 62195 din 21 iunie 2007, Direcţia Economică şi de Finanţe Publice Locale Iaşi a stabilit că, pentru anii 2003 – 2006, reclamanta datorează o diferenţă de impozit, provenind din încadrarea eronată a terenului în zona de impozitare şi din declaraţiile unei suprafeţe de teren neconstruite mai mici, că întrucât din declaraţia de impunere rectificativă pentru stabilirea impozitului pe anul 2005 nu sa indicat zona de impozitare pentru terenul declarat, încadrarea în zonă sa făcut de organul fiscal şi că trimiterile făcute la H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2003, H.C.L. nr. 566/2004 şi H.C.L. nr. 443/2005 nu justifică încadrarea întregii suprafeţe de teren în zona de impozitare, întrucât hotărârile menţionate nu instituie criterii pentru încadrarea în zone de impozitare, ci doar stabilesc cuantumul taxelor şi impozitelor datorate de contribuabili, raportat la zona de impozitare, considerând nerelevant faptul că reclamanta nu a prezentat documente detaliate privitoare la amplasarea reţelelor de telecomunicaţii, în condiţiile în care, prin declaraţia rectificativă pentru anul 2005, reclamanta a individualizat suprafaţa de teren pe care are amplasate reţelele subterane, înscris pe baza căruia se putea face o încadrare corectă în zona de impozitare, prin adresa nr. 214/12198 din 2 august 2005, indicânduse şi motivele depunerii declaraţiei rectificative.

În ceea ce priveşte faptul declarării unei suprafeţe de teren neconstruit mai mici, în suprafaţă de 42.561 m.p. şi care a fost iniţial declarată de contribuabil, prima instanţă a reţinut că nu există documente justificative cu privire la suprafaţa exactă ocupată de reţelele de telecomunicaţii şi la zona de impozitare şi că, cu toate acestea, organul fiscal a procedat la estimarea bazei de impunere având în vedere doar declaraţiile de impunere depuse de contribuabil în anii anteriori, procedânduse la încadrarea acesteia întro zonă de impozitare mai mare, fără a se face vreo raportare la elementele prevăzute de art. 66 din O.G. nr. 92/2003, şi că, în atare condiţii, organul fiscal a procedat la stabilirea eronată a bazei de impozitare pentru anii 2005 şi 2006, eroare ce se regăseşte în raportul de inspecţie fiscală şi în ceea ce priveşte taxa de teren stabilit pentru anul 2003, însumând 20.855 lei.

Raportânduse la aceste constatări, prima instanţă a concluzionat că deşi organele fiscale au reţinut în mod corect că reclamanta, în calitate de concesionar al terenului public, datora o sarcină fiscală echivalentă impozitului pe teren, calculul acestei taxe, pentru anii 2003, 2005 şi 2006 sa făcut eronat, justificând astfel cererea de anulare a actelor administrative atacate, în partea referitoare la creanţa bugetară şi suplimentară, în sumă totală de 112.895 lei, şi a accesoriilor aferente, precum şi cererea de restituire a impozitului achitat pentru trimestrul I/2005.

Curtea a respins recursul pârâtei, constatând următoarele:

Este necontestat faptul că SC „R.” SA este proprietara reţelelor de telecomunicaţii, că acestea sunt amplasate la o adâncime de cca. 1 metru, în raport cu suprafaţa reţelei stradale, şi că exploatarea lor se face în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 79/2002.

Este de asemenea, necontestat faptul că reclamantaintimată a comunicat recurenţilor situaţia reţelei de telecomunicaţii din municipiul Iaşi, însumând 212,883 km., precum şi situaţia

54


amplasării reţelei subterane în zonă şi că aceste date au fost avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare.

Necontestat este şi faptul că, la data de 28 septembrie 2006, părţile în litigiu au încheiat un contract privind acordarea dreptului de acces, conform art. 22 31 din O.U.G. nr. 79/2002, pe terenurile proprietatea municipiului Iaşi şi că, în schimbul recunoaşterii „folosinţei lunare a terenurilor”, beneficiarul plăteşte un preţ, stabilit în Anexa nr. 1.

Ceea ce reclamanta a invocat în mod repetat, în susţinerea cererii sale, iar prima instanţă nu a dat eficienţă este faptul că SC „R.” SA nu ocupă nici o suprafaţă din terenurile ce fac parte din domeniul municipiului Iaşi, că reţelele de telecomunicaţii sunt amplasate în subteran, făcând parte din infrastructura căilor rutiere, şi că pentru folosinţa acelor terenuri ea plăteşte un preţ, în baza contractului cei asigură dreptul de acces, în condiţiile Legii telecomunicaţiilor.

Ca atare, atâta timp cât terenul proprietate publică nu a fost concesionat, închiriat, dat în administrare ori în folosinţă şi cât reţelele subterane de telecomunicaţii nu împiedică exploatarea bunului aflat în proprietate publică, în mod greşit se susţine de recurentă şi se reţine de prima instanţă că proprietarul reţelei de telecomunicaţii datorează impozitul pe teren, reglementat de art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003. Chiar dacă dreptul de acces nu ar fi fost reglementat, proprietarul domeniului public al unităţii administrativ – teritoriale tot nu ar fi în drept să pretindă plata concomitentă atât a impozitului pe teren cât şi a tarifului stabilit prin contractul privind acordarea dreptului de acces, având în vedere că din cuprinsul acestuia din urmă rezultă fără echivoc că pentru folosinţa lunară a terenurilor aflate în proprietatea Municipiului Iaşi se plăteşte un preţ şi nu un impozit, dubla impozitare a folosinţei terenurilor subterane neavând nici o bază legală.

Cum recurenţilor nu le este permis a adăuga la lege, asimilând beneficiarul dreptului de acces contribuabililor cărora leau fost concesionate, închiriate, date în administrate sau în folosinţă exclusivă terenuri ce fac parte din domeniul public, şi cum terenurile ocupate de drumuiri şi infrastructura acestora, din care fac parte toate reţelele subterane de utilităţi, sunt scutite de plata impozitului pe terenuri, conform art. 257 lit. k) din Codul fiscal, în condiţiile în care pentru utilizarea reţelelor subterane beneficiarul plăteşte folosinţa bunului sub forma unui preţ, Curtea apreciază că soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare, în limita sumei de 112.895 lei este temeinică şi legală, substituinduse însă prezenta motivare considerentelor sentinţei recurate.

8. Acţiune în anulare delegaţii avocaţi, cu despăgubiri. Inadmisibilitatea acţiunii

Delegaţiile de asistenţă juridică ale apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor, emise de barou, nu se constituie ca acte administrative, în sensul dat acestui termen de art. 2 alin. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004.


Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr. 2477/99 din 14 mai 2007, reclamantul L.G. a chemat în judecată Uniunea Naţională a Barourilor din România, Baroul Iaşi şi pe avocaţii M.I. şi O.V., pentru faptul că nu i sa dat un răspuns corespunzător la petiţia ce a fost înregistrată la Baroul Iaşi sub nr. 33 din 13 martie 2007, solicitând totodată anularea delegaţiilor emise întrun număr de 19 cauze, precum şi plata de despăgubiri în sumă de 8.000.000.000 lei vechi.

Prin sentinţa civilă nr. 545/CA din 11 aprilie 2008, Tribunalul Iaşi, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pusă în discuţia contradictorie a părţilor, din oficiu, de către instanţa de judecată, a respins acţiunea formulată de reclamantul L.G. în contradictoriu cu pârâţii M.I., O.V.,

55


Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că delegaţiile de asistenţă juridică ale apărătorilor din oficiu, emise de Baroul Iaşi, nu constituie acte administrative, în sensul dat acestui termen de art. 2 alin. 1 lit. b) şi c) din Legea nr. 554/2004, astfel că ele nu pot face obiectul controlului de legalitate în procedura contenciosului administrativ şi că, raportat la prevederile art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 1 din Codul de procedură civilă, trebuie reţinut caracterul inadmisibil al acţiunii în contencios administrativ.

Curtea a respins recursurile introduse de reclamant împotriva încheierilor de şedinţă din data de 18 ianuarie 2008 şi respectiv din data de 8 februarie 2008 ca nefondate întrucât, pe de o parte, conform art. 282 alin. 2, coroborat cu art. 316 C.pr.civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se putea face recurs decât odată cu fondul, iar pe de altă parte pentru că prin hotărârile atacate judecătorul fondului nu a luat nici o măsură privitoare sau în legătură cu fondul cauzei.

De altfel, art. 129 C.pr.civ., obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, el fiind în drept să ceară părţilor săşi facă cunoscut punctul de vedere privitor la pricina dedusă judecăţii şi să pună în dezbatere orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare; chestiunea naturii juridice a actelor a căror anulare sa solicitat prin acţiune fiind una dintre acestea.

Prin punerea în discuţie a acestei chestiuni, de care depindea soluţia ce urma să fie dată în cauză, judecătorul fondului nu a influenţat părţile, nu sa antepronunţat şi nici nu a privat pe vreuna din părţi de dreptul de aşi face cunoscut punctul de vedere, respectânduse principiul contradictorialităţii dezbaterilor şi dreptul la apărare, motiv pentru care, prin încheierea din 08 februarie 2008, sa şi amânat judecata pricinii, tocmai pentru a se da posibilitatea apărătorului reclamantului să pună concluzii cu privire la excepţia ridicată din oficiu de către instanţă.

Ca atare, constatând că judecătorul fondului a acţionat în limita competenţelor sale şi în exercitarea rolului său activ, că prin încheierile premergătoare atacate nu sau dispus măsuri concrete, ce tind spre dezlegarea pricinii, şi că cererile de recurs au fost introduse cu încălcarea dispoziţiilor procedurale, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a respins ca nefondate cererile de recurs formulate de reclamantul L.G. împotriva încheierilor de şedinţă din 18 ianuarie 2008 şi din 08 februarie 2008, hotărâri pe care lea menţinut.

În ceea ce priveşte recursul introdus împotriva sentinţei civile nr. 545/CA din 11 aprilie 2008, Curtea constată că simpla menţiune că „recursul este întemeiat şi motivat conform art. 304 alin. 3 C.pr.civ.” nu satisface exigenţele art. 3021 C.pr.civ., care obligă persoana ce face o cerere de recurs să arate, sub sancţiunea nulităţii, „motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor”.

Curtea nu poate lua în considerare trimiterea pe care recurentul o face la art.304 pct. 3 C.pr.civ., atâta timp cât el însuşi şia formulat şi susţinut actul de sesizare ca fiind o acţiune de contencios administrativ, urmânduse procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004, cât prin memorii succesive reclamantul a precizat că se consideră vătămat în drepturile sale prin nesoluţionarea petiţiilor adresate pârâţilor şi cât, pe parcursul judecăţii în faţa instanţei de fond, nu sa ridicat şi nu sa soluţionat vreo excepţie de necompetenţă, care să justifice cererea de control judiciar pe acest temei.

Întrucât, în principiu, unele dintre actele şi faptele pârâţilor ar putea face obiectul controlului judiciar, în procedura contenciosului administrativ, tribunalul, ca primă instanţă în materia contenciosului administrativ, era în drept să verifice dacă actele atacate se încadrau sau nu în categoria celor prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi să decidă în consecinţă, instanţa fiind ţinută

56


de limitele investirii sale şi neavând obligaţia să stabilească sau să se dezinvestească în favoarea altei instanţe, în legătură cu alegaţiile reclamantului, care susţine că avocaţii desemnaţi din oficiu săl reprezinte, în numeroasele cauze în care este implicat, ar lucra în contra intereselor sale, atâta timp cât aceştia nu au fost chemaţi în judecată, iar cererea formulată nu întruneşte condiţiile elementare prevăzute de art. 112 C.pr.civ.

9. Achiziţii publice. Vicierea sistemului de evaluare a ofertelor. Consecinţe

Aplicarea neunitară a sistemului de punctare în caietul de sarcini şi lipsa calculului de ierarhizare a ofertelor în cadrul documentaţiei de achiziţie este în contradicţie cu cerinţele expres prevăzute în art. 199 alin. 3 din O.U.G. nr.34/2004 privind achiziţiile publice, conducând la anularea întregii proceduri de achiziţie.


Prin decizia nr.2114/295C4/4869 din 26 mai 2008, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a admis capetele de cerere vizând anularea raportului procedurii şi a comunicării rezultatului procedurii, urmare contestaţiei depuse de SC „M.” SRL Bucureşti, dispunând anularea procedurii de achiziţie publică iniţiată de autoritatea contractantă U.Şt.A.M.V. „I.I.B.” Iaşi, respectiv a raportului procedurii şi a adresei nr.23311 din 14 decembrie 2007, precum şi a tuturor celorlalte adrese prin care lea fost comunicat ofertanţilor rezultatul aplicării procedurii de achiziţie publică.

Pentru a se pronunţa astfel, organul administrativjurisdicţional a reţinut că autoritatea contractantă a încălcat prevederile art.199 alin.3 din O.U.G. nr.34/2006, nestabilind în documentaţia de atribuire metodologia concretă de punctare a avantajelor care vor rezulta din propunerile tehnice şi financiare prezentate de ofertanţi şi că, urmare acestui fapt, întreaga procedură se consideră a fi fost viciată, prin întocmirea în acest mod a documentaţiei de atribuire, şi că toate documentele ulterioare emise în baza acesteia sunt, de asemenea, viciate.

Curtea a constatat că plângerea formulată de autoritatea contractantă este nefondată, sens în care a reţinut următoarele:

Este necontestat faptul că în cuprinsul caietului de sarcini, autoritatea contractantă a precizat, la punctul 7, criteriile după care se va face evaluarea ofertelor, arătând că „algoritmul de calcul” este format din cinci criterii, pentru care se acordau puncte, ce însumate dădeau 100 puncte, dintre care pentru preţul ofertei se prevedeau 50 de puncte, iar pentru caracteristicile tehnicofuncţionale 35 de puncte.

Este de asemenea necontestat faptul că toate cele cinci criterii de evaluare a ofertelor sunt evidenţiate în anexa 2 a raportului procedurii, dar fără să se menţioneze pe baza cărui sistem de calcul au fost acordate punctaje inferioare celor indicate în caietul de sarcini, ajungânduse în situaţia în care, spre exemplu, pentru produsul „sistem de colorare”, oferta prezentată de SC „M.” SRL să primească la criteriul „preţul ofertei” un număr de 5 puncte, iar SC „N.” SRL un număr de 50 de puncte.

Întrucât sistemul de punctare prevăzut în caietul de sarcini nu a fost aplicat în mod uniform, iar ierarhizarea ofertelor trebuia făcută după un sistem de calcul riguros, adus în prealabil la cunoştinţa ofertanţilor, prin chiar documentele achiziţiei publice, care să permită verificarea modului de aplicare în orice moment şi de către orice persoană interesată, Consiliul a fost îndreptăţit să constate că documentaţia de atribuire nu îndeplineşte cerinţele art.199 alin.3 din OUG nr.34/2004, care obligă autoritatea contractantă să precizeze, în mod clar şi detaliat, prin chiar documentaţia de atribuire, factorii de evaluare a ofertei cu ponderile relative ale acestora sau

57


algoritmul de calcul, precum şi metodologia concretă de punctare a avantajelor care vor rezulta din propunerile tehnice şi financiare prezentate de ofertanţi.

Raportat la această normă imperativă, autorităţii contractante nui era permis, spre exemplu, ca la produsul „nişă chimică”, să acorde la criteriul de evaluare de la litera c) un număr de 25 de puncte unui ofertant şi 35 de puncte unui alt ofertant, fără să se cunoască, în prealabil, care era sistemul de calcul ori elementul variabil de care autoritatea contractantă a ţinut cont în punctare, probabila ierarhizare a ofertelor, funcţie de preţul ofertat, dedusă din modul de stabilire a locului ocupat de ofertanţi, neputând fi acceptată ca sistem de lucru, întrucât ea contravine principiului transparenţei şi proporţionalităţii, principii consacrate de art.2 alin.2 din O.U.G. nr.34/2006.

Tocmai încălcarea principiului transparenţei şi utilizarea unui sistem de calcul neprecizat a punctajului, în cadrul celui prevăzut pentru fiecare criteriu în parte, ce nu se regăseşte evidenţiat în caietul de sarcini, a justificat hotărârea organului administrativjurisdicţional de a anula, din oficiu, întreaga procedură de atribuire, în baza drepturilor cei sunt conferite de art.278 alin.3 din O.U.G. nr.34/2006.

Atâta timp cât sistemul de evaluare era viciat, prin precaritatea modului în care el a fost stabilit şi lipsa elementelor şi metodologiei concrete de punctare a fiecărei oferte în parte, după criterii prestabilite şi verificabile, a justificat pe deplin măsura anulării procedurii de achiziţie publică în întregul ei, în mod corect Consiliul apreciind că aceasta nu poate să continue pe baza documentaţiei prezentate de autoritatea contractantă, Consiliul nefiind ţinut să se rezume doar la aspectele sesizate prin contestaţia formulată de unul din ofertanţi, fiind culpa exclusivă a petentei de a fi procedat la iniţierea procedurii şi la evaluarea ofertelor fără ca, prin documentaţia întocmită, să arate cu claritate sistemul după care se acordă puncte, în limita maximului prevăzut pentru fiecare criteriu în parte.

58

Secţia pentru Cauze cu Minori şi Familie Decizii relevante, Trimestrul al IIIlea – 2008

V. Secţia pentru Cauze cu Minori şi Familie

1. Atribuţiile Direcţiei de Asistenţă Comunitară în aplicarea legislaţiei privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Distincţia între atribuţiile Direcţiei de Asistenţă Comunitară şi acelea stabilite pentru Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului

Dispoziţiile legale care reglementează activitatea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului nu pot fi aplicate pentru a stabili sarcini pentru Direcţiile de Asistenţă Comunitară.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 97 din 10 noiembrie 2008

Curtea de apel a constatat că prin hotărârea criticată instanţa de fond a dispus, iar tribunalul a păstrat, atât reîncredinţarea către reclamantul B.P.D. a minorului B.T., născut la data de 05.04.1996, cu obligarea pârâtei R.L. la plata unei pensii de întreţinere în favoarea acestuia, cât şi încuviinţarea ca reclamantul să aibă legături personale cu minora B.T., născută la 30.06.1999, în a doua zi şi a patra săptămână din lună, sâmbăta şi duminica, o săptămână în vacanţa de paşte şi şase săptămâni în vacanţa de vară doar în prezenţa pârâtei şi a unui asistent social sau psiholog ce va fi desemnat.

