CUM AM ÎNCEPUT SĂ SCRIU

Vasile Ciia Dătăşan

Anii copilăriei au fost anii de aur ai vieţii mele, au fost cei mai frumoşi ani pe care i-am trăit

în Dateş, cum îi zic localnicii, sau Dătăşeni cum e trecut pe hărţile geografice, un sat aşezat în inima

Ardealului. Satul e mărginit la miazăzi de Mureşul curgător în meandre şi la miazănoapte de dealuri

cu râpe şi ţancuri, acoperite cu păşuni şi podbeal, cu păduri din pini şi acăţi şi pe coasta de

deasupra ţintirimului între Calea Ili şi Rupturi, cu viţă de vie ultoi. Primele crâmpeie din viaţa trăită

pe-atunci, despre care îmi amintesc, trebuie să fi fost de pe la cinci, şase ani, când moşu Ciia m-a

pus în dricul carului pe care l-am dus la Gospodăria Agricolă Colectivă. Acolo am predat carul

împreună cu vacile, pentru că se făcea întovărăşirea sau colectivizarea, zis altfel, şi cu atelajul

format din car şi vaci a intrat moşu în colectiv. Am plâns pentru că nu mai aveam vaci şi car şi

pentru că mă gândeam că n-o să mai avem lapte, dar m-am bucurat nespus de mult, cu surâs de

înger, când moşu mi-a şoptit că Măgherana bălţată, vaca la care ţineam cel mai mult şi cu care

mergeam la păscut când făta un viţel, vaca bună de lapte, care la muls umplea un şiştar ras, e acasă

în poiată. Curat ca laptele proaspăt era şi sufletul meu pe care mi-l hrăneam cu rugăciuni şoptite

înainte de culcare de buna Ciioaca şi de cântece doinite prin ogradă de tata. Şi mai avea tata Cilia

un obicei în zilele de duminică sau de sărbătoare, când după ce venea de la biserică, în timp ce

trebăluia cu animalele prin grajd şi ocol, cânta umblând prin ogradă liturghia toată, de la început

până la capăt.

Dar cel mai frumos era înainte de Crăciun, când seara după cină, în timp ce sfârneam

cucuruz, moşu şi mai apoi tata cântau colinde vechi despre fete dalbe şi feciori de-mpărat, despre

craii de la răsărit şi steaua călăuzitoare, despre Maria şi Iosif, despre ieslele reci cu fânul zdrohos

şi despre pruncul Iisus. Afară ningea şi de la lumina lămpii prin ochii ferestrei o rază tăia

întunericul nopţii. Tot acest ritual se repeta în fiecare an şi era ca o pregătire pentru ziua de Ajun

când la ferestre o parte din aceleaşi colinde mă trezeau târziu în noapte, cântate de colindători

troieniţi de zăpadă şi lătraţi de zăvozi. Azi cănd mi le-amintesc le văd ca pe-un vis pe care aş vrea

să-l trăiesc din nou.

E o stare de graţie, o clipă de nemurire, nu ştiu, dar sentimentul trăit e unic, e numai al meu şi până nu pun pe hârtie

gândurile ce-mi vi, mă ard şi mă consum precum o flacără ce nu

lasă cenuşă în urma ei.

Mai apoi, după ce m-am înălţat în creştet am început să mă duc la grădiniţă, care era în casa

lui Costan, un fost chiabur din sat, unde ţin minte că în uştiorul uşii era rămasă o schijă de grenadă

încă din timpul războiului şi educatoarea nu lăsa pe nimeni să se atingă de ea.

Ce-mi mai amintesc despre grădiniţă este că mama, dimineaţa înainte să plec, îmi punea în

mână un ou sau o ceapă, un morcov sau un cartof, după cum ne spunea fiecăruia educatoarea să

ducem, pentru că la amiază primeam mâncare cald, făcută de lelea Marişcă a lui Mânjălu. Mâncam

pe mesele mici întinse la umbră, sub prunii din curtea grădiniţei, împrejmuită cu pălant din scânduri

văruite. După ce mânca, ne culcam precum piticii pe pătuţuri pliante şi când ne sculam primeam la

ojână, pâine unsă cu marmeladă, mere, felii de pepeni şi lebeniţă, prune din livada de pe dealul

Mocăniţei şi struguri când se culegeau viile. La culesul viilor ţin minte că se aducea o bute plină cu

struguri care era pusă în mijlocul curţii, iar noi, copiii eram aşezaţi în cercuri concentrice în jurul ei

şi fiecare primea să mănânce până se sătura.

