1 

 

Cultura urbană și presa alternativă din Timișoara. Cazul Radio Campus 

 

Concept ambiguu, multidimensional și plurivalent, cultura constituie un sistem de practici discursive și acționale, specifice și stabile, de natură socială, actualizate în manifestări individuale și grupale. Cultura dominantă  într‐o  societate  este  însoțită  de  numeroase  subculturi  și  contraculturi.  Subcultura  se definește  ca  o  realitate  dinamică,  eterogenă,  complexă,  strâns  legată  de  condiții  sociale  și  istorice concrete. O subcultură propune un ansamblu de simboluri, norme, valori şi moduri de viaţă diferite de cele ale culturii dominante  într‐o societate, dar nu  împotriva acestora, ci asociate sau complementare lor.  Spre  deosebire  de  subculturi,  o  contracultură  se manifestă  în  opoziţie  cu  cultura  dominantă  în societate.  Adepţii  unei  contraculturi  resping  unele  sau  majoritatea  standardelor  şi  modelelor comportamentale ale societăţii înglobante, dar nu resping toate normele şi valorile culturii dominante. 

Într‐o definiție extrem de  restrictivă,  cultura urbană  semnifică  subculturile  și  contraculturile  tinerești, care promovează mesaje  subversive anti‐sistem, un  stil de viață  rebel, hedonist, nonconformist, anti‐consumerist, bazat pe autenticitate, spontaneitate, creativitate, solidaritate, ecologism, cosmopolitism, participare, autonomie morală, valori post‐materiale. 

Cultura urbană apare ca o subcultură a  tinerilor din cartierele sărace  și se dezvoltă ulterior sub  forma contraculturii anti‐sistem, pe fondul anomiei și alienării sociale din țările dezvoltate, având, la origine un caracter marcat de  clasă  și o  ideologie de  stânga progresist‐contestatară. Este o  contrareacție de  tip subteran  (underground)  atât  la  cultura  oficială,  dificilă,  chiar  inaccesibilă,  cât  și  la  cultura  de masă, populară, excesiv de accesibilă, cultivând divertismentul facil, consumerismul și kitsch‐ul.  

Subcultură  a  tinerilor marginalizați,  excluși,  cultura urbană promovează nu  doar o distanțare  față de cultura mainstream, ci  și un efort de  recuperare a unor  teme culturale, preia  și  reutilizează polemic / ludic  teme, motive, elemente din cultura populară, din cultura  înaltă, din  folclor chiar. Cultura urbană reunește grupări eterogene și nu de puține ori conflictuale, cu afilieri diverse, dar care întrețin contacte și un dialog cu accente, când calme, când violente.  

Haotică,  dinamică,  anarhică,  cultura  urbană  exprimă  revolta,  deviantă,  chiar  delincventă,  împotriva conformismului social,  împotriva societății de masă,  împotriva civilizației consumeriste. Cultura urbană denunță dogmele și ortodoxiile culturale, se distanțează polemic, critic sau ludic atât de cultura oficială, cât  și  de  cultura  populară  (underground  vs  mainstream).  (Funcție  de  inovare,  dar  și,  indirect,  de confirmare.) 

Artiștii urbani apelează la bricolaj ca instrument creativ – aceștia preiau și recombină diverse elemente. Distincția  dintre  producători  și  consumatori  de  cultură  se  estompează  –  prosumatori  (Toffler).  Arta urbană e  caracterizată de o anumită doză de diletantism, artiștii  sunt, adesea, autodidacți entuziaști. Cultura  urbană  se  opune  (se  poziționează  critic)  atât  culturii  populare,  de  consum,  de masă,  cât  și culturii înalte, de elită, deconectată de la adevăratele probleme, se raportează polemic sau ludic la alte forme  culturale.  Chiar  dacă  nu  e  scutită  de  confuzii,  de  excese  și  de  histrionisme,  cultura  urbană constituie un filon important de inovare culturală și de reformare socială. 

