Analiza regionala si urbana

Analiză regională şi urbană (instrumente ale dezvoltării regionale şi spaţiale) 1

Analiză regională şi urbană

(instrumente ale dezvoltării regionale şi

spaţiale)

Titular: lect. Drd. arh. Gabriel Pascariu

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" - Bucureşti

Modulul 1: CONCEPTE EUROPENE

Modulul 2: PLANIFICARE STRATEGICĂ ŞI DEZVOLTARE

Modulul 3: INSTRUMENTE ŞI INDICATORI


Modulul 1: CONCEPTE EUROPENE

Teme principale

1.1 Coeziune economică, socială şi teritorială în UE

1.2 Conceptul de regiune şi evaluarea disparităţilor regionale în

UE

1.3 Rolul Instrumentelor Structurale ale UE în dezvoltarea

regională şi spaţială

1.1. Coeziune economică, socială şi teritorială în UE

Încă de la crearea sa, în 1957 (Tratatul de la Roma), CEE a urmărit dezvoltarea armonioasă şi

echilibrată a statelor membre, în scopul atingeri unui nivel economic ridicat care să asigure

standarde de viaţă din ce în ce mai înalte tuturor cetăţenilor.

În accepţiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică având ca

rezultat egalizarea condiţiilor de viaţă din statele membre era, alături de alţi factori, un

element cheie al stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere dintre state menit să asigure reducerea

şi eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al degenerării acestora în conflicte. Acest

obiectiv a fost realizat în etape succesive, în cadrul unui proces gradual de construire a unui

sistem comun, care a mers de la unitate vamală la integrare economică şi socială în şi a

continuat cu integrarea monetară, tinzând în perspectivă către realizarea integrării politice,

prin adoptarea unei unice Constituţii Europene.

Odată cu progresul comunităţii pe calea integrării, problema unei dezvoltări economice

armonioase şi echilibrate şi atingerii unui nivel de viaţă ridicat a început sa fie transferată tot

mai mult de la nivelul ţărilor membre la nivelul regiunilor. Aceasta pentru că într-un corp

comun cum a ajuns să fie Uniunea Europeana, din punct de vedere al dezvoltării economice şi

al condiţiilor de viată, rolul entităţilor mici componente ale întregului a devenit tot mai

important. Acest rol a fost recunoscut prin înfiinţarea Comitetului Regiunilor (în tratatul UE

din 1992), funcţional din 1994 şi compus din peste 300 de reprezentanţi ai autorităţilor

regionale şi locale din statele membre. Comitetul este un for consultativ pentru Consiliu,

Parlament şi Comisia Europeană, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la


Amsterdam, în 1999, acesta trebuie consultat într-un mare număr de domenii între care şi cel

al coeziunii economice şi sociale.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi crearea pieţei unice problema

dezvoltării armonioase a tuturor regiunilor Uniunii Europene a început să se pună cu şi mai

multă acuitate. În cadrul TUE1, la articolul 130 A (158) se defineşte în termeni precişi

semnificaţia coeziunii economice şi sociale:

“În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii,

aceasta îşi elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei

economice şi sociale. În particular, Comunitatea vizează reducerea decalajului

dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor cele

mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale."

Coeziunea economică şi socială (CES) este în cele din urmă o expresie a solidarităţii dintre

statele membre şi regiunile UE şi care urmăreşte reducerea disparităţilor structurale dintre cu

ajutorul unui ansamblu de instrumente financiare dintre care cele mai importante sunt

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune. Acesta din urmă a fost înfiinţat tot prin tratatul

din 1992, ca o expresie a importanţei crescute acordate politicii de coeziune.

Implementarea politicii de coeziune şi efectele ei sunt monitorizate constant de Comisia

Europeană prin rapoarte asupra progresului în realizarea CES, elaborate la fiecare 3 ani

(ultimul datează din 2004, în iunie 2006 fiind prezentat un nou raport preliminar). Politica

regională este principala formă prin care se realizează CES, iar în contextul procesului de

lărgire început după anul 2000, importanţa ei a sporit. Acest lucru este confirmat de bugetul

alocat de UE pentru coeziune, respectiv pentru instrumentele structurale, buget care consumă

peste 42% din bugetul UE (peste 200 miliarde EURO), în actuala etapă de programare 2000-

2006, fiind al doilea buget ca mărime după cel destinat Politicii Agricole Comune (PAC).

Prin lărgirea UE de la 15 la 25 de state în 2004, suprafaţa sa a crescut cu 23%, populaţia cu

cca. 20%, dar PIB /locuitor a scăzut cu 13%, iar disparităţile regionale s-au dublat. Prin

accesul statelor central şi est europene, dezechilibrul dintre nordul mai dezvoltat şi sudul mai

puţin dezvoltat a fost înlocuit de un dezechilibru mai accentuat între fostul est comunist şi

1 Tratatul Uniunii Europene a fost adoptat la Maastricht în decembrie 1991, semnat în februarie 1992 şi a intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993. A fost elaborat în cadrul unor conferinţe inter-guvernamentale privitoare la uniunea politică şi la uniunea economică şi monetară şi a reprezentat a 2-a şi cea mai completă revizuire a tratatelor CEE. “Întărirea coeziunii economice şi sociale” constituie un obiectiv prioritar conf. Art. 3 pct. j) din cadrul Tratatului.


vest. Majoritatea zonelor rămase în urmă se află acum în extremitatea estică a UE, aspect care

va fi accentuat odată cu accesul României şi Bulgariei în 2007.

regiuni dezvoltate ale UE regiuni mai putin dezvoltate ale UE viitoare state membre

În prezent este în proces de ratificare Constituţia Europeană, care prevede adăugarea

obiectivului de coeziune teritorială, la conceptul de coeziune economică şi socială. În acest

fel, va fi subliniată şi întărită dimensiunea teritorială a politicii regionale şi va fi întărit rolul

autorităţilor locale în concordanţă cu principiul subsidiarităţii. Articolul 3 al tratatului

constituţional adoptat la Roma în 2004, stipulează printre obiectivele UE în mod explicit

"promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi a solidarităţii între Statele Membre

ale UE".

1.2. Conceptul de regiune şi evaluarea disparităţilor regionale în UE

Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un

ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice sau umane, şi


care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte zone

învecinate (Goddall). Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este

nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio - economice de limbă etc. şi tot nesfârşit poate fi

numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni

istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc.

Ştiinţele regionale disting regiunile după gradul de încărcătură teritorială (Whittlesey,

Richieri) sau prin prisma mecanismelor de constituire. După “caracterul de participare a

masei, energiei şi informaţiei în structurarea teritoriului” regiunile pot fi:

Regiuni omogene,

Regiuni funcţionale

Regiuni polarizate

Conceptul de regiune implică două aspecte majore: primul este definirea şi delimitarea unui

teritoriu după anumite criterii, iar al doilea un anumit nivel administrativ sub-statal (Oxford

Dictionary). Analiza regională distinge trei tipologii de regiuni în funcţie de scopul urmărit:

Regiuni administrative /normative

Regiuni funcţionale /omogene

Regiuni de dezvoltare /de programare /de proiect

Regionarea administrativă reflectă o voinţă politică şi urmăreşte eficienţă economică şi

administrativă. Statele UE sunt formate din unităţi teritoriale mai mici care asigură o

administrare optimă a ţării în funcţie de caracteristica constituţională a formei de

guvernământ:

a. State naţionale (Franţa, Grecia)

b. State federale (Austria, Germania)

c. State cu autonomie regională ridicată (Belgia, Italia, Spania)

Regiunea de tip analitic /funcţional este în general legată de procesul de planificare, fiind

socotită drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei.

Aceste regiuni presupun omogenitate, complementaritate, polarizare, dar ele coincid rareori

cu regiunile de tip administrativ. Aceste mod de regionare este în special legat de faza de

cercetare şi poate surprinde cel mai bine relaţia dintre structurile sociale şi cele spaţiale

(interacţiune şi influenţe reciproce).

În fine regiunile de dezvoltare /programare /proiect pot fi forme intermediare determinate de

anumite obiective specifice (legate în general de un proces de dezvoltare într-o anumită


conjunctură istorică şi socio-politică) şi care sunt rezultatul unei agregări complexe de factori

şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace. În anumite

condiţii aceste regiuni pot dobândi statutul de regiune administrativă dacă mărimea,

structura şi funcţiile sale sunt adecvate.

“Regiunea” aşa cum se vede din perspectiva dezvoltării regionale poate fi aşadar definită

într-un mod specific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau

administrative, care se dau acesteia.

În principiu: o "regiune de dezvoltare" este un nivel teritorial optim la care, structuri

instituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice specifice.

Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul UE a fost creat un sistem unitar

teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat în

prezent în 5 "trepte" de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele

mai importante şi servesc drept bază pentru programe şi strategii de dezvoltare.

În UE, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS II.

Nu în toate cazurile, regiunile NUTS II au un statut administrativ. Mărimea medie a regiunilor

situate în acest nivel este de cca. 1,8 milioane locuitori, respectiv 16.000 kmp. Numărul mediu de

unităţi NUTS II pe ţară este 10. Germania, ţara cea mai populată, cu peste 80 de milioane de

locuitori, are un număr de 40 de regiuni NUTS II.

Reperele dimensionale nu sunt însă relevante la scara UE, diferenţele fiind de multe ori notabile.

Astfel unele regiuni, cum sunt cele din Suedia sau Finlanda au suprafeţe care depăşesc state de

mărime medie ale UE (ex. Övre Norrland, regiune NUTS II din Suedia, are peste 150.000kmp, iar

Lappi, regiune NUTS III din Finlanda are cca. 100.000 kmp (cât Oltenia, Muntenia şi Dobrogea

la un loc). Ca populaţie Nordrhein-Westfalen, regiune NUTS I din Germania are 18 mil. locuitori,

iar Île-de-France, regiunea care cuprinde şi Parisul, de nivel NUTS II are 11 mil. locuitori

(depăşind 19 din cele 25 de state membre ale UE). La nivel NUTS III întâlnim de asemenea

unităţi teritoriale de peste 3 milioane de locuitori (Madrid, Barcelona, Milano, Roma, Napoli,

Attiki). La extrema cealaltă, găsim regiuni NUTS II de numai 31 kmp (Ceuta y Melilla din

Spania) sau de 25.000 locuitori (Äland din Finlanda).

În România, cea mai mare unitate administrativ - teritorială este judeţul, care corespunde

nivelului NUTS III. Mărimea medie a acestuia este de cca. 540.000 locuitori, respectiv 5600

kmp, aşadar mult mai mică decât mediile comunitare pentru NUTS II. Regiunile de

dezvoltare, înfiinţate în 1998 au medii de cca. 2,5 mil. locuitori şi 30.000 kmp, apropiindu-se


de cele europene. Chiar dacă nu există reguli în această privinţă (în perspectivă UE va stabili

reguli mai precise pentru clasificarea NUTS), experienţa arată că o politica de dezvoltare

regională nu este eficientă dacă se aplică pe o structură teritorială foarte fragmentată, cu

unităţi mici şi insuficient de puternice pentru a putea atrage şi derula programe complexe de

dezvoltare. Experienţa poloneză din anii '90 bazată pe fundamentarea politicii de dezvoltare

regională pe structura celor 62 de voievodate, a demonstrat că există anumite dificultăţi în

condiţiile unei asemenea abordări. Procesele din ultimele 2-3 decenii din Franţa, Grecia,

Portugalia şi mai recent Polonia sau Danemarca, confirma aceste tendinţe.

O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite interese şi

obiective specifice. Poate fi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale

sunt adecvate. Poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund

nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace. O definiţie a Parlamentul European

arată că:

“prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedre

geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în

care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea

astfel rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi

economic”.

În ceea ce priveşte tendinţele economico-sociale, la nivel naţional şi internaţional, regiunile se

pot confrunta cu o mare varietate de probleme şi pot să le facă faţă în funcţie de potenţialul

(resursele) şi capacitatea lor de a se adapta la schimbări.

Politica de dezvoltare regională urmăreşte să utilizeze la maximum acest potenţial, fie el

natural, uman, cultural sau tehnic.

Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate şi clasificate în mod

sistematic, astfel încât să devină componente ale unor programe şi politici coerente de

asistenţă şi intervenţie. Ţinând cont de experienţa din ultimele decenii a ţărilor europene, pot

fi identificate câteva categorii mari de probleme determinate în general de o serie de factori

macro-economici, de declinul demografic, de evoluţia pieţelor financiare la nivel mondial etc.

Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de:

• subdezvoltarea (rămânerea în urmă) a anumitor regiuni,

• declinul industrial determinat de schimbările tehnologice şi în procesul de producţie,

• dificultăţile de adaptare a forţei de muncă şi de constituire a unei pieţe a muncii

eficace,


• poluarea şi degradarea mediului înconjurător

Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect şi care să

permită totodată comparaţii cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a

problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanţi următorii:

• un nivelul ridicat al şomajului,

• un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,

• un nivel ridicat al migraţiei în afara regiunii

• un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii

Graficul de mai jos indică decalaje semnificative (disparităţi) între ţările membre ale UE şi

cele 12 state din primul val de extindere (realizat în două etape, 10 state fiind admise în 2004,

iar pentru România şi Bulgaria se preconizează data de 1 ianuarie 2007).

PIB /locuitor în UE şi în ţările candidate în anul 2000 (UE = 100)

Desigur atât problemele cât şi modul de evaluare a acestora necesită analize şi cercetări

aprofundate, care să permită mai ales identificarea cauzelor fenomenelor şi implicit a

măsurilor şi politicilor adecvate de intervenţie. Dacă PIB /locuitor şi rata generală a

şomajului rămân indicatori majori de referinţă pentru măsurarea nivelului disparităţilor,

analizele pe care EUROSTAT (institutul european de statistică) şi CE (comisia europeană) le

prezintă în rapoartele de monitorizare a progresului coeziunii extind procesul de evaluare la

un număr tot mai mare de domenii şi aspecte, care iau în considerare: nivelul educaţional,

rata abandonului şcolar, structura populaţiei ocupate, structura pe vârste a populaţiei,

şomajul în rândul tinerilor şi al femeilor, populaţia ocupată în domeniul high-tec, nivelul

cercetării – dezvoltării (personal angajat, fonduri publice alocate), inovarea (patente


aprobate), consumuri energetice, populaţie cu risc social (sărăcie), accesul la INTERNET

în gospodării, cheltuieli publice, investiţii străine directe etc. Trebuie remarcată ponderea

în creştere a indicatorilor cu specific teritorial – spaţial, referitori la infrastructura fizică. Sunt

analizate în general: accesibilitatea rutieră, feroviară şi pe cale aeriană, densitatea de

autostrăzi sau telefonia fixă şi mobilă.

În UE politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea decalajelor de dezvoltare dintre

regiuni cu ajutorul aşa numitelor Instrumente Structurale, care au fost create şi

perfecţionate într-un interval de peste 4 decenii. Şi în prezent formele de sprijin financiar se

diversifică şi se adaptează cerinţelor extinderii UE şi dinamicii proceselor economice şi

sociale. În continuare sunt prezentate pe scurt principalele IS: Fondurile Structurale şi Fondul

de Coeziune, care reprezintă peste 90% din ajutorul de tip structural. Alte instrumente

financiare, cu ponderi mai reduse, au fost create pentru a susţine domenii precum cultura sau

cercetarea, sau pentru a sprijini dezvoltarea în ţări candidate, sau pentru a acorda asistenţă

tehnică unor ţări cu care UE are strânse relaţii de cooperare.

1.3. Politica regională şi rolul Instrumentelor Structurale ale UE

în dezvoltarea regională şi spaţială Coeziunea economică şi socială a UE se realizează mai ales prin politica de dezvoltare

regională susţinută de un set de instrumente financiare, dintre care cele mai importante sunt

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune.

Obiectivele dezvoltării regionale respectiv principalele aspecte ale oricărei politici de

dezvoltare regională (PDR) coerente şi direcţionate, pot fi discutate în Europa la diferite

niveluri teritoriale. În primul rând există o abordare generală la nivelul UE care stabileşte

principiile şi obiectivele unei PDR supra-naţionale, având drept scop creşterea coeziunii

economice, sociale şi teritoriale în rândul celor 25 state membre. În al doilea rând există o

abordare specifică la nivelul fiecărui stat membru. Existenţa sistemelor federale, sau

dimpotrivă a statelor relativ centralizate explică diversitatea de abordări şi soluţii în legătura

cu politica regională şi procesele de descentralizare, care o acompaniază.

O situaţie particulară o reprezintă statele central şi est europene: fostele ţări comuniste, prin

definiţie, extrem de centralizate în ultimii 50 de ani, experimentează, începând cu anii '90, o

perioadă de tranziţie în dezvoltarea lor O parte dintre ele au aderat şi au fost integrate în

structurile UE, în 2004, altele urmează să adere în 2007. Alte state precum Croaţia sau Turcia

şi-au exprimat dorinţa de a deveni membre ale UE.


În sfârşit trebuie menţionată dezvoltarea regională propriu-zisă, endogenă, la scara proprie a

unei regiuni, în cadrul căreia obiectivele şi scopurile specifice pot fi dezvoltate în concordanţă

directă cu nevoile şi potenţialul propriu.

PDR naţională în ţările din vestul Europei are o tradiţie mai îndelungată decât cea comunitară.

Prima politică regională europeană poate fi datată cu mai mult de 70 de ani în urmă în Marea

Britanie, odată cu Legile pentru zone speciale (Special Areas Acts) din 1934 şi 1937,

destinate să asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de niveluri ridicate ale şomajului.

Totuşi, cele mai multe dintre politicile naţionale de dezvoltare regională sunt o creaţie a

perioadei postbelice, începând cu deceniul al 6-lea al secolului trecut. În acea perioadă, rolul

guvernelor naţionale era considerat drept foarte important, fiind socotite principalii actorii în

procesul de redistribuire a activităţii economice prin investiţiile în infrastructură2. Dezvoltarea

"regiunilor problemă" a fost obiectivul principal al acelei perioade. Timp de aproximativ 2

decenii această abordare a condus la obţinerea unor rezultate pozitive semnificative.

