Criza Rachetelor Din Cuba

25
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU CRIZA RACHETELOR DIN CUBA

description

CRIZA RACHETELOR DIN CUBA

Transcript of Criza Rachetelor Din Cuba

Page 1: Criza Rachetelor Din Cuba

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

CRIZA RACHETELOR DIN CUBA

Studenta :

Ciobanu Ecaterina DanielaRISE Anul II

Page 2: Criza Rachetelor Din Cuba

Principalii actori ai crizei rachetelor

Page 3: Criza Rachetelor Din Cuba

Scurtă privire asupra situaţiei marilor puteri în domeniul nuclear după al doilea război mondial

Între 1946-1949 doar americanii deţineau arma nucleară şi în caz de conflict ar fi fost siguri de victorie dacă puteau lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este foarte importantă, ci doar raza de acţiune.

Apariţtia primei bombe atomice sovietice modifică situaţia: ţara care va câştiga va fi aceea care îşi va putea distruge adversarul înainte ca acesta să poată riposta. Deci avantajată este ţara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.

Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient oferă capacitatea de a interveni în timpul cel mai scurt, dar centrele strategice ale URSS erau răspândite pe o arie extinsă din zona Uralilor până în Siberia.

Centrele vitale ale SUA sunt concentrate in nord-est (Industrial Belt) pe aproximativ un milion de km2, dar avioanele ruseşti nu dispun de baze apropiate. Pot lovi rapid toate obiectivele din Europa de Vest dar au nevoie de aproximativ 10 ore pentru a ajunge deasupra centrelor vitale americane (pe deasupra Antarcticii). Deci SUA trebuie să poată detecta orice avion venind din nord şi prin colaborare cu Canada crează linia DEW (Detection Early Warning) de-a lungul paralelei 70 grade nord dispunând astfel de un răgaz de 3 ore pentru inteceptarea bombardierelor sovietice. Echilibrul descurajării reciproce nu este perfect pentru că SUA au o poziţie mai buna decât URSS.

Între 1957-1958 ruşii perfecţionează rachetele balistice care ajung la o viteză de 6000 km/oră şi o rază de acţiune de 10.000 km iar în condiţiile epocii nu este posibilă interceptarea unei rachete lansate. Cursa înarmării continuă. Americanii recuperează întârzierea între 1958-

Page 4: Criza Rachetelor Din Cuba

1960 cu ICBM (Inter Continental Balistic Missiles) şi IRBM (Intermediate Range Balistic Missiles).

Pentru credibilitate, forţa nucleară trebuie să poată atinge dintr-o singură lovitură toate centrele vitale ale adversarului. Submarinele echipate cu focoase nucleare împiedică distrugerea dintr-o lovitură a tuturor rampelor de lansare ale adversarului fiindcă sunt greu de detectat.

Paradoxal, evoluţia tehnicii incită la prudenţă: fiecare se teme că adversarul îşi poate lansa propriile rachete înainte de a fi distrus şi aşa începe cu adevărat era descurajării nucleare reciproce.

Malenkov, la putere între 1953-1955 înţelege că un război nuclear ar avea asemenea consecinţe încât victoria şi-ar pierde sensul şi ideea descurajării câştiga teren în est.

Criza rachetelor din Cuba din1962 arată cât de fragil este echilibrul.

Doctrina ripostei graduale (McNamara 1962) precizează poziţia SUA faţă de un conflict nuclear: în blocul lor SUA decid singure utilizarea armei nucleare.

După 1962 este atins un nou echilibru dar se revelează consecinţele dramatice pe care folosirea masivă a bombelor atomice le-ar avea asupra mediului inconjurător: iarna nucleară, o răcire cu 40 grade a mediului şi efectul descurajării este întărit. Opinia publică începe să se simtă ameninţată.

Devine evident că arsenalele nucleare necesare a face credibile loviturile nu vor fi folosite, dar pentru a aborda o negociere a dezarmării în bune condiţii trebuie să dispui de cât mai multe bombe şi vectori posibili. Cursa înarmărilor se accelereează chiar când americanii şi sovieticii sunt convinşi că într-o zi tot vor trebui să le distrugă. Negocierile privind dezarmarea încep să aibă loc pe la sfârşitul anilor ’60.

Scurt istoric al Cubei

Populaţiile originale amerindiene (Taino, Siboney si Guanajatabey) au căzut sub dominaţia Spaniei în secolul al XVI-lea. În mai puţin de 200 de ani, populaţia indigenă a fost practic exterminată total. Lupta coloniei pentru independenţă a început în 1868 şi a continuat de-a lungul secolului al XIX-lea până la Războiul spaniolo-american din 1898. Statele Unite au ocupat insula până când i s-a recunoscut independenţa în 1902, limitată totuşi de Amendamentul Platt (revocat în 1934), SUA continuând să aibă o influenţă majoră în politica cubaneză.

