CRISTIAN Parvulescu Politici Si Institutii Politice

Politici publice șiadministraţie publică

POLITICIȘI

INSTITUŢII POLITICE

Cristian Pîrvulescu

EDITURA TREI

Editori

MARIUS CHIVU

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Coperta:

Cristian Claudiu Coban

Tehnoredactarea computerizată:

Cristian Claudiu Coban

Redactor:

Daniela A. Luca

© Editura Trei, 2000

ISBN 973-9419-55-0

Lucrare apărută cu sprijinul

Comisiei EuropeneProgramul Tempus

INTRODUCERE.......................................................................................7

CAPITOLUL I. POLITICA: DIMENSIUNI ȘISEMNIFICAŢII ALE CONCEPTULUI.................................................101.1 Emergenţa politicului ca domeniu autonom...............................101.2 Raportul politic–politică...............................................................151.3 Politică și putere...........................................................................191.4 Politica și statul ............................................................................231.5 Apolitismul — iluzie sau strategie ..............................................271.6 Cetăţenia — formă a conștientizării dimensiunii politice .........281.7 Public sau privat — o redimensionare a politicii........................30

CAPITOLUL II. STATUL–CADRUL INSTITUŢIONALAL POLITICII.........................................................................................33

2.1 Instituţionalizarea puterii ...........................................................332.2 Autoritate și politică.....................................................................372.3. Formarea statelor moderne..........................................................402.4 Funcţiile și organizarea statului .................................................442.5 Separaţia și echilibrul puterilor ..................................................472.6 Statul de drept..............................................................................502.7 Stat și societate civilă...................................................................542.8 Regim politic și tip de administraţie ...........................................55

CAPITOLUL III. INSTITUŢII POLITICE ȘI GUVERNARE..............64

3.1 Sistemul instituţional românesc..................................................643.2 Guvernul între parlament și Președenţie ...................................653.3 Alcătuirea și modul de funcţionare a Guvernului ......................673.4 Raportul dintre Guvern și Președenţie .......................................693.5 Raporturile Guvernului cu Parlamentul.....................................713.6 Tipologii ale regimurilor politice din

Europa Centrală după 1980.........................................................74

CAPITOLUL IV. CADRUL SOCIO-POLITIC ALVIEŢII INSTITUŢIONALE ...................................................................81

4.1 Sisteme de selecţie și recrutare a personalului politic.Sisteme electorale.........................................................................81

4.2 Locul și rolul partidelor în democraţie. Cazul românesc............854.3 Cultura politică — un instrument teoretic pentru estimarea

adaptării la schimbare a societăţii românești. .........................103

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................113

CUPRINS

INTRODUCERE

Emergenţa statului în sensul modern al conceptului, în zorii epociimoderne, în contextul procesului de tranziţie de la etapa medievală sprecea modernă de organizare a puterii politice a fost urmată de o continuăextindere a structurilor și prerogativelor sale. Asumându-și tot maimulte funcţii sociale, economice sau culturale, statul a construit o formăde monopol birocratic care revendica, în noile condiţii politice ce au ur-mat dublei revoluţii — naţionale și industriale — atribuţii de regle-mentare a noilor dimensiuni atașate arsenalului său tradiţional. Mo-mentul de apogeu al extinderii acestor prerogative a fost reprezentat deapariţia, anticipată încă din anii ’30 ai secolului al XX-lea și atingândmaxima dezvoltare după al doilea război mondial, statului social. Tre-cerea de la statul paznic de noapte la walfare state a fost un proces ce areflectat schimbările profunde pe care le-a cunoscut societatea industri-ală, în special în varianta sa occidentală.

Această transformare a realităţii statului a provocat o schimbare aabordărilor teoretice care au evoluat de la raţionalismul hegelian sauweberian, ca să nu mai vorbim de perspectiva marxistă a statului ca in-strument de clasă, la o perspectivă acţională.1 Din această perspectivăînsăși noţiunea de politică va suferi revizuiri; sensul originar al concep-tului, depreciat de folosirea sa abuzivă și de limitarea sa la jocul solitaral statului, fiind restabilit și adaptat la exigenţele guvernării. Nouatendinţă în analiza acţiunii publice depășește contururile investigăriiclasice a rolului, locului și legitimităţii statului dezvoltând, fără a negli-ja problematica tradiţională amintită, o viziune în care resorturile di-verselor tipuri de intervenţie etatică sunt examinate pentru a identificaspecificitatea și dinamica relaţiilor dintre sectorul public și privat. Suntrelevate astfel modalităţile în care acţiunea publică se adaptează lageometria variabilă a raporturilor dintre stat și societate.

Legându-și începuturile de cele ale analizei politice americane, politi-cile publice au profitat de transformarea teoretică a domeniului pentrua-și delimita sfera de cercetare în cadrul știinţei politice. Dacă până înanii ’70 analiza statului a fost dominată de instrumentele de tip insti-tuţional sau administrativ, noi metode au fost acomodate aceluiași obiec-

1 Pierre Muller, Yves Surel, L’analyse des politiques publiques, Paris,Montchrestien, 1998, p. 9.

Modul în care instituţiile politice funcţionează influenţează de omanieră determinantă politica. Departe de a fi doar simple instrumente,instituţiile politice interacţionează cu lumea politică în interiorul, dar șidincolo de cadrele juridice. Preluând influenţele politice pe care soci-etatea le transmite prin vot sau prin formele mai mult sau mai puţin co-erente de presiune și interpretându-le în funcţie de obiectivele specifice,guvernanţii își pun amprenta asupra sistemului politic. Analiza moduluiîn care politica se constituie ca un domeniu autonom și își creează con-turul instituţional prin care diversele interese sunt arbitrate și concili-ate cu criteriile eficienţei guvernamentale, dezvăluie radiografia regimu-lui politic și capacitatea acestuia de a construi politicile publice necesareadaptării continue la o lume în schimbare.

Analiza politicilor publice constituie astăzi unul din sectoarele celemai dinamice ale cercetării raporturilor dintre latura instituţională șicea acţională a politicii. Transformarea cadrului naţional sub impactulmondializării, globalizării sau în context european, al integrării din ceîn ce mai structurate, a modificat viziunea tradiţională despre gu-vernare. Încă din secolul al XIX-lea statul a început să dezvolte formede intervenţie politică indicând voinţa guvernamentală de acţiune.Ansamblu structurat și coerent de decizii ale unor autorităţi publice,politicile vizează alocarea sau realocarea de bunuri și resurse.2 Fără obună cunoaștere a dinamicii instituţionale și a puterilor și autorităţilorpublice politicile pot rămâne simple teoretizării, imagini coerente castructură interioară, construcţii intelectuale perfecte, dar neadaptatemediului pe care urmăresc să îl influenţeze. Departe de a fi structuririgide și refractare unor demersuri ce urmăresc creșterea eficienţei gu-vernamentale instituţiile politice pot fi promotoarele unor politici des-chise în măsura în care acestea sunt adaptate la specificul sistemului șiregimului politic. Cunoașterea cadrului instituţional și a funcţionăriiacestuia în raporturile sale cu tipul de cultură politică și mobilitatea ac-torilor politici poate constitui un bun instrument în vederea promovăriiunor politici adaptate prezentului cât și obiectivelor pe termen mediu șilung.

Politici și instituţii politice 9

tiv utilizând ca fundament tendinţele teoretice pe care știinţa politică șisociologia le-au privilegiat în cercetarea acelor aspecte ce sunt astăzi de-semnate sub eticheta de politici publice. Politicile publice sunt constantasociate exerciţiului puterii, iar aceasta trebuie să fie examinată dintr-operspectivă care să urmărească cât mai exact procesele de reglementarepe care fenomenul puterii le produce, ca și transformările pe care, în in-teracţiune cu alte sisteme, sistemul politic le cunoaște. Procesele de re-glementare sunt rezultatul acţiunii actorilor politici — demnitarii și par-tidele pe care le reprezintă, agenţii administrative, grupurile de intereseși, nu în ultimul rând, populaţia — a căror influenţă asupra mijloacelorputerii intervine determinant asupra elaborări și implementării politi-cilor publice. Dacă o politică publică este produsul activităţii unei au-torităţi investite cu putere publică și legitimitate guvernamentală,atunci investigaţia va trebui să trateze conţinutul activităţii publice,programele de măsuri și deciziile pe care le incumbă, publicul vizat șiefectele politicilor publice.

O politică publică nu este în exclusivitate rezultatul acţiunii guver-namentale. Ea este elaborată cu sprijinul unui număr mult mai mare deactori ce intervin în proces și constă, în egală măsură, în acţiuni saunon-acţiuni (poate părea paradoxal dar a nu lua în seamă o problemă,este tot o politică publică).

Toate colectivităţile organizate produc o anumită politică publică.Câtă vreme sunt identificate problemele și sunt căutate soluţii pentrurezolvarea acestora, procesul de elaborare a politicilor publice este in-augurat. Politicile publice desemnează acest proces sistematic de regle-mentare și rezolvare a situaţiilor problematice în cadrul unei colecti-vităţi. Dintre diferitele colectivităţi, cele etatice atrag în primul rândatenţia datorită specificului instituţiilor pe care le implică (politici re-glementative, distributive, redistributive sau constitutive). Dar politicilepublice pot fi identificate și la alte nivele — colectivităţi locale, univer-sităţi, spitale, sindicate sau întreprinderi — luând forma unor politicispecifice; politicile de organizare și reorganizare, politicile salariale saucele privind producţia de bunuri și servicii, constituie modalităţi de re-zolvare sau generare de probleme. Doar problemele ce presupun o realădimensiune publică implică reglementarea prin intermediul politicilor,iar determinarea acelor probleme ce au o implicaţie publică presupune oanaliză a dimensiunii politice a societăţii și a instrumentelor prin careaceasta se realizează (inserarea pe agenda guvernamentală, constituirereferenţialului politicii publice, intervenţia decidenţilor, aplicarea, eva-luarea). În fond, este vorba de maniera în care funcţionează regulilejocului democratic din moment ce, pe lângă interesul euristic presupusde conceptul de politică publică, un loc aparte îl ocupă problema reinte-grării cetăţeanului în spaţiul deciziei.

Cristian Pîrvulescu8

2 Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LG. D. J., 1996, p. 471.

unei noi construcţii umane, politicul își găsește prima exprimare au-tonomă în Grecia clasică, ceea ce nu înseamnă că anterior, sub o formasincretică, nu funcţionase deja. Dar întreprinderea grecilor antici nu estedoar rezultatul unei sinteze teoretice, ci o revoluţie care implică o nouărelaţie privat-public. Polisul grecesc sau res publica romană sunt an-ticipări ale statului ca instituţie a puterii depersonalizate, dar spre de-osebire de acesta nu au încă, nu existau motivele pentru aceasta, o di-mensiune socială.

Cu un contur imprecis politica poate avea multiple sensuri ce depindde semnificaţia care i-a fost atribuită cuvântului în cazul concret în carea fost utilizat. Pornind de la etimologia termenului putem identifica oprimă accepţiune: arta de a conduce oamenii ce trăiesc în oraș (stat).Dacă astăzi acest termen este perceput corelativ în raport cu ruralul (cli-vajul urban-rural este unul dintre cele mai importante conflicte alemodernităţii), în Grecia veche „polisul“, orașul deci, nu era un simplu su-port material constituit din ansamblul de edificii, străzi, pieţe, ci un con-cept uman și juridic. Faptul că polisul desemna ansamblul cetăţenilorcomportă câteva elemente distinctive precum numărul locuitori, o re-cunoaștere juridică specială (cetăţenia) și consecinţă a acestora, un tipde organizare și relaţionare a persoanelor ce dispuneau de acest statut.Noţiunea de politică se referă, deci, la două aspecte distincte — pe de oparte la stat, formă particulară de organizare a puterii, pe de altă partela putere considerată drept cadru al relaţiilor umane.

Sistem al coordonării comunităţii în raport cu principiile distinctiveale umanităţii, moralitatea și raţiunea, politicul se adaptează perma-nent, dar el dezvăluie mereu un câmp social controlat și reglat de o pu-tere ce dispune de un anume control asupra mijloacelor de coerciţie.Spaţiu al confruntărilor de interese contradictorii sau al agregărilor,mereu parţiale, politicul se raportează în cel mai direct mod la aspectulinstituţional al puterii. Formă în care conștiinţa socială se maturizeazăși tinde spre o dimensiune cuprinzătoare și coordonativă, politica se con-cretizează în funcţia ce asigură, sau revendică ca principală resursă delegitimare, realizarea binelui general.6 Specificul politic nu rezultă dinfapte, ci din modul în care raţiunea le interpretează și califică. Dacăorice societate e organizată ierarhic (inclusiv societăţile animale) și seraportează la un scop, doar când raţiunea relaţionează ierarhia și sco-pul, fenomenul capătă o dimensiune politică.

Câtă vreme în societate nu ar exista conflicte, nu ar fi nevoie de o pu-tere înzestrată cu atributele coerciţiei pentru a interveni. Antagonismelece rezultă din însăși faptul existenţei sociale se cer însă soluţionate prinformule compatibile cu tendinţa conservării și durabilităţii ansamblu-


CAPITOLUL I

POLITICA: DIMENSIUNI ȘI SEMNIFICAŢII ALECONCEPTULUI

§ 1. 1 EMERGENŢA POLITICULUI CA DOMENIU AUTONOM

Concept de origine greacă politica implică o serie de precizări teore-tice și chiar etimologice. Confuzia care la întâlnirea dintre civilizaţiilegreacă și latină s-a instalat asupra dimensiunii politicii persistă șiastăzi. Originalitatea polisul grec constă în conștientizarea „crizei de su-veranitate“3 a modelelor tradiţionale (așa zis orientale) de organizare aputerii politice. Cetatea greacă creează un nou spaţiu social, agora —spaţiul public în care se confruntă interesele diverse și se dezbat pro-blemele de interes general. Puterea nu mai este localizată în casa, pala-tul, șefului individualizat al societăţii tradiţionale, ci în piaţa publică încare cetăţenii determină deciziile. Un univers spiritual nou în care cu-vântul devine principalul instrument al politicii se constituie, iar con-strucţia sa, întreruptă și apoi reluată cu și mai multă energie, va ducela instituţionalizarea puterii politice în forma statului modern.

Formula aristoteliciană zoon politikon prin care filosoful antic încer-ca să determine dimensiunea specifică a Cetăţii4 a cunoscut o deformaresemnificativă în momentul traducerii sale în latină în forma animal so-cialis, variantă ce va face apoi carieră prin Toma d’Aquino. Dar în cadrulgândirii grecești clasice politicul este de fapt opus5 socialului câtă vremecapacitatea de organizare politică este diferită esenţial de formele deasociere de tipul gospodăriei sau familiei. Apariţia cetăţii, a spaţiuluipolitic implică o redimensionare a vieţii pe cel puţin două paliere, unulprivat, în care se desfășoară viaţa în familie, și unul public în care, egalcu ceilalţi parteneri recunoscuţi ca atare, individul participă la luareadeciziei. Real ca piaţa publică în care se desfășoară, ideal ca model al

3 Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, București, Eminescu, 1985, p. 385.4 Aristotel, Politica, București, Antet, 1996, pp. 6-7.5 Vezi Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-Levy,

1988, pp. 60-65. 6 Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L. G. D. J., 1980, p. 127.

reprezentativă a secolelor XVIII — XIX deosebirile sunt numeroase, celedouă concepţii dau seama despre un numitor comun și se revendică, înultimă instanţă, de la o tradiţie comună — rolul spaţiului public ca rev-elator al dimensiunii politice.