Începând cu anii 70 climatul politicii regionale s-a schimbat profund în sensul că intervenţia

statului s-a redus gradual, fiind înlocuită "prin politici de liberalizare economică,

dereglementare şi privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit de forme

indirecte de asistenţă în special prin reduceri ale nivelurilor de impozitare şi suport pentru

formare profesională, servicii de consultanţă şi inovare".

Se admite în prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional trebuie să urmeze o

anumită dinamică, caracteristică schimbărilor specifice şi continue determinate de

restructurarea producţiei şi creşterii competitivităţii la nivel naţional şi local. Preocuparea

pentru creşterea stabilităţii macroeconomice este caracteristică atât ţărilor mici cât şi a celor

mari.

Principalele tendinţe către o integrare europeană tot mai "completă" cu reguli bugetare şi

financiare elaborate pe baza criteriilor de la Maastricht au jucat de asemenea un rol important.

Obiectivele politicii de dezvoltare regională din ultimii 15-20 de ani au arătat tendinţa de

combinare a politicilor regionale şi structurale în scopul promovării competitivităţii la nivel

regional şi naţional, în directă corelare cu dezechilibrele teritorial - spaţiale.

Principalele tipuri de politici naţionale specifice dezvoltării regionale în ţările UE sunt:

granturi pentru investiţii şi stimulente fiscale, creşterea mobilităţii forţei de muncă,

încurajarea iniţiativelor tehnologice, controlul dezvoltării şi sprijin acordat micilor

2 Cazul Franţei cu un impact puternic al nivelului naţional este foarte relevant în acest sens.


întreprinderi în scopul adaptării acestora la mediul economic în condiţiile creşterii

globalizării, relocarea activităţilor prin stimulente indirecte şi încurajarea dezvoltării reţelelor

de cooperare.

Principalul instrument financiar utilizat de către UE pentru a promova politica sa de

dezvoltare regională este reprezentat de către "Fondurile Structurale" (FS). Aceste fonduri

sunt rezultatul contribuţiei financiare proporţionale a statelor membre în concordanţă cu

nivelul lor de dezvoltare economică, redistribuite apoi către acele state şi regiuni ale UE, care

sunt rămase în urmă din punct de vedere economic şi social.

1.3.1 Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune

Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda au ratificat Tratatul de la Roma în

1957 prin care se constituia Comunitatea Economică Europeană. În contextul postbelic,

"bătrânul continent" trebuia reconstruit pe baze noi. Cele 6 state fondatoare doreau "să refacă

unitatea economiilor lor şi să garanteze o dezvoltare armonioasă care să conducă la reducerea

decalajelor dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate". Pentru

a atinge aceste obiective, Tratatul de la Roma a creat primul FS: Fondul Social European

(FSE).

În acea perioadă primele politici regionale europene au fost politicile sectoriale: o politică

comună pentru transporturi şi în special politica agricolă comună (PAC). PAC a fost stabilită

în 1962 şi doi ani mai târziu a beneficiat de instrumentul financiar FEOGA (Fondul

European pentru Orientare şi Garantare pentru Agricultură). Acest fond este compus

din 2 secţiuni: una pentru "garantare", care este instrumentul financiar al PAC-ului şi o alta

pentru "orientare" care este un fond structural.

În 1967 a fost creat un directorat general în cadrul CE, astăzi "DG REGIO", având misiunea

precisă de a planifica elaborarea unei politici regionale comune. Această politică a început să

fie implementată în mod real abia în anii 70. Un an crucial a fost 1974 când CEE s-a

confruntat cu primul şoc energetic. Această criză a generat o creştere a disparităţilor

economice, iar şomajul a început să crească. La declinul regiunilor industrializate tradiţionale,

s-a adăugat sub-dezvoltarea cronică a unor regiuni cum ar fi sudul Italiei. Nevoia unui ajutor

specific a devenit imperativă în contextul primei lărgiri a UE. În 1973 trei ţări s-au alăturat

UE: Marea Britanie (care refuza să devină un contribuabil net la bugetul UE), Irlanda (care se

afla în acel moment la un nivel scăzut de dezvoltare) şi Danemarca.

În aceste circumstanţe a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

Acest al treilea FS a fost creat cu scopul finanţării proiectelor de infrastructură şi a


investiţiilor productive în regiunile defavorizate. Reglementările privind acest fond au fost

profund revizuite după aderarea Greciei (ianuarie 1981), Spaniei şi Portugaliei (1985).

Extinderea spre sud a mărit disparităţile economice şi sociale ale UE. În 1986 – 1987 au fost

create Programele Integrate Mediteraneene (PIM). Pe o bază multianuală (6 ani) PIM-urile au

susţinut cooperarea bilaterală dar şi infrastructura regională şi dezvoltarea IMM-urilor. În

1993 numărul FS a crescut la 4 prin crearea Instrumentului Financiar pentru Orientare în

domeniul Pescuitului (IFOP) ca răspuns la integrarea celor două ţări scandinave Finlanda şi

Suedia.

În timpul anilor 80 şi la începutul anilor 90 FS au suferit noi transformări (pachetele Delors,

Actul Unic European în 1987 etc.). Actuala arhitectură a fondurilor structurale s-a stabilizat în

jurul momentului semnării Tratatului de la Amsterdam. Odată cu intrarea în vigoare a

Tratatului Uniunii Europene în 1993, se scrie o nouă etapă în construcţia europeană:

principiul coeziunii economice şi sociale a fost reafirmat cu putere alături de acela al pieţei

unice şi al uniunii monetare (UME). Fondurile Structurale au devenit un instrument major de

realizare a coeziunii printr-o intervenţie coordonată şi integrată în jurul obiectivelor comune

de dezvoltare.

Repartiţia pe ţări a FS în perioada1994 – 2006 (în %)

Fondul de Coeziune este un instrument de dată mai recentă, creat în 1993 şi destinat

finanţării proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene asociate

infrastructurilor de transport. Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea

coeziunii economice şi sociale prin ajutor acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB

23,23

14,52 14,30

10,74 10,74

8,63

6,95

4,36

1,41 1,27 1,17 1,12 0,97 0,51 0,06

15,52

11,42

8,52

1,44 1,00 1,00 0,80 1,04 0,41 0,04

1,68

7,96

10,37

23,47

15,34

0,00

5,00

10,00

15,00

20,00

25,00

Spa

nia

Italia

Ger

man

ia

Gre

cia

Port

ugal

ia

Franţa

Mar

ea B

ritan

ie

Irlan

da

Ola

nda

Bel

gia

Finl

anda

Aus

tria

Sue

dia

Dan

emar

ca

Luxe

mbu

rg

%

1994-19992000-2006


este sub 90% faţă de media pe Comunitate) pentru a participa la uniunea economică şi

monetară. FC este alocat exclusiv celor mai sărace state membre ale UE.

Până în 2004, a fost acordat unui număr de 4 state membre: Grecia, Irlanda, Portugalia şi

Spania. Distribuţia resurselor alocate, între cele 4 ţări se face în raport cu mărimea populaţiei,

valorarea produsului naţional brut pe cap de locuitor3 şi suprafaţa. Spania a dispus de peste

60% din resursele alocate în perioada 2000-2006. Din 2004 au beneficiat de FC cele 10 noi

state membre care au aderat, în tip ce Irlanda, a ieşit din grupul statelor beneficiare, depăşind

pragul de eligibilitate. După aderare atât Bulgaria cât şi România vor beneficia de Fondul de

Coeziune.

Începând cu 1993 cele 4 FS au fost corelate cu Fondul de Coeziune (FC) şi au devenit

cunoscute împreună ca Instrumente Structurale.

0.00

5.00

10.00

15.00

20.00

25.00

30.00

35.00

co ntribut ie % 1996

benef ic iu % 2000

Ţările UE după contribuţii la bugetul comunitar şi beneficii din Fondurile Structurale în perioada 1996-2000 (surse: Eurostat)

EURO/loc

20.4324.41

25.7926.17

27.1830.90

36.0038.18

49.3351.43

274.31

157.10

123.22

71.05

286.82

0.0

50.0

100.0

150.0

200.0

250.0

300.0

350.0

Gre

cia

Portu

galia

Span

ia

Irlan

da

Italia

Finl

anda

Ger

man

ia

Mar

ea B

ritan

ie

Fran

ta

Sued

ia

Luxe

mbu

rg

Aust

ria

Belg

ia

Ola

nda

Dan

emar

ca

EURO/loc

media UE = 70,56 euro/loc

3 Produsul naţional brut (PNB) este diferit şi mai mic decât produsul intern brut (PIB). În evaluarea acestui indicator se urmăreşte şi creşterea realizată în perioada precedentă.


Beneficiile din Fonduri Structurale pe cap de locuitor în SM în 2000

1.3.2 Dimensiunea spaţială şi coeziunea teritorială

O dimensiune suplimentară a politicii de coeziune a apărut în anii 90: coeziunea teritorială

ca o expresie a dezvoltării spaţiale. Chiar dacă "amenajarea teritoriului" nu este încă o

politică de nivel comunitar, chiar dacă acest concept diferit înţeles sau aplicat în statele

membre, coeziunea teritorială, care conţine dimensiunea "spaţială" devine o problemă tot mai

importantă şi are vocaţia de a deveni un element de interes major, mai ales în contextul

procesului de extindere.

Teritoriul a fost o preocupare constantă la scară europeană încă din anii '60 – '70. Organismul

care a promovat o politică spaţială la nivel european a fost Consiliul Europei4 prin

Conferinţele Miniştrilor Amenajării Teritoriului din statele membre (CEMAT). Astfel, în

1970 la Conferinţa de la Bonn se pun bazele unei politici europene de Amenajarea

Teritoriului. AT devine un obiectiv politic fundamental şi se decide crearea unui sistem unitar

de informaţii, planuri şi legislativ. Se stabilesc principii, teme şi obiective majore:

Principii majore: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, integrarea economică a zonelor

transfrontaliere (conştientizarea ideii că regiunile naturale sunt separate de frontiere

administrative artificiale), realizarea unui echilibru între mediul urban şi cel rural şi între

economie şi ecologie.

Teme majore: readaptarea structurilor urbane, revitalizarea zonelor rurale, restructurarea

regiunilor în declin, conservarea şi valorificarea resurselor naturale, o politică pe termen lung

în domeniul infrastructurii şi căilor de comunicaţii şi colaborare în domeniul cercetării şi

armonizării metodelor

Obiective prioritare: reducerea dezechilibrului istoric între centrele industrializate şi

urbanizate din nordul şi vestul Europei şi regiunile periferice rămase în urmă; reducerea

diferenţelor ca standard general şi nivel de populare; concilierea dezvoltării economice cu

protecţia mediului; crearea de locuri de muncă şi de activităţi în zonele de reconversie

industrială; echilibrarea reţelelor de transport şi de telecomunicaţii.

Întâlnirile succesive ale miniştrilor responsabili de amenajarea teritoriului din ţările membre

ale Consiliului Europei se succed:

1973 – La Grande Motte

4 Consiliul Europei (www.coe.int) cuprinde în prezent 45 de state membre din Europa. CE nu trebuie confundat cu UE, care este o uniune vamală, economică şi monetară de 25 de state europene. Consiliul Europei este un for deliberativ, ale cărui hotărâri nu sunt obligatorii pentru statele membre.


1976 – Bari

1978 – la Viena se decide elaborarea unei carte a amenajării teritoriului şi se dezbate

problematica spaţiului rural european

1980 – Londra – bilanţ şi perspective în AT în Europa

1983 – 20 mai – Torremolinos – Spania – se adoptă "carta amenajării

teritoriului" şi se discută despre amenajarea regiunilor maritime europene

1985 – Haga – dezbaterea proceselor decizionale în domeniul AT

1988 – Lausanne – rezoluţie privind utilizarea raţională a solului

1991 – Ankara

1994 – Oslo – se discută strategia de dezvoltare durabilă şi amenajarea teritoriului a

spaţiului european după anul 2000

1997 – Limasol –amenajarea durabilă a spaţiului European şi protejarea resurselor de

apă.

2000 – la Hanovra conferinţa CEMAT adoptă cele 10 principii ale dezvoltării

spaţiale durabile a continentului european (vezi caseta)

2003 – Ljubljana – punerea în aplicare a principiilor de dezvoltare durabilă

2006 – Lisabona – se discută despre crearea de reţele pentru o dezvoltare durabilă a

spaţiului european; titlul reuniunii este sugestiv în acest sens: "Bridges over Europe"

(punţi peste continentul european)

În paralel cu activitatea CEMAT, miniştrii de resort din statele UE şi Comisia Europeană

dezvoltă unele acţiuni paralele, în special după 1989:

• 1989 – noiembrie – Nantes: la reuniunea miniştrilor pentru dezvoltare regională şi

amenajarea teritoriului din UE, se stabilesc principiile integrării după 1990

• 1990 – Torino – se decide realizarea documentului Europa 2000 (publicat un an mai

târziu)

• 1994 – este publicat raportul Europa 2000+

• 1997 – 1999 – elaborarea şi adoptarea documentului "Vision Planet" cu privire la

integrarea spaţială a spaţiului central şi est european, dunărean şi adriatic

• în 1999 la Potsdam este adoptat documentul CE "Perspectiva dezvoltării spaţiale

a Europei" (ESDP), document care ilustrează preocupările similare ale UE, cu

privire la coeziunea teritorială

• în 2004, proiectul de Constituţie europeană adoptat la Roma, cuprinde un capitol

dedicat coeziunii teritoriale


Documentul adoptat la Potsdam este important pentru că stabileşte în mod ferm importanţa

relaţiei dintre dezvoltarea spaţială şi cea economică şi socială. Documentul evidenţiază

relaţiile şi impactul politicilor sectoriale asupra teritoriului, efectul utilizării Fondurilor

Structurale şi a Fondului de Coeziune la nivel spaţial şi enunţă un număr de politici spaţiale

pe care UE ar trebui să le adopte. Aceste politici sunt grupate în trei mari categorii, după cum

urmează:

a. o dezvoltare spaţială policentrică şi o nouă relaţie urban – rural

b. un acces echivalent la infrastructură şu cunoaştere şi

c. o gestiune înţeleaptă a patrimoniului natural şi construit

După 2000, interesul UE pentru sfera planificării spaţiale s-a manifestat în mod concret prin

alocarea de fonduri pentru studii şi cercetări specifice. În acest sens, programul Interreg III

(cea mai importantă iniţiativă comunitară susţinută de Fondul European de Dezvoltare

Regională) a permis susţinerea de acţiuni menite să dezvolte cooperarea inter-ţări în domeniul

amenajării teritoriului şi planificării spaţiale. În Interreg III a fost finanţat şi sub-programul

ESPON5. Acest program, care a beneficiat de fonduri de peste 12 mil. EUR în ultimii 5 ani,

este probabil cea mai importantă alocaţie bugetară destinată cercetării în domeniul dezvoltării

spaţiale acordată vreodată de UE. Obiectivele acestui program sunt în număr de 7 şi se referă

la:

completarea studiilor şi cercetărilor specifice din perspectivă europeană şi trans-

naţională,

evidenţierea implicaţiilor politicilor ESDP în spaţiile trans-naţionale,

propunerea de instrumente şi instituţii capabile să pună în aplicare politicile ESDP,

explicarea relaţiei dintre dimensiunea spaţială şi Fondurile Structurale, politica de

coeziune şi alte politici sectoriale ale UE,

formularea de propuneri pentru mau buna coordonare a deciziilor relevante teritorial,

crearea de punţi între factorii de decizie, administratori şi profesionişti şi

crearea unei reţele a comunităţii ştiinţifice europene în domeniul dezvoltării spaţiale.

Analiza componentei spaţiale a teritoriului european are consecinţe directe în domeniul reţelei

de căi de comunicaţii şi transport, prin dezvoltarea unei reţele coerente de autostrăzi, căi

ferate şi navale ("coridoarele europene"), în domeniul turismului, prin identificarea de reţele

şi trasee integrate la scară regională, în domeniul protecţiei mediului (de ex. reţeaua "Natura

5 ESPON – European Spatial Planning Observation Network (www.espon.eu).


2000", o reţea de arii protejate la scara UE) şi nu în ultimul rând în plan cultural prin

identificarea de "trasee culturale europene". Instrumentele Structurale şi alte resurse europene

sunt puse în relaţie cu schemele de dezvoltare spaţială şi orientate astfel încât să sprijine

transformarea unor viziuni de dezvoltare în realitate.

Pentru perioada 2007-2013, UE îşi defineşte noile coordonate ale Politicii de Coeziune. Cele

cca. 340 mlrd. EUR care vor fi alocate, vor fi orientate pe 3 direcţii majore: convergenţă

(79%), competitivitate (17%) şi cooperare teritorială (4%) şi vor fi mai puternic corelate cu

obiectivele strategice stabilite la reuniunile de la Lisabona (2000) şi Gothenburg (2001).

După 2006 politica de coeziune se va concentra pe noi arii /regiuni cu probleme critice de

dezvoltare, continuând să sprijine şi acele regiuni, care nu au finalizat încă procesul de

convergenţă (nu au atins plafoanele de dezvoltare stabilite, de ex. 75% din PIB mediu

comunitar pentru FEDR sau 90% din PNB mediu comunitar pentru FC). Cooperarea

teritorială va continua să susţină atât proiecte specifice cât şi cercetarea unor aspecte ale

dezvoltării spaţiale la scară teritorială.


Coridoare europene şi conexiuni deficitare (studiu ESPON 1.2.1 – 2003)


Scurte concluzii, termeni şi idei principale.

Politica de coeziune (PC) este una dintre cele mai importante în UE, poate cea mai importantă

după PAC (politica agricolă comună). În prezent PC are o triplă dimensiune: economică,

socială şi teritorială. PC se realizează în principal prin politica de dezvoltare regională.