Originea culturii urbane provine din mișcarea hippie (flower‐power), o subcultură a tineretului american, de la mijlocul anilor ’60 și care s‐a extins ulterior la nivel planetar. Termenul hippie e derivat din hipster, o  subcultură  a  fanilor  de  jazz  din  anii  ’40  din  SUA.  Membrii  mișcării  au  creat  o  contracultură    a protestului, pacifistă, hedonistă, anti‐materialistă, înființând comunități proprii, în care practicau un stil de  viață  bazat  pe  stări  alterate  ale  conștiinței,  promiscuitate  sexuală,  muzică  folk  psihedelică, îmbrăcăminte multicoloră, consum de droguri (marijuana, LSD, ciuperci halucinogene etc.),  întoarcerea la natură, solidaritate, elemente religioase asiatice (hinduiste, șamanice etc.). 

După ce contracultura hippie a intrat în mainstream și a devenit tot mai comercială și contestată, locul a fost  ocupat  de  alte  mișcări  contraculturale.  Punk  rock‐ul  –  un  gen  de  muzică  anti‐establishment (împotriva autorităţii instituţionalizate, împotriva convenţiilor societăţii) care a început la mijlocul anilor '70  în Statele Unite, Marea Britanie şi Australia a fost expresia unei rebeliuni  juvenile. Trupele punk au creat  o muzică  scurtă,  rapidă  şi  dură,  cu  instrumentaţie minimă  şi  versuri  de multe  ori  politice  sau 

2 

 

nihiliste. Subcultura punk, asociată muzicii, se caracterizează prin rebeliune  juvenilă, haine specifice, o varietate de ideologii anti‐autoritariene şi prin atitudine DIY („do it yourself”). Artiștii punk au respins nu doar  rock‐ul mainstream  şi  cultura  asociată  acestuia,  ci  şi  pe  cei mai  importanţi  predecesori,  dar  au interpretat  rock‐and‐roll‐ul așa cum  l‐au  înțeles, ca o versiune de cartier, dar  și ca o muzică sălbatică, avidă de libertate și plină de rebeliune. Punkul era „rock and roll făcut de oameni nu foarte talentaţi ca muzicieni, dar care totuşi simţeau nevoia să se exprime prin muzică”, conform scriitorului underground John Holmstrom, fondatorul revistei Punk. 

Versurile punk sunt caracterizate de franchețe, comentând deseori pe teme politice și sociale: șomajul, rasismul, relațiile interumane și alte aspecte ale vieții urbane. De‐a lungul anilor '80, forme de punk rock au apărut pe scene din  întreaga  lume, de multe ori refuzând succesul comercial şi asocierea cu cultura mainstream. În anii '80, frizurile extreme, excentrice, tatuajele şi piercingurile au devenit comune printre muzicienii  şi  fanii  punk.  Până  la  sfârşitul  secolului  XX,  moştenirea  lăsată  de  punk  rock  a  dus  la dezvoltarea mişcării rockului alternativ. 

În  Timișoara, prima  grupare  consistentă de punk  a  apărut,  la  sfârşitul  anilor  ’80  în  zona  Tipografilor. Membrii acesteia se întâlneau prin garaje sau beciuri şi tot ei sunt primii care au încercat să cânte punk, dar  fără  prea mare  success  datorită  preţului  ridicat  al  amplificatoarelor.  După  revoluţie,  gruparea  a înfiinţat „Mişcarea Underground din Timişoara”(UGTM). Aceştia au reuşit legalizarea mişcării la primărie ca societate culturală nonprofit, cu carnete de membru cu personalitate juridică sau statut intern! Prima trupă punk din România este Haos, înființată în Timișoara, 1990. În Banat, muzica punk a intrat pe filieră sârbă (iugoslavă). Între timp, există numeroase trupe de punk, hardcore și rock alternativ în Timișoara. 

