Curs 8
3
9.decembrie.2002 PSIHOLOGIE MEDICALA Curs 8 AXIOLOGIE DIAGNOSTICĂ ŞI REALITATE CLINICĂ Condiţionaţi de formaţia lor pregnant biologică, medicii clinicieni sunt orientaţi în practică asupra diagnosticelor de natură somatică. Această disponibilitate clinică este şi mai bine conturată de faptul că pacienţii cu o afecţiune psihică de cele mai multe ori nevrotică prezintă la consultaţie în prim-planul acuzelor tot o fenomenologie somatică. Aceste situaţii, exprimate prin acuze somatice, induc medicul somatician în căutarea şi diagnosticarea unei afecţiuni fizice. Astfel, deşi se apreciază că peste 50% din persoanele care solicită consultaţia la medicul internist sau medicul de familie prezintă o suferinţă nevrotică, majoritatea diagnosticelor vizează o tulburare somatică. Diagnosticul somatic este mai înalt valorizat decât diagnosticul psihiatric şi în mod empiric se consideră că o afecţiune organică este mai severă decât una psihică, ceea ce ar impune o diagnosticare mai promptă şi într-o manieră mai alocventă. Pe de altă parte, evoluţia rapidă a unei afecţiuni organice, ca şi ideea incurabilităţii tulburării psihice susţin acest stil al conduitei diagnostice. În virtutea acestor considerente, medicul se simte cu atât mai satisfăcut din punct de vedere profesional, cu cât diagnosticul pe care l-a stabilit este în mai mare măsură legat de o alterare anatomică decât de o perturbare fiziologică sau psihologică. DIAGNOSTICUL CHIRURGICAL impune în primul rând o intervenţie promptă de cele mai multe ori urgenţă. În această situaţie tratamentul legat de obicei de o zonă anatomică alterată constă în extirpare, eliminare sau drenare, având drept consecinţă o rapidă şi evidentă remisiune simptomatologică sau chiar vindecare. Această situaţie se apropie în cel mai înalt grad de conţinutul noţiunii de “salvare”. DIAGNOSTICUL MEDICAL este de asemenea valorizat în plan profesional, componenta lui organică sau fiziopatologică fiind în mod pedant relevantă şi delimitată prin analiza diferenţială. Din acest punct de vedere angajarea în sesizarea şi evidenţierea diagnosticului fizic depăşeşte uneori expectaţiile impuse de starea pacientului, intrând în joc profesionalismul clinicianului. Acesta îşi lărgeşte aria investigativă, repetă examinările, observând atent starea bolnavului. Când nu pot fi decelate nici măcar anomalii minore, fie chiar şi nesemnificative clinic, pacientul este etichetat ca nevrotic sau funcţional, fiind eliminat din câmpul diagnosticului medical. DIAGNOSTICUL PSIHIATRIC decurge uneori din demersul anterior. În aceste cazuri, el nu este rodul unui efort de sesizare, adunare, analiză, decantare a datelor clinice, ci este expresia excluderii eventualităţilor scontate, căutate cu obstinaţie. Astfel, diagnosticul psihiatric nu are un 1
-
Upload
diana-sevescu -
Category
Documents
-
view
213 -
download
0
description
Psihologie
Transcript of Curs 8
AXIOLOGIE DIAGNOSTIC I REALITATE CLINIC
9.decembrie.2002PSIHOLOGIE MEDICALACurs 8
AXIOLOGIE DIAGNOSTIC I REALITATE CLINIC
Condiionai de formaia lor pregnant biologic, medicii clinicieni sunt orientai n practic asupra diagnosticelor de natur somatic. Aceast disponibilitate clinic este i mai bine conturat de faptul c pacienii cu o afeciune psihic de cele mai multe ori nevrotic prezint la consultaie n prim-planul acuzelor tot o fenomenologie somatic.
Aceste situaii, exprimate prin acuze somatice, induc medicul somatician n cutarea i diagnosticarea unei afeciuni fizice. Astfel, dei se apreciaz c peste 50% din persoanele care solicit consultaia la medicul internist sau medicul de familie prezint o suferin nevrotic, majoritatea diagnosticelor vizeaz o tulburare somatic.
Diagnosticul somatic este mai nalt valorizat dect diagnosticul psihiatric i n mod empiric se consider c o afeciune organic este mai sever dect una psihic, ceea ce ar impune o diagnosticare mai prompt i ntr-o manier mai alocvent. Pe de alt parte, evoluia rapid a unei afeciuni organice, ca i ideea incurabilitii tulburrii psihice susin acest stil al conduitei diagnostice.
n virtutea acestor considerente, medicul se simte cu att mai satisfcut din punct de vedere profesional, cu ct diagnosticul pe care l-a stabilit este n mai mare msur legat de o alterare anatomic dect de o perturbare fiziologic sau psihologic.
DIAGNOSTICUL CHIRURGICAL impune n primul rnd o intervenie prompt de cele mai multe ori urgen. n aceast situaie tratamentul legat de obicei de o zon anatomic alterat const n extirpare, eliminare sau drenare, avnd drept consecin o rapid i evident remisiune simptomatologic sau chiar vindecare. Aceast situaie se apropie n cel mai nalt grad de coninutul noiunii de salvare.