Direcţia de Asistenţă Comunitară Iaşi este un serviciu public de interes local, cu personalitate juridică, care funcţionează sub autoritatea Consiliului Local municipal Iaşi, fiind înfiinţat prin Hotărârea nr. 6 din 17.01.2005 a Consiliului Local al municipiului Iaşi. Acest serviciu cuprinde în organigrama sa Serviciul de Autoritate Tutelară, Protecţia Minorilor şi Familiei, a cărui citare este obligatorie, conform art. 42 Codul familiei, în instrumentarea cauzelor ce aduc în discuţie probleme relative la încredinţarea minorilor, întrucât în astfel de pricini interesul superior al acestora trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile pe care le vor lua autorităţile publice, organismele private autorizate sau instanţele judecătoreşti.

În derularea acestor procese Direcţia de Asistenţă Comunitară – Serviciul de Autoritate Tutelară îşi exprimă punctul de vedere, prin efectuarea unei anchete sociale, în care evidenţiază condiţiile oferite de fiecare părinte şi opinează asupra părintelui care oferă cele mai bune condiţii de creştere şi educare a minorului.

Prin ancheta socială este informată instanţa cu privire la condiţiile de trai ale părintelui, condiţiile de locuit pe care i le poate oferi minorului, veniturile părintelui, modul în care acesta se îngrijeşte de minor, preocuparea pe care a manifestato şi pe care o manifestă pentru educarea copilului, profilul moral al părintelui, precum şi orice alte informaţii care pot contribui la o mai bună cunoaştere a părţilor de către instanţă care, coroborândule cu celelalte probe administrate,să poată stabili fie cui va încredinţa minorul, fie modalitatea în care va permite părinteluireclamant să aibă legături personale cu minorul.

Este adevărat că, prin întâmpinarea depusă la dosar la Judecătoria Iaşi, pârâta R.L. a solicitat restricţionarea dreptului reclamantului de a avea legături personale cu minora B.T., în

59


sensul că întâlnirile acestora să se desfăşoare în prezenţa sa şi a unui asistent social/psiholog, desemnat de Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Consiliului Local Iaşi.

Instanţele aveau obligaţia de a cenzura solicitările părţilor, funcţie de cadrul procesual dar şi de dispoziţiile legale operante în pricina dedusă judecăţii.

Curtea a reţinut că instanţa de fond nu a precizat temeiul de drept, atunci când a stabilit că legăturile personale între reclamant şi minora B.T. se vor desfăşura în prezenţa mamei şi a unui asistent social sau psiholog ce va fi desemnat.

Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a precizat în dispozitivul sentinţei cine anume urmează să desemneze asistentul social sau psihologul ce ar fi trebuit să asiste la derularea programului de legături personale dintre tată şi minoră, în condiţiile în care dispozitivul hotărârii este susceptibil de a fi pus în executare.

Tribunalul a complinit lipsa motivării în drept şi a fundamentat soluţia pe dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului ratificată prin Legea nr. 18/1990, Legii nr. 272/2004 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1434/2004 – anexă, aceste ultime acte normative reglementând cadrul în care îşi derulează competenţele Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Astfel, tribunalul a reţinut că măsura stabilită de instanţa de fond sar plasa în „serviciile de zi”, astfel cum apar acestea reglementate în anexa 2 din H.G. nr. 1438/02.09.2004.

Curtea a constatat că citarea în proces a Direcţiei de Asistenţă Comunitară Iaşi – Serviciul Autoritate Tutelară nu poate antrena stabilirea în sarcina acestuia a altor obligaţii decât cele ce decurg din art. 42 Codul familiei, întrucât obligaţia impusă de instanţa de fond şi păstrată în apel excede obligaţiilor ce pot incumba acestei instituţii, în cadrul procesual de faţă.

Motivarea deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi se axează, sub aspectul temeiului de drept, pe acte normative ce reglementează activitatea şi atribuţiile Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean şi care nu a participat în cauză. Aceasta are atribuţii speciale, strict conferite de Legea nr. 272/2004 şi Hotărârea Guvernului nr. 1438/02.09.2004, constând în protecţia specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Minora din cauza pendinte este încredinţată spre creştere şi educare mamei sale, care oferă suficiente garanţii pentru creşterea şi educarea sa, iar tatăl doreşte să i se permită să păstreze legăturile personale cu minora.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile legale la care face trimitere tribunalul nu sunt operante în prezenta cauză.

Curtea a admis recursul Direcţiei de Asistenţă Comunitară, modificând în tot decizia Tribunalului Iaşi. A fost admis apelul D.A.C. Iaşi şi sa schimbat în parte sentinţa Judecătoriei Iaşi, prin înlăturarea din dispozitivul cele din urmă a menţiunii privind realizarea de reclamantul B.P.D. a legăturilor personale cu minora B.T. în prezenţa unui psiholog sau asistent ce urmează a fi desemnat.

2. Aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului

Neglijat – în sensul art. 56 lit. c) din Legea nr. 272/2004 – este copilul căruia i se pun în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea

60


corporală, sănătatea fizică sau psihică, prin omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane ce are responsabilitatea creşterii minorului, de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi.


Tribunalul Vaslui a dispus înlocuirea măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă a minorului B.S.A., născut la 7 martie 2001, cu măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal profesionist. Instanţa de fond a constatat că minorul nu poate fi lăsat în grija părinţilor, deoarece aceştia sunt consumatori de băuturi alcoolice şi au abandonat de mai multe ori pe S.A. şi fraţii săi, lăsândui nesupravegheaţi . Deşi părinţii oferă condiţii minime de locuit copilului, a constatat tribunalul că el nu prezintă garanţiile morale necesare creşterii şi educării corespunzătoare.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs pârâtul B.G., tatăl copilului B.S.A., susţinând că minorului nu îi lipseşte nimic din punct de vedere material la domiciliul său şi al concubinei C.M.T. (mama lui S.A.) şi că este înconjurat cu dragoste şi grijă de ambii părinţi.

Curtea de apel a respins recursul, menţinând sentinţa Tribunalului Vaslui. Instanţa de recurs a reţinut că pentru a dispune înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu o altă măsură de protecţie specială, tribunalul era ţinut să verifice dacă S.A. în vârstă de 7 ani, se află întruna dintre categoriile la care face referire art. 56 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Curtea de apel a constatat că, evaluând judicios probele administrate, tribunalul a conchis corect că S.A. trebuie să beneficieze de măsura de protecţie specială a plasamentului, el încadrânduse între copiii neglijaţi, în sensul art. 56 litera „c” şi art. 89 (2) din Legea nr. 272/2004. Susţinerile recurentului – potrivit cărora constatările din anchetele sociale efectuate atât la instituirea plasamentului în regim de urgenţă cât şi în timpul procesului la fond – nu au nici un suport probator, rămânând simple afirmaţii ale părinţilor pârâţi. Înscrisurile depuse în recurs nu sunt de natură a modifica situaţia de fapt reţinută de tribunal, încă de la judecata la fond cunoscânduse condiţiile de locuit ale părinţilor şi că B.G. este angajat al S.C. „L.C.” S.R.L. Luarea măsurii plasamentului a fost determinată de starea de neglijare a copilului, de lipsa unui climat familial stabil care săi permită o dezvoltare normală şi această stare de fapt persistă la momentul soluţionării recursului.

3. Aplicarea art. 741 C.civ. şi art. 673 ind. 9 C.pr.civ. la formarea şi atribuirea loturilor la partaj. Criterii de atribuire

Partajul în natură se face de instanţă conform art. 736 şi 741 C.civ. şi art. 673 ind. 5 C.pr.civ. La formarea loturilor, instanţa are în vedere şi criteriile stabilite de art. 673 ind. 9 C.pr.civ.


Curtea de apel a reţinut că atunci când dispune partajarea bunurilor, instanţa urmăreşte să efectueze un partaj în natură, astfel cum dispun art. 736 şi 741 Cod civil, cât şi art. 6735 alin. 2 Cod procedură civilă.

Formarea şi atribuirea loturilor este atributul instanţei, chiar şi atunci când părţile îşi exprimă poziţia cu privire la bunurile pe care lear dori din masa supusă partajului.

Curtea a reţinut că operaţiunea de formare a loturilor, în sensul stabilirii bunurilor ce alcătuiesc masa, este una dintre cele mai delicate din cadrul partajului.

61


Principiul care domină această operaţiune este principiul egalităţii părţilor, extras din dispoziţiile art. 741 Cod civil.

Fiecare soţ urmează să primească un lot echivalent cotei sale de contribuţie la dobândirea bunurilor comune, iar în caz de inegalitate în natură diferenţa e compensată prin acordarea unei sume de bani, cu titlu de sultă.

Trebuie menţionat că la formarea loturilor instanţa va avea în vedere şi criteriile stabilite de art. 6739 Cod procedură civilă, care sunt pur exemplificative, judecătorul putând să îşi motiveze opţiunea şi prin alte stări de fapt care au dus la ideea necesităţii alcătuirii unei anumite componenţe.

Instanţa este datoare să analizeze întregul material probator şi să combine echitabil realităţile speţei, pentru a asigura o împărţeală justă.

Curtea a constatat că tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul – casă de locuit şi terenul în suprafaţă de 2.447 m.p. din Comuna P., judeţul Iaşi, a aparţinut mamei intimatei, astfel că apare echitabil să fie atribuit de maniera aceasta, în condiţiile în care recurentului ia fost atribuit un alt imobil casă de locuit cu suprafaţa de 80 m.p. teren şi anexe gospodăreşti în suprafaţă de 2 m.p.

În ceea ce priveşte atribuirea tractoarelor, în mod corect au fost date în lotul recurentului, aici instanţa având în considerare criteriul „ocupaţiei părţilor”, astfel cum rezultă acesta din dispoziţiile art. 6739 Cod procedură civilă.

Curtea de apel a conchis că recursul este nefondat, respingândul şi menţinând decizia Tribunalului Iaşi.

4. Încălcarea dispoziţiilor art. 95 alin. 2 şi 3 C.pr.civ. Consecinţe

Afişarea citaţiei la uşa instanţei este o cerinţă obligatorie, rezultând din prima parte a alin. 2 al art. 95 C.pr.civ. Ea nu poate fi suplinită prin publicarea citaţiei întrun ziar mai răspândit. Atât în caz de afişare cât şi de publicare a citaţiei, trebuie respectat termenul de 15 zile stipulat în alin. 3 al art. 95 C.pr.civ. Prevederile art. 95 alin. 2 C.pr.civ. sunt aplicabile şi pentru comunicarea hotărârii judecătoreşti.


Curtea de apel a constatat că este corectă respingerea – de Tribunalul Iaşi – a excepţiei tardivităţii apelului pârâtei C.M. şi sunt judicioase desfiinţarea de instanţa de apel a sentinţei judecătoriei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art.85 Cod procedură civilă: „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor”. La judecata în fond pârâta C.M. a fost citată la acelaşi domiciliu cu al reclamantului şi – ulterior – prin publicitate întrun ziar mai răspândit şi prin afişare la uşa instanţei. Pentru termenul din 3 septembrie 2007, când sau derulat dezbaterile în fond şi cauza a rămas în pronunţare, pârâta C.M. nu a fost citată prin afişare la uşa instanţei (încălcânduse prevederile alineatului 2 al art.95 Cod procedură civilă) şi nu a fost respectat termenul de 15 zile stabilit de alineatul (3) al art.95 Cod procedură civilă pentru publicarea citaţiei în ziar. Sub aceste două aspecte judecata în fond sa desfăşurat fără legala citare a pârâtei, impunânduse reluarea judecăţii. În ce priveşte comunicarea sentinţei judecătoriei, Curtea a reţinut că nu a fost satisfăcută cerinţa comunicării prin afişare la uşa instanţei, cerinţă obligatorie rezultând din prima parte a alineatului (2) al art.95 Cod procedură civilă. Împrejurarea că sa procedat la publicarea dispozitivului hotărârii întrun ziar mai răspândit nu acoperă neregularitatea, din partea a IIa a alineatului 2 din articolul 95 rezultând fără echivoc caracterul subsidiar şi

62


facultativ al publicării actului de procedură în Monitorul Oficial al României sau întrun ziar mai răspândit. Ca atare, în lipsa comunicării valabile a sentinţei Judecătoriei Iaşi nu a început să curgă termenul de apel pentru pârâta C.M., corect fiind respinsă excepţia tardivităţii apelului.

Curtea de apel a respins recursul, menţinând decizia Tribunalului Iaşi.

5. Cerere de revizuire. Cazul de revizuire de la art. 322 pct. 5 C.pr.civ.

Punctul 5 al art. 322 C.pr.civ. nu este aplicabil atunci când „înscrisul nou” nu exista la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere.


Curtea de apel a constatat că – potrivit art. 322 pct. 5 C.pr.civ. – revizuirea se poate cere dacă „după darea hotărârii sau descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintro împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă sa desfiinţat sau sa modificat hotărârea unei instanţe pe care sa întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”. Prima ipoteză este cea invocată de revizuentă, dar curtea de apel a constatat că judicios a reţinut tribunalul că art.322 pct.5 nu este aplicabil, deoarece înscrisul nou, prezentat de D.G.A.S.P.C. Iaşi nu exista la data pronunţării hotărârii de înlocuire a plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului (20 iulie 2007 prin sentinţa civilă 1357 a Tribunalului Iaşi). Mai precis, înscrisul nou – certificatul de naştere al lui A.G.V. – a fost emis de Primăria Târgovişte, judeţul Dâmboviţa la 5 iunie 2008. Contrar celor susţinute în motivarea recursului, cerinţa ca înscrisul pe care se fundamentează cererea de revizuire să fi existat la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere este o condiţie esenţială a revizuirii, legată de însuşi caracterul de cale de atac de retractare al revizuirii.

Curtea de apel a respins recursul revizuentului şi a menţinut sentinţa Tribunalului Iaşi, de respingere a cererii de revizuire.

6. Infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 C.pen. Noţiunea de „întrebuinţare de violenţe sau ameninţări”

Infracţiunea de tâlhărie subzistă atunci când bunul este predat chiar de victimă, făptuitorului, sub influenţa stării de temere provocate de disproporţia vădită dintre inculpat şi victimă (ca vârstă şi constituţie fizică), în favoarea inculpatului. În acest caz „violenţa” se realizează prin agresiune psihică asupra părţii vătămate.


Curtea de apel a reţinut că nu pot fi primite susţinerile inculpatuluirecurent, potrivit cărora activitatea infracţională desfăşurată asupra părţilor vătămate C.A.T., C.M.I. şi P.A.L. sar circumscrie conţinutului infracţiunii de furt calificat în formă continuată şi nu celei de tâlhărie în formă continuată.

Instanţa de recurs a constatat că – potrivit art. 211 Cod penal – constituie infracţiunea de tâlhărie furtul săvârşit, printre altele, prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări.

Violenţele la care se referă textul, ca acţiune adiacentă care, alături de acţiunea principală, de furt, realizează elementul material al infracţiunii de tâlhărie, nu trebuie să îmbrace în mod necesar vreuna din formele prevăzute de art. 180, art. 182 Cod penal, ele putând consta şi din alte acţiuni brutale îndreptate împotriva persoanei vătămate, inclusiv violenţe verbale, cu condiţia însă ca ele să fi fost de natură ai înfrânge împotrivirea ce ar fi putut să o opună la deposedarea sa, deoarece altfel nu se poate reţine că sa adus o atingere relaţiilor sociale privind persoana (viaţa,

63


integritatea sa fizică), adică obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie.

Infracţiunea de tâlhărie absoarbe în conţinutul său constitutiv, ca acţiune principală a elementului material, furtul, ceea ce înseamnă că şi în cazul tâlhăriei deposedarea victimei de bunul cei aparţine se face fără consimţământul acesteia.

Infracţiunea de tâlhărie subzistă şi atunci când bunul este predat chiar de către victimă făptuitorului, în măsura în care această conduită a ei a fost determinată de constrângerea fizică sau morală exercitată de către făptuitor asupra sa.

În cazul tâlhăriei, persoana vătămată ştie că avutul ei sau care se află în paza sa va suferi o diminuare prin acţiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că nu îndrăzneşte să se opună, de teamă sau slăbiciune.

Din conexiunea faptelor şi împrejurărilor rezultate din obiectul probelor administrate în cauză rezultă vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tâlhărie în formă continuată, a constatat curtea de apel.

Inculpatul A.V.C. a luat hotărârea infracţională de a sustrage telefoane mobile, sens în care a acostat părţile vătămate – minori în vârstă de 12 ani, determinândui să îl însoţească în scările unor blocuri din apropiere unde, sub pretextul că lau bătut pe fratele său şi pentru ai confrunta, lea controlat buzunarele şi lea luat telefoanele mobile, la refuzul acestora de a le înmâna drept garanţie că nu vor pleca până se întoarce împreună cu fratele său. Imediat după deposedarea părţilor vătămate de bunuri inculpatul a fugit, iar ulterior, telefoanele mobile au fost vândute unor persoane necunoscute, sumele de bani obţinute fiind cheltuite în interes personal.

În mod evident, intenţia inculpatului a fost aceea de aşi însuşi pe nedrept şi prin violenţă bunuri care nui aparţineau, iar nu de aşi constitui o garanţie în eventualitatea în care partea vătămată va pleca, astfel cum în mod eronat şi fără nici o probă în acest sens a susţinut.

Chiar dacă inculpatul nu a întrebuinţat violenţa fizică pentru a deposeda părţile vătămate de telefoane mobile, cu excepţia părţilor vătămate C.A.T. şi C.M.I. este evident că, ţinând seama de disproporţia vădită între inculpat şi victime (ca vârstă şi constituţie fizică) în favoarea inculpatului, coroborat cu modalitatea în care acesta a abordat părţile vătămate (acuzândule că lau lovit pe fratele său, cu care urma să le confrunte şi apoi, controlândule prin buzunare la refuzul acestora de a remite telefoanele mobile) se poate vorbi despre crearea unei stări de temere care a condus victimele la predarea bunurilor inculpatului, fără ca aceasta să echivaleze cu un consimţământ liber exprimat al acestora.

