1

Din datele istorice existente până în acest moment nu se cunoaşte o altă

denumire a localităţii, primul atestare a localităţii, cea din 15 martie 1532,

menţionând denumirea actuală.

Denumirea aşezării se trage probabil din fondul latin “salinis” dar există mai

multe ipoteze privind evoluţia cuvântului. Prin trecerea slavilor pe aceste locuri

cuvântul a trecut în graiul sud-slavic, primind sufixul bulgăresc “nik”, devenind

Solnik–Solnic–Slănic. O a doua ipoteză este că numele provine de la slavul

“selo” – sat, plus sufixul “nik”, Selonik-Slănic-Slănic. A treia ipoteză are la

bază cuvântul latin “Slatina” – loc cu izvoare sărate + sufixul “nik”;

Afirmaţia că “Slănic” înseamnă “loc cu sare, sărătură” aparţine lui Ion I.

Donat, specialist în geografie istorică şi toponimie. Acest cuvânt semnalează

locurile cu sare şi se trage probabil din limba slavă veche, fiind atestat azi în

Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău şi Moldova.

Legat de denumirea cartierului de sud al oraşului – Prăjani – există

menţiunea că aceasta ar proveni de la o veche îndeletnicire a locuitorilor acestei

zone, şi anume cea a “prăjelii” grâului (uscării forţate) sau probabil datorită

faptului că este situat în partea de sud a oraşului în partea expusă (prăjită)

soarelui. Cât despre denumirea de Groşani există menţiunea că aceasta ar

proveni de la faptul că mulţi eliberaţi din ocnă sau scăpaţi, se retrăgeau în

această zonă – “se dădeau la gros” sau de faptul că erau dintre aceia care au stat

mult “la gros” – la închisoare.

3. Aşezat în partea centrala a judeţului Prahova la intersecţia meridianului de 25

grade, 56 minute, 20 secunde longitudine estică şi paralela de 45 grade, 3 minute

şi 50 secunde latitudine nordică, oraşul, care se intinde pe o distanta de 8 km de-

a lungul Pârâului Slănic (afluent al Vărbilăului), este situat în sectorul nordic al

2

Subcarpaţilor Prahovei, la limita de contact cu zona alpină, în vecinătatea

munţilor Grohotiş. Oraşul este aşezat în ceea ce geologii numesc "cuveta" sau

"bazinetul de Slănic", perimetrul aşezarii măsurând cca. 30 kmp, fiind limitat

administrativ de localităţile Vărbilău şi Bughea de Sus la sud, Olteni şi Teişani

la est, Izvoare la nord-est, Schiuleşti la nord-vest şi Ştefeşti la vest.

Relieful. Urmărind elementele geografice locale, bazinetul Slănicului este

încadrat de două şiruri de dealuri principale desfăşurate pe axa nord-sud,

înscriindu-se în aspectul geografic general al regiunii Subcarpaţilor.

Spre vest dealurile încep cu vârful Bechet (Bichet) – 1058 m, (aici a fost un

punct de grăniceri (pichet) la vechea graniţă ce delimita judetul Saac, până la

desfiinţarea acestuia (din care făcea parte şi Slănicul); locuitorii zonei i-au spus

Bichet), înălţimea maximă de pe teritoriul oraşului; acesta se continuă spre sud

cu dealurile Damian (peste 850 m), Crucişoara, Gorgan (Gorgan - movilă

înălţată deasupra unui mormânt strâvechi ce, de regulă, aparţinea unui

conducător. Provine din termenul slav vechi "kurgan".), Giurcani, Piscul Căţelei

(între 600 şi 680 m), cu vârfuri rotunjite de şei largi. Şirul dealurilor dinspre est

încep în extremitatea nord-estică cu dealurile Dosului (681 m) (în spatele

Pietrei Verzi) urmate spre sud de dealurile Piatra Verde (642 m), (aici se află

fosta exploatare de tuf dacitic – de culoare verde) Muscelului (630 m), (în

terminologia geografică – “deal înalt”) Comorilor - Fântâna Rece (598 m),

(se spune că pe aceste locuri sunt îngropate comori ale foştilor proprietari ai

zonei, sau ale unor boieri care fugeau către Transilvania, pe culmea de nord a

dealului Vf. Mare se află Fântâna Rece – un izvor cu apă rece, amenajat în

1934) Sitarilor, (probabil o zonă caracterizată de prezenţa acestor păsări; în

această zonă se află cea mai mare pădure a Slănicului) Seciu (554 m) şi

Găvanu (563 m). Spre nord, şirurile de dealuri sunt unite de Culmea

Schiuleştilor cu o lungime de aproximativ 6 km.