Cultura  hip‐hop,  cu  origini  afro‐jamaicane,  a  început  în  cartierul  Bronx  din New  York,  printre  tinerii neagri şi  latino,  la  începutul anilor  ‘70. Cele patru elemente principale ale culturii hip‐hop sunt Mc‐ing (Rap),  Dj‐ing,  graffiti  şi  breakdance.  La  acestea  se  poate  adăuga  beatboxing‐ul  (tehnică  de  percuție vocală) ca al cincilea element de hip‐hop. După 1990, a existat o detentă uriașă a muzicii rap și a culturii hip‐hop şi de atunci s‐a răspândit pe tot globul, s‐a diversificat, a generat hibrizi muzicali cu muzica jazz și rock (în special hard‐core), dar și cu electro. Muzica rap folosește sample‐uri (fragmente) din diverse piese musicale  sau discursuri,  care  sunt  combinate de Dj  (mashup,  fusion,  (re‐)mix,  crossover), pe un ritm alert  (beat), prin utilizarea platanelor  și a unui mixer  (turntablism)  și  realizarea unor  scratch‐uri. Tehnica  vocală  (MC‐ing)  se  bazează  pe  declamarea  unor  versuri  și  nu  pe  interpretare  muzicală. Contracultură  a  protestului,  hip‐hop‐ul  a  cucerit  și  tineri  din  zone  sociale  favorizate,  dar  receptivi  la mesajul radical, care denunță  inegalitățile și  injustiția socială, al versurilor și  la stilul de viață energic al rapper‐ilor. O altă componentă a contraculturii hip‐hop este graffiti‐ul, ca mijloc de expresie artistică.            În România fenomenul graffiti a apărut în jurul anului 2000, cu tag‐uri (semnături) și lucrări în cele mai diverse locuri: pereţii clădirilor, pe poduri, pe garduri etc. Spray‐ul cu vopsea şi marker‐ele permanente sunt  folosite  foarte  des,  iar  structura  lucrărilor  este  uneori  influenţată  de  executarea  lor  rapidă.  În încercarea de a  reduce vandalismul, unele oraşe au desemnat  ziduri  sau  zone exclusiv pentru  folosul artiştilor  de  graffiti.  În  România,  hip‐hop‐ul  a  intrat  prin MTV,  prima mișcare  autohtonă  solidă  fiind Sindicatul RAN‐S (Răcnetul Agoniei Naționale – Sindicat), care grupa mai multe trupe de rap, DJ și MC. În Timișoara sunt câțiva DJ de certă valoare: K‐lu, DJ Limun, AlphaBite etc. 

Muzica  electronică  (electro)  este  un  termen  general  pentru  orice  muzică  produsă  cu  instrumente electronice cum ar fi sintetizatoarele sau computerele. De regulă, termenul este folosit pentru muzica ce se  caracterizează  printr‐o  diversitate  extremă  de  sonorități  și  ritmuri  electronice. Muzica  electro  are originea  în  Anglia,    și  se  bazează  pe  forme  ritmice  complexe  ale muzicii  de  dans. De  obicei,  fiecare melodie este complet  instrumentală, axându‐se pe ornamentaţii de  tobe rapide  şi  linii de bas. Muzica electro  a  cunoscut  o  dezvoltare  impetuoasă  în  toată  lumea,  la  ora  actual  existând  sute  de  genuri  și subgenuri.  La  Timișoara  a  avut  loc  primul  concert  dedicat  muzicii  electronice  din  Romania,  în  16 decembrie 1992,  la Teatrul German de Stat, organizat de Adrian Budrițan aka Future Groove  si Cristi Sugar.    Printre  pionierii muzicii  electro  din  România,  se  numără  grupările  timișorene  Anonim  TM  și Brigada  Artistică  Urbană  –  BAU.  Unul  dintre  cele mai  importante  festivaluri  de muzică  electro  din românia este TMBase a cărui primă ediție a avut loc în anul 1998, la sala Lira. 

3 

 

Tot de sub/contracultură țin și sporturile urbane stradale: breakdance, Parkour și skateboard‐ing.  

Similar cu modul  în care contracultura se opune culturii dominante (sau, cel puțin, o modulează, ca  în cazul  subculturii),  presa  alternativă  se  opune  formulelor  mass‐media  de  tip  mainstream,  presei comerciale. Presa alternativă respinge valorile dominante, deturnează publicitatea, susține schimbarea socială și reevaluarea critică a ideilor general acceptate. Presa alternativă (underground) este o presă de nișă, necomercială, cu o apariție neregulată și distribuită, de regulă, gratuit. A apărut  și a proliferat  în Occident și în SUA, începând cu anii ‘60. Mass‐media de tip comunitar pot fi considerate ca aparținând presei alternative, întrucât reprezintă grupuri marginalizate, care nu sunt suficient reprezentate în presa comercială și care au propriile subculturi. Un exemplu este presa studențească: publicația Tibiscus, pe care am coordonat‐o, a cuprins secțiuni și pagini tematice dedicate culturii urbane. Alt ex. În iunie 2006, apărea la Timișoara revista de cultură urbană HolyWorld. Spre deosebire de presa comercială, articolele sunt, adesea, militante, subiective, constând dintr‐un amestec de informație și opinie. Presa alternativă contribuie la pluralismul media, dar necesită modalități diferite de finanțare, nefiind viabilă din punct de vedere economic (comercial).  

