Curs I

Lect.univ.dr. Adrian Stoica Statutul functionarului public in U.E.

Curs I

I. Consideraţii preliminare privind instituirea funcţiei

publice in spatiul Uniunii Europene

În majoritatea ţărilor europene, dreptul funcţiei publice presupune un

set de reguli aplicabile unor agenţi, care corespunde definiţiei stricte a

funcţionarului, nucleu în jurul cărora gravitează dispoziţii mai restrânse sau

mai numeroase aplicabile altor categorii de angajaţi din sectorul public.

În toate statele membre ale Uniunii Europene, funcţia publică

constituie, fără îndoială, sectorul sistemului politico-administrativ cel mai

marcat de tradiţia şi istoria naţională şi cel mai puţin afectat de integrarea

europeană. Până acum, nici unul dintre tratatele europene nu a prevăzut

competenţele comunitare pentru organizarea funcţiei publice. Tratatul de la

Amsterdam nu a schimbat cu nimic această tradiţie. Altfel spus, Uniunea

Europeană nu are competenţele necesare pentru a reglementa funcţia publică

şi nici pentru a reforma administraţiile publice sau pentru a reorganiza

structurile administrative şi organizaţionale din statele membre.

Din contră, faptul că Uniunea Europeană nu are competenţe în ceea ce

priveşte reglementarea funcţiei publice, acest lucru nu semnifică deloc că

integrarea europeană nu are efecte asupra serviciilor publice naţionale, care

sunt din ce în ce mai mult influenţate de procesul de unificare europeană. În

ceea ce priveşte Dreptul administrativ naţional, în general, şi Dreptul

funcţiei publice, în special, sunt din ce în ce mai mult marcate de

jurisprudenţa CJCE.

1


În plus, sistemele juridice şi administrative ale statelor membre sunt

supuse unui proces de adaptare pentru a putea răspunde exigenţelor de

transpunere şi de aplicare a dreptului comunitar. Europenizarea

administraţiilor publice1 se face prin transferul din ce în ce mai accentuat al

domeniilor politice în sfera competenţelor Uniunii Europene şi comunităţilor

Aceste consecinţe reprezintă o constantă a doctrinei de drept public, motiv

pentru care funcţia publică apare ca fiind unul din elementele predilecte ale

comparatiştilor şi un criteriu de evaluare a legislaţiilor statelor integrate într-

o formulă administrativ-politică, precum Uniunea Europeană. În mod

tradiţional, în spaţiul european, noţiunea de funcţie publică, s-a impus ca o

noţiune fundamentală a dreptului public, în special a dreptului administrativ,

ea fiind strâns dimensionată de noţiunea de activitate, autoritate, organ etc.

Un organ de stat sau o autoritate publică, în general, din punct de

vedere structural, cuprinde trei elemente: a) competenţa; b) mijloace

materiale-financiare şi c) personalul, iar personalul, la rândul său, este

structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care numai unele

ne apar ca fiind funcţii publice. Autorităţile publice, inclusiv cele

administrative, sunt înzestrate cu atribuţii necesare îndeplinirii sarcinilor ce

le revin în conformitate cu care exercită competenţe determinate, participând

în baza capacităţii juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate în

nume propriu. Comparaţiile asupra evoluţiei funcţiilor publice oferă un

tablou contrastant în doctrina din statele europene. In toate statele europene

există tradiţii privind reglementarea funcţiei publice, care nu trebuie însă

raportate la existenţa unui statut general aplicabil tuturor funcţionarilor2.

1 Alexandru I. Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 285.

2 Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006,

p.53.

2


În funcţie de ţara de referinţă, conceptul de funcţie publică are mai

multe accepţiuni şi, în consecinţă, mai multe arii de cuprindere. În

majoritatea cazurilor, nu există o definiţie legală riguroasă a acestei noţiuni

şi, pentru a se preciza sensul acesteia, trebuie să se recurgă la practica şi

doctrina administrativă.

În sensul larg al termenului, se poate înţelege prin funcţie publică,

ansamblul persoanelor aflate la dispoziţia guvernanţilor pentru a face să

funcţioneze serviciile publice. În sens organic este vorba de ansamblul

personalului din administraţie. Personalul are o compunere diversificată şi

cuprinde categorii extrem de variate. Uneori, în aceeaşi perspectivă

organică, funcţia publică desemnează doar o parte din ansamblului

personalului administrativ.

