Tema III. Şcoli şi curente în universul juridic

1. Şcoala dreptului natural.2. Idealismul în drept. Şcoala istorică a dreptului. Orientarea biologică în drept.3. Pozitivismul în drept (şcoala sociologică).4. Teoria dreptului obiectiv (pseudopozitivismul).5. Teoria pură a dreptului (normativismul).6. Pragmatismul şi realismul juridic.

1. Şcoala dreptului natural

În cadrul gîndirii juridice cu un larg răsunet şi o mare longevitate, cu momente de

ascensiune, eclipsă şi renaştere, cu germeni încă din antichitate, cu evocări şi în epoca

contemporană, se înscrie şcoala dreptului natural.

Ideea fundamentală a şcolii dreptului natural se bazează pe conceptul drepturilor

inalienabile ale individului, care constituie o permanenţă a naturii umane în orice loc şi în

orice timp.

Aceasta şcoală constată o dualitate a conceperii dreptului: existenţa unui drept pozitiv,

creaţie a oamenilor, care se concretizează în legi şi în alte acte normative şi existenţa unui

drept natural, care nu este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern,

universal şi se impune dreptului pozitiv. Problema supuse dezbaterii constă în

determinarea naturii dreptului natural, al originii şi forţei acestuia (este el de origine

naturală, este un produs al raţiunii umane sau are o origine divină).

Originea concepţiei dreptului natural o găsim încă în antichitate la filosofii greci şi

apoi la romani. Filosofia greacă făcea distincţie clară între legea naturală şi legea scrisă,

între justiţia naturală şi justiţia legală (Heraclit, Sofocle, Aristotel). Nedreptăţilor şi tiraniei

le erau opuse norme eterne (echitatea), fiind superioare legilor pozitive. Nu este posibilă

modificarea dreptului natural, nici abaterea de la el, nici abrogarea acestuia (Cicero).

În Evul Mediu, părinţii bisericii (Augustin, Toma d'Aquino) au menţionat ideea

dreptului natural, căutînd însă să-i dea un fundament religios. Însă se menţine trăsătura

evidenţiată în antichitate, în conformitate cu care dreptul pozitiv care nu corespunde

dreptului natural nu are validitate.

În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhul absolut şi supremaţia Bisericii,

acţiunile antagoniştilor se bazează pe principiile dreptului natural în scopul justificării

acţiunilor sale. Autoritatea spirituală a dreptului divin este înlocuită cu cea a raţiunii şi

1

explicaţia dreptului natural se dă recurgîndu-se la raţiunea umană. Are loc corelarea între

concepţiile jusnaturaliste şi acelea ale contractului social. Astfel, Hugo Grotius este

considerat ca adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural. Natura sociabilă şi morală a

omului conduce la ideea contractului social, la constituirea comunităţii umane; pe baza

acestei naturi se poate constitui un drept invariabil pentru toate timpurile şi toate locurile,

care există datorită raţiunii, independent de divinitate.

Principiul major al dreptului natural este propria sa conservare. Dreptul şi autoritatea

există numai pentru protejarea individului care posedă drepturi inalienabile (Thomas

Hobbes). Funcţia contractului social este de a apăra drepturile naturale ale omului. Atîta

timp cît îşi îndeplinesc îndatoririle de a garanta drepturile individuale, guvernanţii nu pot

fi privaţi de putere (John Locke).

După Rousseau, prin încheierea contractului social oamenii au renunţat la drepturile pe

care le aveau în stare naturală, în favoarea comunităţii din care făceau parte. Statul nu-şi

justifică existenţa, decît prin garantarea drepturilor naturale ale oamenilor pe care le

restituie sub forma drepturilor civile.

După Kant, fundamentul dreptului este în om, omul trebuie să fie respectat în libertatea

sa. Dreptul natural este reelaborat ca drept raţional. Neokantianismul a dus la renaşterea

şcolii dreptului natural (Fichte, Schelling, Rudolf Stammler, Charles, Renouviers). Ei

consideră că instituţiile juridice sînt variabile în timp şi spaţiu prin însăţi natura lor.