Judecăţile de valoare negative au dominat vreme îndelungată re-flecţia asupra democraţiei, căci forjarea unui spaţiu public în care noicategorii sociale își făceau simţită prezenţa nu găsea încă un ecou fa-vorabil în filosofia și gândirea politică. Platon a criticat acid incompe-tenţa cetăţenilor asupra problemelor dezbătute și a acuzat înclinaţiaacestora de a lua decizii sub influenţa demagogilor. Pentru Aristoteldemocraţia era forma coruptă a unui regim armonios pe care el îl nu-mea politeia (republică am spune astăzi). Ceea ce în ochii lui Aristotelcondamna democraţia ateniană era faptul că aceasta reprezenta gu-vernământul celor săraci exercitat contra celor bogaţi, pe câtă vreme po-liteia ar fi vizat utilitatea comună fără să pună în discuţie structura so-cială. Disputa filosofică se suprapune însă uneia politice care își întindeefectele până astăzi. Ea privește relaţia dintre spaţiul privat și cel pu-blic, dintre eficienţa bazată pe profesionalizare și participarea și con-trolul cetăţenilor asupra deciziilor.

Examinarea democraţiei ateniene, departe de a constitui o aridăreferinţă istorică, demonstrează compromisul social pe care de la în-ceput îl inaugurează democraţia. Dincolo de rolul legendar (mit ce s–aperpetuat și în timpurile moderne) al părinţilor fondatori — Solon sauClistene în cazul democraţiei antice — rezolvarea dificilei probleme aordinii, nucleu al puterii politice, a făcut ca diversitatea socială a Atenei,în care categorii sociale cu interese opuse — proprietarii de pământ ne-gustorii sau armatorii — să conducă la o nouă formă politică. În disputalor privind guvernarea, grupurile dominante economic au fost nevoite săapeleze la consensul cel mai larg cu putinţă pentru a compensa lipsaunei forţe particulare (ce ar fi înclinat balanţa spre una din facţiuni) sauexistenţa unei armate sau poliţii permanente (ce ar fi favorizat tirania)printr–un proces de legitimare. Diviziunea elitelor a condus la apariţiademocraţiei antice, poporul fiind antrenat în apărarea regulilor pe careînsuși le–a aprobat.7

Dacă astăzi problema clasificării regimurilor beneficiază de o judecatăfavorabilă, este datorită capacităţii regimului democratic de a oferi bunuripolitice evaluabile ca prosperitatea, libertatea si stabilitatea. Cu toateacestea, critica democraţiei sau a democratismului societăţilor occidentalenu a încetat. Argumentele împotriva democraţiei nu s–au schimbat radi-cal în două mii de ani, ci au fost adaptate la specificul politic al momen-


lui comunitar. De aceea politicul poate fi asociat oricărui fapt, act sausituaţie care dă seama despre un grup social, despre relaţiile de autori-tate și supunere stabilite în vederea unui scop comun. Cele două aspecteale politicului — puterea și scopul — sunt astfel conexate. Relaţia de pu-tere primește o semnificaţie politică doar în temeiul finalităţii sale. Oputere devine politică când dispune în mod evident și indiscutabil de ca-pacitatea de a utiliza coerciţia pentru a garanta și aplica normele într-ocomunitate. Autoritatea presupusă de politic cunoaște un evantai deposibilităţi de la formele de dominaţie nedisimulată până la sublimareasa în constrângere interioară.

Orice grup se raportează la un scop propriu care pentru a fi o valoareautentică este obiectiv, deci îi este exterior. Pe de altă parte nu existăgrup care să-și fie sieși suficient (a cărui singură raţiune să fie cea de aexista pentru sine). Activitatea politică este instrumentabilă, ea nu-șigăsește în sine însăși propriul scop (valabil pentru grupuri cu scop spe-cific). Societatea globală presupune propria sa finalitate, ceea ce face casocietatea politică să fie una care găsește în ea însăși raţiunea de a fi,constituindu-se într-un adevărat fundament al valorilor pe care le pro-movează. Astfel politicul nu mai este doar un mijloc, ci devine scop. De-parte de a fi pus în situaţia de a depinde de alte valori, el devine o va-loare în sine. În societatea politică obiectivul este binele sau interesulgeneral. Primul bun pe care îl poate oferi societatea este însăși exis-tenţa, astfel politicul tinde să valorizeze tot ce contribuie la reproducereaacesteia. Din concept instrumental politicul devine unul existenţial.

Nouă realitate socială și structură a imaginarului colectiv de lungădurată polisul implică ideea de dezbatere liberă, conduce deci inevitabilla democraţie. Ca spaţiu al ordinii polisul se impune ca mod de organi-zare a puterii în același timp — o simplă coincidenţă? — cu noi domeniiale gândirii precum filosofia sau geometria, forme de cunoaștere speci-fice ce inaugurează era domniei raţiunii. Emegrenţa polisului, sinonimăînceputului autonomizării politicului în raport cu alte dimensiuni so-ciale, a indus un tip de organizare și conducere în care publicul capătăun rol esenţial. Considerată fie ca regim politic, fie principiu de gu-vernare sau formă de comportament democraţia a constituit și constitu-ie un obiect al confruntărilor de idei privind raporturile dintre guver-nanţi-guvernaţi și a evaluarării eficienţei acţiunii politice. Termenul, acărui carieră reîncepe, după 2000 de ani de la experimentul atenian, însecolul al XIX-lea, definea regimurile apărute în urma revoluţiilor ame-ricană și franceză din secolul al XVIII–lea. Inovaţie istorică majoră, sis-temul de guvernare simbolizat de Atena a constituit sursa unor infinitecomentarii filosofice ce de la Platon și Aristotel la Montesquieu sauRousseau au contribuit la reconstrucţia politică democratică a lumiimoderne. Deși între democraţia directă a antichităţii și democraţia


7 Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil, 1997,pp. 26–28.

tică redutabilă și costurile ei au apărut ca fiind acceptabile. Capacitateaei de a se adapta continuu, deschiderea sa, au creat tendinţa favorabilăce a produs valul de democratizare din ultimele decenii ale secolului alXX-lea. Dincolo de diferenţele dintre democraţia antică și cea contem-porană, de la numărul de participanţi până la orientarea valorică, pre-ponderent orientată spre egalitate în primul caz, privilegiind libertateaindividuală în al doilea, ceea ce au în comun rămâne o centrare pe spa-ţiul public, o dezinhibare a politicului care își poate dezvăluie caracte-risticile specifice.

§ 1. 2. RAPORTUL POLITIC — POLITICĂ

În limbajul curent sunt deosebite două categorii de fenomene referi-toare la spaţiul politic atunci când se atribuie unei aceleiași noţiunidouă genuri: masculinul și femininul, politicul și politica fiind feţele uneiaceeași realităţi. Forma masculină, politicul, desemnează o caracteris-tică de profunzime a societăţilor, corespunzând nivelului structural princare sunt clasate și ordonate datele materiale ale unei colectivităţi și ele-mente spirituale ce-i formează cultura. Politicul se asociază astfel ideiiunei ordini indispensabile impusă voinţelor umane și din această per-spectivă el se detașează de lumea contingenţelor.

Când ne raportăm la un spaţiu în care credinţe, convingeri sau ide-ologii se înfruntă, politicul își dovedește caracteristicile de concept neu-tru perfect, insensibil la influenţele conjuncturii și fluctuaţiile istoriei.Această neutralitate nu înseamnă însă pierderea dimensiunii concretecâtă vreme politicul este parte integrantă a socialului. Rolul politiculuieste acela de a prelua acele probleme pe care grupul nu le poatesoluţiona. Cum o societate fără probleme nu este o decât o societate stag-nantă, politicul imprimă prin funcţiile sale un caracter dinamic colec-tivităţii. Apariţia problemelor și conștientizarea acestora de către co-munitate încarcă cu autoritate pe cei ce îţi asumă responsabilitateasoluţiei. O problemă devine politică din momentul în care este rezolvatăprin intermediul unei puteri instituţionalizate.10 Soluţionarea uneiprobleme și reglementarea ei prin intermediul puterii prezintă însădiferenţe câtă vreme soluţia se găsește în chiar datele problemei ne-făcând necesară, ca în cazul puterii, intervenţia unor factori externi caresă reglementeze prin decizie recursul la autoritatea deontică.

Caracteristica politicului constă în instrumentul folosit în rezolvareaproblemei. Politizarea problemelor le modifică natura prin includereaputerii în datele problemei. Recursul la autoritate are cel mai adesearolul de a obișnui societatea cu problemele recurgând la o serie de pro-


tului. Imaturitate civică, participare mimată, oligarhie manipulatoare ceafectează participarea reală a poporului la putere sunt doar câteva dinformulele ce pun în discuţie democraţia contemporană. Și dacă influenţalor variază, forţa lor de persuasiune nu poate fi neglijată câtă vreme elepot genera curente de opinie a căror reprezentare politică poate influenţadinamica instituţională și coerenţa politicilor publice.

Rezultând din intersecţia a două tendinţe — presiunea majorităţiipentru o mai mare participare politică și acţiunile guvernanţilor de alimita această presiune — democraţia modernă este consecinţa unorfenomene specifice. Uneori democraţia a fost mai degrabă produsul unoraccidente în care actorii politici au devenit promotori sau constructori ailibertăţilor democratice independent, sau chiar împotriva voinţei lor. Al-teori democraţia reprezentativă a fost rezultatul unor schimbări politicece nu au implicat majoritatea. În multe cazuri poporul a fost nu doar ab-sent, ci chiar s-a împotrivit democraţiei, care uneori lua forma unui ade-vărat despotism fie din orientarea revoluţiei burgheze (a cărei compo-nentă urbană intra în contradicţie cu caracterul preponderent rural alsocietăţii), fie în virtutea neîncrederii în discernământul poporului (vizi-bil în conceperea sistemului electoral ca o formă de limitare a influenţeimajorităţii). Criza democraţiilor s–a datorat în unele cazuri bazei lorprea înguste în condiţiile apariţiei pe scena politică a unor noi categoriisociale odată cu impunerea votului universal masculin la sfârșitul se-colului XIX–lea. Rezultat al unui acord între elite ce reia într–o anumităformă compromisul antic, democraţia modernă a avut de făcut faţă unorrealităţi sociale și politice în transformare rapidă și a trebuit să gă-sească soluţii la situaţiile de criză.8

Nostalgia autorităţii a făcut parte din istoria democraţiilor occiden-tale. Faptele istorice dovedesc că uneori guvernaţii au stat la bazaregimurilor autoritare. Analiza tentaţiilor autoritare apărute la nivelulmajorităţii relevă atât dificultăţile cât și soluţiile crizei sistemului de-mocratic.9 Caracterul de compromis al democraţiei îi oferă posibilitateade a depăși situaţiile problematice. Dar izolată de societate, redusă doarla componenta sa instituţională construcţia democratică poate fi peri-clitată. Forţa democraţiei constă în capacitatea sa de a oferi o bază le-gitimă regimului, de a depăși cadrul strict parlamentar, de a creacondiţiile participării cetăţenilor la luarea deciziilor și de a producebunuri politice concrete în funcţie de care binefacerile ei să poată fi eva-luate. A reduce democraţia la o teorie înseamnă a-i reduce șansele.Democraţia nu este și nu poate fi o doar o teorie; ea s–a dovedit o prac-


8 Ibidem, p. 30.9 Vezi interesanta analiză a lui Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iași,

Institutul european, 1998. 10 Philippe Braud, La science poltique, Paris, PUF, 1990, p. 10.

etatea presiunilor anonime sau individualizate, induse sau spontane, acăror acţiune produce un sistem de tensiuni și echilibre ce formeazămediul social. Scopul pentru a cărui atingere se stabilesc aceste relaţiiva interacţiona la rândul sau cu mediul influenţând în mod diferit com-portamentele individuale sau colective. Prin intermediul finalităţilor, so-cietatea politică își definește raţiunea de a fi, devenind fundamentul va-lorilor pe care le promovează. Și cum asigurarea condiţiilor unei exis-tenţe sociale stabile este un bine cu caracter suficient de general, poli-tica se construiește astfel încât din concept instrumental se transformăîntr-unul existenţial. Astfel politica constituie acea activitatea socialăcare asigură, prin forţă fondată în general pe drept, securitatea exte-rioară și convergenţele interne într-o unitate politică particulară, fiindgarantul ordinii în mijlocul confruntărilor ce rezultă din diversitatea șidivergenţele de opinii și interese.12

Dacă politicul relevă esenţa, politica pare a indica contingentul, fi-ind considerată ca spaţiul confruntărilor pentru ocuparea poziţiilor deputere. Noţiuni corelative, politicul și politica se presupun: politicul nupoate ignora contingentul, fără a rămâne doar în sfera teoretizărilormorale sau filosofice, dar pierzând caracterul practic ce îl particula-rizează, pe câtă vreme politica considerată doar lupta pentru ocupareasau menţinerea poziţiilor de putere eșuează într-o perspectivă conflic-tuală și rigidă câtă vreme nu se coordonează cu o viziune strategică cenu poate ignora principiile și reflecţia asupra societăţii.

De asemenea, sensurile noţiunii pot fi analizate pornind de la dis-tincţia pe care limba engleză o permite între politics și policy. Aceastădistincţie deosebește Policy, politica în calitate de coordonatoare a unuidomeniu determinat printr-un organism specific (o politică sectorială:industrială, socială, culturală etc.) de sfera luptei pentru putere, Politics.Se poate astfel departaja între politică considerată drept competiţie pen-tru cucerirea sau influenţarea puterii, exerciţiu general al puterii (ca gu-vernare), alocare publică a bunurilor și valorilor, rezolvare a conflictelorsau modul de selectare a celor care vor conduce și a felului în care vorexercita această funcţie — și politică definită ca exercitare a puteriiîntr-un domeniu distinct bine definit.

Domeniu al cunoașterii politica presupune un triplu demers: des-criptiv, explicativ și prescriptiv.13 Latura descriptivă presupune ocolecţie de informaţii dintre care unele nu tocmai ușor de găsit, ceea ceface ca travaliul politic să aibă particularităţile sale. Dar o colecţie deinformaţii, chiar exhaustivă, este insuficientă pentru a înţelege carac-


cedee adaptate situaţiei concrete precum compromisul, consensul, con-tractul sau dictatul.

Astfel, suplu dar permanent, politicul se regăsește în toate mișcărilesociale integrând noile forţe într-o formă de ordine mereu instabilă, darnu mai puţin prezentă. Capacitatea sa de adaptare face ca politicul sănu fie asimilat unor structuri instituţionale chiar dacă se manifestă prinintermediul acestora.

Prin politic grupul se încadrează în spaţiul public iar societatea iaîntr-un fel act de existenţa sa ca realitate autonomă. Spaţiu al con-tradicţiilor și convergenţelor reglate prin instituţii, politicul reprezintăfaţeta stabilă a fenomenului guvernării exprimând căutarea echilibru-lui, a ordinii necesare vieţii sociale.

Politica este activitatea desfășurată fie de guvernanţi, fie de un altgrup pentru a ocupa posturi de conducere sau a influenţa deciziile con-ducătorilor. Faptul că partea practică a acestei activităţi presupune opaletă foarte largă de procedee, unele mai puţin sau deloc compatibilecu morala dominantă, face ca politica să aibă în societăţile contempo-rane un sens peiorativ. Acest aspect rămâne însă unul de suprafaţă. Po-litica, funcţie necesară a vieţii sociale, introduce în cadrul grupului saua societăţii globale coeziunea ce face posibilă prevalenţa convergenţelorasupra divergenţelor, pentru aceasta recurgând la coerciţie. Faptul căforţa coercitivă este legitimă sau ilegitimă trebuie raportat la finalitateaactivităţii politice: cucerirea funcţiilor de putere.

