Concursul județean de eseuri „Eroii sălăjeni și faptele lor” a ajuns în acest an la cea de-a VIII-a ediție. Personajele evocate în această ediție sunt: Ioan Deleu, redactor, director de ziar, primar, secretar general al Prefecturii Sălaj – de la nașterea căruia se împlinesc 140 de ani, și Teofil V. Dreptate, general al Armatei Române, veteran de război – de la trecerea căruia în neființă comemorăm un an.

Prin editarea acestei broșuri, venim în sprijinul elevilor și a persoanelor interesate să cunoască paginile captivante ale istoriei românești, prin aducerea la lumină și punerea în valoare a eroilor care au marcat istoria județului Sălaj și a țării noastre.

Din totalul de 43 de elevi participanți la această ediție a concursului, au fost desemnați câștigători următorii elevi de gimnaziu: Iulian-Adrian Margin, clasa a VI-a, Școala Gimnazială „Simion Bărnuțiu” Bocșa (Premiul I); Cristina Borz, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Silvania”, Șimleu Silvaniei (Premiul II); Andrei-Claudiu Han, clasa a VI-a, Școala Gimnazială nr. 1 Buciumi (Premiul III); Andrei Curea, clasa a VI-a, Școala Gimnazială „Porolissum” Zalău (Premiul Special). Elevii de liceu premiați au fost: Miruna-Ioana Haiduc, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Simion Bărnuţiu” Șimleu Silvaniei (Premiul I); Antonio-Daniel Boca, clasa a IX-a, Liceul cu Program Sportiv „Avram Iancu” Zalău (Premiul II) și Paul Chichișan, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Simion Bărnuţiu” Șimleu Silvaniei (Premiul III).

Le mulțumim călduros tuturor participanților, cadrelor didactice care au pregătit elevii pentru concurs, precum și partenerilor instituționali și sperăm să îi avem alături și la edițiile următoare ale concursului.

Având în vedere că Anul 2018 are o semnificație cu totul specială pentru România, marcând împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, cea de-a IX-a ediție a Concursului „Eroii sălăjeni și faptele lor” va fi dedicată acestui eveniment, care va rămâne o pagină sublimă a istoriei românești.

Florin Florian,Prefectul Județului Sălaj

Cuvânt introductiv

2

GIMNAZIU

Premiul I - IULIAN - ADRIAN MARGIN – Școala Gimnazială Simion Bărnuțiu Bocșa – clasa a VI-a, profesor îndrumător: SIMONA BONȚE

ErouUn erou... un erou este o persoană al cărei destin este împletit cu

destinul patriei sale. Un erou este grădinarul neamului său, îngrijindu-și țara și poporul mai bine ca oricine. Erou este orice persoană care pune neamul pe primul loc, care luptă pentru libertate, cultură, oameni... Eroul este un stâlp al trăiniciei noastre, axul care face din indivizi, oameni, din țară, patrie și din război, dreptate.

Ioan Deleu – fiu al culturii româneAflat întotdeauna în mijlocul frământărilor și evenimentelor din is-

toria noastră, a românilor, care este atât de bogată, Sălajul a dat bărbați iluștri, întregi familii luptătoare, înfocate de dreptate și libertate națională românească.

Printre aceste familii se numără și familia Deleu, o familie luptătoare care și-a pus amprenta, încă de acum 150 de ani, pe chipul de glorie al neamului românesc. Voi prezenta, pe scurt, filele de istorie tipărite de familia Deleu, prin faptele ei mărețe.

Galeria Deleilor este deschisă de preotul ce păstorea în Vârșolț prin secolul al XVIII-lea. Cărturarii ardeleni luminau mințile românilor cu cărți aduse din alte locuri. Andrei Deleu, preot în Vârșolț, se preocupa de culturalizarea tuturor românilor, un ideal înalt al acestuia.

Andrei Deleu și-a întemeiat o familie și a avut un singur fiu, pe Iacob Deleu.

Iacob Deleu era un elev silitor, iar tatăl său i-a deschis, în inimă, o iu-bire nețărmurită față de țară și cultură. Familia și-a dorit ca acesta să-și urmeze tatăl și să învețe teologia, dar fiul nu a devenit preot. La vârsta de 40 de ani s-a reîntors la Vârșolț, unde a venit pe lume, în anul 1844, al doilea copil al familiei, Daniel Deleu.

Iacob Deleu s-a implicat, poate chiar mai mult decât tatăl său, în cultura

Concurs de eseuri „Eroii sălăjeni şi faptele lor”

Ediția a VIII-a – 24-25 mai 2017

3

și politica românească din Transilvania.Daniel Deleu s-a născut în Vârșolț, unde a copilărit alături de tatăl său,

Iacob Deleu. Acesta îi semăna mult tatălui, și astfel tradiția putea merge mai departe. Studiază dreptul, după care se întoarce acasă, la Vârșolț. Daniel și Iacob Deleu vor fi figurile proeminente ale Periceiului, unde se stabilesc după căsătoria lui Daniel Deleu cu Iuliana (născută Cosma). Aceștia au împreună șase copii: Cassiu, Regina, Victor, Ioan, Carolina și Sabina.

Daniel Deleu continuă să lupte pentru bunăstarea țării și după moartea tatălui, Iacob Deleu, acesta stingându-se din viață la vârsta de 76 de ani, în anul 1880.

Dintre cei șase copii ai lui Daniel Deleu, Victor și Ioan se arată mai aproape de generația care va aduce prosperitate țării.

Cei doi, fiind mai apropiați ca vârstă, își leagă destinele până la un punct. Victor, fiind născut la 25 mai 1876 și Ioan, la 21 august 1877, descoperă împreună slovele cărții la Școala elementară românească din Periceiul natal. Legătura dintre cei doi este tot mai strânsă, apropiindu-se și fiindu-și prieteni buni și sfătuitori. Liceul minorit romano-catolic din Șimleu Silvaniei îl urmează din 1887 până în 1891. Apoi îi găsim înscriși la Liceul superior evanghelic reformat din Zalău, unde învață în clasele a cincea și a șasea (1891-1893). Din 1894 se înscriu la Liceul românesc superior din Brașov, iar în anul următor studiază la Liceul românesc superior greco-catolic din Beiuș. La data de 29 iunie 1895 aceștia își iau examenul de maturitate.

Victor merge la Universitatea de Drept din Budapesta, iar Ioan la Academia Comercială din Graz, Austria. Deoarece Ioan Deleu ar fi activat în domeniul științelor umaniste, a început să se desprindă de economie.

După moartea tatălui său hotărăște să nu mai meargă la Graz și se stabilește în Pericei. Începe să activeze la Banca „Silvania”.

În anii 1920-1925 are meritul de a reedita „Gazeta de Duminecă”, gazetă transilvăneană care este trimisă în toată țara. Acesta se ocupă și de ziarul „Tribuna” din Arad, distribuindu-l în tot Sălajul.

La data de 16 iulie 1905, Victor devine redactorul responsabil al „Ga-zetei de Duminecă”, iar Ioan Deleu este mâna lui dreaptă, purtându-se precum secretarul redactorului. Datorită iscusinței, răbdării și priceperii, Ioan Deleu îl ajută pe fratele său și pune suflet în ceea ce face.

În 11 noiembrie 1908, Ioan Deleu devine membru al Societății de fond pentru teatru român, participând la repetițiile și spectacolele organizate.

În anul 1910, Victor Deleu părăsește „Gazeta de Duminecă”, deoarece, din iunie 1910 și până în februarie 1911 au loc alegeri, la care candidea-ză în circumscripția electorală Șimleu Silvaniei. Ioan Deleu îl urmează, fiindu-i, și aici, sprijinul de nădejde.

4

Tot în anul 1910 apar primele simptome ale unei boli care îl va ține pe Ioan Deleu, pentru tot restul vieții, cu toiagul în mână.

1 DECEMBRIE 1918... unitate, prosperitate, dragoste... Cum se putea ca Ioan Deleu, fiu al lui Daniel Deleu, nepot al lui Iacob Deleu și străne-pot al lui Andrei Deleu să nu participe la Marea Unire? Cum să nu-și ducă rădăcinile la Alba Iulia... să vadă și aceștia, prin el, prin ochii lui, că idealul Deleilor s-a împlinit?! Războiul l-a ocolit pe Ioan Deleu din cauza infirmității sale, dar el tot a ajuns la Alba Iulia-n Cetate.

Stabilit în Șimleu, acesta face din lectură o preocupare serioasă, citind sistematic. Lectura l-a făcut un foarte subtil cunoscător al limbii române.

Ioan Deleu a fost aclamat primar al Șimleului, iar Consiliul Dirigent îl confirmă.

Dar să fii primarul Șimleului, după un război atât de brutal, era foarte greu. Războiul din 1914-1918 a îngreunat situația țării, iar nedreptatea ce se făcea în politică îi împiedică idealurile și dorințele pentru Sălaj.

În anul 1920, Consiliul Dirigent se desființează.La data de 2 decembrie 1922 este pus în disponibilitate pentru postul

de primar.Nu acceptă decorația „Steaua României” în grad de Cavaler și înmâ-

nează decretul și însemnul.În anul 1928 devine secretar general al Prefecturii județului Sălaj. Se

pensionează în anul 1935 și se mută la Cluj.După o perioadă revine în Sălaj și se stabilește la Bădăcin, în casa lui

Iuliu Maniu. Când familia se întoarce, se stabilește la casa natală din Pericei, unde moare în anul 1946.

Ioan Deleu a fost plâns de români, de oameni, de eroi... Acesta a dus mai departe tradiția trecută din generație în generație, din tată-n fiu, prin familia Deleu, familie ce a luptat pentru emanciparea țăranilor care lucrau pentru boieri și, iată că, au reușit.

Aceștia au avut un ideal și mai mare, care cuprindea valori precum: cultura, unirea, dreptatea, dragostea, patriotismul... toate acestea să se răsfrângă peste țara noastră, și au reușit să-și atingă idealul.

Familia Deleu și-a împletit destinul cu cel al României și a luptat până a reușit, toți uniți și cu același țel.

Ioan Deleu este un model de erou adevărat pentru contemporaneitate. Acesta a avut o gândire cu totul specială și a trăit demn, corect, uman...

Viața acestui erou a fost brăzdată de sacrificiu și cunoaștere. A pus țelul patriei mai presus decât țelurile sale, luptând ca un erou pentru patrie. Și-a iubit familia și legătura de sânge l-a determinat să planteze mugurele dreptății și libertății naționale, în pitoreasca Românie, în frumosul Sălaj.

5

Premiul al II-lea - CRISTINA BORZ – Școala Gimnazială Silvania Șimleu Silvaniei – clasa a VII-a, profesor îndrumător: MARIA BORZ

ErouA fi erou înseamnă a-ți da viața pentru alții, a te dărui pentru neam,

țară, cultură, drepturi și libertăți, a te jertfi când nimeni nu-ți cere acest lucru… asta înseamnă să fii erou.

Ioan Deleu – luptător pentru drepturile naționale ale românilorFiind mereu în mijlocul importantelor evenimente naționale – sociale,

politice și culturale, în care istoria noastră, a românilor, este atât de bogată, Sălajul a dat neamului bărbați iluștri, întregi familii de luptători înfocați pentru drepturile și libertățile naționale ale românilor. Pentru Grigore Maior, Iosif Pașca, Ignație Darabant, Ioan Alexi, Simion Bărnuțiu, Ale-xandru Papiu Ilarian, Andrei, Iacob, Daniel, Victor, Ioan Deleu, Demetriu și Iuliu Coroianu, Ioniță Scipione Bădescu, Florian Mărcuș, Ioan și Iuliu Maniu, Alimpiu Barboloviciu, Corneliu Coposu și pentru mulți alții, lupta necurmată pentru libertățile și drepturile românilor, unirea politică au fost țelurile pentru care s-au născut și pentru care au trăit, urmând toate căile spre a ajunge la idealurile propuse.