În sens material, este vorba de activitate constând în colaborarea în

mod permanent şi cu titlu profesional la acţiune a persoanelor publice ale

administraţiei. Noţiunea de funcţie publică, contrar aparenţelor, este dificil

de tradus cu exactitate în diferite ţări europene, într-o analiza comparativă,

riscurile de contrasens fiind mai numeroase decât în cazul altor instituţii

referitoare la administraţie Potrivit doctrinei de drept public, noţiunea de

funcţie publică apare ca fiind unul din elementele predilecte ale

comparatiştilor raportate la analiza legislaţiilor statelor europene. Dacă

trecem peste meandrele istoriei şi ne oprim numai la expresiile actuale,

putem reţine că legislaţiile naţionale şi doctrina europeană sunt dominate de

expresia franceză „fonction publique”, precum şi de cea britanică „civil

service”, fără a susţine că cele două noţiuni se suprapun, întrucât ele mai

degrabă apar ca noţiuni opuse, cea franceză evocând filozofia „etatică”, cea

britanică evocând filozofia „liberală”. Expresia franceză face trimitere la

3


puterea publică, la autoritate şi dominaţie din partea statului. Expresia

engleză pune în evidenţă mai mult „statul în serviciul cetăţeanului3”.

Funcţia publică se poate defini – în sensul cel mai larg al conceptului

– ca reprezentând o situaţie juridică predeterminată normativ constituită

dintr-un complex unitar de drepturi şi obligaţii, prin a căror realizare se

înfăptuieşte în mod specific competenţa unui organ de stat exercitându-se

puterea publică în conformitate cu atribuţiile ce revin autorităţii respective.

Funcţia publică apare ca o grupare de atribuţii şi de competenţe în

scopul de a satisface interese generale, întrucât orice putere socială se

legitimează numai prin finalitatea sa de interes public, neputându-se admite

ca ea să fie utilizată în scopuri personale.

Clasificările funcţiei publice.

În statele membre ale Uniunii Europene se disting trei moduri în care

putem subdiviza funcţia publică. Aceste subdiviziuni sunt următoarele: a)

categorii de personal, b) nivelurile administrative, c) sub-sectoarele.

a) Categorii de personal. În unele state membre UE, subdiviziunea în

diferite categorii de personal cu statut juridic diferit este o caracteristică

esenţială a organizării oficiale a funcţiei publice.

În Germania, categoriile de funcţie publică corespund cu cele trei

niveluri de guvernare - federal, land şi local (Kreise, Gemeinden) Astfel, în

administraţia publică din Germania putem distinge: funcţii publice exercitate

de funcţionari de profesie cu un statut de drept public; funcţii publice

exercitate de angajaţi cu statut de drept privat; funcţii publice în care sunt

angajaţi lucrători pe bază de contract. În Danemarca există trei categorii de

personal angajate în funcţia publică: funcţionari publici; personal angajat pe

bază de convenţii civile colective; personal angajat cu contract individual de

3 . Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, vol.I, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p.525

4


muncă. Aceeaşi distincţie privind cele trei categorii de personal se aplică

tuturor funcţiilor publice în Austria şi Luxemburg4..