Definind puterea și prerogativele acesteia politica este atât o funcţiesocială, câtă vreme se raportează la colectivitate, cât și o funcţie nece-sară prin care grupul controlează tendinţele centrifuge sau anarhice alemembrilor. Exersând aceste funcţii politica devine creatoare de valori.Pentru o asemenea abordare pledează David Easton pentru care politi-ca este o modalitate de alocare autoritară de valori, ordinea fiind unadintre valorile esenţiale pentru guvernanţi.

Determinând regulile grupului, politica indică implicit un scop șiprin aceasta influenţează sau construiește valorile care justifică meca-nismele de autoritate și de supunere. Dacă multe din valorile politicesunt intrinseci naturii umane, politica le regrupează și le schimbăconţinutul iniţial (moral — în cazul binelui, biologic — în cazul ierarhiei)prin integrarea lor în spaţiul puterii. Astfel că principala funcţia apoliticii privește realizarea binelui social.11 Modul specific uman declasificare și interpretare a faptelor sociale, politicul se relevă în formaierarhică de organizare în raport cu un scop.

Orice societate este alcătuită dintr-un ansamblu de relaţii între in-divizi sau grupuri sociale. Aceste relaţii sunt se dezvăluie prin vari-


11 Georges Burdeau, op cit., p. 128.

12 Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967, p. 177.13 James Danziger, Understranding the Political World,, New York & London,

Lonngmon, 1991, p. 3- 18.

regimurilor, încercând să surprindă regulile care conduc raporturilepolitice. Cercetarea acestor reguli a dus la dezvoltarea diferitelor dis-cipline care studiază fenomenele politice, a căror evoluţie a depășitstudiul formal al relaţiilor instituţionale încercând să stabilească fac-torii care coordonează universul politic.

Latura formală a politicii se dezvăluie sub forma riguroasă a drep-tului. Considerat fundamentul corpului social dreptul constituie o ex-presie concentrată a politicii. Prin drept, ca și prin politică, omulîncearcă să reducă incertitudinile despre viitor, iar norma juridică, ex-presie a unei politici ce urmărește să introducă în grup un anume tip derelaţii corespunzătoare valorilor care trebuie respectate, corespundeunui orizont impregnat de valori politice. Politicul ca mod de a determi-na valori sociale considerate esenţiale, este corelativ juridicului, formăde realizare a valorilor prin intermediul activităţii umane.

§ 1. 3. POLITICĂ ȘI PUTERE

Controversele în jurul conceptului de putere și implicit asupra de-terminări contururilor politicii ca fapt social observabil prin mijloaceștiinţifice au contribuit la o nouă abordare a puterii. În accepţiunea sacea mai generală, noţiunea de putere nu are un câmp unic de aplicaţie.Viziunea cea mai des invocată referitoare la putere desemnează o re-laţie asimetrică de control. Dintr-o asemenea perspectivă puterea poatelua forma puterii asupra naturii sau, mai aproape de sfera ce ne in-teresează aici, a puterii asupra fiinţelor umane. Cea de-a doua formăse dezvăluie fie ca putere (stăpânire) asupra sinelui (libertate în sen-sul stoicilor) sau al puterii în raport cu alţii (dominaţie). Dar putereaca dominaţie este o formă universală sau un aspect particular al re-laţiilor politice! Tendinţa de a defini noţiunea de putere drept capaci-tatea unui actor de a ajunge la rezultate vizate și în particular de a pro-duce acţiuni eficiente încearcă să depășească disputele privind sfera șiconţinutul conceptului.

O definiţie generică a puterii care a exercitat și exercită încă o influ-enţă considerabilă asupra cercetătorilor pune accentul pe mijloaceleapropriate, fără nici o referinţă explicită la intenţiile actorului. Hobbesîn Leviatan considera că „puterea unui om constă în mijloacele prezentepentru a obţine un bun oarecare“. Acest tip de definiţie prezintă trei ca-racteristici majore:— puterea și acţiunea sunt strâns legate, iar dacă acţiunea implică o

intervenţie directă asupra evenimentelor, puterea constă în facili-tatea de a le modifica cursul — deci puterea este aptitudinea de aproduce rezultatele dorite (puterea de a face cutare lucru).


teristicile spaţiului politic. Demersul explicativ decurge deci în mod nor-mal din cel descriptiv. Informaţiile trebuie clasate, structurate și inter-pretate ceea ce implică o întreprindere dificilă câtă vreme variabilelepolitice sunt foarte numeroase. Cauzele unei greve, explicarea unuirezultat electoral, departe de a rezulta din simpla enumerare a infor-maţiilor presupun paradigme explicative și instrumente de interpretare.Acţiune practică în direcţia realizării unor scopuri politica nu poaterămâne doar la faza explicării, ci pe baza acesteia proiectează strategii șiaproximează viitorul. Latura prospectivă constituie demersul politic celmai important, de calitatea acesteia depinzând dezvoltările ulterioareale guvernării.

Tendinţa general-umană de a modela realitatea prin cunoașteregăsește în politică un domeniu propice acţiunii. Cunoașterea politică, caparte a expertizei specifice pe care cei ce acţionează în acest domeniu artrebui să o aibă, implică, indirect dar indiscutabil, nu doar o percepţie avalorilor, ci o determinare a acestora. Deși aparent profund ancorat înprezent și preocupat doar de aspecte practice, omul politic este depozi-tarul unor valori pe care prin acţiune sa le operaţionalizează. Departede a fi obiectiv, omul politic propune un adevăr, adevărul său și al grupu-lui cu care se identifică. De aceea demersul prescriptiv este riscant da-torită tendinţei de cunoaștere imediată ce corespunde exigenţelor im-puse de aspectele concrete ale problemelor. Domeniu în care limbajulrămâne principalul instrument politica împrumută de la acesta impre-ciziile sale, putând aluneca, prizonieră a unui raţionalism cartezian înexces, spre o perspectivă conspiraţională. Ca demers explicativ cuvalenţe prospective ideea conspiraţiei pleacă, dealtfel, de la presupoziţiaexistenţei unui adevăr evident și absolut.14 Relevând tendinţa politiciide a exprima prejudecăţi, de a oferi răspunsuri parţiale sau soluţiieronate conștientizarea predispoziţiei spre explicaţiile de tip conspi-raţional dezvăluie locul toleranţei ca antidot antiautoritar în acelașitimp politic și epistemologic. Tocmai de aceea cetăţenii oricărui stat de-mocratic (ca să nu mai vorbim de statele autoritare și totalitare) mani-festă neîncredere faţă de puterea politică cu atât mai mult cu cât întredeclaraţiile guvernanţilor sau discursurile pretendenţilor la putere și re-alitate există un decalaj ușor decelabil. Interesul pentru analiza rapor-tului dintre discursul politic și realitate a constituit un permanentsubiect de reflecţie.

Politica nu este un domeniu al absolutului, regimurile politice suntrezultatele unor multitudini de factori a căror variaţie în spaţiu șitimp le explică diversitatea. Încă Aristotel se apleca asupra cercetării


14 Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, București, Humanitas, 1998,p. 158.

Ideea puterii ca mecanism vital indică caracteristicile perspectiveistrategice conform căreia puterea tinde să devină permanentă dar seconfruntă cu reacţiile contrare. Pentru a-și consolida poziţia, deţinătoriiputerii urmăresc obţinerea stabilităţii în timp, făcând deci recurs la legi,norme sau reglementări. Acceptarea acestei tendinţe de către societateimplică o serie de interogaţii: De ce există această voinţă de organizare?Dacă puterea desemnează un mecanism vital ce asigură gestiuneaansamblului, cum se explică diferenţierea pe care o induce între mem-brii societăţii? Conceperea puterii ca mecanism vital permite în-rădăcinarea puterii în libido dominandi (plăcere de a domina). Formă avoinţei de putere, dorinţa de a domina înscrie în elanul vital relaţia asi-metrică de putere. Prezentând diverse aspecte și justificării de compat-ibile cu normativitatea comunităţii în cauză puterea se prezintă fie canevoie de status, dorinţă de onoruri, fie se sublimează în voinţa de a sta-bili fericirea socială, de a guverna, de a structura eficient. Oricum ar fijustificat, acest tip de concepere a puterii gravitează în jurul statutuluide dominus, de stăpân, de suveran.

Dominarea și supunerea pun în discuţie două elemente de profun-zime ale psihicului individual, libido dominandi (plăcerea de a domina)simetrică și complementară nevoii de dependenţă, dar și problema prin-cipiului vieţii și al organizării acestuia (vitale).16 Pornind de la aceastăconstatare putem evidenţia, rămânând la nivelul conceptului, diferiteforme sau grade ale puterii, de la puterea asupra sinelui sau a naturiila puterea asupra morţii (frica de moarte sau de decădere fiind unul dinresorturile ascunse ale strategiilor puterii) până la forma sa cea maipolitică, puterea asupra celorlalţi.

Acesta distincţie relevă mai bine puterea asupra altuia (celorlalţi),această relaţie asimetrică, marcată de o inegalitate ierarhică care areca bază, după Hegel, conflictul de recunoaștere. Structură dinamică,multiformă și complexă, puterea apare ca un mecanism de creaţie, deechilibru, de viaţă (de afirmare a vieţii), dar și ca o strategie a morţii.

Dominaţia este legată strâns de putere. Plăcere de a domina sauaspiraţie la prestigiu — faţete ale libido dominandi — furnizează re-sortul de acţiune al puterii politice. Această viziune cunoaște cu MaxWeber forma sa clasică. „Cine face politică, aspiră la putere, fie la pu-tere ca mijloc în slujba altor ţeluri (de natură ideală sau egoistă), fiela putere „de dragul puterii“, de dragul plăcerii pe care o dă prestigiulsocial“.17

Dominaţia și strategia formează axa tuturor formelor de putere co-ercitivă. Dominaţia reprezintă situaţia de stăpân în raport cu cei ce se


— puterea se relevă ca putere „asupra“ ceea ce presupune atât putereadeasupra (superioară, dominatoare) și în funcţie de reacţie puterecontra (latura coercitivă a puterii).

— puterea este (rămânând la nivel conceptual, iar nu acţional) o ca-pacitate deosebită ce are consistenţa esenţelor, care deci nu sesituează în orizontul evenimentului.O altă direcţie vizează aspectele teleologice. În acest sens, Bertrand

Russell propunea în 1938 ca producerea efectelor dorite să devină „cri-teriul distinctiv al puterii“.

Dar fie că se referă la mijloacele utilizate, fie că se face apel la sco-puri, noţiunea de putere, noţiune centrală a oricărui demers știinţific de-spre politică, este privită doar ca o formă de coerciţie.

În expresiile curente puterea este asimilată cu un soi de esenţă ca înformule precum „deţinerea puterii“ sau „posedarea puterii“, formule cesugerează ideea unei „puteri — substanţă“, sau a unei „puteri — capital“

Viziunea puterii ca relaţie așa cum o definea Robert Dahl în Who go-verns? oferă studierii fenomenului politic o altă perspectivă. Dar și aicicaracterul coercitiv al puterii privită ca o caracteristică universală a soci-etăţii umane se menţine. Pentru Dahl, A (unde A este un individ sau ungrup) exercita o putere asupra lui B în măsura în care el obţine de la B oacţiune pe care ultimul n-ar fi efectuat-o altfel. Astfel puterea, departe de adesemna un atribut în sine, se prezintă ca o relaţie asimetrică, dar implicăideea de reciprocitate: B este fiinţă liberă, niciodată complet dependentă.

În funcţie de accentul pus pe construcţia relaţiei de putere într-unmediu competitiv, o altă perspectivă insistă asupra strategiei ca elementdefinitoriu al puterii. Într-o analiză strategică apare viziunea unui câmpsocial unde actorii și subiecţii schimbă lovituri și se angrenează într-unproces necunoscut. Nimeni nu deţine putere dacă nu pune în scenă ra-porturi de forţă și strategii. Puterea se definește astfel prin obiective,mijloace, viziuni și desemnează ansamblul de acţiuni coordonate exerci-tate asupra altor acţiuni. Analiza puterii ca strategie evidenţiază relaţi-ile conflictuale ce apar în procesul de influenţare a comunităţii și relevăformele contra — puterii ca strategie de înlăturare a deţinătorilor pu-terii. Într-un sens strict modern și politic această strategie vizează limi-tarea puterii politice.

Puterea ca inovaţie socială așa cum o are în vedere Jean-WilliamLapierre în Viaţă fără stat? are un caracter vital; în această accepţiuneea desemnează „formarea raporturilor sociale și de grup ce tind să dis-trugă cadrele societăţii stabilite, prin transformarea organizării sis-temelor sociale“.15


15 Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Iași, Institutul european, 1997,p. 161.

16 Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir, Paris, Le livre de poche, 1994, p. 15 17 Max Weber, Politica, o vocaţie sau profesie, București, Anima, 1992, p. 9

inţei politice posibilitatea unei noi abordări a fenomenului politic și ademocraţiei ca formă negociată și pluralistă de negociere a poziţiilor deputere și a influenţelor în raport cu aceasta.

Instrumentul folosit — puterea, relevă esenţa politicului prin modulîn care intervine asupra naturii problemelor abordate. Iar putereapolitică nu are valenţe miraculoase; intervenţia ei constă, de cele maimulte ori, în a obișnui societatea să trăiască cu problemele, apelând pen-tru aceasta la diferite metode în funcţie de legitimitatea și eficacitateapoliticilor vizate. Compromisul, consensul, contractul sau forţa sunt totatâtea mijloace la care deţinătorii puterii se simt îndreptăţiţi să recurgăpentru a concilia exigenţele ordini cu dinamica problemelor.

Supleţea politicului îi permite să integreze noile forţe și să se adap-teze la schimbare fără a fi destabilizat de criza și dispariţia celor vechi.Și aceasta pentru că politicul nu poate fi asimilat unei structuri insti-tuţionale, căci deși poate fi observat în instituţii, nu poate fi redus la vre-una dintre ele. Prin ordinea pe care o încarnează, politicul transcendeinstituţiile.

§ 1. 4. POLITICA ȘI STATUL

Multă vreme sinonim cu însăși noţiunea de politică, statul a consti-tuit instituţia politică cea mai reprezentativă a ultimilor secole. Domi-naţia sa asupra vieţii politice a dus la limitarea politicii la stat datorităavantajelor pe care o asemenea perspectivă le presupune: precizia șisimplitatea. Iar dacă politica nu poate fi redusă la stat, acesta — formăinstituţionalizată a puterii — dezvăluie cea mai importantă expresie aordinii politice experimentată până în prezent. Spaţiu al agregărilorparţiale și al conflictelor de interese, politica se inserează într–un câmpsocial reglat de o putere ce prin referinţa la monopolul coerciţiei legitimese concretizează în stat. Definită în acest fel politica se raportează ladominaţie ca la principala sa resursă și prin afirmarea monopoluluiasupra coerciţiei — forţă creează reflexul fricii.

Trecerea de la guvernare la dominaţie a produs o mutaţie în ceea ceprivește identificarea scopurilor politicii. Întâmplător sau nu, în perioa-da în care medievalul regere face loc modernului dominus, statul, ca noţi-une și ca practică, își construia fundamentele. Asocierea fricii cu statulnu este atât de arbitrară pe cât s–ar crede. Ideea că puterea ar avea cascop doar perpetuarea sa, forjată de Machiavelli nu are corespondent înideea de guvernare medievală care indica o pluralitate de scopuri alepoliticii.21 Schimbând perspectiva asupra calităţilor necesare Principeluiși abandonând virtutea orientată spre binele general în favoarea vicle-


supun. Ascendentul exercitat de stăpân se bazează pe un regim al vio-lenţei fie ea și simbolică.