3

De-a lungul văii râului, altitudinile scad de la 500 m (în nord-vestul

localităţii) până la 295 m (la ieşirea din localitate în sud) pe o distanţă de

aproximativ 10 km. Lunca Slănicului în lăţime, este variabilă de la 100–200 m

în nordul oraşului (în zona Groşani) ajungând la 450 m (în centru), ca să se

îngusteze spre sud în zona Prăjani până la 200 m. La trecerea de la luncă spre

versanţii dealurilor, materialele aduse de apă au creat o prispă uşor ondulată

întinsă adesea pe mai mult de 100 de metri lăţime pe care s-au construit cele mai

multe dintre locuinţe. Versanţii însă au o înfăţişare complexă şi diferită de la un

sector la altul. Întâlnim pante line învălurite, pante mai abrupte împădurite,

numeroase alunecări de teren pe solurile argiloase ceea ce a făcut ca în unele

locuri să iasă la suprafaţă porţiuni din zăcământul de sare care impresionează şi

încântă deopotrivă. Aici întâlnim stânci de sare modelate de ploi cu înfăţişarea

unor lame (scuţii sării), sau ca bulbii conopidelor, întâlnim puţuri de tipul

avenelor (beucă) sau maluri abrupte. Aceste minuni ale naturii le găsim în zona

Muntelui de Sare, la Baia Baciului sau sub dealul Fântâna Rece în zona

"Noroaie" (o zonă marcată de prezenţa a frecvente alunecări de teren

determinate de infiltrarea apelor în substratul argilos). Trăsături aparte de relief

sunt legate şi de desfăşurarea orizonturilor de ghips şi tufuri dacitice care apar

cu precădere în nordul locălitatii prezentând peisaje unice. Porţiunea superioară

a dealurilor au înfăţişarea unor platouri largi acoperite de păşuni şi, pe alocuri,

împădurite.

Hidrografia. În nordul oraşului, cu o scurgere dinspre est (pârâul

Tăriceanca) şi dinspre vest (pârâul Groşanca), amândouă cu o lungime de cca.

4,5 km (cu debit ridicat mai ales primăvara şi după ploile torenţiale) formează

locul de naştere al Slănicului (403 m), pârâu care, după ce brăzdează localitatea,

la 3,2 km sud de oraş se varsă în Vărbilău (un afluent important al Teleajenului).

Bazinul Slănicului mai cuprinde câţiva afluenţi torenţiali dintre care cel mai

4

important este Pârâul Verde cu o scurgere est-vest, cu un conţinut salin ridicat

şi care se varsă în pârâul Slănic în dreptul Băilor Verzi. De altfel, Slănicul

primeşte mai mulţi afluenţi care, datorită compoziţiei lor, determinată de

scurgerea lor prin zone sărăturate schimbă structura chimică a apei.

Dar, în bazinul Slănicului, există şi numeroase lacuri şi ochiuri de apă

apărute în urma unor alunecări de teren, din tasări şi prăbuşiri în zona masivului

de sare sau în cea a orizonturilor cu ghips. Lacurile cele mai importante ale

Slănicului sunt în număr de şapte, acestea aducându-i faima de staţiune balneară:

Baia Baciului, Lacul Miresii, (pe 25 noiembrie 1920, o tânără mireasă,

Elisabeta Cioboată - 17 ani – s-a sinucis, aruncându-se în acest lac, aflat în

interiorul Muntelui de Sare) Baia Porcilor (un lac cu un conţinut ridicat de

nămoluri terapeutice) Complexul Băilor Verzi, (3 lacuri cu nuanţe diferite ale

culorii verzi) Baia Roşie (aici prezenţa oxizilor de fier, proveniţi dintr-un izvor

actualmente pierdut, a imprimat apei o nuanţă roşiatică).

Tot în Bazinul Slănicului întâlnim mai multe lacuri cu apă dulce, dintre care

cele mai importante sunt: lacul de la Piatra Verde şi lacul Sistematica (format

prin prăbuşirea minei Sistematica).