b) Nivelurile administrative. În anumite ţări, administraţia publică este

special organizată în funcţie de nivelurile de guvernare. Exemplul tipic îl

reprezintă administraţia publică din Franţa, pe care o putem subdiviza în

funcţia publică de stat, funcţia publică teritorială şi funcţia publică

spitalicească, care cuprinde numeroase corpuri sau cadre angajate (la nivel

regional sau local). Un alt exemplu de administraţie publică organizată în

niveluri de guvernare este Belgia, unde trebuie făcută distincţia între funcţia

publică federală, funcţia publică a regiunilor şi comunităţilor şi funcţia

publică locală (provincii şi municipalităţi). Cele trei regiuni (Flandra,

Wallonia şi Bruxelles) şi cele trei comunităţi (comunitatea flamandă,

comunitatea franceză şi comunitatea germanofonă) au fiecare propria lor

funcţie publică. Totuşi, instituţiile comunităţii flamande şi ale regiunii

flamande au fuzionat. Anumite măsuri se aplică tuturor funcţionarilor

publici din Belgia. Distincţia dintre diferitele niveluri de guvernare este

în egală măsură pertinentă în cazul Suediei şi al Finlandei. În Suedia putem

distinge funcţia publică centrală, funcţia publică a comunităţilor, funcţia

publică locală. În Finlanda facem distincţia între guvernul central şi guvernul

local. Trebuie să amintim în această categorie Marea Britanie, unde putem

face distincţia între guvernul central, pe de o parte, şi guvernul local, pe de

altă parte. Civil Service (funcţia publică) şi Military (forţele armate) se

subordonează administraţiei centrale. Administraţia locală cuprinde mai ales

serviciile sociale şi poliţia. În Marea Britanie, funcţia publică se limitează la

personalul ministerelor şi al numeroaselor agenţii.

4 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura All Beck,

2005, p.547

5


c) Subsectoarele. Administraţiile publice a căror principală

caracteristică, pe plan organizaţional, este subdiviziunea în sectoarele

funcţionale sunt cele ale Irlandei, Italiei şi Olanda5.

În Irlanda, sectoarele diferite sunt reprezentate de funcţia publică (care

înglobează doar personalul din ministerele centrale) poliţia, apărarea,

învăţământul, întreprinderile publice non-comerciale, sănătatea publică şi

guvernul local. În Italia putem distinge sectoare de stat şi sectoare ale

administraţiei publice. În Italia, marea majoritate a funcţionarilor publici

sunt angajaţi conform legislaţiei muncii. Funcţionarii care au un

statut de drept public sunt directorii care conduc anumite direcţii din

ministere, prefecţii, diplomaţii, profesorii universitari, judecătorii. Începând

din 1993, în Olanda funcţia publică este împărţită în opt sectoare: personalul

civil al administraţiei centrale, aparatul judiciar, poliţia, învăţământul şi

cercetarea, forţele armate, provinciile, municipalităţile şi În majoritatea

statelor europene, termenul funcţionar de stat este folosit în relaţie cu munca

prestată de persoană, dar aceasta adesea cere interpretare. În Europa există

două grupuri de ţări în care situaţiile sunt diferite. Primul grup este constituit

din ţări cu tradiţii stabile de funcţii publice profesioniste, care sunt

independente relativ de politic. Aceste ţări sunt unele state membre ale UE şi

altele situate în aşa numita zonă economică europeană. Al doilea grup de ţări

sunt cele fost comuniste, unde nu există distincţii aparente între aparatul

partidelor politice, administraţia publică şi ideea de stat ca realitate

independentă. Ţările din a doua categorie face eforturi de a crea sisteme de

funcţie publică pentru a se apropia de primul grup de state. În majoritatea

statelor UE, majoritatea angajaţilor publici au statut de funcţionari publici.

5 Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.

154.

6


Aceasta înseamnă că sunt guvernaţi de o lege a funcţiei publice, care

este o lege publică, şi nu de legislaţia muncii, care constă în legi private sau

civile aplicabile relaţiilor dintre angajaţii şi angajatorii sectorului privat.

Funcţiile publice din Belgia, Franţa, Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia,

Suedia şi Spania numără majoritatea angajaţilor publici. Funcţiile publice

din Austria, Luxemburg, Italia, Germania şi Danemarca se limitează în

principiu la posturi de autoritate publică. Personalul contractual poate să

coexiste cu funcţionarii publici în ambele cazuri6.

Astfel, însăşi noţiunea de „funcţionar” este departe de a avea un

înţeles uniform, cuprinzând persoane aflate în ipostaze diferite, în funcţie de

legislaţia fiecărei ţări, şi care sunt angajate cu titlu permanent sau temporar.

