Cei 144 000

Laurențiu Moț

Am încheiat articolul anterior cu sigiliile al cincilea și al șaselea, spunând că acestea descriu

judecata preadventă, respectiv cea de-a doua venire a lui Isus. Pecetea a cincea înfățișează

reabilitarea drepților morți (martirii care primesc haine albe) și amânarea răzbunării asupra

locuitorilor pământului. Răzbunarea se amână până când drepții în viață (tovarășii lor de

slujbă) „vor fi completați” (Apocalipsa 6:11). Pecetea a şasea este un tablou al întoarcerii

Mântuitorului, care îi descrie pe cei răi, cărora, în ziua aceea, disperarea le smulge de pe buzele

tremurânde întrebarea retorică: „Cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:17). Cei care „vor fi

completați” sunt aceiaşi cu cei care vor sta în picioare în ziua mâniei, descrişi în Apocalipsa

7:1-3 ca fiind cei sigilaţi pe frunţile lor cu numele Fiului şi al Tatălui (cf. Apocalipsa 14:1).

Numele lor de cod este cei „o sută patruzeci şi patru de mii”.

Cine sunt cei 144 000?

Apocalipsa 7 se împarte natural în două părţi. Versetele 1-8 vorbesc despre cei 144 000, iar

versetele 9-17 descriu o mare mulţime. Întrebarea „cine sunt cei 144 000” depinde de relaţia

dintre aceştia şi marea gloată din cea de-a doua parte a capitolului. Neall identifică patru opinii,

cărora li se alătură şi soluţia foarte recentă a lui Matthews, după cum o arată tabelul de pe

pagina 29.

Spaţiul nu ne permite evaluarea tuturor celor cinci opinii, dar ceea ce se poate observa este

că atât numărul susţinătorilor, cât şi cel al argumentelor inclină balanţa în favoarea variantei a

treia, aceea că cei 144 000 şi marea gloată sunt unul şi acelaşi grup, dar în circumstanţe

diferite. Mai jos voi reda cele mai importante argumente.

Primul argument vine dintr-o strategie literară pe care Ioan o foloseşte de patru ori în

Apocalipsa. Există mai multe situaţii când Ioan aude şi apoi vede. De fiecare dată, ceea ce vede

este foarte diferit de ceea ce aude, dar tot de fiecare dată, ceea ce vede nu este altceva decât o

explicaţie într-un limbaj diferit a ceea ce aude. Iată două exemple: Leul din seminţia lui Iuda,

despre care Ioan aude, este, atunci când priveşte, Mielul care părea junghiat (Apocalipsa 5:5-

6). La fel, curva care şade pe ape mari, despre care i se spune lui Ioan, este văzută de profet ca

o femeie care călăreşte o fiară (Apocalipsa 17:2-3). Şi într-un caz, şi în celălalt, deşi

simbolurile se schimbă, este vorba despre aceleaşi realităţi. Tot aşa, Ioan aude despre cei 144

000 (Apocalipsa 7:4) şi apoi se uită la ei (Apocalipsa 7:9).

Al doilea argument vine din faptul că la întrebarea: „Cine poate sta în picioare”, care îi

vizează pe cei care sunt în viaţă la ziua mâniei, răspunsul direct este marea gloată „care stătea

în picioare” (Apocalipsa 7:9), ceea ce ne arată că acest grup este contemporan cu revenirea.

Al treilea argument este Apocalipsa 7:14 – marea mulţime vine din necazul cel mare şi este

acelaşi grup cu biruitorii fiarei (Apocalipsa 15:2), adică exact cei 144 000 (cf. Apocalipsa 14:1-

3).

Al patrulea argument vine dintr-o viziune a lui E. G. White, care relatează în Mărturii, vol.

1, p. 69 (în orig.) că în templul noului Ierusalim nu vor intra decât cei 144 000. Ei bine, în

Apocalipsa 7:15, Ioan spune că cei din marea mulţime stau înaintea scaunului de domnie şi-I

slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Ultimul argument vine tot de la E. White, care, vorbind

despre cei

144 000 în Tragedia veacurilor, p. 649-650 (orig.), încheie descrierea cu Apocalipsa 7:14-17,

care este un pasaj despre marea gloată. Aşadar, cei 144 000 sunt biserica lui Dumnezeu înainte

de necazul cel mare, descrisă ca o mare mulţime după terminarea acestuia.

Cum se explică diferenţele?

Există două diferenţe formale foarte puternice între cele două grupuri. Cei 144 000 sunt

descrişi drept un număr fix de evrei, în timp ce marea gloată este o grupare compusă din toate

naţiunile şi pe care nu o putea număra nimeni. Expresia „12 000” din Apocalipsa 7:5-8 trebuie

înţeleasă ca o convocare la luptă, înainte de necazul cel mare. În Vechiul Testament găsim

foarte des în contextul războiului expresia „miile lui Israel” (Numeri 10:4; 31:5; Iosua

22:14,21,30). În marea gloată vedem rezultatul eforturilor făcute de cei 144 000 după necazul

cel mare. Ei cheamă poporul lui Dumnezeu să iasă afară din Babilon (cf. Apocalipsa 18:4),

ceea ce implică intrarea în rândurile celor 144 000. Rezultatul este o mulţime fără număr. Cât

priveşte faptul că cei 144 000 sunt evrei, acest lucru trebuie înţeles în sensul Noului Testament,

drept creştini (Iacov 1:1; Romani 4:17; Galateni 3:7).

Caracteristici spirituale

Ca martori ai revenirii lui Isus, sunt cei 144 000 mai speciali decât alţi credincioşi din

istorie? Este spiritualitatea lor superioară? Deşi mulţi dintre noi tind să-i vadă pe cei 144 000

într-o categorie unică, singura lor măreţie constă în traversarea necazului cel mare, care este

cea mai dificilă perioadă din istorie. Cât priveşte calitatea lor spirituală şi maniera mântuirii

lor, sunt aceleaşi din toate timpurile: ei sunt fără pată înaintea lui Dumnezeu, deoarece şi-au

spălat hainele în sângele Mielului (Apocalipsa 7:14). Lor li se potriveşte foarte bine ultimul

vers din poezia „Iertare”, de Al. Macedonski: „Sunt om ca orice om – iertare”. Ce poate fi mai

sublim că, în ceasul cel mai întunecat al istoriei, nu omul e important, fie el şi credincios, ci

Hristos, Mântuitorul?

_________________1. Cornilescu traduce eronat cu „până se va împlini numărul”, cuvânt care nu se găsește în textul grecesc și care sugerează destul de straniu că Dumnezeu ar avea un număr de martiri care așteaptă să se realizeze. De fapt, ceea ce trebuie împlinit/completat nu este numărul de credincioși care vor fi dați morții, ci chiar credincioşii.2. Poate că cititorul se întreabă cum se rezolvă următoarea inadvertenţă: dacă pecetea a cincea reprezintă judecata preadventă (1844), cum se împacă cu semnele astrale ale peceţii a şasea, care tradițional sunt datate anterior (cutremurul – 1755; întunecarea soarelui şi luna roşie ca sângele – 1780; căderea de stele – 1833)? Răspunsul cel mai bun în opinia mea este oferit prin Ioel. La fel ca alţi profeţi ai VT, Ioel vorbeşte despre întunecarea luminătorilor ca semn al zilei Domnului (Ioel 2:10; 3:15; cf. Ier. 4:23-28), când timpul judecăţii, odată sosit, va anula orice posibilitate de pocăinţă. Dar Ioel vorbeşte şi despre întunecarea luminătorilor „înainte de a veni Ziua Domnului” (Ioel 2:31), când „oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (v. 32). În Apoc. 6:14-17 nu mai este timp de pocăinţă, ceea ce mă face să cred că semnele din 1755, 1780 şi 1833 sunt mai degrabă împlinirea lui Ioel 2:10; 3:15. Dar acestea se vor repeta la o scară mult mai mare şi vor împlini Apoc. 6:15-17, chiar la revenirea lui Isus.3. Beatrice Neall, “Sealed Saints and the Tribulation,” Symposium on Revelation –Book I, ed. Frank B. Holbrook (1st printing 1992; Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 2000), 267-272.4. Kenneth Mathews, Revelation Reveals Jesus (Greeneville, Tennessee: Second Coming Publishing, 2012), 1:398-400.5. Vezi Jon Pauline, Seven Keys (Nampa, Idaho: Pacific Press Publishing Association, 2009), 79-80. 

Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist.

Cele șapte sigilii

Laurențiu Moț

După doxologia din capitolele 4 și 5, Apocalipsa ne introduce brusc în secțiunea celor șapte sigilii. Spuneam în articolul anterior că sulul pecetluit pe care Isus îl ia în grija Sa reprezintă cronica istoriei din perspectiva lui Dumnezeu, istorie pe care Mântuitorul Şi-o asumă ca rege și răscumpărător. Aceasta este perspectiva din care secțiunea celor șapte peceți trebuie înțeleasă. Pecețile sunt judecăți răscumpărătoare. Domnul Hristos acționează ca Solomon, noul rege, succesorul bătrânului David, care trebuie să-i pedepsească pe Adonia, pe Abiatar și peȘimei, slujitori infideli tatălui său (vezi 1 Împăraţi 2). Dar Isus este și în postura de răscumpărător. Disciplina Sa este recuperatorie. Cele șapte sigilii sunt judecăți divine trimise asupra celor necredincioși, fie că sunt împotriva bisericii, fie parte din ea. Ellen White1 spunea că atunci

când lucrările creației și îndemnurile și mustrările Cuvântului lui Dumnezeu sunt ignorate, Dumnezeu este nevoit să vorbească și unora, și altora prin judecățile Sale. Din punct de vedere temporal, cele şapte sigilii acoperă era creştină dintre înălţarea şi încoronarea lui Isus (Apocalipsa 3:21; 5) şi revenirea Sa ca rege glorios (Apocalipsa 6:15-17).

Cei patru cavaleriPrimele patru peceţi compun în mod natural o subsecţiune de sine stătătoare în cadrul celor

şapte peceţi. Apocalipsa 6:1-8 reprezintă patru scene succesive declanşate de ruperea sigiliilor de către Isus. Fiecare dintre cele patru făpturi vii cheamă în scenă câte un călăreţ 2. Caii şi călăreţii, ca simbol apocaliptic, reprezintă război (Zaharia 1:9-15; 6:6-8; Apocalipsa 9:17). Acesta este un război al dezaprobării divine faţă de nelegiuire, iar faptul că cei patru cavaleri nu apar decât la comanda celor patru heruvimi din sala tronului nu înseamnă că Dumnezeu trimite judecăţile cuprinse în Apocalipsa 6:3-8, ci El dă voie factorilor politici şi militari să acţioneze şi să împlinească scopurile Sale3.

Primul cavaler călăreşte un cal alb, are în mână un arc, iar pe cap, o cunună „şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (Apocalipsa 6:2). El reprezintă un alt fel de război, triumful Evangheliei care a început cu victoria lui Hristos la cruce şi care culminează cu biruinţa finală a bisericii (Apocalipsa 3:21; 12:11). Prima făptură vie (care seamănă cu un leu) cheamă în joc pe Leul din seminţia lui Iuda.

Ceilalţi trei călăreţi reprezintă consecinţele respingerii Evangheliei: sabia, foametea, molima şi fiarele sălbatice4. Acestea sunt „cele patru pedepse grozave” ale lui Dumnezeu (Ezechiel 14:21), amintite şi în secţiunea blestemelor din Leviticul 26:21-26 şi Deuteronomul 32:41-43, menite să-i conducă la pocăinţă pe cei care aud Evanghelia, dar o resping. Astfel, a doua făptură vie, cea care seamănă cu un viţel, un animal de jertfă, spune „Vino!” sabiei care face victimele sale (Apocalipsa 6:3,4). Nu trebuie să ne gândim numai la vărsare de sânge. Isus atrăgea atenţia că primirea Sa ca Mântuitor aduce în loc de pace, sabie şi divizare (Matei 10:32-36). Al treilea cavaler este introdus de către heruvimul cu faţă de om, imaginea de ansamblu fiind una de sărăcie a oamenilor care resping Evanghelia (Apocalipsa 6:5,6). O măsură de grâu pentru un leu (gr. dinar) însemna că tot salariul pe o zi se ducea pe o singură porţie de grâu, insuficientă pentru o singură persoană, ce să mai vorbim de restul familiei. Şi aici am putea vedea simbolizată nu lipsa pâinii fizice, ci mai degrabă foametea cauzată de lipsa Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Amos 8:11,12). Cea de-a patra făptură vie (care seamănă cu un vultur care zboară) cheamă pe al patrulea călăreţ, care se numeşte Moartea şi care aduce moarte (Apocalipsa 6:8). După cum spunea şi Domnul Hristos, unde sunt vulturii, acolo sunt şi stârvurile (Matei 24:28). Simbolismul peceţilor ne obligă să vedem aici nu atât moarte fizică, ci mai degrabă declin şi moarte spirituală.

De la text la istorieCred că fiecare cititor adventist al cărţii Apocalipsa este interesat să ştie cum se aplică în

istorie primele patru peceţi. Paulien, urmat mai târziu şi de Stefanovic, susţine că cei patru cavaleri descriu caracteristici generale ale erei creştine, dar şi tendinţele de la începutul acesteia5. Aşadar, credincioşia generaţiei apostolice a fost înlocuită de conflicte interne, foamete după Scriptură şi moarte spirituală, experienţe care încep în era postconstantiniană şi se adâncesc în Evul Mediu. În trecut, unii comentatori adventişti ai cărţii Apocalipsa vedeau cei patru cavaleri drept segmente succesive fixe din istoria creştină6. Aşadar, ce este nou azi în

aplicarea textului asupra istoriei este recunoaşterea faptului că Apocalipsa 6:1-8 se referă nu doar la transformarea bisericii peste timp, ci şi la caracteristici universale care însoţesc proclamarea Evangheliei în toate erele.

Al cincilea şi al şaselea sigiliuUrmătoarele două peceţi ne aduc la încheierea istoriei. Pecetea a cincea este strigătul mar-

tirilor, al căror sânge, ca şi sângele lui Abel (Geneza 4:10), strigă din pământ la Dumnezeu pentru dreptate (Apocalipsa 6:9-11). Cel mai recent comentariu adventist al cărţii Apocalipsa aşază cel de-al cincilea sigiliu între 1517 şi 17987. Dar perioada este prea restrânsă ca să poată cuprinde toate victimele Babilonului vinovat de sângele sfinţilor (Apocalipsa 18:20,24). Pecetea a cincea este mai degrabă parte a judecăţii preadvente. Martirii primesc haine albe, care reprezintă îndreptăţire şi reabilitare8. Despre sfinţii în viaţă încă nu se discută, deoarece, în timpul peceţii a şasea, când Isus revine pe norii cerului, cei pierduţi pun retorica întrebare: Cine poate sta în picioare în ziua mâniei Mielului? Despre răspunsul la această întrebare, în numărul următor.

Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist. 

1 Vezi Ellen White, Patriarhi şi profeţi, p. 587.2 În traducerea Cornilescu, făpturile vii spun „Vino şi vezi”, chemarea fiind adresată lui Ioan. Cu toate acestea, manuscrisele mai vechi conţin imperativul „Vino”, care se găseşte în traducerile mai noi din limbile moderne (e.g. NIV, French Bible en français courant,Zürcher Bibel) şi care-i invită pe cei patru cavaleri să apară în scenă. 3 Vezi Ellen White, Evenimentele ultimelor zile, p. 242.4 Ranko Stefanovic, Revelation of Jesus Christ (Berrien Springs, Michigan: Andrews University Press, 2002), 225.5 Jon Paulien, „The Seven Seals”, Symposium on Revelation – Book I, ed. Frank B. Holbrook (Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 1992), 233,234. Stefanovic, 236.6 Uriah Smith, The Prophecies of Daniel and the Revelation (Mountain View, California: Pacific Press Publishing Association, 1944), 425-432. Roy Allan Anderson, Unfolding Revelation (Mountain View, California: Pacific Press Publishing Association, 1953), 63-68. Alberto R. Treyer, Apocalypse Seals & Trumpets (Distinctive Messages, 2005), 41-151. Ideea că cei patru călăreţi sunt şi succesivi, şi simultani era prezentă în biserică chiar de pe vremea lui Smith. Vezi Milton G. Wilcox, The Seven Churches and the Seven Seals (Oakland, California: Pacific Press Publishing Co., 1904), 27. Vezi şi C. Mervyn Maxwell, God Cares (Boise, Idaho: Pacific Press Publishing Association, 1985), 2:185.7 Kenneth Mathews, Revelation Reveals Jesus (Greeneville, Tennessee: Second Coming Publishing, 2012), 1:349.

8 Desmond Ford, Crisis (New Castle: Desmond Ford Publications, 1982), 2:373, 772 (n. 50). Ford susţine reabilitarea în momentul credinţei şi la moarte.

În sala tronului

Laurențiu Moț

Promisiunea oferită învingătorilor din Laodiceea încheie secţiunea celor şapte biserici şi deschide un alt capitol: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Aşezat în ordine cronologică, acest verset cuprinde următoarele etape: (1) Isus a biruit, (2) Tatăl a împărţit tronul cu Isus, (3) creştinul va birui şi (4) Isus va împărţitronul cu creştinul. Acesta este, de fapt, un rezumat al secţiunii celor şapte peceţi (Apocalipsa 4:1 – 8:1). Articolul de faţă se ocupă de Apocalipsa 4 şi 5, care este o descriere a punctelor (1) şi (2), cu accent pe cel de-al doilea. În cele două capitole există o concentraţie aparte a folosirii termenului „tron” (de 12 ori), care nu a scăpat cercetătorilor. Este cel mai important element al viziunii şi tot ce se întâmplă se raportează la scaunul de domnie.

Regele şi garda de onoareIdentificarea directă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie este evitată. Ultimele cuvinte din

Apocalipsa 4:2 în limba română sunt „şi pe scaunul acesta de domnie stătea Cineva”, ultimul cuvânt fiind adăugat în traducerile moderne1. Regele este descris în termeni generali, punându-se accentul pe strălucire şi culori (iaspis, sardiu, smarald, curcubeu). Ni se spune cine este cu exactitate abia când ceilalţi actori din scenă I Se adresează prin laude: este Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor (4:8,11). Se înţelege deci de unde descrierea vagă: pentru Fiinţa supremă nu prea ai elemente de comparaţie în lumea noastră, aşa cum Ioan găseşte pentru garda de onoare. Şi-apoi, Dumnezeul Apocalipsei nu are reprezentare umană ca Zeus, Apollo sau Artemis din Asia Proconsulară. În faţa scaunului de domnie este Duhul Sfânt,

înfăţişat sub forma unuis sfeşnic cu şapte braţe (Apocalipsa 4:5). În imediata vecinătate a tronu-lui se găsesc patru făpturi vii (Apocalipsa 4:6-8), a căror descriere are mai multe puncte comune cu heruvimii lui Ezechiel (cap. 1) şi câteva asemănări cu serafimii lui Isaia (cap. 6). Este clar că sunt fiinţe angelice. Cititorul nu ar trebui să concluzioneze că aceste fiinţe cereşti sunt leu, viţel, om, vultur, căci textul foloseşte o serie de comparaţii („ca un ...”). Importanţa acestor descrieri devine evidentă abia în Apocalipsa 6:1-8, când fiecare dintre cele patru făpturi vii coordonează chemarea unuia din cei patru călăreţi. Misiunea celor patru călăreţi se reflectă în aceste descrieri (despre acestea în articolul următor).