Ioan Deleu provine dintr-o familie cu vechi tradiții culturale în emanciparea românilor. Cel care deschide galeria familiei Deleu este înțeleptul preot Andrei Deleu, care păstorea la Vârșolț la sfârșitul se-colului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, având o dragoste nemărginită față de cultură, față de vatra românească și un respect nemăr-ginit față de țară, așadar aceste sentimente le-au fost insuflate și urmașilor lui. Având un singur urmaș, Iacob Deleu și-a mutat „reședința” la Pericei. Iacob Deleu s-a născut în anul 1804, urmând clasele primare în Vârșolț cu elevii români de aici. Acesta, la dorința părinților de a deveni preot, urmează teologia la Blaj. Aici întâlni „orașul românismului”, lovindu-se de intelectualitățile culturii acelei vremi. Iacob nu s-a hirotonit, intrând în regimentul grăniceresc al colonelului Urban. Aici deprinde meșteșugul armelor. Timp de 10 ani nimeni nu a știut nimic de soarta acestuia până când, stabilindu-se la Vârșolț, își încropește o gospodărie. În anul 1844 se naște Daniel Deleu, iar mai apoi Irina Deleu. Alexandru Sterca Șuluțiu îi atribuie lui Iacob Deleu postul de învățător la școala din Pericei care, după această propunere, înflorește, prin dăruirea și priceperea noului dascăl. Evenimentele din 1848 îl prind în Vârșolț, luptând în revoluție. Urmașul învățătorului Iacob Deleu, care a fost lăncierul lui Avram Iancu, este Daniel Deleu. S-a născut în anul 1844, aflându-și moartea la 52 de ani. Daniel Deleu a continuat tradiția familiei și a urmat un țel: continuarea luptei românilor din Transilvania până la împlinirea deplină a năzuințelor

6

veacurilor acelora. S-a căsătorit cu Iuliana Cosma, fiica preotului din localitate, Ioan Cosma, la data de 5 iunie 1868, la Pericei. A participat la nuntă toată „spuma intelectualității românești”, dar au fost prezenți și țărani de prin satele din jur: Bădăcin, Siciu, Vârșolț. Nașii acestei pe-rechi tinere au fost dr. Ioan Maniu cu soția, Clara, născută Coroianu. Cei doi au avut șase urmași: Cassiu, Regina, Sabina, Cornelia, Victor, Ioan, trăindu-și copilăria la Pericei.

Ioan Deleu s-a născut în 21 august 1877, iar fratele său, Victor, în 25 mai 1876, de aceea, ei au fost în aceeași clasă. Au urmat Liceul minorit romano-catolic din Șimleu Silvaniei, până când s-au transferat, în anul 1891, la Liceul superior evanghelic reformat din Zalău, unde își termi-nase studiile și Iuliu Maniu, cu o pauză în perioada 1891-1893 deoarece, din cauza unor conflicte, respectiv o jignire adresată fratelui său, Victor, de către un profesor, s-au transferat la Liceul român unit din Blaj. Aici, simțind că programul, atitudinea erau foarte severe, conform canoane-lor impuse de Biserică, s-au mutat la Liceul românesc ortodox „Andrei Șaguna” din Brașov, dar aici nu stau decât un trimestru, ajungând la Liceul românesc superior greco-catolic din Beiuș, unde, la data de 29 iunie 1895, Ioan Deleu împreună cu fratele său Victor, își vor da exame-nul de maturitate. De aici, viața celor doi se desprinde, fiecare o ia pe drumuri diferite. Victor Deleu alege să urmeze dreptul la Universitatea din Budapesta, iar Ioan Deleu, Academia Comercială din Graz, Austria.

Între timp, Daniel Deleu murise, iar Ioan Deleu se întoarce acasă, simțind că e atras de partea umanistă. În scurt timp acesta se angajează ca funcționar la Banca „Silvania”, iar în timpul liber se „scufundă în lectură”, devenind în scurt timp un subtil vorbitor și știutor al limbii literare, ajutându-l mult în funcția de gazetar, redactor al „Gazetei de Duminecă”, care a fost înființată în 3 ianuarie 1904, fiind redactor și director în perioada 1904-1911 și 1920-1924. În 1908 a fost membru al Societății pentru fond de teatru român. În 1910 îi apar primele simptome ale unei boli, care îl va ține tot restul vieții legat de un toiag.

În 1 Decembrie 1918 a participat la Marea Unire. Deși era invalid, nimeni nu l-a putut îndupleca să nu plece. Aceste evenimente istorice privilegiază anumite generații, iar Ioan Deleu a avut dorința să fie mar-torul acestei întâmplări istorice.

După eliberarea Periceiului și a Șimleului, cetățenii îl aclamă pe Ioan Deleu în funcția de primar, iar Consiliul Dirigent îl confirmă. Funcția de primar în acei ani nu a fost ușoară, datorită războiului din anii 1914-1918, dar Ioan Deleu a avut o esențială contribuție mai ales la instituirea unui nou corp didactic în Șimleu Silvaniei, astăzi Școala Gimnazială „Silva-nia”. Păcat că din „Jurnalul” lui Ioan Deleu au rămas doar însemnările din 14 august - 7 septembrie 1916, unde dezvăluia realități din războiul

7

românilor. În 1920, Consiliul Dirigent se desființează, iar liberalii intră la cârmă. Ioan Deleu este pus în disponibilitate din postura de primar, prin decretul 5317/1922, care intră în vigoare în data de 2 decembrie 1922. În anul 1925 candidează la alegerile comunale din Șimleu Silvani-ei, fiind printre cei 12 consilieri. Ioan Deleu își propusese multe pentru Sălajul său, dar, văzând mașinațiunile lui Vodă Carol, s-a scârbit, refu-zând „Steaua României” în grad de Cavaler. În anul 1928 a fost secretar general la Prefectura județului Sălaj, având la un moment dat și funcția de corespondent la „Tribuna” de la Arad. În anul 1935 se pensionează, retrăgându-se la Cluj, acest loc devenind noul „cuib al Deleilor”.

În 1940, odată cu Dictatul de la Viena, unde ni se răpește arbitrar Transilvania de Nord, Ioan Deleu, la rugămintea marelui om politic Iuliu Maniu, se mută în casa lui pentru a o putea administra. Când trupele hortyste au pus stăpânire pe Bădăcin, înconjurându-l, Ioan Deleu, fiind un foarte bun vorbitor de limba maghiară și un foarte bun negociator, a salvat satul de la dezastru. În 1944, părintele Simion Man, împreună cu Ioan Deleu, îi ajutau pe sătenii și pe evreii din Șimleu Silvaniei cu mâncare și să-și ascundă bunurile-valori. Pe data de 23 august 1944 au fost luați de jandarmi și duși la Prefectura Județului Sălaj pentru a fi îmbarcați și deportați. Au scăpat datorită lui Ioan Deleu, care a fost declarat invalid. În 1945, familia Maniu revine acasă de la Sibiu, iar Ioan Deleu se mută în Pericei, cumpărându-și o casă acolo. Ioan Deleu se stinge în 1946, la Pericei, fiind înmormântat pe „Dealul Rupturii”, în apropiere de bunicul său. În acest an se sărbătoresc 140 de ani de la nașterea sa.

În opinia mea, Ioan Deleu este un erou; în ciuda faptului că a fost de-clarat invalid, el și-a urmat țelul. A luptat pentru drepturile și libertățile naționale și a fost activ în viața comunității, la evenimentele culturale, nelipsind de la actul înfăptuirii Marii Uniri, Alba Iulia, 1 Decembrie 1918.

Premiul al III-lea - ANDREI - CLAUDIU HAN – Școala Gimnazială nr. 1 Buciumi – clasa a VI-a, profesor îndrumător: ANCA CIUPE

ErouÎn ultima vreme, cuvântul „erou” este folosit tot mai des, încât pierdem

din vedere adevărata sa semnificație. Ce înseamnă cu adevărat erou? Ce a făcut un erou? Pentru mulți, eroul înseamnă Făt-Frumos din basmele lui Ion Creangă, însă aceștia sunt eroi „de suprafață”, deși constituie o comoară națională. Așadar, ce înseamnă cu adevărat erou? Un erou este un om care a renunțat la interese personale, aroganță sau succes perso-nal, pentru a aduce un serviciu patriei sale. Un erou renunță la el însuși pentru a oferi libertate altora. Un erou este cel care nu uită niciodată de

8

unde a plecat și nu-și uită prioritățile.Ioan Deleu – omul care a schimbat istoriaUnul dintre cei mai reprezentativi oameni ai Sălajului, care sunt parte

ai cuvântului „erou”, este Ioan Deleu. S-a născut la Pericei, la 21 august 1877. Fiecare copil este o binecuvântare pentru familia sa. A fost și cazul lui Ioan Deleu, care, la prima vedere, părea un copil oarecare, născut în satul Pericei. Nimeni nu putea să spună pe atunci ce soartă glorioasă îl va aștepta. Nimeni nu știa că el va fi cel care va scrie istorie.

Încă din primii ani de viață, Ioan era neastâmpărat și impulsiv, trăsă-turi care îl vor ajuta mai târziu să exceleze în viață, moștenite, se pare, de la bunicul său, Iacob Deleu, unul din cei mai importanți oameni ai Revoluției transilvănene de la 1848. Fiind al patrulea copil al familiei Deleu, Ioan urmează, precum ceilalți frați ai săi, Școala elementară românească din Pericei, pe care o termină cu rezultate notabile. Apoi, urmează Liceul minorit romano-catolic din Șimleu Silvaniei, mai apoi la Liceul din Zalău (1891-1893), unde are loc un conflict cu un profesor, pe anumite chestiuni extrașcolare. Dacă, la început, acest conflict debu-tează prin mici „tachinări”, în timp, ajunge la acțiuni violente, în urma cărora, atât Victor, cât și Ioan Deleu, decid să se mute la un alt liceu. Tatăl acestora nu exprimă nicio obiecție asupra deciziei fiilor săi, ci din contră, este mulțumit. Astfel ei hoinăresc prin mai multe licee românești: Liceul român unit din Blaj, Liceul românesc ortodox Brașov și Liceul românesc superior greco-catolic Beiuș. Nu se poate spune cărui fapt i s-a datorat această hoinăreală, deoarece rezultatele școlare erau bune și nu exista urmă de abatere disciplinară. Probabil, în această perioadă, își formează Ioan Deleu caracterul naționalist de care avea să se folosească mai târziu. La 21 iunie 1895, Ioan Deleu își ia examenul de maturitate. În acest punct, drumurile fraților Deleu se despart. Victor pleacă la Viena, pentru a studia dreptul, însă Ioan nu simte nicio atracție pentru această specializare. Se decide să meargă la Graz, pentru a studia economia. La Graz, se simte străin, departe de casă, de familie, de Sălaj.