Pentru o bună înţelegere a noţiunii de funcţionar, trebuie luate în considerare

două tipuri de definire a acesteia:

a) Definiţia organică, care impune a fi consideraţi funcţionari cei ce

lucrează mai mult sau mai puţin direct în sectorul public, în servicii de drept

public în cadrul unităţilor teritoriale sau în serviciile publice economice şi

sociale dependente de stat sau de colectivităţile teritoriale. De exemplu, în

Franţa sunt consideraţi funcţionari agenţii din serviciile spitaliceşti, iar în

Belgia cei de la căile ferate.

b) Definiţia funcţională include în rândul funcţionarilor agenţii publici

care exercită prerogative ale puterii publice sau care participă la apărarea

intereselor statului şi ale colectivităţilor teritoriale. Într-o asemenea

concepţie, sunt consideraţi funcţionari membrii forţelor armate, ai poliţiei şi

ai altor forţe de ordine, cei care lucrează în magistratură, administraţie

fiscală, diplomaţie, ca şi cei care îşi desfăşoară activitatea în ministere,

6 Santai I., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. I, Editura Risoprint, Cluj-

Napoca, 2002, p. 78.

7


organisme administrative ale colectivităţilor teritoriale, bănci centrale, în

măsura în care persoanele în cauză exercită atribuţii ordonate, din sfera

puterii de stat sau din aria dreptului public. O asemenea definiţie se apropie

de concepţia germană, care face distincţie între funcţionari şi, respectiv, alţi

salariaţi şi lucrători, considerându-se că numai primii sunt însărcinaţi să

exercite prerogative ale puterii publice. Este, de altfel, şi concepţia unor

instituţii europene, inclusiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În

Danemarca sunt considerate ca fiind funcţionari, persoanele care îndeplinesc

cel puţin funcţia de şef de birou, ceilalţi fiind consideraţi lucrători şi acestora

li se aplică regimul contractelor colective7.

O categorie specială o reprezintă în unele state, cum ar fi Franţa,

funcţionarii care deservesc pe şeful statului sau cei care lucrează pentru

parlament. Statutul acestora, cât şi regimul aplicabil, le sunt, în general,

stabilite printr-o legislaţie specială.

În privinţa persoanelor care deservesc colectivităţile locale se

întâlnesc mai multe situaţii. În Franţa, aceste persoane sunt considerate

funcţionari şi beneficiază de un statut stabilit prin legi speciale, dar care este

diferit de cel al funcţionarilor de stat. În Germania şi Spania, numai o parte

dintre aceştia au statut de funcţionari, restul fiind consideraţi lucrători, iar în

Marea Britanie toţi sunt lucrători (angajaţi pe bază de contract).

II. Fundamente constituţionale şi normative ale funcţiei

publice

7 Funcţia publică. Studiu. Camera Deputaţilor. Departamentul pentru informare

parlamentară. 1998, p 6.

8


Pentru a descrie dimensiunea funcţiilor publice8 trebuie să ne referim

la bazele legale ale construcţiei funcţiei publice. În acest sens, ne putem

concentra pe definiţiile legale ale dimensiunii funcţiei publice, şi pe

observarea tendinţelor din ţările europene privind limitele juridice pe care

acestea le impun funcţiilor publice.

a) Reglementarea funcţiei publice/serviciului public dispoziţii

constituţionale

Raportându-ne la statele europene care au constituţii scrise se poate

afirma că în fiecare se găsesc principii ale funcţiei publice, motiv pentru care

în lucrările de drept public comparat, mai exact de drept public comunitar, se

discută foarte clar despre „bazele constituţionale ale funcţiei publice” .

O primă problemă reglementată la nivel constituţional în cadrul

statelor membre ale Uniunii Europene o reprezintă stabilirea competenţei

pentru fixarea principiilor şi regulilor aplicabile funcţiei publice.

Aproape toate constituţiile statelor membre ale UE abordează tema

funcţiei publice, indiferent de modul în de reglementare. În anumite ţări,

Constituţia face referire la principiile generale de organizare a administraţiei

publice aplicabile funcţionarilor statului.

Majoritatea constituţiilor reglementează principiul egalităţii

admisibilităţii în funcţii publice, precum şi al autonomiei în exerciţiul

funcţiei publice. Unele constituţii reglementează, chiar, problema

răspunderii funcţionarilor publici9.