Tot în jurul tronului, dar cumva mai departe, se găsesc 24 de bătrâni care stau pe tot atâtea scaune de domnie (4:4). Cine sunt aceştia, este mai greu de răspuns. Există două opinii cu la fel de mulţi susţinători. Prima este aceea că sunt fiinţe umane2, pe când, conform celei de-a doua, bătrânii sunt de fapt îngeri de un rang superior3. Există argumente şi contraargumente şi de-o parte, şi de cealaltă. În aprecierea mea, balanţa înclină totuşi în favoarea identificării celor 24 de bătrâni cu fiinţe umane răscumpărate. Iată trei argumente: (1) cei 24 de bătrâni sunt îmbrăcaţi în veşminte albe, iar, în Apocalipsa, albul este îmbrăcămintea sfinţilor răscumpăraţi (3:4,5,18; 6:11; 7:9,13; 19:14); (2) coroanele pe care le posedă sunt un simbol al biruinţei, asociat în Apocalipsa cu sfinţii (2:10; 3:11; cf. 6:2; 14:14), (3) iar poziţia lor – pe scaune de domnie – denotă dreptul de a conduce (3:21; 5:10; 20:4,6; 22:5; 2 Timotei 2:12), privilegiu dat oamenilor, nu îngerilor. Funcţia principală a celor 4 făpturi vii şi a celor 24 de bătrâni este închinarea şi adorarea Creatorului, la fel ca preoţii de odinioară (5:8; cf. 1 Cronici 23:4-6; 24:7-18).

Criză şi rezoluţie în sala tronului

Ioan care, în spirit, se află prezent în sediul central al universului (4:1) este iniţiatorul unui act inedit pentru sentimentele pozitive exprimate acolo în adorare şi cântec. Apocalipsa 5:1-4 ne spune că Ioan a văzut în mâna dreaptă a Creatorului un sul pecetluit de şapte ori, pe care nu s-a găsit nimeni în cer, ce să mai zicem de pământ, care să fie vrednic să-l deschidă. Drept urmare, Ioan spune: „Am plâns mult.” Totuşi, pe cât este de mare tensiunea acestui moment, pe atât este de glorioasă introducerea Celui care este vrednic – Leul/Mielul din seminţia lui Iuda, nimeni altul decât Domnul Isus Hristos (5:6). Preluarea sulului pecetluit de către Isus nu doar că opreşte lacrimile lui Ioan, dar dă şi naştere unei explozii de laude care cuprinde în final întregul univers (5:9-14).

Potrivit unei declaraţii unice a lui Ellen White, acest sul reprezintă un document complet, o bibliotecă a istoriei umane, cu bune şi rele, şi a intervenţiilor divine de-a lungul acestei istorii4. Preluarea acelui sul de către Isus simbolizează încoronarea Sa ca rege (3:21; cf. 2 Împăraţi 11:12; 2 Cronici 23:11).

Pe de altă parte, tema răscumpărării, atât de clar prezentă în Apocalipsa 5 (v. 9-10), arată că atunci când Hristos, Mielul înjunghiat, primeşte cartea, înseamnă că primeşte dreptul de răscumpărare. Toate aceste elemente duc împreună la o concluzie necesară: fără Hristos, istoria umanităţii este o carte închisă, care nu poate fi nici citită, nici înţeleasă. Biserica este datoare să înţeleagă că datoria ei în lume este să ridice cât mai sus acest tablou. Luând sulul istoriei în mâna Sa, Mântuitorul omenirii Îşi asumă fiecare pagină, fiind gata să răspundă întrebărilor, frământărilor şi dilemelor credincioşilor, abia atunci fiind ştearsă orice lacrimă din ochii lor (Apocalipsa 7:17). Timpul până când sulul atotcuprinzător va fi deschis, la încheierea tuturor lucrurilor, este un timp al credinţei în Cel care ţine toate în mâna Sa; (şi) aici este răbdarea sfinţilor!

De la simbol la realitate este întotdeauna o distanţă. Să sperăm că biserica lui Dumnezeu este în mâna Domnului Hristos nu doar în sens simbolic (în sulul pecetluit), ci în realitate. Cum altfel şi-ar putea îndeplini menirea ei în istorie? Alecsandri îşi imagina cum la judecată neamul latin va fi întrebat de Dumnezeu ce a făcut pe-acest pământ. Depinde numai de noi dacă răspunsul ilustrului poet se va putea aplica bisericii: „O! Doamne, în lume cât am stat... Pe Tine Te-am reprezentat.”

  

1 Textul grecesc este şi mai obscur: lit. „şi pe tron stând”.2 Simon J. Kistemaker and William Hendriksen, Exposition of the Book of Revelation, New Testament Commentary (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 2001), 20:186.3 Grant R. Osborne, Revelation, Baker Exegetical Commentary on the New Testament (Grand Rapids, Mich.: Baker Academic, 2002), 230.4 „Acolo, în mâna Sa deschisă, stă cartea, desfăşurarea istoriei providenţelor lui Dumnezeu, istoria profetică a naţiunilor şi a bisericii. Acolo erau conţinute declaraţiile divine, autoritatea Sa, poruncile Sale, legile Sale, întregul sfat simbolic al Celui Veşnic şi istoria tuturor puterilor conducătoare ale naţiunilor. În limbaj simbolic, în acel sul era consemnată influenţa fiecărei naţiuni, limbi şi popor de la începutul istoriei pământului şi până la sfârşitul ei.” (Ellen White, 9 MR 7.2).

Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist.

Tu zici că eşti laodiceean... şi nu ştii...

Laurențiu Moț

De Laurențiu Moț

Biserica, în totalitatea ei, nu a fost niciodată perfectă, chiar dacă a fost şi este pentru mulţi un mediu prielnic pentru dezvoltare şi maturizare spirituală. Se crede printre noi că secţiunea celor şapte biserici din Apocalipsa 2 şi 3 simbolizează şapte perioade mari din istoria creştină, începând cu era apostolilor şi culminând cu revenirea Domnului Isus1. În această schemă, noi, cei care citim aceste rânduri, suntem la coada listei nu doar din punct de vedere numeric, ci şi calitativ. A fi laodiceean a devenit sinonim cu a fi într-o situaţie spirituală aproape fără leac. Pe bună dreptate, ne întrebăm aşadar: poate ieşi ceva bun din Laodiceea?

Mai mult decât laodiceeniSunt câteva motive serioase care ne obligă să lărgim tabloul care descrie biserica zilelor

noastre. Biserica de azi nu este doar Laodiceea, ci însumează toate caracteristicile celor şapte biserici din Asia Mică. Iată argumentele: (1) La sfârşitul secolului I, când scria Ioan, existau toate cele şapte biserici. Erau aşadar creştini încropiţi încă din prima generaţie. Apoi, dacă a fost un moment în istoria creştină când toate cele şapte biserici au existat simultan, de ce ar tre-bui să considerăm că în timpurile noastre lucrurile stau altfel? (2) Laodiceea nu este prin excelenţă biserica timpului sfârşitului. Interesant este că, în timp ce Isus nu promite explicit comunităţii laodiceene că va veni în timpul ei2, o spune bisericilor din Efes (2:5), Smirna (2:16), Sardes (3:3) şi Filadelfia (3:11). Toate formează biserica de la sfârşit, în timpul căreia Domnul Hristos revine. (3) În interpretarea clasică, o singură biserică reprezintă o singură perioadă istorică. Cu toate acestea, caracteristicile unei biserici se regăsesc în toate erele. De exemplu, Smirna este considerată convenţional biserica persecutată între anii 100 şi 313 d.Hr., dar a existat vreo perioadă în care creştinii să nu fi fost persecutaţi măcar într-o parte a lumii? Doar anul trecut îmi povestea un coleg pastor din Indonezia cum, în urmă cu 10 ani, musulmanii indonezieni decapitau creştini pe stradă, indiferent de culoarea confesională. (4) În fine, Ellen White aplică Bisericii Adventiste mesajul către Laodiceea, dar şi scrisorile către Efes3, Sardes şi celelalte biserici4.

Concluzia este că secţiunea celor şapte biserici este o radiografie a întregii biserici creştine de-a lungul secolelor, toate caracteristicile fiind prezente în acelaşi timp, chiar dacă anumite perioade şi zone geografice se regăsesc mai bine într-un profil sau altul. Aşadar, situaţia noas-tră este mai complexă decât a laodiceenilor, deoarece avem şi alte probleme, dar este şi mai încurajatoare, Apocalipsa punând în lumină şi aspectele pozitive ale bisericilor. (Laodiceea nu are aspecte pozitive.) Să privim mai îndeaproape ce avem şi ce ne lipseşte, prin prisma tuturor celor şapte epistole ale lui Isus către biserică.

Ştiu faptele tale

Unii dintre noi, fie ca indivizi, fie ca biserică, ne asemănăm mai mult cu creştinul din Efes. Astfel, avem calităţi de invidiat, cum ar fi suferinţă neobosită pentru credinţă şi răbdare, totuşi nu răbdare cu cei care au o credinţă falsă (2:2-4). Pe aceştia din urmă îi dovedim cu uşurinţă greşiţi. Efesul i-a respins chiar şi pe nicolaiţi, a căror influenţă este puternic simţită în Pergam şi Tiatira. Ce lipseşte totuşi este prima dragoste. Cred că vă puteţi imagina cum este un creştin care îl corectează pe un altul cu o iubire de mâna a doua. Lipsa dragostei dintâi este păcat, din moment ce necesită pocăinţă (2:5).

Alţii, ca cei din Smirna, sunt în necaz, sărăcie, batjocură, închisoare, suferind chiar şi martiraj, toate din pricina credinţei (2:9,10). Isus, care Se prezintă fiecărei biserici într-un mod particular, este, pentru Smirna, Cel ce a murit şi a înviat (2:8). Nimic mai potrivit pentru situaţia lor, dar şi pentru credibilitatea promisiunii: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (2:10).

Pergam şi Tiatira sunt la fel. Aici nicolaiţii sunt toleraţi, având acces chiar şi la case mari. În Pergam sunt asemănaţi cu Balaam, care este sfetnicul lui Balac, în Tiatira, cu Izabela, soţia lui Ahab. Despre secta nicolaiţilor nu ştim mai nimic în afara lui Apocalipsa 2. Părinţii bisericii care fac referire la ei (Irineu, Hipolit, Clement de Alexandria, Tertulian etc.) rescriu informaţiile, din Apocalipsa, la care mai adaugă ceva legendă şi imaginaţie5. Despre învăţătura şi practica lor, Ioan spune că sunt două componente: alimente jertfite idolilor şi curvie. În contextul greco-roman al Asiei Mici, acestea erau asociate cu închinarea la zei şi petrecerile bărbaţilor greci, la care soţiile nu participau, ci numai damele de companie. Hristos îi mustră pe păstorii acestor două biserici pentru că tolerează aceste lucruri.

Sardes este o biserică ce trăieşte în trecut. Are încă o bună reputaţie, dar asta-i tot. În realitate este moartă (3:2). Deşteaptă-te, i-aş spune eu, şi nu te mai îmbăta cu texte precum: ce bine era pe vremuri! Leacul nu este decât pocăinţa şi întărirea fitilului care mai arde încă. Fii cine cred alţii că eşti! Filadelfia este excepţională, la fel caSmirna, neprimind nicio mustrare. Laudele Domnului Hristos culminează cu promisiunea unei uşi deschise (3:7,8). Aceasta reprezintă, probabil, accesul direct în cer din Apocalipsa 4:1. Este o uşă a oportunităţilor providenţei şi a rugăciunii, iar noi ne-am făcut adesea vinovaţi de indiferenţă.

Laodiceea este vameşul din parabola lui Isus care se bucură că nu este ca ceilalţi. Îi vede pe toţi inferiori şi nu ştie că el este cel mai jos (3:15-17). Isus Se prezintă Laodiceei drept „Începutul zidirii lui Dumnezeu”, ceea ce pentru unii este echivalent cu faptul că Isus a fost prima creaţie a Tatălui, nu tocmai egală cu El. Se înşală din lipsă de cunoştinţă. Cuvântul grecesc arché înseamnă printre clasicii greci începutul absolut sau cauza primară. Hristos este aici Creator, nu creatură. Aceasta le spune creştinilor laodiceeni că Isus nu are pe ce să zidească refacerea lor spirituală. De aceea e nevoie de o creaţie de la zero.

Te regăseşti în vreunul din tablouri sau în mai multe? Ţine minte: El nu Şi-a pierdut dragostea dintâi, de aceea te mustră şi te îndeamnă. C. S. Lewis a spus că Dumnezeu ne şopteşte în plăcerile noastre, ne vorbeşte în conştiinţa noastră şi strigă la noi în durerea noastră6. Toate cu un singur scop: „Poate că vor asculta şi se vor întoarce...” (Ieremia 26:3).

 1 Pentru detalii, vezi Scrisorile Apocalipsei de Traian Aldea şi Apocalipsa lui Ioan, vol. I de D. Popa. Există şi inadvertenţe ale acestei poziţii, cum ar fi: (1) Tiatira, care tradiţional simbolizează biserica medievală dintre 538 şi 1517, pare descrisă în termeni mai pozitivi decât Sardes, biserica postreformatorilor, care, imperfectă cum a fost, a reprezentat în mod cert un progres faţă de creştinismul medieval. (2) În înţelegerea tradiţională, de la Efes la Tiatira, bisericile reprezintă întregul creştinism, dar începând cu Sardes, se au în vedere segmente restrânse ale creştinismului, astfel: Sardes este protestantismul post-reformator, Filadelfia sunt mileriţii, iar Laodiceea, biserica aşteptătoare. Nu există totuşi niciun indiciu în textul biblic care să justifice această configurare.

2 Există însă promisiunea: „Iată, Eu vin ca un hoţ”, din Apocalipsa 16:15, unde metafora păzirii hainelor poate fi interpretată în relaţie cu hainele pe care laodiceenii sunt invitaţi să le cumpere (Apoc. 3:18).3 Vezi OHC 348.5; 1SM 369-370; RH, June 7, 1887.4 Deşi Ellen White vede Apoc. 3:14-22 ca aplicându-se în mod special bisericii AZŞ, spune că întregul capitol 3 descrie biserica. Vezi RH, aug. 20, 1903 or 7BC 959.5.5 David E. Aune, Revelation 1-5:14, Word Biblical Commentary, vol. 52A (Dallas: Word, Incorporated, 2002), 149.6 G. Curtis Jones, 1000 Illustrations for Preaching and Teaching (Nashville, TN: Broadman Press, 1986), 145. 

Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist.

Apocalipsa pentru biserică

Laurențiu Moț

De Laurențiu Moț

Cartea Apocalipsa a fost scrisă pentru biserică (1:4; 22:16). Este adevărat că o putem folosi şi în predicarea evanghelistică, dar, atunci când ne-o imaginăm citită (vezi 1:3), trebuie să ne amintim de Domnul Isus Hristos, care vorbea mai întâi ucenicilor care erau în jurul Lui şi doar în al doilea rând maselor. Acesta este primul dintr-o serie de articole menite să descopere în Apocalipsa acel mesaj care priveşte mai întâi biserica lui Dumnezeu.

Radiografie româneascăLa români, Apocalipsa n-a fost niciodată iubită, ci doar temută şi, mai recent, ignorată.

Aceasta deoarece în lexicul nostru s-a pus semnul egal între cartea cu acest nume şi sfârşitul lumii. Dicţionarele folosesc cuvinte ca: „înspăimântător”, „judecata de apoi” şi „sfârşitul lumii” ca să definească apocalipsul/apocalipsa. Şi, drept vorbind, de ce să-ţi consumi liniştea sufletului cu imagini catastrofice şi cu veşti despre un viitor sinistru? Nu ajung grijile şi nesiguranţa de azi? Aşa că i-au întors spatele.

Reticenţa şi lipsa de preocupare se vede şi în numărul impresionant de mic al comentariilor la Apocalipsa care se găsesc pe piaţă, majoritatea dintre ele (sau chiar toate) fiind traduceri din alte limbi. Aşadar, mai nimic născut în patrie. Ca să nu mai vorbim de tradiţia răsăriteană ve-che cât biserica, conform căreia lecţionarul Bisericii Ortodoxe, care cuprinde citirea zilnică a Bibliei în slujbă, nu conţine niciun verset din Apocalipsa.

În Biserica Adventistă din ţară, cartea Apocalipsa s-a bucurat întotdeauna de respect. Putem afirma că Apocalipsa a ocupat şi ocupă un loc important în predici, la orele de rugăciune, în grupele de studiu şi în articole. După ’89, am folosit-o preponderent în evanghelizare; acum o folosim ceva mai rar.

Încotro ne îndreptăm? Observăm că românul nu beneficiază de fundalul necesar ca să perceapă mesajul lui Ioan la deplina lui valoare. Adventistul român, pe de altă parte, simte că Apocalipsa este cartea lui şi ar dori să o prezinte şi altora. Deşi nu întotdeauna, am simţit, în

trecut, că ultima carte a Noului Testament nu era „descoperirea lui Isus Hristos”, ci doar un soi de pretext, adică textul de dinaintea adevăratului text pe care voiam să-l vestim – învăţătura doctrinară.

Astăzi este timpul să citim cartea Apocalipsa în cercul restrâns al ucenicilor de la picioarele lui Isus. Apocalipsa este întâi „descoperirea lui Isus Hristos” şi în primul rând pentru biserică. Nu am nicio îndoială că, dacă o citim aşa, vom fi binecuvântaţi (1:3). În plus, vom şti şi ce să ducem mai departe omului de rând care, în timp ce noi dezbatem identitatea peceţilor şi a trâmbiţelor, nu are nici măcar noţiunile elementare.

Nu doar viitorulApocalipsa conţine „lucrurile care au să se întâmple în curând” (1:1). Dar asta nu înseamnă

că trecutul şi prezentul nu sunt importante. Salutările de „har şi pace” (1:4) vin din partea Tatălui, a Duhului Sfânt şi a lui Isus Hristos. Contrar altor menţionări trinitariene din Noul Testament, aici Fiul este trecut în mod intenţionat ultimul, deoarece relaţia destinatarilor – adică a bisericii – cu Dumnezeu este direct dependentă de El. Astfel, mai înainte de a se concentra pe viitor, fiind în posesia „secretelor sfârşitului”, biserica să nu uite că este un grup de păcătoşi pe care Isus îi iubeşte, pe care i-a spălat de păcatele lor cu sângele Său şi din care a făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu (1:5,6). Cunoştinţa despre „lucrurile care au să se întâmple în curând” nu este de niciun folos dacă biserica uită răscumpărarea ei la Golgota şi chemarea de a transmite harul lui Dumnezeu pentru lume.

Orice ochi Îl va vedeaApocalipsa 1:7 descrie destinaţia acestei lumi: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va

vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui.” Ce urmează în cartea Apocalipsa este doar relatarea în diferite moduri a felului cum se va ajunge la acel mare final.

Acest verset este interesant din perspectiva cuvântului „străpuns”. Acest termen nu se mai găseşte decât în Ioan 19:37, unde se face aluzie la versetul din Zaharia 12:10: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns.” Cuvântul „străpuns” din Zaharia 12:10 nu este acelaşi cu cel din Apocalipsa 1:7. Se găseşte o singură dată în tot Vechiul Testament grecesc (Septuaginta) şi înseamnă „a trata cu ignoranţă”.

Aşadar, la final de istorie, sunt două grupuri: „casa lui David şi locuitorii Ierusalimului” (bi-serica) şi „toate seminţiile pământului” (lumea). Mai este un al treilea grup: „cei ce L-au străpuns”, care, la origini, era compus şi din biserică, şi din lume, căci şi unii, şi alţii L-au tratat cu ignoranţă. Diferenţa este că biserica a plâns înainte de Ziua Domnului, pe când lumea o va face „la” Ziua Domnului.

Şi ce dacă biserica este „de aur”?Întâlnirea dintre Ioan şi Domnul Isus Hristos ne aduce din planul viitorului, când El va veni

pe nori, în prezent, când Isus Se descoperă în mijlocul a şapte sfeşnice de aur, simbolul ple-nitudiii bisericii (1:12,13,20). Deşi ne-ar plăcea să ne măgulim că noi nu suntem ca vameşii din afara cercului nostru strâmt, ci suntem „aur”, realitatea este că aurul sfeşnicelor nu era impor-tant în sine. Materialul era important pentru a amplifica lumina din capul lampadarelor, mai ales că în templu nu era altă lumină. Dar lumina nu vine de la sfeşnic. Din Apocalipsa 4:5

aflăm că Duhul Sfânt este înfăţişat drept şapte „lămpi de foc”, adică exact flăcările care sunt în capul sfeşnicului şi-l fac să fie sfeşnic. Poate aşa înţeleg şi curioşii de ce, în Apocalipsa, Duhul Sfânt „este” şapte Duhuri (1:4), deoarece El este lumina celor şapte biserici. Aurul nostru este lipsit de valoare fără lumina care este Duhul Sfânt.