Aceasta are drept obiectiv major reducerea disparităţilor între regiunile europene (regiuni de

nivel NUTS II), dar şi între statele membre (mai ales prin acţiunea Fondului de Coeziune –

FC). Regiunile europene se definesc statistic ca regiuni NUTS II. NUTS este Nomenclatorul

Unităţilor Teritoriale Statistice şi are 5 paliere. Din punct de vedere analitic, conceptul de

regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a

informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi

obiectivele planificării dezvoltării. Instrumentele Structurale (IS) sunt cele care susţin politica

regională. IS se compun din FS (Fondurile Structurale) şi FC. FS cuprind 4 tipuri de fonduri: FSE,

FEDR, FEOGA şi IFOP. În perioada următoare se preconizează o restructurare a FS. Fondurile

pentru agricultură şi pescuit vor fi înlocuite de FEGA (fondul european de garantare în

agricultură), FEADR (fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală) şi FEP (fondul

european piscicol) şi vor fi legate de PAC. Dimensiunea spaţială a coeziunii a fost susţinută

cu precădere în ultimii 10 ani, în special pe fondul procesului de extindere către est a UE.

Documentul care fundamentează debutul unei politici teritorial – spaţiale la scara UE este

cunoscut sub numele de ESDP6 (Perspectiva dezvoltării spaţiale a Europei). Analizele şi

studiile teritoriale au fost sprijinite de programe specifice în cadrul Iniţiativei Comunitare (IC)

Interreg prin subcomponenta de cooperare trans-naţională, respectiv programul ESPON.

Creşterea coeziunii teritoriale (CT) reprezintă un obiectiv consonant cu cel de subsidiaritate,

urmărind să asigure o creştere a rolului autorităţilor locale. CT va fi asigurată prin creşterea

accesibilităţii, crearea unui mediu curat, dar şi prin creşterea în general a calităţii teritoriilor

prin echipare dar şi prin dezvoltarea resursei umane (RU). În acest fel CT susţine aplicarea

obiectivelor strategiilor de la Lisabona (2000) şi Gothenburg (2001).

Întrebări recapitulative 1. Ce este coeziunea economică şi socială?

2. Ce este coeziunea teritorială?

3. Cum realizează UE obiectivele coeziunii?

6 European Spatial Development Perspective.


4. Ce sunt Instrumentele Structurale? Dar, Fondurile Structurale?

5. Cum poate fi definită "regiunea"? Câte feluri de regiuni se pot distinge?

6. Ce fel de regiuni există în Statele Membre ale UE?

7. Cum puteţi defini disparităţile?

8. Cum pot fi măsurate disparităţile? Daţi exemple de indicatori care măsoară disparităţile

regionale.

9. Care sunt principalele aspecte ale evoluţiei politicii regionale la nivelul UE?

10. Prin ce este important tratatul de la Maastricht pentru politica de coeziune a UE?

11. Care au fost statele europene care au beneficiat în cea mai mare măsură de acţiunea FS şi

FC şi de ce?

12. Care este cel mai important Fond Structural?

13. Câte state beneficiază în prezent de acţiunea FC?

14. Cum monitorizează UE realizarea obiectivelor coeziunii?

15. Care este importanţa Conferinţei CEMAT de la Bonn din 1970?

16. Când şi unde a fost adoptată "carta europeană a amenajării teritoriului"?

17. Care este importanţa documentului ESDP?

18. Ce este programul ESPON? Numiţi principalele obiective ale acestuia.

19. Ce reprezintă sintagma "coridoare europene"?

20. Care sunt viitoarele direcţii de acţiune ale Instrumentelor Structurale?


Modulul 2: PLANIFICARE STRATEGICĂ ŞI

DEZVOLTARE

Teme principale

2.1 Introducere în planificare strategică

2.2 Planificare şi dezvoltare regională şi spaţială la nivel

european

2.3 Dezvoltare regională şi spaţială în România

2.1 Introducere în planificare strategică

Noţiunea de planificare poate avea un sens extrem de larg, de la activitatea curentă a unei

persoane care îşi "planifică" cheltuielile de concediu sau pentru piaţa de sâmbătă dimineaţa şi

până la planificarea cheltuielilor şi activităţilor anuale pe care le desfăşoară o întreprindere

sau o instituţie publică. În activităţile de tip militar, noţiunea de planificare are o semnificaţie

profundă şi concretă şi reprezintă o condiţie sine-qua-non, care precede orice acţiune.

Ultimele decenii au arătat un interes crescut al administraţiilor publice locale şi centrale

pentru ideea de planificare. Această noţiune nu poate fi separată total de semnificaţia pe care

deceniile de comunism din Europa centrală şi de est, i-au conferit-o. La începutul anilor '90,

termenul "planificare" era la fel de compromis în conştiinţa colectivă românească, ca şi cel de

"sistematizare".

Procesul de apropiere economică de Uniunea Europeană, după 1993 şi declanşarea

negocierilor pentru aderare, din 2000 au readus în prim plan un termen ce părea a nu mai avea

viitor în România. În ultimii ani, termenul de planificare apare în numeroase acte normative şi

în documente care privesc procesul de integrare în structurile UE.

Discuţia despre planificare poate fi extinsă şi în plan filozofic, acolo unde a fost aşezată de F.

Hayek7, unul dintre marii gânditori ai secolului al – XX – lea, ca o expresie a disputei din

jurul ideii de libertate. În viziunea gânditorului austriac, planificarea este prin esenţă o formă

a societăţilor organizate (în general de tip socialist) prin opoziţie cu cele eminamente liberale

7 Frederich A. Hayek (1899 – 1992), economist austriac cunoscut şi pentru tripticul dedicat ideii de libertate: Drumul către servitute (1944), Constituţia libertăţii (1960) şi Drept, legislaţie şi libertate (1973-1979). Primele 2 lucrări au fost publicate şi în limba română.


şi concurenţiale. Una dintre dificultăţile majore sesizate de Hayek, în legătură cu planificarea

este aceea că "orientarea tuturor activităţilor noastre conform unui singur plan

presupune că fiecare dintre nevoile noastre a fost ierarhizată după o scală de valori, care

trebuie să fie atât de completă încât să permită ca planificatorul să poată alege din

marea gamă de opţiuni posibile8".

Chiar dacă opiniile nu tocmai favorabile ale lui Hayek despre planificatori s-au menţinut şi azi

în bună măsură, nevoia de planificare este incontestabilă, exemplul statelor cele mai

dezvoltate din OECD şi din UE fiind grăitor în acest sens.

Succesul de care se bucură astăzi metodele de planificare în domeniile economico-sociale şi

ale dezvoltării spaţiale este puternic legat de ideile de parteneriat şi participativitate, câştiguri

indiscutabile ale ultimelor două decenii în ţările democratice.

În cele ce urmează, vor fi prezentate acele aspecte ale planificării care sunt interesante şi

importante din perspectiva dezvoltării regionale şi spaţiale şi al rolului pe care administraţiile

îl au în aceste domenii.

Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books"9 defineşte noţiunea de strategie

drept o "politică generală pentru atingerea unui număr de obiective specifice. De origine

latină, cuvântul strategie are conotaţii în lumea Greciei antice, fiind legat de termenul de

"strategi" care desemna pe comandanţii militari ai unei cetăţi. În prezent termenul păstrează

încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă sfera de aplicabilitate la un număr extrem de

mare de domenii ale vieţii sociale şi economice.

Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc planificarea

drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de conducere şi organizare

a activităţilor pe bază de plan, incluzând şi o anumită succesiune /etapizare a unor faze ale

planului10. Planificarea este văzută drept acţiunea de a planifica, dar şi de a anticipa,

previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită perspectivă11. John Friedman afirmă că

utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită de sens şi că ceea ce este extrem de

important de reţinut sunt două aspecte: planificarea implică decizii şi presupune (de

obicei), alocarea de resurse. Termenul de planificare capătă sens în asociere cu alţi termeni

precum: participativ, strategic, de acţiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global,

(Friedman), dar şi urban, teritorial, spaţial etc.

8 Hayek, F., A. – The Road to Serfdom, ARK Edition, 1986, England. 9 Traducere şi publicare Nemira, colecţia Business Club, 1998. 10 DEX, ed. II-a, 1998, Academia Română. 11 Documente IHS-România, 2001, Integrare instituţională pentru dezvoltare regională.


Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni de mai sus şi

care tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în multiple domenii şi

procese, în prezent.

Igor Ansoff12 este considerat părintele planificării strategice. Aplicată la nevoile dezvoltării

companiilor, planificarea strategică este definită drept un "proces de schiţare a hărţii strategice

a companiei, calea prin care se stabileşte ce produs să fie oferit, cărui consumator, în ce loc şi

la ce preţ" (The Economist Books).

În măsura în care, în ultimele decenii ale secolului XX, managementul companiilor a fost

extins la nivelul administraţiilor urbane şi teritoriale, dar şi al organizaţiilor non-profit,

principiile şi tehnica "planificării strategice" au fost adoptate şi de către acestea. Practic, în

toate zonele unde a devenit necesar un anumit tip de proces managerial, planificarea strategică

a devenit omniprezentă, generând o literatură extrem de bogată, menită să explice modalităţile

de adaptare a acesteia la specificul fiecărui domeniu în parte.

Specificul administraţiilor urbane şi teritoriale este apropiat mai degrabă unor organizaţii non-

profit, neguvernamentale, de interes public, decât unor societăţi comerciale. Totuşi acestea nu

pot fi asimilate unor simple ONG-uri, fie şi numai datorită complexităţii atribuţiilor şi

activităţilor pe care le derulează, dar şi al responsabilităţilor pe care le îndeplinesc faţă de

largi colectivităţi umane.

În acest context planificarea strategică la nivel regional /teritorial presupune identificarea

acelor elemente de complexitate specifică acestui nivel, a mecanismelor suport pentru

procesul în sine, a factorilor care sunt implicaţi în procesul de decizie şi a categoriilor de

resurse care pot fi mobilizate.

Principiile generale ale planificării strategice (PST) sunt valabile însă şi în acest context:

• PST are caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate /de unicat (procesul fiind

valabil pentru o anumită organizaţie /structură, într-o anumită conjunctură şi pe o

anumită perioadă de timp13);

12 Inginer american, care dezvoltă în lucrarea "Corporate Strategy" o metodă practică pentru luarea deciziilor strategice de către o companie. Ansoff a fost profesor la Alliant International University şi profesor asociat la mai multe universităţi de prestigiu din SUA şi Europa. A fost consultant la Lockheed, General Electric, Philips, IBM, Westinghouse, Gulf Oil ş.a. A murit la 14 iulie 2002. 13 În cadrul administraţiilor urbane /regionale /teritoriale există în general o anumită stabilitate şi inerţie a structurilor pe perioade lungi de timp, iar conjunctura factorilor de influenţă este mai puţin sensibilă la oscilaţiile pieţei, decât în cazul unor companii. O anumită apropiere se poate face în acest sens cu marile companii, multinaţionale cu mare rezistenţă la fluctuaţiile mediului extern. În acest context, pentru administraţii, planificarea strategică poate fi asociată cu uşurinţă planificării pe termen lung.


• PST stabileşte obiective fundamentale şi direcţii de acţiune care vor ghida o organizaţie

în activitatea sa în urma unui efort disciplinat;

• PST este un proces prin care se alocă resursele necesare unei organizaţii în vederea

împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate;

• PST cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută o organizaţie să

lucreze într-un mediu dinamic şi în continuă schimbare;

• PST este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi schimbarea, ca răspuns la

nevoile mediului intern şi la cerinţele dinamicii mediului extern.

Utilizarea planificării strategice la nivelul organizaţiilor publice şi non-profit s-a extins

considerabil în ultimele 2 decenii. J. Bryson consideră că planificarea strategică poate fi

aplicată cu succes în cadrul următoarelor categorii de organizaţii14:

• agenţii publice şi departamente ale acestora

• puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.)

• organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice

(transport, sănătate, educaţie)

• reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ

• comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state.

Bryson identifică cel puţin 12 motivaţii pentru care o organizaţie se angajează în procesul de

planificare strategică15. Dintre acestea, prima este relevantă şi pentru problematica dezvoltării

spaţiale: "ne confruntăm cu atât de multe cerinţe opuse încât avem nevoie de un proces

prin care să ne stabilim priorităţile".

Beneficiile planificării strategice, în viziunea lui Bryson16, sunt general valabile şi pot fi

ierarhizate astfel:

• Promovarea gândirii şi acţiunii strategice, care conduce la obţinerea de informaţii într-

un mod sistematic cu privire la mediul intern şi extern, la interesele diferiţilor actori

precum şi la o atenţie sporită faţă de educaţia organizaţională, clarificarea direcţiei de

perspectivă şi stabilirea priorităţilor de acţiune ale acesteia.

• Îmbunătăţirea procesului de decizie, deoarece planificarea strategică se concentrează

întotdeauna asupra problemelor şi a dificultăţilor majore, ajutând factorii de decizie să

ia cele mai bune hotărâri.

14 Bryson, J., M., 2002, Planificarea strategică pentru organizaţii publice şi non-profit, ed. Arc, Bucureşti – Chişinău. 15 Idem nota precedentă. 16 Idem nota precedentă.


• Crearea unei responsabilităţi şi eficienţe sporite a organizaţiei, beneficii care decurg din

primele două, ca urmare a clarificării problemelor organizaţionale şi stabilirii

priorităţilor acesteia.

• În cele din urmă există un beneficiu direct al membrilor organizaţiei, în sensul că

factorii de decizie îşi îndeplinesc mai bine rolul şi se achită de responsabilităţi, iar munca

de echipă şi nivelul de expertiză al membrilor acesteia se îmbunătăţeşte.

Planificarea strategică, este un demers benefic, care poate contribui cu succes la

implementarea unor programe şi strategii, dar nu este un panaceu universal şi nici nu este

aplicabilă oriunde şi oricum.

2.2 Planificare şi dezvoltare regională şi spaţială la nivel

european

Dezvoltarea aşezărilor /regiunilor /teritoriilor se realizează în prezent, în spaţiul european

printr-o eficientă conjugare a proceselor de planificare spaţială cu instrumentele dezvoltării

regionale, ambele susţinute prin demersuri specifice conceptului planificare strategică.

Principalii termeni care mai trebuie definiţi sunt dezvoltare, planificare spaţială şi planificare

strategică. Dezvoltarea este definită de Comisia Europeană17 drept "o conversie a formei

terenului şi proprietăţii sau a utilizării acestuia prin instrumente de planificare şi

presupune în general realizarea de noi construcţii, sau modificarea celor existente precum

şi operaţiuni inginereşti ample. În acest sens planurile ca instrumente sunt mijloace de

exprimare a unei politici de planificare a dezvoltării şi includ pe lângă reprezentări grafice

şi documente scrise, măsuri fiscale şi /sau de altă natură (s.a)".

În acelaşi spirit sunt definite planificarea spaţială (PSP), drept: schimbarea distribuţiei

activităţilor în spaţiu şi a legăturilor dintre ele prin conversia formelor de utilizare a

terenurilor şi proprietăţilor şi planificarea strategică (PST) drept: pregătirea unui cadru

strategic, identificarea modelelor generale de creştere pe baza evaluării comprehensive a

tendinţelor pe termen lung ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale.

2.2.1 Planificare şi dezvoltare regională în UE Planificarea Regională este un "proiect global al unui ansamblu teritorial aflat în

administrarea unei colectivităţi ce urmăreşte să-şi satisfacă nevoile, punând în practică un

17 EC, The EU compendium of spatial planning systems and policies, 1997.


plan de dezvoltare economică şi socială, elaborat autonom, controlat de actorii locali, dar

integrat în planul naţional şi articulat cu alte planuri regionale"18.

Implementarea FS se bazează pe un număr de principii, după cum urmează:

• Concentrarea măsurilor pe obiectivele prioritare pentru dezvoltare. Intervenţia FS

este concentrată pe acele teritorii sau populaţii care se confruntă cu cele mai mari

dificultăţi. Aplicarea principiului concentrării a condus la stabilirea unui număr

limitat de arii de intervenţie (obiective prioritare);

• Programarea, sau coerenţa internă este expresia unei abordări multi-anauale şi

care conduce la elaborarea de programe multi-anuale de dezvoltare. Este de

asemenea, rezultatul unui proces care conduce la o decizie luată în parteneriat.

Măsurile adoptate devin apoi responsabilitatea autorităţii de management din SM;

• Parteneriatul, implică o colaborare cât mai strânsa între Comisie şi autorităţile

corespunzătoare, la nivel naţional, regional sau local în fiecare Stat Membru de la

faza pregătitoare până la implementarea măsurilor;

• Subsidiaritatea, care a fost stabilită prin Tratatul de la Maastricht. În termeni

generali, acest lucru înseamnă că o autoritate superioară nu va putea să acţioneze

dacă un obiectiv este atins în mod satisfăcător la un nivel inferior. O consecinţă a

acestui lucru este ca rămâne la latitudinea autorităţilor de management desemnate

de către Statele membre să selecţioneze proiectele care vor primi finanţare şi să

supravegheze implementarea lor;

• Adiţionalitatea sau coerenţa externă, conform căruia ajutorul structural al UE

trebuie să fie adiţional şi nu să înlocuiască resursele angajate deja de către

autorităţile naţionale, regionale şi locale în scopul dezvoltării regiunilor lor şi a

pieţei muncii. Ajutorul structural reprezintă efectiv, în acest fel, o valoare

adăugată pentru teritoriile eligibile; statele membre fiind obligate să menţină

angajamentele financiare la acelaşi nivel la care se aflau la începutul perioadei de

programare.

În afara celor 5 principii mai sus-amintite, FS se bazează şi pe eficacitate, durabilitate

/sustenabilitate şi co-finanţare. Consecinţele aplicării acestor principii se reflectă într-o serie

de aspecte concrete ale modului de implementare a FS precum: definirea unor arii /obiective

prioritare, definirea documentelor de programare, stabilirea unor aspecte procedurale (de ex:

evaluarea), sau a structurilor de implementare şi a responsabilităţilor instituţionale.

18 A. S. Bailly, B. Guesnier, J. H. P. Paelinck, A. Sallez – 1988, Comprendre et maitriser l’espace ou la science regionale et l’amenagement du territoire, Ed. II, GIP RECLUS, Montpellier.