Page 5: Criza Rachetelor Din Cuba

Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz şi armata lor de rebeli a fost unul dintre grupurile numeroase de gherilă care se opuneau dictatorului Fulgencio Batista. 'Mişcarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate aceste mişcări şi a cucerit puterea, formând guvernul în 1959, dupa victoria împotriva forţelor militare loiale lui Batista. În momentul în care Batista a fost alungat de la putere, 75% din terenul cultivabil era proprietatea cetăţenilor străini şi companiilor străine (în special nord-americane). Noul guvern revoluţionar a adoptat reforma agrară şi a confiscat cea mai mare parte a proprietăţilor agricole ale companiilor străine.

La 10 ianuarie 1959, când un tânăr revoluţionar bărbos şi romantic, Fidel Castro Ruiz îşi făcea intrarea sa triumfală în Havana, în fruntea luptătorilor de gherilă care, după o luptă de 2 ani, tocmai îl puseseră pe fugă pe dictatotul Batista, nimeni nu se îndoia că, în câteva luni, el îşi va transforma ţara într-un avanpost al „lagărului socialist”.

În programul său, pe care-l va expune în aprilie, el va declara „ capitalismul sacrifică omul. Statul comunist, prin concepţia sa totalitară, sacrifică drepturile omului. Iată de ce noi nu suntem de acord nici cu unul, nici cu celălalt........ Această revoluţie nu este roşie, ci verde – oliv (culoarea armatei rebele)”1.

Să repui pe picioare o economie supusă unui adevărat jaf, să schimbi moravurile politice, nu era o misiune uşoară. Curajul şi încrederea care-i animau pe tovarăşii săi nu erau, în mod evident, suficiente pentru a o împlini. Intenţiile lor puteau să pară conforme cu bunul simţ, să realizeze reforma agrară, pentru a pune capăt decalajelor care existau între oraşele moderne şi mizeria satelor primitive, să industrializeze ţara pentru a lupta contra şomajului şi pentru a-i da mijloacele independenţei sale, să o smulgă din starea de totală dependenţă faţă de Statele Unite (deoarece se trăia aproape exclusiv din cultura trestiei de zahăr pe care Statele Unite acceptau să o cumpere şi de preţul pe care îl plăteau. Statele Unite foloseau şantajul economic pentru a controla regimul politic de la Havana.) .

În scurtă vreme, relaţiile cu SUA s-au deteriorat. La început, Castro nu dorea să discute planurile sale de viitor, dar în cele din urmă s-a declarat comunist, explicând că încearcă să construiască socialismul în Cuba. Au fost stabilite relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. Un guvern nou, condus de renascutul Partid Comunist Cubanez, a început să pună în practică reformele economice promise de Castro. Printre alte lucruri, asistenţa medicală şi învăţământul au devenit gratuite pentru toţi cubanezii pentru prima oară. Cu o oarecare întârziere, o constitutie de inspiraţie sovietică a fost adoptată în 1976.

1 Claude Julien, La revolution cubaine, Paris, Julliard, 1961, p. 47

Page 6: Criza Rachetelor Din Cuba

La 1 ianuarie 1960, Mikoian va veni în persoană la Havana să inaugureze o expoziţie sovietică şi să semneze un acord comercial potrivit căruia URSS se angaja să cumpere, timp de 5 ani, o cincime din producţia de zahăr a Cubei şi să-i deschidă un credit de 100 milioane de dolari cu o dobândă de 2,5 %.

La 4 martie, un cargou francez, încărcat cu arme belgiene, va exploda în portul Havana. Într-un discurs virulent, pronunţat a 2-a zi, Fidel va pune în cauză, fără a-l numi, guvernul american.pe data de 7 martie, Herter îl va convoca pe însărcinatul cu afaceri cubanez pentru a respinge acuzaţiile lui Castro, al cărui comportament îl califică drept iresponsabil.

La 10 iulie 1960 Hruşciov anunţă că este gata să cumpere din Cuba cele 700000 de tone de zahăr pe care Washingtonul nu le mai voia. În ajun el declarase: „Vorbind la figurat, în caz de necesitate, artileria sovietică ar putea ajuta poporul cubanez cu focul rachetelor sale; dacă forţele agresive ale Washingtonului ar îndrăzni să declanşeze o intervenţie împotriva Cubei”. Răspuns imediat al lui Eisenhower: „Statele Unite nu vor permite instalarea în Cuba a unui regim dominat de Internaţionala Comunistă.”

Kennedy va declara că era prima violare a doctrinei Monroe de un secol încoace, fără să ţină cont de faptul că această doctrină comportă o contrapartidă : neamestecul Statelor Unite în treburile lumii vechi. Pe data de 12 iulie 1960 Hruşciov afirmă că sus-numita doctrină este „ moartă de moarte naturală şi că se cuvine să se înmormânteze rămăşiţele.”