Apocalipsa cheamă biserica lui Dumnezeu de azi să nu se mândrească cu ce este, ci mai degrabă cu ce are – pe Isus în mijlocul ei. Căci ce poate să fie mai scump dacă nu prezenţa lui Dumnezeu cu noi. Prin poziţionarea Sa în mijlocul turmei, Isus arată că lucrarea Sa pentru mireasa Lui, biserica, nu s-a încheiat. Desigur, darul de nuntă a fost oferit la Golgota, dar, dacă nu este El să reaprindă luminile stinse dintr-un motiv al păcatului sau altul, cine altcineva ar putea să o facă?

„Trebuie să ne reamintim că biserica, aşa slabă şi cu defecte, este singurul obiect de pe pământ căruia Hristos îi acordă atenţia şi grija Sa supremă. El veghează constant şi cu interes asupra ei, întărind-o prin Duhul Sfânt.” (Ellen G. White, Manuscript 155, 22 noiembrie 1902)

Apocalipsa ne arată cum Îşi va ajuta Isus biserica să treacă biruitoare prin istorie, în ciuda păcatului din interior şi a tuturor fiarelor, balaurilor şi coarnelor din exterior. Isus va învinge, iar biserica va învinge cu El.

Un paznic bătrân citea într-o zi cartea Apocalipsa. Un student la teologie îl întreabă cu neîncredere dacă înţelege ceva din carte şi, până la urmă, ce înseamnă Apocalipsa. Răspunsul bătrânului portar a fost: „Înseamnă că Isus va învinge.” Vernon Grounds, preşedinte emerit al Seminarului Denver, încheia această poveste, care i s-a întâmplat unui prieten de-al său, cu gândul că acesta este cel mai bun comentariu al cărţii Apocalipsa pe care l-a auzit vreodată. În numerele următoare vom urmări îndeaproape interacţiunea dintre Hristos şi biserica Sa în drumul spre biruinţa finală, prin prisma diferitelor secţiuni ale cărţii Apocalipsa.

Laurenţiu Moţ este profesor de Noul Testament la Institutul Teologic Adventist.

Comentariu asupra expresiei "urâciunea pustiirii"

Asaltul recent al futurismului printre adventişti i-a determinat pe unii să reinterpreteze folosirea expresiei „urâciunea pustiirii” şi a cuvântului „necurmată” din cartea lui Daniel. Ne vom concentra asupra sintagmei „urâciunea pustiirii”. Expresia se găseşte în Daniel 11:31 (LXX: bdelugma erēmōseōs) şi 12:11 (LXX: to bdelugma tēs erēmōseōs). Expresii asemănătoare se găsesc în 9:27 (LXX: bdelugma erēmōseōn) şi 8:13 (LXX: hē hamartia erēmōseōs). Vom examina pe scurt aceste pasaje.

 I.Daniel 8:13 Aici găsim expresia „rebeliunea [eb. happeša‘] pustiirii [šomēm]”( trad. engl.) în loc de

„urâciunea [šiqqûṣ] pustiirii [šomēm]”. Ambele expresii par să se refere la acelaşi fenomen.[1] Cuvântul ebraic tradus „nelegiuire”, „rebeliune” (peša‘) desemnează o persoană care „nu doar se răzvrăteşte sau protestează împotriva Domnului ci rupe legătura cu El, ia ceea ce este al Lui, jefuieşte, fură, îşi însuşeşte pe nedrept.”[2] Activitatea cornului mic este o rebeliune premeditată şi o însuşire pe nedrept a lucrării de mijlocire a Prinţului Ceresc, Hristos, rebeliune ce are ca rezultat „pustiire” sau „nimicire” spirituală.

Când verbul “a pustii” (šmm) este aplicat obiectelor neînsufleţite, el descrie starea în care este lăsat un loc după ce a fost atacat de către inamici (ex: Lev. 26:31; Ioel 1:17). Când se aplică oamenilor el se referă la impactul psihologic produs de pustiire asupra acelora care o remarcă (1 Împăraţi 9:8; Ezra 9:3-4; Daniel 8:27; 9:18).[3] În Vechiul Testament un loc pustiit este un loc părăsit, abandonat de aceia care au obişnuit să locuiască acolo sau care au avut acces la el (ex: Lev. 26:22, 34; Is. 33:8; Ier. 33:10; Ţef. 3:6; Zah. 7:14). Contextul din Dan. 8:13 indică faptul că pustiirea este în strânsă legătură cu atacul cornului mic (biserica în timpul Evului Mediu) împotriva sanctuarului ceresc. Actul de rebeliune a provocat pustiire spirituală prin uzurparea lucrării preoţeşti a Prinţului, prin respingerea adevăratei temelii a sanctuarului şi prin stabilirea propriei lucrări preoţeşti.

 II.Daniel 9:27Acest text este o parte din profeţia despre cele 70 de săptămâni, profeţie despre venirea

lui Mesia şi distrugerea templului şi a oraşului Ierusalim în anul 70 d.Hr. Distrugerea este asociată cu „urâciunea pustiirii”. Expresia nu este exact aceeaşi cu cea folosită în Dan. 8:13. În loc de „rebeliune” întâlnim „urâciune” (šiqqûṣ), expresie de asemenea folosită în Dan. 11:31 şi 12:11. În Dan. 9:27 apare o problemă de sintaxă; în timp ce substantivul „urâciune” este plural (šiqqûṣîm, „urâciuni”) participiul este singular (mešomēm, participiul poel, „care cauzează pustiirea” (textul original)). Acest lucru a dus la diferite interpretări ale expresiei. Dar problema poate fi rezolvată dacă identificăm pluralul drept un plural de intensificare, însemnând în acest caz „urâciune absolută”.

Substantivul  šiqqûṣ („pustiire”) este folosit în Vechiul Testament în contexte de cult pentru a se referi la „imagini şi simboluri ale zeităţilor păgâne”[4], adică, la idolatrie  (cf. 1 Împ. 11:5; 2 Împ. 23:13; Is. 66:3; Ier. 32:34). Un bun exemplu este găsit în Zah. 9:7, în care „urâciunile [šiqqûṣ, „urâcios”] idoleşti dintre dinţi” se referă la carnea dezgustătoare a sacrificiilor animale păgâne. Šiqqûṣ desemnează în mod fundamental ceea ce este în esenţă incompatibil cu închinarea la Dumnezeu. Aceia care practică urâciuni, inclusiv israeliţii, devin ei înşişi urâcioşi înaintea Domnului (Osea 9:10). Acesta este de asemenea şi cazul israeliţilor care mănâncă animale urâcioase. În Lev. 11:43 verbul šqṣ, „a detesta ceva necurat din punct de vedere ceremonial”[5], este folosit în forma piel (šiqqēṣ), ceea ce înseamnă „a se face singur ca ceva necurat sau dezgustător”[6] prin consumarea de animale necurate. Substantivul šeqeṣ („urâciune ceremonială”), alt substantiv din aceeaşi familie de cuvinte, este folosit ocazional pentru a face referire la animale necurate care sunt respingătoare şi dezgustătoare înaintea Domnului. Este strâns legat de ideea de necurăţie şi ca necurăţie, reprezintă ceea ce este în esenţa incompatibil cu sfinţenia lui Dumnezeu  (Lev. 7:21; 11:10-13, 20, 23, 41).

În Daniel 9:27 šiqqûṣ reprezintă puterea urâciunii care după moartea lui Mesia provoacă pustiire prin distrugerea oraşului şi, în special a templului. Este exact aşa cum Isus a înţeles pasajul când l-a aplicat la distrugerea literală viitoare atât a oraşului cât şi a templului de către armatele romane.[7] Această folosire a expresiei „urâciunea pustiirii” este diferită de ceea ce găsim în Dan. 8:13, 11:31 şi 12:11.

 III. Daniel 11:31; 12:11În aceste pasaje urâciunea este direct legată de „necurmată” (tāmîd), adică mijlocirea lui

Hristos în sanctuarul ceresc. În Dan. 8:12 cornul cel mic, printr-un act de rebeliune, uzurpă rolul Printului şi instalează propriile jertfe peste cea „necurmată”. Este acea acţiune la care se referă Dan. 8:13 prin expresia „rebeliunea pustiirii”. În Dan. 11:31 împăratul de la miazănoapte spurcă Sfântul Locaş, elimină “jertfa necurmată” şi instalează “urâciunea pustiitorului”. Găsim din nou “jertfa necurmată” eliminată şi urâciunea/rebeliunea luându-i locul. Opusul termenului tāmîd („necurmată”) este šiqqûṣ šomēm („urâciunea pustiitorului”). Daniel 8:9-13 indică faptul

că exprimarea „rebeliune/urâciune” descrie lucrarea cornului mic de stabilire ori de înfiinţare a propriului sistem de mijlocire şi închinare, a propriilor slujbe zilnice. Este aceeaşi acţiune la care se referă expresia „urâciunea pustiitorului” din Dan. 12:11. Verbul nāthan („a înfiinţa”) este folosit într-o varietate de moduri în Vechiul Testament, dar aici poate fi tradus ca „a pune, a plasa, a aşeza”, folosire asociată cu idolatria (Lev. 26:1). În acest caz cea care este aşezată, este „urâciunea pustiitorului”. Aşezarea acestei urâciuni include procesul istoric ce a condus la încetarea „jertfei necurmate”.

Unii adventişti susţin acum că urâciunea pustiirii în 12:11 desemnează respectarea forţată a Duminicii cu puţin timp înainte de venirea Domnului, iar „necurmată” este oarecum conectată cu Sabatul. Această interpretare nu are suport contextual şi lingvistic. Este în mod fundamental o concepţie speculativă care nu ar trebui să fie luată în serios. Expresia „urâciunea pustiirii” reprezintă ceea ce a avut loc în timpul distrugerii Ierusalimului şi activitatea papalităţii în timpul Evului Mediu. Variaţiile uşor diferite în formularea expresiei în textul ebraic din Daniel punctează aceste două evenimente diferite.

 

Un articol de: Ángel Manuel Rodríguez, 

Traducere: Violeta Ciuică

[1] Johan Lust, “Cult and Sacrifice in Daniel: The Tamid and the Abomination of Desolation,” în Ritual and Sacrifice in the Ancient Near East, Proceedings of the International Conference Organized by the Katholieke Universiteit Leuven from the 17th to the 20th of April 1991, editat de J. Quaegebeur (Leuven: Uitgeverij Peeters, 1993), 285.[2]R. Knierim, “Peša‘,” în Theological Lexicon of the OT, vol. 2, editat de E. Jenni şi C. Westermann (Peabody, MA: Hendrickson, 1997), 1036 (hereafter TLOT).[3] F. Stolz, “Šmm,” în TLOT, vol. 2, 1372.[4] Ludwig Koehler şi Walter Baumgartner, M. Richardson,  şi  J. J. Stamm, The Hebrew and Aramaic Lexicon of the OT (Leiden: Brill, 2001), 1640 (hereafter KBL3).[5] KBL3, 1646.[6] Ibidem [7] Modul în care evanghelii diferite relatează explicaţiile lui Isus ne ajută să înţelegem cum a înţeles El profeţia din Dan. 9:27. Expresia pe care Marcu o foloseşte „stând acolo unde nu se cade să fie” (Marcu 13:14) este clarificată de Matei prin expresia „aşezată în Locul Sfânt” (Mat. 24:15) referindu-se la templu. Acesta se bazează pe textul grecesc din Dan. 9:27 care traduce expresia ebraică cal kenaph šiqqûṣim mešomēm („pe o aripă a urâciunii pustiirii”), ca „pe templu va fi urâciunea pustiirii” (epi to hieron bdelugma tôn erēmōseōn estai). Matei sugerează că aceia care practică urâciuni sunt ei înşişi urâcioşi şi sunt prezenţi în templu pentru a-l distruge, provocând pustiire. Luca defineşte în mod clar referentul urâciunii ca fiind armatele romane care au înconjurat Ierusalimul (Luca 21:20-22; cf. T. J. Gedert, “Apocalyptic Teaching,” în Dictionary of Jesus and the Gospels, editat de J. B. Green, S. McKnight, I. H. Marshall [Downers Grove, IL: InterVarsity, 1992], 23). Profeţia lui Isus bazată pe Dan. 9:27, „privind 'urâciunea pustiirii', a fost îndeplinită atunci când Templul din Ierusalim a fost profanat şi distrus în anul 70 d.Hr.”(ibidem).

Aspecte în interpretarea celor şapte trâmbiţe din Apocalipsa

             Un ciclu de viziuni din Apocalipsa care s-a dovedit unul dintre cele mai dificile de

interpretat este Apocalipsa 8-11, cele şapte trâmbiţe. Limbajul şi simbolistica sunt complexe;

iar aplicarea lui la evenimente istorice specifice a dat naştere la o diversitate de interpretări.

Această nesiguranţă la nivelul interpretării ar putea să stârnească confuzie pentru membrii

bisericii şi pentru cei interesaţi în găsirea unei interpretări clare şi finale pentru această profeţie

apocaliptică. În momentul de faţă o astfel de interpretare finală nu este disponibilă. Poate că

întrebarea pe care ar trebui să o punem este Ce se poate face pentru a evita transformarea

acestei diversităţi de opinii într-o luptă teologică internă? Permiteţi-mi să sugerez două

lucruri. Mai întâi ar trebui să-L rugăm pe Domnul să ne întărească dispoziţia de a lucra

împreună într-un spirit de dragoste şi umilinţă creştină pentru a zidi biserica. În al doilea rând,

ar trebui să ne punem de acord asupra modului în care vom aborda această profeţie apocaliptică

– aceasta este chestiunea hermeneuticii adecvate.

Principii de bazăNu am nimic inedit de oferit, dar voi sublinia nevoia de a rămâne ferm consecvenţi

principiilor noastre hermeneutice nenegociabile de interpretare apocaliptică. Voi enumera câteva dintre ele în contextul studiului trâmbiţelor.

1.În interpretarea trâmbiţelor, teologii adventişti au folosit cu o consecvenţă aproape totală metoda istoricistă de interpretare profetică deoarece este întemeiată în Scriptura însăşi. Această metodă a fost oferită vizionarilor apocaliptici de către îngerul interpret. S-a dovedit a fi o abordare validă a profeţiei apocaliptice în ocaziile când a fost folosită de către Isus, apostoli şi comentatori de-a lungul istoriei creştine. În timp ce în acest articol nu voi oferi toate dovezile necesare pentru a susţine cele mai importante elemente ale metodei de interpretare istoriciste,[1] sugerez că următoarele lucruri sunt indispensabile pentru o interpretare corespunzătoare a trâmbiţelor:

a.Profeţia apocaliptică acoperă toată istoria din timpul profetului până la finalul istoriei (Daniel 7). Pentru a rămâne fideli acestei metodologii, este necesar să o aplicăm la ciclul de viziuni apocaliptice al celor şapte trâmbiţe. Când examinăm această profeţie din momentul istoric actual, trebuie să realizăm că unele elemente ale profeţiei au fost deja împlinite în timp ce altele sunt în curs de a se împlini sau se vor împlini în curând

b.Astfel, împlinirea profeţiei apocaliptice are loc în cursul istoriei ca întreg. Prin urmare, nu poate şi nu trebuie interpretată în liniile preterismului sau futurismului sau aplicată la abstracţiuni conceptuale fără nici o legătură cu evenimente istorice specifice (concepţia idealistă).

c.Recapitularea este centrală în profeţiile apocaliptice (Daniel 2; 7; 8; 11). Trâmbiţele recapitulează istoria dintr-o perspectivă anume şi, într-o oarecare măsură, merg în paralel cu

alte cicluri profetice de câte şapte care se întâlnesc în Apocalipsa.[2] Fiecare paralelă analizează perioada istorică dintr-un unghi diferit şi totuşi complementar.

2.Natura apocaliptică a viziunilor ţinteşte la o împlinire suficient de specifică pentru a fi localizată într-un eveniment sau proces istoric singular. Cu alte cuvinte, ideea de împliniri multiple ale trâmbiţelor ar trebui să fie în afara discuţiei.[3] Acest fapt a fost considerat de către noi şi de către scriitorul biblic ca o caracteristică fundamentală a profeţiei apocaliptice (de ex., Daniel îi spune împăratului Babilonului, care reprezintă împărăţia, „Tu eşti capul de aur” [2:38]; în mod similar, Gabriel îi identifică pe „împăraţii Mediei şi Persiei” şi „împăratul Greciei” ca reprezentaţi de berbec şi respectiv de ţap [8:20, 21].

3.Trâmbiţele nu sunt judecata escatologică finală a lui Dumnezeu asupra păcătoşilor nepocăiţi, ci judecăţi care au loc în cursul istoriei. Prin urmare, ar trebui să facem distincţie clară între scopul trâmbiţelor şi cel al celor şapte plăgi (Apocalipsa 16). Plăgile vor interveni la un moment istoric specific care va conduce repede la parousia.

4.Menţionarea perioadelor de timp din cadrul trâmbiţelor ar trebui să fie studiată cu atenţie pentru a determina dacă avem de-a face cu perioade de timp profetic sau altceva. Dacă se referă la perioade de timp profetic, ar trebui să încercăm să le găsim împlinirea istorică aplicându-le principiul an-zi.

5.Ar trebui să studiem cu atenţie antecedentele biblice ale limbajului şi simbolisticii folosite pentru descrierea fiecărei trâmbiţe înainte de a încerca să determinăm împlinirea lor istorică. Acest element metodologic este bazat pe principiul hermeneutic că Scriptura se interpretează pe sine. Aplicarea lui exclude folosirea imaginaţiei noastre pentru a determina semnificaţia şi pentru a identifica împlinirea.

Folosirea acestor principii nu va garanta unanimitatea interpretării, dar va stabili nişte parametri importanţi pentru interpretarea trâmbiţelor. Deşi diferenţele de opinie nu pot fi complet evitate, ca interpreţi adventişti ar trebui să susţinem principiile mai sus discutate. De exemplu, s-ar putea ca limbajul şi simbolurile folosite în descrierea unei anumite trâmbiţe să fie aplicate de către diferiţi comentatori la evenimente istorice diferite. Acest lucru este tolerabil câtă vreme se are în vedere o anume împlinire istorică, iar textul biblic a fost analizat cu atenţie pentru ca acea posibilitate să fie justificată. Aceasta sugerează că, în privinţa unei interpretări depline sau finale a trâmbiţelor, călătoria noastră nu şi-a atins încă destinaţia dorită.

Diversitatea concepţiilorUrmătorul tabel ilustrează cum aplicarea anterioarelor principii de interpretare la

trâmbiţe de către adventişti dedicaţi poate să ducă la o diversitate de concepţii privitoare la împlinirea istorică precisă a profeţiei. Acest tabel nu este comprehensiv, ci ilustrativ.[4]

  

Trâmbița U. Smith A. Thielle R. Naden C. M. Maxwell  W. Shea

 Prima

Atacul Vizigoților asupra Romei sub conducerea lui Alaric 

Judecata lui Dumnezeu asupra Ierusalimului

Judecata lui Dumnezeu asupra Ierusalimului 

Judecata lui Dumnezeu asupra Ierusalimului 

Roma păgână persecutând creștinii

A doua  

Atacul vandalilor asupra Romei 

Judecata lui Dumnezeu asupra Romei păgâne 

Judecata lui Dumnezeu asupra Romei păgâne 

Judecata lui Dumnezeu asupra Romei păgâne 

Căderea Romei păgâne

A treia 

Atacul hunilor împotriva Romei 

Judecata lui Dumnezeu asupra bisericii creștine oficiale 

Judecata lui Dumnezeu asupra bisericii creștine oficiale 

 Judecata lui Dumnezeu asupra bisericii creștine oficiale

Apostazia bisericii creștine

A patra Căderea Romei păgâne

  Întunericul din Evul mediu

Întunericul din Evul mediu 

Întunericul din Evul mediu 

 Întunericul din Evul mediu

A cincea

Apariția islamului (1299 + 150 = 1449)

Apariția islamului (1299 + 150 = 1449)

Atacul Satanei asupra Reformei protestante prin Contrareformă (5 luni = 150 ani; 1535 - 1685) 

Apariția și dezvoltarea ismalului ( 5 luni = 150 ani; de la primul atac musulman asupra cetății Constantinopole până la ultima în 823, (doar 149 de ani))  

Cruciadele din Evul mediu. (5 luni = 150 ani: 1099 - 1299). De la cucerirea Ierusalimului până la ultima cruciadă.