În afară de aceste denumiri pe teritoriul oraşului se mai află următoarele

toponimice: pârâul Praja, Râpa Roşie, Valea Fetei, Turburea, pârâul Leba,

Cremenea, Via Popii, Maluri, Fundata (aici, în Groşani, în vechime, erau aduşi

şi îngropaţi cei care mureau de lepră sau ciumă), Sărături, catrina, Bordeica,

Podu’ Lungaş, Seciu, Lupoaia, Vulpea, Gornăţele, Sub-Cetate (situat pe latura

de vest a dealului Vf. Mare, pe al cărui platou se pare s-a dezvoltat în vechime

o fortificaţie), Colţul Pietrei (în apropierea Pietrei Verzi), Vf. Părului, Şipoţel,

Lutul Roşu, dealurile Piscul Câinelui, Scara Cucoanei, Găvanu şi Plaiul Şerban-

Vodă (Denumirea de Plaiul Serban Vodă este legată de numele domnitorului

Radu Şerban şi de lupta pe care acesta a dat-o la 27 iunie/7 iulie 1611 lângă

5

Braşov, unde a înfrânt oştile lui Gabriel Bathory. Radu Şerban, împreună cu

armata sa a trecut munţii “pe drumuri ascunse”, părăsind drumul obişnuit al

Teleajenului)

4. Pe teritoriul localităţii şi în general legat de zona Subcarpaţilor, găsim

următoarele animale protejate de lege: ursul, căprioarele; dintre plante se află:

crinul de pădure, orhideea de fân? şi bradul regal iar până la prăbuşirea Muntelui

de Sare şi acesta intra în categoria zonelor protejate.

5. Primele informaţii documentare. Prima atestare documentară o găsim într-un

hrisov din martie 1532 dat de voievodul Vlad Înecatul (1530-1532), boierilor

Vlad şi Stelea prin care li se dăruia acestora stăpânirea asupra moşiei Slănic.

Astfel, domnitorul dăruia "slugii domniei meale, anume Vlad şi Stelea ... ca să le

fie lor moşie de la Ursana (Ursoaia) până la Slănic şi de la hotarul din sus pân la

Măgura lui Lungas (toponim cunoscut azi sub numele de Podul Lungaşului) şi

pe hotar în sus pân la Slănic şi pre valea Muscelului, prin Stânca Slănicului

(astăzi Piatra Verde) şi pân la Ulmu şi pân la Curmătura Prajelui (Prajei) şi pe

Valea Prajelui pân la Glod şi pân la Gura Ursani (Ursoaia). Documentul a fost

publicat încă din 1943 de profesorul Ion Ionaşcu şi a fost reeditat târziu, în

Documenta Romaniae Historica(vol. III), Bucureşti, 1975, pag. 195-196.

În 1865 Slănicul avea statut de comună–târg, în 1882 era comună urbană, iar

titulatura de oraş se constată începând cu 1920.

6. Săpături arheologice sistematice nu s-au organizat, resturile arheologice care

sunt în colecţiile muzeelor prahovene provenind din descoperiri întâmplătoare

(anii ’60 – C. Săvulescu şi M. Niculescu, 2000 – C. Brăileanu) şi constau în

diverse monede, resturi de vase dacice, obiecte casnice şi chiar un colţ de mamut

- găsit în 1938 în Piaţa “Cuza Vodă” pe proprietatea C. Petrescu, etc.

7. În centru oraşului se află Casa Popa Vuţu - Casa Cămărăşiei, (cancelaria

Salinei) monument istoric revenit în patrimoniul cultural al oraşului în 2002.

6

Edificiul a necesitat diverse reparaţii de-a lungul timpului (în 1930, în 1940–

1941), efectuându-se câteva modificări ale arhitecturii iniţiale.

Biserica “Sfinţii Trei Ierarhi” din centru oraşului a funcţionat ca lăcaş de

cult al cămărăşiei salinei şi este construită din cărămidă arsă, stilul fiind grecesc

–neobizantin. A fost târnosită în octombrie 1800.

În zilele noastre, în Slănic, alături de această biserică, sunt alte trei,

(construite în stil neoromânesc cu influenţă bizantină): Sfântul Ioan

Botezătorul (Groşani – construită la 1942), Naşterea Maicii Domnului (Maica

Precista – Biserica de pe Deal, construită la 1852, în apropierea unui fost schit

de călugări – ctitori: M-rea Colţea şi Safta Zănescu) şi Sfântul Ioan

Botezătorul (Prăjani) - sfinţită la 6 decembrie 1865. Alături de aceste lăcaşuri,

Adventiştii de Ziua a 7 – a şi-au ridicat propriu lăcaş de cult, prin colectă

proprie, pe proprietatea Bocăneanu Titu.

9. Casa Cămărăşiei – Muzeul Sării.

11. Descoperirile arheologice de pe raza localităţii atestă o locuire din cele mai

vechi timpuri, fapt determinat de prezenţa sării. Se ştie că spre a doua jumătate a

secolului al XIX – lea, Slănicul ajunsese pe locul şase, ca număr de locuitori

după cele mai însemnate oraşe ale Ţării Româneşti.