Asistenţa financiară a UE este canalizată prin programe de dezvoltare multianuale, care sunt

pachete de măsuri eligibile pentru asistenţă. De îndată ce se ajunge la un acord între CE si

autorităţile Statelor Membre asupra programului, FS devin disponibile pentru a atinge

scopurile programului.

Ca o regulă generală, FS finanţează programe de dezvoltare cărora le-au fost alocate bugete

distincte. Aceste programe sunt rezultatul unor negocieri comune între autorităţile naţionale,

regionale şi locale, partenerii economici şi sociali şi alte organisme relevante. Documentele de

programare reprezintă un mod de aplicare a principiului programării şi reflectă un proces de

planificare. Acest proces, la nivelul UE reflectă în mod complex şi conjugat şi aplicarea altor

principii, precum parteneriatul, concentrarea, adiţionalitatea.

În prezent există două mecanisme financiare majore pentru alocarea FS:

a. prin intermediul unui Document Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC), document

de planificare strategică şi a Programelor Operaţionale (PO), care detaliază

obiectivele cuprinse în DCSC sau a

b. Documentului Unic de Programare (DUP), care combină strategia de dezvoltare cu

programele ce vor fi sprijinite într-un unic document.

Programele de dezvoltare regională sunt elaborate fie pe baza unui plan naţional de dezvoltare

(PND), care devine DCSC după aprobare de către CE, fie pe baza unui document unic de

programare (DUP). Ambele documente trebuie prezentate Comisiei de către Statele Membre

în termen de 4 luni după ce a fost stabilită lista de domenii eligibile.

Planul naţional de dezvoltare este negociat cu Comisia Europeana şi are ca rezultat un Document

Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC). După depunerea planului naţional de dezvoltare, Comisia are

termen de 5 luni pentru a adopta DCSC. Acesta, la rândul său, conduce la propuneri de programe

numite Programe Operaţionale (PO). Propunerile de PO, pot fi depuse odată cu PND şi adoptate o data

cu DCSC. DUP conţine deja propunerile de programe. Acestea pot fi implementate de îndată ce DUP

este acceptat de către Comisie. Comisia trebuie sa adopte DUP in termen de 5 luni de la depunerea sa.

Fiecare DCSC sau DUP trebuie sa includă: priorităţi de acţiune, obiective cuantificate (unde este

posibil) şi resurse financiare anticipate. Programele pentru IC (Iniţiative Comunitare) sunt depuse de

către Statul Membru în termen de 6 luni după adoptarea liniilor directoare privind IC de către Comisie.

Comisia are 5 luni la dispoziţie pentru a adopta programele.

Fie că sunt iniţiate la nivel Naţional sau Comunitar, toate programele co-finanţate de

Fondurile Structurale sunt întocmite de către autorităţile corespunzătoare din statele membre.

După ce sunt aprobate şi adoptate de către Comisie, programele sunt implementate de către

autorităţile de management numite de către SM pentru fiecare program.


Implementarea programelor de dezvoltare regională sau a IC este responsabilitatea autorităţii

de management desemnate de către SM. Acesta detaliază într-un supliment al programului –

Programul Complement, acţiunile concrete desfăşurate ca rezultat al asistenţei financiare

alocate programului. Finanţarea alocată fiecărui program permite proiectelor să fie

implementate la faţa locului. De asemenea SM este responsabil pentru selecţionarea

proiectelor care primesc finanţare.

Implementarea programului este supravegheată de către comitetele de monitorizare, care

cuprind reprezentanţi ai SM, ai regiunii, autorităţi competente şi reprezentanţi ai CE.

Comitetele monitorizează în mod regulat programele, stabilesc liniile directoare şi re-

direcţionează acţiunile, dacă este necesar.

După aprobarea programului, autorităţile de management desemnate de către fiecare Stat

Membru sunt responsabile pentru informarea potenţialilor promotori ai proiectelor, în legătură

cu asistenţa financiară disponibilă şi condiţiile de eligibilitate, de exemplu prin invitare la

competiţii de proiecte, publice şi deschise. Organizaţiile care au rol activ în viaţa socială şi

economică (autorităţi locale, asociaţii, întreprinderi, etc.) pot propune proiecte şi pot face

cereri de finanţare în cadrul programelor şi măsurilor sprijinite prin Fondurile Structurale.

Selecţia proiectelor este realizată de către autorităţile naţionale sau regionale competente pentru

fiecare program, si NU de către Comisia Europeană. Toate proiectele care beneficiază de

asistenţă financiară a UE trebuie să fie co-finanţate şi din altă sursă, fie din sectorul public sau

privat.

Deşi Fondurile Structurale sunt susţinute din bugetul Comunităţii, modalitatea în care sunt

cheltuite se bazează pe un sistem de responsabilitate comună între Comisia Europeana şi

guvernele Statelor Membre. Comisia negociază şi aprobă elaborarea programelor propuse de

către Statele Membre şi alocă resursele. Statele Membre şi regiunile lor administrează

programele, le implementează prin selecţia de proiecte, pe care le controlează şi le evaluează.

Comisia este implicată în monitorizarea programelor, face angajamente de plată şi plăteşte

cheltuielile aprobate şi verifică sistemele de control care au fost instituite. Acest sistem de

administrare al fondurilor comunitare se bazează pe principiile subsidiarităţii şi

parteneriatului, cu scopul de a furniza o asistenţă promptă şi eficientă.

Procesul de planificare la nivelul UE se reflectă şi prin aplicarea principiului concentrării prin

care se stabilesc domeniile şi ariile prioritare pentru perioadele de programare stabilite. După

1987, şi prima reformă majoră a Fondurilor Structurale (primul "pachet Delors"), UE a alocat


resursele sale financiare în etape multianuale numite etape de programare, respectiv: 1989-

1993, 1994-1999, 2000-2006. În prezent se pregăteşte a 4-a etapă de programare, 2007-2013.

În perioada 2000-2006 au mai fost definite 3 arii /obiective prioritare, către care să fie

direcţionată acţiunea concertată a celor 4 FS. şi un număr de 4 Iniţiative Comunitare (IC),

care pot fi susţinute de cele 4 FS. În etapa anterioară au existat 7 OP şi 13 IC. În etapa care

urmează se propun 3 mari obiective prioritare: convergenţă, competitivitate şi cooperare

teritorială, iar numărul IS se va reduce la 3 (FEDR, FSE şi FC).

Relaţia Instrumente Structurale – Obiective prioritate în perioada de programare 2007–201319 (propunere), comparativ cu perioada 2000–2006

00 - 06 O1 O2 O3 CAP FC I U E L 00 – 0607 - 13 convergenţă competitivitate - - cooperare 07 - 13FEDR X X X FEDRFSE X X FSEFEO(G)A X (G) FEO(G)AISOP ISOPFC X FC07 – 13 convergenţă competitivitate - - cooperare 07 – 1300 - 06 O1 O2 O3 CAP FC I U E L 00 - 06Notă: O1, O2, O3 reprezintă obiective prioritare din etapa 2000-2006, CAP, este politica agricolă comună, I, U, E, L reprezintă Iniţiativele Comunitare: Interreg, Urban, Equal şi Leader.

Structura documentelor de programare în arii Obiectiv 120

19 Convergenţa va acoperi regiuni tip obiectiv 1 (PIB < 75% media UE 25), ţările cu PNB < 90% din media UE şi regiunile cu 75% media UE 25 < PIB < 75% media UE 15. Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă va acoperi arii cuprinse în fostele arii obiectiv 1 şi 2 precum şi noi arii NUTS I sau II. Cooperarea teritorială europeană va înlocui fostele IC.

Plan naţional de dezvoltare (PND)

Document Cadru de Sprijin Comunitar

Programe Operaţionale (Sectoriale şi Regionale)

Programe Complement

Priorităţi Priorităţi Priorităţi

Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri


Structura documentelor de programare în arii Obiectiv 2 şi pentru IC

Un buget precis este stabilit pentru fiecare măsură, pe care managerii programelor îl au la

dispoziţie pentru a finanţa proiectele individuale. Programul complement este adoptat de către

autoritatea de management desemnată de către Stat, după consultarea partenerilor implicaţi.

Acesta este documentul prin care se specifică modalitatea în care se vor distribui fondurile

disponibile, pe măsuri şi beneficiarilor finali.

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune doar suplimentează finanţarea naţională sau

regională. Acest lucru înseamnă că nici un program nu este acoperit în totalitate de bugetul

european, şi că există mereu o co-finanţare naţională fie din sectorul public sau privat. Cele 4

Fonduri Structurale ale UE finanţează fiecare anumite categorii de proiecte:

1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sprijină în mod special

investiţiile în producţie, infrastructură şi dezvoltarea IMM-urilor.

2. Fondului European de Orientare şi Garantare în Agricultură (FEOGA) – secţiunea

de orientare - sprijină măsurile pentru ajustarea structurilor din agricultură şi

dezvoltarea rurală.

3. Fondul Social European (FSE) sprijină măsurile de promovare a ocupării forţei de

muncă (sisteme educaţionale, perfecţionare profesională şi ajutoare de recrutare a

forţei de muncă).

4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) sprijină

măsurile de ajustare a structurilor din acest sector şi "măsurile de acompaniere" a

Politicii Piscicole Comune.

FC finanţează proiecte din domeniul transporturilor şi protecţiei mediului. 20 Pentru etapa 2007-2013 este necesar un document cadru general, care să indice corespondenţa PND cu obiectivele şi priorităţile UE şi care poartă numele de Cadru Strategic Naţional de Referinţă.

Plan naţional de dezvoltare (PND)

Document Unic de Programare

Programe Complement

Priorităţi Priorităţi Priorităţi

Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri


Fiecare program se compune din teme şi măsuri prioritare. Luate împreună, aceste

elemente formează strategia de dezvoltare ce trebuie implementată pe durata

programului. Pentru a fi eligibil pentru finanţare în cadrul unui program, proiectele

trebuie să fie compatibile cu strategia propusă.

2.2.2 Planificare spaţială la nivel european În Europa planificarea spaţială are istorii şi moduri de aplicare diferite de la ţară la ţară.

Interesul comun pentru acest domeniu la nivel continental, se manifestă pregnant odată cu

dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice europene şi cu procesul de lărgire a Uniunii Europene

după 1990. Totuşi primele acţiuni concrete datează din deceniul al 7-lea, şi se leagă de

activitatea şi conferinţele anuale ale miniştrilor amenajării teritoriului (CEMAT) şi care se

remarcă prin câteva momente cheie (a se vedea şi capitolul 1.3.2), cum ar fi Torino - 1970,

Torremolinos - 1983 şi Hanovra – 2000.

Dacă la sfârşitul anilor '60 în Europa amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială încep să

fie o preocupare constantă a guvernelor din principalele ţări europene, la sfârşitul anilor '90, în

prag de secol XXI, miniştri amenajării teritoriului din ţările membre ale Consiliului Europei

(în număr de peste 40) adoptă o declaraţie importantă şi cu larg impact, petru o dezvoltare

durabilă a teritoriului european.

CELE 10 PRINCIPII DIRECTOARE

PENTRU DEZVOLTAREA TERITORIALĂ DURABILĂ

A TERITORIULUI EUROPEAN (HANOVRA 2000)

1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii;

2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de ameliorarea relaţiilor dintre oraşe şi sate;

3. promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate;

4. dezvoltarea accesului la informaţii şi cunoaştere;

5. reducerea atentatelor asupra mediului;

6. valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;

7. valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;

8. dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;

9. promovarea turismului calitativ şi durabil;

10. limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.

În legătură cu domeniul planificării spaţiale, trebuie subliniat rolul premergător şi premonitor

al acesteia faţă de politica de dezvoltare regională. Încă din anii '60, reprezentanţii acestui


domeniu au sesizat şi au pus în discuţi fenomene, care urmau să influenţeze dezvoltarea

oraşelor şi regiunilor în spaţiul Europei Occidentale legate de21:

• trecerea de la hegemonia centrului industrial la descentralizare (a producţiei);

• rolul unor sectoarele cheie ale dezvoltării: fluxurile de investiţii, platformele industrial

– portuare, structurile de schimb (intermodale), fluxurile turistice;

• necesitatea reducerii disparităţilor sociale şi în infrastructură şi prelungirea axelor

puternice către ţările şi regiunile adiacente (cooperarea transfrontalieră);

• implicaţiile politicilor comunitare (Fondurile Structurale): politica agricolă şi spaţiul

rural, politica de mediu şi conflictul economie – mediu, politicile comerciale,

industriale, concurenţiale, de formare profesională şi de localizare a activităţilor,

politica regională ca o componentă de bază a politicii de amenajare a teritoriului,

politica transporturilor şi reţelele urbane.

În UE, anii '90 aduc o recunoaştere oficială a rolului important pe care planificarea spaţială îl

are în realizarea coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene (conf. Bruce Millan, 1991

– Comisar pentru politica regională) ţinându-se cont de următoarele aspecte:

• efectele dezvoltării spaţiale depăşesc graniţele unei ţări sau regiuni

• necesitatea maximizării potenţialului economic al SEM (Single European Market)

prin minimizarea slăbiciunilor /decalajelor (infrastructură, reţele urbane etc.)

• nevoia de mai bună coordonare a investiţiilor publice (vezi Fondurile Structurale)

şi de maximizare a contribuţiei politicilor comunitare (vezi Fondul de Coeziune

creat în 1993)

• creşterea oportunităţilor de cooperare transfrontalieră

• rolul planificării spaţiale în promovarea dezvoltării durabile prin echilibrul

dintre creşterea economică şi protecţia mediului şi patrimoniului

• implicaţiile integrării ţărilor CEE şi a celor din sudul şi estul

MediteraneiPlanificarea spaţială în ţările UE are în prezent o semnificaţie unanim

acceptată: ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o organizare

raţională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea obiectivelor economice şi sociale (în

echilibru, conform principiilor dezvoltării durabile).

21 Notă: evoluţiile din centrul şi estul european comunist sunt diferite, rolul planificării spaţiale fiind important, dar subordonat obiectivelor politice şi ideologice specifice statului totalitar de tip comunist; planificarea spaţială a fost în perioada respectivă un puternic instrument de modelare a organizării teritoriale şi spaţiale, de transformare radicală, în multe cazuri a structurilor şi relaţiilor spaţiale cu efecte notabile şi de durată în plan social, economic, ecologic şi cultural, de multe ori cu consecinţe nefaste şi ireparabile; aceste aspecte nu vor fi tratate în acest curs, decât tangenţial, atunci când se fac referiri la România).


Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele ţări pun

accentul pe planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a terenului (Olanda)

sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri o importanţă deosebită se

acordă aspectelor de design urban /control al intervenţiei, siluetă urbană (Italia). Unele ţări au

o abordare cuprinzătoare şi integrată (Danemarca – vezi casetă şi imagine).

Sistemul de planificare spaţială depinde foarte mult şi de sistemele de guvernare. În UE

întâlnim 3 forme principale de astfel de sisteme: cele unitare (putere la nivel central cu

delegări de responsabilităţi: Franţa, Olanda), cele regionale (putere partajată între centru şi

regiuni conform constituţiei: Italia, Spania) şi federale (putere partajată între centru şi regiuni

cu autonomie în anumite domenii şi abilitare normativă: Austria, Belgia, Germania, Marea

Britanie - parţial). Ca urmare şi legislaţia în domeniu poate fi diferită, existând state europene

cu o lege unică privind planificarea spaţială sau cu legi federale şi legi regionale (Austria,

Germania, Spania). În Belgia există o autonomie totală în ceea ce priveşte reglementarea

dezvoltării spaţiale (nu există o lege federală).Categoriile de instrumente de planificare

spaţială pot fi şi ele variate de la ţară la ţară, dar pot fi încadrate în următoarele 4 categorii:

• Politici naţionale, perspective – identifică politici naţionale, strategii, orientări, criterii

de performanţă etc.; cuprind tot teritoriul sau părţi semnificative ale acestuia

• Strategii – identifică modele de dezvoltare la niveluri sub-naţionale (pot fi unul sau două

niveluri), dar superioare nivelului local (municipalitate, comună); pot fi orientative sau

programatice; sunt implementate prin alte instrumente “locale”

• Planuri cadru – identifică cadrul general de dezvoltare spaţială şi criterii de

reglementare a utilizării terenurilor (pot fi opozabile în justiţie); se referă la unităţile

administrative cele mai mici şi pot fi implementate şi prin instrumente mai detaliate

• Reglementări – identifică şi reglementează dezvoltarea la nivel de parcele de teren

(regulamente, control, mecanisme de implementare)

Trebuie subliniat că în prezent toate statele membre ale UE şi majoritatea celorlalte state

europene au sisteme instituţionalizate de planificare spaţială şi care abordează toate nivelurile

teritoriale, beneficiind de un cadru reglementar şi procedural specific. Există diferenţe, dar şi

numeroase asemănări între aceste sisteme.

În concluzie caracteristicile generale ale planificării spaţiale europene pot fi rezumate astfel:

1. existenţa unei legislaţii specifice

2. responsabilităţi la toate nivelurile administrative

3. competenţe diferenţiate


4. relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale

5. existenţa de planuri structurale /directoare şi planuri obligatorii /reglementatoare

6. existenţa unei corespondenţe a planurilor

7. procedură de actualizare ciclică a planurilor

8. participarea populaţiei

9. planurile ca instrument şi suport al politicilor specifice

10. integrarea economică, socială, ecologică şi spaţială

CASETĂ:

STRUCTURI IERARHICE ALE PLANURILOR STATUTARE ÎN UE

DANEMARCA

PLAN NAŢIONAL: cuprinde directive generale, puteri specifice (intervenţii), proiecte pilot

(PP), anchete şi informaţii, ghiduri informative etc.