Dar dacă puterea este coerciţie, toate societăţile umane, chiar și celeprimitive, au cunoscut o astfel de relaţie și în esenţă au cunoscut di-mensiunea politică? Între maximaliști care susţin că toate formele deorganizare umană au cunoscut puterea și minimaliști ce contestăatribuirea unei guvernări tuturor societăţilor umane există o dispută în-delungată.18 Înscriindu-se în cadrul acestei dispute Pierre Clastres a în-făptuit o „revoluţie copernicană“ construind conceptul de putere neco-ercitivă degajând elementele etno- și europo-centriste ce au dominatabordarea puterii în antropologia politică și știinţa politică clasice. Îneseul său Copernic și sălbaticii a răsturnat perspectiva etnocentristă șia demonstrat că „nu putem împărţi societăţile în două grupe: societăţicu putere și societăţi fără putere. Credem că puterea este universală,imanentă socialului … realizându-se însă în două moduri: putere co-ercitivă și putere necoercitivă“.19 Puterea coercitivă nu ar fi decât uncaz particular al puterii caracteristică anumitor culturi între care ceaeuropeană este cea mai influentă. Eseul ce dă titlul celebrei cărţi a re-gretatului antropolog francez Societatea contra statului dezvoltă aceastăidee aducând argumente ce vor duce la frumos exprimata concluzie „is-toria popoarelor fără istorie … este istoria luptei împotriva statului“.20

Formele pe care puterea le ia în societăţile ce doar etnocentric ar puteafi considerate „primitive“ dovedește înţelegerea riscurilor pe care pu-terea coercitivă le aduce. Funcţionând la un nivel la care numărul mem-brilor nu făcea necesară delegarea puterii, puterea coercitivă era rezul-tatul mecanismelor de control ale comunităţii asupra șefului. Atribuţi-ile acestuia erau invers constituite în raport cu mecanismele puterii co-ercitive. Violenţa era un mijloc la care se făcea apel doar în cazuri ex-cepţionale când șeful prelua comanda militară, dar utilizarea acesteiputeri era limitată de judecata comunităţii. Înţelegerea caracterului vio-lent și abuziv al puterii coercitive consta tocmai în limitarea puterii mili-tare a șefului. Cât privește celelalte puteri, ele erau necoercitive și asi-gurau șefului doar o poziţie centrală de reper în raport cu care comuni-tatea se orienta. Ca Povestașul lui Mario Vargas Llosa, șeful asigura coe-ziunea și oferea suportul mitologic al convieţuirii, asigura continuitateași constituia totodată puterea personalizată, vizibilă.

Distincţia putere coercitivă/putere necoercitivă este una din cele maiimportante contribuţii la înţelegerea fenomenului politic. Ea oferă ști-


18 Georges Balandier, Antropologie politică, Timișoara, Amarcord, 1998,pp. 38-41.

19 Pierre Calstres, Societatea contra statului, București, Ararat, 1995, p. 2820 Ibidem, p. 182. 21 Michel Senellart, Artele guvernării, București, Meridiane, 1998, p. 15.

statului — se anticipa pericolul exercitării neîngrădite a violenţei și aimixtiunii în viaţa privată. Reflecţii ale unui fel de politică și de putere,temerile nu pot fi însă exacerbate dincolo de orice limite. Există unpunct de la care nici frica, nici politica, nu mai sunt tolerabile, de la careși una și cealaltă devin patologie. Vorbim atunci de politici ale fricii cevizează teroarea ca element de obţinere a consensului. Teama depolitică, reflex de apărare împotriva abuzului de putere, se converteșteîn frica paralizantă.

Frica a însoţit puterea aproape permanent din momentul în care oa-menii au acceptat autoritatea șefului. Născuta fie din nevoia de ordine,ce produce consensul, de care manipulatorii fricii, mai mult sau maipuţin rafinaţi, profită pentru a-și asigura confortabilele poziţii de pute-re, dar și din conflictul, inevitabil, dintre interesele individuale, putereanu a produs întotdeauna frica. Cei pe care cu superioritate îi numimprimitivi au avut intuiţii mult mai profunde asupra naturii puterii decâtdorim în general sa acceptam. Șeful comunităţii nu avea o autoritate re-ală; el doar oferea daruri, pentru care trebuia sa muncească, ţinea dis-cursuri, pe care mai nimeni nu le asculta, și conducea operaţiunile mi-litare doar atâta timp cât membrii comunităţii acceptau aceasta. Ei in-tuiau că puterea este prin natura ei opresivă și o anihilau.24

Puterea ca dominaţie a devenit regula. Supunerea faţa de deţinătoriiputerii a fost acceptată cu toate consecinţele sale. Conjuncţia dintre con-strucţia statului și ideea de naţiune s–a produs pe fundalul transfor-mării guvernării în dominaţie. Legitimarea puterii a luat alte forme, iarBinele Comun s–a transformat în Interes Naţional dând curs unei alteordini. Născută ca formă de uniformizare a unor diferenţe specificeŢărilor de Jos în lupta lor împotriva spaniolilor ideea naţională s–adovedit utilă în procesul de construire a unităţii politice și a culturi co-mune. Dovedindu–și capacitatea de mobilizare și deci devenind utilăpolitic ideea naţională s–a impus ca un element central al construcţieistatelor moderne în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite în secolulal XVIII–lea. Exclusivismul etnic și cultural, preambul al alunecării spreteroare a însoţit construcţia statelor.

Statul ca instrument privilegiat al puterii a dezvoltat, legitimân-du-se prin nevoia de a menţine ordinea, un întreg arsenal al dominaţiei.În numele unei raţionalităţi care doar astfel s-ar fi putut realiza statulnu a încetat să se întărească până acolo încât individul nu mai conta înfaţa logicii sale. Supunerea absolută, pe care a generat-o i-a fost însă fa-tală. Incapabil să mai reacţioneze la semnalele din partea societăţii sta-tul omnipotent a intrat în criză. Dar politica din care s-a născut i-asupravieţuit. Politica ordinii care justifică folosirea forţei împotriva


niei și forţei ce asigură reușita, gânditorul florentin a inaugurat o nouăepocă. Ca o consecinţă, imaginea ordinii tripartite, atât de dragă me-dievalilor, s–a prăbușit, și dacă ea a mai supravieţuit până la revoluţiafranceză de al 1789 în forma Adunării celor Trei Stări, aceasta nu tre-buie să inducă în eroare.

Ordonarea era la origine o înscriere. În Roma antică prin ordo băr-baţii erau repartizaţi pe grupe în care să își realizeze mai bine rolul —în grupe de luptă și în grupe de cetăţeni ce puteau contribui la adminis-trarea treburilor publice — conferind individului un statut dincolo dediferenţele sociale. Cele trei ordine erau văzute într–o relaţie organică,astfel că nici oratores, nici bellatores, nici laboratores, nu ar putea existaîn absenţa celorlalte două categorii. În formula cea mai veche atribuitălui Adalberon de Laon la începutul secolului XI „aici jos unii se roagă,alţii se luptă și alţii lucrează…“22

Între aceste trei ordo complementaritatea era absolută. Într–oasemenea perspectivă, ţelurile pe care activitatea politică urmărea să leatingă constau în aceea realizarea Binelui Comun, a unei valori cadruîn funcţie de care întreaga comunitate se orienta. Reflectând asuprascopului Thoma d’Aquino ajungea la concluzia perfecţiunii sale. „De aicireiese că ceea ce este perfect până la sfârșit este binele suprem. …Binele însă, având motivaţia de dezirabil, evocă ideea de cauză finală, acărei cauză primă este, deoarece un agent nu acţionează după un scop, ciprin agent materia se mișcă spre formă, de aici se zice că scopul e cauzacauzelor“.23 Expresia elaborată de Sfântul Thoma în Summa theolo-giae — Binele Comun — a cunoscut o glorioasă carieră odată cu Renaș-terea trecând printr–un proces de laicizare, astfel încât noţiunea a fost,și în măsura în care mai are vreo relevanţă, este utilizată independentde orice referinţă religioasă. Acest proces de laicizare a schimbat rapor-tul de la perspectiva filosofică asupra Binelui Comun pentru care or-dinea, de exemplu, poate fi considerată un scop (bine) în sine, la o per-spectivă acţională în care binele se convertește în bunuri concrete.

Antiteza dintre a guverna și a domina a modificat viziunea asuprafinalităţilor politice. Nu Binele Comun ci binele Principelui, adică dom-inaţia sa asupra unui popor gata să se revolte se transformă în scop însine al politicii. Definind coordonatele politicii ca dominaţie Machiavel-li a avertizat în același timp asupra ei. Neîncrederea în deţinătorii pu-terii a fost generată de frica de arbitrariu și de exercitarea neîngrădită aviolenţei. Prin teamă, teama de politică, de politicieni, de omnipotenţa


22 Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, București,Meridiane, 1998, p. 25.

23 Thoma de Aquino, Summa theologiae, București, Editura știinţifică, 1997,p. 91. 24 Pierre Clastres, op. cit., p. 35.

§ 1. 5. APOLITISMUL — ILUZIE SAU STRATEGIE

Dacă în orice societate există persoane sau grupuri ce afirmă că nufac politică, această afirmare a apolitismului nu înseamnă și un refuz alangajării politice. Sistem de atitudini în raport cu politica apolitismulpoate fi analizat în mai multe variante. Toate au însă în comun senti-mentul unei distanţări, involuntare sau nu, faţă de mediul politic. Exis-tă în primul rând un apolitism pasiv, un punct zero al atenţiei și intere-sului faţă de scena politică, de actorii săi, de dezbateri sau de reglemen-tări sale. Consecinţa a numeroase cauze (orientarea spre preocupări pri-vate sau profesionale, limite culturale, decepţii politice etc.) această in-diferenţă în raport cu problemele deciziei politice și a decidenţilor oferăo acestora din urmă posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sus-trase oricărui control, în orice caz puţin vizibile.25

Apolitismul activ este, din contră, o atitudine ce revendică protejareaanumitor probleme sau domenii în faţa luptei politice dintre partide. Po-litica externă, ordinea publică sau apărarea naţională sunt astfel despaţii în care consensul forţelor politice și rolul experţilor reduce nu doartensiunile inerente conflictului politic ci însăși esenţa lor politică.Această voinţă de a circumscrie spaţiul luptelor politice se constituieîntr-o autentică ideologie a managementului, în care rolul expertuluicapătă dimensiunea grandioasă a eroului. Privilegind problemeletehnice și economice această tendinţa tinde să considere politica în ter-meni negativi ca o lume a pasiunilor, a incompetenţei și demagogiei.clare. Tendinţele, discret sau manifest antiparlamentare și antipar-tidiste ale apolitismului tehnocratic, au contribuit la discreditarea pro-cedurilor democratice. Și cum indiferent de ţară sau perioadă, partideleau fost mai degrabă tolerate decât apreciate, iar teme precum „divizareanaţiunii“ sau „îmbogăţirea prin politică“ au contribuit la formarea uneiimagini defavorabile, o asemenea critică a prins cu ușurinţă.

O altă perspectivă ce o completează pe prima distinge între cei ce sedezinteresează total de politică și cei ce refuză să se angajeze în raportcu un partid politic. Primii reprezintă o minoritate câtă vreme în cadruldemocraţiilor interferenţele permanente și inevitabile dintre indivizi șigrupuri nu pot să nu influenţeze comportamentul lor politic. A doua ca-tegorie este însă mult mai numeroasă. Refuzul acestora de a se alinia lapolitica unui partid are sensul unei delimitări de clivajele dominante,ceea ce nu înseamnă și refuzul asumării responsabilităţii.

Iluzie sau tactică apolitismul se constituie într-o atitudine cu con-secinţe importante. Ca iluzie apolitismul exprimă credinţa în posibili-


cetăţenilor și care protejează dictatorul împotriva revoltei nu a dispărut.Încă definită ca dominaţie, politica nu mai regăsește guvernarea.

Considerată ca legitimă ordinea este afirmată ca scop politic pentrua camufla puterea și privilegiile pe care aceasta le presupune. Dar drep-tatea, valoare politică complementară ordinii, implică o relativizare a in-fluenţelor acesteia. Forme ale Binelui Comun, ordinea și dreptatea mod-elează acţiunea politică. Dacă ordinea este mai degrabă statică, orien-tată spre conservare și restrictivă în raport cu libertăţile, dreptatea, el-ement dinamic, exprimă adaptarea legislativă la o realitate în continuătransformare. Normele juridice nu sunt nici expresia unei ordini imua-bile, nici produsul unei generaţii spontanee. Recursul la norma juridicăpune în evidenţă încercarea indivizilor de a reduce incertitudinile de-spre viitor fără a se abandona ordinii tradiţionale și rigide. Transfor-marea viitorului necunoscut în funcţie de prezentul cunoscut implicădeja politică cât timp se operează o selecţie a scopurilor și mijloacelor derealizare a acestora. Cum norma juridică este expresia unei politici, eatinde să impună grupului anumite valori. Din această perspectivăpoliticul ar fi un mod de a determina valori sociale considerate esenţiale,pe când juridicul ar reprezenta un mod de a realiza valori prin inter-mediul activităţii umane.

Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentrua exprima opoziţia dintre regimurile democratice și dictatoriale, teo-ria statului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă perso-nificare unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizăriinormelor. Ordinea de drept se opune politicii ordinii, puterii omnipo-tente și abuzive. Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridicănu poate fi validă decât în măsura în care ea satisface, atât prin mo-dul de legiferare, cât și prin conţinutul său determinările normelor denivel superior. Singura normă ce nu dezvoltă o altă normă superioarăeste Constituţia; ea reprezintă modul în care poporul se constituie înputere și este expresia voinţei generale. De aceea mecanisme de con-trol sunt prevăzute pentru a verifica conformitatea normelor inferioarecu cele superioare.

Garantând ordinea, dar nu orice fel de ordine, ci pe cea fondată pedrepturile și libertăţile individuale, politica, în forma sa democratică demanifestare, asigură securitatea externă și pacea internă a unei unităţipolitice, facilitând convergenţele și mediind divergenţele, fără a încercasă le reducă pe unele la altele. Dar ordinea nu mai poate avea măreţiaCosmosului elen. Rezultat al acţiunii umane, ordinea este efectul uneiviziuni asupra lumii. Politica nu poate face abstracţie de mersul ideilor,nu poate să se replieze pe vechile redute fără a eșua într–o banală, daratât de tragică, politică a ordinii. Iar ordinea de dragul ordinii nu maieste nici ordine, nici politică, ci încremenire.


25 Alain Lancelot, „L’orientation de comportament politique“, în J. Lecca, M.Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF, 1985, p. 418.

autonomia politicului în raport cu celelalte domenii sociale. Conotaţiilesimbolice ale cetăţeniei — egalitate, responsabilitate și independenţaopiniilor — dau seama despre un set de valori și despre ordinea politicăce rezultă din operaţionalizarea acestora. Presupunând implicareapolitică activă — nu doar ca exercitare a dreptului la vot ci ca partici-pare voluntară la activităţi de interes general — respectul legii și soli-daritate între membrii comunităţii comportamentul cetăţenesc consti-tuie un indicator al gradului de interiorizare a valorilor democratice.Consensului ipocrit în jurul democraţiei îi poate fi astfel opusă, ca reve-lator al situaţiilor reale, evaluarea obiectivă a participării cetăţenești.

Cetăţeanul, deși revendicat ca bază a sistemului politic sau prezentîn discursul politic, lipsește de multe ori din viaţa politică. Democraţiaparticipativă, ca mod de afirmare a rolului activ cetăţeanului, pune înlegătură democraţia reprezentativă — în care participare este redusăla simpla și ocazionala prezenţă la vot — cu democraţia directă în careguvernanţii sunt chiar cetăţenii. Democraţia directă, formă de auto-guvernare imposibil de aplicat la comunităţile cât de cât numeroase,imprimă democraţiei participative un caracter confuz. Făcând criticajustificată a democraţiei reprezentative și demonstrând că partici-parea electorală nu este și activă, democraţia participativă a încercatsă mute accentul spre grupuri mici de interese în care intensitateaparticipării poate fi menţinută la un nivel ridicat. Dar cetăţeanul nueste recuperat prin această strategie. Redus la activitatea în grupuri,acesta nu își poate manifesta dimensiunea comunitară pe care cetăţe-nia o conferă.