Daniel Deleu moare la doar 52 de ani, datorită unei boli de inimă, de care suferea de ceva vreme. Frații Deleu renunță la partea lor de moștenire, cerând ca, din veniturile gospodăriei să li se asigure o sumă necesară pentru a-și termina studiile. Ioan Deleu nu se mai întoarce în Graz, prezența sa la Pericei fiind binevenită. Devine o cunoscută perso-nalitate în Șimleu, luat drept model de toți tinerii Șimleului. Pentru o scurtă perioadă lucrează ca practicant diurnist la Banca „Silvania”, însă nu găsește nicio motivație, așa că renunță.

În 1904, începe să colaboreze la revista „Gazeta de Duminecă”, oferindu-și gratuit și benevol ajutorul. Aici își descoperă adevărata vocație: publicistica. În 1895 își ia examenul de maturitate și se apucă

9

să studieze literatura. E pasionat de proza lui Caragiale, de poeziile lui Eminescu și Alecsandri.

Urmează o serie de întâlniri cu personalitățile vremii.Pe parcursul războiului, Ioan a ținut un jurnal, în care povestea

desfășurarea războiului, trăit cu sufletul la gură, zi de zi. Din nefericire, acest jurnal a fost ars, fiind salvate doar câteva pagini. Dacă ar fi fost salvat, acest jurnal ar fi constituit o inestimabilă comoară națională. Frații Deleu întrerup colaborarea cu „Gazeta de Duminecă” în 1910.

După terminarea războiului, Ioan Deleu vrea să meargă la Alba Iulia, la Marea Unire. Participă la Delegațiile din Șimleu și Pericei și, în ciuda paraliziei de care suferea, acesta insistă să meargă la Alba Iulia. Chiar dacă i se impun restricții, din cauza stării de sănătate, încăpățânarea sa câștigă și de această dată. Drumul sălăjenilor este dificil, cu zile nemâncate, însă tot acest calvar a meritat, când au văzut visul tuturor românilor împlinit.

După întoarcerea în Șimleu, Ioan Deleu este numit de comunitate primar al orașului și recunoscut în această funcție de Consiliul Dirigent. Aceasta era o muncă foarte grea, deoarece majoritatea populației era maghiară, fiind greu să menții unitatea românilor. Odată cu schimbarea guvernului este pus în disponibilitate. Chiar dacă face apel, iar Înalta Curte de Casație și Justiție îi dă câștig de cauză, nu mai este primit la Primărie.

În 1920 se reînființează „Gazeta de Duminecă”, care, în primii ani, are același aer cultural-educativ din anii 1904-1905, însă, cu timpul, patimile politice își fac simțită prezența. Vinde drepturile de autor în 1924, însă, înainte de aceasta, deschide tinerilor pasionați porțile publicisticii.

Având în vedere că era paralizat, decide că singurul mod prin care își mai poate ajuta țara rămâne, ceea ce spera să nu devină niciodată, sta-tutul de funcționar. Este numit secretar general al Prefecturii Sălaj. Din dorința de a-și câștiga adepți, autoritățile numeau funcționari în masă. Ioan Deleu primește „Steaua României” în grad de Cavaler, însă o refuză.

Se pensionează în 1935, vrând să-și deschidă un depozit de vinuri.În 1940, când Ardealul este rupt în două, la rugămintea lui Iuliu Ma-

niu se mută la Bădăcin, pentru a avea grijă de casa acestuia. În 1945 se duce la Cluj pentru a se trata, având în vedere gravele afecțiuni medicale de care suferea.

În anul 1946, la Pericei, se stinge unul din cei mai străluciți oameni pe care Sălajul i-a dat acestei țări.

Aceasta a fost, în mare, viața lui Ioan Deleu, unul din cei mai repre-zentativi oameni care au luptat pentru noi și pentru viitorul țării. Drep-turile de care noi ne bucurăm astăzi sunt drepturile pe care Ioan Deleu le-a promovat pe tot parcursul vieții. Alecsandri spunea că moartea unui mare om nu este o tragedie, ci tragedie este nepăsarea generației actuale.

10

Cred că nu se poate găsi ceva mai adevărat pentru secolul al XXI-lea. În opinia mea, tinerii de astăzi nu apreciază istoria la adevărata ei valoare. Ar trebui ca, măcar o dată pe an, la 21 august, să-l comemorăm așa cum se cuvine pe marele Ioan Deleu.

Mențiune - ANDREEA ELENA MOCUȚ – Școala Gimnazială Simion Bărnuțiu Bocșa – clasa a VII-a, profesor îndrumător: SIMONA BONȚE

ErouEroul este autorul unui act de vitejie și curaj, cu capacități morale

deosebite. Într-un erou se reflectă țara, eroul este sufletul acesteia. Amprentele lui rămân în inima poporului. Județul Sălaj a avut mulți oameni remarcabili, pe care eu îi numesc eroi: Simion Bărnuțiu, Ioan Deleu, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu au fost eroi ai Sălajului, care s-au jertfit pentru țară.

Ioan Deleu – o inimă de patriotPrintre eroii Sălajului îl avem și pe Ioan Deleu.La 21 august 1877 s-a născut cea de-a patra stea a familiei Deleu, Ioan.

Ioan a înmugurit în localitatea Pericei, județul Sălaj, alături de părinții, Daniel și Iuliana, și de frații săi, printre care și Victor Deleu.

Fiind foarte apropiați ca vârstă, Ioan și Victor încep să descifreze slovele cărții la Școala elementară românească din Pericei. Studiile liceale le urmează la Șimleu Silvaniei, Zalău, Blaj, Brașov și la Beiuș, unde în 29 iunie 1895 își ia examenul de maturitate.

După absolvirea studiilor liceale, drumurile celor doi frați se despart: Victor Deleu pleacă la Budapesta, iar Ioan, la Graz, în Austria, unde se va înscrie la Academia Comercială. Moartea prematură a tatălui este un motiv pentru Ioan de a nu se mai întoarce la Graz.

Rămâne în Pericei, la casa părintească, iar la scurt timp începe să funcționeze la Banca „Silvania”. În timpul liber, descifrează înțelepciunea ascunsă dincolo de slovele scrise. Lectura îi va forma lui Ioan o frumoasă cultură românească, ajungând astfel, cel mai subtil cunoscător al limbii române literare din Șimleu.

Începe să-l pasioneze publicistica, devenind corespondentul revistei „Tribuna” din Arad. În 1904 este redactor al „Gazetei de Duminecă”.

Drumurile vieții îi aduc din nou împreună pe cei doi frați, în Șimleu Silvaniei, la casa lui Victor. Temperamente diferite, Ioan semănându-i bunicului Iacob, fire dezlănțuită și impulsivă, iar Victor mai degrabă ta-tălui, fire așezată și liniștită, cei doi formau o „echipă” bună. În 16 iulie 1905, Victor devine redactorul „Gazetei de Duminecă”, iar Ioan „mâna

11

dreaptă” a acestuia.În 1908 este directorul de scenă al Societății pentru fond de teatru

român, filiala Șimleu.În 1910 apar primele simptome ale unei boli, care-l va țintui pe Ioan

de un toiag toată viața: anchilozare osoasă și musculară.După Primul Război Mondial este ales primarul Șimleului. Sarcina de

primar era foarte grea după un asemenea război.Cu toate că suferea de o boală gravă, Ioan Deleu a participat la Marea

Unire de la 1 Decembrie 1918, deoarece nu putea lipsi de la acest măreț eveniment.

În 1928 este secretar general al Prefecturii județului Sălaj. Ioan crede că această funcție îl va ajuta să-și îndeplinească idealurile, însă constată că luptele și interesele de partid, erau în realitate interese personale, astfel încât refuză să primească de la prefect decorația „Steaua României” în grad de Cavaler.

O parte din Transilvania intră sub ocupaţie horthystă, după Dictatul de la Viena din 30 august 1940. La rugămintea lui Iuliu Maniu, Ioan Deleu se mută la Bădăcin, pentru a-i administra casa și proprietăţile, Iuliu Maniu și sora sa Cornelia fiind refugiaţi. Iuliu Maniu și sora sa se reîntorc la Bădăcin la începutul anului 1945, când se sfârșește războiul.

În 1946, cade o stea a Sălajului. Cade cu demnitate, la fel cum a trăit. Cade Ioan Deleu.

Toată viața sa a luptat pentru emanciparea țăranilor, a „aurului cu-rat”, cum îi numea el. A luptat pentru înfăptuirea Marii Uniri, s-a pus în fruntea țăranilor în lupta dreaptă dusă de aceștia contra tiraniei străine.

Ioan Deleu a fost înmormântat în Pericei lângă părinții săi, de acolo veghează, ca o flacără vie, glia românească.

Ioan este o filă de istorie din trecutul Sălajului, care așteaptă să fie răsfoită cât mai des, ștergându-se colbul uitării. Este un model pentru contemporaneitate.

În ziua de azi, greu mai găsești persoane gata să se sacrifice pentru țara lor ca și Ioan Deleu. Îmi doresc ca într-o zi să fie mai multe persoane ca și el.

Sălajul are cu cine se mândri. Cu oameni care lasă interesele proprii deoparte și pun patria pe primul loc. Atunci când activezi în viața politică, nu ești interesat decât de binele public. Acesta era blazonul familiei Deleu, blazon pe care toți membrii ei l-au respectat și l-au urmat.

Nețărmurita dragoste de țară, față de străbuna vatră românească, l-a făcut pe Ioan Deleu, erou! Un erou care ne-a urcat țara cu o treaptă mai sus!

12

GEORGIANA - CRISTINA MOCAN – Școala Gimnazială nr. 1 Buciumi – clasa a VII-a, profesor îndrumător: ANCA CIUPE

ErouÎn opinia mea, cuvântul „erou” înseamnă iubire, demnitate, respect,

luptă. Mulți auzim acest cuvânt foarte des, dar puțini știm ce înseamnă în sensul lui adevărat.

În zilele de azi nu există așa de mulți eroi, care să se sacrifice pentru țară, patrie și pentru noi, dar mulți eroi au fost, memoria lor trebuind respectată.

Un erou adevărat lasă mândria, fala, lăudată în trecut și își dobândește curajul, vitejia în lupte și războaie pentru ca această țară să reziste și să nu se mai destrame.

Eroii simbolizează martirii neamului strămoșesc, care au clădit în inimile, în sufletele noastre un sentiment nobil, o nădejde, o victorie care nu poate fi uitată.

Mulți dintre ei s-au dus, au murit, dar victoria acestei țări, pe care ei au câștigat-o prin sacrificiu, nu se va duce niciodată.

Suferința, trauma și durerea din sufletul eroilor, chiar și în momentul când își dau ultima suflare, ei nu o vor uita, din suflet nimic nu dispare, totul se păstrează și, prin paginile de istorie, se transmite mai departe.

Ei din cer stau și ne veghează și speră că noi o să ne luptăm în conti-nuare și nu se va lăsa niciun pumn de țărână din această țară, pe care ei au recâștigat-o.

Teofil DreptateCine știe ce a însemnat pe vremurile de atunci să fii veteran? Cine știe

cum au trăit? Dar chinul, foamea și lupta au existat...O persoană care își iubește țara, patria și, în special, pe noi, își sacrifică

propria viață la fel cum a făcut-o și Dumnezeu: „Și l-a dat pe singurul fiu ca noi oamenii să avem viață veșnică”.

Unul dintre cei care ne-au reprezentat țara prin lupte și vitejie a fost Teofil Dreptate. El s-a născut vara, în 10 iunie 1923, în Chiochiș, județul Cluj la vremea aceea, azi în județul Bistrița-Năsăud.