Pentru mai multe decenii, Cuba a primit un ajutor (subvenţie) masiv din partea URSS, în schimbul zahărului cubanez, sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată în Cuba, iar restul era vândut pe piaţă mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari. În schimbul acestei subvenţii sovietice, Cuba sprijinea miscările comuniste din toată America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia şi Chile) şi din Africa (Angola, Mozambic şi Etiopia). Numai în Angola existau peste 50.000 de militari cubanezi. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 i-a dat o lovitură economică grea Cubei, iar când sovieticii au încetat acordarea ajutorului anual de 6 miliarde de dolari , guvernul comunist a chemat populaţia la "perioada specială" de refacere.

Desfăşurarea crizei rachetelorDupă al doilea război mondial foştii aliaţi, în lipsa oricărui pericol

extern care să-i ţină legaţi, au început să dea frâu liber divergenţelor de natură geostrategică şi ideologică. Astfel a început împărţirea lumii în sfere de influenţă şi în mod automat au apărut şi conflictele de interese,

Page 7: Criza Rachetelor Din Cuba

conflicte care au fost mai mult sau mai puţin făţişe. În numeroasele conflicte regionale cele două blocuri au fost implicate prin sprijinirea cu materiale şi uneori cu personal a părţilor aflate în conflict. Această implicare avea o justificare: pe de o parte extinderea celor două sisteme politice (democratic şi comunist) iar pe de altă parte interesele economice, prin asigurarea unor pieţe de desfacere şi a unor surse de materii prime.

Mica ţară insulară din Caraibe, fostă zonă de influenţă americană şi posibil candidat la implementarea crezurilor comuniste a fost teatrul de desfăşurare a celui mai periculos conflict din istoria omenirii de după cel de-al doilea război mondial, nu prin numărul de victime sau prin voluenmul distrugerilor, ci prin potenţialul pericol reprezentat pentru siguranţa omenirii şi chiar pentru viitorul rasei umane, dat fiind poţialul destructiv al armelor nucleare

Cuba a fost doar un pion în această criză, neavând nici un cuvânt de spus, dar a ieşit din această criză cu un câştig imens: confruntarea dintre cei doi giganţi i-a adus o colaborare strânsă cu URSS şi, cel mai important lucru, au îndepărtat pentru totdeauna pericolul unei invazii americane, mai ales că înainte de declanşarea crizei acest pericol plutea în aer, existând şi o tentativă eşuată, pusă la cale de americani de a răsturna guvernul de la Havana şi instalarea unui govern favorabil SUA (debarcarea din golful Porcilor).

Criza rachetelor sovietice din Cuba a fost o confruntare între Uniunea Sovietică şi Statele Unite în legatură cu proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început pe 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile până pe 20 noiembrie 1962. Aceasta criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape să devină război nuclear şi să se transforme în al treilea război mondial. Sub influenţa SUA, conducătorii latino-americani au realizat un front comun contra Cubei care a fost exclusă la 30 ianuarie 1962 cu majoritate de voturi din Organizaţia Statelor Americane, la capătul conferinţei inter-americane de la Punta del Este, în Uruguay.

Încercarea de forţă între cele 2 blocuri părea iminentă. Ea nu avea să aibă loc totuşi la Berlin, ci în Cuba, şi ultimul care ar fi putut să o ignore era preşedintele Statelor Unite, întrucât era în posesia unor fotografii care demonstrau prezenţa unor rachete strategice sovietice pe insulă.

După aventura din Golful Porcilor regimul castrist avea în mod evident toate motivele să se teamă ca nu cumva SUA să caute să-şi ia revanşa.

Cea mai bună şansă pentru Cuba de a face faţă acestei ameninţări era promisiunea unui ajutor din partea URSS: Hruşciov declarase că armata sovietică ar putea sprijini Cuba în cazul unei

Page 8: Criza Rachetelor Din Cuba

agresiuni externe, dar această declaraţie belicoasă a fost ulterior temperată prin declaraţia conform căreia el vorbea „la figurat”.