Experienţa socială demonstrează relativitatea valorilor, iar un ideal pur de justiţie nu poate

spera la recunoaştere şi la o validitate universală. Astfel, se oferă soluţia dreptului natural.

Or, numai metoda raţională de apreciere a caracterului drept sau nedrept al unei instituţii

juridice se aplică perpetuu. Del Vecchio consideră dreptul natural ca un principiu de

evoluţie juridică prin care umanitatea este condusă şi tinde spre o mai mare autonomie a

omului, or, omul şi drepturile sale reprezintă o permanenţă esenţială a dreptului.

II. Idealismul în drept. Şcoala istorică a dreptului. Orientarea biologică în drept.

Acest curent (idealismul) a fost influenţat de filosofia germană a sec. XVIII-XIX (Kant,

Hegel, Fichte). Departe de a fi curent pe deplin unitar, acesta cunoaşte abordări diferite,

probleme controversate, interferenţe cu alte şcoli şi curente. Elementul distinct comun

pentru aceşti filosofi o constituie înţelegerea omului ca fiinţă raţională. Hegel – ceea ce

este raţional este real şi ceea ce este real e raţional.

2

Kant – dreptul permite convieţuirea dintre voinţele libere, el fiind o totalitate de condiţii

în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu

o lege universală a libertăţii. Hegel – Fii o persoană şi respectă-i pe ceilalţi ca persoane.

Hermann Cohen (şcoala de la Marburg – întoarcerea la Kant) – persoana prezintă

conceptul fundamental al dreptului. Rudolf Stammler abordează dreptul ca domeniu

specific al voinţei umane. Dreptul este, în primul rînd, voinţă, pentru că el este un mod de

a ordona actele umane, de a armoniza scopurile individuale. Un raport juridic este drept

dacă idealul social spre care tinde este corelarea scopurilor raţionale ale fiecărui individ cu

scopurile raţionale ale celorlalţi. A realiza justiţia înseamnă a înlătura scopurile şi normele

care contrazic pe cele general acceptate.

Şcoala istorică a dreptului a apărut în prima jumătate a sec. XIX în Germania.

Fondatorul ei este Fridrich Karl von Savigny. Alţi reprezentanţi sînt Gustav Hugo, Puchta.

Pentru susţinătorii acestei şcoli dreptul este o operă a naturii. Dreptul nu trebuie creat ci

se creează singur ca un fenomen natural ca limba, folclorul etc. el este o oglindă a

trecutului poporului. Dreptul creşte odată cu sufletul poporului şi oglindeşte întreaga

istorie a poporului. Prin urmare, cutuma, dar nu legea, reprezintă izvorul principal al

dreptului. Legiuitorul nu are puterea de a crea dreptul. El este numai un organ care

exprimă comunitatea spirituală a poporului.

Friedrich Schelling - natura este o infinită productivitate, adică sufletul lumii. După

cum există un suflet al lumii, există un suflet al poporului, care determină conştiinţa

socială şi politică.

Creatorul orientării biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe

teoria evoluţiei biologice elaborată de Charles Darwin. Darwin consideră că lupta pentru

viaţă obligă speciile animale, inclusiv omul, să se adapteze continuu condiţiilor de

existenţă pentru a supraveţui. Spencer arată că individul se adaptează condiţiilor sociale

conform principiului eredităţii. Prin adaptarea la necesităţile vieţii sociale, specia umană

dobîndeşte anumite experienţe pe care le lasă ca moştenire generaţiei următoare. Ceea ce

este experienţă pozitivă şi ajută la supravieţuire, devine instinct la următoarea generaţie.

Morala, datoria, justiţia devin astfel instincte bazate pe experienţe care au permis

generaţiei precedente să supravieţuiască. Conform acestei evoluţii controlate de legităţi

biologice, experienţa este transformată în instinct. Astfel, Spencer deduce un număr de

3

drepturi naturale ale individului, cum ar fi: dreptul de proprietate, libertatea muncii,

libertatea cuvîntului etc. Dar acceptă că libertatea trebuie însoţită de sentimentul

responsabilităţii, or, toţi oamenii pot face ceea ce lor le place, cu condiţia să nu aducă

atingere libertăţii egale a celorlalţi. Instituţiile juridice ca componente importante ale

organismului social au nevoie de permanentă adaptare şi perfecţionare pentru a putea fi

soluţionat fiecare caz concret, adaptarea societăţii la mediul natural şi supravieţuirea

societăţii însăşi.