Părinții lui au fost Vasile și Ana. Vasile Dreptate s-a născut la Micești. Tatăl lui a luptat în armata austro-ungară, pe fronturile din Italia și Galiția. Pierzându-și mâinile, el a fost nevoit să devină un simplu vânzător de țigări și timbre.

Mama lui, Ana, era o femeie deosebită și o mamă care își iubea foarte mult copiii.

Vasile și Ana au avut împreună patru copii. Primul copil, care s-a născut în 1917, s-a numit Vasile, dar la scurt timp după naștere a decedat din cauza unei epidemii; al doilea copil a fost o fetiță, pe nume Reghina, care

13

s-a născut în 1919. Doi ani mai târziu, în 1921, s-a născut și Viliam. Ultimul și cel de-a

patrulea copil al lor a fost Teofil Dreptate, născut în 10 iunie 1923.Părinții lor erau oameni simpli și modești, ei doreau ca, copiii lor să

învețe carte, de aceea puneau întotdeauna școala pe primul loc.Teofil a început școala la vârsta de șase ani. La început acesta nu iubea

deloc școala, dar, după un timp, așa de mult a iubit școala, încât mergea cântând și hoinărind voios.

La vremea respectivă toți copiii erau străjeri și instruiți în tabere de străjeri. Într-o astfel de tabără organizată la Breaza, Teofil Dreptate a avut norocul de a-i întâlni pe Carol al II-lea și pe regele Mihai I.

După terminarea școlii primare, acesta a mers la școala din Gherla, unde s-a stabilit toată familia lui, urmând liceul la „Petru Maior”, apoi la Bacău, unde a trăit clipe groaznice, dar până la urmă a plecat la Liceul Comercial din Hațeg, când s-a semnat arbitrajul.

Din dorința tatălui, el și-a susținut examenul de maturitate la Sibiu, luând o notă mare la admitere, angajându-se la Dumbrăveni, ca și contabil.

A început studiile la Academia de Înalte Studii Economice și Comer-ciale din Brașov.

După primul an de studii, în România a izbucnit războiul, toți studenții fiind nevoiți să participe. El a fost transferat la Academia de ofițeri în rezervă.

Ei au fost repartizați la Câmpulung, apoi la Batalionul 2, în Arad. După ce războiul s-a terminat, el și-a continuat studiile, luându-și

licența. După încheierea facultății s-a angajat la Institutul Național al Cooperației din București, după care a mers la filiala Dej.

După instaurarea în România a regimului comunist, și-a pierdut locul de muncă, angajându-se la cumnatul său. Peste un an și-a recăpătat locul de muncă.

După reînființarea județelor, a fost nevoit să facă naveta de la Baia Mare la Zalău, unde s-a stabilit cu familia.

În 1947 se căsătorește cu Ileana, împreună cu care are trei copii, pe Felicia, Iuliu și Daniel. După 1970, când s-au născut cei doi băieți, el a primit în Zalău un spațiu unde să locuiască, Zalăul fiind un simplu șantier pe vremea aceea.

În 1987, când se pensionează, îndeplinea funcția de șef al Inspecției Teritoriale Financiare Sălaj.

Iubit de oameni, în special de copii, a fost și profesor de organizare a muncii la Liceul Nr. 1 din Zalău.

Din 1990 până în 2015, timp de 25 de ani, deține funcția de președinte la Uniunea Județeană a Pensionarilor, renunțând în 2015, din cauza bătrâneții.

14

În 2015, Klaus Iohannis îi înmânează ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, cu însemn pentru militari.

Viața lui Teofil este o istorie, care va rămâne pretutindeni în această țară. El a fost un veteran de război, luptând în cel De-al Doilea Război Mondial pe frontul de Vest și de Est.

Teofil a fost o persoană demnă. El întotdeauna s-a bazat pe corectitu-dine și dreptate. Numele lui de familie „Dreptate” provine de la cuvântul „drept”, cum a fost și el.

Teofil a fost un om credincios, a crezut în Dumnezeu, iar cu acest har și voință a depășit orice obstacol.

Pentru persoanele care nu cred în sine, niciodată nu va exista o speranță, un vis împlinit, dar Teofil Dreptate este un model de credință și perseverență în bine și de folos semenilor.

Pentru el, speranța a fost fără moarte, infinită. Acesta, chiar și la vârsta de 92 de ani, în 2015, a fost o persoană care își punea nădejdea în drumul drept al lucrurilor și spera ca toate să devină realitate, nu doar vise: „Speranța moare ultima”.

Intrând într-o casă a unui veteran ai o senzație de durere și suferință, pentru chinurile pe care aceștia le-au îndurat pentru noi, pentru patria și pământul strămoșesc, în focuri, în apă, pe pământ, dar ei nu au renunțat. Nici foamea nu le-a stat în cale, nici setea, nici durerea, trupească, sau sufletească.

Cele două războaie mondiale au însemnat pentru România o mare traumă și suferință, cu atâția morți și victime, dar cel mai important a fost faptul că au existat oameni care și-au sacrificat propriile vieți pentru libertatea noastră, a tuturor celor de azi și de mâine.

Dacă ar exista acum un război, „oare câți dintre noi ar merge”?, se întreba dl General. Din păcate, eroii noștri se duc, se duc la cele veșnice, cum a făcut-o și Teofil Dreptate, în urmă cu un an. Ne-a părăsit, dar de acolo de unde se găsește, o să ne vegheze mereu, căci fără ei, fără eroi, din această țară s-ar fi ales un morman de „cenușă”.

„În viață totul este posibil, încearcă și vei vedea că așa este”.

ȘTEFANIA - MARIA DEMIAN – Școala Gimnazială Simion Bărnuțiu Bocșa – clasa a VII-a, profesor îndrumător: SIMONA BONȚE

Erou În opinia mea, eroul este persoana care și-a sacrificat nevoile și poate

fericirea proprie pentru ceva mai important decât el însuși. Erou este acela care nu permite niciunui obstacol să-l oprească din a-și apăra valorile alese.

În mitologia greco-romană, erou însemna semizeu și era imaginat ca

15

o persoană concepută dintr-o zeitate și o ființă pământească.Adevăratul erou este acela care își păstrează raționamentul și umanita-

tea intacte în fața suferințelor groaznice. Eroul se deosebește de oamenii obișnuiți prin curaj, vitejie și abnegație deosebită. Eroul este acela care nu se gândește nicio clipă numai la sine.

În ziua de azi, oamenii sunt plini de egoism, sacrificând pe oricine și orice pentru îndeplinirea propriilor interese, fără nicio urmă de regret.

Eroul cunoaște lucruri mai de preț decât viața, fiind capabil să ajungă până la sacrificiul suprem.

Eroi nu sunt doar aceia care luptă în război, ci poate fi oricine care nu rămâne indiferent la strigătele de ajutor ale celor din jurul său. Adevăratul eroism constă în a fi deasupra greutăților. Această viață este o permanentă luptă, dar noi nu trebuie să renunțăm nicio clipă la idealurile noastre și chiar dacă avem probleme, să ne uităm și la cei din jurul nostru și să le ușurăm povara, chiar dacă e greu, căci doar așa ajungem eroi. A fi erou este cel mai de preț lucru de pe această lume, un lucru care nu poate fi descris în cuvinte, o mulțumire sufletească permanentă, de care toți ar trebui să avem parte. Toți ar trebui să avem acest vis, de a ajunge eroi.

Eroul este cel mai frumos personaj din viața noastră.Ioan Deleu – personalitate marcantă a județului SălajIstoria zbuciumată a județului Sălaj, plină de lupte și nedreptăți, se

poate mândri cu personalități ilustre, care vor rămâne mereu în memoria noastră.

Ioan Deleu este unul dintre oamenii de seamă ai județului Sălaj, alături de Simion Bărnuțiu și Iuliu Maniu.

Ioan Deleu s-a născut la 21 august 1877, fiind al patrulea copil dintre cei șase copii ai lui Daniel Deleu (1844-1896), jude-notar în Pericei și ai Iulianei (născută Cosma), fiica parohului român greco-catolic stabilit în Pericei. El este cu un an și trei luni mai mic decât fratele său, Victor Deleu, semănând bunicului Iacob Deleu, atât la înfățișare, cât și la fire. Ioan Deleu este înalt de stat, uscățiv, brunet, inteligent și impetuos.

Fiind apropiați de vârstă, Victor și Ioan Deleu, încep amândoi să descifreze slovele din cărțile de la Școala elementară românească din Periceiul natal. Între anii 1887-1892 urmează cursurile Liceului minorit romano-catolic din Șimleu Silvaniei, iar următoarele două clase studiază la Liceul superior evanghelic reformat din Zalău. Aici Victor Deleu are un conflict cu unul dintre profesori, așa că, cei doi hotărăsc să frecventeze în continuare Liceul român unit din Blaj. Apoi se înscriu la Liceul românesc ortodox din Brașov. Examenul de maturitate îl iau în 1895, la Liceul ro-mânesc superior greco-catolic din Beiuș.

De aici, drumurile celor doi frați se despart. Ioan Deleu se înscrie la Academia Comercială din Graz, în Austria. Moartea prematură a tatălui

16

său, care suferea de o boală de inimă, este motivul pentru care Ioan nu se va mai întoarce în Austria.

Acasă, în timpul liber, Ioan Deleu începe să citească. Lectura îi va forma lui Ioan o frumoasă cultură românească. Îi place să citească geografie, istorie și literatură.

Începe să îl pasioneze publicistica, fiind corespondentul ziarului „Tribuna” din Arad. În 1904 devine redactorul „Gazetei de Duminecă”. Importanța „Gazetei de Duminecă” era de a lumina și a educa poporul, de aceleași idealuri fiind călăuzită și familia Deleu, dorind studierea lim-bii române în școli, realizarea României Mari și înlăturarea iobăgiei. În 1908 este ales membru al Societății pentru fond de teatru – filiala Șimleu Silvaniei.

De aici, drumurile celor doi frați se împletesc din nou, Victor fiind redactorul responsabil al „Gazetei de Duminecă”, iar Ioan, „mâna lui dreaptă”.

Între 1908-1910 în sufletul lui Ioan Deleu ardea dorința de răzvrăti-re contra dominației maghiare, dorind să lupte chiar cu arma în mână contra lor.

Destinul, însă, a hotărât altfel. Destinul a ferecat acest suflet imens pornit spre răzvrătire, a ars aripile acestui vultur în zborul său rotit spre cucerirea înălțimilor, a înăbușit acest vulcan clocotitor și l-a înlănțuit de pământ, țintuindu-l de un toiag. Ioan Deleu suferea de anchiloză osoasă și musculară, putând merge doar cu ajutorul toiagului. Din cauza invalidității nu a mers în război. Însă dorința arzătoare de răzbunare și nădejdea în eliberare nu i-a oprit-o nimeni, Ioan punând mai presus de orice dragostea față de patria străbună. A participat la Marea Unire de la Alba Iulia, chiar dacă suferea de o boală cruntă. După Marea Unire este ales primar al Șimleului.

La venirea liberalilor la putere, Ioan a fost înlăturat de la primărie. În 1928 este ales secretar general al Prefecturii județului Sălaj. Văzându-i pe cei de la putere că luptă doar pentru interesele lor, Ioan Deleu a renunțat la decorația „Steaua României” în grad de Cavaler, înapoind decretul și însemnul prefectului.

În 1946, Ioan Deleu moare demn, precum a trăit. Este îngropat în Pericei, satul natal de care este legat sufletește, unde a copilărit și i s-a născut întâia oară în suflet dorința de răzvrătire, sperând în fiecare clipă că se va face dreptate. Ioan Deleu este ca o flacără vie, care veghează permanent glia românească.