Pe măsură ce confruntarea sovietoamericană căpăta noi accente, mai ales în domeniul înarmării nucleare, în condiţiile unei acerbe confruntări în problema Berlinului, liderul de la Kremlin a decis să transforme Cuba într-un portavion sovietic încărcat cu arme nucleare. „Politica externă a lui Hruşciov putea fi la fel de subtilă ca amestecul lui în politica americană sau la fel de directă ca o divizie de blindate sovietice“, mărturisea Richard M. Nixon cu referire la prestaţia liderului sovietic în arena relaţiilor internaţionale. „Nu există nicio îndoială - declara cancelarul vest-german Konrad Adenauer - Hruşciov doreşte să stăpânească lumea. Dar nu vrea război. Nu vrea o lume de oraşe în ruină şi cadavre“. Informaţiile obţinute de către Hruşciov, din diverse surse, privind situaţia din Cuba şi permanenta ameninţare americană asupra insulei, au întărit convingerea că era nevoie de o soluţie în forţă pentru a se putea asigura viitorul socialismului în Cuba. Ministrul Apărării al URSS, mareşalul Rodion Malinovski, l-a informat pe secretarul general al PCUS de faptul că rachetele americane aflate în Turcia puteau să lovească centrele vitale ale Uniunii Sovietice în interval de 10 minute. Rachetele sovietice aveau nevoie de 25 de minute pentru a atinge SUA, pornind din interiorul URSS. Un alt factor al declanşării crizei rachetelor a fost teama lui Fidel Castro privind invadarea Cubei de către SUA. Încă din momentul instalării sale la putere în 1959, în urma alungării dictatorului proamerican Fulgentio Battista - cel care avea trista reputaţie de a fi transformat Cuba în cazinoul şi bordelul SUA , Fidel Castro se confruntase cu încercările administraţiei americane de a-l îndepărta de la conducerea Cubei.Prima tentativă de acest gen, în 1961, a fost invazia eşuată din Golful Porcilor a exilaţilor cubanezi sprijiniţi de Agenţia Centrală de Informaţii (CIA). Altă ameninţare a fost exerciţiul militar din 1962, al cărui nume era „Ortsac“ (anagramă pentru Castro), când forţele armate americane au executat simularea invadării unei insule din Caraibe cu scopul de a răsturna de la putere un dictator fictiv. În plus, Castro a fost înştiinţat că Statele Unite pregăteau un alt plan de invadare a Cubei numit „operaţiunea Mangoose“. La toate aceste acţiuni, concepute să-l ţină pe Fidel Castro într-o stare de tensiune şi nesiguranţă, s-au mai adăugat şi operaţiunile secrete ale CIA pe teritoriul Cubei în scopul de a submina guvernul revoluţionar cubanez. Nu este de mirare că „el lider maximo“ era convins că Statele Unite urmăreau să invadeze Cuba. Considerând că un viitor atac pus la cale de americani era inevitabil, Castro a aprobat propunerea lui Hruşciov de a plasa rachete cu rază medie de acţiune pe insulă. Sovieticii au acţionat

Page 9: Criza Rachetelor Din Cuba

rapid şi, în vara lui 1962, în mare secret, au instalat rampe de lansare şi rachete cu încărcături nucleare. Problema unui ajutor militar sovietic direct a fost abordată, din nou, în cadrul unor discuţii cu membrii Prezidiului CC al PCUS, cu diverşi miniştri şi generali sovietici, în iunie 1962, precum şi în cadrul unei ultime întâlniri a Consiliului Apărării la care au participat membrii CC al PCUS, secretarii CC şi conducătorii Ministerului Apărării de la Moscova. Decizia a fost rezultatul voinţei lui Hruş- ciov, deşi în memoriile sale vorbeşte despre o decizie colectivă. În ciuda împotrivirii lui Anastas Mikoyan, s-a decis ca o divizie sovietică de rachete să fie instalată în Cuba. Divizia urma să fie comandată de generalul- maior Vladimir Statenko şi era compusă din cinci regimente de rachete sol-sol (SSM), conţinând 40 de lansatoare, 24 de R-12 cu 38 de rachete cu rază de 2.500 km şi 16 R-14 cu 24 de rachete cu rază de 4.500 km. Trei regimente de rachete aveau să fie desfă- şurate în partea de vest a Cubei, iar două în centru, precum şi un regiment special de rachete „Sopka“, având o rază de acţiune de 80 km, cu şase lansatoare, ce urma să asigure apărarea coastei din zonele celor mai probabile locuri de debarcare. Totodată, au mai fost trimise două divizii de rachete sol-aer (SAM) cu 144 de unităţi de lansare C75, ce urmau să asigure apărarea antiaeriană a Cubei. Un regiment de luptă, compus din 40 de avioane MIG-21, comandat de locotenent- colonelul N. Sibanov, a fost amplasat în centrul insulei. Regimentul lui Sibanov avea drept misiune să distrugă ţintele dintre zonele de acţiune ale complexelor SAM şi de a patrula împrejurul apelor teritoriale cubaneze. Pe teritoriul cubanez se mai aflau dislocate patru regimente de infanterie motorizată, sprijinite de câte un batalion de tancuri, precum şi batalioane de SSM-uri tactice, cu raza de maximum 40 km, denumite de sovietici „Luna“. Intervenţia trupelor sovietice în Cuba (circa 44.000 de oameni) a primit denumirea codificată de Operaţiunea „Anadir“. Ordinul final de acţiune a fost semnat la 24 mai 1962, de către ministrul Apărării, mareşalul Rodion Malinovski, şi de către şeful Marelui Stat-Major sovietic, mareşalul Matvei Zaharov.