În România, cultura urbană și presa alternativă sunt fenomene de aculturație, preluări mai mult sau mai puțin mimetice  din  Occident,  cu  un  important  decalaj  temporal  2‐3  decenii  (inclusiv  prin  deturnare ideologică).  Ex.  diferența  dintre  festivalul Woodstock  și  Cenaclul  Flacăra.  Timișoara,  prin  poziționare geografică  și  prin  tradiția  culturală,  a  fost mai  receptivă  la  aceste  influențe.  Cultura  urbană  are  și semnificația unei dorințe a tinerilor de occidentalizare și a respingerii modelelor dominante, a tradiției (dar  care,  totuși,  este  recuperată  în  diverse  chei).  Cultura  urbană  respinge  showbiz‐ul,  dar  este, actualmente, în mod paradoxal, poate, exploatată comercial. 

Posturile  de  radio  pirat  underground  au  apărut  în  anii  ’60  în  SUA  și  UK,  dar  au  emis  și  din  apele internaționale.  Posturile  de  radio  pirat,  în  FM,  au  migrat  în  online.  În  România,  deși  majoritatea transmiteau manele, câteva, mai ales  în București  și  în orașele mari, difuzau muzică underground.   De altfel,  presa  alternativă,  oricum mult mai  precară  financiar  decât  presa  comercială/publică,  a migrat (aproape) integral în online. În mediul online, proliferează grupări diverse care se revendică de la cultura urbană. 

Radio Campus Timişoara care,  la  începerea emisiei, a  fost confundat cu un post de radio pirat,   emite non‐stop, pe frecvența de 100 MHz, din zona Complexului Studențesc și este, mai bine zis a fost, singurul post  de  radio  studențesc  în  FM  din  Timișoara  și  din Vestul  țării.  Titularul  licenței  audiovizuale Radio Campus  nr.  647,  eliberată  de  Consiliul  Național  al  Audiovizualului  în  data  de  19.01.2005,  este Universității „Tibiscus” din Timișoara. Radio Campus 100 FM a fost un post necomercial, comunitar, de nișă  (narrowcasting).  Echipa  Radio  Campus  era  formată  din  studenți  de  la  Facultatea  de  Jurnalism,  Comunicare și Limbi Moderne a Universității „Tibiscus” din Timișoara, dar și de la alte universități. 

Radio  Campus  a  promovat  de  la  bun  început  (septembrie  2006),  cultura  urbană  sub  diverse  forme: emisiuni  tematice  (Urban!,  Lejereală,  Lemn  Show,  Underground,  ElectriqueBoutique,  FutureSound, Music Route, Sesiuni Acustice, Repere Urbane, Rock Overdose), artiști  invitați  în studio, atât  în calitate de interlocutori, cât și ca DJ/MC, interviuri înregistrate, știri și informații de profil. 

Linia muzicală a postului se înscrie în categoria underground/fusion/crossover și se concretizează într‐un playlist eclectic, de  la  jazz și funk  la rap și alternativ. Radio Campus promovează trupele  locale, care se încadrează în formatul de post. 

Radio Campus a fost un post deschis, în permanentă căutare de talente latente, de tineri care au ceva de spus, dar la care au colaborat și cu o serie de Dj timișoreni cunoscuți: DJ Kuky , DJ Limun, George Allen,  Yoyo, precum și cu grupările  AnonimTM  și Music without Borders. 

Grila  de  programe  a  fost  concepută  pentru  studenţi,  formatul  de  post  fiind  unul  mixt  –  Urban Contemporany, cu diverse  influenţe. Acesta combina muzica necomercială şi divertismentul de calitate cu  informaţiile  şi  comentariile  despre  comunitatea  academică  timişoreană.  Proximitatea  constituia principalul avantaj competitiv, în ambele categorii de bază – muzică şi informații.