Transilvania a fost pentru Ioan Deleu, ca Moldova pentru Ștefan cel Mare, care spunea: „Moldova nu este a mea și nu este a voastră, este a urmașilor urmașilor voștri, în veacul vecilor!”

Ioan Deleu este un erou al Sălajului și un model al contemporaneității

17

pentru curajul și patriotismul de care a dat dovadă.Anul acesta se aniversează 140 de ani de la nașterea acestui luceafăr al

istoriei sălăjene, care s-a jertfit pe altarul patriei, considerându-și mamă glia strămoșească.

Ioan Deleu este o filă din istoria neamului românesc, care așteaptă să fie cât mai des răsfoită, pentru a nu se așeza pe ea uitarea.

Premiul Special - ANDREI CUREA – Școala Gimnazială Porolissum Zalău – clasa a VI-a, profesor îndrumător: CRISTIAN TALOȘ

Erou „Ce înseamnă a fi erou?” – este o întrebare pe care mulți și-o pun,

dar puțini pot găsi răspunsul... De mici eram deprinși cu ideea eroului legendar din poveste, care ar fi fost în stare să înfrunte tot universul... Se aude des pronunțat cuvântul „erou”: fie că este vorba de eroi din filme sau eroi de moment, acest cuvânt are semnificație aparte pentru fiecare persoană. Pentru mine cuvântul „erou” înseamnă foarte mult. În opinia mea, eroul este acela care îi pune pe alții mai presus de el, care alege să lupte în continuare împotriva vremurilor nefavorabile, care nu se retrage și nici nu fuge cu lașitate din fața pericolului, care nu se teme să riște, luptând pentru o cauză nobilă... Dar mai ales erou este acela care, în cele mai întunecate neguri și în cea mai grea beznă, unde nimeni nu a cutezat să se aventureze, alege să aducă un strop de lumină. Da, acesta este eroul adevărat pentru mine!

Eroii patriei române au dăruit sacrificiul lor în numele țării.Teofil DreptateÎn categoria eroilor se încadrează și una dintre marile personalități,

mai puțin cunoscute, ale județului Sălaj, generalul de brigadă, în rezervă, Teofil Dreptate...

Deși la prima vedere pare a fi un simplu pensionar, acest bătrânel simpatic, cu ochi negri și mărgelați, are o poveste destul de interesantă de oferit...

În acest an, anul 2017, se comemorează 72 de ani de la sfârșitul celui mai mare dezastru pe care Europa l-a văzut vreodată. Anul 1939 va fi marcat pe veci ca începutul celui mai mare conflict internațional din istorie: Al Doilea Război Mondial... În acele vremuri, criza și panica erau la ordinea zilei. În aceste condiții, mii de soldați români luptau împotriva forțelor austro-germane. Unul dintre acești soldați, luați de la vatra natală, luptând și dăruindu-și viața de dragul României a fost Teofil Dreptate. Acesta s-a născut la 10 iunie 1923 în comuna Chiochiș, aparținătoare de județul Cluj, astăzi în Bistrița-Năsăud. Fiind născut într-o familie

18

de simpli țărani, nu a avut parte de o copilărie îndestulată. Părinții lui, Vasile și Ana Dreptate, i-au insuflat de mic o mentalitate foarte puter-nică: „atât timp cât are dorința de a învăța și face ceva în viață, ei îl vor ajuta cum pot”. Cu această mentalitate a trăit toată viața. La șase ani a fost dat la școală, unde s-a dovedit a fi un elev bun și silitor, cu o pasiune nemăsurată pentru învățătură. Își amintește de zilele în care toți copiii erau străjeri și învățau lucruri, precum făcutul focului sau al nodurilor. Tot atunci a avut marea onoare de a-i întâlni pe regele Carol al II-lea și pe regele Mihai I. La onorabila lui vârstă, până la plecarea din lume, încă se gândea la generația tânără, pe care o considera lăsată la voia sorții, și care ar trebui să fie modelată, să i se atribuie niște crezuri, niște idei. Mai târziu, el a ajuns să studieze la Liceul „Petru Maior” din Gherla. Lucrurile vor fi de scurtă durată, deoarece, la fatidica dată de 30 august 1940, o mare parte a Ardealului îi este cedată Ungariei hortyste. Teofil, alături de familia lui, se refugiază în România, la Dumbrăveni. Acolo își termină studiile la Liceul Comercial din Hațeg. Teofil Dreptate își dă examenul de maturitate la Sibiu, unde ia a patra notă, demonstrându-și valoarea ca învățăcel. Între 1940-1941 el învață la Academia de Înalte Studii Eco-nomice și Comerciale din Brașov. Visul lui de a urma studii în economie ia sfârșit când este încorporat și trimis la Școala de ofițeri în rezervă din Târnăveni. Mai apoi ajunge să fie încredințat cu una dintre cele mai im-portate misiuni din cariera lui, ca și militar. Școala lui fusese însărcinată cu păzirea aeroportului din Arad, în cazul unui raid inamic. Teofil Dreptate își amintește de o întâmplare incredibilă din timpul misiunii: el, alături de un coleg au fost trimiși în recunoaștere. Neexperimentați fiind, au fost prinși de forțele germano-ungare și trimiși într-o pădure, unde, un soldat român i-a eliberat. Generalul nostru spunea că nu a existat zi în care să nu fi fost recunoscător pentru norocul avut și pentru șansa de a se întoarce acasă. Mai târziu, avea să fie mutat la granița cu Ungaria hortystă, apoi să devină vânător de munte în regiunea Deva. Teofil spunea că a fi vânător de munte era cea mai mare mândrie a armatei. Generalul ne mai povestea că viața în război nu era ușoară. Ne spunea că viața în tranșee nu era deloc bună și existau zile când nu aveau mâncare sau apă.

În 1970, acesta s-a mutat la Zalău, unde a rămas până la sfârșitul vieții. În anii `70 orașul era mai mult un șantier, dar s-a dezvoltat frumos de-a lungul anilor. După pensionare și-a petrecut anii în folosul comunității, trăind cu virtuțile onoarei și servituții. În 2007 a devenit președintele Asociației Veteranilor de Război, filiala Sălaj. În ultimii ani, el s-a ocupat de bunăstarea celor 101 veterani rămași, privindu-i cu tristețe, consi-derând că nu primesc respectul cuvenit și că ar trebui să primească mai multă atenție, deoarece au luptat pentru țară. În 2015, de Ziua Eroilor, acesta a avut marea onoare de a primi Ordinul „Virtutea Militară” în grad

19

de Cavaler, cu însemn pentru militari, oferit de președintele actual, Klaus Iohannis, pentru serviciile aduse României.

Din păcate, Teofil Dreptate s-a stins la venerabila vârstă de 92 de ani. Așa și-a trăit viața Teofil Dreptate: cu onoare și corectitudine, gândind mereu la alții, iar în final aș vrea să adaug faptul că și-a câștigat locul de drept printre marii eroi ai Sălajului și ai României.

LICEU

Premiul I - MIRUNA - IOANA HAIDUC – Colegiul Național Simion Bărnuțiu Șimleu Silvaniei – clasa a X-a,

profesor îndrumător: DELIA PURGHE

ErouÎn ziua de astăzi, tindem să credem că a fi erou este ceva neobișnuit.

E o noțiune atât de rar folosită încât, de multe ori, acest cuvânt își pierde însemnătatea. Și totuși, „erou” e cineva important. Să fii erou e un lucru onorabil. Și sunt de apreciat cei ce mai cred în persoane ce pot „salva” ziua. Aici, în schimb, nu e vorba de Superman sau Batman, așa cum suntem obișnuiți de mici. Un erou nu trebuie să aibă o altă superputere mai mare decât o inimă bună. A fi erou înseamnă sacrificiu, compasiune și altruism. Și, într-adevăr, oricine poate fi erou, indiferent de fapta sa demnă de laude. De la băiatul care a ajutat o biată bătrânică nevăzătoare să treacă strada și până la cei ce și-au riscat viețile pe frontul de luptă pentru a ne salva pe noi, ca popor, din mâinile inamicilor. Și totuși, eroii nu așteaptă nimic în schimb. Ei își oferă timpul, forțele și sufletul pentru a-i ajuta pe alții aflați la nevoie. Și de aceea îi numim eroi.

Teofil DreptateUna dintre persoanele ce ne demonstrează că mereu vor exista eroi este

Teofil Dreptate – un om de o frumusețe sufletească rar întâlnită, provenit dintr-o familie modestă și cu o putere de sacrificiu impresionantă.

Viața sa începe precum a oricărei persoane, dar povestea sa este mult mai mult decât ceea ce pare...

Familia Dreptate a avut parte de patru suflete, printre care se numără și Teofil, cel mai mic dintre acestea. Născut la data de 10 iunie 1923, acesta nu a avut parte de o copilărie tocmai ușoară.

Ideea războiului s-a format prematur în mintea mezinului familiei Dreptate, în momentul în care vedea prin câte trecuse tatăl său, Vasile, pentru a încerca să-i asigure un trai decent. Fost veteran de război, acesta nu avea posibilitatea de a se angaja într-un regim normal, deoarece se accidentase la ambele brațe. Totuși, era sprijinit de Asociația invalizilor,

20

orfanilor și văduvelor de război (IOVR), astfel că putea să vândă țigări și timbre pe la chioșcuri, fără a plăti însă taxe și impozite statului.

Originea numelui său de familie o descoperise Teofil încă din copi-lărie, aflând faptul că, în satul Micești, jumătate din populație purta, cu mândrie, numele de Dreptate. Și încă de atunci, el știuse că faptele lui viitoare vor avea legătură cu simbolismul acestuia: va ajuta la înfăp-tuirea dreptății.

De la vârsta fragedă de șase ani, începuse să frecventeze școala, la insistențele părinților, iar un an mai târziu, micul Teofil nu se îndoia de faptul că iubea cărțile și dorea să învețe carte.

Timpul trecuse cu pași repezi, acesta mutându-se la Dumbrăveni, unde făcuse studiile la un liceu cu profil economic, ce se axa pe contabilitate. Scurt timp mai târziu, a fost recrutat pentru război și plasat mai apoi la Bacău și Hațeg, unde a fost profund dezamăgit de condițiile discrimina-torii și dure la care fusese supus.

Anii 1943-1944 – ani dificili pentru acesta. Nu multă vreme după ce intrase în programul pregătirilor de război,

Teofil, împreună cu alți colegi au fost luați ostatici de către armata ger-mano-ungară, fiind apoi eliberați de către un vorbitor al limbii române.

Apoi, în 1946, războiul trecuse, iar el fusese recompensat de către regele Mihai I, pentru favorul adus țării și patriotismul său.

Se căsătorise cu Ileana, o femeie care i-a dăruit trei copii: o fetiță (Fe-licia) și doi băieți (Teonel-Iuliu și Daniel) și iubire necondiționată.

Terminase, curând, studiile la o academie ce punea accent pe cunoștințe din domeniul contabilității și industriei.

După anul 1968, România se împărțise pe județe. Atunci Teofil s-a stabilit în orașul Zalău, ce arăta precum un șantier.

Meritele i-au fost recunoscute pe tot parcursul vieții, bucurându-se nu doar de aprecierea regelui Mihai I din 1946, ci și de titlul de președinte al Asociației Veteranilor de Război, începând cu anul 1990 și până în 2015. El susținea că, în județul Sălaj, acesta fiind și Filiala unde acționa, se aflau 101 veterani de război în viață, printre care 9 stabiliți în Zalău.