Absenţa cetăţeanului, mai mult decât starea instituţiilor reprezen-tative sau a sistemului politice, indică o criză a participării a cărei anal-iză a început acum mai bine de un secol când problema sufragiului uni-versal se situa în centrul dezbaterii politice. Apatia, absenteismul,apolitismul sunt semne ale unei stări ce poate fi explicată dar, istoria odemonstrează, nu poate fi decât tangenţial schimbată. Democraţia par-ticipativă, sistemul de educaţie sau dinamica și obiectivitatea mass-me-dia sunt soluţii pentru regăsirea cetăţeniei pierdute. De capacitatea lorde a se adapta permanent realităţii în continuă mișcare depinde articu-larea unei legături permanente și active între cetăţean și autorităţi.

Apolitismului, ce se manifestă ca o formă de respingere a joculuipolitic, îi pot corespunde tipuri de participare grupală, în asociaţii deexemplu, care se pot agrega în forme de realizare a intereselor generale.De fapt apolitismul nu înseamnă un refuz al angajării politice. Dând for-mă unui sistem de atitudini în raport cu politica apolitismul exprimăsentimentul unei distanţări în raport cu mediul politic existent. Câtăvreme însă se limitează doar la participarea grupală apolitismul oferăguvernanţilor posibilitatea unor activităţi politice dacă nu sustrase


tatea evadării din sfera politicului, pe când apolitismul tactic afirmă căse situează în afara politicii pentru a profita de unitatea astfel prezer-vată a grupului, pentru a folosi pe această bază simbolul interesului ge-neral. Biserica, sindicatele, grupurile de presiune practică un asemeneaapolitism diminuând șansele grupurilor politice de a-și exercita directinfluenţa.

În atitudinea lor de a se delimita de jocul politic cetăţenii saugrupurile sunt încurajaţi de înșiși deţinătorii puterii. Interesul acesto-ra de a demonstra natura specifică a problemelor politice și ideea că de-ciziile sunt în mod univoc dictate de interesul general urmărește să con-serve statu quo-ul. Referinţa la interesul general are sensul de a legiti-ma acţiunile politicienilor și de a deplasa dezbaterea pe un alt teren,tehnic. Clasa politică favorizează depolitizarea ca o manieră de salvgar-dare a prerogativelor și prestigiului său. Dar caracterul politic al de-politizării nu poate fi ascuns. Invitaţia la depolitizare nu conduce laapolitism, ci la cedarea spaţiului politic doar unora. Încercând să justi-fice scoaterea din joc a unor competitori și aproape integral a spectato-rilor, agenţii depolitizării insistă asupra caracterului specializat al de-mersului politic.

În democraţiile pluraliste, ce își fondează legitimitatea pe partici-pare, politizarea excesivă a cetăţenilor poate duce la situaţii instabile.De aceea indiferenţa politică nu este periculoasă dacă ea este dublatăde un interes și o informare politică reală. Este iluzoriu să se creadă căcetăţeanul poate participa permanent la decizia politică26 dar el rămâneancorat în politică, el este, într-o oarecare măsură, politica.

§ 1. 6. CETĂŢENIA, FORMĂ A CONȘTIENTIZĂRII DIMENSIUNIIPOLITICE

Formă a integrării politice și sociale cetăţenia descrie apartenenţala o comunitate politică, mai puţin din perspectiva raporturile actoruluicu structurile de putere cât ca relaţie de coapartenenţă.27 Doar ca indi-vid cetăţeanul nu este decât o abstracţie, ca număr el își relevă forţa.Având sens doar în cadrul democraţiei noţiunea de cetăţenie este ex-presia unei relaţii active între individ, societate și stat. Simplu subiect încadrul formelor tradiţionale și autoritare de organizare politică,cetăţeanul a devenit resursa principală a unui sistem în care afirmareaparticipării la treburile publice urmărea să depășească modelul supu-nerii feudale, personalizate și clientelare, și să afirme, în contrapartidă,


26 Jacques Ellul, L’illusion politique, Paris, Robert Laffont, 1977, p. 227.27 Sophie Duchesne, Citoyenneté à la française, Paris, Presses de Sciennce Po,

1998, p. 309.

raţională, sau lumea însăși prin ceea ce este comun pentru toţi și estediferit prin aceasta de locul pe care fiecare îl deţine cu titlu indivi-dual28, conceptul public implică o abordare a politicului ca spaţiu alraţionalităţii. Chiar dacă prin forme ale sensibilităţii individuale, cumsunt expresiile artistice, anumite trăiri pot fi transferate din dome-niul privat în cel public, în general separaţia dintre cele două estestrictă.29 Ca spaţiu comun tuturor domeniul public el reunește darimplică și repoziţionarea indivizilor în acest spaţiu. Un asemenea de-mers politic anticipat de greci și romani a avut a se confrunta cu vizi-unea antipolitică a creștinismului primitiv pentru care comunitateacredincioșilor era o formă de asociere de tip familial. Niciodată nu s-ainstaurat între membrii unei familii un domeniu public. Refuzul lu-mii că un fenomen politic nu este posibil decât dacă admiţi că lumeanu durează veșnic. Diferenţa dintre binele comun așa cum a fost elînţeles de către creștinism (salvarea sufletului) și lumea comună ceeacare ne primește încă de la naștere este aceea că lumea rămâne dupănoi în momentul morţii. Ea transcende viaţa noastră atât în trecut câtși în viitor, a fost acolo înaintea noastră și va supravieţui și după noi.Dar această lume comună nu poate rezista mișcării de du-te–vino ageneraţiilor decât în măsura în care apare în public. Publicitateadomeniului public clarifică încetul cu încetul ceea ce oamenii riscă săuite de la o generaţie la alta. De a lungul secolelor oamenii au intratîn domeniul public pentru ca anumite lucruri pe care le aveau în co-mun să devină perene.

Distincţia public–privat, forjată de Hannah Arendt în Condiţia omu-lui modern, relevă, plecând de la modelul polisului grecesc, importanţa,chiar preeminenţa, spaţiului public, în care cetăţenii se exprimă în ra-port cu spaţiul privat, considerat ca loc unde se afirmă apartenenţele so-ciale, de la familie la grup sau clasă. Spaţiul public este un spaţiu al li-bertăţii în care determinismele sociale caracteristice spaţiului privatsunt înlocuite cu un demers raţional care fondează solidaritatea cetăţe-nilor orientaţi către realizare binelui comun. Opunându-se formelor deintervenţionism ce se legitimează prin temeiul preeminenţei socialului,conceperea spaţiului public ca scop al construcţiei politice reduce influ-enţele culturale sau religioase la sfera privată. Insistând pe separaţiastrictă între public și privat se pot pierde din vedere alte tipuri de re-laţii între cele două spaţii care depind de caracterul istoric al comu-nităţilor politice la care se aplică.

Puterea politică nu poate fi un simplu observator al proceselor so-ciale și economice. Și dacă administraţia publică cucerește pieţe, plătește


oricărui control cetăţenesc, în orice caz puţin vizibile. Devenit activapolitismul urmărește să asigure anumitor probleme protecţie în raportcu conflictul dintre partide. Un asemenea exemplu l-ar putea reprezen-ta politicile publice, mai ales politica externă sau politica de apărare,domenii în care consensul forţelor politice și rolul experţilor reduc ten-siunile inerente conflictului politic. Apolitismul, dacă nu rămâne o iluziea despărţirii de politică și de politic, poate oferi participării cetăţeneștiun spaţiu de manifestare.

Rolul activ al cetăţeanului în luarea deciziilor este limitat de com-plexitatea și specializarea problemelor. Problema competenţei ca resursăa deciziei politice pune cetăţenia într–o postură secundară. Afirmareaexpertizei, privilegierea problemelor tehnice și economice, dezvăluie otendinţă ce pune problema participării în dificultate. Politica se legiti-mează prin eficienţă, dar se delegitimează prin restrângerea par-ticipării. Distanţa dintre discursul politic și politicile efective oferă prile-jul calificării democraţiei și stilului politic pe care aceasta îl presupunedrept demagogie. Popularitatea scăzută a parlamentelor și lipsa de în-credere în partide exprimă, pe de o parte, distanţa tehnocrată faţă depolitică privită ca spaţiu al confruntării, pe de altă parte decepţia pu-blicului în faţa lipsei de transparenţă a jocului politic.

Transformarea cetăţeanului în spectator se datorează și deţinătorilorputerii. Insistând asupra specificităţii problemelor politice și promovândideea interesului general politicienii, și guvernanţii în mod special, ur-măresc să conserve poziţiile de dominaţie pe care le deţin. Legitimân-du-și astfel acţiunile și transferând dezbaterea politică spre domeniultehnic clasa politică favorizează un anume tip de depolitizare.

Redefinirea politicii prin asigurarea unor posibilităţi reale de par-ticipare activă asigură nu doar suportul democratic al guvernării cichiar bazele bunăstării. Dacă politizarea cetăţenilor poate conduce lasituaţii instabile, absenţa ei duce spre oligarhie și autoritarism. Încre-derea în capacitatea cetăţeanului de oferi soluţiile optime, dublareaacestuia de către partide politice și grupuri de interese reprezentativeși responsabile, asigură participării, prin adaptarea permanentă a in-strumentelor pe care se bazează — informaţie corectă, educaţie și par-ticipare organizaţională — un real spaţiu de manifestare. În regăsireacetăţeniei pierdute rezidă capacitatea de a rezista sfidărilor globalizăriiși supertehnologizării.

§ 1. 7. PUBLIC SAU PRIVAT — O REDIMENSIONARE APOLITICII

Desemnând două caracteristici relaţionate, ceea ce se manifestă înfaţa tuturor cetăţenilor, adresându-li-se și antrenând participarea lor


28 Hannah Arendt, op. cit., p. 92.29 Ibidem, p. 89.

CAPITOLUL II

STATUL — CADRUL INSTITUŢIONAL AL POLITICII

§ 2. 1. INSTITUŢIONALIZAREA PUTERII.

Tendinţă constantă a puterii politice de a se permanentiza — insti-tuţionalizarea — este un fapt istoric relativ recent, iar apariţia statuluia constituit apogeul acestui fenomen. Cum statul ca instituţie politicăși-a conturat dimensiunile în pragul secolului al XX-lea abia la începutulacestui secol s–a deschis perspectiva unei analize instituţionale. Mau-rice Hauriou, creatorul școlii instituţionaliste considera instituţiile dreptfundament al societăţii și al dreptului. Gândirea instituţionalistă con-sideră că la baza anumitor forme de organizare sau moduri de viaţă seaflă instituţiile a căror specificitate — caracterul permanent — exprimăo necesitatea socială. Astfel instituţiile operaţionalizează valori, prin-cipii sau orientări relevante la nivel comunitar ce iau forme de organi-zare permanentă și stabilă. Influenţate de componentele lor instituţiilesunt structurate în virtutea unui scop, au deci o natură politică câtăvreme stabilirea finalităţilor și a strategiilor de atingere a acestora esteresortul politicii. În accepţiunea sa tradiţională, instituţia desemneazăun ansamblu de organisme și mecanisme existând într-o societate la unmoment dat.32 Pornind da la această perspectivă reprezentanţii școliiinstituţionaliste (M. Hauriou, G. Renard) au distins între două categorii:instituţiile corp (numite și instituţii persoană prin referinţă la perso-nalitatea lor juridică) și instituţiile mecanisme. Primele corespund uneicolectivităţi umane coordonate în funcţie de nevoi sau valori comunecare se supune unei autorităţi și acceptă un sistem de norme stabile. Înacest sens instituţiile transcend indivizii ce le compun și la care nu pot fireduse. Cel de-al doilea tip reprezintă un sistem de reguli de drept ceformează un ansamblu mecanic ce poate fi combinat cu alte ansambluriasemănătoare.33 Cele două tipuri de instituţii se combină constituind

salarii, percepe impozite,30 sau chiar când încearcă să intervină cât maipuţin, prin acţiunile sau nonacţiunile sale afectează domeniul social saueconomic. Intervenţia autorităţilor în spaţiul public influenţează di-namica raporturilor între bunurile publice și cele private. Oferta sub-stanţială de bunuri publice presupune limitarea accesului la bunuri pri-vate. Raportul invers proporţional între public și privat nu este doar oconsecinţă a unor decizii și reglementări tehnice, ci este rezultatul uneiabordări profund politice. Chiar dacă ideea tehnocratică a lipsei de al-ternativă în privinţa politicilor economice a cucerit din ce în ce maimulţi adepţi, valorilor pe care orice politică sectorială le presupune, im-plică suportul politicului. Existenţa unui nucleu dur de tehnici care seimpune decidenţilor lasă acestora un spaţiu suficient de manevră.31 Au-torităţile publice au la îndemână mijloace pentru a acţiona asupraeconomiei (bugetul, impozitele, moneda, creditul), dar alegerea politicilornu poate neglija orientările valorice dominante. Relaţia biunivocă din-tre guvernanţi și guvernaţi imprimă actului guvernării cel puţin înparte direcţia pe care grupurile influente din societate o sprijină. Dis-persată în ministere, departamente, consilii judeţene, consilii locale, con-silii de administraţie, autoritatea publică se dezvăluie sub forma unorcentre de decizie, cu mai multă sau mai puţină autonomie, care negoci-ază permanent cu grupurile de interese și de presiune (asociaţii pa-tronale, sindicate, organisme internaţionale, sau alte tipuri de asocierece practică lobby) politicile — seturi de reglementări și acţiuni — con-siderate dezirabile pentru sectorul dat. Reduse, printr-o simplificare laun singur actor — statul — aceste centre pot fi, funcţie de caracteristi-cile regimului politic și ale dinamicii instituţionale, mai mult sau maipuţin coordonate. Această structură multiformă a centrelor de puterelimitează libertatea de mișcare a statului.

Discursul care acuză de inconsistenţă, superficialitatea sau neprofe-sionalismul acţiunile politice propunând ca alternativă o abordare rea-listă (tehnică) a situaţiei economice și sociale este tot un discurs politic.Stabilirea priorităţilor rămâne resortul politicii, iar tipul de decizie nupoate fi extras din mediul la care urmează să se aplice. Doar spaţiulpolitic asigură aspectul public al deciziilor care să aibă autoritatea nece-sară transformării lor în acţiuni reale și eficiente. Iar în spaţiul publicinstituţiile politice deţin rolul de reglatoare ale mecanismelor gu-vernării.


30 Michel Didier, Economia, regulile jocului, București, Humanitas, 1994,p. 103-104.

31 André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991, p. 13.

32 Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel,Paris, Dalloz, 1987, p. 43.

33 Ibidem, p. 44

denţei sistemelor politice în raport cu societatea pentru a favoriza per-spectiva interdependenţei dintre instituţii relativ autonome.35 Aceastăabordare consideră instituţiile drept factori ordonatori prin intermedi-ul sistemul de reguli, practici și cutume pe care le influenţează și carecontribuie la organizarea activităţii politice după criterii de eficienţă.Dar regulile nu reprezintă doar un sistem de norme sau cutume ci și unsistem de valori și credinţe, contribuind la conturarea finalităţilor. Car-acterul politic al instituţiilor, rolul lor de creatoare de sens, conduce laideea politicii ca o formă de interpretare a lumii. Politica nu este doarexpresia unor alegeri, ci și o formă de educaţie sau un mod de dezvăluirea lumii. De aceea noua perspectivă instituţionalistă schimbă accentul dela analiza rezultatelor politicii la analiza proceselor de elaborare a politi-cilor publice. Critica pe care noii instituţionaliștii o fac paradigmei plu-raliste avertizează asupra relaţiilor dintre societatea civilă și stat. Astfelinstituţiile nu sunt rezultatul proceselor derivate din comportamente șistrategii individuale caracteristice societăţii civile ci au propria lor raţi-une de a fi. Diferitele variante ale neo-instituţionalismului urmăresc fieanaliza statului din perspectiva lungii durate, fie insistă pe rolul insti-tuţiilor de a reduce incertitudinea și de a contribui la degajarea prefer-inţei actorilor sociali, fie privilegiază analiza variabilele culturale ca ele-mente ce contribuie la formarea și funcţionarea organizaţiilor. Cele treiinstituţionalisme au tendinţe diferite (funcţie de metoda de analiză —istorie, alegeri publice, sociologia organizaţiilor)36, dar sunt axate peaceeași perspectivă a statului în interacţiune cu mediul său mereu întransformare.