8 Cardona F., Dimensiunea funcţiei publice în ţările europene - Tendinţe şi progrese,

Seminar EIPA, Maastricht, 13-14 noiembrie 2000, p. 7-8

9 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Editura All Beck,

2005, p. 538.

9


În toate statele membre ale Uniunii Europene s-au adoptat statute

speciale pentru funcţionarii publici, care conţin dispoziţii generale şi de

detaliu privind angajarea, drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici,

condiţiile de promovare şi de pensionare, precum şi răspunderea acestora.

În afară de statute există şi alte reglementări specifice pentru diferite

aspecte ale funcţiei publice. Regimul juridic al funcţiei publice poate fi

completat cu clauze stabilite în contractul colectiv de muncă. În acest fel,

regimul legal se completează cu cel contractual.

Principiile fundamentale ale funcţiei publice se regăsesc în

constituţiile statelor europene. Prima problemă care i-a preocupat pe

legiuitorii constituanţi a fost stabilirea competenţei pentru fixarea regulilor

aplicabile funcţiei publice. Aproape toate constituţiile enunţă principii

aplicabile dreptului funcţiei publice şi indică autoritatea competentă pentru a

le stabili. Este vorba mai ales de principiul liberului acces la funcţiile

publice. Uneori, textul constituţional este şi mai dezvoltat, stabilind nu doar

regulile aplicabile accesului la funcţia publică, ci şi regulile privind

funcţionari deja numiţi.

Din acest punct de vedere, constituţiile ţărilor din Uniunea Europeană,

şi din afara blocului comunitar, se împart în patru categorii:

Prima categorie de state se caracterizează printr-o partajare, în baza

dispoziţiilor constituţionale, între legislativ şi executiv, a reglementării

funcţiei publice. În Belgia şi în Marea Britanie, şeful statului dispune de

competenţă în materie de statut al funcţionarilor, în baza prerogativelor sale

regale. Astfel, în Belgia, chiar Constituţia îi conferă această putere Regelui,

stabilindu-i competenţa de a numi în funcţiile din administraţia generală, dar

mai ales precizând expres că puterea executivă îi aparţine acestuia.

Constituţia belgiană stabileşte principiile de bază referitoare la funcţia

10


publică la diferite niveluri (egalitatea de acces la funcţia publică sau puterea

de a numi funcţionari), fără să consacre nici o reglementare majoră

referitoare la funcţia publică. În Marea Britanie, prerogativa regală

presupune mai ales competenţa de a stabili reguli privind funcţia publică.

A doua categorie cuprinde un grup de state, majoritar (Danemarca,

Franţa, Germania, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Austria,

Norvegia şi Finlanda), în care Constituţiile prevăd competenţa legiuitorului

de a stabili regulile aplicabile funcţiei publice. Constituţiile acestor ţări

cuprind principiile formale sau concrete care relevă importanţa

fundamentală acordată funcţiei publice. În virtutea faptului că articolul 33,

paragraful V al Legii fundamentale din Germania, reglementează funcţia

publică, mai mult de 12 principii concrete sunt transferate către domeniul

Legii constituţionale. Art. 34, paragraful III al Constituţiei Franţei, de unde

derivă diferite garanţii fundamentale referitoare la funcţionari, vizează o

semnificaţie similară.

Constituţia Suediei prevede că „dispoziţiile care reglementează

statutul funcţionarilor de stat în alte privinţe decât cele prevăzute în

prezenta Constituţie vor fi enunţate prin lege”. În acelaşi sens, Constituţia

Austriei precizează că „statutul, inclusiv sistemul de plată şi statutul

disciplinar al funcţionarilor Federaţiei şi landurilor care îndeplinesc funcţii

oficiale este reglementat conform unor principii unitare de către legislaţia

federală”. Constituţiile Olandei, Norvegiei partajează competenţa în materia

reglementării funcţiei publice între parlament şi Guvern. În plus, şeful

statului deţine puterea de a numi în funcţie pe funcţionarii superiori10.

10 Negoiţă A. Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 537

11


Constituţia Spaniei recunoaşte dreptul oricărui cetăţean de a accede în

condiţii egale, la orice funcţie sau însărcinare publică, la baza accesului în

funcţia publică aflându-se criteriul meritului şi al capacităţii.