În speţă, violenţa sa realizat prin agresiunea psihică exercitată asupra părţilor vătămate care, surprinse de atitudinea inculpatului şi realizând cele întâmplate în timpul desfăşurării acţiunii de furt, nu au putut împiedica producerea acestui rezultat – deposedarea, astfel încât fapta în ansamblu constituie infracţiunea de tâlhărie şi nu se circumscrie conţinutului infracţiunii de furt calificat, cum a solicitat inculpatul.

Curtea de apel a respins recursul inculpatului, ca nefondat, menţinând decizia Tribunalului Iaşi.

7. Aplicarea art. 100 C.pen. şi art. 72 alin. 1 C.pen. la stabilirea tratamentului sancţionator al inculpatului minor

La stabilirea tratamentului sancţionator al inculpatului minor se au în vedere criteriile prevăzute de art. 100 C.pen., privind alegerea sancţiunii aplicabile inculpatului minor – dezvoltarea intelectuală şi morală a acestuia, conduita în familie şi societate, condiţiile materiale şi morale ale familiei din care provine – dar şi a celor stipulate în

64


art. 72 C.pen.


Curtea de apel a constatat că instanţa de fond a ţinut seama de gradul de pericol social al faptei comise, corelat cu condiţiile concrete de săvârşire – pe timp de noapte, prin efracţie – de numărul actelor materiale de sustragere (24), de valoarea prejudiciului cauzat şi recuperat parţial, dar şi de elementele ce caracterizează persoana inculpatului: atitudinea procesuală sinceră, conduita acestuia anterior săvârşirii faptei, fiind cunoscut cu preocupări infracţionale şi lipsit de supraveghere din partea părinţilor ori a altor persoane din familia sa.

Toate aceste aspecte au fost avute în vedere la cuantificarea pedepsei stabilite de instanţa fondului, ce a dozat pedeapsa în cuantum orientat spre minimul special prevăzut de lege.

De asemenea, sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei, sa constatat că au fost respectate dispoziţiile art. 52 Cod penal. Pedeapsa aplicată cu executare în regim de detenţie va avea eficienţă maximă în atingerea scopurilor educativ şi de exemplaritate în îndreptarea atitudinii inculpatului, faţă de comiterea de infracţiuni şi de resocializarea sa viitoare pozitivă, a constatat curtea de apel.

Instanţa de recurs a conchis că au fost respectate dispoziţiile legale susmenţionate, neexistând temeiuri de reducere a pedepsei ori de reconsiderare a modalităţii de executare.

Recursul inculpatului minor a fost respins, ca nefondat.

65

Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale Decizii relevante, Trimestrul al IIIlea – 2008

VI. Secţia pentru Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale

1. Caracterul convenţiei de prestări servicii încheiată între asociaţia de proprietari şi administrator. Raporturi de muncă sau raporturi de locaţiune a muncii şi serviciului

Conform dispoziţiilor art.16 alin. 2 din Codul muncii, în situaţia în care un contract individual de muncă nu îmbracă forma scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe perioadă nedeterminată, iar prestaţiile efectuate pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 463 din 11 iulie 2008

Prin sentinţa civilă nr.187 din 13.02.2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.6000/99/2007, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâta A.P.P.T.17 BT şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamanta contract individual de muncă pentru perioada 01.01.2005 – 01.06.2007, cu următoarele elemente: durata timpului de lucru – 8 ore pe zi, salariul minim pe economie, funcţia – administrator casier.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 7302 lei, reprezentând diferenţă drepturi salariale restante aferente perioadei 01.01.2005 – 01.06.2007.

A fost obligată pârâta să întocmească reclamantei fişa postului.

A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.

A fost respins capătul de cerere formulat de reclamantă având ca obiect constatarea caracterului de contract de muncă al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 6000/99/30.07.2007, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâta A.P.P.T. 17 B.T., solicitând să se constate caracterul de contract de muncă al convenţiei încheiate de părţi şi să se stabilească situaţia de fapt şi de drept a tuturor drepturilor salariale de la momentul începerii raporturilor juridice. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata integrală, cu toate indexările şi majorările prevăzute de lege, a drepturilor salariale, la întocmirea fişei postului şi plata cheltuielilor de judecată.

Începând cu data de 01.04.2003, reclamanta B.M. a fost salariata pârâtei A.P.P.T.17 BT pe postul de administrator trezorier, conform contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. 52456/07.04.2003. Din cuprinsul acestui contract rezultă că durata timpului de lucru a fost stabilită de părţi la 3 ore pe zi, respectiv 15 ore pe săptămână, iar salariul lunar de 1.980.000 lei. Prin decizia nr. 212/12.08.2003 reclamantei ia fost stabilit un salariu brut de 2.300.000 lei începând cu luna august 2003.

La data de 01.01.2005 contractul individual de muncă al reclamantei, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr. 52456/07.04.2003, a încetat în baza dispoziţiilor art. 55 lit. b Codul muncii, prin acordul părţilor, fiind emisă în acest sens de către pârâtă decizia nr. 1/05.02.2005.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. 1 Codul muncii, contractul individual de muncă se încheie

66


în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, obligaţia de încheiere a contractului în formă scrisă revenind angajatorului. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în situaţia în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice mijloc de probă.

Or, în speţă, sa reţinut de către instanţă că, deşi contractul individual de muncă a încetat începând cu data de 01.01.2005, între părţi au continuat să existe raporturi de muncă şi ulterior acestei date. Acest aspect nu a fost, de altfel, contestat de către părţi şi rezultă atât din statele de plată depuse la dosar pentru perioada ianuarie 2005 – iulie 2007, cât şi din alte înscrisuri precum adresa nr. 07/06.04.2005 emisă de pârâtă din cuprinsul căreia rezultă că sa luat decizia ca, începând cu data de 01.01.2005, reclamanta să fie angajată cu convenţie civilă.

La dosarul cauzei a fost depusă o convenţie civilă de prestări servicii încheiată între reclamanta B.M. şi pârâta A.P.P.T.17 BT. Din cuprinsul acestei convenţii rezultă că reclamanta urma să presteze în folosul pârâtei activitatea de administrator–casier, contravaloarea stabilită pentru preţ fiind de 2.300.000 lei pe lună.

De asemenea, din cuprinsul statelor de plată depuse la dosar rezultă că reclamanta a continuat să fie angajata pârâtei după data de 01.01.2005 pe postul de administrator, având un salariu în sumă de 230 lei în perioada ianuarie 2005 – octombrie 2005 şi în sumă de 246,5 lei în perioada noiembrie 2005 – iulie 2007. În consecinţă, faţă de probele administrate în cauză, sa reţinut de către instanţă că în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007 între părţi au existat raporturi de muncă, reclamanta fiind angajata pârâtei pe postul de administrator casier. În ceea ce priveşte durata timpului de lucru, sa reţinut de către instanţă că potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. 1 Codul muncii, contractul individual de muncă cu timp parţial trebuie să cuprindă, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. 2, şi următoarele elemente: durata muncii şi repartizarea programului de lucru, condiţiile în care se poate modifica programul de lucru, interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturarea consecinţelor acestora. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în situaţia în care întrun contract de muncă cu timp parţial nu sunt precizate elementele prevăzute la alin. 1, contractul se consideră a fi încheiat pentru normă întreagă.

Or, în speţă, sa reţinut de către instanţă că între părţi nu a fost încheiat un contract scris în care să se precizeze în mod expres timpul de lucru. De asemenea, nici din cuprinsul convenţiei de prestări servicii încheiate de părţi nu rezultă că acestea ar fi convenit ca timpul de lucru să fie mai mic de 8 ore pe zi. În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 102 Codul muncii, instanţa a reţinut că durata timpului de lucru al reclamantei a fost de 8 ore pe zi. Cât priveşte susţinerile pârâtei referitoare la faptul că reclamanta nu putea să aibă contract de muncă cu normă întreagă, întrucât mai avea un astfel de contract cu o altă A.P.P.T.17 BT, instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, neexistând nici o prevedere legală care să interzică încheierea a două contracte individuale de muncă cu normă întreagă.

În ceea ce priveşte salariul, ca element al contractului de muncă, sa reţinut de către instanţă că, potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. 2 Codul muncii, angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază sub salariul de bază minim brut orar pe ţară. Faţă de aceste dispoziţii legale, sa reţinut de către instanţă că pe perioada 01.01.2005 – 01.06.2007 reclamanta trebuia să beneficieze de salariul minim pe economie.

Or, din cuprinsul statelor de plată rezultă că reclamanta a avut un salariu în sumă de 230 lei în perioada ianuarie 2005 – octombrie 2005 şi în sumă de 246,5 lei în perioada noiembrie 2005 – iulie 2007. Astfel, sa constatat că în mod nelegal, pârâta ia stabilit reclamantei un salariu inferior salariului minim pe economie pentru această perioadă.

67


Potrivit H.G. nr. 2346/2004, salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată a fost de 3.100.000 lei lunar. Începând cu data de 1 ianuarie 2006, salariul de baza minim brut pe ţara garantat în plata sa stabilit la 330 lei (RON) lunar, iar pe anul 2007, salariul minim brut pe economie, stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel naţional, a fost de 440 lei pe lună.

În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă având ca obiectiv stabilirea diferenţelor de drepturi salariale dintre salariul minim pe economie şi sumele efectiv încasate de reclamantă. Din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că reclamantei, luând în considerare şi coeficientul de ierarhizare de 1,2 aferent gradului de pregătire profesională, i se cuvenea un salariu lunar de 372 lei pentru anul 2005, de 396 lei pe lună pentru anul 2006 şi de 528 lei pe lună pentru anul 2007.

Având în vedere faptul că reclamanta, în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007, a încasat un salariu lunar mai mic decât salariul minim pe economie cuvenit, instanţa a constatat că este întemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre drepturile salariale efectiv încasate şi drepturile salariale cuvenite. Cât priveşte cuantumul acestor diferenţe de drepturilor salariale, instanţa a reţinut că acesta este în sumă de 7302 lei, fiind determinat ca diferenţă dintre drepturile salariale efectiv încasate în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007 şi cele care i sar fi cuvenit dacă ar fi beneficiat de salariul minim pe economie.

Sa mai reţinut de către instanţă că este întemeiat şi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la întocmirea fişei postului, având în vedere dispoziţiile art. 39 alin. 2 lit. a Codul muncii potrivit cărora salariatul are obligaţia de a îndeplini obligaţiile ce îi revin conform fişei postului.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 lei cu titlu de daune materiale şi morale, instanţa a reţinut că acesta este neîntemeiat, în cauză nefiind făcută dovada prejudiciului material sau moral suferit de către reclamantă.

Sa mai reţinut de către instanţă că, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. 3 Codul muncii, contractul individual de muncă trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite elemente, printre care şi data de la care începe să îşi producă efecte, durata normală a muncii, perioada pe care este încheiat contractul, condiţiile de acordare a preavizului şi durata acestuia. Or, instanţa a constatat că înscrisul intitulat „convenţie civilă de prestări servicii” nu cuprinde elementele prevăzute în mod obligatoriu de dispoziţiile art. 17 alin. 2 şi 3 Codul muncii, astfel încât cererea reclamantei având ca obiect constatarea caracterului de contract de muncă al convenţiei al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi este neîntemeiată.

Raportat tuturor considerentelor expuse, instanţa a constatat că este întemeiată în parte acţiunea formulată de reclamanta B.M. în contradictoriu cu pârâta A.P.P.T.17 BT.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta A.P.P.T. 17 BT., criticândo pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut recurenta că motivarea hotărârii instanţei de fond este contradictorie, în sensul că, deşi sa reţinut inexistenţa unui contract de muncă încheiat în formă scrisă, instanţa a constatat că între părţi au existat raporturi de muncă şi în perioada 01.01.2005 – 01.06.2007. Pe de altă parte, instanţa a reţinut că în cuprinsul convenţiei civile scrise – care nu poate fi asimilată contractului de muncă – nu se menţionează un program de lucru mai mic de 8 ore, astfel că sa făcut aplicarea dispoziţiilor art.102 Codul muncii.

A mai arătat recurenta că, deşi nu a contestat existenţa raporturilor de muncă cu reclamanta, din probele administrate (interogatoriu, state plată) sa dovedit împrejurarea că reclamanta a lucrat un număr de 2 ore zilnic. De altfel, aceasta era angajată cu contract de muncă de 8 ore zilnic la o altă persoană juridică, împrejurare care nu iar fi permis fizic să presteze acelaşi timp normal de

68


muncă zilnic şi în beneficiul A.P.P.T.17 BT.

Ca atare, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei primei instanţe în sensul menţinerii doar a obligaţiei de a încheia cu reclamanta contract de muncă pe timp parţial – 2 ore/zi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art.3041 C.pr.civ., însă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în prevederile art.304 pct.7, 8, 9 C.pr.civ..

Intimata a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, considerând că în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor art.102 alin.1 Codul muncii.

În recurs au fost depuse înscrisuri: foi colective de prezenţă pe perioada în discuţie, în care reclamanta-intimată apare cu un număr de 2 ore/zi, procese-verbale ale A.P.P.T.17 B-T din 2.02.2005, 29.03.2003, 14.03.2003 şi 1.10.2005, adresa nr.45/26.05.2007 comunicată instanţei.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în art.6-9 din O.G. 85/2001 sunt reglementate condiţiile de încadrare a personalului asociaţiilor de proprietari, iar prin Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, aprobate prin H.G. 400/2003 (publicată în M.O. nr.311/8.05.2003) sunt dezvoltate dispoziţiile menţionate.

În esenţă, se prevede că persoanele fizice care asigură administrarea sau activitatea de management a proprietăţii pot fi angajate fie prin contracte individuale de muncă, fie prin convenţie civilă de prestări servicii, în funcţie de hotărârea adunării generale a proprietarilor.

Având în vedere faptul că în aceste Norme nu se face nici o discuţie referitoare la durata medie de prestare a muncii de către administrator/casier şi ţinând seama de împrejurarea că modificările aduse Normelor metodologice sunt ulterioare datei de intrare în vigoare a actualului Cod al muncii, convenţiile civile pot fi utilizate indiferent de durata activităţii celor în cauză, în funcţie de hotărârea Adunării generale a proprietarilor.

Este indiscutabil că toate aceste convenţii de prestări servicii au natura juridică a unor contracte civile, mai precis contracte de locaţiune a muncii şi a serviciului (art.1410-1413 C.civ.).

Ca orice alte contracte, ele reprezintă legea părţilor, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale.

Deşi ambele sunt modalităţi de prestare a muncii, având acelaşi obiect – prestarea unei munci de către persoana fizică (angajat) şi remunerarea (salarizarea) acestei munci de către beneficiar (angajator) -, între convenţiile civile şi contractele de muncă există şi deosebiri.

Astfel, convenţiile civile nu conferă calitatea de salariat prestatorului, cu toate consecinţele ce decurg de aici: el nu beneficiază de salariu, ci de preţ (remuneraţie, în speţă), activitatea desfăşurată nu constituie vechime în muncă, iar răspunderea sa faţă de beneficiar este civilă (şi nu disciplinară), etc.

Ori, în speţă, reclamanta B.M. a avut încheiat cu A.P.P.T. 17 B-C. contract

69


individual de muncă în perioada 01.04.2003 – 01.01.2005, ce a încetat prin acordul părţilor.

La data de 01.01.2005, între părţi a fost încheiată o convenţie civilă, prin care reclamanta s-a angajat să presteze activitatea de administrator-casier pentru preţul de 2.300.000 lei (ROL) pe lună.

În atare condiţii, este indubitabil că reclamanta nu a fost în eroare la încheierea convenţiei civile, pe care a semnat-o şi a recunoscut-o pe tot parcursul procesului.

Dimpotrivă, din probele administrate rezultă că pârâta, prin reprezentantul său, a fost în eroare la încheierea convenţiei, considerând că aceasta produce aceleaşi efecte juridice ca şi un contract de muncă cu timp parţial.

Din cuprinsul convenţiei de prestări servicii – ce reprezintă legea părţilor, conform art.969 C.civ. – rezultă şi modalităţile de încetare: 1. prin acordul scris al părţilor şi 2. la terminarea lucrării.

Ori, nici una din părţi nu a invocat încetarea convenţiei şi nici nu a denunţat-o, reclamanta solicitând prin acţiune doar constatarea caracterului acesteia de contract de muncă.

Această constatare ar echivala cu existenţa unei erori asupra naturii juridice a actului, care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi reţinută.

Instanţa de fond a constatat că înscrisul intitulat „convenţie civilă de prestări servicii” nu cuprinde elementele obligatorii prevăzute de art.17 alin.2 şi 3 Codul muncii, astfel încât a considerat că cererea reclamantei având ca obiect constatarea caracterului de contract de muncă al convenţiei civile de prestări servicii încheiate între părţi este neîntemeiată.

Pe de altă parte, instanţa a înlăturat acest act juridic, stabilind că între părţi au avut loc raporturi de muncă şi, în lipsa elementelor prevăzute de art.102 alin.1 Codul muncii, a aplicat prezumţia instituită de art.102 alin.2 Codul muncii, considerând că între părţi s-a încheiat un contract de muncă pentru o normă întreagă.

Rezultă, aşadar, că hotărârea primei instanţe cuprinde motive contradictorii, fiind incidente dispoziţiile art.304 pct.7 C.pr.civ..

De asemenea, instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (respectiv convenţia civilă de prestări servicii), a aplicat greşit dispoziţiile art.102 din Codul muncii, în detrimentul prevederilor art.969, 1410-1413 C.civ., cu referire la art.6-9 din O.G. 85/2001 şi H.G. 400/2003.

Ca atare, sunt incidente în cauză şi prevederile art.304 pct.8, 9 C.pr.civ..