O impresionantă trăsătură de caracter a sa se poate remarca din dorința de a-i ajuta pe ceilalți și înverșunarea cu care lupta pentru ca veteranii de război să fie apreciați. De asemenea, iubea orașul în care se stabilise, susținând faptul că Zalăul a evoluat foarte mult în ultimii ani.

Teofil Dreptate a fost un om modest, ce deborda de patriotism și al-truism, ca trăsături generale, o persoană cu o inimă de aur și cu sufletul oferit jertfă țării, ce și-ar putea sacrifica propria viață pentru comunitate. Omul acesta nu numai că a fost un Superman al zilelor noastre, dar el ne-a demonstrat și faptul că, eroii sunt reali și trăiesc în rând cu noi, ca oameni obișnuiți.

21

Premiul al II-lea - ANTONIO DANIEL BOCA – Liceul cu Program Sportiv Avram Iancu Zalău – clasa a IX-a,

profesor îndrumător: DANIEL TALOȘ

ErouPentru mine erou înseamnă: devotament, credință și loialitate față de

semeni și față de țară.Soartă şi DreptatePerioada celui de-al Doilea Război Mondial rămâne în istoria poporului

român, pentru totdeauna, cu semnele durerii, jertfei și a sângelui vărsat pe brazda gliei străbune.

Acele zile de foc au rămas adânc întipărite în memoria veteranilor de război din județul Sălaj, așa precum și le amintea și cel care până anul trecut, când a încetat din viață, a fost președinte al Asociației Veteranilor de Război, filiala Sălaj, Generalul de brigadă în rezervă, domnul Teofil Dreptate.

Fiu al unui veteran și invalid de război din prima conflagrație mondi-ală, Teofil Dreptate avea 21 de ani în 1944, când, starea și realitatea celui de-al Doilea Război Mondial, l-a obligat să părăsească băncile școlii unde se pregătea pentru o carieră în domeniul economic la Brașov. Este încor-porat în armată în cadrul Școlii de Ofițeri în rezervă. După ce poposește prin mai multe unități militare, ajunge la Arad, unde împreună cu ceilalți camarazi ai Școlii de Ofițeri au primit sarcina de a asigura supravegherea obiectivelor din localitate.

Vestea trecerii unei trupe germano-ungare prin Defileul Mureșului, a căzut ca un trăsnet înfiorător în rândul tinerilor din cadrul Școlii de Ofițeri. În 23 august 1944, avioanele nemțești survolau regiunea, arun-când afișe în care cereau românilor să nu lupte împotriva Germaniei. În toamna acestui an, trupele maghiare sprijinite de cele germane intră în țară amenințând Aradul. Trenurile care ieșeau din oraș erau pline cu civili, care se refugiau din calea naziștilor. Soseau informații înspăi-mântătoare din satele unde trupele inamice au pătruns. Lângă Arad, un pluton de elevi, a fost secerat de gloanțele unui avion nemțesc, care zbura la mică altitudine față de aceștia. În Păuliș, începuseră luptele. Era un adevărat măcel.

Tragicele evenimente l-au găsit pe Teofil Dreptate în amplasamentul Școlii de Ofițeri din Arad, unde, împreună cu un alt camarad al său, au fost trimiși într-o misiune de recunoaștere în fața pozițiilor inamice. Neatenția i-a făcut pe cei doi să rateze misiunea și să fie capturați de inamic, fiind obligați să însoțească trupele germano-ungare în marșul lor de retragere. Însă Dumnezeu le-a purtat de grijă acestora. Printre cei care

22

îi supravegheau era și un soldat român încorporat în armata maghiară. După lăsarea serii, la marginea unei păduri, acesta i-a făcut nevăzuți. „Viața e plină de surprize”, îi mărturisea veteranul Dreptate, ajuns la anii unei frumoase bătrâneți, istoricului sălăjean, Marin Pop. Și într-adevăr, surprizele au continuat pentru domnul Teofil Dreptate și în anul 2015, când a fost decorat de oficialitățile statului român cu Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler, pentru activitatea lui în timpul războiului, dar și pentru perioada în care s-a îngrijit de veteranii sălăjeni, luptând pentru drepturile și nevoile acestora.

În concluzie, domnul Teofil Dreptate reprezintă un simbol al luptei românilor pentru libertate și neatârnare, un adevărat erou, deoarece și-a dat viața în mâna patriei.

Premiul al III-lea - PAUL CHICHIȘAN – Colegiul Național Simion Bărnuțiu Șimleu Silvaniei – clasa a IX-a, profesor îndrumător: DELIA PURGHE

Erou De multe secole și până în prezent „viața” neamului românesc a

fost pusă la încercare. De la Traian la Suleiman Pașa, mari cuceritori de oști, au dorit să ne „cotropească”. În fața acelor vremuri grele au stat niște oameni acolo unde trebuiau să fie, și unde le poruncise „ursita”. S-au luptat, și-au dat până și viețile pentru ca noi, urmașii acestui popor, să le călcăm în pace pământul și patria moștenită. Domnitori, precum Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare, s-au remar-cat prin victorii în fața dușmanilor. Însă nu ei merită toate laudele, ci oștenii care au învins, cu orice preț, tot ce le-a stat în cale. Astfel, oameni simpli, de ranguri diferite, au făcut ca neamul românesc să se bucure și azi de țară. Prin ei, putem să învățăm ce este curajul, dragostea de patrie și, bineînțeles, devotamentul. Ei sunt adevărații eroi ai neamului românesc.

Teofil DreptateUn mare erou este și Teofil Dreptate, un veteran al celui de-al

Doilea Război Mondial, trecut la cele veșnice acum un an. Născut pe 10 iunie 1923 în satul Chiochiș, acesta își petrece primii ani ai școlii în sat. Speranța a sosit odată cu Asociația invalizilor, orfanilor și văduvelor de război (IOVR), care îi asigură tatălui un loc de muncă la un chioșc unde se vindeau țigări și timbre. Totodată, lui Teofil i se acordă o jumătate de bursă din partea IOVR, la începutul liceului. „Greul” începe odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Forțele germane trec Balcanii și amenință să ocupe Transilvania. Teofil

23

Dreptate este recrutat și dus la Bacău, fiind pus la încercare de niște teribile condiții de trai. Ajung să doarmă câte trei într-un pat… Își fă-ceau griji în privința viitorului. Știe că războiul nu se va termina prea repede, fiind transferat la Arad, unde dă piept cu frontul. Un tânăr străin într-o mare necunoscută, astfel poate fi descris el, în momentul în care este trimis, alături de alți colegi, în recunoaștere. Nepregătirea și vârsta fiecăruia își spun cuvântul. Teofil Dreptate este prins și dus în necunoscut de către nemți. O nouă scenă teribilă îi putea schimba viața. Norocul îi surâde din nou, astfel încât îl scapă un român din oastea inamică. Chiar dacă nu era trecut bine de douăzeci de ani, a adunat atât de multe întâmplări, cât pentru o viață întreagă. În 1946 este repartizat la Caraș-Severin. Scăpat, ca prin minune, din „ghearele germane”, după cum o spunea chiar el: „Poate că soarta a fost cea care m-a salvat”. În scurt timp ajunge să-și finalizeze studiile superioare, ajungând contabil la diferite instituții.

În ziua de azi, Teofil Dreptate rămâne un simbol al sălăjenilor, mutân-du-se în urbea de sub Meseș în 1970. Devine rapid președinte al Asociației Veteranilor de Război, filiala Sălaj și încearcă să le ofere ultimilor vete-rani bătrâneți mai liniștite, știind că pentru ei cea mai cruntă boală este singurătatea.

Dacă l-aș fi cunoscut aș fi fost cel mai câștigat om. Să poți vorbi cu un om ce a luptat pentru neatârnarea țării nu e atât de ușor. Mai ales un sălăjean.

În conștiința românilor, Teofil Dreptate reprezintă un model și un simbol. La orice vârstă el și-ar fi apărat țara. Azi îl cinstim și îi mulțumim pentru tot ceea ce a realizat.

Selectiv din lucrările nepremiate

Gânduri despre EROI

Erou poate fi numit un om simplu, care din puțin a făcut mult, care își susține țara și luptă pentru binele ei. Pentru mulți acest cuvânt, erou, poate părea simplu, dar când ne gândim la patrie și eroii ei, atunci îi atribuim valori, precum: puterea de sacrificiu pentru cei mulți, nemărginita iubire de țară și pământul natal, caracterul nobil, demnitatea, iar aici îi regăsim și pe mulți sălăjeni, de care suntem mândri și trebuie să le mulțumim prin faptele noastre.

Istoria este ecoul care presară poteca viitorului, asta însemnând că, dacă am muncit în trecut, sau muncim în prezent, o să ajute pe cineva în viitor, exact așa cum a făcut și eroul sălăjean, Ioan Deleu.

(Andrea Știrb – Buciumi)

24

Cuvântul erou pentru mine înseamnă o persoană importantă, care a făcut ceva pentru țara noastră și a luptat pentru noi.

Generația zilei de azi ar trebui să-l privească pe dl General, Teofil Dreptate, precum și mulți alți sălăjeni de valoare, ca minunate și demne exemple, atât prin faptele de vitejie, cât și prin modelul vieții trăite, zi de zi.

(Camelia Roxana Pop – Vârșolț)

Pentru mine a fi erou înseamnă a face fapte eroice, nu pentru tine, personal, ci pentru ceilalți, pentru țara ta și neamul tău.

(Alin Chereji – Pericei)

Eroii sunt oameni puternici, curajoși și ambițioși, care își iubesc țara și-i slujesc acesteia, atât la bine, cât și în cele mai grele momente, chiar cu prețul vieții lor.

(Andrada Sabou – Vârșolț)

Istoria Sălajului este brăzdată de multe evenimente de o importanță majoră. Românii ardeleni din sate au menținut trează lumina scrisului și a cititului… Ioan Deleu poate fi asemănat cu o filă a unei cărți, care așteaptă să fie răsfoită cât mai des, spre a nu se așeza pe ea colbul uitării.

Din punctul meu de vedere, un erou este o persoană care dă dovadă de înalte calități morale, acte de iscusință și curaj. În mitologia greacă sau gre-co-romană însemna semizeu, fiindu-i atribuite și puteri supranaturale. Eroul este o persoană care și-ar da viața pentru patrie, luptând până la moarte, însă mai cred că un erou este un exemplu de urmat.

(Iulia Maria Patrichi – Bocșa)

Un erou înseamnă un adevărat învingător, adică un om care a luptat sau ar lupta pentru propria țară, punându-și propria viață în apărarea acesteia.

(Diana Valentina Strîmb – Letca)

Mulți dintre noi nu știm ce înseamnă, cu adevărat, un erou, dar cunoscând oameni precum Teofil Dreptate, înțelegi că aceștia au dat și ar da oricând tot ce au mai bun, inclusiv viața, pentru interesul țării, pentru pacea și integritatea acesteia.

(Natalia Damaris Faur – Buciumi)

Eroul pune mai presus de toate, neamul și țara sa! Acest îndemn l-a transmis și Generalul Teofil Dreptate generației tinere de azi, îndemnându-i să aibă un crez, un ideal, o structură în care să fie încadrați, iar dragostea de patrie să le fie crez și legământ.