A șasea

Imperiul Otoman (ziua, luna, anul = 391 ani, 1449 - 1840) 

Imperiul Otoman (1449 - 1840). 

  Perioada crizei finale. Din secolul al XVIII-lea până la încheierea timpului de probă

Imperiul Otoman (391 ani, de la căderea Imperiului Bizantin în 1453 până la 1844). 

Imperiul Otoman (391 de ani; 1453 – 1844, când edictul de toleranță a intrat în vigoare.

A șapteaTaina lui Dumnezeu a luat sfârșit. 

Taina lui Dumnezeu a luat sfârșit. 

 Împlinirea  Taina lui Dumnezeu a luat sfârșit.

Taina lui Dumnezeu a luat sfârșit.

 

Tabelul descoperă o serie de aspecte importante. Mai întâi este clar că concepţia tradiţională printre adventişti, reprezentată de Uriah Smith, nu este sprijinită puternic de către mulţi comentatori. Totuşi, faptul că un teolog (Alberto Treiyer) a venit recent cu o expunere valoroasă şi o apărare a interpretării trâmbiţelor pe linia lui Smith indică faptul că nu ar trebui să renunţăm cu uşurinţă la această interpretare. În al doilea rând, nici unul dintre ceilalţi comentatori nu îl urmează pe Smith în interpretarea celor patru trâmbiţe. De fapt, dacă acest grup de comentatori se distinge prin ceva, este prin faptul că ne permite să tragem concluzia că un nou consens pare să se nască în ce priveşte interpretarea primelor patru trâmbiţe, un consens care diferă radical de concepţiile lui Smith. În al treilea rând, există unele diferenţe de interpretare semnificative în ce priveşte trâmbiţele a cincia şi a şasea. Doi comentatori s-au aliniat cu Uriah Smith în interpretarea celei de-a cincia trâmbiţe (Thiele şi Maxwell) şi trei în ce priveşte interpretarea celei de-a şasea (Thiele, Maxwell şi Shea). Dar găsim la ei şi diferenţe în anumite detalii. Aceasta sugerează că interpretarea lui Smith nu a fost cu totul dată deoparte.

În al patrulea rând, cea mai importantă dezvoltare în interpretarea trâmbiţelor a cincia şi a şasea găseşte în ele ridicarea secularismului şi ateismului în lumea occidentală şi lucrarea Babilonului de la timpul sfârşitului (Paulien, LaRondelle şi Stefanovic).[5] Deoarece aceasta este o îndepărtare majoră de abordarea tradiţională, este necesar să facem câteva comentarii privitoare la ea. Întrebarea este dacă această interpretare rămâne compatibilă cu abordarea istoricistă. În opinia mea, pare să fie compatibilă – observaţi că nu spun că aceasta este sau nu interpretarea corectă a acestor trâmbiţe. Principalul motiv pentru care consider aceasta este faptul că această abordare a trâmbiţelor nu este nici preteristă sau futuristă şi nici idealistă. Problema aparentă este că această concepţie identifică puterile descrise în trâmbiţe cu mişcări filosofice şi spirituale mai degrabă decât cu imperii sau naţiuni specifice. Dar aici trebuie să fim precauţi. De exemplu, în Noul Testament, Israel nu este doar o putere geopolitică. Prin venirea lui Mesia Iudaic credinţa lui Israel a fost universalizată, iar acum Israelul credinţei din Vechiul Testament încorporează oameni din orice limbă, neam şi popor. Există diverse alte exemple din cartea Apocalipsei însăşi, dar cel mai bun este probabil Babilonul. El nu mai este un oraş în Mesopotamia, ci un simbol al apostaziei şi răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu care capătă un caracter global. Această mişcare interpretativă de la o zonă geografică limitată la un fenomen universal este sprijinită de asemenea şi de Ellen G. White în contextul profeţiilor apocaliptice. Ea ia  referirea apocaliptică la Egipt ca reprezentând spiritul Revoluţiei Franceze care a căpătat acum proporţii globale sub forma ateismului.[6] Aşadar această nouă interpretare a trâmbiţelor a cincia şi a şasea nu subminează istoricismul. Ea identifică o paradigmă globală care şi-a avut originea într-o anumită naţiune şi o consideră împlinirea istorică a trâmbiţelor a cincia şi a şasea. Această nouă abordare rămâne între graniţele istoricismului. Probabil că provocarea cea mai semnificativă pe care această concepţie o ridică este să ofere o interpretare validă a elementelor temporale menţionate în cele două trâmbiţe menţionate. Pe de altă parte, aceia care îl urmează pe Uriah Smith sau sunt foarte aproape de concepţiile lui nu numai că trebuie să se pună de acord cu privire la datele specifice pentru împlinirea perioadelor profetice, dar trebuie şi să găsească o explicaţie mai bună pentru menţionarea sigiliului lui Dumnezeu în a şasea trâmbiţă (Apocalipsa 9:4).

În al cincilea rând, un alt aspect care tinde să complice discuţia perioadelor profetice şi care i-a influenţat pe unii comentatori este faptul că Ellen G. White pare să susţină interpretarea predicatorului millerit Josiah Litch. Iată ce spune ea: „În anul 1840 o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a stârnit un mare interes. Cu doi ani înainte, Josiah Litch, unul dintre principalii predicatori ai celei de-a doua veniri, a publicat o expunere a capitolului 9 din Apocalipsa, prezicând căderea Imperiului Otoman. Potrivit cu calculele sale, această putere urma să fie detronată „în anul 1840 d.Hr., undeva în luna august;” iar cu doar câteva zile înainte de împlinirea acestora, el a scrie: „Dacă prima perioadă, de 150 de ani, s-a împlinit exact înainte

ca Deacozes să se urce pe tron cu permisiunea turcilor, şi dacă cei 391 de ani, cincisprezece zile, au început la încheierea primei perioade, se va încheia pe 11 august 1840, când puterea otomană din Constantinopol se poate aştepta să fie nimicită. Şi cred că aceasta se va întâmpla.” – Josiah Litch, în Signes of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840.

Exact la momentul specificat, Turcia prin ambasadorii ei, a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei şi s-a aşezat astfel pe sine sub controlul naţiunilor creştine. Evenimentul a împlinit profeţia cu exactitate… Când a devenit cunoscut, mulţimi au fost convinse de corectitudinea principiilor de interpretare a profeţiei adoptate de Miller şi asociaţii săi, iar mişcarea adventă a primit un impuls extraordinar. Oameni învăţaţi şi în poziţii înalte s-au unit cu Miller, atât în predicare cât şi în publicarea concepţiilor sale, iar din 1840 în 1844 lucrarea s-a extins cu rapiditate.”[7]

Contextul indică că ea descrie experienţa lui William Miller şi a susţinătorilor săi în prima parte a anilor 1840. Din moment ce la vremea aceea şi ea era o milerită, cel mai probabil că a acceptat interpretarea profeţiei de către Litch. Principalul ei scop în pasaj este că împlinirea acestei profeţii a dat un impuls interpretării profetice a celor 2300 de zile prezentate de William Miller. S-a sugerat că aici pare să avem de-a face cu o repovestire a experienţei mileriţilor, inclusiv a ei, fără a fi în mod necesar o interpretare finală a acestei perioade istorice. Dacă lucrurile stau sau nu aşa va continua să fie un subiect dezbătut.[8] Dar faptul că ea nu mai menţionează niciodată 1840 ca un an în care o profeţie biblică a fost împlinită ar trebui să ne facă precauţi în ce priveşte modul în care folosim această singură afirmaţie. În mod interesant, când cineva se uită la tabel, este clar că, în afară de Uriah Smith, doar un singur alt autor mai încheie perioada în 1840 (Thiele). Treiyer este atras de 1840, dar pare să se simtă mai confortabil cu 1844. Cu alte cuvinte, majoritatea nu permit unui comentariu singular al lui Ellen G. White să rezolve o dilemă. Mai degrabă sunt gata să reexamineze problema printr-o privire proaspătă la textul biblic şi prin examinarea surselor istorice. În acest caz particular, procedura pare să fie cea bună.

ConcluzieConcepţiile rezumate în această lucrare sunt toate compatibile cu metoda istoricistă de

interpretare a profeţiei. Câtă vreme această metodologie nu este subminată, biserica ar trebui să permită o diversitate de interpretări.[9] Recunoaşterea acestui fapt ar trebui să îndepărteze imediat interpretările dogmatice şi discuţiile aprinse care pot cu uşurinţă să sacrifice dragostea şi umilinţa creştină. Fiecare interpretare sugerată are nevoie să fie discutată în termenii validităţii analizei textului biblic şi ai împlinirii istorice pe care o susţine.

 Articol scris de Angel Manuel Rodriguez, fost director la Institutul de cercetări bibliceTradecere: Lucian Ștefănescu

[1] De exemplu, vezi William Johnsson, “Biblical Apocalyptic,” în Handbook of Seventh-day Adventist Theology, ed. Raoul Dederen (Hagerstown, MD: Review and Herald, 2000), 784–814.[2] Pentru subiectul recapitulării în legătură cu trâmbiţele, vezi Ekkehardt Mueller, “Recapitulation in Revelation 4-11,” Journal of the Adventist Theological Society 9, no. 1 (1998): 260–277.

[3] Vezi Jon Paulien, “Seals and Trumpets: Some Current Discussions,” în Symposium on Revelation—Book I, ed. Frank B. Holbrook (Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 1992), 183–198.[4] Informaţiile pentru table au fost luate din următoarele surse: Hans LaRondelle, How to Understand the End-Time Prophecies of the Bible: The Biblical/Contextual Approach (Sarasota, FL: First Impressions, 1997); C. Mervyn Maxwell, God Cares, vol. 2 (Boise, ID: Pacific Press, 1985); Roy C. Naden, The Lamb Among the Beasts (Hagerstown, MD: Review and Herald, 1996); Jon Paulien, “Interpreting the Seven Trumpets,” articol nepublicat pregătit pentru Daniel and Revelation Committee of the General Conference, 1986; William Shea, “Revelation’s Trumpets,” articol nepublicat, 1998; Uriah Smith, The Prophecies of Daniel and Revelation (Nashville, TN: Southern Publishing Association, 1944); Ranko Stefanovic, The Revelation of Jesus Christ: Commentary on the Book of Revelation (Berrien Spring, MI: Andrews University Press, 2002); Edwin R. Thiele, Outline Studies in Revelation (Angwin, CA: Class Syllabus, Pacific Union College); Alberto Treiyer, The Seals and the Trumpets: Biblical and Historical Studies (publicată sub îngrijirea autorului, 2005). Îmi cer scuze autorilor dacă în mod neintenţionat am prezentat greşit concepţiile lor.[5] Jacques Doukhan sprijină de asemenea această concepţie specială (Secrets of Revelation: The Apocalypse Through Hebrew Eyes[Hagerstown, MD: Review and Herald, 2002], 84–91). El vede în primele patru trâmbiţe istoria bisericii din vremurile post-apostolice până la marea apostazie, fiind paralele într-o anumită măsură cu peceţile.[6] Ea a scris: “Cetatea cea mare pe ale căror străzi sunt ucişi martorii şi unde sunt întinse trupurile lor moarte, este în sens spiritual Egiptul. Dintre toate naţiunile prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cel mai mare curaj existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Sale. Nici un monarh nu s-a încumetat într-un mod mai deschis şi cu o atitudine mai răzvrătită împotriva autorităţii cerului decât a făcut-o împăratul Egiptului. Când mesajul i-a fost adus de Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece.” Acesta este ateism; iar naţiunea reprezentată de Egipt va da glas unei tăgăduiri similare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi va manifesta un spirit similar de necredinţă şi sfidare. „Cetatea cea mare” este comparată de asemenea şi cu Sodoma „în sens spiritual”. Corupţia Sodomei în încălcarea legii lui Dumnezeu era manifestată în special prin licenţiozitate. Iar acest păcat avea de asemenea să fie o caracteristică principală a naţiunii care va împlini specificaţiile Scripturii.” (The Great Controversy [Mountain View, CA: Pacific Press,1950], 269). În altă parte, după ce descrie decăderea morală a lumii, ea întreabă: „Ce poate împiedica lumea ca să devină o a doua Sodomă?” (Education [Oakland, CA: Pacific Press, 1903], 228). Apoi adaugă: „În acelaşi timp anarhia caută să îndepărteze toate legile, nu doar divine, ci şi omeneşti. Centralizarea bogăţiei şi puterii; vastele combinaţii pentru îmbogăţirea celor puţini cu preţul celor mulţi; combinaţiile claselor mai sărace pentru apărarea intereselor şi pretenţiilor lor; duhul neliniştit, de răscoală şi vărsare de sânge; diseminarea mondială a aceloraşi învăţături care a dus la Revoluţia franceză – toate tind să implice întreaga lume într-o luptă similară cu aceea care a convulsionat Franţa”  (Ibid., sublinierea noastră). Ea pare să considere o astfel de paradigmă ca fiind cea predominată acum în întreaga lume: „Ateismul şi necredinţa predomină în fiecare ţară. Blasfemiatori plini de îndrăzneală se ridică pe pământ, casa zidită de Dumnezeu Însuşi, şi neagă existenţa creatorului, provocându-L să-i lovească cu moartea pe loc dacă poziţia lor este greşită. Iată cum societăţi ale necredincioşilor se formează pretutindeni pentru a găsi mijloace ca să-şi împrăştie otrăvurile lor diavoleşti!” (Review and Herald, May 4, 1886). Este clar că pentru Ellen G. White numele cetăţilor semnificau mişcările mondiale care au fost iniţiate în Franţa în timpul Revoluţiei

Franceze. Acest mod de a privi împlinirea profeţiei apocaliptice încă se încadrează în ceea ce numim metoda istoricistă de interpretare a profeţiei..[7] Ellen G. White, The Great Controversy, 334,335.[8] Vezi Robert W. Olson, 101 Questions on the Sanctuary and Ellen G. White (Washington, DC: Ellen G. White Estate, 1981), întrebarea 52.[9] Aceasta este ilustrată de modul în care Seventh-day Adventist Bible Commentary a tratat cele şapte trâmbiţe. În timp ce a afirmat concepţia tradiţională reprezentată de Smith, el recunoaşte alte posibilităţi şi evită dogmatismul (vezi F. D. Nichol, ed., Seventh-day Adventist Bible Commentary [Washington, DC: Review and Herald, 1978], 7:778–796).

Enigma perioadelor de 1290 și 1335 de zile

Alberto R. Timm

Interpretarea celor 1290, respectiv 1335 de zile din Daniel 12:11,12 ca 1290, respectiv 1335 de

ani se regăsește la comentatorii iudei din secolul al optulea după Hristos. Această interpretare,

bazată pe principiul zi-an (vezi Numeri 14:34; Ezechiel 4:6-7), a fost susținută mai departe de

urmașii lui Joachim de Floris (1130-1202), precum și de o serie de alți comentatori imediat

înainte, în timpul și după Marea Reformă, ea făcând parte din tradiția protestantă.[1]

William Miller (1782-1849), la rândul lui, credea (1) că atât cei 1290 de ani, cât și cei 1335 de

ani începuseră în anul 508 d. Hr., o dată cu victoria lui Clovis asupra vizigoților arieni, care a

fost un pas decisiv în unirea puterilor politice și ecleziastice așa încât catolicismul medieval să-

i poată pedepsi pe „eretici”; (2) că cei 1290 de ani se încheiaseră în 1798, o dată cu

întemnițarea Papei Pius al VI-lea de către armata franceză; și (3) că cei 1335 de ani se

întindeau încă 45 de ani, până la sfârșitul celor 2300 de ani din Daniel 8:14, în 1843/1844.[2] Această interpretare a fost păstrată de adventiștii sabatarieni timpurii[3], devenind poziția

istorică a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea până în zilele noastre.[4]

Însă, în ultimii ani, unii predicatori independenți au început să promoveze o „lumină nouă”

asupra celor 1290 și 1335 de zile din Daniel 12. Respingând înțelegerea tradițională adventistă,

asemenea indivizi pretind că ambele perioade de timp sunt compuse din zile „literale” (și nu

zile-„ani”), cu împlinire în viitor. Unii dintre ei sugerează că ambele perioade vor începe cu

publicarea viitoarei legi duminicale naționale; că cele 1290 de zile „literale” reprezintă

perioada de timp prevăzută pentru ca poporul lui Dumnezeu să părăsească orașele și că la

sfârșitul celor 1335 de zile „literale”, vocea lui Dumnezeu urmează să anunțe „ziua și ceasul”

celei de-a doua veniri a lui Hristos.[5]

Oricât de interesantă ar părea această teorie, sunt cel puțin cinci motive fundamentale care nu

ne permit să o acceptăm.

1.Această teorie este bazată pe o citire incompletă și părtinitoare a Spiritului Profetic.

Unul din argumentele folosite pentru a justifica teoria împlinirii viitoare a celor 1290 și 1335

de zile este susținerea falsă că Ellen White a considerat greșită ideea că cele 1335 de zile s-au

împlinit în trecut. Se face aluzie la scrisoarea sorei White transmisă „bisericii din casa fr.

Hastings”, datată 7 noiembrie 1850, în care se menționează unele probleme legate de fr. O.

Hewit, de la Dead River. În textul original al scrisorii, apare următoarea afirmație: „I-am spus

despre unele din erorile sale din trecut, că cele 1335 de zile s-au încheiat și multe erori ale lui”.[6]

Unii dintre propagatorii „noii lumini profetice” înțeleg conjuncția „că” din afirmația citată mai

sus ca însemnând „cum ar fi”. Aceasta le permite să facă în așa fel încât afirmația să spună că

printre erorile susținute de Hewit era și ideea „că cele 1335 de zile s-au încheiat”.

Dacă intenția Ellenei White era într-adevăr aceea de a corecta credința fratelui Hewit că cele

1335 de zile se împliniseră deja, ne rămâne să răspundem la următoarele întrebări: De ce s-a

limitat Ellen White în 1850 să corecteze, într-o formă incompletă și părtinitoare, doar poziția

personală a acestui frate, fără să mustre deloc pe alți lideri adventiști care credeau de asemenea

că această perioadă profetică se împlinise deja în 1844?[7] De ce nu și-a admonestat dânsa

propriul soț (James White), care a afirmat în Review, încă din 1857, că „cele 1335 de zile s-au

încheiat o dată cu cele 2300, cu strigătul de la miezul nopții din 1844”? De ce nu l-a

admonestat pentru a fi continuat să publice în Review mai multe articole ale altor autori care

propagau aceeași idee?[8] Mai mult, cum putea Ellen White să declare în 1891 că „nu va mai fi

niciodată vreun mesaj pentru poporul lui Dumnezeu care să fie bazat pe timp”[9], dacă

împlinirea celor 1290, respectiv 1335 de zile se aflau încă în viitor?

Dovezile că Ellen White a crezut că aceste perioade profetice erau deja împlinite în zilele ei pot

fi găsite de asemenea în afirmațiile dânsei că Daniel era deja în curs de a se ridica în partea lui

de moștenire (vezi Dan 12:13), de la începerea timpului sfârșitului.[10] Astfel, pare evident că P.

Gerard Damsteegt, profesor de istorie bisericească la Seminarul Teologic al Universității

Andrews, avea dreptate când a declarat că „încă din 1850, E. G. White scrisese că ‘cele 1335

de zile erau încheiate’, fără să specifice timpul încheierii lor.”[11]

2.Această teorie întrerupe paralelismul profetic și literal al cărții lui Daniel.

Pentru a justifica presupusa împlinire viitoare a celor 1290 și 1335 de zile, propagatorii acestei

„noi lumini profetice” pretind fără nici o reținere că elementele din Daniel 12:5-13, unde sunt

menționate aceste perioade de timp, nu fac parte din seria profetică începută în Daniel 11.

Totuși, o analiză mai atentă a structurii literare a cărții lui Daniel nu confirmă această teorie.