A treia categorie, din care include Irlanda şi Luxemburg, atribuirea

acestei competenţe este implicită şi rezultă chiar din supremaţia

legiuitorului, care poate interveni pentru a reglementa materia. Se ştie, de

pildă, că separarea Republicii Irlanda de tradiţia britanică s-a realizat prin

votarea Constituţiei din 1937, care la rândul ei, s-a fundamentat juridic pe o

Lege privind funcţia publică (Civil Service Regulation Aci), votată cu 13 ani

mai înainte. Aceeaşi este situaţia şi pentru Luxemburg, încă din anul 1872,

când printr-o lege au fost stabilite drepturile şi îndatoririle funcţionarilor,

pentru ca abia în anul 1979 să fie definită noţiunea de funcţionar de stat, ca

şi Statutul general. De altfel, în Luxemburg, sistemul funcţiei publice s-a

constituit lent, pornind de la independenţa ţării, şi a fost influenţat de

structurile administrative moştenite de la regimul francez şi cel olandez.

Calitatea de funcţionar al statului rezultă dintr-o dispoziţie expresă a legii şi

este recunoscută oricărei persoane care, cu titlu permanent sau definitiv,

prestează servicii în cadrul personalului administraţiei de stat, fiind numită

de autoritatea învestită cu putere de numire11.

A patra categorie, din care face parte Grecia (art. 103-104 din

Constituţia elenă) şi Portugalia (art. 266-271 din Constituţia portugheză),

este caracterizată de reglementări exhaustive şi detaliate referitoare la funcţia

publică. Constituţia elenă merge până la a stipula un „ordin administrativ”

prin care se enunţă nu doar principiile de bază ale funcţiei publice, ci şi

diverse dispoziţii detaliate despre acest subiect.

11 Apostol -Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006,

p. 155.

12


b) Reglementarea funcţiei publice/serviciului public prin acorduri

colective cu organizaţiile sindicale

Importanţa sindicatelor trebuie remarcată prin angajamentele colective

încheiate cu Guvernul în cadrul raporturilor publice. Acesta este cazul în

Franţa, Spania, Portugalia, Grecia, Irlanda, Olanda, Belgia şi Suedia. În

Suedia, Legea funcţiei publice este minimalistă, pentru că reglementează

drepturile şi îndatoririle specifice, precum şi măsurile disciplinare, în timp ce

legislaţia muncii şi înţelegerile colective reglementează ansamblul

raporturilor juridice de

muncă.

Marea Britanie este un caz aparte: funcţionari publici au reglementări

specifice, dar nu există o lege generală a funcţiei publice. Prerogativele

monarhice, recunoscute ca o convenţie constituţională, cuprind şi puterea de

a stabili reglementări cu privire la funcţia publică.

În Elveţia, Legea asupra personalului Confederaţiei adoptată iniţial în

1927 este în curs de revizuire pentru a modifica schemele salariale ale

funcţionarilor publici şi a se introduce contracte de drept public şi convenţii

colective în relaţia dintre funcţionarii publici şi stat. Faptul este perceput ca

o abolire a statutului funcţionarilor publici. Potrivit observatorilor,

sindicatele au acceptat reforma sub ameninţarea unui referendum pe care l-ar

fi pierdut. Reforma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2001.

c) Reglementarea funcţiei publice/serviciului public prin legi speciale

Analizând legislaţia şi doctrina din ţările membre ale Uniunii Europene, se

constată că regula o reprezintă existenţa unor coduri sau statute, chiar dacă

13


formal nu se regăseşte invariabil un act normativ unic denumit „statut al

funcţionarilor publici”12.

De regulă, Statutul funcţionarilor publici îşi află originea în dispoziţii

constituţionale ale statelor Uniunii Europene, care fixează competenţele în

materie, enunţând în unele cazuri chiar şi regulile de fond ce leagă

autorităţile publice. Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al

funcţiei publice, într-o formulare mai riguroasă sub aspect juridic, ar putea fi

definit ca ansamblul regulilor referitoare la situaţia juridică a funcţionarului.

Spania a fost prima ţară care a adoptat un Statut al funcţionarilor

publici a fost, în anul 1852, urmată de Luxemburg, în anul 1872 şi apoi de

Danemarca, unde prima lege despre funcţionari datează din anul 1899.