Instituţiile politice desemnează în mod obișnuit organele statului ceexercită funcţii legate de exerciţiul suveranităţii (elaborarea legilor,punerea lor în practică și inducerea ordinii publice). Deși populară,această definiţie prezintă dezavantajul de a perpetua incertitudinile pecare conceptul de suveranitate le presupune. Procesele de globalizare șide integrare în noi forme politice precum Uniunea Europeană presupuno transformare a noţiunii de suveranitate. Construcţie juridică me-dievală care la origine permitea regilor în plin proces de respingere aautorităţii pontificale să se legitimeze, suveranitatea este înţeleasă ca oformă de competenţă ultimă ce nu poate suferi nici un fel de limitare.Ori apariţia curţilor constituţionale, fenomen esenţial în practica statu-lui de drept, a însemnat supunerea parlamentelor, reprezentante ale su-veranităţii, unor limitări juridice și de competenţă. Faţă de această evi-


împreună regimurile politice ce sunt vizibile în forma de organizare eta-tică. Analiza juridică consideră instituţiile ca structuri fundamentalecare permit identificarea regimului politic și permit departajarea întresimpla voinţă a actorilor sociali și interesele de natură politică. Aceastăperspectivă a fundamentat curentul instituţionalist din știinţa politicăpentru care obiectele analizei sunt politice fiind cercetate în funcţie defundamentul structural și modelul organizaţional.

Dacă instituţionalizarea desemnează ansamblul acţiunilor și practi-cilor ce sunt organizate în mod stabil, viziunea juridică și sociologicăasupra fenomenului de permanentizare a puterii diferă. Pentru sociolo-gi deschiderea realizată de Max Weber implică analiza instituţiilor dinprisma asocierii indivizilor în grupuri în funcţie de reglementări struc-turate pe baza unor criterii bine determinate de acţiunile caracteristiceunei zone clar delimitate. Instituţiile sunt privite în acest caz în primulrând ca reglatori ai raporturilor sociale și abia apoi ca modele organiza-ţionale. Principiul reglator contribuie la organizarea activităţilor mem-brilor unei comunităţi după un model organizaţional definit în funcţiede problemele sau nevoile fundamentale. Conceptul de instituţionalizarepresupune astfel procesele și acţiunile ce urmăresc să organizeze în modstabil modelele sociale. Developementismul ce a dominat politica com-parată la mijlocul secolului al XX-lea considera fenomenul instituţio-nalizării ca un element esenţial în procesul de dezvoltare și modernizarepolitică. Din această perspectivă instituţiile se caracterizau prin adap-tabilitate, complexitate și autonomie, dar și prin coerenţă cu valorile șiașteptările guvernaţilor.

Presupunând o schimbare de perspectivă asupra politicii consideratăca o expresie a pluralismului politic și social analiza statului ca rezul-tat, într-o oarecare măsură, întâmplător, al confruntării libere a intere-selor particulare a implicat o transformare a instrumentelor și metode-lor de analiză. În același sens a evoluat și analiza politicilor publice carea reprezentat o ruptură cu tradiţia weberiană a statului ca mecanismde aplicare a voinţei guvernanţilor. Pentru analiza politicilor acţiuneaîn contextul mediului etatic și social face obiectul cercetărilor specifice.34

Dar statul exprimă nu doar diversitatea, ci și unitatea de acţiune acto-rilor și de aceea studierea apariţiei, consolidării și acţiunilor statului tre-buie să exprime această dublă caracteristică a sa. O asemenea tendinţăeste reprezentată de neo-instiuţionalism, curent teoretic ce se delimi-tează atât de tendinţele behavioriste centrate pe analiza instituţiilor caprincipal factor de inducere a comportamentului individual sau public,dar și de instituţionalismul descriptiv al începutului de secol XX. Vizi-une interacţionalistă neo-instituţionalismul relativizează ideea depen-


34 P. Muller, Y. Surel, op. cit., p. 40.

35 James March, Johan Olsen, „The New Institutionalism. Organizational Fac-tors in Political Life“ în American Political ScienceReview, nr. 78\1984,p. 738-742.

36 P. Muller, Y. Surel, op. cit., p. 44-46.

cunoască puterea concentrată în persoana unui șef. Această transfor-mare se produce pentru că o societate bazată doar pe cutume nu rezistăunui grad de evoluţie socială; pentru a rezista grupul este nevoit să seorganizeze. Mutaţia în organizarea puterii înseamnă începutul puteriiindividualizate, concentrate în mâinile unui singur om care posedă șiautoritatea și mecanismele de conducere. Câtă vreme rămâne o formăsimplă de conducere puterea individualizată se realizează pe baza unorraporturi de la individ la individ. Devenind mai complexă ca urmare acreșterii numerice a comunităţii șefia se restructurează luând formaunei ierarhii a deţinătorilor puterii, a unei organizări a șefilor interpuși.

În noua sa formă, șefia dispune de forţă de coerciţie, presupunând nudoar încarnarea puterii într-un om ce concentrează în propria-i persoanăatât instrumentele puterii, cât și justificările autorităţii. Individualizareaapare ca o formă simplă și naturală a puterii, concretă și directă. Chiardacă raporturile de putere de acest fel au o multitudine de modalităţi, în-tre un șef amazonian sau un domn muntean din secolul al XIV-lea dife-renţele sunt doar de formă, nu și de esenţă. În ambele cazuri puterearezidă în faptul că în persoana celui care comandă se găsesc atât exer-ciţiul cât și proprietatea puterii. De la Mircea cel Bătrân a rămas o for-mulă explicită a personalizării puterii: „Io, Mircea voievod, unic stăpâni-tor și domn…“. Din stăpânire provine autoritatea domniei, formă de or-ganizare a puterii încă neinstituţionalizată. Individualizarea raporturilorpolitice, expresie a nevoii de concret, evidenţiază un tip de organizare alputerii ce se fonda pe credinţa în virtuţile personale ale șefului.

Procesul de instituţionalizare a puterii este accelerat de situaţiile încare calităţile personale ale șefului nu mai pot justifica autoritatea pecare o exercită. Treptat comunitatea nu mai acceptă să organizeze în-treaga comunitate conform voinţei unui individ, disociind între autori-tate și individul care o exercită. Se impune în consecinţă ideea insti-tuţionalizării, a transferului puterii de la persoana guvernanţilor, sim-plii executanţi, la stat, autenticul proprietar.

§ 2. 2. AUTORITATE ȘI POLITICĂ

Operaţionalizarea conceptului de putere, mai ales în accepţiunea sarelaţională, introduce două noi concepte corelative: autoritatea și legi-timitatea. Privită din perspectivă analitică autoritatea se prezintă ca orelaţie diferenţiată ce presupune un raport între posesorul autorităţii,subiectul autorităţii și domeniul autorităţii.39 Dacă posesorul autorităţiieste specializat într-un domeniu anume deţine o autoritate epistemică.Autoritatea epistemică nu poate fi delegată fiind exercitată numai de


dentă imprecizie s-a încercat definirea instituţiilor pe baza proceselorelectorale. Instituţiile politice ar fi deci cele ce rezultă direct din com-petiţia electorală. Cum însă și această soluţie prezintă dificultăţi(monarhii constituţionali sunt ereditari, unii judecători americani suntaleși) impreciziile termenului obligă la o definire cât mai clară. Avândîn vedere caracterul lor particular și relaţiile pe care le presupun insti-tuţiile politice trebuiesc înţelese ca structuri relativ stabile de interacţi-uni politice, juridice și culturale. Între acestea statul și instituţiile legatedirect de funcţionarea sa sunt privilegiate în orice analiză.

Statul reprezintă un mod de organizare al puterii politice. Reprezen-tată prin instituţii, puterea de stat descrie modul de implantare al de-ciziilor și mecanismele de funcţionare. Între diferitele formele de orga-nizare a puterii statul este cea mai complexă și mai completă. Apariţia șiconsolidarea statului presupune un proces prin care politica parcurgedrumul de la formele personalizate de putere la cele instituţionalizate.

Cercetările antropologice evidenţiază existenţa societăţilor fără stat.În societăţile arhaice — a le numi primitive însemnând a introduce uncriteriu de ierarhizare valorică de tip etnocentrist — nu exista un rege.La contactul cu acest tip de comunităţi europenii le-au descris ca fiind„fără rege și fără lege“,37 deci lipsite de instituţia care să asigure cadrulde implementare a legilor. Această imagine s-a perpetuat astfel încâtputerea odată definită conceptual a fost multă vreme redusă la stat.Spre o astfel de abordare conducea și ideea că șeful arhaic nu avea niciautoritate, nici putere de coerciţie. Dar dacă nu poate exercita putereaca dominaţie șeful poseda însă calităţi ce îi asigurau o formă de autori-tate. Chiar dacă societăţile fără stat nu cunosc instituţionalizarea pu-terii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influ-enţei. Obiecţiile lui Clastres la adresa caracterului universal al domi-naţiei politice nu priveau și autoritatea, câtă vreme șeful are câteva ele-mente ce îl disting de ceilalţi membrii ai comunităţii (în perioada depace el trebuie să asigure consensus omnium fiind un bun moderator, unexcelent orator și obligatoriu, o persoană generoasă pe câtă vreme întimpul războiului șeful dispune de o putere aproape absolută asuprarăzboinicilor)38. Prima perioadă a organizări politice arhaice a fost deciuna sincretică, în care politica se confunda încă cu religia și morala.

Autoritatea, într-un prim stadiu, se introduce anonim în corpul social:ea corespunde forţei de presiune a obiceiurilor și superstiţiilor. Șeful defamilie ori preotul profită de un ansamblu de credinţe constituind o forţădispersată în colectivitate. Această formă de putere nu este încă clar in-dividualizată, pentru ca într-un al doilea stadiu societatea primitivă să


37 Jacqueline Russ, op. cit., p. 63 38 Pierre Calstres, op. cit., p. 35. 39 J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, București, Humanitas, 1992, p. 53.

ciziilor deţinătorilor autorităţii este determinant pentru ca directivelesă se transforme în acţiuni concrete. Chiar prin regulile de atribuire aputerii autoritatea desemnează în același timp instituţia (persoana) șiputerea formală pe care aceasta o posedă. Distincţia dintre autoritate șiputere constă în atributele acestora; dacă puterea presupune atât relaţiide conducere-supunere, cât și de dominare-subordonare, autoritatea serezumă la a reprezenta doar relaţiile de conducere-supunere.

Caracterul politic al autorităţii se prezintă în modul de manifestareși referinţele acesteia. Deși este detectabilă ca voinţă a autorităţilor, jus-tificarea poziţiilor de autoritate este extinsă la nivelul întregii societăţiși prezentată ca voinţă naţională sau expresie a interesului general.

Legitimarea autorităţii urmărește concilierea intereselor grupuluiminoritar aflat la guvernare cu interesele generale. Prin legitimitate,principiul ce întemeiază sau justifică un sistem de guvernământ, se re-alizează acomodarea guvernanţilor cu guvernaţii. De fapt nici un regimpolitic nu poate funcţiona și nu se poate menţine în lipsa unui minim delegitimitate. Calitate a puterii de a fi acceptată pe baza consimţămân-tului și nu a forţei legitimitatea presupune atât caracteristici de naturăsimbolică cât și practici ce variază în funcţie de context.

Weber, prin ideal-tipurile sale, a impus o influentă clasificare aformelor de legitimitate. Legitimitatea tradiţională are un caracter in-terpersonal, deţinătorii puterii fiind determinaţi în virtutea unor regulitransmise și consfinţite de tradiţie. Cei ce recunosc un astfel de tip delegitimitate se află de obicei în raporturi de dependenţă de tip patrimo-nial. Legitimitatea carismatică se fondează pe calităţile excepţionale alecelui ce o deţine și în jurul căruia se constituie o comunitate de tipemoţional. Personalizată, această legitimitate nu se poate permanentiza,neputând fi extinsă asupra comunităţii de discipoli. Legitimitatearaţională sau legală presupune că relaţia de supunere este reglată prinreguli abstracte acceptate de cetăţeni responsabili. Deţinerea puteriipresupune competenţa celui ce o exercită, fiind de natură impersonală.Dar aceste tipuri nu sunt decât în mod excepţional detectabile în reali-tate. Ele se prezintă în formă combinată una din componente având omai mare importanţă.

Legitimitatea raţională este un tip de legitimitate democratică. În acestsens legitimitatea presupune că autoritatea acordată instituţiilor puteriisă reprezinte interesele majore ale comunităţii este rezultatul aplicăriiunor proceduri electorale corecte. Pentru aceasta, poporul, unul din vectoriirelaţiei de legitimitate, se prezintă într-o dublă calitate: ca forţă propul-soare a puterii (îi conferă legitimare și autoritare) și ca fundament socialal acestei puteri. În funcţie de sursa legitimării autorităţile pot fi reprezen-tative (direct reprezentative) sau derivate (indirect reprezentative), din pri-ma categorie făcând parte Parlamentul, iar din cea de-a doua Guvernul.


posesor și doar în domeniul său de competenţă. Recunoașterea au-torităţii epistemice este conferită de recunoașterea competenţei deţină-torului său în domeniul său de referinţă. În consecinţă, acest tip de au-toritate se referă la specializare, iar contestarea poziţiei exprimate deun expert nu se poate realiza decât prin intermediul specialiștilor. Darcând autoritatea privește coordonarea unui domeniu și se exercită prindirective aceasta nu se mai referă la propoziţii precum autoritatea epis-temică, ci la ordine; autoritatea este deontică. Un asemenea tip de au-toritate constă în recunoașterea poziţiei ierarhice a celui ce o reprezintăde către subiecţii asupra cărora se exercită și poate fi delegată. Orice tipde autoritate rămâne însă din perspectivă analitică individuală.

Autoritatea politică este un tip de autoritate deontică. Privită din per-spectivă juridică autoritatea politică este impersonală, fiind exercitatăprin instituţii. Caracterul impersonal al instituţiilor asigură permanenţaacestora, schimbarea persoanelor ce deţin funcţii de autoritate politicăneafectând continuitatea statului. Existenţa mai multor forme de putereși autoritate nu minimizează rolul puterii de stat — formă instituţiona-lizată a puterii politice — care prin suveranitate deţine locul central.

Rolul puterii și al autorităţii politice în organizarea formală a relaţi-ilor de conducere și supunere implică analiza formelor de acţiune colec-tivă și a modurilor de coordonare a activităţilor particulare. Felul în careaceste structuri se relaţionează cu procesele de control social, cu reţelelede influenţă sau de presiune și relaţiile ca și cu situaţiile conflictuale cepot rezulta din acţiunea lor relevă specificul politicii ca domeniu al au-torităţii. Definind capacitatea unor persoane sau instituţii de a obţinedin partea membrilor unei comunităţi sociale, în virtutea unor calităţisau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de acţiunile,măsurile sau directivele lor autoritatea politică depinde de forma de or-ganizare socială. Reflectând un anume statut pe baza căruia se exercităautoritatea presupune recursul la normelor sau regulilor stabile.