Faţă de toate considerentele expuse, se impunea ca prima instanţă să respingă în totalitate acţiunea reclamantei, având în vedere existenţa convenţiei civile de prestări servicii încheiată între părţi, care – nefiind desfiinţată legal sau convenţional – producea efecte depline între părţile contractante.

În consecinţă, curtea de apel a admis recursul declarat de pârâtă şi, în conformitate cu dispoziţiile art.312 C.pr.civ., a modificat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

70


Opinie separatăAnalizând recursul formulat de pârâta A.P.P.T.17 BT, prin prisma disp.art.3041 C.pr.civ.,

consider că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Intimatareclamantă B.M. a încheiat cu recurenta contractul individual de muncă pe durată nedeterminată, înregistrat la I.T.M. Iaşi sub nr.52456/07.04.2003, fiind angajată în calitate de administratortrezorier, începând cu data de 01.04.2003.Acest contract a încetat, prin acordul părţilor, la data de 01.01.2005.

Ulterior acestei date, astfel cum rezultă din statele de plată depuse la dosar şi proceseleverbale ale şedinţelor de comitet, reclamanta a continuat să desfăşoare aceeaşi activitate, aceea de administrator, în cadrul A.P.P.T.17 BT recurente.

În ceea ce priveşte convenţia civilă de prestări servicii depusă la fila nr. 22 dosar de fond, se reţine că aceasta nu dovedeşte că între părţi ar fi existat, începând cu data de 01.01.2005, raporturi de locaţiune a muncii şi a serviciului, reglementate de art.14101413 C.civ., având în vedere că aceasta nu precizează perioada pentru care a fost încheiată.

Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că între părţi au existat raporturi de muncă şi după data de 01.01.2005.

De altfel, prin întâmpinarea formulată la judecarea fondului cauzei, pârâta A.P.P.T.17 BT a susţinut că: „…în conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.1 raportat la art.17 alin.4 codul muncii, această convenţie este doar un act adiţional la contractul individual de muncă parţială al reclamantei prin care a fost modificat doar cuantumul salariului, în baza acordului părţilor.”

O susţinere similară a recurentei se regăseşte şi în cererea de recurs: „ Este adevărat faptul că nu am contestat existenţa raporturilor de muncă cu reclamanta pentru această perioadă,dar din probele administrate( răspunsul la interogator al reclamantei), statele de plată sa dovedit împrejurarea că reclamanta a lucrat pentru subscrisa un număr de două ore zilnic.”

Intenţia părţilor ca prestarea muncii de administrator al A.P.P.T.17 BT de către intimatareclamantă să se facă în cadrul unor raporturi juridice de muncă rezultă şi din încheierea între părţi a unui nou contract de muncă ( înregistrat sub nr. 331528/20.09.2007), începând cu data de 01.06.2007.

Practic, prin cererea de recurs, A.P.P.T.17 BT nu a contestat faptul că între părţi ar fi existat raporturi juridice de muncă în perioada 01.01.200510.06.2007, ci a solicitat doar modificarea sentinţei primei instanţe , în sensul menţinerii obligaţiei de a încheia cu reclamanta un contract de muncă cu timp parţial pentru 2 ore pe zi.

Potrivit disp.art.101 1 alin.2 Codul muncii, contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în formă scrisă şi, în temeiul art.102 din acelaşi cod, trebuie să cuprindă în mod obligatoriu durata muncii şi repartizarea programului de lucru.

În situaţia în care întrun contract individual de muncă cu timp parţial nu sunt prevăzute aceste elemente, potrivit disp.art.102 alin.2 Codul muncii, contractul se consideră încheiat pentru normă întreagă.

Pentru aceste considerente, sa opinat că recursul formulat de către A.P.P.T.17 BT este nefondat.

71


2. Obligaţia salariatului care a beneficiat de o formă de pregătire profesională plătită de angajator de a presta muncă în cadrul unităţii pe o perioadă de cel puţin trei ani de la data absolvirii cursurilor/stagiului. Competenţă

Formarea profesională iniţiată de angajator presupune obligaţia de a achita toate cheltuielile ocazionate de aceasta dar şi – conform dispoziţiilor art.195 alin.1 din Codul muncii – pe cea corelativă a salariatului de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă pe o perioadă de cel puţin trei ani de la absolvirea cursurilor.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 464 din 11 iulie 2008

Prin cererea de arbitrare înregistrată sub nr. 82/21.05.2007 la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi, în temeiul căreia sa format dosarul nr.3/2007, reclamanta SC „A.A.” SRL a chemat în judecată pe pârâtul V.A.V. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 6.587 USD adică 17.205,9 RON reprezentând rest preţ servicii prestate, majorări de întârziere de 2% pe lună întârziere, începând de la data de 10.02.2007 şi până la plata sumei datorate, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat următoarele:

Între părţi sa încheiat Contractul de prestări servicii seria T, nr. 55/17.01.2005, în temeiul căruia pârâtul a urmat un program de formare profesională practică în domeniul proiectării asistate de calculator a circuitelor de microelectronică (CAE), în valoare de 10.000 USD.

Stagiul de pregătire profesională a durat aproximativ 9 luni (17.01.2005 – 1.11.2005).

Plata acestui program se putea face, potrivit art. 5.1 pct.b şi a art. 2.5 lit. b din contract, prin semnarea şi respectarea contractului de muncă pe o perioadă egală cu dublul stagiului, adică pe o perioadă de 18 luni.

La absolvirea programului de pregătire profesională, potrivit art. 2.5 lit. a din contract, între reclamantă şi pârât sa încheiat contractul individual de muncă nr. 147 din 1.11.2005.

Pârâtul a demisionat însă la data de 13.09.2006, lucrând doar 10,5 luni. Partea din preţul serviciilor acoperită de perioada lucrată este de 3.413 USD (3,25% x 10,5 luni x 10.000 USD), potrivit art. 5.2 din contract.

În aceste condiţii, în temeiul art. 5.1 lit. b şi a art. 5.3, pentru restul sumei – 6.587 USD, sa emis factura nr. 6806344/6.02.2007, care a fost remisă pârâtului la data de 10.02.2007, acesta refuzând să o plătească.

Potrivit art. 5.3 lit. b) din contract, reclamanta susţine că este îndreptăţită şi la majorări de întârziere în valoare de 2% pe lună întârziere până la achitarea integrală a debitului.

Reclamanta a mai susţinut că, deşi a încercat soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului, demersul a eşuat.

Pârâtul V.A.V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat nulitatea absolută a contractului de prestări servicii seria T nr. 55 din 17.01.2005 raportat la două motive: cauza ilicită şi frauda la lege.

Acesta a susţinut că, în ceea ce priveşte cauza ilicită, ceea ce a determinat încheierea contractului de prestări servicii nu a fost efectiva prestare a unor servicii de către prestator către beneficiar, ci o formă mascată de încheiere a unui contract de formare profesională, fără ca între părţi să se încheie în acest sens şi un contract de muncă. Contractul invocat de reclamantă este un contract de formare profesională deghizat raportat la prevederile Codului muncii la data încheierii

72


contractului.

În acelaşi sens se mai arată faptul că între părţi sa încheiat, ca anexă la contractul de prestări servicii, exact în momentul semnării acestui act, o convenţie de confidenţialitate în care se precizează că: „beneficiarii stagiului de formare îşi asumă toate obligaţiile angajaţilor specificate în convenţie”.

Se mai arată că natura informaţiilor considerate confidenţiale potrivit acestei convenţii, sunt specifice celor obţinute de angajaţi în cadrul unui contract de muncă.

Pârâtul mai susţine că beneficiarul nu trebuia să plătească efectiv cursurile de formare profesională, ci urma să fie angajat de către prestator la absolvirea acestor cursuri.

Încă de la semnarea contractului de prestări servicii, pârâtul a arătat că a lucrat efectiv ca angajat al reclamantei, fără a fi respectate de către aceasta prevederile imperative ale legislaţiei muncii. Contractul de prestări servicii era în realitate un contract deghizat de formare profesională şi unul de muncă în acelaşi timp, întrucât în aceeaşi zi în care sa semnat contractul de prestări servicii şi convenţia de confidenţialitate, pârâtul a semnat şi actul intitulat „Contract de constituire a unui drept de uzufruct asupra acţiunilor”.

Sa mai arătat că această încercare de eludare a dispoziţiilor legale constituie în acelaşi timp şi o fraudare a legii interne. Frauda la lege este definită ca fiind utilizarea unei dispoziţii legale nu în scopul în care a fost edictată, ci pentru a înfrânge efectele imperative ale alteia. În speţă, pentru a nu încheia un contract de muncă şi un contract de formare profesională, care ar fi fost supuse dispoziţiilor imperative ale Codului Muncii, SC „A.A.” SRL sa folosit de dispoziţiile art. 969, încheind o convenţie de prestări servicii care să facă inaplicabile dispoziţiile legale de care ar fi beneficiat V.A.V. în baza Codului Muncii, în condiţiile în care formarea profesională este reglementată extrem de strict în Codul muncii şi aceasta nu ar fi putut în nici un fel îmbrăca forma în care este precizată în contractul de prestări servicii.

Cursurile pretins furnizate de reclamantă pârâtului au fost în realitate un studiu independent, sub îndrumarea unui coleg cu mai multă experienţă, paralel cu lucrul efectiv ca angajat. Acest studiu nu sa desfăşurat pe o perioadă de 50 de săptămâni, aşa cum este prevăzut în anexă, ci numai pentru 5 luni de zile.

Sa mai susţinut că nu este reală susţinerea reclamantei ca aceasta a prestat cursurile faţă de pârât şi nici că durata acestora a fost de 9 luni, întrucât în această perioadă pârâtul a fost şi în concediu. Or, art. 1.2 lit. c din contractul de prestări servicii prevede că: „Durata normată a programului este cea specifică în anexa 1, plus cel mult o lună”. În condiţiile în care tot în contract se prevăd, la art. 2.5 lit. b, următoarele: „Contractul de muncă va avea durata (perioada de bază) egală cu dublul stagiului efectiv”, deci 10 luni, iar demisia pârâtului a intervenit la data de 13.09.2006, rezultă că aceasta a achitat în modalitatea încheierii şi semnării contractului de muncă preţul formării profesionale.

Pe de altă parte, semnarea de către pârât a anexei 1 nu înseamnă implicit şi efectuarea de către reclamantă a cursurilor din anexă, nemaipunând în discuţie preţul acestora, care este unul absolut ilar. Reclamanta nu a făcut dovada prestării către pârât a cursurilor din anexă şi nici a preţului acestora. În acţiune reclamanta nu arată care sunt cursurile urmate de pârât. Mai mult chiar, în art. 2.1 lit. c este prevăzut un deviz antecalculat care trebuia acceptat de pârât, iar acest deviz nu există.

Prin hotărârea arbitrală nr.11/06.09.2007, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, reţinând următoarele:

73


În conformitate cu prevederile art.193 alin.2 din Codul muncii, astfel cum a fost completat şi modificat prin O.U.G. nr.65/2005, formarea profesională trebuie să fie reglementată prin acte adiţionale la contractul individual de muncă. În consecinţă, orice litigiu legat de contractul de formare profesională este unul care se încadrează în categoria conflictelor de muncă referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.

Sa mai reţinut că teza susţinută de reclamantă, potrivit căreia contractul încheiat de către părţi ar fi unul comercial, în temeiul căruia a prestat un serviciu, nu poate fi primită. Părţile au încheiat un complex de acte juridice, prin care sau deghizat simultan încheierea unui contract de muncă, prestarea muncii şi formarea profesională a angajatului, încercând ca aceste aspecte să fie sustrase aplicării legislaţiei muncii.

Sa mai constatat că, de la momentul încheierii contractului de prestări servicii, pârâtul a prestat muncă în folosul reclamantei, formarea profesională însoţind prestarea activităţii la societatea reclamantă. Acest lucru este dovedit de încheierea convenţiei de confidenţialitate şi a convenţiei de constituire a dreptului de uzufruct asupra unei acţiuni la o societate comercială străină, aflată întro anumită legătură cu societatea reclamantă. Acest drept sa precizat că a fost acordat „ca o recunoaştere a implicării uzufructuarului în dezvoltarea economică a companiei”, fapt ce dovedeşte că reclamantul a prestat muncă ce a fost remunerată pe o cale ocolită, prin acordarea dreptului de uzufruct asupra unei acţiuni. Modalităţile de încetare a convenţiei de uzufruct exprimă, o dată în plus această realitate.

Coroborând această împrejurare cu obligaţiile de confidenţialitate stabilite de contractul încheiat între părţi, care îl tratează pe pârât ca fiind un angajat, sa reţinut că între părţi sa stabilit un raport de muncă în cadrul căruia sa convenit să se realizeze şi un stagiu de formare profesională.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr.7860/99/16.10.2007, iar la termenul din 28.11.2007, Tribunalul Iaşi – Secţia comercială şi contencios administrativ a dispus transpunerea cauzei la Secţia civilă, la un complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă.

Au fost administrate probele cu înscrisuri, interogatoriilor părţilor şi au fost audiaţi martori.

Prin sentinţa civilă nr.167/08.02.2008, Tribunalul Iaşi a respins excepţia nulităţii absolute invocată de pârât, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC „A.A.” SRL şi cererea pârâtului privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii absolute a contractului de prestări servicii seria T nr. 55 din 17.01.2005, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin fraudarea legii se înţelege acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale, imperative.

Potrivit dispoziţiilor art. 968 C.civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Raportat la dispoziţiile art. 967 C.civ. , sa reţinut că persoana care invocă nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să o dovedească.

La data de 17.01.2005, SC „A.A.” SRL şi V.A.V. au semnat un contract de prestări servicii, al cărui obiect constă în prestarea de servicii pentru formarea profesională practică în domeniul proiectării asistate de calculator a circuitelor de microelectronică. Durata normală a contractului este precizată la pct.4 şi aceasta rezultă din însumarea duratei minime, a perioadei de bază, conform art. 2.5 care prevede că aceasta este durata contractului de muncă şi este egală cu dublul stagiului efectiv şi întârzierea plăţii.

74


Prin urmare, încheierea acestui contract de prestări servicii nu exclude încheierea unui contract de muncă, beneficiarul având chiar obligaţia potrivit pct. 3.1 să semneze un astfel de contract, dacă i se oferă.

Nu se poate reţine că prin încheierea acestui contract sa încercat încălcarea dispoziţiilor imperative ale Codului muncii.

Acest cod prevede în art. 16(2) posibilitatea dovedirii prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă, în situaţia în care un contract individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă.

În speţă, nu sa făcut dovada cauzei ilicite, motiv pentru care prima instanţă a respins excepţia nulităţii absolute.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, sau reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 81 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005 – 2006, prin curs de formare profesională se înţelege „orice curs prin care un salariat dobândeşte o calificare atestată printrun certificat sau diplomă eliberată în condiţiile prevăzute de legea învăţământului”.

Formarea profesională se poate realiza prin următoarele forme: participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională din ţară sau străinătate, stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă, stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate, ucenicie organizată la locul de muncă, formare individuală, alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Reclamanta a depus la dosar programul de formare CAE, dar nu a făcut dovada parcurgerii în totalitate a modulelor prevăzute şi a dobândirii de către pârât a unei calificări atestate printrun certificat sau diplomă.

La interogatoriu, reprezentanţii reclamantei au arătat că în perioada ianuarie octombrie 2005, pârâtul a urmat cursurile din anexa 1 la contractul de prestări servicii nr. 55/2005, dar nu au răspuns la întrebarea care solicita detalierea pentru fiecare submodul în parte.

Pârâtul, la interogatoriu, a arătat că a efectuat un studiu individual până la data de 1.06.2005, iar începând cu această dată a lucrat efectiv. Aceste susţineri sunt confirmate şi de martorul S.M.B. care a arătat că, sub îndrumarea sa, pârâtul a efectuat studiul individual.

Martora B.A. a declarat că este angajată la firma SC „A.A.” SRL din luna mai 2005 şi că în luna august pârâtul urma partea practică a cursului, pentru că rezolva emailurile trimise de clienţi.

Unitatea nu a dovedit motivul pentru care activitatea de a rezolva unele probleme ale clienţilor constituie pregătire practică şi nu muncă prestată în baza unui contract de muncă.

Anexa 2 la contractul individual de formare o constituie o convenţie de confidenţialitate în care se precizează că beneficiarii stagiului de formare îşi asumă toate obligaţiile angajaţilor specificate în convenţie.

Pârâtul a semnat convenţia de confidenţialitate, deşi aceasta prevede obligaţiile angajaţilor pe durata raporturilor contractuale cu compania şi timp de un an după încetarea acestora, iar din susţinerile reclamantei acesta era doar beneficiar formare.

Din probele administrate nu rezultă în ce perioadă a urmat pârâtul fiecare submodul prezentat în anexa 1 la contractul de prestări servicii nr. 55/2005 şi în ce constă partea de pregătire practică a cursului de pregătire profesională pe care reclamanta susţine că la urmat pârâtul.

Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit anexei 1, programul de formare CAE urma să se

75


desfăşoare în 50 de săptămâni, valoarea fiind de 10.000 USD. Cu privire la aceste aspecte, reclamanta nu a depus dovezi din care să rezulte parcurgerea întregului program de pregătire întro perioadă mai scurtă (17.01.2005 – 1.11.2005) sau, în cazul în care sa renunţat la unele etape, cum a influenţat aceasta costul programului de formare CAE.

Părţile au încheiat un contract individual de muncă în formă scrisă la data de 1.11.2005, contract înregistrat la I.T.M. sub nr. 209688/21.11.2005, iar la data de 29.08.2006 pârâtul V.A.V. a comunicat angajatorului că înţelege să demisioneze.

Pentru considerentele arătate, în baza art. 1169 C.civ., prima instanţă a reţinut că acţiunea este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs SC”A.A.”SRL, considerândo ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Instanţa de judecată a interpretat greşit raportul juridic dedus judecăţii, considerândul ca fiind un raport juridic de muncă, în condiţiile în care acesta era clar şi evident un raport comercial.