III. Pozitivismul în drept (şcoala sociologică).

Curentul pozitivist în drept este indisolubil legat de dezvoltarea ştiinţei moderne, în

prim planul cunoaşterii fiind situate nu ideile pure ci faptele, experienţa, practica. Unul din

fondatorii acestei şcoli este francezul Auguste Comte care considera faza pozitivistă

(ştiinţifică) ca o fază distinctă, superioară a istoriei umane, după faza teologică şi cea

metafizică. Comte compară aceste stări cu vîrstele omului: copilărie, adolescenţă şi

maturitate.

Starea teologică este acea în care oamenii explică fenomenele naturii prin cauze

supranaturale, prin intervenţiile zeilor, prin miracole. Starea teologică corespunde

copilăriei, căci, după Comte, copilul este un mic teolog, cum teologul este un copil mare.

Starea metafizică (filosofică) are menirea de a asigura tranziţia spiritului uman de la

teologie la ştiinţă. Incapabilă să construiască ceva, metafizica se limitează la a pregăti

terenul, suprimînd teologia fără a pune ceva în loc. Această stare este perioada de

adolescenţă a omenirii, stare incertă şi trecătoare.

Starea pozitivă reprezintă regimul definitiv al raţiunii umane şi se caracterizează prin

tendinţa de a înlocui absolutul cu relativul. Este vîrsta maturităţii omenirii, este vremea

ştiinţei pozitive care descrie realitatea – nu cred, decît ceea ce văd. Termenul pozitiv

semnifică în acelaşi timp utilul în opoziţie cu inutilul, certul în opoziţie cu indecisul,

precisul în opoziţie cu vagul şi relativul în opoziţie cu absolutul – totul este relativ; iată

singurul lucru absolut.

Şcoala pozitivistă în drept respinge orice idei de drept natural şi încearcă de a orienta

cunoaşterea juridică exclusiv spre relaţiile economice, sociale, politice, juridice, lingvistice

etc. În natură nu există drept, în natură există fapte. Termenul de pozitivism în filosofia

dreptului nu are o semnificaţie unică, general acceptabilă, el determinînd un şir de curente

4

filosofice. Fiind diverse opinii, ne vom referi la: utilitarismul, pozitivismul sociologic,

pozitivismul pragmatic şi pozitivismul analitic.

Utilitarismul reprezintă o reacţie împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului

din sec. XVIII. Astfel, fondatorul acestui curent, englezul Jeremy Bentham (1748-1832)

apreciază că natura a plasat omul sub imperiul plăcerii şi al suferinţei şi anume aceste

sentimente eterne şi irezistibile trebuie să facă obiectul studiilor legiuitorului. Dreptul

trebuie să slujească utilitatea, iar utilul corespunde plăcerii. Unicul scop la vieţii este

plăcerea înţeleasă în sens materialist, ca satisfacţie şi avantaj personal. Plăcerea şi suferinţa

înlocuiesc noţiunile de dreptate şi nedreptate, moralitate şi imoralitate. Dreptul, justiţia,

frumuseţea nu sînt decît cuvinte prin care se traduce ideea de utilitate. Bine este ceea ce

produce plăcere, iar morala este calculul plăcerilor (aritmetică morală).

Însă, nimeni nu poate fi fericit în mijlocul unei mulţimi de nefericiţi. Pe de altă parte

egoismul propriu determină aceiaşi atitudine şi din partea celorlalţi. Este deci un efect de

bumerang. Scopul suprem nu mai este plăcerea individului, ci cea mai mare fericire a celui

mai mare număr de indivizi. Regula fundamentală a lui Bentham este „în repartizarea

plăcerilor nici un om nu trebuie să fie exclus, şi fiecare trebuie să conteze drept un om”.