Primul Statut al angajaţilor civili ai Statului a fost adoptat în Italia în anul

1908, iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul

192213.

Trebuie să remarcăm mai ales cazul Italiei care s-a angajat într-un

proces de reformare a dispoziţiilor legale referitoare la administraţia publică

începând cu Decretul din 3 februarie 1993 referitor la reforma funcţiei

publice, urmat de Legea 59/127 din 15 martie 1997, pentru reforma şi

simplificarea administraţiei.

În Irlanda, Constituţia nu abordează tema funcţiei publice. Legea din 1924

referitoare la miniştrii secretari irlandezi reprezintă legislaţia fundamentală

în materie de clasificare a funcţiilor din administraţie. Este vorba de cadrul

de bază pentru organizarea funcţiei publice. Parlamentul Irlandei, înainte de

12 Cardona F. Dimensiunea funcţiei publice în ţările europene - Tendinţe şi progrese,

Seminar EIPA, Maastricht, 13-14 noiembrie 2000, p.7-8.

13 Apostol Tofan D. Instituţii administrative europene, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2006,

p. 56.

14


a adopta Constituţia (1937), pentru a marca separaţia de tradiţia britanică, a

adoptat în 1923 Civil Service Regulation Act, care a fost completat în 1956

cu Civil Service Commissionners Act.

În Franţa, administraţia publică este organizată pe baza regulilor

generale referitoare la funcţia publică (Legea din 13 iunie 1983) precum şi

pe baza altor trei legi care determină respectiv poziţia juridică a

funcţionarilor în stat, funcţia publică teritorială (municipalităţi, departamente

şi regiuni -Legea din 26 ianuarie 1984) şi funcţia publică spitalicească

(Legea din 9 ianuarie 1986) . Magistraţii, forţele armate şi funcţionarii

adunărilor parlamentare fac obiectul unor legi speciale. Categoria

contractualilor de drept public nu se regăseşte decât în Franţa şi Portugalia.

Aceasta se explică prin faptul că noţiunea de contract administrativ de

muncă este necunoscută în sistemul de drept al altor state europene. În aceste

două ţări cea mai mare parte a contractualilor sunt agenţi de drept public.

Portugalia a preluat mult din modelul francez în domeniul funcţiei

publice, fără a adopta un Statut general (ca act normativ distinct). Prin

urmare, modelul portughez este guvernat în prezent de o multitudine de

reglementări, unele adoptate în cea mai mare parte, în intervalul 1986-1991,

care nu permit întotdeauna sesizarea adevăratului sens al dispoziţiilor luate

sub presiunea conjuncturilor. Există în prezent, o reglementare privind

organizarea carierei, alta referitoare la recrutare şi promovare etc. Există

totodată statute specifice pentru medici, infirmieri, institutori, profesori,

militari şi poliţişti.

În Franţa şi în Spania, ansamblul funcţiei publice se divide nu doar în

trei sau patru categorii orizontale, dar, de asemenea, în mai multe sute de

corpuri şi tipuri de funcţii. Statutele particulare conţin reguli specifice,

completând Statutul general al funcţiei publice. Anumite statute particulare

15


conţin şi reguli derogatorii de la principiile generale ale statutului funcţiei

publice.

Orice funcţionar public, francez sau spaniol, este supus la două tipuri

de reglementări suprapuse: cele din statutul special aplicabil corpului din

care acesta face parte şi cele din statutul general. Dimpotrivă funcţionarii din

alte ţări se supun de regulă dispoziţiilor aceluiaşi statut.

Spania are un statut general al funcţionarilor publici adoptat în 7

februarie 1964, act normativ modificat substanţial prin Legile din 2 august şi

26 decembrie 1984, ca urmare a intrării în vigoare a noii Constituţii

(democratice) din 1978. In Spania, vom distinge între funcţia publică de

Stat, cea a colectivităţilor locale şi cea a comunităţilor autonome14.

14 Cristea, S. Noţiunea de funcţie publică în constituţia principalelor state europene, în

Revista de drept public nr. 1/1998, p.65-66

16

Curs I

Documents

Transcript of Curs I