Instalarea rachetelor în Cuba avea un dublu obiectiv: să salveze revoluţia cubaneză, adică fericirea lor socialidtă în lume şi în acelaşi timp, să evite un conflict mondial. Pentru ei, dacă s-ar fi limitat la armele clasice, s-ar fi putut ca Statele Unite să nu ezite în ceea ce priveşte invazia. În acest caz Rusia riposta şi războiul mondial era inevitabil.

Rusia a urmărit în permanenţă strategia diversionistă pentru a pune SUA în faţa faptului împlinit. În acest sens Kremlinul a declarat la 11 septembrie 1962 „armele noastre nucleare sunt atât de putenice şi URSS dispune de rachete atât de puternice pentru a transporta aceste

Page 10: Criza Rachetelor Din Cuba

arme încât ea nu are nevoie să caute rampe de lansare în afara frontierelor sale”.

Încă de la începutul lunii august, CIA primise numeroase rapoarte privind sosirea în Cuba a unui bogat material militar şi a unor tehnicieni sovietici. La 22 august 1962, şeful serviciilor de informaţii îl va avertiza pe Kennedy că, potrivit fotografiilor luate de avioanele spion U-2, care survolau Cuba de 2 ori pe lună, rachete sol-aer erau în curs de instalare. O asemenea măsură nu avea sens decât dacă ruşii aveau intenţia să dispună de rachete strategice pe care le-ar fi putut proteja în acest fel.Pentru a explica această acţiune a lui Hruşciov a fost identificat un număr de 5 explicaţii2:

Acesta voia să testeze fermitatea americană şi dacă SUA ar fi manifestat o slăbiciune în acest sens, s-ar fi angajat cu mână forte în berlin,

Hruşciov căuta să restabilească un avantaj nuclear, pus în cauză de progresele spectaculoase ale rachetelor americane, rachetele pornind din Cuba ar fi atins prea repede teritoriul american pentru a mai lăsa bombardierelor lui Strategic air Command timpul de a decola,

Pregătea un târg Berlin – Cuba, Nu se gândea decât să întărească apărarea insulei, Acesta voia să împingă Sua să atace Cuba, scontând că

respectiva acţiune va provoca împotriva lor o mişcare de indignare de care ar fi profitat pentru a pune mâna pe Berlin.

Variantele de ripostă avute în vedere de EXCOM au fost următoarele: A nu face nimic, O acţiune diplomatică: avertisment adresat Kremlinului, O propunere de troc, rachetele din Cuba contra rachetelor Jupiter

din Turcia, Blocada, Bombardarea instalaţiilor de rachete, O debarcare surpriză.

În ceea ce priveşte ultimele 2 variante putem afirma că acestea erau cel mai puţin dezirabile deoarece bombardarea instalaţiilor ar mânji renumele Sua, însemnând un Pearl Harbour pe invers, iar debarcarea avea cele mai multe şanse să conducă la un război mondial.

Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american John F. Kennedy a anunţat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze ruseşti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba. Aceste rachete, purtând focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, având raza de acţiune medie 2000 km, erau capabile

2 Aceste posibilităţi au fost identificate de T. Sorensen, jurist şi înalt funcţionar de stat american, consilier special al preşedinţilor Kennedy şi Johnson (1961 – 1964);

Page 11: Criza Rachetelor Din Cuba

să lovească un număr mare de oraşe americane foarte importante, precum Washington. Dintr-o dată, rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, ameninţând să discrediteze doctrina nucleară americană a represaliilor masive. Puţin câte puţin se va impune varianta blocadei care să fie orientată doar împotriva sosirii în Cuba a unor arme ofensive, urmând ca aceasta să fie înlocuită cu bombardarea instalaţiilor în cazul în care blocada s-ar fi dovedit ineficientă.

Poziţia SUA va fi susţinută în mod unanim de aliaţii lor, inclusiv membrii Pactului de la Rio, deoarece aceştia realizaseră amploarea ameninţării la adresa securităţii lor. Consiliul OSA a adoptat o rezoluţie recomandând ca statele emisferei occidentale să ia toate măsurile individuale şşi colective, inclusiv folosirea forţei pentru a împiedica rachetele ofensive instalate în Cuba să constituie vreodată o ameninţare activă pentru pacea şi securitatea continentului.

Kennedy a anunţat că va ordona o "carantină" navală a Cubei, pentru a împiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, şi a explicat faptul că SUA nu va mai tolera existenţa amplasamentelor de lansare a rachetelor.Preşedintele a ţinut să întărească ideea că America nu se va opri din acţiunea sa militară legată de ceea ce el numea: "ameninţare clandestină, nesăbuită şi provocatoare ce ameninţă pacea mondială".

Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza datele avionului-spion U-2 a descoperit că sovieticii construiau baze de lansat rachete de rază mijlocie în Cuba. În ziua următoare, preşedintele Kennedy a convocat o întrunire de urgenţă cu consilierii săi experimentaţi din domeniile militar, politic şi diplomatic pentru a discuta aceste gesturi ameninţătoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul Executiv. După respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele rachetelor, ExCom s-a decis pentru o carantină navală şi s-a cerut ca respectivele baze să fie dezmembrate şi rachetele să fie îndepărtate.

La 22 octombrie 1962, Kennedy a ţinut un important discurs destinat să facă cunoscute naţiunii americane deciziile sale. Acestea s-au articulat în jurul a şapte puncte principale: interdicţia către navele sovietice de a debarca material de război în Cuba („blocada” fiind un act de război, s-a decis să fie botezată cu termenul de „carantină” misiunea de interceptare care a fost incredintata armatei americane); supravegherea intărită a Cubei şi accelerarea pregătirilor militare; orice lansare a unor rachete nucleare dinspre Cuba către o naţiune din emisfera occidentală urma să fie considerată drept o agresiune împotriva Statelor Unite; întărirea bazei de la Guantanamo, menţinută de americani pe teritoriul insulei; convocarea Organizaţiei Statelor

Page 12: Criza Rachetelor Din Cuba

Americane; reunirea Consiliului de Securitate al ONU şi un apel către Hruşciov, pentru ca acesta să „stopeze şi să înlăture această ameninţare clandestină, necugetată şi provocatoare la adresa păcii mondiale şi pentru a instala relaţii stabile între ţările noastre (...) pentru a abandona această tentativă de cucerire a dominaţiei mondiale, şi pentru a se alatura unui efort istoric, cu scopul de a pune capăt periculoasei curse a înarmărilor şi de a transforma istoria omenirii.”

Carantina a intrat în vigoare la data de 24 octombrie, la orele 10 a.m., când 19 vase ale flotei a 2-a au luat poziţie pentru a realiza un lung arc de cerc cu o rază de 800 km. în jurul extremităţii răsăritene a Cubei.

Proclamaţia lui Kennedy preciza că orice navă îndreptându-se spre Cuba poate primi ordinul de a se supune unei inspecţii şi, dacă nu se va supune, poate să fie oprită, forţa netrebuind să fie utilizată decât în cazul în care ea ar fi fost absolut necesară.Kremlinul s-a arătat complet nemulţumit de reacţia SUA pe care o considera o ameninţare la adresa securităţii şi păcii mondiale. Hruşciov îşi explica poziţia cu privire la Cuba: „Dacă vă ochesc cu un pistol este o armă ofensivă, dar dacă o fac doar pentru a vă împiedica să trageţi asupra mea este o armă defensivă, nu-i aşa?”3.Era clar că URSS nu excludea posibilitatea unor întâlniri la nivel înalt pentru clarificarea situaţiei.

La 24 octombrie are loc o luare de poziţie a Secretarului General al ONU4 în numele unui număr mare de ţări membre ONU: „trebuie lăsat părţilor interesate timpul pentru a se putea reuni în vederea rezolvării paşnice a crizei actuale şi să ajungă la normalizarea situaţiei în Caraibe. Aceasta comportă, pe de o parte suspendarea de bună voie a tuturor trimiterilor de arme în Cuba şi, pe de altă parte, suspendarea de bună voie a măsurilor de carantină implicând inspectarea navelor în drum spre Cuba”.

Hruşciov a acceptat armistiţiul de 2-3 săptămâni sugerat de către Secretarul General al ONU, o parte din navele sovietice care se îndreptau spre Cuba întorcându-se din drum sau schimbându-şi direcţia. SUA au luat decizia de a suspenda orice inspecţii şi să se mulţumească pentru moment cu urmărirea navelor care pătrundeau în zona blocadei.

Pe 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex şi distrugătorul USS Gearing au încercat să intercepteze petrolierul sovietic Bucuresti pe când acesta din urmă trecea peste linia de blocadă a Cubei. Nava

3 Elie ABEL, Les fusees de Cuba, Paris, Arthaud, 1966;4 Din scrisoarea lui U Thant adresată lui Hruşciov şi lui Kennedy:"Cred că o pauză de două sau trei săptămâni va relaxa foarte mult situaţia şi le va da răgaz părţilor implicate să se întâlnească şi să discute, cu scopul de a găsi o soluţie paşnică a problemei. În acest sens, mă pun cu plăcere la dispoziţia tuturor părţilor, pentru orice fel de servicii pe care sunt capabil să le ofer."[citat după: Helmut Volger, Zur Geschichte der Vereinten Nationen; în: Aus Politik und Zeitgeschichte 42/1995, Bundeszentrale für politische Bildung Bonn, p. 6, Anm. 17]