Astfel, scopul final al legislaţiei îl reprezintă maxima fericire pentru un cît mai mare

număr de oameni.

Rudolf von Ihering, după cum am arătat, accentuează teza în conformitate cu care

dreptul urmăreşte să concilieze interesele individului cu interesele societăţii, să le

echilibreze, acesta fiind scopul dreptului.

John Stuart Mill crede că utilitatea este fondată pe toate interesele permanente ale

omului ca fiinţă progresivă. El stabileşte o ierarhie a intereselor, demnitatea reprezentând

valoarea supremă a plăcerii. Mill încearcă o sinteză între dreptate şi utilitate relevînd

subordonarea interesului individual faţă de cel general, realizabilă prin organizare socială,

sancţiune şi educaţie.

Herbert Spencer – subordonarea minorităţii majorităţii este legitimă atîta timp cît ea nu

implică restricţii proprietăţii şi libertăţii decît cele necesare pentru cea mai bună protecţie a

acestei libertăţi şi acestei proprietăţi.

Pozitivismul sociologic. Acest curent este corelat cu alte şcoli. Astfel, ca şi şcoala

istorică a dreptului, acesta studiază dreptul în evoluţia sa, în schimbările succesive şi le

5

leagă de schimbările pe care le suferă însăţi societatea. Ca şi şcoala utilitară, pozitivismul

sociologic vede in instituţii mijloace de a da satisfacţie interesului social.

Ideea de bază lansată de Eugen Ehrlih este că centrul de greutate al evoluţiei dreptului

trebuie căutat în societatea însăşi. Aceasta duce la instituirea sociologiei dreptului cu un

statut ştiinţific propriu cu un obiect propriu de cercetare reprezentat de realitatea socială

integrală a dreptului în geneza, structura, dinamica şi funcţionalitatea sa (cu utilizarea

metodelor sociologice generale).

Ceea ce este caracteristic şcolii sociologice este efortul ferm pentru a da moralei un

fundament ştiinţific – de a integra ştiinţa socială în sistemul general al ştiinţelor naturale.

Şcoala sociologică recurge la metoda care constă în a studia faptele sociale în ele însele, în

a le constata şi în a căuta să le explice, pentru încercarea cunoaşterii a tuturor condiţiilor

vieţii în comun.

Astfel, ipoteza evoluţiei a fost aplicată ştiinţelor sociale, aşa cum s-a întîmplat cu

ştiinţele naturii. Instituţiile popoarelor civilizate au fost considerate ca produs al unei

selecţii, fiindcă societăţile care nu au ştiut să se disciplineze şi să se organizeze, care au

practicat furtul, violenţa, s-au eliminat singure. Tot aşa şi diferite forme ale căsătoriei, prin

răpire, prin cumpărare, prin acord liber corespund progreselor succesive ale vieţii

colective. La fel se întîmplă cu substituirea prin dreptul penal al vendetei (principiului

talionului). Astfel, dreptul rezultă din intervenţia exercitată de societate, în propriul său

interes, intervenţie destinată să facă să înceteze sau să prevină conflictele.

Dreptul este ansamblul mijloacelor cu ajutorul cărora fiecare grup se apără împotriva

tulburărilor stîrnite de anumiţi membri ai săi sau împotriva ostilităţilor altor grupe.

Societatea intervine pentru a se apăra, pentru a asigura conservarea sau dezvoltarea sa,

prevalînd interesul social. August Comte consideră că, la propriu vorbind, nu are drepturi,

el nu are decît îndatoriri. „Nimeni nu posedă un alt drept decît acela de a-şi face

întotdeauna datoria sa”. Societatea singură are toate drepturile, iar faţă de ea individul nu

are decît îndatoriri.

Unii sociologi au totuşi tendinţa de a opune individul societăţii. Însă această idee este

fondată pe acel fapt al experienţei că respectul individului este o bună politică socială şi

constituie pentru societate cel mai bun mijloc de a se conserva şi de a se apăra.

6

Pozitivismul analitic (teoria imperativistă a dreptului) susţinut de Bergkohm, H.L.A.