Concluzia instanţei este eronată şi este contrazisă de probele depuse de către recurentă la dosar, întrucât din conţinutul convenţiei rezultă clar că părţile au înţeles să încheie un contract de prestări servicii, prin care intimatului urma să i se predea şi să lucreze efectiv cu diferite programe dedicate, care urmau săl specializeze în domeniul softului, beneficiind de sprijinul calificat al personalului din cadrul firmei concurente.

Se mai invocă faptul că semnarea de către pârât a convenţiei de confidenţialitate, care era necesară întrucât acesta lua cunoştinţă de programe specializate care erau deţinute de către recurentă cu licenţă plătită, precum şi de lucrări care priveau clienţi faţă de care firma era obligată să respecte confidenţialitatea,nu poate duce la concluzia că între părţi sar fi încheiat de fapt un contract de muncă mascat.

În ceea ce priveşte cel deal doilea argument reţinut de către prima instanţă pentru a caracteriza raporturile dintre părţi ca fiind relaţii de muncă, respectiv legătura pe care intimatul ar fi avuto cu clienţii firmei , recurenta arată că, practic, cursantul lua cunoştinţă şi învăţa modalitatea de folosire a unor programe extrem de specializate, pe care firma i le punea la dispoziţie, pentru ca ulterior să folosească aceste cunoştinţe la elaborarea şi generarea unor programe soft specializate, astfel încât această motivare este lipsită de logică şi de consistenţă.

Pentru aceste motive, recurenta consideră că cererea pe care a formulato a fost soluţionată de către o instanţă necompetentă din punct de vedere material.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta arată că în mod greşit prima instanţă a reţinut ca fiind nefondată acţiunea pe care a formulato, întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intimatul a parcurs toate etapele şi modulele prevăzute în contractul de prestări servicii, împrejurare recunoscută de către acesta prin interogatoriul luat în faţa instanţei.

Mai mult, recurenta arată că, prin proba testimonială administrată în cauză la cererea ambelor părţi, sa dovedit că, ulterior perioadei de acumulări teoretice, intimatul a desfăşurat în cadrul firmei şi o activitate practică laborioasă, astfel încât şia îndeplinit toate obligaţiile contractuale asumate.

Analizând recursul formulat de reclamanta SC „A.A.” SRL, prin prisma disp.art.3041

C.pr.civ., Curtea a reţinut că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

În mod greşit prima instanţă a calificat raporturile juridice ce au existat între părţi în perioada 17.0101.11.2005 ca fiind unele de muncă şi în consecinţă, în mod eronat a reţinut că această cauză este supusă jurisdicţiei muncii.

76


Astfel, prin formare profesională se înţelege atât activitatea desfăşurată de o persoană înainte de încadrarea sa în muncă, în scopul de a dobândi cunoştinţe de cultură generală şi de specialitate, necesare pentru exercitarea unei profesii sau meserii, cât şi perfecţionarea acestei pregătiri în timpul activităţii profesionale.

În consecinţă, formarea profesională este o instituţie juridică complexă, fiind reglementată prin mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul comercial, dreptul civil şi dreptul muncii.

În speţă, sa reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de prestări servicii seria T nr.55/17.01.2005, prin care SC ”A.A.”SRL se obliga la prestarea de servicii pentru formarea profesională practică în domeniul proiectării asistate de calculator a circuitelor de microelectronică („CAE”), iar pârâtul V.A.V., în calitate de beneficiar, la însuşirea cunoştinţelor, absolvirea completă a cursului, semnarea contractului de muncă, în cazul în care i se oferă şi la achitarea preţului contractului.

Părţile au mai convenit ca preţul contractului să fie echivalentul în lei a sumelor ce rezultă din însumarea valorii modulelor parcurse de beneficiar şi a cheltuielilor efectuate pentru formarea în alte organizaţii şi să fie plătit prin achitarea facturii sau prin semnarea şi respectarea contractului de muncă. După semnarea contractului de muncă, debitul se scade astfel: cu 3.25% din valoarea constituită, după fiecare lună lucrată şi cu 22% din valoarea constituită, la încheierea perioadei de bază, ca bonus de fidelitate din partea prestatorului.

Acest contract constituie legea părţilor, astfel încât constatarea existenţei unor raporturi de muncă între acestea în perioada 17.0101.11.2005, în care intimatul a beneficiat de servicii de formare profesională din partea societăţii recurente, care nu avea calitatea de angajator, ar încălca autonomia lor de voinţă. Pentru aceste motive, se reţine că în speţă nu pot fi aplicate dispoziţiile legislaţiei muncii şi ale contractelor colective de muncă, care se referă doar la formarea profesională a salariaţilor.

Sa mai reţinut că semnarea convenţiei de confidenţialitate de către intimat, care este anexă la contractul de formare profesională şi prin care acesta, în calitate de beneficiar al stagiului de formare profesională, şia asumat toate obligaţiile angajaţilor societăţii, având în vedere că în perioada formării sale venea în contact cu informaţii care aveau caracter confidenţial, nu este de natură a modifica raporturile juridice dintre părţi în unele de muncă.

Nici contractul de constituire a unui drept de uzufruct asupra unei acţiuni a SC „A.A.” Ltd, prin care intimatul, în calitate de uzufructuar, are dreptul de a încasa dividendele pentru o perioadă de 3 ani de la semnarea contractului, nu poate duce la concluzia că, între părţi, formarea profesională a avut loc în cadrul unui contract individual de muncă.

De altfel, potrivit disp.art.193 din Codul muncii, modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, ar fi trebuit prevăzute, în ipoteza existenţei unor raporturi juridice de muncă, întrun act adiţional la contractul individual de muncă.

De asemenea, art.194 din Codul muncii prevede că salariatul beneficiază, în perioada participării la cursurile de formare profesională, de drepturi salariale sau de o indemnizaţie, încasarea dividendelor pentru acţiunea deţinută la SC „A.A.” Ltd neputând duce la concluzia că părţile ar fi convenit ca astfel să fie remunerat intimatul pentru munca prestată.

Se mai reţine că, prin probele administrate în cauză, nu sa dovedit faptul că părţile ar fi

77


încheiat acte juridice prin care au deghizat încheierea unui contract de muncă.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiilor art.304 pct.3 C.pr.civ., iar potrivit dispoziţiilor art.312 alin.2 şi 6 din Codul muncii a fost admis recursul formulat, sa fost casată în tot sentinţa primei instanţe şi având în vedere art.9.2 lit.c) din contractul de prestări servicii seria T nr.55/17.01.2005, sa trimis cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Iaşi.

Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul disp.art.22 alin.4 C.pr.civ., curtea de apel a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

3. Revocare din funcţie. Modificarea unilaterală a contractului individual de muncă. Aplicarea dispoziţiilor art. 41 şi urm. din Codul muncii

Hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor de revocare din funcţie a directorului de sucursală emisă în baza H.G. 1257/2007 nu poate modifica elementele esenţiale ale contractului individual de muncă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 484 din 22 august 2008

Prin sentinţa civilă nr.170/8 februarie 2008 Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamantul M.D. în contradictoriu cu SC „T.B.R.C.M.” SA – Bucureşti privind excepţia nulităţii absolute a deciziei nr.127 emisă de pârâtă la data de 29 noiembrie 2007.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:

Contestatorul M.D. este angajatul intimatei SC „T.B.R.C.M.” SA, fiind numit iniţial în funcţia de director al Sucursalei „N.” Iaşi prin contractul individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată.

Ulterior, prin decizia nr.127/29.11.2007, contestatorul a fost revocat din funcţia de director şi numit în funcţia de director adjunct de sucursală.

Decizia nr.127/29.11.2007 nu prevede desfacerea contractului individual de muncă al contestatorului, deci aceasta nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 63, 73 şi 74 din Codul muncii în ceea ce priveşte respectarea sau nu a procedurii prevăzute de lege în cazul concedierii, în scopul constatării unei eventuale nulităţi absolute a acestei decizii.

Faţă de aceste considerente, prima instanţă a respins excepţia nulităţii absolute a deciziei nr.127/29.11.2007, invocată de către contestator.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa reţine că prin decizia contestată sa modificat contractul individual de muncă al contestatorului sub aspectul felului muncii şi al salariului, contestatorul fiind schimbat din funcţia de director în cea de director adjunct şi, în consecinţă, sa modificat şi indemnizaţia de conducere de la 20% din salariul de încadrare, la 10%, aşa cum rezultă din actul adiţional nr. 7/30.11.2007 la contractul individual de muncă.

Această modificare a contractului individual de muncă a survenit ca urmare a voinţei unilaterale a angajatorului, prin reprezentant legal, dar şi ca urmare a modificării legislaţiei în domeniu.

Astfel, prin HG nr.1257/17.10.2007 sau modificat dispoziţiile art.11 din HG nr. 1469/2002 privind înfiinţarea SC „T.B.R.C.M.” SA, în sensul că directorii sucursalelor, care până în acel

78


moment au avut calitatea de salariaţi, vor fi numiţi şi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, la propunerea consiliului de administraţie.

În virtutea acestei prerogative conferite de lege, Adunarea Generală a Acţionarilor SC „T.B.R.C.M.” SA a emis Hotărârea nr.19/29.11.2007 prin care a dispus revocarea din funcţie a tuturor directorilor de sucursale, numirea acestora în funcţia de director adjunct, posturile de director urmând a fi ocupate prin concurs.

Prin urmare, modificarea contractului individual de muncă al contestatorului a avut loc ca urmare a respectării noilor reglementări cu privire la numirea şi revocarea directorilor de sucursale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul M.D., considerândo nelegală şi netemeinică.

Recurentul a motivat că hotărârea atacată este în dezacord cu legislaţia muncii, care guvernează raporturile de muncă dintre angajat şi angajator. Astfel instanţa era obligată să verifice modul în care angajatorul a înţeles să înceteze raporturile sale de muncă în vederea adoptării la noua reglementare H.G. nr. 1257/2007.

Acest act nu aduce atingere raporturilor de muncă existente, deoarece legea dispune numai pentru viitor. H.G. nr. 1257/2007 reglementează procedura în care se vor ocupa funcţiile de conducere la nivel de sucursală şi nu face nici o referire la contractele de muncă aflate în derulare.

Mai motivează recurentul că prevederile art. V din O.U.G. nr. 82/2005 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, imperativ fiind a se da eficienţă art. 4 din O.U.G. nr. 79/2001.

Încetarea de drept a contractului nu poate interveni decât în cazurile strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 56 Codul muncii nefiind incidente dispoziţiile Legii nr. 31/1998.

Astfel, intimaţii la care statul este acţionar majoritar, îi sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 79/2001 şi nu cele ale Legii nr. 31/1991.

A mai motivat recurentul că decizia contestată trebuie apreciată ca o decizie de concediere ca urmare a voinţei unilaterale a angajatorului prin prisma dispoziţiilor art. 65 alin. 1 teza ultimă, art. 63, 73 şi 74 Codul muncii.

În fine, contestatorul a mai susţinut că, în condiţiile în care se acceptă argumentarea instanţei de fond, în sensul că decizia contestată este o decizie de modificare a contractului individual de muncă, aceasta trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor capitolului III din Codul muncii. În acest context, arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 41 şi 17 alin. 4 din Codul muncii.

Intimata SC „T.B.R.C.M.” SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimata a arătat că instanţa de fond a interpretat în mod just decizia nr. 127/29 noiembrie 2007 ca nefiind o decizie de concediere, căreia nu i se aplică dispoziţiile art. 63, 73 şi 74 Codul muncii.

Hotărârea de revocare din funcţia de director al Sucursalei „N.” a fost luată de Adunarea Generală a Acţionarilor a SC „T.B.R.C.M.” SA prin Hotărârea 19 din data de 29.11.2007 şi nu prin Decizia 127/29.11.2007, care este doar o decizie de punere în aplicare. Hotărârea A.G.A. nr. 19/29.11.2007 este întemeiată pe dispoziţiile art. 11 din H.G. 1469/2002 modificată prin H.G. 1257/2007, de înfiinţare a SC „T.B.R.C.M.” SA, în care se arată că „directorii de sucursale ai societăţii pot fi revocaţi de Adunarea Generala a Acţionarilor la propunerea Consiliului de Administraţie”.

79


De altfel, conform Hotărârii A.G.A. nr. 18/28.11.2007 directorii de sucursale au fost numiţi în funcţia de director adjunct păstrândulise toate atribuţiile ce le reveneau conform funcţiei de director, astfel încât contractele lor de muncă nu au încetat niciodată. Aşa cum şi instanţa de fond a constatat, modificarea contractelor individuale de muncă a intervenit ca urmare a modificării legislaţiei în domeniu, în sensul că directorii sucursalelor, până la momentul modificării H.G. 1469/2002 prin H.G. 1257/2007, vor fi numiţi şi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor la propunerea consiliului de administraţie.

Drept urmare, modificarea contractului individual de muncă al recurentului M.D. a avut loc cu respectarea actelor normative în vigoare cu privire la numirea şi revocarea directorilor de sucursale din SC „T.B.R.C.M.” SA.

Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs invocate, apărările intimatului şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a reţinut următoarele:

Contestatorul M.D. şi intimata SC „T.B.R.C.M.” SA au stabilit raporturi juridice de muncă în anul 2003, fapt atestat de contractul individual de muncă înregistrat sub nr. 01 din 01 august 2003. În această convenţie, în cadrul elementelor necesare desfăşurării şi încetării raportului de muncă a drepturilor, obligaţiilor şi răspunderilor ambelor părţi este prevăzut şi felul muncii.

Conform literei E din contract, contestatorul M.D. a fost angajat în funcţia de director, detalierea atribuţiilor fiind făcută prin fişa postului.

Prin decizia nr. 127/29 noiembrie 2007 intimata, punând în aplicare Hotărârea A.G.A. 19/29 noiembrie 2007, a dispus revocarea contestatorului M.D. din funcţia de director al Sucursalei „N.” şi numirea acestuia în funcţia de director adjunct de sucursală cu stabilirea drepturilor salariale corespunzătoare noii funcţii.

Curtea a notat că părţile în cauză fiind în desfăşurarea unui raport juridic de muncă generat de încheierea unui contract tipic de muncă, modificarea ori încetarea acestuia este guvernată de dispoziţiile Codului muncii.

Altfel spus, interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă impune ca modificarea contractului individual de muncă să se facă în aceleaşi condiţii în care acesta a fost încheiat, respectiv prin acordul ambelor părţi, conform art. 41 (1) şi (3) lit. c din Codul muncii.

În aceste condiţii, revocarea din funcţia de director dispusă prin decizia contestată şi numirea contestatorului în funcţia de director adjunct fără acordul acestuia este un caz tipic de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, operaţiune interzisă de art. 41 (1) Codul muncii.

Nu poate fi reţinută ca fundament al deciziei de modificare a felului muncii, argumentarea intimatei în sensul că acest act a fost emis doar ca efect al punerii în aplicare a Hotărârii A.G.A. 19/29 noiembrie 2007, ce a fost dată în considerarea dispoziţiilor art. 11 din H.G. nr. 1469/2002, aşa cum a fost modificată prin H.G. nr. 1257/2007.

Aceasta deoarece, deşi din materialul probator al dosarului rezultă că decizia contestată a fost emisă ca urmare a apariţiei H.G. nr. 1257/2007, intimata ar fi trebuit, conform art. 41 Codul muncii, să solicite acordul contestatorului cu privire la modificarea contractului individual de muncă, întrucât atât funcţia, cât şi salariul constituie elemente esenţiale ale contractului de muncă.

Prin urmare se impune anularea deciziei nr. 127/2007.

Curtea a notat că din interpretarea dispoziţiilor H.G. 1257/2007 coroborat cu dispoziţiile art. V din O.U.G. 82/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1991 rezultă că contractul individual de muncă al contestatorului era încetat de drept la data emiterii deciziei nr.

80


127/29 noiembrie 2007, astfel că cererea de reintegrare cu obligare la plata despăgubirilor sa vădit a fi nefondată şi a fost respinsă.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 C.pr.civ. a admis recursul, a modificat în parte sentinţa, iar pe fond a admis contestaţia conform celor mai sus expuse.

4. Aplicarea dispoziţiilor art. 14 ind. 1 din Legea nr.44/1994. Cuantumul rentei lunare cuvenite veteranilor de război decoraţi cu ordine şi medalii

Acordarea rentei lunare prevăzută de O.U.G. nr. 12/2004 aprobată prin Legea nr. 210/2004, veteranilor de război decoraţi cu ordine şi medalii se face în cuantumul prevăzut de art.14 din Legea nr.44/1994, intenţia legiuitorului prin introducerea art.14 ind.1 fiind doar de a preciza baza de calcul a acestui beneficiu.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 496 din 22 august 2008

Prin sentinţa civilă nr.595 din 221 mai 2008, Tribunalul Vaslui a respins excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.Şt.V., pârâta fiind obligată să plătească acestuia diferenţa de rentă lunară în funcţie de nivelul soldei de grad şi funcţie la minim a unui sublocotenent din Ministerul Apărării Naţionale, începând cu data de 01.03.2004.


Reclamantul şia dovedit calitatea de veteran de război, deţinător al medaliei „Crucea comemorativă a celui deal doilea război mondial, 19411945”, drept pentru care este beneficiarul unei rente lunare.

Având în vedere însă faptul că Legea nr.44/1994 a fost modificată prin O.U.G. nr. 12/2004, prima instanţă a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la plata unei rente echivalente cu solda de grad şi funcţie la minim a unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, considerândo ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Până în luna decembrie 2000, medalia „Crucea comemorativă a celui deal doilea război mondial, 19411945” era onorifică, însă prin O.U.G. nr.215/2000, Legea nr.44/1994 a fost completată cu art.131, prin care sa reglementat acordarea unei rente lunare echivalente cu 25% din solda de grad a unui sublocotenent, tuturor veteranilor de război care nu au fost decoraţi cu ordinele sau crucile de război prevăzute la art.13 lit.a) şi b) din lege, dar cărora li sa conferit medalia „Crucea comemorativă a celui deal doilea război mondial 19411945”.

Prin O.U.G. nr.12/2004, aprobată prin Legea nr.210/2004, sa completat Legea nr.44/1994, republicată, cu art.141, potrivit căruia, începând cu luna martie 2004, renta lunară prevăzută de art.13 şi 14 se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim ale unui sublocotenent din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Astfel, se susţine că tipurile de rente au fost prevăzute în mod diferenţiat de art.13 şi 14 din Legea nr.44/1994, art. 14 1 fiind introdus pentru a nu coexista rente în cuantumuri diferite acordate pentru persoanele cărora lea fost conferită aceeaşi decoraţie.