William H. Shea explică faptul că, în cartea lui Daniel, fiecare perioadă profetică (1260, 1290,

1335 și 2300 de zile) apare ca un element cu rol de calibrare, atașat la secțiunea principală a

profeției la care face referire. De exemplu, viziunea din capitolul 7 este descrisă în versetele 1-

14, dar timpul ei nu apare precizat decât în versetul 25. În capitolul 8, secțiunea principală a

viziunii este relatată în versetele 1-12, dar timpul ei apare doar în versetul 14. Într-un mod

similar, perioadele de timp profetice care aparțin viziunii din capitolul 11 sunt menționate doar

în capitolul 12.[12]

Acest paralelism confirmă faptul că cele 1290 de zile și cele 1335 de zile din Daniel 12:11-12

împărtășesc aceeași natură profetic-apocaliptică a acelei „o vreme, două vremi și jumătate de

vreme” din Daniel 7:25 și a celor 2300 de „seri și dimineți” din Daniel 8:14. Așa că, dacă

aplicăm principiul zi-an perioadelor profetice din Daniel 7 și 8, trebuie să îl aplicăm și

perioadelor profetice din Daniel 12, deoarece toate aceste perioade de timp sunt într-un fel

corelate, iar descrierea fiecărei viziuni trimite numai spre o singură împlinire a perioadei de

timp profetice corespunzătoare.

Pe lângă aceasta, aluzia făcută în Daniel 12:11 la „jertfa necurmată” și la „urâciunea pustiirii”,

leagă cele 1290 și 1335 de zile nu doar cu elementele viziunii din Daniel 11 (vezi vers. 31), ci

și cu cele 2300 de seri și dimineți din Daniel 8:14 (vezi 8:13; 9:27). Aceeași putere apostată,

care urmează să instaleze „urâciunea pustiirii” în locul „jertfei necurmate” este descrisă în

Daniel 7 și 8 prin „cornul cel mic”, iar în Daniel 11 prin „împăratul de la miazănoapte”.

De aceea, a încerca să interpretezi unele din perioadele profetice din Daniel (70 de săptămâni,

2300 de seri și dimineți) ca fiind zile simbolice care înseamnă ani, iar altele (1260 de zile, 1335

de zile) ca fiind zile literale înseamnă a fi total inconsecvent față de paralelismul cărții lui

Daniel.

3.Această teorie se bazează pe interpretarea nebiblică a termenului

ebraic tamid („necurmat”).

Teoria că atât cele 1290 de zile, cât și cele 1335 de zile, încep cu publicarea decretului

duminical se bazează pe presupunerea că, în Daniel 12:11, expresiile „jertfa necurmată” și

„urâciunea pustiirii” se referă la Sabat, respectiv la Duminică. Dar nici această presupunere nu

are fundament biblic.

Expresia „jertfa necurmată” este traducerea termenului ebraic tamid, care înseamnă „zilnic”

sau „continuu”, la care se adaugă cuvântul „jertfă”, ce nu apare în textul original din Daniel

8:13 și 12:11. Acest termen (tamid) este folosit în Scriptură cu referire nu doar la jertfa zilnică

din sanctuarul pământesc (vezi Exod 29:38.42), ci și la o serie de alte aspecte ale serviciului

zilnic de la sanctuar (vezi Exod 25:30; 27:20; 28:29, 38; 30:8; 1 Cron 16:6). În cartea lui

Daniel, termenul se referă în mod evident la serviciul preoțesc continuu efectuat de Hristos în

sanctuarul ceresc (vezi Daniel 8:9-14). Expresia „urâciunea pustiirii” descrie întreaga

contrafacere a acestei slujbe, construită pe teoriile nebiblice ale nemuririi naturale a sufletului,

mijlocirea sfinților, spovedania, jertfa euharistică, etc.

Nu putem fi de acord cu teoria că în Daniel 12 „necurmata” reprezintă pur și simplu Sabatul și

că „urâciunea pustiirii” reprezintă doar duminica. Pentru a crede astfel ar trebui să golim aceste

expresii de sensul mai larg atribuit lor de contextul biblic în care apar și de consensul general al

Scripturii.

4.Această teorie reflectă interpretarea futuristă iezuită născută de Contrareforma

Romano-Catolică.

Apărătorii interpretării literal-futuriste a celor 1290 și 1335 de zile pretind că poziția lor este

autentic adventistă și este susținută în mod direct de Spiritul Profetic. Însă, dacă analizăm

subiectul mai atent în lumina istoriei, vom realiza că această teorie respinge de fapt istoricismul

și principiul zi-an specific tradiției protestante și se aliniază fățiș la futurismul specific

Contrareformei Romano-Catolice.

Reformatorii protestanți ai secolului al șaisprezecelea au identificat „cornul cel mic” cu

Papalitatea, care va cauza „urâciunea pustiirii” menționată de Daniel.[13] Intenționând să

elibereze Papalitatea de aceste acuzații, cardinalul italian Robert Bellarmine (1542-1621), cel

mai capabil și mai renumit dintre toți polemiștii iezuiți, sugerează că acel „corn mic” este doar

un împărat și că cele 1290 și 1335 de zile sunt doar zile literale, care se vor împlini doar în

perioada de timp chiar de dinaintea sfârșitului lumii.[14] Astfel, papalitatea contemporană nu

mai poate fi identificată cu „cornul cel mic” sau cu „împăratul de la miazănoapte” și, în

consecință, nu mai poate fi făcută responsabilă de „urâciunea pustiirii”.

Mulți propagatori contemporani ai interpretării futuriste a celor 1290 și 1335 de zile nu

recunosc că această teorie își are originea în futurismul Contrareformei Romano-Catolice. Însă

chiar și așa, acești indivizi trebuie să recunoască cel puțin că „aceste propuneri futuriste se

bazează în esență pe o înțelegere greșită a modului de gândire specific profeției ebraice” și că

„ele reprezintă o citire a limbajului ebraic prin lentile occidentale.”[15]

5.Această teorie ignoră avertizările Spiritului Profetic asupra încercării de a extinde

împlinirea oricărei profeții legate de timp dincolo de anul 1844.

Dacă această teorie ar fi corectă, atunci, imediat ce legea duminicală ar fi promulgată, noi am

ști deja dinainte când se va încheia timpul de probă și când va avea loc a doua venire a lui

Hristos. Aceasta este, de aceea, o altă cale subtilă și amăgitoare de a fixa timpul evenimentelor

finale. Oricât de originale și creative ar părea aceste încercări, ele nu sunt nimic altceva decât

propuneri speculative care ignoră și/sau desconsideră, în numele Spiritului Profetic, chiar

avetizările oportune ale Spiritului Profetic în această chestiune.

Încă din 1850, Ellen White avetiza: „Domnul mi-a arătat că TIMPUL nu a fost un element de

probă de la 1844 încoace și că timpul nu va mai fi niciodată o probă.”[16] Mai târziu dânsa a

adăugat că „nu va mai fi niciodată un mesaj pentru poporul lui Dumnezeu care să fie legat de

timp”. „Domnul mi-a arătat că mesajul trebuie să fie transmis și că el nu trebuie atașat unui

timp anume, pentru că timpul nu va mai fi un test”. „Dumnezeu nu ne-a descoperit timpul când

acest mesaj se va încheia, sau când timpul de probă va lua sfârșit”.[17] Doar după încheierea

timpului de probă și cu puțin timp înainte de a doua venire Dumnezeu va declara față de

credincioși „ziua și ceasul venirii lui Isus”.[18]

Comentând expresia „și nu va mai fi timp” (Apoc. 10:6), Ellen White a afirmat, în anul 1900,

că „acest timp, pe care îngerul îl declară cu jurământ solemn, nu este sfârșitul istoriei lumii,

nici al timpului de probă, ci al timpului profetic, care trebuie să preceadă venirea Domnului

nostru. Adică, omenirea nu va [mai] avea parte de un alt mesaj cu privire la un timp fix. După

această perioadă de timp, care se întinde din 1842 până în 1844, nu [mai] poate fi vorba de o

urmărire concretă a desfășurării timpului profetic.”[19]

Așa stând lucrurile, de ce atunci unii adventiști declarați continuă încă să persiste în aplicarea

celor 1290 de zile și a celor 1335 de zile din Daniel 12 iarăși în viitor? Numai Dumnezeu poate

judeca gradul de sinceritate al acestor oameni. Însă un lucru este sigur: „Credința într-o

minciună nu va avea o influență sfințitoare asupra vieții sau caracterului. Nici o eroare nu este

adevăr, nici nu poate fi transformată în adevăr prin repetare, sau prin faptul că se crede în ea...

Pot fi absolut sincer în a urma drumul greșit, însă aceasta nu îl va face să fie drumul cel bun,

nici nu mă va duce în locul la care doresc să ajung.”[20]

Concluzie

Din aceste motive este evident că teoria unei împliniri viitoare a celor 1290 și 1335 de zile (1)

se bazează pe o citire incompletă și părtinitoare a Spiritului Profetic; (2) întrerupe  paralelismul

profetic-literar al cărții lui Daniel; (3) se bazează pe o interpretare nebiblică a termenului

ebraic tamid („zilnic”, „necurmat”); (4) reflectă interpretarea futuristă iezuită a Contrareformei

Romano-Catolice și (5) desconsideră avertizările Spiritului Profetic asupra încercării de a

extinde împlinirea oricărei profeții referitoare la timp, după anul 1844.

Într-o vreme în care vânturile învățăturilor false vor sufla cu mare putere (vezi Efes 4:14) „ca

să înșele, dacă va fi cu putință, chiar pe cei aleși” (Matei 24:24), vom fi în siguranță doar dacă

ne fundamentăm credința pe Cuvântul clar și imuabil al lui Dumnezeu. Pentru a fi adevărată,

orice „lumină nouă” trebuie să fie în armonie perfectă cu consensul general al Scripturilor și al

scrierilor Ellenei White.[21] Străjerii din poporul lui Dumnezeu nu ar trebui să permită niciodată

ipotezelor și speculațiilor omenești să-i împiedice să sune din trâmbiță sunetul corect (vezi

Ezec 33:1-9; 1 Cor 14:8).

Articol scris de Alberto R. Timm, profesor de teologie istorică

Traducere: Beniamin Chircan

[1] LeRoy Froom, The Prophetic Faith of our Fathers.

[2] W[illia]m Miller, Evidences from Scripture and History of the Second Coming of Christ

about the Year A.D. 1843, and of His Personal Reign of 1000 Years (Brandon, [VT]: Vermont

Telegraph Office, 1833), 31[3] idem, Evidence from Scripture and History of the Second Coming of Christ, about the Year

1843;Exhibited in a Course of Lectures (Boston: Joshua V. Himes, 1842), 95-104, 296-97[4] idem, "Synopsis of Miller's Views," Signs of the Times, Jan. 25, 1843, 148-49[5] A helpful critical analysis of several more recent theories about the fulfillment of the 1260,

1290, and 1335 days is provided in Victor Michaelson, Delayed Time-Setting Heresies

Exposed (Payson, AZ: Leaves-Of-Autumn, 1989)[6] E. G. White, "To the Church in Bro. Hastings house," Nov 7, 1850 (Letter H-28, 1850). Published in idem, Manuscript Releases (Silver Spring, MD: Ellen G.

White Estate, 1990), 5:203; ibid., 6:251; ibid., 16:208.

[7] J[ames W[hite], "The Judgment," Advent Review, and Sabbath Herald, Jan. 29, 1857, 100[8] E. G. White, "'It Is Not for You to Know the Times and the Seasons,'" Advent Review, and

Sabbath Herald, Mar. 22, 1892, 177-78; republished in idem, in Seventh-day Adventist Bible

Commentary, 6: 1052[9] idem, Selected Messages (Washington, DC: Review and Herald, 1958), 1:188[10][ldem], "Temperance," Ms 50, 1893 (published in idem, Sermins and Talks [Silver Spring, MD: E. G. White Estate, 1990], 1:225-26); idem, to "Dr. J. H.

Kellogg," Letter K-59, Nov. 22, 1896 (published in idem,Testimonies to ministers and Gospel Workers [Mountain View, CA: Pacific Press, 1923], 115); idem,

"Diary ," Ms 176, Nov. 4, 1899 (published in Seventh-Day Adventist Bible Commentary, 4:1174); idem, "Help to Be Given to Our Schools," Ms 10, 1900

(published in Seventh-Day Adventist Bible Commentary, 7:949); idem, "To Our Church Members in Australasia," Letter 8-6, Jan. 17, 1907 (published in

(Australian) Union Conference record Mar. 11, 1907, 1-2)

[11] Damsteegt, 169[12] Shea, Daniel 7-12, 217-18.

[13] See Froom, 2:241-463, passim[14]See ibid., 495-502.

[15] [Frank B. Holbrook], "Editorial Synopsis" to W. H. Shea'sarticle, "Time Prophecies of

Daniel 12 and Revelation 12-13," in Holbrook, ed., Symposium on Revelation - Book I, 327[16] E. G. White, "Dear Brethren and Sisters," Present Truth, Nov. 1850, 87.See also idem, Early Writings, (Washington, DC: Review and Herald, 1945), 75.

[17] Idem, Selected Messages, 1:188, 191[18] ldem, The Great Controversy between Christ and Satan (Washington, DC: Review and Herald, 1911 ), 640. See also idem, Early Writings, 15, 296-97.

[19] Ellen G. White's commentaries in Seventh-day Adventist Bible Commentary, 7:971[20] Idem, Selected Messages, 2:56.

[21] See idem, Counsels to Writers and Editors (Nashville, TN: Southern Publishing

Association, 1946), 33-51

Cei 144000 și Mulțimea cea mare din Apocalipsa 7

Numarul 144,000 este unul din numerele aparent misterioase ale

Apocalipsei care a condus la multe speculatii. Multe generatii de crestini incluzand adventistii

au studiat acest simbol. In trecut Institututul de cercetari biblice(Biblical Research Institute), a

mai publicat un aticol de spre 144 de mii si marea gloata autoarea fiind Beatrice Neill[1]. Acest

articol este o incercare a autorului de a cerceta cu atentie informatia biblica. Cand cercetam

acest subiect, ar trebui sa ne punem urmatoarele intrebari: cel fel de grup este grupul celor

144,000? Cand apar ei? Care e relatia dintre acest grup, marea gloata, si ramasita? Este un

numar literal sau simbolic?

 I.    Cei 144, 000 ca grup 

       In Biblie cei 144,000 apar sub aceasta denumire doar de doua ori, in Apoc. 7 si 14. ei

reprezinta un grup aparte de oameni care mentin o relatie speciala cu Isus. In Apoc. 14: 1 ei

stau cu Mielul, Isus, pe muntele Sion. Cei are au fost condamnati si au fost persecutati in

cap.13, acum sunt biruitori impreuna cu Mielul.[2] In loc sa poarte semnul fiarei pe frunte sau

pe maini, acesti oameni poarta numele Mielului si al Tatalui pe fruntile lor. Ei apartin lui

Dumnezeu. El ii protejeaza. Ei Ii seamana. Acestia canta o cantare noua, o cantare a propriei

experiente, prin care au trecut in cadrul marii lupte dintre adevar si minciuna, intre Dumnezeu

si Satana. Chiar daca nu pot sa vanda sau sa cumpere, Isus i-a rascumparat. Salvarea lor a fost

scumpa costanadu-L chiar propria viata.

             Cei 144000 nu s-au intinat cu femei. Ei sunt virgini. Acest lucru inseamna ca nu au

avut nicio relatie cu o teologie falsa si  ca s-au tinut departe de astfel de atractii.[3] Ei Il

urmeaza pas cu pas pe Isus (Ioan 10: 27-28) si sunt transformati prin harul lui Dumnezeu. La

fel ca primele roade , ei reprezinta un grup special al copiilor lui Dumnezeu. Privind in

contextul capitolului 14 al cartii Apocalipsa intelegem ca ei au acceptat mesajul celor trei

ingeri( intreita solie ingereasca n.trd.) si probabil ca au si propovaduit acest mesaj. In  Apoc.

14:12 “sfintii” reprezinta alt nume dat celor 144000. acesti sfinti sunt caracterizati  prin

rezistenţă / răbdare, păzirea poruncilor, şi credinţa lui Isus. Astfel Apoc. 14 ofera  informatii

despre caracterul si comportamentul lor.

Totusi Apoc. 7 contine putine date despre aceasta tema. Auzim despre cei 144000 ca

sunt slujitorii Domnului care vor fi sigilati(Apoc 7:3). Sigiliul lui Dumnezeu de pe fruntea lor

arata faptul ca apartin lui Dumnezeu si ca sunt protejati de cadere.[4]

I. II.Timpul aparitieisi slujirea acestora

Desi  cei 144000 sunt deja prezentati pe muntele Sion, acceptarea lor si  implicarea lor

concreta  in proclamarea mesajului celor trei ingeri, care are loc chiar inaintea celei de a

doua veniri a lui Isus, clarifica faptul ca ei reprezinta poporul lui  Dumnezeu din zilele de pe

urma. Acelasi lucru il descoperim daca privim in Apoc. 7. Cel de al saselea sigiliu contine

semnele revenirii lui isus (6:12-14) si Ziua Domnului care este a doua venire(6:14-16).

Capitolul se incheie cu o intrebare: ,,Cine poate sta inaintea Lui?”(6:17). Versetele dinainte

(6:15-16) descriu pe  oamenii care nu supravietuiesc zilei mainiei lui Dumnezeu si a

Mielului. Pe de alta parte ,Apoc. 7 scoate in evidenta poporul care poate sta inaintea Lui

(7:1-8). Marea gloata(7:9-17). este deja descrisa  ca slujind lui Dumnezeu în ceruri, în

sanctuarul lui ceresc înaintea scaunului de domnie(7:15)  Cei 144000 se afla in stransa

legatura cu cea de a doua venire inainte de timpul in care sfintii vor fi cu Dumnezeu in

ceruri. La fel ca in Apoc. 14, cei 144000 din Apoc. 7 sunt poporul lui Dumnezeu din zilele

de pe urma, cei care vor fi in viata atunci cand va veni Isus sa ii ia acasa pe ai Sai.

I. III.Cei 144000 si marea gloata

Opiniile difera  cand este vorba de relatia  dintre marea gloata si cei 144000.  Cele doua

grupuri pot fi distinse unele de altele; cei 144000 ar putea fi o parte din marea gloata; sau cei

144000 si marea gloata pot fi acelasi grup dar aparand sub nume diferite.[5]. Argumentele celei

de a doua declaratii par a fi cele mai convingatoare. Evident, cei 144000 si marea gloata, care

vor fi gasiti in fata tronului lui Dumnezeu in sanctuar, se refera la acelasi grup[6.] In Apoc.5 Dumnezeu o carte in mana , de care care initial nimeni nu e vrednic sa o  deschida.

In timp ce Ioan plange , un batran ii spune (5:5) ca Leul din semintia lui Iuda, Isus , a biruit si

poate deschide cartea. Ioan aude despre Leu [7] dar cand in 5:6 priveste  nu vede un leu ci un

miel. Isus Leul este Isus Mielul[8]. Acest fenomen este intalnit in scena de inceput a viziunii cu

pecetea. Se repeta in aceasi viziune, in cap. 7 . In 7:4  Ioan aude numarul celor sigilati, dar in

7:9 el vede ca 144000 au fost sigilati dintr-o mare gloata. Cei 144000 si marea gloata sunt

acelasi grup descris din puncte de vedere diferite. Primul termen folosit este unul simbolic ,In

timp ce  al doilea descrie realitatea.

Raspunsul la intrebarea – cine va fi putea sa stea in picioare (6:17) este dat in capitolul 7. 

Ambele descrieri ale grupului , cei 144000 si marea gloata fiind cei care pot sta in picioare ,ne

furnizeaza inidicatii despre acelasi grup.

Cei 144,000 apar ca un raspuns imediat la intrebarea din 6:17. Din acest moment ei nu mai sunt

amintiti, iar motivul datorita caruia ei pot sta in picioare in ziua maniei nu se gaseste in

capitolul 7a. ci in capitolul 7 b.Cu toate acestea, grupul marii gloate are parte de o descriere

mai detaliata si este descris ca stand in fata lui Dumnezeu. Acelasi termen ,, a sta” este folosit

atat in 6:17 cat si in 7:9. Cei 144,000 dar si marea gloata trebuie sa treaca prin timpuri grele.