Page 13: Criza Rachetelor Din Cuba

sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abţinut să captureze nava cu forţa, considerând improbabil ca petrolierul să transporte armament. Pe 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrările la bazele de rachete din Cuba continuă fără întreruperi, iar ExCom dezbătea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În aceeaşi zi, sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de rachete vor fi demontate în schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba. După ce a instituit blocada navală a vaselor sovietice care transportau rachete cu focoase nucleare în Cuba şi a escortei de nave militare, John Kennedy a ordonat zboruri de recunoaştere de la mică înălţime din două în două ore deasupra convoaielor. Tensiunea dintre forţele militare ale SUA şi URSS a crescut la paroxism. Cei care au cedat nervos au fost sovieticii. Pe data de 26 octombrie, EXCOMM a primit o scrisoare din partea lui Hruşciov în care acesta propunea renunţarea la instalarea de rachete în schimbul garanţiilor că Statele Unite nu vor ataca Cuba. Pe 27 octombrie, totuşi, Hruşciov s-a contrazis, cerând în public demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat fiind de comandanţii militari sovietici. În timp ce Kennedy şi sfătuitorii săi din timpul crizei dezbăteau această întorsatură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât in Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică militară, exceptând cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi ţintite deasupra Cubei. Pentru a detensiona criza mereu mai adâncă, Kennedy şi sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze în secret bazele de rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al NATO.

În aceeaşi zi, o a doua scrisoare a fost primită de la Moscova. În document, Hruşciov supralicita cerând retragerea rachetelor americane din Turcia în schimbul renunţării la rachetele din Cuba. Procurorul general Robert Kennedy a sugerat ignorarea celei de-a doua scrisori şi l-a contactat pe ambasadorul sovietic Anatoly Dobrînin, comunicându-i că Statele Unite sunt de acord doar cu soluţiile propuse în prima scrisoare. Tensiunile au început să se diminueze în ziua de 28 octombrie, după ce Hruşciov a anunţat intenţia de demontare a rachetelor şi şi-a exprimat încrederea că Statele Unite nu vor invada Cuba.

Pe 28 octombrie, Hrusciov a anunţat intenţia guvernului său de a demonta şi îndepărta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Transmiţând mesajul acesta publicului prin Radio Moscova, URSS-ul îşi confirma dorinţa de a continua pe linia soluţiei propuse de americani cu o zi înainte. În acea după-amiază, tehnicieni sovietici au început să demonteze bazele de rachete, iar lumea nu mai era în pragul războiului

Page 14: Criza Rachetelor Din Cuba

nuclear. Criza rachetelor cubaneze era încheiată. În noiembrie, Kennedy a retras blocada navală, şi până la sfârşitul anului toate rachetele ofensive fuseseră luate din Cuba. Curând dupa acestea, SUA şi-a retras în tacere proiectilele din Turcia.

Criza Rachetelor Cubaneze a părut în acele timpuri o victorie clară a SUA, dar Cuba a ieşit din această criză cu un sentiment mult mai pronunţat de siguranţă. O succesiune de administraţii americane au onorat promisiunea lui Kennedy de a nu invada Cuba, şi naţiunea comunistă insulară, situată doar la 80 de mile de Florida a rămas ca un spin în coasta politicii externe americane.

5

Urmările crizei cubaneze

Jocul dus de Hruşciov în această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cuţit, deoarece URSS se afla într-un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de baze cu arme nucleare americane. La acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA şi URSS la capitolul armelor strategice intercontinentale; în ciuda faptului că primul satelit artificial, Sputnik, fusese lansat cu o racheta puternică de tip SS-6 Sapwood, capabilă să fie folosită şi ca rachetă balistică intercontinentală, transportând o încărcătură nucleară de 3-5 megatone până la 12.000 km. Atât ca număr, cât şi ca performanţe, această armă, 5 Gen. Sergiu Medar, Note de curs – reprezentarea grafică a evoluţiei crizei.

Page 15: Criza Rachetelor Din Cuba

alături de puţinele bombardiere intercontinentale ale URSS, nu putea asigura paritatea nucleară cu SUA. Singurul as în mâneca lui Hruşciov, la ameninţarea americană cu represalii nucleare complete, era situaţia periculoasă a Europei de Vest (în special RFG si Berlin) de a fi luate ostatice, având în vedere că pe continentul european, URSS deţinea, mai ales la capitolul armelor convenţionale, un avantaj considerabil.