PLANURI REGIONALE (14 provincii /comitate): cuprind orientări pentru 12 ani (revizuit

la 4 ani) în ceea ce priveşte: dezvoltarea urbană, mediul rural, protecţia cadrului natural,

infrastructuri majore;

PLANURI MUNICIPALE (275) – au caracter predominant director, prevederi cadru

obligatorii (zone urbane, zone turistice etc.), sunt revizuite la 4 ani, împreună cu planuri

sectoriale şi financiare – bază pentru planurile de acţiune, fundamentează politicile

municipale

PLANURI LOCALE: reglementează utilizări de terenuri, regimul construcţiilor şi

caracteristici arhitecturale; obligatorii pentru anumite categorii de proiecte (consultarea

publicului este obligatorie)

Abordările europene recente evidenţiază prezenţa simultană a triadei: social, economic şi

mediu22 şi necesitatea promovării acelor măsuri care asigură implementarea a cât mai multe

obiective (maximizarea efectului de sinergie). Strategiile de dezvoltare din ultimele decenii

aduc în prim plan o serie de elemente inedite pentru documentaţiile specifice de AT elaborate

în România, respectiv rolul transferului tehnologic, al transporturilor şi serviciilor, al

cooperării instituţionale, accentuând în mod special şi rolul sectorului IMM, al forţei de

muncă şi al infrastructurii fizice.

22 De exemplu studiul Vision Planet, care se referă la spaţiul central şi sud - est european (CADSES = Central European Adriatic, Danubian and Southeast European Space), din cadrul programului INTERREG IIC, 1998 - 1999.


Planuri statutare de dezvoltare spaţială în Danemarca (sursa: Ministerul Mediului din

Danemarca - 1994)


2.3 Dezvoltare regională şi spaţială în România

Se poate aprecia că în primul deceniu al tranziţiei, în România, gravitatea anumitor probleme,

stringenţa rezolvării unor situaţii de gravitate extremă (poluare acută, statutul proprietăţii,

lipsa unor utilităţi minimale în zonele rurale etc.), inconsistenţa şi lipsa de experienţă a

administraţiilor locale şi centrale nu au oferit un cadru propice adoptării şi utilizării

planificării strategice ca instrument de gestiune a aşezărilor şi teritoriului.

După circa un deceniu, un nou cadru legislativ şi instituţional în domeniul gestiunii aşezărilor

şi teritoriului, a fost iniţiat, dezvoltat, perfecţionat şi adaptat, în ultima perioadă a intervalului,

la cerinţele procesului de integrare europeană. Crearea structurilor regionale şi amplificarea

sprijinului extern (UE, Banca Monidală etc.), au contribuit la completarea cadrului normativ

şi procedural, la definirea mai precisă a responsabilităţilor diferitelor niveluri de administrare

şi la necesitatea unei mai bune coordonări între acestea.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul au avut un cadru legal insuficient definit, până în 2001

când a fost adoptată legea 350 /2001. De subliniat că după decembrie 1989, odată cu

abrogarea legii 58 /1974, domeniul planificării şi dezvoltării spaţiale nu a beneficiat de o lege

cadru. În domeniul dezvoltării regionale, sub presiunea UE, cadrul legislativ şi instituţional s-

au dezvoltat mai repede, odată cu adoptarea legii 151 /1998 (înlocuită de legea 315 /2004).

2.3.1 Dezvoltarea regională Procesul de implementare a politicii de dezvoltare regională în România a început prin

construcţia cadrului instituţional şi a suportului legislativ necesar. Procesul a beneficiat şi

beneficiază în continuare asistenţă tehnică externă. Pe fondul accelerării reformei economice,

funcţionarea noului sistem este cu atât mai necesară şi mai urgentă cu cât este de aşteptat ca

disparităţile regionale să crească în perioada următoare, iar o politică de dezvoltare regională

poate fi un mijloc deosebit de eficient, aflat la îndemâna Guvernului şi a Autorităţilor Locale,

spre a le ţine sub control. Experienţa altor ţări est-europene precum Polonia şi Ungaria

ilustrează marile dificultăţi şi timpul relativ lung pe care le presupune implementarea acestei

politici.

O politică de dezvoltare regională, aduce României următoarele beneficii:

un sistem capabil să evite accentuarea disparităţilor în procesul dezvoltării, care

să permită o intervenţie rapidă şi eficace în zonele afectate de declin sau criză

economică şi


eligibilitate pentru utilizarea Instrumentelor Structurale (Fonduri Structurale şi

Fondul de Coeziune) ale Uniunii Europeane, după aderare.

Politica de dezvoltare regională este în prezent o componentă importantă a reformei

economice şi sociale din România. Fundamentarea acestei politici s-a făcut în perioada 1996-

1998, iar documentul principal care a enunţat obiectivele acestei politici şi care a influenţat

construcţia instituţională şi legislativă a fost Carta Verde a Dezvoltării Regionale în

România23. Aceasta sublinia că (p. 31): "disparităţile în nivelul dezvoltării diverselor regiuni

sunt rezultatul atât al potenţialului acestora din punct de vedere al resurselor naturale şi umane

cât şi al modelelor (economice, tehnologice, demografice, sociale, politice şi culturale) care

le-au influenţat dezvoltarea de-a lungul istoriei […] Forţele pieţei favorizează amplificarea

disparităţilor existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendinţa să se dezvolte

mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol şi /sau cu facilităţi de comunicaţii mai

slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare."

Cadrul legal al dezvoltării regionale şi coeziunii sociale în România a fost creat în 1998, odată

cu promovarea Legii privind Dezvoltarea Regională (legea nr. 151/ 16 iulie 1998), care a

stabilit cadrul instituţional şi obiectivele Politicii de Dezvoltare Regională (PDR). Legea a

urmat îndeaproape abordarea din Carta Verde, asigurând cooperarea voluntară a judeţelor în

cadrul unor regiuni de dezvoltare. În perioada 1999 – 2003 s-au constituit structurile de

dezvoltare regională la nivel naţional şi regional şi s-au perfecţionat mecanismele de

implementare a PDR. În decembrie 2001, Guvernul României a trimis CE, "Documentul de

Poziţie" pentru Capitolul 21 referitor la politica regională şi coordonarea instrumentelor

structurale, cuprinzând principalele acţiuni care trebuie întreprinse în vederea integrării, în

domeniile legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului, adiţionalităţii şi

managementului financiar. Pe baza acestui document, Capitolul 21 a fost deschis pentru

negocieri în martie 2002. În septembrie 2004, acest capitol de negociere a fost închis,

apreciindu-se că în România exista un cadru legislativ şi instituţional adecvat şi funcţional.

În 2004 legea 151 /1998 a fost înlocuită cu legea 315 /2004, care fixează noile obiective şi

stabileşte atribuţiile şi instrumentele specifice pentru următoarea perioadă de timp, în care

România va deveni stat membru al UE. Noile obiective sunt:

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate,

recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin

23 "Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România", publicată în 1997 a fost adoptată formal de către Guvernul României cu ocazia Conferinţei Internaţionale asupra Dezvoltării Regionale de la Bucureşti, din mai 1997.


dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum

şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea

iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării

economico- sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în

cadrul euro-regiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi

organizaţiile europene, care promovează dezvoltarea economico - socială şi instituţională a

acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile

internaţionale la care România este parte.

Structurile instituţionale stabilite la nivel naţional şi regional sunt de două categorii: structuri

deliberative şi structuri executive. Structurile deliberative sunt:

• Consiliile de Dezvoltare Regională la nivel regional (CDR) şi

• Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), la nivel naţional

Structurile cu rol executiv sunt:

• Agenţiile de Dezvoltare Regională la nivel regional, subordonate CDR şi

• Departamente şi direcţii specializate din cadrul Ministerului Integrării Europene

şi al Ministerului Finanţelor Publice.

Scurt istoric al procesului de dezvoltare regională în România

1994 – 1997: Programul Naţional Indicativ convenit între România şi UE stabileşte 4 priorităţi printre care dezvoltarea sectorului IMM şi dezvoltarea regională

1996 – 1998: se desfăşoară primul Program PHARE pentru politica de dezvoltare regională 1996 – 1997: publicarea raportului "Disparităţi Regionale în România - 1990/1994" şi

publicarea "Cartei Verzi privind dezvoltarea regională în România" mai 1997: Conferinţă Internaţională la Bucureşti, pentru adoptarea principiilor politicii de

dezvoltare regională în România iunie 1997: iunie 1998 - elaborarea proiectelor de lege pentru dezvoltare regională în România

precum şi pentru zonele defavorizate iulie 1998: apare Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională în România octombrie 1998: apare OUG 24 privind regimul zonelor defavorizate în România octombrie 1998: apare HG privind normele metodologice de aplicare a legii 151 /1998 decembrie 1998: apar HG-uri pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională

(ANDR) care va gestiona dezvoltarea regională la nivel naţional până în ianuarie 2001 şi desemnarea componenţei CNDR

decembrie 1998 - februarie 1999: formarea celor 8 Consilii de Dezvoltare Regională decembrie 1998 - mai 1999: formarea celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR) iunie 1999 - ianuarie 2000: programe de formare profesională pentru personalul din cadrul ADR şi

ANDR 1999 – 2000: derularea primelor proiecte de dezvoltare regională în România (Programul Phare

'98)


aprilie - noiembrie 1999 - elaborarea primei variante a Planului Naţional de Dezvoltare (PND) şi a Planurilor de Dezvoltare Regională (PDR)

2000: programe speciale pentru Zonele Defavorizate (dezvoltarea afacerilor, sprijinirea investiţiilor şi sprijinirea activităţilor agricole din mediul rural)

2001: înfiinţarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP), care va gestiona politica regională în România până în 20032001 – 2004: programul Phare susţine dezvoltarea regională prin fonduri nerambursabile destinate pentru investiţii în dezvoltarea IMM, infrastructuri, mediu şi resurse umane

2001 – 2004: se elaborează noi variante ale planurilor de dezvoltare regionale; ultima variantă a PND este finalizată în 2003 şi se referă la perioada 2003-2005decembrie 2001 – depunerea documentului de poziţie a GR privind capitolul 21

2001 – 2002: apar OG 65 /2001 pentru constituirea de parcuri industriale (legea 490 /2002), OG 14 /2002 pentru constituirea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice, este acreditată Agenţia Naţională SAPARD şi birourilor regionale aferente, este înfiinţată ARIS (prin legea 390 /2002)

martie 2002 – deschiderea capitolului de negociere privind dezvoltarea regională în 2002 apar strategii privitoare la ocupare şi sărăcie: HG 759 /2002 pentru aprobarea Planului

naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă şi HG 829 /2002 pentru aprobarea Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)în 2002 apar HG 1323 privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare şi crearea structurilor corespunzătoare (CIP la nivel naţional şi CRP la nivel regional) şi HG 1555 privind desemnarea instituţiilor şi organismelor responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin instrumentele structuraleîn 2004: actualizarea cadrului legislativ prin promovarea legii 315 privind dezvoltarea regională în România şi înlocuirea HG 1323 şi HG 1555 cu noile HG 1115 şi respectiv 497septembrie 2004: închiderea capitolului de negociere 21 privind "politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale"

2005-2006: elaborarea noilor documente de programare pentru etapa post-aderare, 2007-2013, respectiv Planurile de dezvoltare regională la nivelul celor 8 regiuni şi Planul Operaţional Regional (POR), le nivelul MIE, şi care va beneficia de sprijin structural, respectiv FEDR.

Teritoriul României este împărţit în 8 "Regiuni de Dezvoltare" care grupează judeţe şi sunt

constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii

consiliilor judeţene şi anume:

Denumire regiune Judeţe componente NORD-EST Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui SUD-EST Brăila, Buzău, Constanta, Galaţi, Tulcea, Vrancea SUD-MUNTENIA Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,

Prahova, Teleorman SUD-VEST OLTENIA Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea VEST-ROMÂNIA Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş NORD-VEST Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-

Mare CENTRU Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu BUCUREŞTI - ILFOV Bucureşti, Ilfov

La nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare funcţionează o Agenţie de Dezvoltare, având birouri

de lucru în fiecare dintre judeţele componente. Sediile ADR se află în următoarele municipii:

Piatra-Neamţ, Brăila, Călăraşi, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia şi

Bucureşti.


Cele 8 regiuni cuprind judeţe cu niveluri de dezvoltare diferite şi economii complementare.

Acesta a fost şi unul dintre criteriile urmărite la agregarea judeţelor în regiuni, alături de cel al

contiguităţii şi mărimii.

Harta regiunilor de dezvoltare tip NUTS II


2.3.1 Dezvoltarea spaţială Amenajarea teritoriului si urbanismul constituie un ansamblu de activităţi complexe,

care au drept scop organizarea fizica a spaţiului (Ianăşi, 2003). Aceasta definiţie este doar

una dintre cele posibile, fiind legata de una dintre cele mai vechi practici umane – acţiunile

asupra mediului (natural, într-o prima faza, apoi si artificial) în vederea creării condiţiilor

pentru existenta comunităţilor umane.

O alta definiţie este cea stabilită de miniştrii ce coordonează dezvoltarea teritorială şi urbană,

din ţările Uniunii Europene: amenajarea teritoriului este expresia spaţiala a patru tipuri

de politici: economice, sociale, ecologice si culturale.

Aceasta definiţie subliniază rolul determinant al organizării spaţiale în dezvoltarea planificată

a comunităţilor umane contemporane, organizate administrativ la nivel local, regional, statal

sau (cazul UE) supra-statal. Planificarea dezvoltării spaţiale este o numai o parte din

procesul complex de planificare a dezvoltării unei comunităţi umane, o parte fundamentală

însă, odată ce spaţiul este în acelaşi timp suportul fizic al dezvoltării şi una din resursele

esenţiale pentru aceasta (Ianăşi, 2003).

Pentru a înţelege raporturile dintre amenajarea teritoriului şi urbanism, să evidenţiem câteva

dintre caracteristicile distinctive:

a. Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în care (de cele

mai multe ori) domină mediul natural. Urbanismul se ocupă cu aşezările

umane propriu-zise (oraşe sau sate), în care domină spaţiul construit, artificial,

puternic antropizat.

b. Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca elemente ale unui

sistem, în urbanism, localităţile reprezintă sistemul însuşi de care acesta se

ocupa. Ca urmare, există grade de detaliere spaţială diferite, între amenajarea

teritoriului şi urbanism.

Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că problemele care privesc procesele de

planificare a dezvoltării spaţiale sunt diferite pentru amenajarea teritoriului şi pentru

urbanism.

Dar, sunt urbanismul şi amenajarea teritoriului discipline şi domenii diferite? Britanicii

vorbesc despre PLANNING atunci când se referă la dezvoltare spaţială. Fac diferenţa între

"urban planning" şi "territorial planning", dar în anumite situaţii utilizează şi termenii de

"physical planning" (spre deosebire de "economic planning" sau "family planning") şi "spatial


planning (dar această formulă ţine mai degrabă de engleza "europenizată"). Francezii folosesc

denumirile de "urbanisme" şi "aménagement du territoire".

Dacă vrem să găsim un echivalent al "planificării spaţiale" va fi ceva mai greu deoarece, între

"aménagement du territoire", "planification territoriale", "spatial planning", "town

and country planning", "Raumordnung", "ruimtelijke ordening", "tratiamento del

territorio" există numeroase nuanţe şi interpretări.

Se poate afirma că urbanismul este o parte a amenajării teritoriului, dar o parte cu

problematică şi caracteristici specifice. Importantă este complexa interdependenţă dintre

urbanism şi amenajarea teritoriului.

Probleme majore pe care le abordează urbanismul şi amenajarea teritoriului

Urbanism Amenajarea teritoriului

Funcţiuni urbane (locuire, producţie, recreere, educaţie, circulaţie)

Funcţiuni teritoriale (zone economice, centre de polarizare, rol administrativ, nod funcţional)

Caracteristici demografice locale, sociologie şi psihologie urbană

Demografie regională şi mari mişcări de populaţie /mobilitatea populaţiei

Micro-economie, dezvoltare locală, echiparea zonelor de producţie

Macro-economie, structuri regionale, sectoare de activitate economică, localizarea activităţilor

Echipamente tehnico-edilitare Echipare majoră a teritoriului, gospodărirea apelor, amenajări hidrotehnice

Circulaţie şi transport local Magistrale /coridoare de transport Amenajarea zonelor plantate Centurile verzi din jurul marilor oraşe Amenajarea /reabilitarea ansamblurilor de locuit

Localizarea ariilor de dezvoltare rezidenţială

Estetică urbană, patrimoniu construit Reabilitarea marelui peisaj (a peisajelor culturale), protecţia mediului

Valoarea terenurilor, piaţă imobiliară Poluare, factori de mediu, exploatarea resurselor

Aspecte microclimatice, riscuri antropice

Fenomene macro-geografice, riscuri naturale

Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului si urbanismul cuprind:

elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare teritorială şi urbană;

elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri si

regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora şi a cercetărilor;

formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi şi alte acte normative);

coordonarea proceselor de gestiune teritorială şi urbană;


monitorizarea şi controlul modului de punere în practica a prevederilor planurilor şi

regulamentelor specifice.

În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului si urbanismului, ele pot fi

definite in raport cu politica naţională în domeniu – si aceasta definire este cuprinsa in

Legea 350/2001.

Amenajarea teritoriului urmăreşte:

Dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea

specificului acestora;

Îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;

Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

Utilizarea raţională şi eficientă a teritoriului;

Protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;

Evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.

Urbanismul (privit ca ansamblu de activităţi) urmăreşte:

• Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfunctionalităţilor, asigurarea

accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;

• Crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale

persoanelor cu handicap;

• Utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;

• Extinderea controlată a zonelor construite;

• Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;

• Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane si

rurale;

• Protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice.

Urmărirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de dezvoltare, prin

intermediul planurilor de amenajare a teritoriului, al planurilor şi regulamentelor de

urbanism.

Conform LATU (350 /2001) activităţile de AT şi U constituie transpunerea

STRATEGIILOR, POLITICILOR şi PROGRAMELOR de dezvoltare durabilă în

profil spaţial şi urmărirea lor conform documentaţiilor, iar în particular Urbanismul

urmăreşte aplicarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung şi stabileşte direcţii de

dezvoltare spaţial conform potenţialului şi aspiraţiilor comunităţilor locale.


Legea se sprijină pe o serie de principii şi urmăreşte îndeplinirea unor obiective, prezentate

mai jos.