Cei 144,000 sunt sigilat inainte ca vanturile sa sufle si trebuie sa faca fata incecarilor care vin.

Marea gloata este descrisa ca iesind din marea stramtorare. Cei 144,000 reprezinta biserica

finala a lui Dumnezeu de pe pamant. Marea gloata reprezinta biserica finala din cer. Cei

144,000 reprezinta biserica finala luptatoare. Marea gloata este biserica finala biruitoare. 

Cei 144,000  reprezinta deplinatatea bisericii finale a lui Dumnezeu, de douasprezece ori

douasprezece mii. Acest numar ne aminteste de cele douasprezece semintii ale lui Israel si  de

cei 12 apostoli ai Mielului(21:12, 14). Numarul o mie ar putea indica o organizare militara din

vechiul Israel(Num. 31:4-6). Astfel, cei 144,000 reprezinta biserica finala luptatoare[9]. Marea

gloata este biserica finala biruitoare. informatiile despre marea gloata completeaza cea ce

lipseste descrieri celor 144,000. Evenimentul sigilarii celor 144,000 ar fi incomplet fara scena

biruintei din descrierea marii gloate.  Cei 144,000 sunt ,, slujitorii lui Dumnezeu”(7:3). Marea

gloata ,, slujeste” pe Dumnezeu(7:15). Ambiii temeni din limba greaca  sunt folositi in dreptul

aceluiasi grup in 22:3.   

Se pare ca cea mai buna varianta ar fi sa cautam sa intelegem ca atat grupul celor 144,000  cat

si marea gloata sunt  unul si acelasi grup privit insa din unghiuri diferite. Marea gloata nu are

in mijlocul ei pe cei mantuiti din toate timpurile. Nu cu acest subiect se ocupa Apoc.7, dar nici

nu neaga faptul ca vor fi mantuiti din toate timpurile. De fapt aest aspect este clarificat in 14:4

undea cei 144,000  sunt numiti primul rod. Cu siguranta ca va avea loc un seceris al mantuitilor

din toate timpurile.

IV.  Marea gloata si Ramasita

      Tema centrala a cartii apocalipsa cuprinde in mod special Biserica. Intrucat Apoc. 12

incepe cu descrierea bisericii primare, vorbeste apoi despre biserica din perioada medievala, si

la sfarst introduce tema ramasitei.  Urmatoarele doua capitole accentueaza tema poporului lui

Dumnezeu din timpul sfarsitului si soarta lor. Apocalipsa 12:17, vorbeste despre ramasita.

Apoc. 13:1-10 vorbeste despre sfintii care nu sunt implicati in inchinarea falsa universala.

Apoc.13:11-18, ne informeaza despre un grup ce nu are neaparat un nume si nu accepta semnul

fiarei neinchinandu-se fiarei sau icoanei ei. In ciuda boicotului universal  si a decretului de

moarte indreptat catre ramasita credincioasa a lui Dumnezeu, exista un grup de supravietuitori,

care traiesc cu Isus, cei 144,000 din Apoc. 14. Evident, ramasita, sfintii, cei care nu primesc

semnul fiarei si nu se inchina fiarei si icoanei ei, si cei144,000 sunt acelas grup. Pasajele sunt

legate intre ele lingvistic si structural[10].

            Fraza” a face razboi cu “ se gaseste in Apoc.12:17 si 13:7. In 12:17 razboiul se duce

impotriva ramasitei. In 13:7 razboiul este dus impotriva sfintiilor. In aparenta ramasita din

12:17 si sfintii din 13:7 descriu acelas grup.[11]. Intrucat fiara care iese din mare este aceasi cu

fiara din Daniel 7,sfintii din Apoc. 13 ne amintesc de sfintii din Dan. 7 [12]. Chiar daca sfintii

din Apoc.13 par sa descrie ramasita de la sfarsitul timpului, cu certitudine ei sunt continuatorii

sfintiilor din istoria crestina asa cum ramasita este urmasul si continuatoarea femeii din Apoc

12.

            Apoc.12:17, Apoc.13:10 si Apoc. 14:12 sunt intretesute si descriu principalele

caracteristice ale ramasitei care apare sub diferite nume.

 

Apoc. 12:17pazeste porunciile lui Dumnezeu si tine marturia lui Isus

 

Apoc 13:10  

RabdareCredinta

 

Apoc 14:12Pazeste porunciileRabdareCredinta lui Isus

V. rezumatul caracteristicilor celor 144,000

Daca este adevarat ca cei 144,000 si ramasita sunt acelasi grup inseamna ca insusirile

celor144,000 mentionati in 14:1-5 sunt insusiri suplimentare ale ramasitei, si caracteristicile

ramasitei se aplica deasemenea celor 144,000. Pazirea  poruncilor(12:17, 14:12)

Ramasita pazeste porunciile lui Dumnezeu si astfel isi demonstreaza iubirea si loialitatea

fata de Domnul. Cel mai mult ies in evidenta, alaturi de  porunca de a iubi  pe Dumnezeu

si pe aproapele ,cele zece porunci. In scena introductiva a viziunii centrale din cartea

Apocalipsa (11:9) chivotul legamantului  indreapta atentia indirect catre cele zece

porunci. Pastrarea poruncilor lui Dumnezeu include pazirea Sabatului puternic ancorat in

porunca a patra. Marturia lui Isus(12:7)

Ramasita are marturia lui Isus. Conform cu 19:10 aceasta reprezinta” duhul proorociei”,

Duhul Sfant care se manifesta prin darul profetiei. In textul paralel din Apoc 22:9

cuvantul “profeti” inlocuieste fraza marturia lui Isus. Ramasita inalta cuvantul lui

Dumnezeu si manifestariile autentice ale darului profetiei (1Cor.12:7-11; Ef. 4:11),

incluzand cartea Apocalipsei care vine de la Isus si in care Isus marturiseste despre Sine.

[13] Rabdarea (13:10; 14:12)

Ramasita este caracterizata ca avand rabdare si fiind perseverenta. In momente dificile

ea nu renunta, nu intrerupe legatura cu Dumnezeu si nu isi pierde speranta in revenirea

Domnului Isus Hristos care va avea loc curand.

  Credinta (13:10; 14:12)

Apoc 13 :10 vorbeste despre credinta sfintiilor. In Apoc. 14:12 ramasita este identificata

avand credinta lui / in Isus. Bineinteles, sfintii au credinta in Isus, si unii comentatori

inteleg aceasta expresie astfel[14]. Altii sugereaza traducerea frazei “credinta lui Isus” si

intelegerea acestei expresii ca doctrina crestina asa cum apare ea in Noul Testament. In

orice caz ramasita, se tine de Isus si de doctrinele Sale cu credinta.

  Ei  apartin lui  Dumnezeu si lui Isus (14:1, 3-4)

(a) Numele lui Isus si al Tatalui apare pe fruntiile lor. (14:1) 

(b) Rascumparati (14:3-4) 

(c) Primele roade (14:4)

Nu practica inchinarea pagana

Urmeaza pe Miel (14:4)

Plini de adevar si fara vina ca animalul adus pentru jertfa (14:5)

(a) fara minciuna (14:5)

(b) fara vina (14:5)[15]

Proclamarea universala a mesajului celor trei ingeri(14:6-12) 

aceasta cuprinde:

(a) vestirea evangheliei vesnice (14:6) 

(b) chemarea  la inchinare fata de Dumnezeu prin teama fata de El si onorarea Lui(14:7) 

(c) anuntarea judecatii (14:7) 

(d) inchinarea la Creator (14:7, 9-11) 

(e) chemarea la despartire fata de Babilon (14:8)[16]

VI. un numar simbolic?

            Este destul de clar acum ca numarul 144000 trebuie inteles intr-un mod mai degraba

simbolic decat literal. Contextul imediat este clar simbolic (7:1-3) mentionand cei patru ingeri

ai pamantului ,cele patru vanturi ale pamantului , marea , pamantul, copacii si sigiliul lui

Dumnezeu. Deasemenea contextul larg mai ales Apoc. 6 este puternic simbolic, de exemplu

calaretii apocaliptici si martorii de sub altar. Pasajul paralel din 14:1-5 trebuie inteles simbolic.

Acesta ne spune ca cei 144000 “ nu s-au intinat cu femei”. Ei sunt “verguri” si urmeaza pe

“Miel”. Grupul nu este compus numai din barbati necasatoriti. Termenul “femeie” este un

simbol in apocalipsa ca si termenul” Miel”. De aceea ne asteptam ca si in capitolul 7:4-8 sa se

foloseasca tot un limbaj simbolic. Numarul este simbolic – de 12 ori 12 000- si arata

deplinatatea poporului lui Dumnezeu. Enumerarea semintiilor este foarte ciudata. Semintia lui

Dan lipseste, in timp ce semintia lui Manase ar fi trebuit sa fie inclusa in semintia lui Iosif.

Semintia lui Efraim nu este mentionata dar cea a lui levi este trecuta la numar[17]. Iuda se afla

in  fruntea listei si Beniamin la sfarsitul listei, formand o paranteza care cuprinde semintiile

ragatului de nord[18]. O asemenea lista nu se mai gaseste nicaieri in Scriptura. Majoritatea

celor douasprezece semintii nu mai exista astazi. De aceea este greu  de crezut ca astazi s-ar

putea gasi 144000 de evrei literali asa cum apar ei in lista semintiilor din Apoc. 7, care sa

formeze poporull lui Dumnezeu din timpul sfarsitului. Cu toate acestea NT recunoaste ca

urmasii lui Avraam nu sunt urmasii literali ai acestuia (Rom.4:11-12) la fel ca israelul

spiritual(Rom 2:28-29; Gal 6:16).

Concluzie

            Scriptura descrie pe cei 144000 ca fiind poporul special  a lui Dumnezeu din timpul

bisericii sfarsitului. Conform cu Apoc.7 ei vor putea “ sa stea in picioare” cand Isus se intoarce.

Ei sunt numiti “cel dintai rod” ceea ce indica faptul ca va avea loc un seceris  mai mare si ca ei

nu sunt singurii care vor fi salvati. De vreme ce ei au urmat pe Miel oriunde Acesta a mers, si

de vreme ce nu s-au unit cu inchinarea falsa, ei vor fi cu Isus pe muntele Sion si vor sta

inaintea tronului lui Dumnezeu inaintea sanctuarului ceresc. Nu vom putea probabil sa

raspundem la toate intrebarile legate de 144000 si poate nu este cel mai important lucru pe cere

trebuie sa-l facem. Celmai important este sa traim in asa fel incat sa putem fi inclusi in numarul

lor.

______________________________ 

[1]. Beatrice S. Neall, "Sealed Saints and the Tribulation," inSymposium on Revelation--Book

I: Introductory and Exegetical Studies, ed. F. B. Holbrook, Daniel and Revelation Committee

Series, vol. 6 (Silver Spring, MD: Biblical Research Institute, 1992), 245-278. 

[2].Cf., Eduard Lohse, Die Offenbarung des Johannes, NTD 11

(Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 1988), 84, who labels Zion as the place of end time

preservation. 

[3]. Cf. the woman in chap. 12 and the harlot in chap.17, Jezebel in 2:20, furthermore, 2:14 and

18:2.4. 

[4]. See, Eze 9:4. 

[5]. See, e.g., the great number of names, titles, and symbolic descriptions used for God the

Father, Jesus, and the church in Rev. 

[6]. See, for example, Richard Bauckham, "The List of the Tribes in Revelation 7

Again," Journal for the Study of the New Testament 42 (1991): 102-103; R. H. Charles, The

Revelation of St. John,2 vols, International Critical Commentary (New York: Charles

Scribner's, 1920), 1:201; J. Comblin, "L'Épître (Ap 7, 2-12):

Le rassemblement de l'Israel de Dieu," Assemblées duSeigneur: Catechèse des dimanches et

des fètes 66 (1966): 22-23, 25; Gerhard A. Krodel, Revelation, Augsburg Commentary on the

New Testament (Minneapolis: Augsburg Publishing House, 1989), 184; George E. Ladd, A

Commentary on the Revelation of John (Grand Rapids, MI: Wm. B. Eerdmans Publishing

Company, 1972), 116; Alfred Loisy, L`Apocalypse de Jean (Frankfurt: Minerva, 1972), 164;

Beatrice S. Neall, 245, 269-270; William S.Sailer, "Francis Bacon Among the Theologians:

Aspects of Dispensational Hermeneutics," Evangelical Journal 6 (1988): 80-81; Kenneth A.

Strand, "The 'Spotlight-On-Last-Events' Sections in the Book of Revelation," Andrews

University Seminary Studies27 (1989): 206; and Henry Barclay Swete, The Apocalypse of St.

John: The Greek Text with Introduction Notes and Indices(London: Macmillan and Co., 1917),

97. This view is rejected, for example, by

Wilhelm Bousset, Die Offenbarung Johannis(Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht,

1906), 287; Balmer H. Kelly, "Revelation 7:9-17," Interpretation 40 (1986): 289-290; and John

F. Walvoord, The Revelation of Jesus Christ: A Commentary (Chicago: Moody Press, 1966),

139-149. The different options are discussed by Neall, 267-272. 

[7]. This is called an audition. 

[8]. The audition and the vision describe the same person from different perspectives. 

[9]. Her counterpart is found under the sixth trumpet (9:16), the demonic army of 200 million.

The phrase "I heard their number" appears only twice in Rev (7:4 and 9:16) and contrasts God's

army on earth with Satan=s army on earth. 

[10]. For a more detailed discussion on the remnant see Ekkehardt Mueller, "The End Time

Remnant in Revelation,"Journal of the Adventist Theological Society 11(2000):188-204. 

[11]. However, even if the saints of Rev 13:7 are understood as God's people during the

Medieval Ages, the subsequent verse stresses that those whose names are found in the book of

life do not participate in the universal eschatological worship of the beast in verse 10 they are

called "saints," and these are clearly the remnant. 

[12]. Dan 7:18, 21, 22, 25, 27. 

[13]. An exhaustive discussion on the question of translating this text with a subjective genitive

or an objective genitive can be found in an article by Gerhard Pfandl, "The Remnant Church

and the Spirit of Prophecy", in Symposium on Revelation - Book II, Daniel & Revelation

Committee Series, Volume 7, edited by Frank B. Holbrook (Silver Spring: Biblical Research

Institute General Conference of Seventh-day Adventists, 1992), 295-333. On pages 321-322 he

summarizes important results: 

(1)   In the New Testament the term maturia (testimony) is mainly used by John. 

(2)   Outside of the Book of Revelation maturia used in a genitive construction is always a

subjective genitive. 

(3)   In the Apocalypse all references to maturia can be interpreted as a subjective genitive.

(4)   The parallelism in 1:2, 9 and 20:4 between "the word of God" and the "testimony of

Jesus" makes it evident that the "testimony of Jesus" is the testimony that Jesus Himself gives

just as the "word of God" is the word that God speaks. This applies also to the parallelism in

12:17 between the "commandments of God" and the "testimony of Jesus. 

(5)    In 12:17 the remnant "have" the "testimony of Jesus" This does not fit to the idea of

giving testimony about Jesus.

(6)    The context of the New Testament makes it necessary to view the content of the

"testimony of Jesus" as Jesus Himself. The testimony of Jesus is Christ's self-revelation

through the prophets. It is His testimony, not the believer's testimony about Him.

(7)    The parallelism between 19:10 and 22:8-9 indicates that the one who has the "testimony

of Jesus" has the gift of prophecy. The "testimony of Jesus" is the Holy Spirit, who inspires the

prophets.

Therefore the remnant as a group has, according to 12:17, the gift of prophecy. Cf.

Richard Bauckham, The Theology of the Book of Revelation, New Testament Theology

(Cambridge: Cambridge University Press, 1993), 72, and Robert H. Mounce, The Book of

Revelation, revised ed., New International Commentary on the New Testament (Grand Rapids:

William B. Eeerdmanns, 1998), 242. Seventh-day Adventists, therefore, apply the phrase

"spirit of prophecy" (as a synonym for "testimony of Jesus") also but not exclusively to the

ministry of E. G. White.

[14]. In this case, it is an objective genitive. Cf. R. H. Charles,1:369; Mounce, 277; Pfandl,

322.

[15]. Cf. Hubert Ritt, Offenbarung des Johannes, Die Neue Echter Bibel (Würzburg: Echter

Verlag, 1988), 74. He summarizes the characteristics of the 144,000 in four points. 

[16]. Cf. Johnson, 36-39. He doesn't specifically talk about the remnant, calling it Go=s people

instead, but he describes God=s people in Rev 14:1-12 in 10 points. 

[17]. Levi was set apart and was not counted with the other tribes. Joseph was split in Ephraim

and Manasses, thus allowing for twelve tribes apart from Levi. 

[18]. Actually, an inclusion is found in Rev 7:5-8. Twelve tribes are enumerated, but the

participle "sealed" appears only with the 12,000 persons from the first tribe, Judah, and the

12,000 persons from the last one, Benjamin. See also François Rousseau, L'Apocalypse et le

milieu prophétique du Nouveau Testament: Structure

et préhistoire du texte (Tournai: Desclée &Cie., 1971), 188-189.

 

 

Apendice : E.G.White si cei 144,000

       Acest index contine citate diferite ale Ellenei G. White despre cei 144,000, asa cum au fost

gasite in scrierile ei.  Multe dintre ele apar in mai mult de o carte si/sau articol, totusi in

urmatoarea compilatie vom folosi o singura sursa. Vom oferi aceste citate si apoi vom face

cateva comentarii scurte asupra lor.

1.  Declaratii cu privire la pasaje bibice  Statements Reflecting Biblical Passages

       "Sfintii in viata, 144,000 la numar, au cunoscut si au inteles vocea, pe cand cei rai au

perceput aceata voce ca fiind tunet si cutremur”. "cei 144,000 au fost toti sigilati, si erau intr-o

perfecta unitate.” EW 15

        "apoi a avut loc un mare cutremur de pamant. Mormintele s-au deschis si mortii au iesit

afara din ele imbracati in nemurire. Cei 144,000 au strigat ,,Aleluia” in timp ce isi recunosteau

prietenii ce au fost pana atunci despartiti de de ei prin moarte, si in aceeasi clipa am fost

schimbati si rapiti impreuna cu ei ca sa ne intalnim cu Domnul in vazduh” EW 16. 

       "Aici pe marea de sticla cei 144,000 s-au asezat int-un careu perfect” EW 16. 

       "Pe cand eram gata sa intram In templul sfant , Isus si-a ridicat frumoasa voce si a

spus ,,doar cei 144,000 pot intra in acest loc” si noi am strigat “Aleluia”.1T68 

       " A fost dat un decret pentru omorarea sfintiilor care i-a facut sa planga zi si noapte pentru

eliberare. Acesta era noaptea stramtorarii lui Iacov. Apoi toti sfintii au strigat  plangand cu

amaraciune, si au fost eliberati prin glasul lui Dumnezeu. Cei 144,000  au triumfat. Fata lor era

luminata de gloria lui Dumnezeu. EW 36-37      

 " Cei 144,000  au cantat o cantare noua in fata tronului o cantare pe care nimeni nu o poate

invata in afara de cei 144,000. Aceasta cantare este cantarea lui Moise si cantarea Mielului – o

cantare a eliberarii. Nimeni inafara de cei 144,000  nu poate invata aceasta cantare, pentru ca

aceasta este cantarea experientei lor, o experienta prin care nu trece nimeni afara de ei.”

Acestia sunt cei care il urmeaza pe Miel oriunde merge”. Ei fiind mutati de pe pamant, dintre

cei vii, constituie primul rod a lui Dumnezeu si a Mielului. “ Ei sunt aceia care vin din necazul

cel mare”; ei au trecut printr-un timp de necaz asa cum nu a trecut niciun popor; ei au indurat

chinul noptii stramtorarii lui Iacov; ei au stat fara mijlocitor in mijlocul revarsarii judecatilor

finale a lui Dumnezeu”. GC 648-649 (1911).  