Analizând recursul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Vaslui, prin prisma disp.art.3041

C.pr.civ., se reţine că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

În mod greşit prima instanţă a interpretat disp.art.141din Legea nr.44/1994, întrucât

81


intimatulreclamant, având calitatea de veteran de război, decorat cu medalia „Crucea comemorativă a celui deal doilea război mondial, 19411945” nu poate beneficia decât de o rentă lunară echivalentă cu 25% din solda în grad a unui sublocotenent, astfel cum aceasta a fost prevăzută de art.14 din aceeaşi lege.

Astfel, O.U.G.nr.12/2004, aprobată prin Legea nr.210/2004, a completat Legea nr.44/1994, republicată, cu articolul 141, potrivit căruia : ”începând cu luna martie 2004, renta lunară prevăzută de art.13 şi 14, se calculează, după caz, în funcţie de nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim al unui sublocotenent din Ministerul Apărării Naţionale”.

Necesitatea acestei iniţiative legislative a fost justificată de faptul că, la data de 1 martie 2004, a fost majorat coeficientul de ierarhizare pentru personalul activ şi implicit nivelul soldei de grad şi al soldei de funcţie la minim a sublocotenentului din acest sistem, în celelalte sisteme militare cuantumurile acestora rămânând neschimbate. Această situaţie ar fi condus la plata de rente în cuantumuri diferite pentru persoane decorate cu aceeaşi medalie.

În consecinţă, art.141 din Legea nr.44/1994 a precizat doar baza de calcul a rentei cuvenite persoanelor cărora lea fost conferită medalia „Crucea comemorativă a celui deal doilea război mondial, 19411945”, cuantumul acestor drepturi băneşti rămânând cel stabilit de disp.art.14 din Legea nr.44/1994.

Mai mult, prin Legea nr.303/2007, art.14 din Legea nr.44/1994 a fost modificat, în sensul că veteranii de război care nu sunt decoraţi cu ordine, medalii sau cruci de război prevăzute la art.13 alin.1 lit.a) şi b), dar cărora lea fost conferită Medalia „Crucea comemorativă a celui deal doilea război mondial, 19411945” beneficiază de o rentă lunară echivalentă cu 50% din solda de grad a unui sublocotenent.

Rezultă astfel cu certitudine că intenţia legiuitorului, prin introducerea, în anul 2004, a art.141 în Legea nr.44/1994, nu a fost acordarea unei rente lunare echivalente cu solda integrală de grad a unui sublocotenent şi persoanelor prevăzute la art.14 din aceeaşi lege.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.9 şi 312 alin.2 C.pr.civ., a fost admis recursul formulat de Casa Judeţeană de Pensii Vaslui şi sa modificat în parte sentinţa pronunţată de prima instanţă, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantul B.Şt.V., menţinânduse restul dispoziţiilor sentinţei recurate care nu sunt contrare prezentei decizii.

5. Acordarea tichetelor cadou prevăzute de art. 42 alin. 2 lit. b) din CCMUN pe anii 2007 -2010 personalului din învăţământ

Personalul didactic beneficiază de tichetele cadou negociate prin contractele colective de muncă la nivel naţional şi de ramură în condiţiile în care angajatorii erau obligaţi să prevadă în buget la capitolul „Cheltuieli sociale” sume de bani cu acest titlu.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 512 din 9 septembrie 2008

Prin cererea înregistrată la numărul 1529/99/31.03.2008, reclamanţii membri ai personalului din învăţământ, reprezentaţi de U.S.L.I.P. – Iaşi, au chemat în judecată pe pârâţii Şcoala cu clasele I VIII G., Şcoala de arte şi meserii D., Şcoala de arte şi meserii Dm., Şcoala cu clasele I VIII NR. 1 „D.” şi Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, solicitând obligarea acestora la plata tichetelor cadou prevăzută de art. 1 din Legea nr. 193/2006, actualizată în funcţie de rata inflaţiei la data plăţii, începând cu data de 01.06.2006 şi până la data introducerii prezentei acţiuni, precum şi pe viitor, cumulând 8 tichete având valoarea de 50 lei fiecare per eveniment, avânduse în considerare 7 evenimente pe an (1 martie, Sărbătoarea Paştelui, 5 iunie – Ziua învăţătorului, 15 septembrie, 5 octombrie – Ziua Educaţiei, 1 decembrie – Ziua Naţională şi Sărbătoarea

82


Crăciunului).

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat următoarele:

Din prevederile Legii nr. 193/2006 rezultă că personalul din învăţământ trebuie să beneficieze de acordarea tichetelor cadou.

Legea nr. 128/1997, în art. 50 alin 12, stabileşte că personalul didactic beneficiază şi de alte drepturi prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă. Ori, acordarea tichetelor de cadou este reglementată tocmai de Legea nr. 193/2006.

Reclamanţii mai arată că au obţinut acordul pârâtului Inspectoratul Şcolar Judeţean pentru acordarea acestor tichete, prin hotărârea luată în Comisia paritară întrunită în zilele de 3.12.2007 şi 6.12.200. În cadrul acestei comisii sa hotărât că toate unităţile de învăţământ vor prevedea în bugetul anului 2008, la capitolul 2 „Cheltuieli sociale”, sumele destinate tichetelor cadou.

Valoarea tichetului a fost stabilită la suma de 50 lei, hotărânduse acordarea unui număr de 8 tichete/eveniment şi 7 evenimente/an (1 martie, Sărbătoarea Paştelui, 5 iunie – Ziua învăţătorului, 15 septembrie, 5 octombrie – Ziua Educaţiei, 1 decembrie – Ziua Naţională şi Sărbătoarea Crăciunului).

În conformitate cu Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comisiilor paritare prevăzut în anexa 5 la contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învăţământ pentru anii 2003 – 2004 „Hotărârea adoptată potrivit punctelor 2 şi 3 este obligatorie pentru părţile contractante”.

Pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de personalul didactic are contract individual de muncă încheiat cu unităţile de învăţământ, deoarece conform Legii nr. 84/1995, Legii nr. 128/1997, modificate şi completate şi ale HG nr. 2192/2004, directorul unităţii de învăţământ are calitatea de angajator şi ordonator terţiar de credite.

Conform prevederilor HG nr. 2192/2004, unităţile de învăţământ sunt finanţate prin bugetul local, ordonator principal de credite pentru unităţile de învăţământ fiind primarul unităţii administrativ – teritoriale.

Pe fond, pârâtul arată că, potrivit prevederilor art.2(1) din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 1317/2006, angajatorii (unităţile de învăţământ) pot utiliza tichete cadou pentru cheltuieli sociale, în limita sumelor destinate acoperirii valorii nominale a acestor tichete, prevăzute în bugetele proprii, aprobate potrivit legii, în poziţii distincte de cheltuieli, denumite tichete cadou”.

Unităţile de învăţământ, în calitate de angajatori, nu au elaborat regulamentele specifice pentru acordarea tichetelor de creşă şi tichetelor cadou, aşa cum prevede Legea nr. 193/2006 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia aprobate cu HG nr. 1317/2006.

De asemenea, unităţile de învăţământ primesc fonduri cu destinaţie specială de la consiliul local şi pot acorda tichete cadou numai în limita fondurilor aprobate de ordonatorul principal de credite pentru această destinaţie – ajutoare sociale – tichete cadou.

Prin sentinţa civilă nr.768/28.05.2008, Tribunalul Iaşi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi şi în consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Şcoala cu clasele I VIII G., Şcoala de arte şi meserii D., Şcoala de arte şi meserii Dm., Şcoala cu clasele I VIII NR. 1 „D.”, aceste unităţi şcolare fiind obligate să acorde reclamanţilor tichete cadou pentru evenimentele din perioada 01.01.2008 – 28.05.2008.

83


Prin aceeaşi hotărâre, sa respins cererea reclamanţilor de obligare a unităţilor şcolare pârâte la acordarea tichetelor cadou pentru perioada 01.06.2006 – 31.12.2007 şi pentru viitor.


Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi este fondată, întrucât acesta nu are calitate de angajator, raportat la dispoziţiile art. 16 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 2192/2004 privind finanţarea învăţământului preuniversitar de stat.

Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 128/1997, „salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar se face cu respectarea principiului potrivit căruia învăţământul constituie o prioritate naţională, ţinând seama de responsabilitatea şi complexitatea muncii, de pregătirea şi experienţa profesională, de rolul şi importanta activităţii prestate. Salariul personalului didactic se compune din salariul de baza, stabilit conform legii, şi o parte variabila, constând în adaosuri, sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi şi facilităţi ale personalului didactic auxiliar şi nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime şi maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori şi organizaţiile sindicale reprezentative din învăţământ, potrivit legii”. De asemenea, potrivit art. 50 alin. 12 din Legea nr. 128/1997, personalul didactic beneficiază de premii şi de alte drepturi băneşti prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă.

Potrivit art. 42 alin. 2 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, alte venituri sunt: tichetele de masă, tichetele cadou, tichetele de creşă şi alte instrumente similare acordate potrivit prevederilor legale şi înţelegerii părţilor.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2006, societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe baza de contract individual de munca pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă. Astfel cum rezultă din aceste dispoziţii legale, angajatorul nu este obligat să acorde tichete cadou, ci are doar posibilitatea să utilizeze bilete de valoare sub forma tichetelor cadou.

Totodată, prima instanţă a mai reţinut că, prin Hotărârea Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007, sa stabilit că toate unităţile şcolare au obligaţia să prevadă în bugetul pe anul 2008 sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, conform Legii nr. 193/2006. De asemenea, în comisia paritară sa hotărât ca valoarea tichetului cadou să fie de 50 lei, luând în considerare 8 tichete/eveniment, 7 evenimente/an. Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare, hotărârea comisiei paritare este obligatorie pentru părţile contractante.

Sa mai reţinut că, atât timp cât sa stabilit prin hotărârea comisiei paritare obligaţia unităţilor şcolare de a prevedea în bugetul anului 2008 sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, sa recunoscut implicit dreptul reclamanţilor de a beneficia de aceste tichete începând cu data de 01.01.2008.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că este întemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor cadou pentru perioada 01.01.2008 – 28.05.2008 (data pronunţării hotărârii).

În ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor cadou pentru perioada 01.06.2006 – 31.12.2007, sa reţinut că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, potrivit art. 42 alin. 2 lit. b) din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional

84


pe anii 2007 – 2010, tichetele cadou se acordă potrivit prevederilor legale şi înţelegerii părţilor, iar hotărârea comisiei paritare a prevăzut obligaţia unităţilor şcolare de a prevedea în bugetul pe anul 2008 sumele necesare pentru acordarea tichetelor cadou.

De asemenea, sa constatat că este neîntemeiată şi cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea pe viitor a tichetelor cadou, având în vedere că nu sa făcut dovada refuzului pârâţilor de îndeplinire pe viitor a acestei obligaţii.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, în numele unităţilor şcolare pârâte, considerândo ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, conform Legii nr.193/2006, acordarea tichetelor cadou de către angajator nu este obligatorie.

În speţă, competenţa de a aproba acordarea tichetelor cadou revine directorului unităţilor de învăţământ, care are calitatea de angajator şi care poate decide în acest sens numai în limita fondurilor aprobate cu această destinaţie.

Se mai arată că hotărârea comisiei paritare nu este luată de către angajatori, ci este o hotărâre la nivel judeţean, din comisie nefăcând parte reprezentanţii ordonatorilor principali de credite şi nici unităţile şcolare.

Se mai susţine că, potrivit art.2 din O.U.G. nr.43/2008, ordonatorii instituţiilor publice pot acorda tichete cadou în limita valorilor proprii încasate, astfel încât competenţa de a aproba distribuirea acestora revine numai conducerii unităţilor de învăţământ.

Recurentul mai arată că, în condiţiile în care ordonatorul principal de credite (consiliul local) nu aprobă sumele necesare pentru acordarea tichetelor cadou, iar unitatea nu dispune de venituri proprii, nu poate acorda tichete cadou.

Prin întâmpinarea formulată în numele reclamanţilor, U.S.L.I.P. Iaşi a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Analizând recursul formulat de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, în numele unităţilor şcolare pârâte, prin prisma disp.art.3041 C.pr.civ., sa reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit disp.art.5 din Contractul colectiv unic la nivel de ramură învăţământ 20032004, acesta produce efecte faţă de toţi salariaţii din învăţământ.

Conform disp.art.48 alin 2 din Legea nr.128/1997, „drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi şi facilităţi ale personalului didactic auxiliar şi nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime şi maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori şi organizaţiile sindicale reprezentative din învăţământ, potrivit legii”.

De asemenea, potrivit art. 50 alin. 12 din Legea nr. 128/1997, personalul didactic beneficiază de premii şi de alte drepturi băneşti prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă.

Art.42 alin.2 lit.b) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 20072010 prevede la categoria „alte venituri” de care pot beneficia salariaţii şi tichetele cadou acordate conform prevederilor legale şi înţelegerii părţilor.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2006, societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane

85


juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe baza de contract individual de munca pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă.

Conform dispoziţiilor art.9.1 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor Legii nr.193/2006, aprobate prin H.G. nr.1317/2006, angajatorii, împreună cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, vor stabili activităţile, destinaţiile şi evenimentele care se încadrează la cheltuielile sociale, pentru care se vor acorda salariaţilor tichete cadou, valoarea lunară a tichetelor cadou şi criteriile de selecţie privind stabilirea angajaţilor care primesc tichete cadou.

Sa mai reţinut că, în aplicarea prevederilor art.13 din Contractul colectiv unic la nivel de ramură învăţământ 20032004, în zilele de 03.12 şi 06.12.2007, sa întrunit comisia paritară formată din reprezentanţii Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi şi reprezentanţii sindicatelor din învăţământ, care a hotărât că „toate unităţile şcolare au obligaţia să prevadă în bugetul anului 2008 la capitolul „Cheltuieli sociale” sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, conform cu legea nr.193/17.05.2006.”

Sa mai hotărât ca valoarea tichetului cadou să fie de 50 lei, luând în considerare 8 tichete pe eveniment şi 7 evenimente pe an.

Astfel cum rezultă din art .13 alin.2 al Contractului colectiv unic la nivel de ramură învăţământ 20032004 şi anexa 5 la acest contract, respectiv Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea comisiilor paritare, se reţine că hotărârile comisiilor paritare sunt obligatorii pentru părţi.

Practic, participând la această comisie paritară, în care sau discutat şi problemele apărute în aplicarea prevederilor Legii nr.193/2006, Inspectoratul Şcolar Iaşi a reprezentat interesele tuturor unităţilor şcolare din acest judeţ, hotărârea luată atrăgând în mod legal obligaţii în sarcina şcolilor privind includerea în bugetul anului 2008 a sumelor destinate tichetelor cadou, în vederea acordării acestor drepturi suplimentare.

Sa mai reţinut că, reprezentând unităţile şcolare în cadrul prezentului recurs, Inspectoratul Şcolar Judeţean Iaşi, ce a adoptat această hotărâre obligatorie la nivel inferior, respectiv la nivelul unităţilor şcolare, nu poate săşi invoce propria culpă, susţinând exact contrariul celor ce sunt consemnate în actul înregistrat la această instituţie sub nr. 10806/10.12.2007.

Astfel, sa susţinut prin cererea de recurs formulată, că această hotărâre nu poate să creeze obligaţii în sarcina directorilor unităţilor de învăţământ, care au calitatea de angajatori ai salariaţilor ce urmează a beneficia de tichetele cadou, deşi tocmai recurenta, prin reprezentanţii săi participanţi la comisia paritară din decembrie 2007, a prevăzut această obligaţie pentru unităţile şcolare din judeţ.

De asemenea, sa mai susţinut în recurs că această hotărâre a comisiei paritare ar fi fost adoptată prea târziu pentru ca şcolile pârâte să mai aibă timp să prevadă în buget sumele destinate acordării tichetelor cadou pe anul 2008. Curtea de apel a considerat însă că reprezentanţii recurentei, ce au făcut parte din comisia paritară ce a adoptat această hotărâre obligatorie pentru şcolile din judeţ, cunoşteau prevederile legale privind întocmirea şi supunerea spre aprobare a bugetului de către ordonatorii de credite.

Sa mai reţinut că întrunirea comisiei paritare a avut tocmai rolul de a rezolva problemele ce au apărut în aplicarea unor dispoziţii legale şi prevederi ale contractelor colective de muncă, astfel încât cei ce au făcut parte din această comisie au acţionat tocmai în vederea soluţionării acestora, neputând impune şcolilor din judeţ obligaţii nelegale sau imposibil de executat.

Curtea a mai reţinut că în mod corect, în rezolvarea problemelor apărute în aplicarea

86


prevederilor Legii nr.193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, sindicatele din învăţământ au discutat aceste chestiuni în cadrul comisiei paritare la nivel judeţean şi nu la nivelul fiecărei unităţi şcolare care are calitatea de angajator, având în vedere, pe de o parte, necesitatea soluţionării unitare a acestor probleme la nivel judeţean, dar mai ales având în vedere dispoziţiile Hotărârii nr.2192/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind finanţarea şi administrarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat.

Astfel, din dispoziţiile art.33 al acestei hotărâri, sa reţinut că fondurile aferente finanţării de bază, care include atât cheltuielile de personal, cât şi cheltuielile sociale, utilizate de directorul unităţii de învăţământ, ca ordonator terţiar de credite, sunt obţinute în urma unui proces de fundamentare a deciziilor cu privire la volumul fondurilor alocate învăţământului, în cadrul căruia, în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi a consiliilor locale, funcţionează organisme consultative de specialitate cu atribuţii în acest domeniu. Unul dintre aceste organisme este şi Comisia judeţeană pentru finanţarea învăţământului preuniversitar, din care face parte şi inspectorul şcolar general şi care, pentru desfăşurarea activităţii curente, are un compartiment de finanţare şi administrare a învăţământului preuniversitar de stat.