Ce lume frumoasă şi bogată era în ochii mei atunci !

Dar soarele a-nvârtit roata timpului cu spiţe de raze, zilele au trecut fără griji una câte una şi am

ajuns să mă duc la şcoală. Din ziua aceea lumea mea s-a schimbat pentru că în mintea mea, din

cărţi a răsărit o altă lume, un alt univers. Mi-a plăcut să învăţ, mi-a plăcut să citesc şi-i citeam cu

nesaţ pe Coşbuc, Eminescu, Goga, Alecsandri, pentru că lumea în care trăiam o găseam aievea în

versurile lor. Îi citeam pentru că înţelegeam ceea ce scriau.

Cum să nu-l înţelegi pe Coşbuc, când vedeam că tinerii de mers la cătane şi fetele de sama lor se

întâlneau serile în clacă.

Cum să nu-l simţi pe Eminescu în toate fibrele tale când imaginile din „Seara pe deal” se derulau în

fiecare seară în sat, când turmele coborau dealul venind de la păşunea aflată pe Continit.

Am plâns pentru că nu mai

aveam vaci şi car şi pentru că mă

gândeam că n-o să mai avem lapte.

Cum să nu trăieşti „Plugarii” lui Goga, când moşu mă punea la arat să merg înaintea vacilor în

timp ce el ţinea plugul sau cum să rămâi impasibil cănd tata recita „Semănătorul” şi „Rodica” lui

Alecsandri, sau alte şi alte poezii pe care le ştia pe de rost.

ultimele pagini din caietele de şcoală, scrieri pentru care am fost mustrat de multe ori de

profesoara de matematică, care le-a spus părinţilor că la orele ei visez şi mi-e gândul în altă parte.

Dar, nu era aşa, pentru că eu terminam rezolvarea exerciţiilor mai repede decât colegii mei şi

aveam timp să meditez şi la altceva până ce ei terminau.

Eram în clasa a cincea, la început de an şcolar, prin septembrie, când am primit ca temă de casă, la

limba română, să scriem o compunere despre ce am făcut în vacanţa de vară. Iubirea Celestă sau

Divinul Creator şi-a trecut atunci peste mine aripa inspiraţiei şi am scris o compunere despre Râpa

Dateşului şi despre pădurea din Dosul Râchii, pe care apoi profesoara a citit-o în cancelarie tuturor

profesorilor şi pe urmă în toate clasele din şcoală, vestind parcă prin asta că există în şcoală un elev

căruia i s-a dat harul de a scrie.

Ce trăiesc când scriu, ce simt când un vers îl caligrafiez pe hârtie nu pot să exprim în

cuvinte. M-am gândit de multe ori cu ce să asemăn acea stare pe care o trăies, atunci când scriu şi

aş asemăna-o cu un fel de transă, un sentiment pe care nu-l trăieşte oricine, un fel de eternitate

imaterială, dar în nici un caz nu e vis. Parcă cineva prin telepatie, din alt univers îţi trimite să

trăieşti noi sentimente care nu se trăiesc pe Pământ.

E o stare de graţie, o clipă de nemurire, nu ştiu, dar sentimentul trăit e unic, e numai al meu şi până

nu pun pe hârtie gândurile ce-mi vin, mă ard şi mă consum precum o flacără ce nu lasă cenuşă în

urma ei. Aşa trăiesc eu starea de creaţie, starea de poezie încă din primii ani petrecuţi pe băncile

şcolii. Aşa am început să scriu, întâi un vers, apoi o strofă şi în final să stihuiesc poeme.

Inspiraţia îmi vine mai mult noaptea, când pe osia lumii aud cum se rotesc planetele în care simt că

pulsează inimi ascunse, precum inima din pieptul meu.

Acel puls să fie oare poezia?

31 octombrie 2011

Tg-Mureş

Ce trăiesc când scriu, ce simt când un vers îl

caligrafiez pe hârtie, nu pot

să exprim în cuvinte.

Aşa am pătruns fără de ştire în universul

poeziei, care şi-a ţesut în jurul meu acele fire de nerv,

acele simţiri ce au început mai apoi să vibreze la

emoţiile trăite de adolescentul ce a crescut în trupul

meu. Primii fiori, primele trăiri, primele iubiri mi-au

dat imboldul, mi-au descătuşat inima, mi-au deschis

gândurile şi-am început să scriu mai întâi pe ascuns

pe