12. O veche sărbătoare cu profunde semnificaţii, are loc în fiecare an pe 1

ianuarie, dorindu-se o sărbătoare a înfrăţirii, a sărbătoririi Anului Nou. Astfel

tineri îmbrăcaţi în costume populare pornesc din cele doua cartiere ale oraşului

(Groşani-nord şi Prăjani-sud), pentru a se întâlni în centrul oraşului. Ei însoţesc

brazi împodobiţi (în trecut aceştia erau împodobiţi cu flori de măr, puse încă din

decembrie în casă pentru a înflori) - simbolul permanenţei şi ai bunăstării. În

trecut, vara, în luna iunie se desfăşurau “bătăi” cu flori, sărbătoare cu vechi

semnificaţii ce este pomenită încă din epoca romană.

7

Se mai cunoaşte un vechi obicei, numit “Cu rindeaua”, legat de breasla

tâmplarilor, ce se sărbătorea de Crăciun atunci când instrumentele tâmplarilor

erau împodobite cu crengi de brad – simbolul veşniciei, tradiţiei, permanenţei.

Un alt obicei legat de o altă breaslă, cea a fierarilor este cel ţinut la 1 ianuarie cu

ocazia Anului Nou, atunci când se lovea cu ciocanul sau cleştele o potcoavă

(simbol al norocului) pentru bunăstare. În zona Groşanului se ţinea în vechime

“Cu Iordanul”, băieţii mergând cu crengi de busuioc şi o căldăruşă cu apă,

stropind tinerele fete ieşite în cale.

Începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, Slănicul devine un puternic centru

economic datorită interesului pe care îl dă acestei regiuni una dintre cele mai

vestite familii domnitoare, aceea a Cantacuzinilor, prin deschiderea primei

exploatări organizate de sare.

Spătarul Mihail Cantacuzino, fratele domnitorului Şerban Cantacuzino,

dându-şi seama că în regiunea Slănic exista un zăcământ mare de sare, a

cumpărat o parte din moşia satului de la moşnenii slăniceni, cu zapisul din 20

aprilie 1685.

În 1713, spătarul Cantacuzino donează moşia din Slănic împreună cu ocnele

de sare Mănăstirii Colţea din Bucureşti, iar Eforia Spitalelor Civile din care

făcea parte şi Spitalul Colţea va deţine aceste exploatări până în 1863.

În afară de aceşti proprietari mai sunt cunoscuţi: Gheorghe Nicolae Bagdat

(mare industriaş prahovean şi proprietarul castelului Skina – clădire ce azi nu

mai există) şi A. Filipescu, mare comerciant la Bucureşti şi proprietar în zona

Prăjaniului, cel care a donat lotul pentru şcoală, Hariton Pătraşcu, Toma

Niculescu.

Constantin Săvulescu – EFIAP – cu însemnate contribuţii la cunoaşterea istoriei

Slănicului, cu importante premii naţionale şi internaţionale în domeniul artei

fotografice.

8

Alexandru Slăniceanu – primul învăţător (institutor) de la Şcoala de Băieţi –

cu învăţământ de stat, proprietar al Băii Roşii la sf. sec XIX;

Radu Şerban-Vodă – probabil proprietar de locuri şi bun cunoscător al

acestora;

Alexandru Ioan Cuza – a deschis lucrările de la prima exploatare sistematică

din România - mina Sistematica – 1865;

Niţă Nedelcovici, dobrogean de origine, primar al Slănicului (1904 - 1911)

şi erou în Războiul de Independenţă.

Victor Crăsescu – doctor al Penitenciarului Slănic, la începutul secolului

XX, supranumit “Doctorul fără arginţi”, datorită bunătăţii sale;

Mihai Stamatiu – inginer la Salina Slănic în prima jum. a secolului XX, a

pus bazele exploatării moderne a minelor prin introducerea procedeului

exploatării prin camere trapezoidale;

Amedeo Preziosi – pictor maltez, autor a mai multor peisaje româneşti; în

1868 l-a însoţit pe Carol I, în vizita de la Slănic, prilej cu care a pictat Muntele

de Sare (prima reprezentare), Casa Cămărăşiei şi biserica veche din zona

cimitirului;

Maria Minescu – poetă slăniceană, cu pseudonimul Marmin, ce a scris o

carte de proză şi una de poezii, ultima aflându-se actualmente la Biblioteca

Academiei Române.

Dan David – poet de o rară sensibilitate, autor a numeroase volume de

versuri legate de etosul local;

Mai putem remarca pe Alexandru Simionescu – ing. hidrotehnist, Bălănoiu

Valeriu, Ionescu Ion (fost director al L.T. Slănic) – profesori lb. română,

profesor doctor Nicolae Isar – Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti,

Drăgănescu Liviu – doctor în geologie…

9