(Daria Paula Simina – Letca)

25

Pentru mine eroul este un om unic, care și-a dedicat viața patriei, drapelului, dreptății. Un om curajos, care a uitat de pericolele prin care trece, gândindu-se doar la ceea ce iubește, la ce trebuie să apere, la o mulțime de oameni pe care trebuie să-i ajute, să le facă o viață mai bună. Un erou va pune tot timpul pe primul plan poporul, iar apoi pe sine însuși. Acest cuvânt este mult prea măreț, pentru a fi explicat. Prin gândire și fapte poți ajunge erou, poți schimba lumea, dacă ai încredere în tine și în țelul nobil pe care ți-l stabilești în viață. Eroul se distinge prin modul său de viață, fiind biruitor în momente grele pentru țara sa. Fără eroi viața noastră ar fi avut un alt curs, poate nici nu am mai fi existat, de aceea trebuie să ne prețuim eroii care mai sunt în viață, iar celorlalți să le cinstim memoria și să o ducem mai departe, ei fiind cărțile noastre vii, iar fără ei, țara noastră, România, ar fi avut multe de pierdut.

(Sebastian Cătălin Pop – Buciumi)

Un erou are o semnificație aparte în patria lui. Erou înseamnă un om sim-plu, sau bogat, care la chemarea țării sale a plecat fără a sta pe gânduri, fără a spune vreo vorbă de cârtire, poate apoi nu s-au mai întors acasă, dar și-au îndeplinit dorința de a apăra ce aveau mai sfânt, lăsând urmașilor un nume, un pământ, un loc sub soare, o patrie.

(Paul Darius Copaciu – Buciumi)

Un erou este acel om care a reușit să realizeze ceva pentru această țară, fără să dorească faimă, ci dăruindu-se pentru cauza acesteia, prin fapte și idei care poate au schimbat în bine viața semenilor sau chiar a întregului neam.

(Sebastian Ciupea – Buciumi)

Istoria națională este o știință, care ne reamintește despre strămoșii noștri care au făcut multe lucruri pentru țara noastră. Aceștia și-au riscat viețile pentru a construi un stat puternic și o națiune de sine stătătoare, dăruindu-ne un viitor.

(Fabian Ștefan Lupșe – Zalău)

Un om foarte puternic, care luptă pentru patria sa sau pentru un scop no-bil, comun – acesta este în opinia mea eroul, gata oricând de sacrificiu pentru neamul său.

(Ioana Adriana Pașca – Pericei)

Eroii sunt modele care ne învață că în viață trebuie să fim atenți la tot, atât la bine, cât și la rău, fiind pregătiți să apărăm țara și să o dăruim, întreagă, celor de după noi.

(Luca Cherecheș – Vârșolț)

26

Teofil Dreptate la venerabila vârstă de 92 de ani

Marin POPÎn luna mai 2015 s-au împlinit

70 de ani de la terminarea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale pe continentul european, care a produs multă suferinţă. Cel de-al Doilea Război Mondial a însemnat jertfa a nu mai puţin de 70 milioane de vieţi omenești, ceea ce reprezenta 3% din populaţia mondială de la momentul respectiv.

Anul 2015 a fost declarat anul veteranilor de război, iar în pre-zentul articol ne propunem să evi-denţiem câteva aspecte din viaţa și activitatea generalului de brigadă în rezervă, Teofil Dreptate, președinte-le Asociaţiei Veteranilor de Război (AVR), filiala Sălaj, care se găsește la venerabila vârstă de 92 de ani.

În acest an, AVR, filiala Sălaj, prin domnul Dreptate, în colaborare cu unităţile militare sălăjene și cu Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, filiala Sălaj, prin președintele ei, col. (r) Alexandru Șerban, și-au propus să-i viziteze pe cei 101 veterani de război sălăjeni, care mai sunt în viață, dintre care nouă locuiesc în Zalău.

În cele ce urmează, derulăm firul vieții unui zălăuan de cinste, stabilit în urbea de sub Meseș în anul 1970, pe când orașul nostru era un imens șantier.

Teofil Dreptate s-a născut la 10 iunie 1923 în localitatea Chiochiș, judeţul Cluj la vremea respectivă,

acum în judeţul Bistriţa-Năsăud, la aproximativ 30 km de Gherla. Tatăl său, Vasile Dreptate, provenea din satul Miceștii de Câmpie, din părţi-le Năsăudului, care îi spunea fiului său, Teofil, că strămoșii lor au făcut parte din regimentele grănicerești și datorită eroismului lor au primit pământ: „îmi spunea că toate aceste unități militare erau numai din ro-mâni și se vede că românii au fost credincioși unui cuvânt spus”.

Referitor la numele de familie, dl Teofil Dreptate ne povestește că în timpul serviciului fiind, a fost trimis într-un control financiar în zona Târgu Mureș, când se făceau Com-binatele de lemn. De la directorul întreprinderii, care era originar din

27

Micești, a aflat că jumătate satul se numește Dreptate, nume care pro-vine de la un anume Ion cel Drept, care în momentul când a luat ființă, numele a devenit Dreptate.

Tatăl său a fost încorporat în armata austro-ungară, la fel ca toți românii ardeleni și a luptat pe fronturile din Italia și Galiția. A fost rănit la ambele mâini, devenind invalid de război. După 1918, a luat ființă asociația invalizilor, orfanilor și văduvelor de război (IOVR), care lupta pentru drepturile celor care au avut de suferit în timpul marii conflagrații mondiale. Tatăl lui nu își mai putea folosi mâinile la muncile câmpului, dar statul a încercat să-i ofere condiții normale de trai: „nu mai putea munci, dar ce era intere-sant spunea că ăia care o luptat pe front în condițiile de atunci, statul român ulterior le-a dat posibilitatea să trăiască și în ce sens: bătrânului (tatălui său – n.n.) i s-a dat dreptul de a vinde ţigări și timbre în așa-numite chioșcuri, scutiți total de impozite. Vindea țigările, vindea timbrele și de acolo trăia”.

Pe mama lui o chema Ana și a fost „o mamă foarte bună”. Era casnică și avea grijă de copii. Vasile și Ana Dreptate au avut patru copii: primul copil, Vasile, născut în anul 1917, a decedat la scurt timp după naștere din cauza unei epidemii; Reghina s-a născut în anul 1919; Viliam în anul 1921 și Teofil în anul 1923. Dintre toți mai trăiește doar Teofil, aflat la venerabila vârstă de 92 de ani.

Părinții lui erau oameni modești, dar aveau dorința ca măcar copiii

lor să învețe carte și să reușească în viață. Le-au insuflat copiilor o mentalitate sănătoasă, i-au susținut și îndemnat să învețe carte: „Părinții ne-o spus două lucruri: - Mă, noi suntem săraci. Noi nu vă putem țâne la școală – că pă vremea aceea cine își ținea copiii la școală trebuia să aibă bani. - Da, zâce, dacă vreți, învățați și noi cât putem vă susținem”.

Teofil Dreptate a fost dat la școală la vârsta de șase ani. Își amintește că la ei stătea „în vipt” (în gazdă) o învățătoare și că într-o zi a fugit de la școală și s-a ascuns între mărăcini. Întorcându-se învățătoarea de la școală, mama lui a întrebat-o unde este copilul, dar acesta nu era nici la școală, nici acasă. L-au căutat și până la urmă l-au găsit. Întrebat de mama sa de ce a fugit de la școală, el a răspuns senin: „Dacă nu-s de scoală, nu-s de scoală”, adică nu avea vârsta de șapte ani. A intrat, apoi, în ritm normal și a început să prindă dragoste de carte: „Da ne duceam la școală voios, învățam, cântam … mie mi-o plăcut să învăț. Tocmai pentru că am avut înclinația asta să învăț am reușit în viață pentru că de la părinți n-am putut aștepta nimic”.

Deși aveau o școală nou constru-ită, mare și încăpătoare, drumurile

Sărbătorit la vârsta de 92 de ani

28

lăsau de dorit și atunci. Erau pline de noroi, iar în loc de trotuare erau aruncate ici-colo bucăți de piatră mai mari, în noroi. În aceste condiții, Teofil Dreptate își aduce aminte că mergea la școală pe catarigi din lemn.

La vremea respectivă toți copiii erau străjeri. Nu intrau la ore fără a intona Imnul Regal și a ridica „Pavilionul” strejăresc, un drapel ridicat pe un stâlp mare din curtea școlii, care era dat jos după-amiaza. Erau trimiși la instruire în tabere de străjeri. Într-o astfel de tabără organizată la Breaza l-a cunoscut pe regele Carol al II-lea și pe regele Mihai I, care au venit într-o seară să vadă aplicațiile. Copiii învățau cunoașterea semnelor, a focului etc. Toți aveau, inclusiv regele, pan-taloni scurți și bască albă, unifor-mele străjeriei, care exista și în județul Sălaj, unde era condusă de profesorul Leontin Ghergariu. Teofil Dreptate este de părere că generația tânără trebuie să aibă un crez, un ideal, o structură în care să fie încadrați: „Chiar și în zilele noastre cred că tineretul nu poate fi lăsat alandala. Totuși, trebuie să fie îndreptat înspre ceva, crescut, ajutat să creadă în ceva. De exemplu, noi eram străjeri, credeam în străjerie. Dar la baza mișcării ăsteia, uite, de exemplu au fost înainte cercetașii, după aceea o fost străjerii, pe vre-mea comuniștilor au fost pionierii. Acum, astăzi, ce avem ?”

După absolvirea școlii primare, a plecat să studieze la Gherla, unde ta-tăl său a fost transferat cu serviciul

și aici s-a stabilit întreaga familie. A urmat cursurile liceului „Petru Maior”, un liceu vestit.

Era încă elev la Gherla când la Viena a fost semnat așa-zisul arbi-traj, în fapt un odios Dictat, la 30 august 1940, prin care o mare parte a Ardealului era cedat Ungariei hort-hyste. După ocuparea Ardealului, tatăl său, alături de mii de români, a fost expulzat în România rămasă neocupată. Și-au pus ce s-a putut într-o căruță din agoniseala de o viață și pe la Sărmaș au trecut în România. Au fost foarte bine primiți și repartizați la Dumbrăveni, între Sighișoara și Mediaș, unde tatăl său a fost angajat.

Teofil Dreptate a fost repartizat la Liceul Comercial din Blaj. Elevii refugiați nu au fost mulțumiți de condițiile de aici, de faptul că se făcea o diferențiere între elevii refugiați și cei vechi. Câțiva elevi, printre care și Teofil Dreptate, au făcut reclamații la diriginte, care le-a spus că acestea sunt condițiile pe care le pot oferi. Nemulțumiți, s-au urcat pe tren și au plecat la București, la Centrul de Repartizare al Refugiaților și s-au plâns de modul cum erau tratați. În aceste condiții, au fost repartizați la Bacău, unde au avut parte de același tratament, chiar mai rău, și apoi la Liceul Comercial din Hațeg.

Și-a susținut bacalaureatul la Sibiu, unde a plecat la insistențele tatălui său, deoarece aici exista o fundație care acorda ajutor orfani-lor și copiilor invalizilor din Primul Război Mondial. Acolo primeau cazare și masă. Aici și-au susţinut

29

examenul de bacalaureat absolvenţii din trei judeţe, iar Teofil Dreptate a obţinut cea de a patra notă dintre toţi absolvenţii.