       " cei 144,000  fara siretenie.- una dintre trasaturile distinctive in descrierea celaor144,000 

, este ca in gura lor nu s-a gasit minciuna. Domnul a zis ‘ ferice de omul… in gura caruia nu se

gaseste minciuna’. Ei au trait ca si copii ai lui Dumnezeu, si sunt descrisi ca urmandu-l pe Miel

oriunde Acesta merge. Ei sunt descrisi inaintea noastra ca stand pe Muntele Sion, incinsi

pentru a indeplini slujba sfanta imbracati in in(tesatura de in) alb care reprezinta neprihanirea

sfintiilor. Dar cei care il vor urma in cer pe Miel, L-au urmat intai pe pamant in ascultare plina

de incredere si dragoste nu intr-o atitudine capricioasa si nemultumitoare ci in mod plin de

incredere plin de adevar, asa cum turma merge dupa pastor. 3SM 424        

"Straduiti-va sa fiti printre cei 144,000 –[Apoc. 7:9-17]. Cei pe care Mielul ii va conduce la

fantana de apa vie si din ochii carora le va sterge lacrimile vor fi aceia care astazi primesc

cunostinta si intelepciunea aratate in Biblie, Cuvantul lui Dumnezeu…. Sa ne luptam cu toata

puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu sa fim printre cei 144,000 (RH March 9, 1905)." 7BC

970 

       " Sigiliul cerului – Ioan a vazut un Miel pe muntele Sion si impreuna cu el pe cei 144000

care aveau numele Tatalui Sau scris pe frunte. Ei purtau sigiliul cerului. Ei reflectau imaginea

lui Dumnezeu , erau plini de lumina si gloria celui Prea Sfant. Daca am avea chipul lui

Dumnezeu asupra noastra, ne-am indeparta de orice pacat. Trebuie sa ne indepartam de pe

orice cale rea si apoi trebuie sa ne predam vietile in mainile lui Isus. In timp ce lucram la

mantuierea noastra cu frica si cutremur, Dumnezeu ne va da si vointa si infaptuirea, dupa buna

lui placere RH March 19, 1889)." 7BC 978 

        Ellen White afirma ca cei 144,000 sunt cei care vor fi gasiti in viata la a doua venire a lui

Isus. Ei au fost sigilati si au trecut prin necazul cel mare. Astfel Ellen White pare sa confirme

ca cei 144,000 si marea gloata sunt unul si acelasi grup. Ea ii numeste si ,,sfinti” ceea ce ne

aduce aminte de Apoc.13 si 14. Conform cu declaratiile autoarei, cantarea lui Moise si cantarea

Mielului mentionata in Apoc.15:3-4 este cantarea celor 144,000. Caracteristicile celor 144,000

prezente in cartea Apocalipsa le sunt atribuite lor si de catre Ellen White.

2.     Declaratii impotriva ideilor false despre cei 144,000

        Fratele Arnold a declarat ca cei 1000 de ani din Apoc.20 se situeaza in trecut; si ca cei

144,000 au fost cei inviati la invierea Domnului Hristos. 2SG 98 

        Ellen G. White a scris o scrisoare unui anume frate care sustinea: ,,…ca cei 144,000 vor fi

evrei care-L vor recunoaste pe Isus ca Mesia”. Ea a raspuns amintind printre altele,, trebuie sa

ne temem cel mai mult, ca nu cumva sub masca interesului pentru un nou adevar, Satana sa ne

distraga mintile de la Hristos si de la adevarurile speciale pentru timpul nostru. Mi s-a aratat ca

e in planul vrajmasului sa ne conduca mintile pentru a pierde timp asupra unui subiect

necunoscut sau de mica importanta, sau care nu ne-a fost descoperit intru totul nefiind esential

pentru mantuire. Astfel de subiecte primesc denumirea de ,,adevar prezent” , cand de fapt toate

cercetarile pe care ei le fac servesc la a aduce un intuneric si mai mare cu privire la subiectul

analizat, si aduc confuzie in mintile celor care cauta originalitatea sacrificand adevarul.Ideile

cu privire la cele doua subiecte nu se armonizeaza cu lumina pe care mi-a dat-o  Dumnezeu”.

14MR 

       Nu numai ca Ellen White a sprijinit invataturile biblice cu privire la cei 144,000.

Dumneaei s-a opus si ideilor gresite. Asa cum am vazut cei 144,000 sunt cei in viata la

revenirea lui Isus. Raspunzand provocarilor ridicate de o interpretare literala a subiectului celor

144,000, dumneaei a sprijinit interpretarea simbolica atragand atentia de a nu tranforma

subiectele marunte in doctrine esentale

3.   Declaratii cu privre la cei ce apartin sau nu apartin celor 144,000  

       "Apoi ingerul a spus, ,trebuie sa te intorci , si daca esti credincioasa tu si cei 144,000, veti

avea privilegiul sa vizitati toate lumile si sa admirati lucrarea mainilor lui Dumnezeu.’ EW 40 

       "Am vazut ca ea[facand referire la Dna.Hastings, o sotie si o mama care murise]a fost

sigilata si se va ridica la strigatul lui Dumnezeu, va sta in picioare si va fi cu cei 144,000”.

2SM 

       " Nu este voia Sa ca ei sa intre in controverse cu privire la subiecte  care nu ii va ajuta din

punct de vedere spiritual, cum ar fi, cine va fi intre cei the 144,000? Cei care vor fi alesi prin

voia lui Dumnezeu vor sti raspunsul in scurt timp.” 1SM 174 (1901).      

 Cand nu era lumina: ,,nu am nici o lumina cu privire la acest subiect[cum ar fi cine va

compune grupul celor 144,000] 3SM 51. 

       Primele citate nu pretind ca Ellen White sau Dna. Hastings apartin celor 144,000 desi

amandoua sunt vazute cu cei 144,000. Aceasta nu implica neaparat ca ele fac parte din grup.

Suntem dn nou indemnati sa ne multumim cu ceea ce ne-a fost descoperit despre cei 144,000 si

sa nu fortam subiectul.

4.    Alte declaratii cu privire la cei 144,000      

        "Am vazut acolo table de piatra pe care erau scrise numele celor 144,000 cu litere de

aur.”1T 68

       "De ce erau acestia[cei144,000] atat de speciali? Pentru ca ei au trebuit sa stea cu un

adevar extraordinar in fata intregii lumi, si sa primeasca impotrivirea lor si in timp ce lumea li

se impotrivea trebuiau sa-si aminteasca faptul ca sunt fii si fiice ale lui Dumnezeu si ca Il au pe

Hristos in ei, nadejdea slavei. Ei au tinut tot timpul la vedere marea si binecuvantata speranta

care era inaintea lor.” 1SAT 72-73      

S-ar parea ca prin aceasta a doua declaratie Ellen White ii asociaza pe cei 144,000,

alaturi de mesajul celor trei ingeri. Ei au acceptat acest adevar minunat si l-au impartasit si

altora.

 Concluzie

      In mod cert E. G. White nu a facut multe declaratii clare cu privire la cei 144,000. De aceea

ar trebui sa fim foarte atenti sa nu citim in spusele dumneaei ceea ce nu a avut intentia sa

spuna. Aparent a optat pentru o intelegere simbolica a celor 144,000, care vor fi in viata in

timpul celei de-a doua veniri a lui Hristos si a scris ca cei 144,000 vor trece prin necazul cel

mare. Cel mai important de retinut ar fi avertismentele dumneaei de a nu fi atat de preocupati

de detalii care nu sunt atat de importante incercand sa interpretam cea ce nu poate fi descoperit,

ci mai degraba sa fim interesati de a trai in asa fel incat sa facem si noi parte din acest grup.

 

De Ekkehardt Mueller, director asociat la Institutul de cercetări biblice

Profețiile temporale din Daniel 12

În ultimii ani un număr de Adventiști de Ziua a Șaptea au început să

interpreteze profețiile legate de timp din Daniel 12:5-13 ca aplicându-se la viitor.[i]

Respingând înțelegerea adventistă tradițională, care plasează cele 3 ½ vremi, cele 1290 și 1335

de zile ca perioade profetice în trecut, aceștia pretind că aceste perioade trebuie înțelese ca zile

literale care urmează să vină. Potrivit interpretării unuia dintre aceștia, cele 1335 de zile încep

la Legea duminicală națională în America și cele 3 ½ vremi sau 1260 de zile și 1290 de zile

încep la Legea duminicală universală.[ii]

  I. EvaluareAceastă nouă propunere conține un număr de probleme care fac această interpretare să fie inacceptabilă:

(1)  Cele 3 ½ vremi sau 1260 de zile în Daniel 7:25 și 12:7 sunt văzute ca două perioade diferite în

istorie, una în trecut și una în viitor. Această interpretare încalcă unul din principiile

fundamentale ale hermeneuticii biblice, și anume „scriptura se interpretează cu scriptura, un

pasaj fiind cheia pentru alt pasaj.”[iii] Dacă acest principiu este înlăturat, profeția devine un

nas de ceară care poate fi îndoit în orice direcție ar vrea interpretul. Profețiile lui Daniel sunt

date după principiul repetării și amplificării. Acesta poate fi observat clar privind la cele patru

profeții majore din carte (Daniel 2, 7, 8-9, 10-12) care încep toate în timpul autorului și se

sfârșesc cu a doua venire. Fiecare profeție scoate în evidență diferite aspecte ale acestei

perioade de timp. Daniel 7 adaugă detaliile legate de cornul cel mic viziunii din Daniel 2, și

Daniel 8 lărgește mult mai mult imaginea cornului cel mic, etc. Astfel, elementele comune din

capitolele diferite ale cărții trebuie să se refere la aceleași lucruri sau evenimente. Dacă

„smulegerea jertfeinecurmate” din Daniel 8:11 se referă la evenimente din trecut, la fel trebuie

înțeles că „încetarea jertfei necurmate” din Daniel 12:11 este întrecut, și dacă cele 3 ½ vremi

din Daniel 7:25 se referă la trecut, așa trebuie înțelese și cele 3 ½ vremi din Daniel 12:7.(2)   Această interpretare ignoră structura de bază a viziunilor lui Daniel, unde viziunile

întotdeauna sunt urmate de explicații.

I. a.Daniel 2 – viziunea (31-35), explicația (36-46).

II. b.Daniel 7 – viziunea (1-14), explicația (15-27).

III. c.Daniel 8-9 – viziunea (1-12), explicația (13-26; 9:24-27)

IV. d.Daniel 10-12 – viziunea (11:2-12:4), explicația (12:5-13)

În timp ce este adevărat că viziunea din Daniel 11:2-12:4 este în ea însăși o explicație a

viziunii din Daniel 8, nu trebuie să trecem cu vederea faptul că în Daniel 7, 8, și 10-12

profețiile legate de timp sunt întotdeauna situate în secțiunea de explicație, nu în

viziunea însăși. În Daniel 10-12 viziunea se încheie în 12:4 și timpul profetic este dat în

12:5-13. Această structură este distrusă dacă 12:5-13 este interpretată ca o nouă viziune.

(3)   Această nouă interpretare ignoră complet conexiunile lingvistice și gramaticale dintre

viziunea din Daniel 11 și explicația din Daniel 12. În primul rând, 12:5-13 nu este o nouă

viziune cu un subiect diferit, ci o explicație a anumitor elemente din viziunea capitolului 11.

Aceasta este evident din întrebarea din 12:6, „Cît va mai fi pînă la sfîrşitul acestor minuni?”

Cuvântul ebraic pala’tradus prin „minuni” însemna și „evenimente extraordinare”[iv] sau

„evenimente minunate.”[v] Pentru că în versetul 5 nu se face referire la nici un eveniment,

„aceste minuni” poate să se refere doar la evenimentele văzute în viziunea din Daniel 11.

Cuvântul pala’ este de fapt folosit și în 11:36 unde se referă la blasfemiile rostite de Împăratul

de la Miazănoapte. De asemenea este folosit și în 8:24 unde cornul cel mic „face pustiiri

[pala’].” În 12:7, 8 Daniel aude cuvintele „aceste lucruri se vor sfîrşi cînd puterea poporului

sfînt va fi zdrobită de tot.” Pentru că nu a înțeles ce a auzit, Daniel întreabă „care va fi sfîrşitul

acestor lucruri/minuni.” De fiecare dată aceste cuvinte se referă la evenimentele din Daniel

11:2-12:4. Mai departe, este o legătură tematică și lingvistică puternică între textele 7:25 și

12:7. Zdrobirea puterii poporului sfânt din 12:7 durează 3 ½ vremuri și este aceeași perioadă ca

persecuția sfinților în 7:25 în care durează de asemenea 3 ½ vremuri.

(4)   M. Berry, unul dintre principalii proponenți ai noii interpretări, fixează începutul celor 1260

și 1290 de zile din Daniel 12 la Legea duminicală universală. Cele 1260 de zile, așa cum crede

ea, se încheie cu decretul de moarte universal, cele 1290 de zile continuă după terminarea

celorlalte cu încă 30 de zile. Ea explică aceste 30 de zile ca două perioade a câte 15 zile.

Primele 15 zile sunt „un ceas” din Apocalipsa 17:12 (360 împărțit la 24 este 15), și a doua

perioadă de 15 zile sunt „un ceas” la care se face referire în Apocalipsa 18:10. În timp ce

primele 1260 de zile sunt numărate ca zile literale, ultimele 30 de zile ale celor 1290 sunt

numărate ca două ore profetice pe care le interpretează după principiul zi-an. Această

amestecătură de timp literal și profetic este o altă indicație cu privire la confuzia acestei noi

interpretări.

(5)   În sfârșit, această nouă interpretare a timpurilor din Daniel 12 este de asemenea în

contradicție cu afirmațiile clare ale lui Ellen White. În 1880 ea a scris, „Am susținut o mărturie

de la trecerea datei din 1844, că trebuie să nu fie nici o stabilire de timp prin care să fie testat

poporul lui Dumnezeu. Marele test cu privire la timp a fost în 1843 și 1844; și toți cei care au

stabilit timpuri profetice după această mare perioadă marcată în profeție au fost amăgiți și sunt

amăgiți.”[vi] Este adevărat că aici Ellen White vorbește despre stabilirea de date pentru Al

Doilea Advent pentru care noua interpretare nu stabilește un timp, oricum, nu există nici o

indicație în scrierile ei că orice fel de timp profetic va juca un rol în viitor. De fapt, într-o

scrisoare din 1850 Ellen White scrie cu privire la fratele Hewit, „I-am spus despre unele din

greșelile sale din trecut, că cele 1335 de zile s-au sfârșit și numeroase erori ale sale. Am avut

doar un efect mic asupra lui. Întunericul lui a fost simțit asupra întâlnirii și a denaturat-o.”[vii]

Unii cred că în această afirmație ea pasează cele 1335 de zile în viitor. Totuși, fraza este în

general înțeleasă a spune „I-am spus despre unele din greșelile sale din trecut, [i-am spus] că

cele 1335 de zile s-au încheiat și [i-am spus despre]numeroasele erori ale sale.” Altfel, ar trebui

să ne întrebăm de ce l-a admonestat pe fratele Hewit și nu pe soțul ei și pe toți ceilalți pionieri

care învățau că cele 1335 de zile s-au sfârșit?[viii] Acest lucru indică faptul că ea însăși a plasat

cele 1335 de zile în trecut.

II. Interpretarea Adventistă

În Daniel 12:5-13 profetul este încă lângă râul Tigru, unde era și în 10:4. Acum el interceptează

o conversație între două ființe cerești și la un moment dat se alătură discuției. Aceste pasaje

sunt paralele cu Daniel 8:13, 14 în câteva moduri. Amândouă se petrec lângă un râu, amândouă

implică două ființe cerești anonime și amândouă implică întrebarea „Câtă vreme?”

 „Cît va mai fi pînă la sfîrşitul acestor minuni?” (12:6) – Aceasta face referire înapoi la

viziunea din capitolul 11. Gabriel i-a dat lui Daniel această explicație lungă pentru a-l ajuta să

înțeleagă ce se va întâmpla cu poporul lui Dumnezeu (10:14). Acum apar alte două ființe

cerești, și una dintre ele, pentru a-l informa pe Daniel, îl întreabă pe Mihail, omul îmbrăcat în

haine de in, o întrebare. Răspunsul din versetul 7 definește timpul sfârșitului ca acela care

urmează după încheierea celor 1260 de ani de supremația și persecuția papală. „În acest

răspuns lui Daniel i se dă de fapt cealaltă jumătate a răspunsului la întrebarea pusă ce aceiași

însoțitori cerești din 8:13. Acea întrebare viza călcarea în picioare de către puterea papală a

sanctuarului și oștirii deopotrivă. În 8:14 răspunsul dat este căsanctuarul va fi călcat în picioare

până în 1844. Acum [12:7] răspunsul dat este că oștirea va fi călcată în picioare până în 1798.

Și din chestionarea  din partea lui Daniel care decurge de aici și răspunsul dat de Mihail se

oferă relația dintre aceste două perioade.”[ix](1)   Cele 1290 de zile (12:11) – încetarea lui tamid (necurmata) este menționată de trei ori în

cartea lui Daniel:Daniel 8:11 Nici un timp specific nu este legat de aceasta.Daniel 11:31 Din nou, nici un timp sau dată specifică nu este oferită.Daniel 12:11 „De la vremea . . . 1290 de zile.”

Este important să observăm paralelismul dintre Daniel 11:31 și Daniel 12:11.11:31 Oști vor fi trimise de el [împăratul de miazănoapte] și vor profana fortăreața

sanctuarului: apoi vorîndepărta jertfa necurmată¸și vor așeza acolo urâciunea pustiirii.

12:11 Și de la vremea când jertfa necurmată este îndepărtată, și urâciunea pustiirii este

așezată, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile.

Cele două texte sunt în mod clar paralele și se referă la același eveniment din istorie. Dacă

11:31 se referă la trecut, așa trebuie să fie și 12:11.

În Daniel 8:11 „necurmata” se referă la lucrarea de mijlocire a lui Hristos care a fost

uzurpată de lucrarea preoților prin messă și spovedire. Jertfindu-L pe Hristos din nou în

fiecare messă, papalitatea a îndepărtat slujirea cerească a lui Hristos din mințile oamenilor.

Cât timp s-a întâmplat asta? În mai 1998, Papa Ioan Paul al II-lea a publicat scrisoarea sa

pastorală Dies Domini în care face apel pentru legi duminicale.[x] În aceeași scrisoare el

vorbește despre participarea la messa duminicală, și afirmă că în special de la începutul

secolului al VI-lea încoace au fost legi universale care au făcut obligatoriu pentru oameni

participarea la messă. Ca Adventiști de Ziua a Șaptea spunem că în secolul al VI-lea

necurmata a fost luată și urâciunea pustiirii a fost stabilită. Noi începem cei 1290 de zile cu

anul 508. De ce? În primul rând, pentru că scădem 1290 din 1798, care este înțeles ca

finalul celor 1260 și 1290 de ani, și astfel ajungem la 508. Ce s-a întâmplat în 508? În 496

Clovis, regele Francilor a devenit romano-catolic. Toate celelalte triburi germanice care au

demondat Imperiul Roman erau ariene și astfel în opoziție cu papa de la Roma. Clovis i-a

înfrânt pe Vizigoți și a devenit astfel prima putere civilă care se înrolează pentru

emanciparea Bisericii Romei. Franța, de aceea, este numită cea mai în vârstă fiică a

Bisericii Romano-Catolice.

 „După marea victorie asupra goților în 507... Clovis a venit la Tours, probabil la mijlocul

lui 508, pentru a organiza o celebrare a victoriei sale. Acolo s-a întâlnit cu reprezentanții

Bizanțului care i-au prezentat un decret numindu-l onorific consul.”[xi] Îmbinarea puterilor

civile și religioase (Francii și papalitatea) la acel timp a fost un pas important în „așezarea

urâciunii pustiirii,” care se referă la învățăturile nebiblice ale papalității și impunerea lor

prin unirea dintre biserică și stat. Este una din ironiile istoriei că Franța, acea putere care a

ajutat papalitatea la începutul celor 1290 de ani, a fost aceeași putere care i-a pricinuit

moartea la sfârșitul acestei perioade de timp, când Napoleon l-a luat prizonier pe Papa Pius

al VI în 1798.