DIAGNOSTICUL MEDICAL este de asemenea valorizat n plan profesional, componenta lui organic sau fiziopatologic fiind n mod pedant relevant i delimitat prin analiza diferenial. Din acest punct de vedere angajarea n sesizarea i evidenierea diagnosticului fizic depete uneori expectaiile impuse de starea pacientului, intrnd n joc profesionalismul clinicianului. Acesta i lrgete aria investigativ, repet examinrile, observnd atent starea bolnavului.
Cnd nu pot fi decelate nici mcar anomalii minore, fie chiar i nesemnificative clinic, pacientul este etichetat ca nevrotic sau funcional, fiind eliminat din cmpul diagnosticului medical.
DIAGNOSTICUL PSIHIATRIC decurge uneori din demersul anterior. n aceste cazuri, el nu este rodul unui efort de sesizare, adunare, analiz, decantare a datelor clinice, ci este expresia excluderii eventualitilor scontate, cutate cu obstinaie. Astfel, diagnosticul psihiatric nu are un sens pozitiv. El este o conotaie rezultat prin excludere, este o zona incerta a speranelor diagnostice anulate.
Acest fapt este exprimat n nsi concluzia pe care medicul o exprim pacientului n locul diagnosticului: Nu ai nimic organic. Este o tulburare funcional sau nevrotic. n accepiunea pacientului, acest lucru nseamn nchipuit sau isteric, fapt ce provoac nedumerire, nemulumire i, de multe ori, indignare. La rndul su, clinicianul se simte jenat, uneori neputincios sau ofensat, pentru c eforturile sale nu au fost confirmate prin date cu relevan organic susceptibile de a primi o evaluare diagnostic. n plus, relaia sa cu pacientul este grevat de faptul c, la varietatea simptomelor acestuia, el nu poate oferi diagnosticul ateptat pentru care a fost consultat.
Dac n accepiunea somaticianului diagnosticul psihiatric este devalorizat ntruct constituie concluzia negativ a examinrii i infirmarea supoziiilor de organicitate, diagnosticul psihologic este ignorat pentru c din punct de vedere al clinicianului acesta este subtil i sofisticat.
Lipsit de o formaie psihologic sau posednd doar elemente de psihologie printr-o informare incomplet sau incidental, clinicianul nu are posibilitatea de a formula un diagnostic al personalitii pacientului. n plus, convins de faptul c scopul imediat al diagnosticului este instituirea tratamentului, tie c diagnosticul psihologic nu impune un corectiv terapeutic.
n virtutea acestor considerente, scala axiologic a diagnosticului clinic nu se ridic de la somatic spre psihic, ci coboar de la organic la funcional, de la aparent la mai puin evident sau de la chirurgie la psihologie.
DIAGNOSTICUL CA PROCES DE PERSONALIZARE A BOLII I ANULARE A PERSONALITII BOLNAVULUI
Instruirea i formarea medical contemporan bazat pe o profund, dar unilateral cunoatere, se reflect n activitatea i conduita clinic printr-o acut caren psihologic. Studiile medicale actuale, bazate n exclusivitate pe date biologice i de organicitate, sunt prejudiciate sub aspectul componenei psihologice. Astfel, se studiaz riguros cele mai discrete aspecte anatomice i histologice, cele mai subtile reacii biochimice i ipotetice mecanisme fiziopatologice, dar se ignor elementare date psihologice necunoscndu-se care sunt principalele procese i functii psihice, elementele structurale ale personalitii individului, aspectele motivaionale i condiiile determinante ale conduitei sale.
Sub aspectul coninutului, procesul instructiv actual pregtete viitorul clinician pentru abordarea procesului morbid i nu a persoanei care l dezvolt i prezint. Acest fapt este cu att mai surprinztor cu ct practica medical a relevat dintotdeauna rolul esenial al strii psihice n evoluia proceselor patologice. La rndul su, medicul clinic structurat n mod esenial nosografic, favorizeaz orientarea ctre boal i nu ctre bolnav, pe care l ignor. Acest fapt rezult att din conduita, ct i din comunicarea clinicienilor.
Prin chestionare adresate clinicienilor, prof. Ionescu a evideniat corelaia pozitiv dintre gravitatea diagnosticului i personalizarea lui. Carcinomul de la patul X, abdomenul acut de la patul Y, sindromul ocluziv din rezerva Z fiind apelative mai constant ntlnite dect cele care vor s indice nevroza, eczema, spondiloza.
De asemenea, tendina de personalizare a unei boli este n relaie cu caracterul manifestrii sale: limitat sau generalizat. Astfel, cu ct procesul este mai net delimitat, susceptibil a fi mai direct abordat terapeutic i eventual eliminat, cu att este mai personalizat. Dimpotriv, cu ct procesul morbid este mai vag, mai difuz, mai generalizat, cu att orientarea clinicianului se deplaseaz asupra procesului. Pe de alt parte, cu ct diagnosticul este mai acut i mai bine precizat, cu att este mai puternic personalizat.
Pe msura cronicizrii, boala pierde din coninutul personalizrii, devenind mai puin evident, nemaiprezentnd o problem urgent. Cnd boala depete stadiul urgenei, cnd nu mai prezint o problem clinic, ea cunoate o recentrare. Are loc un proces de dezinvestire i depersonalizare a bolii i de reinvestire i repersonalizare a pacientului.
PAGE 2