Principii:

Dezvoltarea durabilă (art. 1)

Echitatea cu privire la utilizarea teritoriului (art. 2.2)

AT este globală (coordonare), funcţională, prospectivă (evaluează tendinţe, impact) şi

democratică (implică participarea populaţiei)

Respectarea autonomiei locale respectiv: parteneriat, transparenţă, descentralizare

servicii publice, participarea populaţiei (la decizie) şi Dezvoltarea durabilă

Obiective generale:

Dezvoltare spaţială echilibrată

Protecţia patrimoniului natural şi construit

Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale

Armonizarea politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale

În scopul creşterii coeziunii economice şi sociale se urmăreşte la nivel naţional,

regional şi judeţean o dezvoltare ierarhizată, asigurarea coeziunii şi integrării spaţiale.

Alte obiective stabilite prin legea 350 sunt:

Dezvoltare economică şi socială echilibrată

Îmbunătăţirea calităţii vieţii (individuale şi colective)

Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului

Utilizarea raţională a teritoriului

Structură instituţională aferentă domeniului AT şi U cuprinde: MTCT, la nivel central şi

departamente, direcţii, birouri conduse de un arhitect–şef. Atribuţiile administraţiei publice

centrale şi locale (APC, APL) sunt stabilite în cadrul legii după cum urmează:

Atribuţiile administraţiei publice centrale (APC)

MTCT (Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului): elaborează

PATN, PATR, RGU, acte normative, asigură colaborarea orizontală pentru

fundamentarea de strategii şi programe şi colaborarea verticală cu CDR, CJ, CL şi

asigură avizarea potrivit competenţelor

CJ (Consiliile Judeţene): atribuţii în domeniul AT, asigură coordonarea dezvoltării

spaţiale la nivel judeţean


CL (Consiliile Locale): atribuţii în domeniul Urbanismului, respectiv preluarea

prevederilor de AT şi U din documentaţiile de nivel superior.

Elaboratorii documentaţiilor de specialitate trebuie să fie profesionişti cu licenţă sau

studii postuniversitare în domeniu; înscrişi în Registrul urbaniştilor din România (RUR24).

24 www.rur.ro


Scurte concluzii, termeni şi idei principale Planificarea strategică (PST) este un concept apărut în anii '60-'70, în sectorul privat, ca

instrument al managementului firmei. Ulterior, organizaţiile non-profit, administraţiile

publice au preluat conceptul şi tehnicile specifice, pentru a-şi eficientiza activitatea. În prezent

procesele de PST sunt folosite pe scară largă pentru pregătirea strategiilor de dezvoltare

spaţială sau regională şi implică un proces participativ. PST nu se substituie metodelor şi

instrumentelor tradiţionale de analiza, ca fundamentare a deciziei. Dimpotrivă, corect utilizată

planificarea strategică, valorifică mai bine analizele şi cercetările statistice şi de teren. La

nivelul UE, utilizarea unor resurse tot mai mari pentru dezvoltare (Instrumentele Structurale-

IS), în ultimele decenii (peste 35-40 mlrd. EURO /an) a determinat o atenţie sporită pentru

procesele de planificare a dezvoltare, astfel încât utilizarea acestora să aibă un efect maxim. În

acest fel PST a devenit un instrument indispensabil la toate nivelele teritoriale şi în

principalele domenii socio-economice. IS şi FS (Fondurile Structurale) sunt principalele

instrumente financiare ale UE pentru dezvoltare, care susţin reducerea disparităţilor şi politica

de coeziune. Aplicarea lor se bazează pe un set de principii, între care programarea şi

parteneriatul, sunt printre cele mai importante. Instituirea etapelor de programare şi stabilirea

de obiective prioritare determină riguroase procese de planificare regională în prezent.

Acestea au un cadru procedural şi operaţional exprimat la nivelul documentelor de

programare (DCSC, PO, PC, DUP). Planificarea spaţială a precedat cronologic planificarea

regională, dar la nivelul Consiliului Europei şi nu al UE. CEMAT este organismul care a

promovat o serie de concepte de amenajare a teritoriului şi planificare spaţială, încă din anii

'60 şi care s-au concretizat în documente de referinţă de-a lungul timpului. Cel mai recent şi

important este Declaraţia de la Hanovra din anul 2000, care are un echivalent în UE în aşa

numita ESDP (perspectivă a dezvoltării spaţiale a continentului european). În România,

planificarea spaţială reprezentată de AT şi U are vechi tradiţii, dar după 1990 nu a beneficiat

de un cadru legislativ bine conturat, până în 2001. În schimb, politica de dezvoltare regională,

sub impulsul UE a beneficiat în scurt timp de un cadru instituţional, legislativ şi procedural

adecvat.


Întrebări recapitulative

1. Ce este planificarea? Dar strategia?

2. Ce este Planificarea Strategică? Explicaţi conceptul.

3. Cine este considerat "părintele" planificării strategice şi de ce?

4. Care sunt principiile PST?

5. Ce categorii de organizaţii pot utiliza PST în procesele de management?

6. Descrieţi avantajele utilizării în practică a PST.

7. Ce este planificarea spaţială? Dar dezvoltarea. Exemplificaţi.

8. Care sunt principiile de implementare a Fondurilor Structurale ale UE?

9. Ce este programarea? Dar parteneriatul? Exemplificaţi.

10. Care sunt etapele de programare ale UE din ultimele decenii?

11. Ce priorităţi sunt stabilite de Comisia Europeană pentru etapa 2007-2013?

12. Ce reprezintă CEMAT şi care este importanţa acestui organism?

13. De ce este importantă reuniunea CEMAT de la Hanovra, din 2000?

14. Explicaţi importanţa şi rolul planificării spaţiale, pentru coeziunea socială şi economică a

UE.

15. Ce categorii de instrumente de planificare spaţială cunoaşteţi?

16. Daţi exemple de planuri statutare de dezvoltare spaţială din ţări europene.

17. Ce lege marchează începutul politicii de dezvoltare regională în România?

18. Care este importanţa documentului numit "Carta Verde a dezvoltării regionale în

România"?

19. Care sunt obiectivele politicii de dezvoltare regională în România?

20. Descrieţi structura instituţională pentru dezvoltare regională din România.

21. Ce este amenajarea teritoriului? Dar urbanismul?

22. Care sunt obiectivele amenajării teritoriului? Dar ale urbanismului, în România?


Modulul 3: INSTRUMENTE ŞI INDICATORI

Teme principale

3.1 Instrumente de analiză şi planificare spaţială – planurile

3.2 Elemente de conţinut şi indicatori specifici

3.3 Informaţii statistice şi indicatori specifici

3.4 Planuri şi analize regionale

3.1 Instrumente de analiză şi planificare spaţială – planurile

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi!

Domeniul de referinţă îl reprezintă SPAŢIUL. Vom afirma că amenajarea teritoriului şi

urbanismul reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială. Se înrudeşte la o

extremitate cu geografia şi la alta cu arhitectura.

TERITORIU AŞEZARE

CADRU NATURAL

GEOGRAFIE

URBANISM AMENAJAREA

CONSTRUCŢII

ARHITECTURĂ

factori economici

factori sociali

factori culturali

factori de mediu


Amenajarea teritoriului şi urbanismul se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale, dar

depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, de mediu şi culturali.

Se mai spune că AT şi U este o disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele sociale. În

realitate, este mai mult decât atât: este chiar o disciplină…inter-disciplinară. În practică

specialiştii de amenajarea teritoriului şi urbanism lucrează cot la cot cu geografii, sociologii,

economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de construcţii civile şi reţele, istoricii, igieniştii,

antropologii şi depind foarte mult de…politicieni.

De cele mai multe ori, specialistul de AT şi U este o INTERFAŢĂ între comunitate şi

factorul de decizie sau între profesionişti şi comunitate.

În perioada 1991 – 2001, instrumentele tehnice de gestiune a aşezărilor şi teritoriului au fost

planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului. Sub aspect normativ, conţinutul acestora a

suferit modificări nesemnificative, în decurs de 10 ani, chiar dacă practica elaborării lor a

adus importante elemente inovatoare. După 2001, odată cu adoptarea legii 350 a legii 453 şi a

altor reglementări subsecvente, cadrul legislativ a devenit mai bine conturat, deşi încă

insuficient de precis în plan procedural şi insuficient corelat cu alte domenii, generând încă

numeroase stări conflictuale în plan juridic.

În România AT şi U au o tradiţie relativ îndelungată. Merită amintit aici numele urbanistului

român Cincinat Sfinţescu, care în primele decenii ale secolului XX a promovat aceste

discipline şi a definit "superurbanismul" (echivalentul amenajării teritoriului azi) drept un

proces de pregătire a folosinţei teritoriului în raport cu distribuţia populaţiei cuprinzând

programe de producţie, energetice, de lucrări publice, turism, apărare, de estetică (echivalent

al programelor de protecţie a peisajelor şi de reabilitare a mediului) şi nu în ultimul rând

legislative. Programele respective trebuiau însoţite de un plan de lucrări publice şi de un plan

financiar. Cinciant Sfinţescu a fostul unul dintre cei care a impus metoda cartogramei ca mod

de reprezentare grafică a problematicii spaţiale şi teritoriale.

Schema de mai sus explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajarea teritoriului

şi urbanism. Se observă că din punct de vedere al nivelurilor teritoriale, domeniul

urbanismului porneşte de la scara unei parcele (conform reglementărilor în vigoare, cea mai

mică parcelă construibilă trebuie să aibă minim 150 mp), continuă cu zone din cadrul unei

localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru care se elaborează Planul

urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi specifice amenajării teritoriului

atunci când sunt grupate mai multe teritorii administrative de bază, un judeţ sau mai multe

judeţe şi în fine, teritoriul naţional în ansamblul lui.


La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic de detaliu

(PUD) şi se rezumă la aspecte de conformare volumetrică şi spaţială. Prin intermediul

Planului urbanistic zonal sunt rezolvate probleme la scara unor părţi de localitate (sau de

teritoriu, când este vorba de cuprinderea de noi zone de dezvoltare în intravilan). Pentru tot

teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se întocmeşte Planul urbanistic

general (PUG), iar pentru mai multe comune, sau oraşe vecine se poate întocmi un Plan de

amenajare a teritoriului zonal (PATZ).

PUG şi PUZ urmăresc aspecte de organizare funcţională a teritoriului, de rezolvare a reţelei

de circulaţie, de amplasare a reţelelor de dotări sociale şi tehnico-edilitare, sau a zonelor

rezidenţiale şi de recreere, sport, a noilor zone de producţie etc. Totodată la nivel de PUG şi

PUZ se stabilesc reguli urbanistice de utilizare a diferitelor zone funcţionale (terenuri cu o

anumită formă principală de utilizare: locuire, industrie, circulaţie etc.).

Din acest motiv spunem că PUZ şi PUG au un caracter reglementator.

Trebuie remarcate însă următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci când

abordează zone restrânse ale unei localităţi) implică elemente de ilustrare a modului de

ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. DIN ACEST MOTIV ELE SE

SITUEAZĂ ÎN SFERA DESIGNULUI URBAN, CU PRECĂDERE.

Pe de altă parte PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din oraşe mari, precum

zona centrală a unui municipiu sau chiar un sector administrativ al Capitalei) au şi un

caracter director, respectiv definesc direcţii şi orientări generale de dezvoltare şi utilizare a

Parcelă

Zonă

Localitate

UAT bază(oraş, comună)

UAT judeţ

Teritoriu naţional

Regiune

PUD

PUZPUG

PATZ

(PATZIC)

(PATZO)

(PATZM)

PATJ

SECŢIUNI PATN

PATZ

(PATZR)

PUGPUZ

PUD

Volumetrie Reglementări Orientări /strategii

URBANISM AMENAJAREA TERITORIULUI

MU

PLANIFICAREDESIGN URBAN


teritoriului intravilan sau extravilan (cum afirmam mai devreme, atunci când se pune

problema dezvoltării unor zone din extravilan şi transformarea terenurilor cu folosinţă

agricolă în parcuri industriale, zone de agrement sau noi arii rezidenţiale).

Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea spaţială a

teritoriului şi aşezărilor implică existenţa unei strategii şi implicit a unui proces de planificare.

DIN ACEST MOTIV PUZ-UL, DAR MAI ALES PUG-UL SE SITUEAZĂ ÎN SFERA

PLANIFICĂRII SPAŢIALE ŞI TERITORIALE.

La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune problema

reglementărilor (poate cu excepţia acelor zone naturale care trebuie protejate), ci doar al

aspectelor cu caracter strategic şi pe termen mediu şi lung ale dezvoltării spaţiale şi

economice. Pentru aceste niveluri teritoriale se elaborează Planul de amenajare a

teritoriului judeţean (PATJ), sau Planul de amenajarea a teritoriului zonal regional

(PATZR). ACESTEA SE SITUEAZĂ EXCLUSIV ÎN SFERA PLANIFICĂRII!

O discuţie mai amplă poate fi făcută în legătură cu teritoriul naţional. Deşi caracterul

planificator ar trebui să fie aici evident, modul în care se elaborează Planul de amenajare a

teritoriului naţional (PATN) în România lasă loc unor interpretări variate: astfel lipsa unor

orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de comunicaţii, zone protejate)

să reprezinte doar o VIZIUNE, în timp ce altele (reţeaua de localităţi, sau ariile de risc

natural) să aibă mai degrabă un caracter NORMATIV /reglementator (stabilirea de reguli de

încadrare în anumite ranguri sau arii de risc).

3.2 Elemente de conţinut ale planurilor

În acest capitol sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul analizelor de

potenţial pentru un anumit teritoriu. Trebuie subliniat că orice documentaţie de AT şi U

cuprinde 3 părţi: ANALIZA SITUAŢIEI EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI PROPUNERILE

DE DEZVOLTARE. Elaborarea acestor părţi este un proces laborios şi de ECHIPĂ. Este de

asemenea nevoie de o bogată gamă de indicatori şi informaţii specializate. Nu este scopul

acestui curs de a descrie în detaliu aceste aspecte, deoarece nu se adresează unor potenţiali

elaboratori sau utilizatori de asemenea documentaţii. Informaţiile de mai jos constituie o

simplă informare în domeniu şi ilustrează complexitatea procesului de planificare spaţială.

Potenţialul natural şi funcţiile economice Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:

• Utilizarea terenurilor: categorii funciare / calitatea solurilor


• Resurse minerale /zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau nu,

resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.

Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici referitori la:

• Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa de

muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii,

agricultură), dinamica acestora

• Avantajele comparative, investiţiile străine

Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale. Analiza

multi-criterială şi analiza comparativă sunt metode utilizate în practica curentă. Metodele

de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate

cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /199125 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la

"zonificarea teritoriului şi funcţiunile economice", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului

• Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a

activităţilor productive

• Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice

Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor, sau al

UAT componente ale teritoriului studiat.

Populaţia şi potenţialul demografic Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor

demografice.

• Datele generale privitoare la populaţie se referă la:

• Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural

• Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ

• Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri /sărăcie

• Capitalul uman, structura pe gospodării

Distribuţia şi structura populaţiei sunt urmărite şi în dinamica lor, respectiv al evoluţiei la

recensăminte (intervale de 10 – 15 ani) sau pe intervale de 3 - 5 ani. Primul recensământ care

oferă informaţii cuprinzătoare despre structura pe vârste, etnică şi confesională a României

este cel din 1930. Cele mai recente datează din ianuarie 1992 şi martie 2002.

Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural (mortalitate –

natalitate), al sporului migrator (migraţie internă – externă), al vitalităţii populaţiei (raport 25 Ordin MLPAT pentru aprobarea formularelor, a procedurii de autorizare şi a conţinutului documentaţiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991 (anexele).


tineri – vârstnici), al populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de 16-59 ani) şi al

raportului de dependenţă (între populaţia aptă de muncă şi tineri + vârstnici).

Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi salarială, şi cu

şomajul şi structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor, a tinerilor sau a

categoriilor profesionale principale (muncitori, intelectuali, funcţionari etc.).

Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În

conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /1991 se întocmeşte o planşă de sinteză

privitoare la "populaţie şi reţeaua de localităţi", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor

• Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-20 ani

• Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă

Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi permite

formularea de scenarii cu ajutorul metodelor specifice de prognoză demografică.

Infrastructura majoră a teritoriului Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a următoarelor

componente:

Căi de comunicaţie şi transport:

• Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale), drumuri

modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări

• Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.

• Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi

• Aeriene: linii, aeroporturi, trafic

Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă:

• Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale

• Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme de

alimentare cu apă şi canalizare

• Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare

• Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de epurare

• Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială, apă

epurată etc.

Echipamente energetice şi telecomunicaţii:

• Gaze naturale, gazoducte, oleoducte

• Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie


• Energie electrică: CET – sistemul naţional şi regional

• Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale

• Gospodării /localităţi neracordate la sistemul energetic naţional

• Telecomunicaţiile – reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente,

telefonie mobilă

• Energii neconvenţionale

Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a modului de producere a energiei, de

transport şi de distribuţie a acesteia.

Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde toate

domeniile sus-menţionate.

Reţeaua de localităţi Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de echipare

tehnică şi socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:

• structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,

• zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.

Principalii indicatori utilizaţi se referă la

• densitatea oraşelor şi satelor,

• raportul dintre numărul de oraşe şi sate,

• mărimea acestora şi a UAT.

De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a localităţilor

respectiv, calitatea străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi canalizarea,

alimentarea cu gaze, telefonia, încălzirea locuinţelor (în sistem centralizat sau individual),

nivelul serviciilor de salubritate şi de gospodărie comunală în general.

Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând cele de interes public

major, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de învăţământ şi

serviciile de sănătate. Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar sunt relevante în

cazul localităţilor urbane. De o deosebită importanţă este analiza dezvoltării serviciilor

comerciale, a serviciilor pentru populaţie în general, pentru turism, a sectorului de cercetare.

Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare la

populaţie şi reţeaua de localităţi.

Protecţia şi reabilitarea mediului În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor factori: apă,

aer, sol, vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor afectate de poluare, sau


de fenomene de degradare precum şi a cauzelor acestor fenomene: sursele de poluare. De

asemenea se urmăreşte identificarea zonelor valoroase şi a ariilor protejate specifice.

Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări teritoriale

durabile se fac propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului natural şi construit,

care sunt ilustrate de regulă în cadrul unei planşe tematice, specifice.

În România există (conf. AS 2003) 3 rezervaţii ale biosferei, 6 parcuri naturale, 11

parcuri naţionale, 53 de rezervaţii ştiinţifice, 231 de monumente ale naturii şi 542 de

rezervaţii naturale însumând 15.114,6 kmp (6,3% din suprafaţa ţării). Alte zone cu

valoare ambientală sunt prevăzute în legea 5 /2000 pentru aprobarea Secţiunii III a PATN,

ca zone în care trebuie instituit un regim de zonă protejată. În total cca. 35% din teritoriul

naţional constituie zone valoroase de mediu26.

Dintre domeniile de analiză prezentate, PATN (Planul de amenajare a teritoriului

naţional) cuprinde secţiuni pentru:

• căi de comunicaţie (infrastructură),

• apa ca resursă (mediu şi infrastructură),

• zonele protejate naturale şi construite (mediu şi reţea de localităţi),

• reţeaua de localităţi (reţea de localităţi),

• zonele de risc (mediu) şi

• turism (mediu şi potenţial economic /în curs de aprobare de Parlamentul

României).

Pentru energie, dezvoltare rurală, echipamente sociale există sau sunt în curs de

elaborare studii de fundamentare.

În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca suport al

procesului de planificare spaţială sunt necesare studii de fundamentare, care asigura

cunoaşterea situaţiei din anumite domenii, sau a problemelor specifice unor domenii sau

teritorii (Enache, 2003). Aceste studii se referă la aspecte ECONOMICE, SOCIALE, DE

INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU CONSTRUIT etc.

Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie să

prezinte date şi concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani). Pot fi totuşi folosite studii,

cercetări şi proiecte anterioare dacă informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut

valabilitatea. În continuare se prezintă o clasificare a STUF pentru PUG:

26 Prin HG 2151 /2004 şi HG 1581 /2005 noi zone protejate sunt stabilite, între care 2 noi parcuri naţionale şi 7 noi parcuri naturale. Suprafaţa ariilor protejate este de cca. 10% din totalul suprafeţei ţării.


1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi

caracteristicile sale:

• studii topo şi aducerea la zi a suportului topografic /cadastral;

• studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,

urbanistic-arhitectural;

• studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;

• studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;

• studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;

• studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică,

arhitectural-urbanistică etc.);

• studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;

• studii privind echiparea tehnico - edilitară;

• studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear.

2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor cerinţe şi

opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în baza sondajelor

şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei, specialiştilor şi a

instituţiilor.

3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor prognoze

pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia activităţilor

economice, evoluţia mişcării în teritoriu /mobilitatea etc.

Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării urmăreşte:

• delimitarea obiectului studiat;

• analiza critică a situaţiei existente;

• evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;

• propuneri de eliminare /diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de

dezvoltare a localităţii.

Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe

diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau diminuare a

acestora.

Studii de fundamentare pentru PUG27 URBAN

CATEGORII DE PROBLEME Municipii peste

100 000 loc

Municipii şi oraşe

30 - 100 000 loc

Municipii şi oraşe sub 30 000 loc

STUDII DE ANALITICE Reambulare topografică O O O

27 Conf. Ghid MLPAT, privind metodologia de elaborare şi conţinutul – cadru al PUG, 2000.


Geotehnice (inundabil, alunecări, condiţii de fundare)

O O O

Relaţii periurbane O X Circulaţie O O X Protecţia mediului O X X Zone construite protejate O X X Potenţial balnear sau turistic Pentru localităţile ce includ staţiuni balneo –

turistice declarate Infrastructură majoră O X Alte studii X X X

CONSULTATIVE Anchete socio – urbanistice O X Evoluţia activităţilor economice O X

PROSPECTIVE Evoluţia socio – demografică O O X

FUNDAMENTARE

REGULAMENT Regulament local de urbanism O O O

X după caz O obligatorii

3.3 Informaţii statistice şi indicatori specifici

Un aspect important în procesul de elaborare a planurilor de AT şi U este legat de colectarea

şi utilizarea informaţiei specifice. Dacă studiile de fundamentare oferă o bună parte din

această informaţie, datele de statistică teritorială sunt de asemenea o sursă frecvent utilizată.

În continuare sunt prezentate o serie de termeni şi definiţii legate de aceste aspecte.

Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism

Unele definiţii privind indicatorii:

Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social –

economic din punct de vedere al structurii, schimbării în timp, al legăturilor reciproce

cu alte fenomene etc. (DELR, 1987)

Sistem de descriere al unităţilor spaţiale prin care se pun în evidenţă aspecte

structurale şi procese cu efect spaţial (UP-INCD, 2000)

Sistem de informaţii în planificarea şi aplicarea politicilor de AT pentru descrierea

stărilor şi evoluţiilor în cadrul UTR (UP-INCD)

Categorii de indicatori:

Indicatori simpli /unidimensionali (suprafeţe, populaţie, locuinţe etc.)

Indicatori complecşi /multidimensionali (Dicţionar de sociologie, Zamfir, Vlăsceanu)

(densităţi, migraţiune, ponderi etc.)

Indicatori agregaţi (IDU, REGDEV, capital uman, QLIFE etc.)

Indicatori cantitativi /calitativi; indicatori statistici, anchete, măsurători specifice,

demografici, economici, financiari, de echipare, consum, sănătate, educaţie, standard

de viaţă etc.


Indicele este raportul a două niveluri diferite ale unui indicator, reflectând variaţia acestuia în

timp sau în spaţiu (dinamica). Se exprimă în procente, medii etc. Poate fi cu bază fixă sau în

lanţ.

Rolul indicatorilor în planificarea spaţială:

instrument real de influenţare a deciziei în dezvoltarea teritorială

element obiectiv de comparaţie

factor de conştientizare a anumitor fenomene

factor formator /educativ – interpretarea lor presupune un nivel de pregătire de

specialitate

determină stabilirea de obiective şi asumarea de programe /

determină anumite măsuri organizatorice adecvate rezolvării unei probleme

contribuie la constituirea băncilor de date locale

Băncile de date sunt sisteme de informaţii cuprinzând date de bază şi sistemul de gestiune a

acestora (întreţinere, actualizare, acces). În prezent băncile de date sunt utilizate în cadrul SIG

(Sisteme Informatice Geografice), care asigură legarea datelor alfa-numerice de un plan

topografic construit în sisteme de coordonate corelate, sau de un plan cadastral. Băncile de

date urbane şi teritoriale moderne sunt integrate în astfel de sisteme informaţionale. Ele

asigură un proces complex de supraveghere a teritoriului.

Aspectele practice privitoare la indicatori sunt legate de promovarea, adaptarea, eliminarea

/înlocuirea acestora, de utilizarea lor în strategii şi programe, în monitorizarea implementării

acestora, dar şi a proceselor de dezvoltare, a disparităţilor regionale etc.

Rolul indicatorilor

Comparare

Decizie Organizare Bănci de date

Educaţie

Administraţie Populaţie

Conştientizare

Organizare

Întreţinere

Actualizare

SIG

Pentru AT şi U

Cadastru

Teledetecţie

Rolul indicatorilor

Comparare

Decizie Organizare Bănci de date

Educaţie

Administraţie Populaţie

Conştientizare

Organizare

Întreţinere

Actualizare

SIG

Pentru AT şi U

Cadastru

Teledetecţie


Bilanţul teritorial reprezintă o ilustrare cantitativă, sintetică a structurii de folosinţă a

terenurilor din cadrul unui teritoriu analizat. Se realizează la nivel naţional, zonal /regional,

judeţean, local.

Exemplu de bilanţ teritorial: România - teritoriul naţional (cifre rotunjite) Mii kmp % % Suprafaţă totală 238,5 100 Suprafaţă agricolă 147,3 62 100

Arabil 93,0 63 Fâneţe 34,0 23 Păşuni 15,0 10 Vii, pepiniere 3,0 2 Livezi 2,8 2

Păduri 67,9 28,4 Ape, bălţi 9,0 3,7 Construcţii, drumuri, c.f., 10,1 4,2 Altele (cariere, neproductive) 4,2 1,7

Surse de obţinere a informaţiilorSursele de informaţii pentru urbanism şi amenajarea

teritoriului pot fi: instituţii specializate, cercetări şi studii de specialitate, media

Institutul de statistică (INS) este responsabil de întocmirea statisticii generale la nivel

naţional, regional, judeţean şi local ("Fişa localităţii") şi cuprinde următoarele direcţii

generale (DG) principale:

• DG conturi naţionale şi analiză statistică

• DG statistici agricole şi de mediu

• DG a statisticii industriei şi construcţiilor

• DG de statistică a anchetelor structurale, registre şi sondaje în întreprinderi

• DG de statistică a comerţului şi serviciilor de piaţă

• DG de coordonare sistem statistic naţional şi teritorial

• DG de statistică socială

• DG de populaţie şi recensăminte

INS este conform HG 765 /2003 organizat ca instituţie publică în sub-ordinea Guvernului şi

sub coordonarea Primului Ministru şi are în structura sa 8 direcţii regionale şi 34 direcţii

judeţene de statistică.

Anuarul statistic este principala publicaţie a INS şi cuprinde date statistice economice,

demografice, dar şi electorale. Principalele domenii abordate sunt:Geografie, resurse,

organizare administrativă

• Populaţie, Forţă de muncă

• Venituri, locuinţe

• Educaţie, sănătate, cercetare


• Conturi naţionale, investiţii

• Industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, servicii

• Preţuri, finanţe publice Statistică internaţională

În cadrul INS sunt prelucrate şi publicate şi informaţii: despre întreprinderi (REGIS), servicii

de gospodărie comunală, anchete asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), datele de la

recensămintele populaţiei etc.

INS se bazează pe o structură teritorială de colectare a datelor, respectiv Direcţiile judeţene şi

regionale de statistică precum şi pe un sistem teritorial de eşantionare.

În afara instituţiilor din sistemul statisticii naţionale există şi alte instituţii care colectează şi

oferă informaţii statistice specializate:

• Registrul Comerţului şi Camerele de Comerţ şi Industrie judeţene cu privire la

agenţii economici,

• Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului şi ministerele de resort (în prezent

MAPDR şi MMGA) cu privire la agricultură, silvicultură, starea factorilor de mediu,

• MTCT (fost MLPTL) cu privire la transporturi şi locuinţe,

• MMSSF prin ANOFM (Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă) şi

agenţiile judeţene şi zonale din subordine, cu privire la ocuparea forţei de muncă etc.

Principala publicaţie statistică este "Anuarul statistic" al INS. În afara acestuia şi a altor

anuare specializate trebuie amintite rapoartele PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare) privind Dezvoltarea Umană, ale Băncii Mondiale cu privire la sărăcie precum şi

studiile şi cercetările economice, sociale, demografice, de AT şi U elaborate de institute de

cercetare precum cele ale Academiei Române, dar şi de asociaţii profesionale, fundaţii şi

instituţii private. Informaţia de tip statistic poate fi completată de informaţia oferită de

anchete, sondaje, barometre de opinie, care pun în evidenţă anumite stări, atitudini, sau

comportamente sociale conjuncturale.Pot fi consultate şi preluate cu o anumită precauţie

informaţiile publicate în presă, cu precădere cele din revistele de specialitate cu caracter

economic şi financiar (Capital, Bursa, Ziarul Financiar, Adevărul economic, Economistul

etc.).

O importantă sursă de informare o reprezintă azi INTERNETUL. Adresele următoare asigură

acces la informaţi statistice naţionale şi internaţionale:

• http://europa.eu.int/comm/eurostat (pentru statistică europeană) http://www.insse.ro/

(institutul naţional de statistică)

• http://www.mie.ro/ (ministerul integrării europene)


• http://www.maap.ro sau www.mapam.ro (ministerul agriculturii, pădurilor şi

dezvoltării rurale)

• http://www.mappm.ro sau www.mmediu.ro (ministerul mediului şi gospodăririi

apelor)

• http://www.mt.ro (ministerul transporturilor, construcţiilor şi turismului).


3.4 Planuri şi analize regionale

Disparităţile regionale sunt numeroase şi de multe feluri. Astfel ele pot fi: inter-

regionale, intra-regionale, între urban şi rural, între marile oraşe şi localităţile mici,

între ariile periurbane şi cele izolate (montane, deltă etc.). O primă măsurare a

disparităţilor specifice din România, după 1990, a fost prezentată în Carta Verde a

Dezvoltării Regionale din 1997.

Planurile regionale au în general un dublu scop: identificarea şi măsurarea

disparităţilor şi stabilirea strategiei de dezvoltare, respectiv a obiectivelor, priorităţilor

şi măsurilor prin care vor fi corectate disparităţile precum şi resursele necesare

realizării strategiei.

Principalele resurse alocate pentru dezvoltare regională, în UE sunt Instrumentele Structurale.

Cheltuielile din fondurile structurale sunt programate prin trei tipuri de documente: DCSC,

DUP şi PO. Termenul "program" se referă în general la Documentele Unice de Programare

(DUP) şi la Programele Operaţionale (PO) întocmite de către autorităţile naţionale şi

regionale şi aprobate de către Comisie. Un PO poate fi luat în considerare însă, numai în

legătură cu Documentul Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC).

Cele două sisteme de programare funcţionează astfel:

DCSC si PO au în general legătura cu o ţară, sau un grup de regiuni dintr-o ţară, care este

eligibilă în cadrul Obiectivului 1.

• DCSC descrie contextul social şi economic al ţării sau regiunilor acoperite de către

Fondurile Structurale, stabileşte priorităţile de dezvoltare şi ţintele ce trebuie atinse

şi proiectează managementul financiar, monitorizarea, evaluarea şi sistemele de

control.

• Programele Operaţionale descriu priorităţile unui DCSC pentru o regiune specifică

sau un anumit sector de dezvoltare (transport, educaţie, sprijin pentru afaceri, etc.).

DUP conţine aspecte atât din DCSC cat şi din PO. În majoritatea cazurilor DUP implică

asistenţă co-finanţată din Fondurile Structurale de până la 1 miliard de Euro într-o regiune din

Obiectivul 1, sau în regiunile din Obiectivul 2, sau asistenţă naţională în cadrul priorităţii

Obiectiv 3 (sectorul social şi piaţa muncii) şi în sectorul piscicol.

În timp ce priorităţile largi ale unui program sunt identificate în cooperare cu Comisia din

Bruxelles, alegerea măsurilor şi proiectelor este responsabilitatea Statelor Membre.


Programul complement (PC) descrie în detaliu măsurile deja indicate şi rezumate în cadrul

programului. Acestea sunt măsuri de interes pentru comunităţile eligibile, deoarece proiectele

individuale pentru care se depun cereri de finanţare trebuie să se potrivească cu acestea.

Aceste documente au la bază un plan de dezvoltare. Conţinutul unui plan de dezvoltare

cuprinde în general o descriere cuantificată a situaţiei actuale în privinţa disparităţilor în ceea

ce priveşte veniturile şi ocuparea forţei de muncă, diferenţele în dezvoltarea infrastructurii etc.

şi potenţialul de dezvoltare sau de reconversie. Planul ilustrează concordanţa cu alte politici

Comunitare (mediu, concurenţă, achiziţii publice), cuprinde evaluări preliminare ale

impactului scontat al aplicării strategiei preconizate şi un tabel financiar care reuneşte toate

alocaţiile financiare interne şi externe pentru perioada vizată, pe principalele domenii ale

dezvoltării. Planul mai trebuie să demonstreze modul de aplicare al principiilor adiţionalităţii

şi parteneriatului prin descrierea aranjamentelor de management şi control, de monitorizare şi

evaluare.

Structura DCSC cuprinde:

descriere a situaţiei ţării /regiunii în cauză, însoţită de o analiză şi o perspectivă asupra

contextului internaţional /naţional;

strategie de dezvoltare, principalele priorităţi de acţiune şi obiectivele cuantificate

pentru fiecare prioritate;

evaluare prealabilă a impactului socio-economic al operaţiunilor;

un capitol financiar care include o valoare estimativă a totalului resurselor necesare şi

o repartizare estimativă a cheltuielilor aferente diverşilor parteneri şi diverselor

priorităţi şi

un capitol privind implementarea întregului program, care cuprinde procedurile de

monitorizare şi evaluare a acestuia

Analiza situaţiei economice şi sociale din regiune cuprinde de obicei

a. Descrierea generală

Obiectivul primordial este descrierea din punct de vedere geografic şi cu ajutorul hărţilor a

regiunii unde se va acorda asistenţă, prezentându-se dimensiunea ei şi populaţia în comparaţie

cu cele ale statelor Membre, precum şi densitatea populaţiei ei (pentru a permite comparaţii în

ce priveşte nivelul asistenţei financiare pe locuitor). Statisticile vor include rata şomajului (în

special în rândul tinerilor), populaţia activă din punct de vedere economic şi structura acesteia

pe sexe, structura pe vârstă, fluxurile migraţilor (interne, externe, intra-regionale etc.).

b. Nivelul dezvoltării


Pentru stabilirea priorităţilor, cuantificarea obiectivelor şi luarea deciziilor asupra investiţiilor,

este esenţial să se identifice zonele rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării şi să se

poată măsura nivelul subdezvoltării. Această parte descriptivă a DCSC va oferi datele cele

mai credibile posibil asupra nivelului de dezvoltare regională în trei domenii principale,

cuprinzând 14 categorii (Fondurile Structurale nu vor fi utilizate neapărat pentru asistenţa în

toate aceste categorii), respectiv:

Domenii şi categorii de analiză în cadrul DCSC

Infrastructura de bază Resurse umane Sectorul productiv transporturi (drumuri, căi ferate, fluviale şi maritime)

educaţie industrie şi servicii (inclusiv serviciile acordate firmelor mici)

telecomunicaţii pregătire profesională dezvoltare rurală (nivelul diversificării economice)

energie (electricitate, gaze etc.)

cercetare şi dezvoltare tehnologică

piscicultură

alimentare cu apă turism mediu structurile din agricultură. sănătate

Sursa: A Brief Guide for Future Member States

Datele necesare sunt colectate printr-un sistem de indicatori socio-economici adecvat.

c. Mediul

În afară de problemele economice şi sociale, UE consideră acest aspect drept unul esenţial al

dezvoltării, atât din punctul de vedere al dezvoltării durabile, cât şi pentru că un mediu

sănătos este atractiv pentru activităţi economice noi (firme mici ce caută un cadru atractiv,

turismul “verde”, activităţi recreative). În conformitate cu acestea, este necesar ca DCSC să

cuprindă un “profil de mediu” care să expună principalele aspecte pozitive şi negative ale

stării mediului în regiune şi să descrie cadrul legal şi administrativ (autorităţile responsabile)

sub incidenţa căruia intră zona, sau care este în curs de constituire.