(2)   Cele 1335 de zile (12:12) – Nu este menționat nici un eveniment specific pentru începutul

celor 1335 de zile. Contextul totuși pare să implice că au început în același timp ca și cele

1290 de zile. Dacă acest lucru este corect, cele 1335 de zile se încheie în 1843-44 la timpul

când mesajul primul înger era predicat. (Acesta este și ultimul an al profeției celor 2300 de

ani, an care începe din toamna lui 1843 și se încheie în toamna lui 1844).

Profeția celor 1335 de zile nu este menționaltă în legătură cu activitatea puterii cornului

mic. Mai degrabă este legat de o binecuvântare specială pentru aceia care trăiesc la sfârșitul

acestei perioade de timp. O altă binecuvântare pentru timpul sfârșitului este găsită în

Apocalipsa 14:13, „Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul.”

Concluzie

Evidențele din Scriptură și Spiritul Profetic nu susțin conceputul că profețiile temporale din

Daniel 12 sunt încă în viitor. Interpretarea adventistă care, în armonie cu principiul istoricist de

interpetare, plasează aceste profeții legate de timp în trecut, este cea mai bună soluție pentru

textele dificile din Daniel 12:5-13.

 

Gerhard Pfandl a fost director asociat la Institutul de cercetări biblice

Traducere: Daniel Cirț 

[i] Marian G. Berry, Warning! (Brushton, NY: Teach Services, 1990), 154. Ronald Gary

Stickney, The Prophecy of Daniel 11 and Revelation (Grand Junction, MI: Proclaim the

Prophecy “Now” Seminar, n.d.). Robert N. Smith, Jr.,Sunday vs Rapture (Ft. Worth, TX:

Roheka Books, 2002).

[ii] Berry, 154.

[iii] Ellen G. White, Evangelism, 581.

[iv] Ernest C. Lucas, Daniel, Apollos Old Testament Commentary (Leicester, England:

InterVarsity Press, 2002), 296.

[v] L. Koehler and W. Baumgartner, The Hebrew and Aramaic Lexicon of the Old Testament

(Leiden: E. J. Brill, 1996), 928.

[vi] Ellen White, Life Sketches of James and Ellen White, 221.

[vii] Ellen White, Manuscript Release, 6:251.

[viii] James White, “The Judgment,” Review and Herald, January 29, 1857, 100. Uriah Smith,

“Short Interviews with Correspondents,” Review and Herald, February 24. 1863. I am indebted

to Alberto Timm for the pioneer sources. Mulțumesc lui Alberto Timm pentru sursele citate din

pionierii adventiști. Vezi articolul “Os 1290 e 1335 dias de Daniel” in Ministeria (Brazil),

(May-June 1999), 16-18.

[ix] Ernest W. Marter, Daniel’s Philosophy of History (Bracknell, England: Newbold College,

1967), 115.

[x] Pope John Paul II, “Dies Domini”(May 31, 1998), secțiunea 47. Pentru textul acestei

Scrisori Apostolice, vezi website-ul Vaticanului: www.vatican.va./holy_father/john_paul_ii.

Dies Domini can be found under his Apostolic Letters. Dies Domini poate fi găsit sub

Scrisorile Apostilice. Accesat 5/15/03.

[xi] Herwig Wolfram, The Roman Empire and Its Germanic Peoples (Berkeley: University of

California Press, 1997), 222.

Sfaturi privind profeția celor 144.000

De Ellen White

Traducere: Dragoș Brașoveanu

 

(Vezi Tragedia Veacurilor, pag. 648, 649 pentru declarația de bază)

 

O chestiune neesențială

 "Hristos spune că vor fi unii în biserică care vor prezenta fabule și supoziții, când

Dumnezeu a oferit un mare, înălțător și înnobilator adevăr care ar trebui întotdeauna păstrat în

tezaurul minții. Când oamenii culeg ba o teorie ba alta, atunci când sunt curioși să afle ceva ce

nu le este util să știe, ei nu sunt conduși de Dumnezeu. Nu e în planul Lui ca poporul Său să

prezinte ceva pe care trebuie să-l presupună, ceva ce nu e învățat în Cuvânt. Nu e voia Sa ca ei

să intre în dispute pe marginea unor subiecte care nu-i ajută din punct de vedere spiritual,

precum cine anume formează grupul celor 144.000. Cei ce sunt aleșii lui Dumnezeu vor

cunoaște răspunsul în scurtă vreme fără dubiu.

"Frații și surorile mele, apreciați și studiați adevărurile pe care Dumnezeu le-a oferit

pentru voi și copiii voștri. Nu vă pierdeți timpul pentru a căuta ceea ce nu va fi de niciun ajutor

spiritual. „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Aceasta este întrebarea cea mai importantă

și la ea s-a răspuns cel mai clar. „Ce scrie în lege?” Cum citești în ea?”

Selected Messages, cartea 1, pp. 174, 175.

 

Străduiți-vă să fiți printre cei 144.000 

„Să ne luptăm cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu să fim printre cei o sută

patruzeci și patru de mii. Și să facem tot ceea ce putem pentru a ajuta și pe alții să câștige

cerul.” 

Review and Herald; 9 martie 1950

 

Sora White și cei 144.000

"Domnul mi-a oferit o viziune a altor lumi. Mi-au fost date aripi și un înger m-a însoțit

din cetate într-un loc care era luminos și glorios. Iarba acelui loc era de un verde viu, iar

păsările ciripeau un dulce cântec. Locuitorii acelui loc erau de toate mărimile; ei erau nobili,

maiestoși și minunați. Ei purtau asemănarea cu Isus, iar chipurile lor străluceau de bucurie

sfântă, expesie a libertății și bucuriei acelui loc… L-am implorat pe îngerul meu însoțitor să mă

lase să rămân în acel loc. Nu puteam suporta gândul de a mă întoarce din nou în această lume

întunecată. Atunci îngerul mi-a spus: „Trebuie să te întorci, și dacă ești credincioasă, tu,

împreună cu cei 144.000 veți avea privilegiul să vizitați toate aceste lumi și să vedeți lucrarea

mânilor lui Dumnezeu.”

Early Writings, pp. 39, 40.

 

 Sora Hastings va fi cu cei 144.000

 "Am văzut că ea [sora Hastings, care tocmai murise] a fost sigilată și va învia la glasul

lui Dumnezeu și va sta deasupra pământului, și va fi fi cu cei 144.000. Am văzut că nu trebuie

să o jelim; se va odihni în vremea necazului.”

Scrisoarea 10, 1850 (2SM 263).

 

Tăcerea este elocventă

 [Următoarea scrisoare de la C. C. Crisler, prim-secretar în Fundația Ellen White, a fost

adresată fratelui E. E. Andross, președintele Uniunii Conferinței Pacificului, ca un răspuns la o

cerere a sa către sora White în ceea ce privește orice lumină pe care ar fi putut s-o aibă în ceea

ce privește învățăturile Dr.-ului B. E. Fullmer din Los Angeles, conform căruia grupul celor

144.000 va fi format din doar din americani și din nimeni altcineva din alte țări.]

"Sanatoriul Elmshaven, California, 8 decembrie 1914. Dragă frate Andross: În timpul

celor câteva minute rămase din ora prânzului înainte de închiderea poștei, după primirea livrării

speciale a scrisorii tale în care soliciți informații, îți trimit un răspus grăbit la adresa ta,

promitându-ți un cuvânt ulterior mai amplu. În seara asta îți voi trimite următoarea scrisoare:

„Sora White m-a instruit să te informez că nu are nicio lumină suplimentară în afară de

faptul că prezentarea incertitudinilor ca fiind certitudini și a misterelor ca adevăruri

descoperite, e periculoasă și conduce la dezamăgire. Ea sugerează construirea pe Sfintele

Scripturi, adevărata fundație, în loc presupunerile personale.” - C. C. Crisler.

"În timpul citirii scrisorii sorei White, și ascultându-i remarcile sale ca răspuns, am avut

cu mine ca martor pe prezbiterul D. E. Robinson. „Nu am nici o lumină pe marginea acestui

subiect”, a spus ea, după ascultarea scrisorii. „E o vreme foarte delicată cea în care trăim – o

vreme când trebuie să ne prindem personal de Domnul cu toate puterile ființei noastre.”

Ea a spus mai departe: "Cei ce stăruie în teorii privind chestiuni care nu sunt descoperite,

se așează pe ei înșiși în locul în care sunt în pericol să se întâlnească cu dezamăgirea.

„Ascundeți-vă în Dumnezeu; ascundeți tainele voastre în Dumnezeu” – aceste cuvinte au fost

repetate în timpul nopții din nou și din nou. De la început, am fost instruită că Domnul Isus

poate oferi sfaturi care nu vor aduce dezamăgire."' Te rog spune fraților mei că nu am nimic

prezentat înaintea mea în legătură cu circumstanțele privitoare la ceea ce îmi scriu ei și pot

așeza înaintea lor doar ceea ce mi-a fost prezentat.”

 "'Sunt unii care încearcă să se ocupe cu incertitudini ca certitudini; și când ajung în

această poziție, ei se află acolo unde este posibil pentru vrăjmaș ca să-i folosească."

'În trecut, mi-a fost dată în mod repetat lumină că atunci când se naște o criză, noi

trebuie să luăm sfatul lui Dumnezeu și să urmărim cu interes fiecare element care prezintă

adevărul în diversitatea sa."

'Cel mai mare ajutor va veni când noi vom vedea influența învătăturilor Sfintelor

Scripturi. Influența lor este de a ne conduce pe noi să stăm pe o bază înălțată, unde vom

construi credința noastră și credința altora, nu pe unul spune asta, altul alta, ci pe adevărata

fundație, Cuvântul viului Dumnezeu."

"Am încercat să scriu din notițele mele, cuvintele rostite de sora White după ce a ascultat

scrisoarea ta și fragmente ale scrisorii scrise de mine, de asemenea la grăbitul meu răspuns

scris către tine. Prin nici un cuvânt sau semn sora White nu a încercat să spună cine are și cine

nu are dreptate. În nici un fel nu a făcut nici un comentariu asupra scrisorii tale către mine, și

astfel atât cât putem înțelege, în niciun fel nu a încercat să interpreteze sau să explice ceea ce a

a scris în anii trecuți cu privire la cei 144.000. Dar avansând dincolo de simplele detalii, ea a

subliniat principiile fixate anterior.

 "Nu am nimic de adăugat la ceea ce am scris la prânz. Da, există un singur comentariu

pe care sora White l-a făcut când i-am citit scrisoarea. Ea și-a exprimat plăcerea asupra faptului

că am inclus în scrisoarea mea către tine, cuvintele „asupa subiectului semnificației exacte a

celor 144.000, sora White ne-a sfătuit în mod repetat că tăcearea este elocventă.”

 "Ea a comentat de asemenea în mod favorabil la auzirea cuvintelor cu care am încheiat, „Atât

cât știu, nimeni nu cunoaște întregul adevăr al subiectului, și nici nu-l vom ști până când vom fi

pe partea cealaltă a Iordanului.”

"Mă simt încrezător, frate Andorss, că frățietatea din sudul Californiei va găsi

binecuvântare în revizuirea învătăturilor Scripturii privitoare la cei 144.000, și, aducerea asupra

acestor învătături a oricărei lumini ce s-ar putea găsi în scrierile publicate ale sorei White….

Eu cred că Dumnezeu va face adevărul suficient de clar pentru a face posibilă evitarea

controverselor inutile și neprofitabile asupra subiectelor nevitale pentru mântuirea sufletelor

prețioase.

Cele mai bune urări și cu rugându-mă ca Dumnezeu să dea cu generozitate înțelegere ca

de altfel și claritate viziunii celor chemați să trateze această problemă umitoare care a apărut,

ca de obicei cu stimă, C. C. Crisler."

 

Fundația Ellen G. White

21 decembrie 1964, corectat în septembrie, 1990

             __________ 

*Notă: Observați că promisiunea i-a fost oferită sorei White că dacă ea era credincioasă,

ea împreună cu cei 144.000 vor avea anumite privilegii.

Principiul zi-an

Codul descifrării timpului profetic

de  Gerhard PfandlPână în secolul al XIX-lea majoritatea cercetătorilor biblici foloseau metoda istoricistă

atunci când studiau cărțile Daniel şi Apocalipsa. Unul dintre pilonii principali ai metodei istoriciste este principiul zi-an. Conform acestui principiu, în profeţii, o zi reprezintă un an literal. Pe parcursul secolului XIX, metoda istoricistă a fost înlocuită treptat de două sisteme de interpretare: preterist şi futurist. Conform acestor două siteme principiul zi-an nu unul este valabil.

Preteriştii situează majoritatea profeţiilor în trecut, mai ales în perioada Imperiului roman. Futuriştii plasează cele mai multe profeţii în viitor, mai exact în ultimii șapte ani care preced a doua venire a Domnului Hristos. Potrivit futuriştilor, punctul de început al celor șapte ani este răpirea secretă a copiilor lui Dumnezeu.Adventiştii de ziua a şaptea continuă să folosească metoda de interpretare istoricistă. Ei cred că principiul zi-an nu este o paradigmă impusă textului biblic, ci acesta reiese din studiul Scripturii. În Daniel 7 şi 8, de exemplu, îngerul foloseşte metoda istoricistă atunci când interpretează diversele simboluri ca imperii succesive în istorie.Iată care sunt principalele argumente în favoarea acestui principiu[1]:    1) Viziunile din Daniel 7 şi 9 sunt în mare măsură simbolice,ele descriu niște fiare  ca reprezentând imperii istorice importante (7:3-7; 8:3-5, 20-21). De aceea perioadele de timp care apar (7:25; 8:14) trebuie considerate și ele tot simbolice.   2) Faptul că viziunile vorbesc despre ridicarea şi prăbuşirea imperiilor istorice cunoscute, care au durat sute de ani, indică faptul că perioadele de timp profetice trebuie să acopere lungi intervale de timp.    3) Modul special în care sunt exprimate perioadele de timp ne indică faptul că nu trebuie luate în mod literal. Dacă „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” din Daniel 7:25 reprezentau 3 ani şi jumătate literali, atunci Dumnezeu ar fi putut folosi expresia directă „3 ani şi 6 luni”.     În Luca 4:25 şi Iacov 5:17, unde se vorbeşte de 3 ani şi jumătate literali, de fiecare dată se foloseşte expresia clară „3 ani şi 6 luni”. La fel, Pavel a rămas în Corint „1 an şi 6 luni” (Fapte 18:11), iar David a domnit în Hebron „7 ani şi 5 luni” (2Sam. 2:11).    4) În Daniel 7 este vorba despre patru fiare care împreună acoperă o perioadă de peste 1000 de ani. Ele sunt succedate de un corn mic. Cornul cel mic ocupă centrul profeţiei deoarece el se opune în mod direct lui Dumnezeu.     Dacă am presupune că perioada care apare aici este literală, însemnând trei ani şi jumătate, atunci ne-am confrunta cu o altă problemă: lupta dintre cornul cel mic şi Cel Prea Înalt, care ocupă centul profeției, ar dura prea puțin în comparație cu restul istoriei mântuirii prezentate în viziune. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Apoc. 12:6 şi 14, unde 1260 de zile sau trei vremi şi jumătate acoperă cea mai mare parte a istoriei dintre prima şi a doua venire a lui Isus. De aceea, nici în aceste texte nu puteam lua ca  fiind literali indicatorii de timp care apar.    5) Conform contextului, expresiile „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” (Dan. 7:25; 12:7; Apoc. 12;14), „patruzeci şi două de luni” (Apoc. 11:2; 13:5) şi „1260 de zile” (Apoc. 11:3; 12:6) se aplică toate la aceeaşi perioadă de timp. Trebuie remarcat faptul că expresia „trei ani şi şase luni”, care ar indica în mod clar o perioadă literală nu este folosită niciodată. „Într-un fel, Duhul Sfânt pare că epuizează toate expresiile prin care acest interval profetic ar putea fi redat, întotdeauna excluzând expresia literală „trei ani și șase luni”. Această formă este folosită de Biblie în alte contexte, denotând exclusiv o perioadă literală atunci când apare.”[2] Strădania Duhului Sfânt de a evita expresia aceasta arată că intenționează ca cititorii mesajului să interpreteze altfel perioada profetică amintită.   6) Profeţiile din Daniel 7-8 şi 10-12 conduc la „timpul sfârşitului” (8:17; 11:35,40; 12:4,9) care este urmat de înviere (12:2) şi aşezarea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu (7:27). „prezentată în aceste profeţii se întinde din vremea profetului (sec. 6 î.H.) până în timpul nostru şi mai departe. În acest context, perioade de timp literale de la numai 3 ani și jumătate la 6 ani și jumătate nu pot acoperi istoria până la timpului sfârşitului. Ca atare, aceste perioade profetice trebuie văzute ca simbolice şi  ca reprezentând intervale de timp cu mult mai lungi, care se întind până la timpul sfârşitului.”[3]   7) Singura unitate de timp uzuală şi care nu este folosită în profeţiile escatologice din Daniel şi Apocalipsa este anul. Ziua, săptămâna și luna apar ca măsuri ale timpului, însă nu şi

unitatea de timp „an”. Explicaţia cea mai evidentă este faptul că anul este unitatea simbolizată în toate aceste profeţii.    8) Există un număr de texte în rapoartele istorice ale Vechiului Testament în care termenul „zile” reprezintă „ani” (Exod 13:10; 1Sam. 2:19; 20:6; Jud. 11:40). De asemenea, în cărţile poetice ale Vechiului Testament, uneori termenul „zile” stă în paralel cu termenul pentru „ani” (Iov 10:5; 32:7; 36:11; Psa. 77:5; 90:9-10 etc.). „Amândouă aceste utilizări ne oferă un fundament pentru acel tip de gândire. Acest fundament poate acoperi şi aplicaţia acestei relaţii din literatura apocaliptică.”[4]   9) În profeţiile judecăţii din Numeri 14 şi Ezechiel 4, Dumnezeu foloseşte în mod deliberat principiul o zi pentru un an. „După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi.” (Num. 14:34). Iar în parabola pusă în scenă de Ezechiel, s-a spus acestuia să stea culcat pe partea stângă vreme de 390 de zile, iar pe partea dreaptă, vreme de 40 de zile. „Îţi pun câte o zi pentru fiecare an.” (Ezechiel 4:6).   10) Referinţe la principiul zi-an apar și în scrierile iudaice din perioada intertestamentală.[5] Cartea Jubileelor, de exemplu, foloseşte cuvântul „săptămână” pentru a desemna şapte ani. Aşa cum explică O.S. Wintermutee, „Fiecare perioadă de şapte ani este exprimată printr-o săptămână de ani sau săptămână.”[6] Perioadele de timp şi datele în Cartea Jubileelor deseori sunt exprimate în săptămâni care reprezintă șapte ani. Concluzie         Studiul nostru a arătat că avem suficiente motive să aplicăm în continare principiul zi-an. Numai folosind acest principiu vom găsi o însemnătate relevantă a profeției biblice. Doar așa vom înțelege că mesajul profetic ne implică și pe noi și nu doar personaje trecute sau viitore. Aceasta ne va determina să ne apropiem și mai mult de Scripturi, să le căutăm înțelesul și să îi urmăm recomandările.

Studiul acesta a mai scos în evoidență și faptul că metoda de interpretare istoricistă nu este o apariţie recentă pe scena teologiei, ci stă pe o temelie biblică şi istorică solidă. A fost folosită de îngerul tâlmăcitor în Daniel şi de scriitorii iudei, în perioada intertestamentară. Până în sec. 19 a fost aplicată de majoritatea comentatorilor Bibliei. În pofida a ceea ce spun unii, nu este deloc o metodă perimată, ci un principiu valid de interpretare a profeţiilor apocaliptice.

 

Gerhard Pfandl este director asociat la Institutul de Cercetări Biblice

[1] Vezi William Shea, Selected Studies on Prophetic Interpretation, 7 vol. 1, p. 67-104.

[2] Thomas R. Birks, First Elements of Sacred Prophecy, 352

[3] Shea, p. 73

[4] Ibid. 103..

[5] Vezi ibid. 106-110

[6] Ibid. 76.