De asemenea, sa mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.39 din aceeaşi hotărâre, unităţile de învăţământ întocmesc proiectele de buget, pe care le înaintează spre aprobare consiliilor locale, însă, conform art.40 din acelaşi act normativ, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul judeţean, prin hotărâre şi cu asistenţa tehnică a direcţiei generale a finanţelor publice şi a inspectoratului şcolar, vor repartiza unităţilor administrativteritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziţia acestora.

Se reţine astfel că unităţile şcolare reprezentate în prezentul recurs de către Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, erau obligate, potrivit hotărârii comisiei paritare din 03.12 şi 06.12.2007 să prevadă în bugetul anului 2008, la capitolul „Cheltuieli sociale”, sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, drepturi prevăzute de Legea nr.193/2006.

Prezentul litigiu, fiind un conflict de drepturi, atrage, potrivit disp.art.287 din Codul muncii, obligaţia angajatorului, în speţă a unităţilor şcolare pârâte de a proba că şiau îndeplinit această obligaţie. Ori, în cauză acestea nu au dovedit în nici un mod că ar fi prevăzut în bugetul anului 2008, la capitolul „Cheltuieli sociale”, sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă.

Mai mult, din înscrisurile depuse la dosar de reclamanţi se reţine că, din proiectul de buget de venituri şi cheltuieli pentru anul 2008 întocmit de Şcoala cu clasele IVIII G., înregistrat la Primăria G. sub nr.161, abia la data de 21.01.2008, cu mult după adoptarea hotărârii comisiei paritare privind acordarea tichetelor cadou, nu au fost solicitate la capitolul „Cheltuieli sociale” sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă.

Având în vedere aceste considerente, faptul că angajatorii nu au dovedit că şiar fi îndeplinit obligaţia stabilită prin hotărârea comisiei paritare din 3 şi 6 decembrie 2007, îndatorire stabilită în sarcina acestora tocmai în scopul ca reclamanţii să beneficieze de tichetele cadou, se reţine că în mod corect şi potrivit dispoziţiilor art.269 din Codul muncii, prima instanţă a obligat şcolile pârâte la acordarea acestor drepturi suplimentare.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.1 C.pr.civ., a fost respins recursul formulat şi sa menţinut sentinţa pronunţată de prima instanţă.

87


6. Termenul de formulare a cererii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară concedierii. Aplicarea dispoziţiilor art. 283 alin. 1 lit. a) din Codul muncii

În ipoteza în care salariatul nu formulează cererea de repunere în situaţia anterioară, conform art.78 alin.2 din Codul muncii, concomitent cu cea a anulării deciziei de concediere, termenul de prescripţie al dreptului la acţiune este cel prevăzut de art.283 alin.1 lit.a) din Codul muncii.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr.538/89/03.03.2008, reclamantul P.E. a solicitat obligarea SC „R.” SA Bârlad la reintegrarea sa pe postul deţinut anterior suspendării contractului de muncă şi la plata tuturor drepturilor salariale începând cu data de 13.02.2007 şi până la reintegrarea efectivă, precum şi a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr.17/2007 ia fost suspendat contractul de muncă în temeiul dispoziţiilor art.52 alin.1 lit.c) din Codul muncii.

La data de 12.04.2006, sa dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, împotriva rezoluţiei procurorului fiind formulată plângere de către pârâtă, ce a fost însă respinsă prin rezoluţia nr.282/II/2/16.05.2006.

Prin dispoziţia nr.59/31.05.2006 i sa desfăcut contractul de muncă, această decizie fiind însă anulată de către Curtea de Apel Iaşi prin decizia nr.134/13.02.2007, pârâta fiind obligată şi la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 31.05.200613.02.2007.

Reclamantul mai arată că, din acest moment, intimata a considerat că raporturile de muncă au încetat de drept, deşi până în prezent nu a fost emisă nici o dispoziţie de încetare a contractului de muncă.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat şi tardivităţii formulării cererii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată.

Prin sentinţa civilă nr.520/15.05.2008 a Tribunalului Vaslui, sa respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi sa admis excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, respingânduse cererea formulată de către reclamant.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că nu există identitate de obiect între prezenta cerere şi cauza ce a format obiectul dosarului nr.5234/89/2006, însă acţiunea a fost formulată după împlinirea termenului prevăzut de disp.art.283 alin.1 Codul muncii, reintegrarea pe postul deţinut anterior nefiind solicitată de către reclamant în acelaşi termen în care a fost solicitată anularea decizie de concediere.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamantul P.E., considerândo ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Astfel, a invocat faptul că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia tardivităţii cererii de reintegrare, cu toate că unitatea a refuzat să repună în situaţia anterioară reclamantul, de la momentul neexecutării sentinţei irevocabile de anulare a măsurii concedierii începând să curgă termenul pentru formularea cererii de reintegrare pe postul deţinut anterior.

Recurentul a susţinut că avea posibilitatea să formuleze cererea de reintegrare în termenul prevăzut de dispoziţiilor art.283 alin.2 Codul muncii.

Sa mai susţinut că, în cazul recurentului, contractul individual de muncă nu a încetat în

88


modalităţile prevăzute de dispoziţiile art.55 din Codul muncii, astfel încât el continuă săşi producă efectele.

Prin întâmpinarea formulată, SC „R.” SA Bârlad a invocat excepţia nulităţii absolute a recursului formulat, întrucât nu a fost indicată în mod corect sentinţa împotriva căreia se exercită calea de atac, iar în cazul în care se va trece peste această excepţie, se solicită respingerea cererii de recurs.

Sa reţinut ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă, excepţia nulităţii recursului invocată de către intimată, întrucât prin motivele de recurs formulate a fost indicată în mod corect sentinţa civilă nr.520/15.05.2008 a Tribunalului Vaslui, ca fiind cea împotriva căreia se exercită prezenta cale de atac.

Analizând recursul formulat de către societatea pârâtă, Curtea a reţinut că acesta este nefondat pentru următoarele considerente :

Prin decizia nr.134/13.02.2007, Curtea de Apel Iaşi Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale – a admis contestaţia formulată de P.E. împotriva deciziei de concediere nr.59/31.05.2006 emisă de către pârâtă, a anulat decizia şi a obligat societatea angajatoare să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în perioada 31.05.200613.02.2007.

Prin considerentele acestei decizii sa reţinut că instanţa nu poate dispune şi reintegrarea contestatorului, întrucât acesta nu a formulat expres o asemenea cerere înainte de închiderea dezbaterilor în cauză.

Sa reţinut că anularea concedierii pentru netemeinicie sau pentru nelegalitate nu conduce automat la repunerea părţilor în situaţia anterioară, ci acesta este posibilă numai la solicitarea salariatului (art.78 alin.2 Codul muncii). Conform alin.1 din art.78 Codul muncii, instanţa se poate pronunţa din oficiu doar în ceea ce priveşte despăgubirile ce se cuvin salariatului în urma concedierii nelegale.

Legiuitorul, reglementând controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale în cuprinsul Secţiunii a 7a din Capitolul V al Codului muncii, a prevăzut la alin.2 art.78, că solicitarea salariatului de repunere în situaţia anterioară trebuie soluţionată de instanţa care a dispus anularea concedierii, fiind normal ca în cadrul conflictului de drepturi prin care se solicită anularea deciziei de încetare a contractului de muncă să fie soluţionată şi cererea de reintegrare pe postul deţinut anterior concedierii.

Pentru aceste considerente, sa reţinut că în mod corect prima instanţă a hotărât că cererea de reintegrare şi de plată a despăgubirilor în continuare până la data repunerii în situaţia anterioară trebuie formulată în termenul prevăzut de dispoziţiile art.283 alin.1 lit.a) pentru contestarea deciziei de concediere sau cel mult în termen procedural, înaintea instanţei investite cu analizarea legalităţii şi temeiniciei concedierii.

Sa mai reţinut că nu ar fi în spiritul legii acordarea posibilităţii ca salariaţii concediaţi să ceară în termen de 3 ani de la data concedierii reintegrarea pe postul deţinut anterior, având în vedere consecinţele pe care o asemenea interpretare ar aveao asupra dreptului angajatorului de a stabili organizarea şi funcţionarea unităţii, drept consacrat de dispoziţiile art.40 alin.1 lit.a) din Codul muncii.

Practic, termenele scurte de contestare şi soluţionare a conflictelor de drepturi referitoare la încetarea contractului de muncă au tocmai menirea de a pune capăt în cel mai scurt timp stării de incertitudine în care se află raporturile de muncă, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante.

89


Sa mai reţinut că, prin neexercitarea dreptului de a cere reintegrarea pe postul deţinut anterior, potrivit dispoziţiilor art.78 alin.2 din Codul muncii, înaintea instanţei ce a soluţionat contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere, salariatul şia manifestat de fapt opţiunea de a nu mai continua raporturile de muncă cu angajatorul ce a luat această măsură.

În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate de către recurent începând cu data de 13.02.2007 şi până la reintegrarea efectivă, sa reţinut că pentru considerentele expuse anterior, acestea trebuiau solicitate în termenul în care putea fi solicitată repunerea în situaţia anterioară, astfel încât în mod corect prima instanţă a respins şi această cerere ca fiind tardiv formulată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1 C.pr.civ., a fost respins recursul declarat de reclamantul P.E. şi a fost menţinută sentinţa primei instanţe.

7. Aplicarea prevederilor art. 40 alin.4 din CCMUNN pe anii 2007-2010 personalului din învăţământul preuniversitar. Distincţia dintre salariul de bază minim brut pe ţară şi salariul de bază al funcţiei didactice prevăzut de art.48 alin. 1 din Legea nr.128/1997

Prevederile Contractului Colectiv de Muncă unic la nivel naţional pe anii 20072010 referitoare la cuantumul salariului de bază minim pe economie pentru persoanele cu studii superioare nu sunt aplicabile personalului didactic din învăţământ, modalitatea de calcul şi acordarea drepturilor pentru această ultimă categorie fiind reglementată de legea specială nr.128/1997.


Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub numărul 744/99/2007 reclamanta U.S.L.I., în numele membrilor de sindicat, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, Consiliul Local al comunei G., reprezentat prin primar, Primăria comunei G. Instituţia Primarului şi Şcoala cu clasele IVIII G., comuna G., solicitând obligarea pârâţilor la recalcularea şi plata salariilor personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic în conformitate cu noile prevederi ale contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007 – 2010, care stabilesc coeficienţii minimi de ierarhizare a salariului minim raportat la salariul minim brut pe ţară şi plata sporurilor de care aceştia beneficiază în raport cu noul salariu minim brut şi în plus faţă de acesta, precum şi obligarea acestora la a nu include aceste sporuri în salariul minim considerat de bază, de încadrare.

Prin precizările depuse la dosar, la primul termen reclamanta a declarat că renunţă la chemarea în judecată a Primăriei şi că înţelege să se judece în contradictoriu doar cu ISJ Iaşi, Consiliul Local, Instituţia Primarului şi unităţile şcolare şi solicită să fie citat ca parte Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, motivat de discriminarea invocată prin acţiune. Aceasta constă în faptul că reclamanţii sunt încadraţi în prezent cu salarii sub salariul minim brut pe ţară raportat la coeficienţii de ierarhizare, iar persoanele angajate în baza Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 20072010 beneficiază de un salariu minim pe ţară de 880 lei (în cazul debutanţilor cu studii superioare); astfel, salariul unui cadru didactic debutant este în prezent de 762 lei, în timp ce orice angajat din mediul privat cu o pregătire similară are un salariu de minim 880 lei, iar în cazul personalului nedidactic, salariul minim al debutanţilor este de 424 lei. În acest sens, reclamanta invocă disp.art.27 din OG nr.137/2000.

Prin sentinţa civilă 537/9.04.2008, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a respins acţiunea formulată de reclamanta U.S.L.I..P. Iaşi, în numele membrilor de sindicat în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, Consiliul Local al comunei G., Primarul comunei G.,

90


Şcoala cu clasele IVIII G. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

U.S.L.I.P. Iaşi, în calitate de reprezentant al membrilor de sindicat a solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea şi plata salariilor personalului didactic, didactic auxiliar şi nedidactic cu respectarea întocmai a prevederilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, pentru anii 2007 – 2010, conform noilor coeficienţi minimi de ierarhizare, raportat la salariul minim brut pe ţară.

Potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, valabil pentru anii 2007 – 2010, salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/oră începând cu 1.01.2007.

Pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare, salariul de bază minim brut negociat este de 880 lei.

Prin HG nr. 18825/2006, salariul de bază minim brut pe ţară garantat a fost stabilit la nivelul de 390 lei lunar. Salarizarea cadrelor didactice a fost stabilită prin OG nr. 11/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului didactic din învăţământ, iar salarizarea personalului nedidactic din unităţile de învăţământ a fost stabilită prin OG nr. 10/2007 privind criteriile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, contractele colective de muncă se pot încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Totodată, dispoziţiile art. 3 alin 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional prevăd că acestea se pot încheia şi pentru instituţiile bugetare, însă nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare şi al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.

Aşadar, după cum rezultă atât din dispoziţiile Legii nr. 130/1996 cât şi din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional valabil pentru 2007 – 2010, în contractul colectiv de muncă nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturi stabilite prin dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 41 alin 5 din Constituţia României, care prevede că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate, reţine instanţa că, prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 130/1996 şi a dispoziţiilor art. 3 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, Constituţia României a hotărât întrutotul respectată, salariaţii bugetari având posibilitatea negocierii acelor drepturi ce nu au fost stabilite prin dispoziţii legale.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa a apreciat că dispoziţiile art. 241 alin 1 lit. d din Codul muncii, în sensul că efectele contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, au fost întocmai respectate prin neaplicarea salarizării din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, deoarece salariaţii din sectorul bugetar au drepturi salariale stabilite prin lege, iar dispoziţiile Legii nr. 130/1996, în art. 12, statuează supremaţia legii în raport de contractele colective de muncă.

În ceea ce priveşte lipsa excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, instanţa, faţă de dispoziţiile art.27 din OG nr.137/2000, a respinso.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticândo pentru nelegalitate şi

91


netemeinicie, din următoarele considerente:

Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 2010 a adus o modificare importantă referitoare la salarizare, în sensul că a departajat valoarea salariului minim pe economie în funcţie de nivelul de studii al angajaţilor, diferenţele calculânduse în baza unor coeficienţi minimi de ierarhizare. Însă această măsură, alături de consecinţa firească de raliere a salariilor la aceşti coeficienţi, a avut şi un efect negativ, constând în apariţia unei stări de discriminare între salariaţii din mediul privat, ai căror angajatori erau obligaţi să respecte valorile minime sus menţionate, şi salariaţii bugetari, ale căror venituri nu sau modificat corespunzător.

Această stare potrivnică dispoziţiilor O.G. 137/2000 republicată a fost constatată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, aşa cum rezultă din hotărârea depusă la dosarul cauzei. Aşadar, verificând motivele de fapt şi de drept invocate în susţinerea cauzei, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că fapta prezentată constituie un tratament diferenţiat, ce încalcă dispoziţiile art. 4 alin. 2 din Constituţie în mod nejustificat, recomandând totodată ministerului eliminarea acestei situaţii.

Deşi hotărârea a fost comunicată ministerului, pârâtul nu a luat nicio măsură activă pentru transpunerea în practică a acesteia, tratamentul diferenţiat fiind menţinut şi în prezent. În plus, nici în cauza de faţă, pârâtul nu a formulat vreo apărare din care să rezulte existenţa unui scop legitim pentru susţinerea poziţiei sale.

În aceste condiţii, apreciază recurentul că legiuitorul menţine prin voinţa proprie o situaţie care este în contradicţie cu prevederile Convenţiei nr. 101 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privitoare la discriminarea în profesie şi în ocuparea locurilor de muncă, din 26.06.1958.

Mai important, prin menţinerea acestei inegalităţi se încalcă flagrant şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ale cărei prevederi au prioritate în faţa dreptului intern, fiind ratificat de România la 20.06.1994.

Art. 14 din Convenţie enumără expressis verbis 13 motive de discriminare şi precizează că la acestea poate fi adăugată o discriminare ce ar putea rezulta „din orice altă situaţie”. Aceasta se produce atunci când „persoane aflate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nuşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă”. (CEDO, Hoffmann împotriva Austriei, hotărâre din 1995).

Prin urmare, existenţa unui tratament diferenţiat este suficientă pentru a se putea produce o încălcare a prevederilor Convenţiei, această noţiune fiind considerată echivalentă cu cea de discriminare, în situaţia de faţă putânduse constata şi absenţa atât a unui scop legitim cât şi a raportului de proporţionalitate sus menţionat.

Cu privire la posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a înlătura un astfel de tratament cauzat de o dispoziţie legală, arată că aceasta este nu doar un drept, ci şi o obligaţie a instanţei de judecată, în raport de dispoziţiile art. 126 alin. 3, art. 148 alin.24 şi art. 1 alin. 4 din Constituţia României.

În recurs a fost depusă motivarea hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, la care sa făcut referire, H.G. 1507/2007 şi sentinţa civilă nr. 352/13.03.2008 a Tribunalului Galaţi.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este fondat doar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ..

Astfel, sa reţinut că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv dispoziţiile Legii 130/1996, în condiţiile în care – aşa cum a arătat şi instanţa de fond prin

92


precizările depuse sau invocat prevederile art. 27 din O.G. 137/2000.

În doctrină şi jurisprudenţă sa stabilit însă că instanţa de recurs, atunci când constată că motivarea primei instanţe este necorespunzătoare, se va opri la soluţia respingerii recursului, dacă soluţia încorporată în dispozitivul hotărârii este legală, procedând la substituirea motivării.

Curtea de apel a reţinut că, în speţă, hotărârea încorporată în dispozitivul hotărârii primei instanţe este legală, astfel încât a menţinut sentinţa atacată şi a procedat la substituirea motivării, după cum urmează:

Prin art. 40 alin. 1 din CCMUNN nr. 2895/29.12.2006 se stabilesc coeficienţii minimi de ierarhizare (pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare =2) care se aplică la salariul minim negociat pe unitate; la alin. 4 se prevede că salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore, în medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/oră, începând cu 1.01.2007.

Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, a constat existenţa unui tratament diferenţiat nejustificat între categoria angajaţilor din sistemul de învăţământ şi categoria angajaţilor ce beneficiază de prevederile art. 40 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 20072010, reţinând că o parte din personalul nedidactic are un salar de bază de 419 lei faţă de 440 lei cât prevede contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a avut în vedere faptul că, potrivit art. 41 alin. 2 din Constituţie, legiuitorul nu poate institui mai multe valori pentru salariul minim brut pe ţară, în mod diferit pentru diferite ramuri de activitate.

Hotărârea Colegiului nu face referire şi la prevederile art. 40 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, respectiv la stabilirea coeficientului 2 pentru personalul încadrat pe funcţii pentru care condiţia de pregătire este cea de studii superioare.

Ori, în speţă, reclamanta – în numele membrilor de sindicat – consideră că, prin coroborarea prevederilor art. 40 alin. 1 şi 40 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, personalul didactic cu studii superioare ar trebui să beneficieze de un salariu de bază de 880 lei.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 48 alin. 1 din Legea 128/1997, salariul personalului didactic se compune din salariul de bază stabilit conform legii şi o parte variabilă constând în sporuri, adaosuri şi alte drepturi salariale suplimentare.

Noţiunea de salariu de bază, în cazul personalului didactic, este o noţiune mai largă, ce cuprinde pe lângă salariul de bază al funcţiei didactice îndeplinite şi sume cu privire la care legea specială face menţiune că se includ în salariul de bază.

Astfel, conform Legii 128/1997, se includ în salariul de bază al cadrelor didactice: gradaţia de merit, sporul de suprasolicitare, sporul de stabilitate, indemnizaţia de conducere, indemnizaţia de dirigenţie.

Aceste sporuri se calculează având în vedere salariul de bază al funcţiei didactice la care se adaugă aceste sporuri, salariul de bază fiind însă diferit de salariul de bază al funcţiei didactice.

Deci, ori de câte ori textul de lege face menţiunea că un anumit spor sau indemnizaţie se calculează în raport de salariul de bază, trebuie avut în vedere salariul de bază al funcţiei didactice la care se adaugă sporurile şi indemnizaţiile care, potrivit legii, sunt incluse în salariul de bază.

Reclamanta – în numele celor nouă membri de sindicat (cadre didactice cu studii superioare) echivalează salariul de bază brut prevăzut de contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007 2010 în art. 40 alin. 1 cu salariul de bază al funcţiei didactice prevăzut în O.G.

93


11/2003, fără a avea în vedere că, potrivit legislaţiei specifice în domeniu (Legea nr.128/1997) salariul de bază al cadrelor didactice este diferit.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului referitor la discriminare, cât şi Curtea Constituţională (de ex. deciziile 721/2006, 108/2006, 693/2006) au stabilit că egalitatea în drepturi între cetăţeni nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când acestea se justifică în mod raţional şi obiectiv. Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale ori asemănătoare, tratamentul juridic diferenţiat stabilit de legiuitor în considerarea unor situaţii obiectiv diferite nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări.

Dimpotrivă, legiuitorul poate să ţină seama de anumite particularităţi care impun în mod necesar şi raţional, un tratament diferenţiat. Ca urmare, este posibilă diferenţierea salarizării, fără a fi vorba de discriminare, în funcţie de folosirea unor cunoştinţe şi drepturi profesionale similare sau egale, depunerea unei cantităţi egale ori similare de efort intelectual şi/sau fizic, importanţa şi complexitatea muncii prestate, cantitatea, calitatea şi valoarea muncii, condiţiile de muncă, vechimea în muncă (în mod obligatoriu în unităţile bugetare şi în regiile autonome şi numai facultativ la celelalte categorii de angajatori).

Ori, tocmai având în vedere faptul că personalul didactic din învăţământ şi cel contractual cu studii superioare sunt categorii profesionale distincte prin conţinutul concret al atribuţiilor, prin modalităţile de recrutare specifice, legiuitorul a prevăzut reglementări specifice de salarizare, regimul juridic diferit fiind nu numai justificat obiectiv, ci şi necesar.

Curtea a reţinut că modalitatea de calcul a salariului de bază brut conform Legii nr.128/1997 este evident mai favorabilă cadrelor didactice, iar în speţă nu sa făcut dovada că reclamanţii ar avea (urmare a modalităţii de calcul prevăzută de legislaţia în domeniu) un salariu de bază brut mai mic de 880 lei.

Faţă de toate considerentele expuse, curtea de apel a respins recursul declarat de U.S.L.I. Iaşi în numele membrilor de sindicat, menţinând sentinţa atacată, conform art. 312 C.pr.civ..

8. Salarizarea personalului sanitar angajat cu contract individual de muncă la spitalele clinice. Condiţii de acordare a drepturilor băneşti la nivel clinic. Locul muncii

Salarizarea la nivel clinic nu se justifică în cazul cadrelor medicale ce îşi desfăşoară activitatea la cabinetele medicale şcolare, chiar dacă angajatorul este spital clinic, întrucât această categorie de salariaţi nu prestează efectiv activitatea ce ar avea corespondent în grila de salarizare prevăzută de O.U.G. nr.115/2004.


Prin sentinţa civilă nr. 775/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi sa respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii „ Sf. Maria” Iaşi.

Sa admis în parte acţiunea formulată de Sindicatul „C.M.” Iaşi, în numele şi pentru reclamanţii membri de sindicat, în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii „ Sf. Maria” Iaşi.

A fost obligat pârâtul să achite reclamanţilor diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite potrivit salarizării în unităţile clinice pentru perioada 01.02.2005 – 01.04.2008, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

94


A fost obligat pârâtul să achite reclamanţilor contravaloarea tichetelor de masă neacordate în perioada 01.02.2005 – 01.04.2008, reactualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Sa respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la încadrarea în grila de salarizare prevăzută pentru personalul de specialitate medico – sanitar din unităţile clinice, instituite şi centre medicale, începând cu data de 01.02.2005.

În baza dispoziţiilor art. 246 C.pr.civ., sa luat act de renunţarea reclamantelor A.T. şi F.S. la judecata acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii „ Sf. Maria” Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Spitalului Clinic de Urgenţe pentru Copii „Sf. Maria” Iaşi, că este neîntemeiată motivat de calitatea de angajator a paratului, acesta fiind parte semnatara a raportului de munca. Aşadar raportat la obiectul acţiunii,pârâtul are calitate procesuală pasivă.

Reclamanţii sunt angajaţi ai societăţii pârâte Spitalului Clinic de Urgente pentru Copii „Sf. Maria” Iaşi, în baza contractelor individuale de muncă, îndeplinind funcţiile de medici stomatologi, medici de medicină generală, medici de medicină de familie în cadrul dispensarelor şcolare.

Prin O.U.G. nr. 115/2004 aprobată prin Legea nr. 125/2005, legiuitorul a stabilit grile de salarizare pentru unităţile clinice si neclinice.

Întrucât reclamanţii din această cauză îşi desfăşoară activitatea în cabinete medicale şcolare, au fost salarizaţi potrivit grilei de salarizare stabilită pentru unităţi sanitare altele decât cele clinice, prevăzute în anexa I, punctul I din O.U.G. nr. 115/2004

Potrivit dispoziţiilor art. 172 alin. 1 lit. „h” din Legea nr. 95/2006 spitalul clinic este spitalul care are în componenţă secţii clinice universitare care asigură asistenta medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţificomedicală şi de educaţie continuă, având relaţii contractuale cu o instituţie de învăţământ superior.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 165 din aceeaşi lege, spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale. În acelaşi sens statuează şi dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 270/2003 care defineau spitalul ca fiind unitatea sanitară cu paturi, publică sau privată, de utilitate publică, cu personalitate juridică ce asigură servicii medicale.

Având în vedere aceste dispoziţii legale instanţa de fond a reţinut că atunci când legiuitorul foloseşte termenul de unitate se referă in exclusivitate la spital şi nu la secţii sau subunităţi şi cabinete medicale arondate.

Aşadar, prin termenul de unitate clinică folosit de O.U.G. nr. 115/2004, anexa I, Punctul II se înţelege spital clinic. Pentru aceste motive, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt angajaţii unui spital clinic, având relevanţă calitatea angajatorului şi nu locul muncii efective, deci trebuiau salarizaţi potrivit grilei de salarizare prevăzută pentru unităţile clinice, neavând relevanţă faptul că aceştia îşi desfăşoară activitatea în cabinete medicale şcolare

Astfel în mod greşit pârâtul, interpretând termenul de unitate clinică, făcând referire la secţie clinică şi nu la spital, a salarizat reclamanţii în temeiul grilei prevăzute în anexa I punctul I pentru unităţi sanitare altele decât cele clinice.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a constatat că este întemeiată această cerere de obligare a pârâtului la plata către reclamanţi a diferenţelor băneşti dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite potrivit salarizării în unităţile clinice pentru perioada 01.02.200501.04.2008.

95


În ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâtului la plata contravalorii tichetelor de masă neacordate în perioada 01.02.200501.04.2008, instanţa a admiso, având în considerare următoarele:

Reclamanţii fiind angajaţi în sectorul bugetar au dreptul la o alocaţie de hrană, concretizată în tichete de masă. Acordarea tichetelor de masă reprezintă o măsură de protecţie socială, iar raportat la dispoziţiilor Legii nr. 142/1998 angajatorul avea obligaţia să o acorde. Totodată este de reţinut că O.U.G. nr. 115/2004 art. 23 stipulează că personalul încadrat în unităţile sanitare publice finanţate din venituri proprii realizate prin sistemul de asigurări sociale de sănătate beneficiază lunar de maximum 20 de tichete de masă.

Aşadar rezultă că beneficiază de tichete de masă personalul încadrat în unităţi sanitare publice finanţate integral din venituri proprii, fără a face o altă distincţie cu privire la locul de muncă undeşi desfăşoară activitatea angajatul sau activitatea pe care acesta o desfăşoară. De asemenea, în contractul colectiv pe ramură sanitară este prevăzut că angajatorul este obligat să acorde tichete de masă potrivit Legii nr. 142/1998 în conformitate cu prevederile legale prevăzute pentru unităţile finanţate de la bugetul de stat şi de la bugetul asigurărilor sociale de sănătate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind încadrarea în grila de salarizare prevăzută pentru personalul de specialitate medicosanitar din unităţile clinice, începând cu data de 01.02.2005, instanţa a considerat că această încadrare este un atribut exclusiv al legiuitorului şi că nu se poate subroga în drepturile şi obligaţiile acestuia şi în consecinţă a respins acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii „Sf. Maria” Iaşi cât şi Sindicatul „C.M.” Iaşi, în numele şi pentru membrii de sindicat, reclamanţi în cauză, considerândo nelegală.

În recursul său, Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii „Sf. Maria” a invocat, ca prim motiv de recurs,greşita respingere de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive arătând că, deşi are calitate de angajator, nu plăteşte drepturile salariale din fonduri proprii fiind finanţat exclusiv de către Ministerul Sănătăţii.

A mai invocat intimatulrecurent faptul că instanţa de fond nu a luat în considerare toate probele dosarului, interpretândule eronat pe cele pe care lea avut în vedere, în special pe cele referitoare la înţelesul noţiunii de activitate clinică, aşa cum este precizată de art. 172 alin. 1 din Legea nr. 95/2006,respectiv salarizare la nivel clinic.

A susţinut intimatulrecurent că activitatea clinică presupune muncă integrată de învăţământ superior plus activitate în unităţi medicale cu paturi. Ori, reclamanţii lucrează în cabinete medicale din şcoli/grădiniţe şi efectuează observaţii medicale cu caracter general, eliberează reţete şi scutiri medicale, neexercitând nici un act medical care ar putea fi încadrat la activitate clinică. Deci, susţine intimatulrecurent, instanţa de fond a interpretat în mod greşit O.U.G. nr. 115/2004 anexa I pct. II, susţinând eronat că pentru plata salariului are relevanţă doar calitatea angajatorului şi nu şi locul desfăşurării ori activitatea efectivă.

A mai susţinut Spitalul Clinic de Urgenţe pentru Copii „Sf. Maria” Iaşi că tribunalul se contrazice reţinând pe de o parte, că încadrarea în grila de salarizare „clinic” este atributul exclusiv al legiuitorului, iar pe de altă parte că reclamanţilor li se cuvin drepturi salariale la nivel clinic.

În ceea ce priveşte contravaloarea tichetelor de masă, intimatulrecurent a invocat greşita admitere a acestui capăt de cerere întrucât la cap. I pct. 11 din Anexa la H.G. nr. 529/2002 se prevede expres că doar personalul unităţilor sanitare publice finanţate din venituri proprii beneficiază lunar de maximum 20 tichete de masă.

96


Mai mult, a susţinut intimatulrecurent, este total nefondată cererea reclamanţilor de a li se acorda despăgubiri în bani pentru tichetele de masă întrucât acestea au un regim special, nefiind posibilă acordarea de drepturi băneşti.

Sindicatul „C.M.” Iaşi a recurat sentinţa primei instanţe criticând doar respingerea capătului de cerere privind încadrarea în grila de salarizare clinică şi susţinând că întrucât reclamanţii sunt salariaţi ai unui spital clinic trebuie să beneficieze de grila de salarizare la nivel clinic, în acest sens fiind şi dispoziţiile O.U.G. nr. 24/2000 anexa IV/I si O.U.G. 115/2004 anexa I.

În drept, ambele recursuri sunt circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ..

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, curtea de apel a constatat că recursul Spitalului Clinic de Urgenţe pentru Copii „Sf. Maria” Iaşi este fondat, însă doar pentru următoarele considerente:

Cererea reclamanţilor, medici ceşi desfăşoară efectiv activitatea în cabinetele medicale din cadrul unităţilor şcolare, aşa cum rezultă din conţinutul contractelor individuale de muncă depuse la filele 2047 şi 113114 dosar fond, de a fi salarizaţi pentru perioada de referinţă invocată prin cererea introductivă la nivel clinic este neîntemeiată.

Legea nr. 95/2006 defineşte fără echivoc la art. 172 alin. 1 lit. „b” noţiunea de „clinic” ca fiind spitalul ce are în componenţă secţii clinice universitare, care asigură asistenţă medicală, desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică medicală şi de educaţie continuă, având relaţii contractuale cu o instituţie de învăţământ medical superior acreditată.

Şi salarizarea personalului medical este diferenţiată în funcţie de caracterul clinic/neclinic al spitalului, aşa cum rezultă clar din dispoziţiile legislaţiei salarizării în domeniul sanitar.

Astfel, Anexa IV/1 din O.U.G. nr. 24/2000, înlocuită cu anexa IV/1a din O.U.G. nr. 191/2002, cu aplicare de la 01.10.2003, diferenţiază salarizarea personalului medicosanitar, existând distincţie clară între salariile de bază din unităţile sanitare altele decât cele clinice (evidenţiate la pct. I al anexei) şi cele clinice, institute şi centre medicale (evidenţiate la pct. II al anexei).

Şi O.U.G. nr. 115/2004 menţine diferenţierea între salarizarea la nivel clinic şi cea neclinică, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 322, text de lege care prevede majorarea salariilor de bază pentru anul 2007 însă le diferenţiază în raport de caracterul clinic/neclinic al activităţii şi nu în funcţie de angajator, aşa cum pretind reclamanţii şi cum eronat a interpretat dispoziţiile legale instanţa de fond.

Cadrele medicale care îşi desfăşoară activitatea în cabinete medicale ce nu sunt integrate în spitale/unităţi clinice nu pot fi salarizate la nivelul celor ce prestează efectiv activităţi la nivel clinic, activităţi ce presupun şi activităţi integrate de învăţământ superior şi activităţi în unităţi medicale cu paturi.

Criteriul după care este plătită activitatea unui salariat nu este şi nu poate fi considerat ca fiind doar locul muncii ci şi natura activităţii efectiv desfăşurate. Cu atât mai mult, în speţă nu se poate considera că reclamanţilor li se cuvin drepturi salariale la nivel clinic doar pentru faptul că angajatorul cu care aceştia au încheiat contractele individuale de muncă este un spital clinic, întrucât locul muncii lor este la cabinetele/dispensarele medicale din şcoli iar atribuţiile prevăzute in fisele posturilor sunt, în mod firesc,determinate si de aceasta împrejurare.

De altfel, tribunalul a considerat în mod corect că încadrarea în grila de salarizare la nivel clinic este un atribut exclusiv al legiuitorului şi, în consecinţă, nu se puteau acorda reclamanţilor nici drepturile băneşti corespunzătoare acestui nivel.

97


Şi în ceea ce priveşte tichetele de masă, curtea de apel a apreciat că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente.

O.U.G. nr. 115/2004 prevede la art. 40 că doar personalul încadrat în unităţile sanitare finanţate integral din venituri proprii realizate prin sistemul asigurărilor sociale de sănătate poate beneficia, lunar, de 20 tichete de masă. Ori, conform poz. 11 din anexa la H.G. nr. 529/2002, cabinetele medicale şi stomatologice din grădiniţe, şcoli şi unităţile de învăţământ superior sunt finanţate integral de la bugetul de stat şi, în consecinţă, nu pot acorda tichete de masă. De altfel, chiar dacă ipotetic sar fi putut acorda aceste tichete, în mod greşit sa dispus de către prima instanţă plata contravalorii acestora întrucât nici un text de lege care prevede acordarea lor nu permite acest lucru, respectiv transformarea lor în drepturi băneşti.

Pentru argumentele reţinute anterior cu privire la grilele diferite de salarizare, recursul declarat de Sindicatul „C.M.” este nefondat, fiind respins.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., curtea de apel a admis recursul declarat de pârât, a modificat în parte sentinţa şi a respins cererile privind salarizarea la nivel clinic şi acordarea tichetelor de masă, iar recursul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat.

98

CURTEA DE APEL IAŞI - portal.just.roportal.just.ro/45/Documents/Decizii relevante/Decizii relevante...

Documents

Transcript of CURTEA DE APEL IAŞI - portal.just.roportal.just.ro/45/Documents/Decizii relevante/Decizii relevante...