Aparţinând fie instituţiilor, fie fiind reflectată în texte de legi, regulisau cutume cu care persoanele individuale se identifică temporar au-toritatea politică nu poate fi separată de purtătorii săi individuali. Pen-tru a se concretiza aceasta ia forme personalizate. Dacă avantajul au-torităţii impersonale este tocmai faptul că este abstractă, prezentândînsă în compensaţie caracteristicile duratei, stabilităţii și permanenţei,criza autorităţii politice și a instituţiilor induce aportul persoanelor lamenţinerea statutului autorităţii. Criza instituţiilor este reversul faţadeiabstracte a autorităţii, confirmând rolul actorilor politici și administra-tivi în definirea autorităţii.

Autoritatea este un fenomen de putere; ea implică dreptul de a co-manda, dar rămâne dependentă de recunoașterea sa. Consensul uneipărţi a membrilor grupului care recunosc legitimitatea hotărârilor și de-


nizare, au presupus o situaţie inversă și în acest caz există un cerc vi-cios, pentru că statul nu are baza spirituală care să-i asigure durata, iaraceasta nu se poate forma pe baza constrângerii, ceea ce explică crizelecontinui pe care le cunosc statele postcoloniale.

Teritoriul și naţiunea, elemente ce facilitează operaţiunea intelectu-ală ce se va desăvârși prin instituţionalizarea puterii, nu sunt însă sufi-ciente pentru a da contribui singure la emergenţa ideii de stat. Pe de oparte, supunerea tradiţională s-a transformat în relaţia de autoritate,pe de altă parte în constituirea conceptului de stat, au intervenit o seriede alte elemente legate de nevoia de securitate și aspiraţia către durată.Transformare supunerii în legitimitate exprimă această preocupare aconducătorilor de a da un fundament sigur dominaţiei lor. Necesară pen-tru a fonda legitimitatea și continuitatea puterii, existenţa statului esteîn mod egal o condiţie prin care se verifică competenţa guvernanţilor.

În încercarea de a-și asigura monopolul asupra deciziei guvernanţiicaută o sursă care să le justifice acţiunile. Ideea de stat a venit să fa-ciliteze acest lucru prin relaţia de solidaritate dintre deţinătorii puteriiși reprezentările dominante din comunitate. Apare astfel ideea de su-veranitate indivizibilă ce se afirmă puternic în urma unui efort doctri-nar — oare, o simplă coincidenţă? — tot în secolul al XVI-lea. Conside-rată ca o competenţă de ultimă instanţă ce nu poate fi limitată în niciun mod suveranitatea nu corespunde realităţii raporturilor de putere cinevoii de a justifica reprezentarea politicii. Caracterul simbolic al su-veranităţii este mai clar când sunt relevate contextele în care este afir-mată. Pe scena internaţională suveranitatea evocă egalitatea juridicăîntre state constituind pentru unităţile etatice mai puţin favorizate unmijloc de a rezista intervenţiei în trebuirile lor interne. Dar o între-prindere de acest tip, apărarea unei politici economice naţionale săzicem, presupune mijloace adaptate de influenţă sau de suplinire. Cu câtprocesele economice sau politice sunt mai intercondiţionate, cu atât mij-loacele exclusive și suficient de importante la dispoziţia statului sediminuează.

În accepţiunea sa internă suveranitatea este un atribut al poporu-lui, sursă a oricărei legitimităţi instituţionale. Impusă în procesul detransformare a cadrului politic din timpul revoluţiilor burgheze noţi-unea de suveranitate cunoaște două forme: suveranitatea populară și su-veranitatea naţională.41 Noţiunea de popor este suficient de abstractăpentru a nu corespunde nici unei realităţi. Ceea ce există concret estepopulaţia, dar populaţia nu este poporul în sens politic al termenului.Pe de altă parte, noţiunea juridică de popor exclude o serie de categorii


§ 2. 3. FORMAREA STATELOR MODERNE

Constituirea statelor ca forme de organizare permanentă și stabilăa puterii politice a fost influenţată de emergenţa unor factori al căror rolnu poate fi neglijat. Fenomenul se manifestă începând cu secolul al XVI-lea când încep să se întrunească condiţiile favorizante. Constituindu-semai întâi ca un experiment, dovedindu-și calităţile, statul devine unmodel de organizare al puterii astfel încât în secolul al XIX-lea toateformele de organizare a puterii erau reduse la acesta. Produs de exporteuropean, statul a cunoscut în secolul al XIX-lea expansiunea în întregulspaţiu euro-asiatic, pentru a fi în secolul al XX-lea transformat și adap-tat ca formă politică la nivel planetar.

Procesul a demarat prin modificarea câtorva elemente ale orga-nizării puterii preexistente statului, între acestea teritoriul determinatîn funcţie de frontieră. Element necesar existenţei statului, teritoriul arăspuns interesului guvernanţilor de a consolida patrimoniul teritorialși de a unifica și consolida dominaţia asupra populaţiilor ce îl locuiau.Dacă teritoriul este relevant și pentru alte forme de organizare a puteriipolitice în cazul statului apariţia conceptului de frontieră, ca limita unuiteritoriu supus unei autorităţi politice recunoscute, a marcat o schim-bare fundamentală. Până în secolul al XVI-lea teritoriul, expresie a uneistăpâniri cu titlu personal, nu era clar delimitat. Formele de organizarea puterii caracteristice evului mediu aveau o viziune mai puţin precisăasupra teritoriului, expresie a impreciziilor, dar și a sistemului feudal.Hărţile medievale nu precizează frontierele. Odată cu sistemul de pacedin Westfalia, în 1648, sistemul frontierei se impune constituind unatribut al noii forme de organizare politică. Dar politica de concentrare apământurilor nu este în sine un factor determinant al formării statuluicâtă vreme unitatea spaţiului delimitat de frontiere nu corespunde uneiunităţi spirituale.

În paralel cu delimitarea din ce în ce mai precisă a frontierelor,conștientizarea apartenenţei la un grup de tip special, se realizează prinideea comunităţii de aspiraţii și de reacţii care solidarizează durabilmembrii unei comunităţi. Cum șefii sunt trecători dar puterea rămânetrebuie să existe ceva ce precedă individualitatea, ceva ce se transmitede la șef la șef — interesul naţional. Naţiunea, alt factor al apariţieistatelor moderne, presupune statul ca formă de organizare politică pen-tru că tipul de putere pe care îl vizează poate impune o situaţie dura-bilă. În Europa modernă naţiunea a creat statul care s-a format lent înspiritul instituţiilor unificate de sentimentul naţional.40 Statele „noi“,cele ce au apărut în secolul al XX-lea ca urmare a proceselor de decolo-


40 Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980, p. 36.41 Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique, Paris, A. Col-

in, 1991, p. 95.

politică incontestabilă evoluând continuu în funcţie de interesele și va-lorile la care aderau actorii sociali și politici.

Cuvântul stat provine din latinescul status ce indica poziţia în pi-cioare, inducând deci ideea de stabilitate, permanenţă, continuitate. Însensul său modern, de suport și cadru al puterii politice, noţiunea de statera deja folosită de Machiavelli. În prima frază din Principele Machia-velli se referea la stat. „Toate statele, toate stăpânirile care au avut șiau autoritate asupra oamenilor au fost și sunt republici sau princi-pate“44. Împreună cu Hobbes și Spinoza Machiavelli a contribuit la fun-damentarea unei teorii laice a statului. Orientat spre analiza fenome-nelor concrete Machiavelli nu reușise însă să detașeze ideea de stat depersonalitatea celor ce îl conduceau. Personalizarea machiavelliană astatului prin principe demonstrează că fenomenul instituţionalizăriiputerii nu se încheiase încă.

Abordat cu instrumente sociologice statul se prezintă ca o dimensi-une a societăţii politice, societate guvernată de o putere instituţiona-lizată, având capacitatea și mijloacele de a exprima și de a realiza voinţaunei părţi din colectivitate ca voinţă generală. Această voinţă poate firevendicată, funcţie de condiţiile concrete, de un grup restrâns sau deun grup majoritar sau cu o asemenea imagine.

Reprezentând ansamblul organelor politice de guvernare statul de-semnează aparatul de conducere al societăţii politice. Această caracte-ristică a puterii statale a fost analizată din două perspective: cea careconsideră statul ca instrument de constrângere sau cea care insistăasupra statului ca rezultat al voinţei cetăţenilor.

Prima perspectivă are în Max Weber poate pe cel mai importantreprezentant al său. Weber asociază ideii de forţă, de dominare a statu-lui, ideea de legitimitate, considerând statul „o întreprindere politică cucaracter instituţional a cărei direcţie administrativă revendică cu suc-ces în aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legiti-me“45. Tot ca instrument de constrângere, dar care poate fi raţionalizatprin intermediul dreptului, vede și Hans Kelsen statul. Acesta devine înteoria kelsiană o persoana morală ce se ghidează după un ansamblu denorme ierarhizate, a căror realizare este asigurată prin forţa de con-strângere. Tot ca formă de constrângere, dar realizată în interesul uneiclase, văd statul și marxiștii. Pentru Karl Marx, statul reprezenta pu-terea organizată a unei clase pentru asuprirea celorlalte.

A doua variantă este reprezentată de contractualism. Reprezentnţiiacestui curent (Th. Hobbes, J. Locke, J. J. Rousseau) definesc statulpornind de la „pactul social“ pe care indivizii l-au încheiat pentru a be-


pe care realitatea populaţiei le conţine: copii, condamnaţi, alienaţi, imi-granţi etc. De aceea, fiecare practică politică implică o construcţie speci-fică a noţiunii de suveranitate. Iniţial suveranitatea populară a fost teo-retizată de Rousseau pentru care toţi indivizii au dreptul la sufragiu șiîl exersează pentru a vota fiecare lege42. Caracterul prea abstract alacestei teorii a făcut ca revoluţionarii francezi de la 1789, sub influenţalui Sieyès, să prefere conceptul de suveranitate naţională. Deși tot o en-titate abstractă, naţiunea prezenta avantajul de a putea fi consideratăca o persoană morală diferită de indivizii ce o compun și care dispune deo voinţă proprie. Ca persoană morală naţiunea nu se poate exprimadecât în funcţie de un statut juridic ce definește organele abilitate să oreprezinte. Democraţia directă rousseau-niană face astfel loc demo-craţiei reprezentative prin intermediul constituţiei, statut comun înacelași timp naţiunii și statului, care nu este decât un instrument princare se exprimă voinţa naţională.

În consecinţă statul a fost analizat ca un mod de organizare al pu-terii politice pe un anumit teritoriu și în cadrul unei anumite comunităţiumane (popor, naţiune) ce poate recurge legitim la constrângere pentrua asigura coordonarea societăţii. Structură politică complexă statul pre-supune, din perspectivă teoretică, recursul la o serie de elemente deanaliză. Între acestea, forma statului are în vedere modul de organizarea puterii de stat și, în special, structura și funcţionarea organelor salede conducere. Aceasta se poate manifesta fie ca formă de guvernământ(republică sau monarhie), fie ca regim politic (ansamblul instituţiilor,practicilor și valorilor caracteristice unei comunităţi politice date), fie castructură de stat (stat unitar, stat federal, stat confederal).

Mecanismele pe care statul le utilizează în funcţionarea sa sunt al-cătuite din totalitatea organelor de stat (autorităţi publice), constituiteîntr-un sistem unitar (parlament, guvern, justiţie etc.) precum și dinforţele de constrângere (armată, poliţie, închisori etc.)

Spaţiu al raporturilor dintre guvernaţi și guvernaţi statul a fost șieste încă subiectul unor controverse puternice. Pentru unii statul „este orealitate atât de vie și de puternică, încât absoarbe individualitateanoastră a tuturor, care se pierde într-însa. E o realitate atât de adâncă,încât ea se întinde în timp și în spaţiu mult peste forţele și existenţelepersoanelor individuale. Este o realitate absolută, întrucât nu recu-noaște nici o autoritate superioară, cum recunoaște persoana privată au-toritatea statului. Statul nu recunoaște nimic superior sieși.“43 Pentrualţii statul este Leviathanul modern care limitează orice formă de liber-tate individuală. Contestat sau elogiat statul s-a impus ca o realitate


42 J-J. Rousseau, Contractul social, Iași, Moldova, 1996, p. 84.43 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, Editura ALL, 1995, p. 43.

44 Machiavelli, Principele, București, Minerva, 1994, p. 4.45 Max Weber, Économie et societé, Paris, Plon, 1971, t. 1, p. 57.

Dintr-o perspectivă tradiţională, funcţiile statului nu sunt prezen-tate doar într-o manieră descriptivă ci și normativă pentru a realizaobiectivul liberal al limitării puterii prin putere printr-un sistem de deputeri și contra-puteri. O clasificare a organizării și instituţiilor statu-lui permite sesizarea funcţiilor, componentelor și multiplelor sale puteri.Raporturile de putere ce se stabilesc în interiorul statului permit analizasa ca organizaţie.

Astfel statul ca organizaţie corespunde unui ansamblu de puteri cecontribuie la formularea unor decizii legitime. Plecând de la Mon-tesquieu putem, din motive de simplificare, să clasificăm puterea de statdupă criterii legislative, executive și juridice desemnând astfel funcţiilestatului.

Tabel 1. Funcţiile și organele statului (după Philippe Braud, Sociologiepolitique)

Spre deosebire de abordările clasice ale teoriei politice sau juridicesociologia politică contemporană, făcând abstracţie de diversitatea mo-durilor concrete de guvernare, a privilegiat analiza sistemică a statuluiprivit ca un ansamblu deschis ce întreţine intense schimburi cu mediulsău. Activitatea statului ar fi prezentă într-o dublă mișcare — dinspresocietatea civilă spre instituţii cu funcţia de a extrage și mobilizaresurse, dinspre instituţii spre societate ca distribuţie de bunuri.47


neficia de binefacerile sociale renunţând în schimb la unele din li-bertăţile lor. Statul astfel apărut este un organ suprem din partea căruiacetăţenii așteaptă respect, protecţie și asigurarea drepturilor lor civile.Acest contract iniţial a fost realizat pe baza voinţei liber exprimate a in-divizilor care înţelegeau astfel să se supună unei voinţe comune încar-nată în stat. Potrivit acestei concepţii, statul se caracterizează prin treidimensiuni fundamentale: naţiunea, teritoriul, autoritatea politică su-verană (autoritatea publică sau puterea organizată statal).

§2. 4. FUNCŢIILE ȘI ORGANIZAREA STATULUI

Statul modern unifică o societate care, în absenţa puterilor conferiteacestuia, ar cunoaște atomizarea și conflictele fondând unitatea politică,dar și viaţa de grup, pe baza Constituţiei. Ansamblu de norme ce deter-mină forma de guvernământ, aplică principiile pe care se structureazăsocietatea și pe care aceasta le recunoaște constituţia dă sens orga-nizării etatice. Dar unitatea corpului social nu este doar o rezultantă aConstituţiei, ci și a altor simboluri sau valori ce permit adoptarea pro-gresivă a puterii de stat la evoluţiile societăţii civile.

Ca organizare raţională statul construiește strategii de permanenti-zare a ordinii sau pur și simplu de supravieţuire în faţa tendinţelor con-tinue de dezorganizare. Conform principiului entropiei realitatea tindecontinuu către o stare simplă de organizare, stare de indiferenţiere pen-tru a cărei contracarare este necesară organizarea raţională. De aceeastatul este justificat ca o creaţie continuă destinată stopării tendinţei dedisoluţie a comunităţii, ameninţată, din exterior (războaie), ca și în in-terior (crize economice, sociale sau politice). Statul este organizarearaţională și rezonabilă a comunităţii putând asigura și alte scopuri decâtdurata. Statul ca formă de organizare raţională nu mai este însă laHegel un simplu instrument, ci condiţia perfecţionării omului.46 Re-ducând violenţa și contribuind la permanentizarea comunităţii statulpune în lucru funcţiile sale cele mai importante. Dar gândit în raport curaţionalitatea funcţionării sale statul poate fi implicat în noi sfere de ac-tivitate pentru a contribui la transformarea omului în raport cu criteri-ile raţiunii.