PO este documentul aprobat de Comisie pentru implementarea unui DCSC

Conţinut PO cuprinde: priorităţile, schiţa măsurilor şi planul financiar şi trebuie să furnizeze

următoarele informaţii pentru fiecare măsură:

- titlul şi descrierea măsurii

- cuprinderea (sectorială şi geografică)

- planul de finanţare

- obiectivele cuantificate (acolo unde măsura se pretează la cuantificare) şi

indicatorii ce vor fi utilizaţi


- organismul (sau persoana) ce va fi responsabilă pentru implementare

- utilizatorii finali (beneficiarii propriu-zişi) şi

- durata

Documentul Unic de Programare (DUP) este un document aprobat de Comisie care

conţine aceleaşi informaţii care se găsesc în DCSC şi în PO.

Programul Complementar (PC) reprezintă documentul de implementare a strategiei şi a

priorităţilor programului, conţinând elemente detaliate ale programului la nivelul

măsurilor, elaborat de Statul Membru. Conţinutul PC cuprinde: măsurile, beneficiarii

finali, planul financiar, măsurile publicitare şi schimbul de date.

Instrumentele specifice procesului de planificare regională în România sunt:

Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională: instrument de finanţare al politicii de

dezvoltare regională

Fondul pentru Dezvoltare Regională: instrument financiar folosit pentru implementarea

politicii de dezvoltare regională în cadrul regiunii.

Planul Naţional de Dezvoltare: document de planificare strategică şi programare financiară,

care are ca scop să orienteze şi să stimuleze dezvoltarea economică şi socială a României

pentru atingerea obiectivului UE de realizare a coeziunii economice şi sociale. Planul naţional

de dezvoltare fundamentează accesul României, în calitate de stat membru al UE, la FS. Este

avizat de către CNDR şi aprobat de Guvernul României (HG 497 /2004).

Planurile de Dezvoltare Regională: documente strategice şi de programare elaborate la nivel

regional de către ADR şi aprobate de CDR. Ele vor sta la baza Programelor Operaţionale

regionale, după integrarea în structurile UE.

3.4.1 Analiza SWOT28 şi rolul ei în analiza regională Tehnica analizei SWOT a fost dezvoltată în contextul planificării strategice a afacerilor de

către cercetătorii universităţii Harvard. Analiza SWOT este acum un instrument cu largă

aplicare în furnizarea de informaţii de importanţă la luarea deciziilor strategice.

Numele, cum am arătat anterior, este un acronim al cuvintelor englezeşti (descriind calităţi)

Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats.

• Strengths sunt Puncte Tari,

• Weaknesses sunt Puncte Slabe 28 Analiza SWOT este acronimul englezesc pentru Strengths (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities (oportunităţi) and Threats (pericole /ameninţări).


• Opportunities sunt Oportunităţi şi

• Threats reprezintă Pericole.

(Se poate folosi şi acronimul românesc TSOP)

O parte importantă în analiza SWOT revine identificării disfuncţiilor şi a şanselor care ar

putea să rezulte într-un scenariu anume şi apoi pe această bază să se soluţioneze problemele şi

/sau să fie fructificate şansele. Este important de asemenea să fie cunoscute şi evaluate

ameninţările în raport cu punctele slabe şi cu punctele forte ale entităţii analizate pentru a

cunoaşte mai bine măsura în care acestea pot amplifica sau nu anumite disfuncţii.

Elaborarea de scenarii este o tehnică sofisticată care necesită un efort considerabil şi timp

îndelungat. Examinarea viitorului este de cea mai mare importanţă deşi puţini manageri sau

angajaţi consideră că în sarcina lor intră şi timpul pentru a se gândi la perspectivă. Pe de altă

parte rolul şi importanţa scenariilor nu trebuie supraevaluate, întrucât toate condiţiile se vor

schimba înainte chiar de a ajunge la obiectivul propus. Utilizarea eficientă a scenariilor de

dezvoltare implică atât o corectă evaluare a ipotezelor cât şi o anumită flexibilitate în aplicare,

care să permită continua reevaluare a ipotezelor iniţiale în raport cu schimbările reale

(Deligny).

Tehnica analizei SWOT poate fi utilizată în rezolvarea mai multor tipuri de probleme, dar este

cel mai adesea folosită la elaborarea strategiilor alternative pentru a face faţă eficient la

diferite condiţii viitoare posibile şi probabile. În mod obişnuit ea implică analiza mediului

intern şi extern al organizaţiei (regiunii, oraşului, firmei, grupului sau individului) pentru

cunoaşterea Punctelor Tari şi a Punctelor Slabe, a Oportunităţilor şi Pericolelor. Scopul este

de a consolida elementele de potenţial favorabile şi a le contracara pe cele defavorabile, de a

valorifica împrejurările favorabile şi a diminua efectul ameninţărilor.

Analiza internă se concentrează asupra unor factori cum ar fi: avantajul tehnologic, abilităţile

funcţionale sporite, resursele umane şi material, capabilităţile logistice, experienţa

personalului şi eficienţa conducerii.

Analiza externă se focalizează asupra unor factori cum ar fi: acţiunile anticipate ale

competitorilor, previziunile economice, precum şi asupra examinării modului de schimbare

al comportamentului clienţilor (sau al unei comunităţi în cazul unei entităţi spaţial -

teritoriale).

Factorii cheie de impact asupra viitorului organizaţiei (regiunii, grupului sau individului) sunt

identificaţi, ierarhizaţi, şi dintre ei se aleg de regulă patru sau cinci factori cheie de cea mai


mare importanţă. Scenariile viitoare se bazează pe previziuni29 ce rezultă din impactul acestor

factori cheie cu alţi factori identificaţi în cadrul analizei SWOT. Unele proiecţii se

concentrează asupra unuia singur sau asupra a doi factori cheie, în timp ce alte scenarii sunt

axate pe alţi factori până se poate identifica o tendinţă pe termen lung.

Prin procesul de examinare a regiuni, organizaţiei, grupului sau individului, sunt identificaţi

factorii interni şi externi, atât cei pozitivi cât şi cei negativi, informaţiile esenţiale pentru

dezvoltarea strategiilor viitoare. În mod implicit, însuşi procesul în sine de analiză, aduce

beneficii substanţiale, căci în măsura în care contribuie la cunoaşterea factorilor strategici,

analiza SWOT identifică adesea, pe lângă o listă cu ceea ce este de dorit şi problemele

operaţionale - acţiunile concrete, care pot fi abordate neîntârziat.

Trebuie spus că analiza SWOT nu este un instrument perfect, el prezentând şi neajunsuri care

rezidă din însăşi natura sa, care presupune o cercetare a unor elemente greu cuantificabile ale

unei situaţii date30. Din acest motiv tratarea disfuncţiilor trebuie să se facă cât mai obiectiv şi

raţional cu putinţă.

Elementele analizei SWOT

POZITIV NEGATIV MEDIU INTERN Puncte Tari Puncte Slabe MEDIU EXTERN Oportunităţi Pericole

Analiza SWOT a fost aplicată iniţial la nivelul companiilor, în scopul perfecţionării

funcţionării acestora în condiţiile dinamicii sporite a schimbării în mediul economic şi social

de după al 2-lea război. Cu timpul s-a observat că principiile analizei pot fi extinse şi aplicate

la nivelul oricărui tip de entitate spaţial - funcţionale cu o anumită coerenţă.

Fiecare entitate (regiune, organizaţie, grup, individ) prezintă disfuncţii specifice, iar analiza

SWOT este orientată de fiecare dată spre soluţionarea concretă a acestora; în elaborarea

analizei poate fi utilizată o metodologie comună, care face obiectul acestei lucrări.

În principiu metodologia respectivă se bazează pe o anumită succesiune a unor paşi, după

cum urmează:

1. se întocmeşte o analiză preliminară (ciornă, draft), care evaluează într-o manieră

succintă punctele cheie şi posibilele soluţii ale disfuncţiilor,

2. părţile interesate decid în legătură cu soluţia care se consideră indicat a fi adoptată;

29 De exemplu tratatele de pace dintre naţiuni diminuează cererea de arme strategice, în timp ce creşterea traficului de droguri şi a terorismului duce la o creştere a pieţei pentru echipament de detecţie pe aeroporturi. 30 Punctul de vedere formulat, poate fi folosit în mod incorect pentru justificarea unei acţiuni decise anterior, în loc de fi folosită ca mijloc de a deschide noi perspective; ameninţările pot fi privite ca ocazii favorabile, depinzând de entitatea care este analizată.


3. se trece la elaborarea analizei SWOT propriu zise, pe baza recomandărilor primite.

Fundamentarea pleacă întotdeauna de la ipoteze şi premize cu privire la evoluţia viitoare şi

care împreună cu realizările perioadei trecute sunt folosite la întocmirea variantelor de

perspectivă.

Analiza SWOT trebuie să se încheie cu propunerea unei strategii de dezvoltare pe termen

mediu sau lung cu precizarea:

• direcţiilor în care se va acţiona,

• rezultatelor probabile,

• efortului necesar şi etapizarea acestuia,

• incertitudinea şi riscul în atingerea rezultatelor.

Se poate aprecia că în condiţiile actuale, strategia nu ar trebui să ia în considerare o perioadă

mai mare de 10 ani, uneori chiar mai puţin, ţinând seama de schimbările ce pot apărea în

mediul intern şi internaţional. Totuşi, durata trebuie estimată şi în raport cu dimensiunile şi

specificul entităţii analizate (o strategie la nivelul unei regiuni va avea desigur altă perspectivă

decât cea a unei întreprinderi mici sau mijlocii.

În funcţie de situaţia specifică fiecărui oraş /regiune /teritoriu, plecând de la rezultatele

analizei SWOT /TSOP, aceste politici pot fi formulate pe baza următoarelor combinaţii:

• politici bazate pe oportunităţi ce susţin punctele tari – combinaţii care sprijină

strategiile ofensive (1);

• politici bazate pe oportunităţi ce permit contracararea puntelor slabe – combinaţii

care sprijină strategiile orientate către schimbare (2);

• politici bazate pe puncte slabe şi ameninţări – combinaţii care sprijină strategiile

defensive (3);

• politici bazate pe punctele tari şi ameninţări – combinaţii care sprijină strategiile

diversificate (4).

Puncte tari Puncte slabe Oportunităţi Max-max (1) Max-min (2) Pericole (ameninţări) Min-max (4) Min-min (3)

* * * * *


Scurte concluzii, termeni şi idei principale.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul (ATU) sunt discipline spaţiale, înrudite între ele şi

apropiate altora precum geografia (la un capăt) şi arhitectura (la celălalt). Aceste discipline

sunt în acelaşi timp ştiinţe, dar şi expresia unor politici publice aplicate. Instrumentul

principal de implementare îl reprezintă planurile, dar pe lângă acestea mai poate fi vorba şi de

strategii, reglementări, norme. În România, planurile de ATU sunt numeroase şi se desfăşoară

pe o scală amplă, dacă se ia drept criteriu nivelul teritorial: de la mărimea unei parcele de 150-

200mp la cea a unui teritoriu regional, naţional sau chiar continental. Din gama acestora se

disting planurile de AT (PATN, PATZ, PATJ) şi planurile de U (PUG, PUZ, PUD). Primele

au un caracter mai degrabă director şi de planificare, iar cele din urmă au un caracter mai

degrabă de reglementare şi proiect. Domeniile de analiză principale se referă la cadrul natural,

economie, populaţie, infrastructură, reţele de localităţi, mediu. La scară urbană se disting

domenii specifice precum analiza spaţial-volumetrică şi morfologică, traficul sau piaţa

imobiliară. Pentru pregătirea şi fundamentarea acestor planuri se pot elabora studii de

fundamentare. Analiza spaţială şi regională se bazează pe date şi informaţii statistice şi pe

cercetarea de teren. Indicatorii reprezintă elemente importante în elaborarea acestor analize,

iar obţinerea acestora se poate face din surse publice sau din anchete dedicate şi specifice.

Prelucrarea şi evaluarea lor permite descrierea şi interpretarea unor fenomene şi procese

socio-economice şi spaţiale. Pe baza analizelor se construiesc strategiile şi propunerile de

dezvoltare sectoriale şi teritoriale. Dezvoltarea regională operează de asemenea cu planuri

numite de dezvoltare, care includ o componentă consistentă de analiză similară celei pentru

planificare spaţială. Planurile de dezvoltare se deosebesc de cele spaţiale prin componentele

de strategie şi planificare financiară şi instituţională. În ambele cazuri un instrument de

analiză utilizat frecvent în ultimii ani este analiza SWOT /TSOP. Această analiză specifică

iniţial tot sectorului privat (ca şi PST), are o metodologie şi paşi de aplicare, care o fac

deosebit de eficientă în fundamentarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare.


Întrebări recapitulative 1. Caracterizaţi pe scurt disciplinele amenajării teritoriului şi urbanismului.

2. Care este gama de documente de amenajarea teritoriului şi urbanism din România?

3. Prin ce diferă un PUD de un PUG?

4. Ce este un PATZ şi ce fel de caracter are?

5. Ce este PATN şi ce este specific pentru acest plan în România?

6. Care sunt părţile principale ale documentaţiilor de AT şi U?

7. În ce constă analiza potenţialului natural şi a funcţiilor economice ale teritoriului?

8. În ce constă analiza populaţiei şi potenţialului demografic?

9. În ce constă analiza reţelei de localităţi?

10. Care sunt componentele infrastructurii majore a teritoriului?

11. Ce aspecte sunt analizate la capitolul de protecţie a mediului?

12. Ce este bilanţul teritorial?

13. Ce sunt studiile de fundamentare? Exemplificaţi.

14. Numiţi principalele surse de informaţii pentru analiza spaţială şi regională.

15. Ce sunt indicatorii şi indicii?

16. Care este importanţa şi rolul informaţiei statistice în analiza regională şi spaţială?

17. Care este structura şi conţinutul unui DCSC?

18. Ce domenii sunt analizate în planul naţional de dezvoltare?

19. Ce este analiza SWOT?

20. Descrieţi pe scurt metodologia pentru desfăşurarea analizei SWOT.


Referinţe bibliografice Prezentul suport de curs are la bază fragmente din mai multe lucrări publicate, manuale sau note de curs, citate mai jos:

Cărţi, broşuri 1. Pascariu, G., 2005, De la Phare la Fondurile Structurale – Pregătirea şi dezvoltarea

proiectului, Bucureşti (programul Phare RO2002 /000-586.05.01.01.01).

2. Pascariu, G., (coordonator), 2004, "Model conceptual şi metodologic pentru stabilirea sistemului de relaţii specifice planificării strategice regionale în România din perspectiva dezvoltării durabile a zonelor funcţionale /metropolitane şi a aglomeraţiilor urbane", sinteza cercetării (program AMTRANS 1A01), ed. Universitară "Ion Mincu" – Bucureşti.

3. Pascariu, G., Stănculescu, M., Jula, D., Luţaş, M., Lhomel, E., 2002, Impactul politicii de coeziune a UE asupra dezvoltării economice şi sociale regionale în România, Studiu de impact nr. 9, editat de Institutul European din România, Bucureşti (program Phare, RO-9907.02.01.).

4. Pascariu G., Trăistaru I., 2001, Politica de dezvoltare regională, Institutul European din România, Bucureşti (program Phare, RO-9706.01.02).

Manuale şi note de curs 5. Pascariu, G., 2006, Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Universitatea Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

6. Enache, C., Ianăşi, L., Pascariu, G., 2003, Dezvoltarea resurselor umane în domeniile construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului; Modulul 1 urbanism şi amenajarea teritoriului, UTCB (program Phare, RO-0007.02.01).

7. Pascariu, G., 2000–2005, note cursuri "Dezvoltare Regională" şi "Amenajarea Teritoriului".

Rapoarte 8. Ianoş, I., Pascariu,G., Platon, V., 1997, Cadru teoretico-metodologic pentru dezvoltarea

analizei SWOT la nivel judeţean şi regional, (programul Phare de cooperare transfrontalieră Ro / Hu CBC 01/1001 – 005/98 - studiu regional), Eco-Soft Grup, Bucureşti.

9. Pascariu G., 1997, Disparităţi regionale în România - studiu pilot, judeţul Vaslui), Rambøll Bucureşti (program Phare, RO-9508 /101).

Legi şi adrese de web recomandate 10. Legea 350 /2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.

11. Legea 315 /2004 privind dezvoltarea regională în România.

12. www.europa.eu.int/comm/regional_policy/ (Comisia Europeană)

13. www.coe.int. (Consiliul Europei - CEMAT)

14. www.diact.gouv.fr (Délégation interministérielle à l'aménagement et à la compétitivité des territoires)

15. www.espon.eu (Programul ESPON)

16. www.mfinante.ro (pentru PND, POR, CSNR etc.)

17. www.consiliu.vaslui.ro/patj/ (PATJ Vaslui)

Analiză regională şi urbană (instrumente ale dezvoltării regionale şi spaţiale)

suport curs /gp /2006 77

Hărţi, cartograme

PIB pe locuitor în regiunile NUTS II ale UE, raportat la media UE 25 = 100% (al 3-lea

raport privind coeziunea, 2004)



Analiza zonelor rurale – Carta Verde a dezvoltării rurale (1998)

Analiza disparităţilor la nivel judeţean – Carta Verde a dezvoltării regionale (1997)

Analiza regionala si urbana

Documents

Transcript of Analiza regionala si urbana