Hart, John Ostin. Orice drept este drept pozitiv, în afara acestuia neexistînd altul. Dreptul

este o creaţie a statului, a cărei autoritate nu poate fi pusă sub semnul îndoielii. Dreptul

înseamnă totalitatea normelor în vigoare.

Ostin – dreptul este norma impusă pentru a fi guvernată o fiinţă inteligentă de către o

altă fiinţă inteligentă care are puterea de partea sa. Dreptul pozitiv se caracterizează prin

patru elemente: ordin (comandament), sancţiune, îndatorire şi suveranitate. Dreptul

depinde de constrîngere, iar constrîngerea constituie monopolul statului.

Pozitivismul pragmatic (pragmatismul). Consideră că valoare unei doctrine se

determină prin efectele ei este adevărat ceea ce reuşeşte. Reiese în opinia majorităţii

autorilor din realismul juridic american şi realismul jurisdic scandinav.

Realismul juridic american. Fondatorii sînt J. C. Gray, Jerome Franck şi O. W.

Holmes. Pentru aceştia ceea ce contează cu adevărat în drept nu sînt propoziţiile

normative, conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în care se

soluţionează litigiile. Această acţiune de a face ceva privind litigiile, de a face în mod

raţional, de către judecători sau şerifi, funcţionari sau avocaţi, este ceea ce revine

dreptului. Ceea ce fac aceste persoane oficiale în legătură cu litigiile este dreptul însuşi.

Oliver Holmes consideră că în drept factorul logic nu este unic. O importanţă deosebită

o au factorii nonlogici: interese, emoţii, mediul social, personalitatea judecătorului etc.

Aceasta se întîmplă deoarece dreptul ca şi societatea este într-un flux permanent, dar

dreptul se mişcă încet, în timp ce viaţa se mişcă repede în jurul lui, fapt pentru care unele

legi se pot rupe de viaţă. Ca consecinţă, pentru a pune în concordanţă dreptul cu

transformările sociale trebuie să se acorde un rol discreţionar instanţelor judecătoreşti.

Fiecare caz este unic şi cere soluţii creatoare, netutelate de autoritatea tradiţională a

dreptului. În această viziune judecătorul este înţelept şi creator, liber de paragrafe şi

precedente, cu o percepţie clară şi calmă.

J. Franck – Dreptul din ceruri, plutind deasupra existenţei omeneşti este lipsit de

valoare. Principiile, normele, conceptele pot constitui dreptul doar pentru jurişti, dar nu

pentru restul omenirii. Pentru omul simplu, dreptul înseamnă ceea ce au hotărît şi vor

hotărî instanţele, dar nu pure şi vagi generalizări.

7

Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale şi

are ca reprezentanţi pe Axel Hogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross.

Realismul scandinav se pronunţă împotriva ideii dreptului natural şi justiţiei absolute. În

opinia acestora dreptul nu este altceva decît viaţa însăşi a umanităţii în grupuri organizate

şi condiţiile care fac posibilă coexistenţa paşnică a indivizilor şi grupurilor sociale,

cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Dreptul este determinat într-o

societate concretă de interesul social, justiţia depinzînd de modul în care legea se aplică în

concret.

Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori care nu poate fi fixată în

termeni absoluţi, ci în raport de necesităţile sociale care se schimbă în funcţie de moment,

ţări şi împrejurări.

V. Teoria pură a dreptului (normativismul) a fost elaborată de Hans Kelsen.

Doctrina pură a dreptului este o teorie a dreptului pozitiv care ne indică în ce constă şi cum

este dreptul, însă nu cum ar trebui să fie. Ea tinde să purifice dreptul de toate elementele

care îi sînt străine. Dreptul este în exclusivitate normativ, problema centrală a doctrinei

fiind norma juridică.

Kelsen susţine teoria creării dreptului în cascade. Există un întreg sistem de norme

juridice în sacră, a cărei bază este o normă ipotetică – Grundnorm.

IV. Teoria dreptului obiectiv (pseudopozitivismul).

O teorie juridică considerată radical realistă, numită de însăţi autorul ei teoria obiectivă

a dreptului, a fost creată de savantul francez Leon Duguit. Doctrina lui Duguit se

raportează într-o anumită măsură la pozitivismul juridic, împărtăşind anumite idei ale

acestei şcoli, însă înăintînd şi unele idei contrare.