După bacalaureat s-a retras la Dumbrăveni, unde s-a angajat peste vară ca ajutor de contabil, pentru a agonisi ceva bani în vederea susţine-rii examenelor de admitere la Aca-demia de Înalte Studii Economice și Comerciale din Brașov. A reușit să intre la facultate și să obţină o jumătate de bursă. De asemenea, mai beneficia de un mic ajutor de la IOVR, în calitate de fiu al unui invalid de război. În plus, s-a angajat la întreprinderea Steagul Roșu. Îna-inte de masă mergea la muncă, iar după-amiază la cursuri. Așa a trecut anul școlar 1941-1942.

Rectorul Academiei era renumi-tul profesor și economist de talie mondială, Victor Jinga. Înainte de 1938 a fost președintele tineretului PNŢ din Ardeal și Banat, apoi din întreaga ţară. A fost profesor la Aca-

demia de Înalte Studii Economice și Comerciale din Cluj și Brașov. A acceptat oferta regelui Carol al II-lea și a fost numit subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Naţionale în timpul regimului autoritar din peri-oada 1938-1940. După cedarea Ar-dealului s-a mutat la Brașov. Despre Victor Jinga, Teofil Dreptate spune că nu a meritat suferinţele îndurate în timpul regimului comunist când, după eliberarea din temniţele comu-niste, nu i s-a dat voie, o perioadă, să lucreze nici ca simplu muncitor.

În primul an de studenţie, li se spunea „balici”, adică boboci. La vre-mea respectivă, spune Teofil Drep-tate, era o mișcare studențească deosebită. Își aduce aminte că la Brașov a venit în turneu, printre alții, renumita cântăreață Maria Tă-nase, iar studenții aveau o tradiție, probabil cu organizatorii sau Uni-versitatea, ca 10-15 studenți de anul I să intre gratuit la primul spectacol la care participau. La spectacolul

Împreună cu conducerea asociației Cultul Eroilor la înmânarea ordinului Virtutea Militară

30

susținut de Maria Tănase nu s-a întâmplat așa, iar biletele au fost plătite de studenții mai mari. După spectacol au organizat o amplă mișcare de protest, nu au mers la cursuri câteva zile, dar, spune Teofil Dreptate, Poliția nu s-a amestecat, ceea ce denotă democrația spre care societatea românească se îndrepta în perioada interbelică, întreruptă de izbucnirea celei de a doua mari conflagrații mondiale.

România intrase în război și avea nevoie de ostași. În aceste condiţii, după ce a absolvit anul I de studii, Teofil Dreptate a fost încorporat și trimis la Școala de Ofiţeri în Rezervă. A fost încorporat la Dicio-sânmartin (Târnăveni), la Regimen-tul 81 Infanterie. De acolo a fost tri-mis la Bacău, unde își aduce aminte că au fost tratați foarte aspru și în condiții sub orice critică, o adevărată căprărie. Dormeau câte doi-trei într-un pat, iar la instrucție necesitățile și le făceau într-o groapă săpată în tranșee, unde mulți cădeau.

Din fericire la Bacău nu a stat de-cât două-trei săptămâni, după care au fost mutați la Arad. Aici au fost surprinși de evenimentele anilor grei de război, 1943-1944. Spune că au fost mobilizați, deoarece armata germană se retrăgea din Grecia și dorea să intre în Transilvania. Toată școala de ofițeri de la Arad și cei de la Inău au fost puși în alertă. De la Arad au fost trecuți pe granița cu Ungaria horthystă, după care au fost schimbați de trupele române și sovietice în ofensiva lor spre Vest. El a fost trimis la Câmpulung Mus-

cel, apoi la Batalionul 2 Vânători de Munte Deva, de unde urma să plece pe front. Din fericire pentru el nu au mai fost trimiși pe front. În ce împrejurări nu au mai plecat nu știe, „poate soarta”, spune el. Alții care au plecat cu o săptămână sau două înaintea lor au ajuns pe frontul din Cehoslovacia sau Aus-tria: „Depinde de soartă unde este poziția. De multe ori unitatea ta îi pe front, dar nu suportă atacuri, poate doar mărginașe. Este mai norocoasă. Norocos ești și în bătălie: te lovește glonțul sau nu te lovește, cade pe tine obuzul sau nu cade. În orice caz să nu duci zile de război. Noi am fost de exemplu acolo. Zile întregi nu ni se aducea mâncare, era greoi, vă dați seama, stai toată ziua în tranșee, poziții cum se spune, că-i soare, că-i vânt”.

În timpul cât au fost mobilizați, din cauza neatenției a ajuns prizo-nier și se putea întâmpla mult mai rău dacă nu erau eliberați de un soldat român din armata germano-ungară: „Eram pe amplasamentul de la școala de ofițeri în rezervă din Arad și acolo am fost trimis în recunoaștere să vedem poziția… știți cum se face recunoașterea mili-tară. Noi tineri cum eram ne-am dus cam hălăduind. Nu ne-am dat noi seama cam ce înseamnă pericolul și dintr-odată am fost înfășcați. Am fost prinși de către trupele germa-no-maghiare și escortați. Ne-o tot dus, ne-o tot dus, ne-o băgat într-o pădure, seara noi timorați, nu știam. Dle, nu vorbeam între noi nimic. La un moment dat seara așe o fost un

31

popas unde erau trei care ne duceau cu baionetele, zice: - Nu vă temeți… un român. Atâta ne-o spus, o mai trecut o oră ne-o tot dus, o făcut un popas… ce-o fi gândit el, ce-o făcut nu știu, numai la un moment dat ne-o spus: - Întindeți-o! Ne-o dat drumu și dimineața am ajuns acasă (la unitate –n.n.). Comandantul școlii ne-o dat… le-am povestit… - No, zice, bine că ați venit da puteți să o pățiți și mai rău… Tot norocul, șansa… Puteam să rămânem pri-zonieri sau multe ale lucruri. Se puteau… Deci, viața-i plină de sur-prize și omul trebuie să fie atent la tot ce-i în viață, nu numai la bine, ci și la rău. Trebuie să gândești foarte atent ce faci. Măi, dacă fac lucrul acesta ce urmează. Și în viață nu trebuie să faci niciodată pă mândru, pentru că nu știi niciodată cine te poate ajuta. Poate că omul care tu l-ai desconsiderat poate să-ți fie de mare folos, chiar salvându-ți viața. De aia nu ai voie să fii mândru. Indi-vidul trebuie să aibă puțină onoare, personalitate și orgoliu, dar toate acolo unde i locul”.

I-au rămas în minte două mo-mente din timpul războiului: pleca-rea vânătorilor de munte din Sibiu conduși de generalul Mociulschi, în momentele când el își susținea bacalaureatul: „Mi-amintesc cum stăteam pe trotuar și mă uitam Domnule la tinerii ăia care plecau în armată bronzați, cu efecte și cum se duceau cântând și veseli”; apoi de momentul când mareșalul Anto-nescu a dat ordinul de trecere a Pru-tului și eliberarea Basarabiei: „Știți

ce moment a fost în țară? Aproape egal cu moartea lui Stalin. Că și Sta-lin când o murit, mi-amintesc Dom-nule cum populația a îngenunchiat. Acum că o fost pretins, că o simțit, nu știu. Cred că frica, obligațiile de atunci, condițiile de viață”.

După război, Teofil Dreptate și-a continuat studiile, luându-și licența la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale în anul 1946. Spune că examenul de licență l-a dat la București și că era un exa-men public: „De exemplu, cine dădea licența trebuia să o dea în public, de exemplu io când mi-am dat licența am dat-o într-o sală mare și cine era dornic asista și punea întrebări din sală. Și dădeai licența în fața Senatului Universității și erau cu potcapurile ălea pă cap, veșmântul acela universitar care îți impunea. Erau unii care dădeau examenul chiar în limbi străine”.

A prins perioada în care nu se făceau repartiții precum în timpul regimului comunist. La terminarea facultății primeau diferite oferte de angajare: „Înainte de a termina, la porțile facultății erau emisari ai diferitelor societăți, entități, care își prezentau ofertele de angajare. Dacă erai de acord o semnai”.

Teofil Dreptate a primit o ofertă și s-a angajat la Institutul Național al Cooperației din București, la o unitate centralizată a cooperației de consum, unde avea un salariu de 450.000, față de 50.000 cât avea tatăl său.

În același an, 1946, părinții săi s-au reîntors la Gherla. S-a reîntors

32

și Teofil Dreptate și s-a angajat la filiala Dej a Institutului Național al Cooperației din București. Orașul Dej era la vremea respectivă capitala județului Someș.

La un moment dat, după in-staurarea regimului comunist, la federala din județul Someș s-au făcut reduceri, iar el, deși avea studii superioare, față de ceilalți doi colegi care aveau doar liceu, a fost redus, adică a rămas șomer. A rămas un an fără serviciu, după care a fost ajutat de cumnatul său, secretar al Prefec-turii județului Someș, să se angajeze ca notar la plasa Ciceu-Giurgești, lângă Reteag, unde a lucrat un an de zile. Între timp, a înaintat mai multe contestații și a fost reprimit în post la Dej. Din Dej, odată cu desființarea județelor și înființarea regiunilor după model sovietic, în anul 1950, a intrat în funcția de controlor, ca revizor contabil, apoi la Ministerul de Finanțe, controlor revizor la re-giunea Maramureș.

După reînființarea județelor, în anul 1968, a fost transferat, la ce-rere, ca șef de inspecție teritorială financiară a județului Sălaj. Doi ani de zile a navetat de la Baia Mare la Zalău.

Era stabilit la Baia Mare cu fa-milia. S-a căsătorit în anul 1947. Soția sa, Ileana Bărăbaș, era tot din Dumbrăveni. La un an după căsăto-rie s-a născut fiica Felicia, stabilită în prezent în orașul Baia Mare; ceilalți doi băieți – Teonel Iuliu și Daniel s-au născut la Zalău, după 1970.

După numeroase adrese și chiar amenințări că pleacă înapoi cu ser-

viciul la Baia Mare, în luna august 1970 a primit locuință în Zalău.

Când a sosit în Zalău, orașul era un imens șantier: „Zalău a fost un târgușor, spune el. Azi e o perlă Zalăul față de ce a fost în `70. Se construiau primele blocuri. Pe cen-tru totul era vechi. S-o ridicat mult Zalăul. S-a ridicat total dle”.

Atunci au început să apară, spune el și primele platforme industriale: Armătura, Țevile, Anvelopele. Sub-liniază faptul că industrializarea, cu bune și rele, a însemnat un real pro-gres față de perioada de dinainte de război: „A început industrializarea. Imaginați-vă dv. că orașul nostru pe vremea industrializării așa cum a fost ea, a fost benefică pentru țară, chiar dacă nu a fost calitativă a săltat orașele, o apărut străzi, o apărut edificii, o apărut spitale, cum îi spitalu acesta… Nu poți să spui că n-o fost benefică, o fost bună. Partea aceasta o fost bună. O ridicat țara economic. O fost un salt enorm față de ̀ 33 sau ̀ 37. Asta trebuie s-o recunoaștem indiferent cine-i fi. A fost un salt calitativ al țării raportat tot la țara noastră, nu raportat la nivelul altor țări. O fost… doară pă vremea noastră, Doamne feri, când eram copil, să vezi case cu etaj și spitale și chestii d-astea sau satele de azi, aproape unele devin târguri, devin orașe. De exemplu, Crasna sau Ileanda, Sărmășag sunt centre care au tendințe spre urbanizare”.(...)

(Materialul integral pe http://www.caietesilvane.ro/articole/2717/Teofil-Dreptate-la-venerabila-varsta-de-92-de-ani.html)