Ceea ce a urmărit Hruşciov prin plasarea acestor rachete a fost obţinerea unui instrument de presiune pentru a obţine concesii din partea SUA, de exemplu în cazul problemei încinse a Berlinului. Niciodată nu a intenţionat cu adevărat să înceapă un război nuclear cu SUA. Ridicarea rachetelor învechite de tip PGM-19 Jupiter şi PGM-17 Thor din Turcia nu a avut un efect dăunator asupra strategiei nucleare a SUA, dar Criza Proiectilelor Cubaneze a convins URSS-ul, umilit, să înceapă o dezvoltare nucleară masivă. La sfârşitul anilor 1960, URSS a atins paritatea nucleară cu SUA şi a construit rachete balistice intercontinentale capabile de a supravieţui unui atac nuclear preemptiv şi de a fi lansate rapid asupra oricărui oraş din SUA. Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai aproape de un război nuclear total.

Criza din Cuba a făcut cele două mari puteri să devină conştiente că posesia şi proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire, motiv pentru care se vor strădui să promoveze un gen de armistiţiu în acest domeniu, fără totuşi să renunţe la cursa înarmării in domeniul armamentelor strategice. Americanii şi ruşii s-au străduit să păstreze un monopol şi să exercite controlul asupra răspândirii armelor nucleare negociind menţinerea unui relativ echilibru între forţele lor de descurajare. În egală măsură s-au străduit să reducă riscurile unor „derapaje” care ar fi putut rezulta dintr-o eroare de calcul a intenţiilor adversarului. Încă din iunie 1963, s-a convenit să se stabilească intre Washington şi Moscova un sistem de transmisie - faimosul „telefon roşu” - permiţând liderilor supremi să intre in comunicare rapid în cazul unei crize grave (până atunci era nevoie de douăsprezece ore pentru ca o scrisoare remisă unui ambasador din una din cele două capitale să ajungă la destinatar).

Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova şi la care vor adera numeroase ţări a interzis experienţele nucleare de alt tip decât cele subterane, chiar şi în scopuri paşnice. Textul cel mai important este însă tratatul de pe 1 iulie 1968 cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Statele posesoare ale bombei se angajau să nu ajute în nici o manieră celelalte ţări să fabrice sau să achiziţioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare şi-au luat la rândul lor angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China şi Franţa, care tocmai realizaseră exploziile primelor lor bombe cu hidrogen, in 1967 şi respectiv 1968, au refuzat să

Page 16: Criza Rachetelor Din Cuba

se asocieze la acest tratat care le interzicea accesul în „clubul nuclear”.

Un epilog dramatic

La exact un an de la încheierea cu bine a crizei rachetelor din Cuba, la 22 noiembrie 1963, preşedintele John F. Kennedy a fost asasinat la Dallas, capitala statului Texas. Împrejurările atentatului rămân până astăzi neelucidate, dar, fapt demn de remarcat, a fost vehiculată o teorie privind implicarea, în asasinarea preşedintelui american, a serviciilor de informaţii - învinuite că nu şi-au făcut datoria - şi a exilaţilor cubanezi nemulţumiţi de faptul că administraţia SUA a renunţat la invadarea Cubei. Nu se împlinise un an de la această tragedie şi Nikita Hruşciov a fost, la rândul său, eliminat de aripa dură a liderilor sovietici, cei care îi reproşaseră că a cedat în finalul crizei cubaneze. Ulterior, Henry Kissinger va considera că Hruşciov a fost, în felul său, un fel de Gorbaciov, „avant la lettre“, fiind, prin raportul care dădea pe faţă crimele lui Stalin, iniţiatorul unui proces de schimbare, care peste ani avea să aducă la căderea comunismului. Criticaţi de adversarii politici cei doi mari lideri ai lumii din perioada de după cel de al doilea război mondial au dat dovadă de reale calităţi de analiză şi decizie a situaţiei mondiale, reuşind să evite dezastrul nuclear în acelaşi timp cu atenţionarea asupra potenţialului militar de care dispune fiecare dintre ei. Această criză a tras un semnal de alarmă asupra pericolului real reprezentat de armamentul nuclear şi a fost poate cel mai important exemplu, de-a lungul întregii istorii, de rezolvare a unei crize majore, care ar fi putut degenera într-un nou război mondial, utilizând mijloace de descurajare nonviolente şi utilizând dialogul pentru rezolvarea problemelor. Putem spune că a fost un success al diplomaţiei care a avut întâietate şi care nu a permis glasului armelor să se facă auzit. Bibliografie:

1. Andre Fontaine, Istoria Războiului rece, editura Militară,

Bucureşti, 1994;

Page 17: Criza Rachetelor Din Cuba

2. Theodore Draper, La revolution de Castro, Paris, Calmann-

Levy, 1986;

3. Elie ABEL, Les fusees de Cuba, Paris, Arthaud, 1966;

4. Claude Delmas, Crizele din Cuba (1961-1962), editura Corint,

Bucureşti, 2007;