Astfel, Duguit are în comun cu pozitivismul cultul faptului (să adaptăm teoriile juridice

la fapte şi nicidecum faptele la teoriile juridice) şi se declară adversarul conceptelor

filosofice pure (abstracţiile, construcţiile idealiste) despre care crede că acestea pot servi la

construirea unui sistem religios sau a unei opere literare, dar care rămîn străine ştiinţei

dreptului. Duguit susţine, de asemenea, separarea strictă a dreptului de morală şi acordă

superioritate datoriilor în raport cu drepturile, dar respinge conceperea dreptului ca operă a

violenţei, fie ea şi violenţa statului, astfel întrînd în contradicţie cu pozitiviştii. Deoarece

8

porneşte de la pozitivism şi ajunge la concluzii opozabile acestuia, doctrina creată de

Duguit a fost numită şi pseudopozitivism.

Printre construcţiile filosofice care trebuie demolate Duguit stabileşte şi dreptul

subiectiv al individului, connsiderîndu-l o ipoteză pură lipsită de realitate. Teoria dreptului

natural a îndeplinit un rol istoric pozitiv, însă fiind falsă s-a perimat. Ea este falsă în sine

pentru că porneşte de la ipoteza nedemonstrată şi nedemonstrabilă a omului natural şi

izolat, pentru că ea vede în societate un fapt secundar şi voluntar, cînd societatea e un fapt

primar şi spontan, pentru că ea nu sesizează decît un singur element al naturii umane,

elementul individual; or, omul este totodată individual şi social şi aceste două caractere

sînt absolut inseparabile şi formează însuşi omul.

Esenţa concepţiei lui Duguit despre drept este ideea că dreptul e obiectiv, fiind impus

din afară. El crede că există o regulă de drept superioară şi individului şi statului,

superioară guvernanţilor şi guvernaţilor, care se impune şi unora şi altora. Dreptul nu este

emanaţia statului ca personalitate juridică.

Omul este în acelaşi timp individual şi social şi aceste două caracteristici inseparabile

ale conştiinţei şi voinţei lui se fortifică reciproc. Asociat, omul se simte mai om – în

grupurile corporative individualitatea creşte. Astfel, Duguit trage concluzia că

solidaritatea oamenilor este un fapt prim şi că acest fapt real al solidarităţii este

fundamentul dreptului. Dreptul devine un fapt social derivat din solidaritate, care este

sursa reală a regulilor de drept şi a instituţiilor juridice. Solidaritatea implică direct

existenţa regulilor care se impun tuturor fiind superioare şi guvernanţilor şi guvernaţilor.

În consecinţă, cînd guvernanţii formulează o regulă de drept într-o lege pozitivă, ei nu

creează această regulă de drept, care e anterioară şi superioară lor, ei nu pot decît s-o

constate. Astfel, pentru Duguit dreptul este regula superioară oricărei voinţe individuale,

ca lege supremă a voinţelor, a tuturor voinţelor – dreptul este un fapt social guvernat de

legea solidarităţii.

Însă spre deosebire de reprezentanţii şcolii filosofice, Duguit concepe solidaritatea ca

fapt, dar nu ca valoare. Regula fondată pe conceptul de solidaritate socială este o regulă de

drept fiind o regulă obiectivă, pentru că vine din afara indivizilor şi statului. Regula de

drept se impune statului, adică indivizilor investiţi cu putere, aşa cum ea se impune tuturor

indivizilor. Statul o constată, îi organizează sancţionarea practică, dar n-o creează, or,

9

statul nu poate fi logic obligat de regulile de drept cărora tocmai el, şi numai el, le dă viaţă.

Legile nu sînt menite să exprime şi să organizeze forţa statului, ci, dimpotrivă s-o limiteze.

Greşeala de bază acre a fost invocată lui Duguit este încercarea de a elimina din drept

orice element de morală, or există forme de solidaritate pe care legea însăşi le condamnă.

10