Pentru a asigura supravieţuirea comunităţii trebuiesc puse în lucrustrategii de echilibru și reglarea conflictelor. În calitate de arbitru, pu-terea de stat, menţine un echilibru fără de care interesele divergente arputea distruge întregul. De aceea puterea de stat intervine pentru a re-zolva diferendele și a concilia interesele opuse, permiţând intervenţiaarbitrajului politic și economic în vederea realizării interesului general.


46 Alexandre Passerin d’Entreves, La notion de l’Etat, Paris, Sirey, 1969, p. 207.

ORGANE DE STAT

Parlament (legi în sens strict)Guvern (reglementări autonome)Curţi supreme (hotărâri de principiu)

Guvernul (metodologii de aplicare, măsuri in-dividuale)Administraţie (metodologii de aplicare, măsuriindividuale, operaţii efective)Parlament (măsuri individuale excepţionale)

Parlament (legi de amnistie)Guvern și administraţie (recurs extraordinar)Autorităţi judiciare (recurs în contencios)

FUNCŢII

Legislative

Executive

Juridice

47 Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LDJG, 1996, p. 86.

state, aceste unităţi federate nu au însă competenţe internaţionale. Dela un federalism la altul organizarea de acest tip a statelor presupune omare diversitate de abordare. Ca origine statele federale pot fi rezultatulunui proces de integrare, dar și de dezagregare. Statele Unite aleAmericii sau Elveţia sunt rezultatul federalizării mai multor state su-verane. Funcţie de specificul perioadei analizate pericolul militar sau co-operarea economică sunt cele mai importante motive pentru care o se-rie de entităţi statale au renunţat la suveranitatea lor. Alte state fe-derale au rezultat din dezagregarea unui alt stat, cum este cazul Fede-raţiei ruse care a succedat Uniunii Sovietice.

Un caz aparte de asociere a statelor îl reprezintă confederaţia. Ca-racteristica acesteia este că respectă suveranitatea internaţională amembrilor săi, dar pune în funcţiune o serie de organisme ce coor-donează politica lor în anumite domenii. Din perspectiva dreptului in-ternaţional federaţia nu constituie un stat, relaţiile dintre membrii fi-ind realizate pe baza unui tratat internaţional.

Spre deosebire de confederaţii statele federale sunt organizate pebaza unei constituţii. Autorii constituţiei sunt reprezentanţii statelorfederate ce conservă drepturile componentelor federaţiei. O federaţie re-cunoaște principiile autonomiei și participării. Conform autonomieifiecare stat deţine competenţe proprii pe care le exercită fără ingerinţaguvernului federal, pe când principiul participării implică controlul șiintervenţia statelor federate asupra politicii federale prin intermediulreprezentanţilor lor. De aceea federaţiile practică un bicameralism fe-deral în care una din camere reprezintă naţiunea pe baze demografice,iar cealaltă reprezintă fiecare componentă a federaţiei (Senatul în SUA,Bundesrat-ul în RFG, Consiliul federaţiei în Rusia).

§ 2. 5. SEPARAŢIA ȘI ECHILIBRUL PUTERILOR

Din punct de vedere al structurii statele pot fi unitare sau federale.Statele unitare au un singur centru de putere, un ansamblu unic de in-stituţii cu atribuţii de decizie politică, și în consecinţă presupun un sin-gur organ legiuitor, un singur executiv și o singură autoritate judecă-torească. Statul unitar este indivizibil și dispune de o singură lege fun-damentală. Constituţia (din latinescul constituere „a stabili, a decide, ahotărî“) reprezintă legea fundamentală a statului și este formată din-tr-un ansamblu de norme juridice care definesc și fixează principiile sta-tului și ale organizării sociale, sistemul instituţiilor statului, bazele ju-ridice ale statutului cetăţenilor.

Reprezentând forma în care poporul se constituie în putere Consti-tuţia se impune faţă de toate celelalte actele legislative sau norme ju-ridice. Prin Constituţia sunt stabilite organizarea, structura, competenţa


Dacă statul asigură echilibrul forţelor divergente și reglează schim-burile dintre instituţii și mediu atunci el asigură un spaţiu al libertăţii.Reglând conflictele prin drept și asigurând arbitrajul între intereseleconcurente statul conferă siguranţă și garanţia unui sistem juridic egalpentru toţi. Pentru a impune un astfel de sistem, statul instituie reguliconstituţionale, care să fondeze putere ca o formă politică legitimă. Șidacă organizarea se dezvăluie în diversitatea „puterilor“ statul desem-nează puterea politică prin excelenţă. Ca principală sursă și resursă deputere statul dispune controlul administraţiei, armatei și de multiplealte mecanisme de coerciţie prin care îţi impune autoritatea și rea-lizează executarea deciziilor sale. Puterea sa materială lasă să se între-vadă puterea sa reală.

Probabil cel mai important și influent produs de export europeanstatul s-a dovedit o instituţie cu un potenţial adaptabil important. Dacăîn urmă cu un secol numărul statelor era scăzut astăzi ele s-au extinspe toată suprafaţa globului ajungându-se la aproape două sute de state.Între acestea câteva zeci se prezintă drept comunităţi de state, statelefederale. Modul de funcţionare al acestor state se relevă cel mai bine dincompararea lor cu statele unitare. Statul unitar presupune existenţaunei unice voinţe politice ce este impusă ansamblului cetăţenilor prinintermediul unui aparat administrativ controlat de centru. Principiulsău distinctiv îl reprezintă ideea indivizibilităţii statului introdusă deRevoluţia franceză în 1792, ca răspuns la tendinţele federaliste ce semanifestau în epocă.48 Principiul statului unitar este susceptibil dediferite interpretări dependente de contextul și referinţele momentuluiistoric analizat. Începutul a fost reprezentat de statul unitar centralizatîn care deciziile în materie administrativă erau luate de puterea cen-trală. Dar pentru a nu fi paralizate de mulţimea problemelor statele cen-tralizate recunosc o serie de competenţe organelor locale luând măsuride deconcentrare. Deconcentrarea constă în numirea unor agenţi ai pu-terii centrale la nivel local, care rămân însă responsabili faţă de au-torităţile centrale. Cererile de creștere a democraţiei locale au antrenattendinţa de descentralizare a statelor unitare, proces ce presupune cădeciziile sunt luate sub controlul cetăţenilor de către autorităţi localealese. Descentralizare poate fi de natură funcţională atunci când se re-cunoaște serviciilor publice un grad de autonomie ce permite celor in-teresaţi să participe la gestiunea treburilor publice, sau de natură teri-torială când se recunoaște autonomia entităţi administrative ce se potadministra singure.

Statul federal implică existenţa unor unităţi teritoriale multiple cesunt dotate constituţional, legislativ și juridic cu autonomie. Numite


48 Bertrand Chantebout, op. cit., p. 65.

ponenţa sa, reprezintă, interesele întregii populaţii, autoritatea luibazându-se pe liberul consimţământ al electoratului, exprimat prinalegeri parlamentare. Parlamentul are una sau două camere, purtânddiferite denumiri (în S. U. A. : Camera Reprezentanţilor și Senat, înMarea Britanie: Camera Comunelor și Camera Lorzilor etc.). În Româ-nia, principalele funcţii ale legislativului sunt legiferarea, investirea șicontrolul Guvernului.

Teoria separaţiei și echilibrului puterilor transpune în gândireapolitică modelul influent în epocă al fizicii newtoniene. Încercare de aaduce teoria politică la acurateţea fizicii a presupus copioase și uneorinecritice împrumuturi din știinţele exacte. Viziunea societăţii ca un sis-tem în echilibru implica ideea că orice perturbare provoacă o adaptarecorespunzătoare a diferitelor subsisteme, astfel încât echilibrul globalsă poată fi restaurat. Sistemul politic se află într-un echilibru dinamic,iar adaptarea acestuia la schimbări se produce între anumite limite șinumai atâta timp cât raportul de forţe interior rămâne relativ stabil. Înmomentul în care apare o răsturnare a acestui raport (o revoluţie, deexemplu), soluţia nu se mai găsește decât printr-o depășire a sistemuluiși o refacere a echilibrului la un nivel nou, superior.

Montesquieu, preluând o sugestie a lui Locke, a dezvoltat în Spiritullegilor principiul separaţiei puterilor în stat prin delimitarea funcţiilorlegislativă, executivă și judecătorească, până atunci exercitate de o sin-gură autoritate statală. Atribuind aceste funcţii unor structuri stataledistincte, apte să se controleze în mod reciproc, pentru a împiedica pre-eminenţa uneia în favoarea alteia, Montesquieu urmărea limitarea pu-terii prin putere. Acest principiu filozofic transpus în termeni juridici șiaplicat în planul practicii politice poate fi regăsit în diferite forme în ma-joritatea statelor democratice.

Un efect pervers al aplicării rigide a separaţiei puterilor în stat con-stă în minimizarea principiului suveranităţii naţionale, deoarece putereaaparţine naţiunii iar nu puterilor publice care doar o exercită în numeleacesteia. Separarea completă a puterilor în stat poate produce un blocajinstituţional care poate perturba eficienta funcţionare a puterilor în stat.Montesquieu credea că tendinţele excesive ale uneia dintre puteri pot fistopate prin acţiunile conjugate ale celorlalte vizând echilibrarea pute-rilor în stat prin mijloace de control reciproc care asigură informaţiilenecesare funcţionării instituţiilor și a raporturilor dintre ele.

Teoria echilibrului puterilor este o măsură de siguranţă careîmpiedică deriva autoritaristă a uneia dintre puteri. Dacă la început s-ainsistat mai ales pe ideea separării puterilor în stat ca o compensaţie laabsolutismul monarhic, mai târziu, ca o contrapondere la tendinţa deseparare rigidă a acestora s-a impus practica colaborării și a echilibruluiputerilor, ceea ce a presupus constituirea unor autorităţi publice dis-


și funcţiile instituţiilor supreme ale statului, exprimând în formă ju-ridică cele mai importante raporturi din societate.

Forme istorice, datate, Constituţiile nu sunt imuabile; ele se modi-fică în funcţie de schimbarea organizării de stat, de modificarea relaţi-ilor de producţie, a relaţiilor politice ori sociale. Apărute ca modalităţide limitare a puterii regale în favoarea parlamentelor constituţiile potfi scrise sau nescrise, flexibile sau rigide. Cele scrise reprezintă un actjuridic unitar pe când cele nescrise cuprind diferite acte normative șiobiceiuri eterogene care, împreună, constituie legea fundamentală astatului. Constituţiile flexibile pot fi modificate prin proceduri simple,uneori asimilabile legislaţiei curente pe când modificarea cele rigideurmează o procedură specială și complexă prin care transformările con-stituţionale sunt limitate.

Orice constituţie presupune o abordare a raporturilor dintre executiv,legislativ și judecătoresc. Executivul (puterea executivă) reprezintă aceaparte a puterii de stat care realizează, prin măsuri concrete, conducereanemijlocită a statului. Deși principiul suveranităţii poporului stabileștesupremaţia Parlamentului faţă de celelalte puteri în stat, prin prismateoriei echilibrului puterilor, puterea executivă are, în cadrul mecanis-mului de stat, un rol egal cu puterea legislativă și cu cea judecătorească.Funcţia executivă poate fi îndeplinită de un organ unic (Guvernul) saude unul dual (șeful statului — Președintele, monarhul și Guvernul).

Tendinţa de concentrare a puterii în zona executivului reprezintă unproces de limitare a influenţei parlamentare și implicit a democraţieireprezentative. Transferul puterii de la Parlament — instituţiereprezentativă, formată potrivit unei proceduri democratice și a căreiactivitate se desfășoară, pe baza unor principii democratice —, la insti-tuţiile executivului, a căror activitate este în mai mică măsură și numaiindirect sub controlul opiniei publice, corespunde tendinţelor de eficien-tizare a actului guvernării și exprimă tensiunea dintre abordările tehno-cratice și cele democratice. De multe ori creșterea rolului executivuluiare ca actori principali partidele ce controlează atât majoritatea parla-mentară, cât și guvernul.

Legislativul (puterea legislativă), potrivit teoriei separaţiei puterilor,este acea parte a puterii de stat care, înainte de toate, prin Parlament,asigură conducerea statului. Parlamentul a avut un rol deosebit în pe-rioada revoluţiilor din Anglia, Ţările de Jos, Franţa, în limitarea abso-lutismului, în lărgirea participării populaţiei la viaţa politică. Apariţiaparlamentului ca instituţie reprezentativă a însemnat un progres con-siderabil, pentru că fără instituţii reprezentative nu poate existademocraţie (cu excepţia democraţiei directe). Semnificaţia deosebită aparlamentului constă în legitimarea democratică a puterii de stat. Par-lamentul este singura instituţie reprezentativă aleasă care, prin com-


element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori își facsimţită prezenţa. Însă orice ordine juridică este lipsită de suport în mă-sura în care nu își găsește fundamentul în societate. Eșecul modeluluiîn cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ.Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democra-tizare al societăţii; crizele economice, sociale sau politice pot antrenaprăbușirea celor două.

Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândi-rea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a rapor-tului stat-drept. În secolele XVI-XVIII Bodin, Hobbes și Montesquieu autrasat fundamentele și principiile statului de drept. Jean Bodin în alesale Șase cărţi despre Republică a avut în centrul preocupărilor salemodul în care comunitatea se organizează în funcţii de drept și morală.Republica, putere suverană, are dreptul de a guverna și este deci o for-mă legitimă de organizare politică. Hobbes în De cive și în Leviatan puneaccentul pe garantarea libertăţilor individuale, iar Lock, în Al doileatratat de guvernare, pune ideea de asociere la baza corpului politic des-chis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilorîn stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului. Înfine, Contractul social al lui Rousseau, cu referinţele la lege și la su-veranitate nu este străin genezei statului de drept.

Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului germanRechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridicagermană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Obiectivul pentrucare a fost construită este acela de a încadra și de a limita puterea sta-tului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întărirolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acestobiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra rapor-turilor dintre stat și drept: viziunea formală conform căreia statul dedrept este acea formă de stat care se folosește de mijloacele dreptului șide forma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea drep-tului în raport cu statul și viziunea materială pentru care dreptul com-portă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.49

Spre deosebire de britanica Rule of law (domnia legii) teoria stat-ului de drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţăprocedurală sau substanţială. În viziunea iniţiatorilor săi teoria sta-tului de drept urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintrestat și drept, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european dupăevul mediu și construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagineteoretică a raporturilor dintre ordinea politică și cea juridică. În esenţăstatul de drept este expresia unei tendinţe normativiste care viza lăr-


tincte, fiecare cu rol bine determinat (de exemplu, puterea legislativă,pentru exercitarea funcţiei legislative și puterea executivă, asociatăfuncţiei executive în stat). Separaţia puterilor nu a fost niciodată înpractică perfectă căci ar fi condus la blocarea funcţionării sistemuluipolitic. Dacă regimurile prezidenţiale recunosc un rol important con-trolului reciproc al puterilor în stat, regimurile parlamentare și semi-prezidenţiale practică o colaborare a puterilor chiar mai evidentă, gene-rând o puternică interferenţă a funcţiilor și o multiplicare a relaţiilordintre executiv și legislativ.

§ 2. 6. STATUL DE DREPT

Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică ab-stractă, ci desemnează o realitate concretă, acea formă de organizare aputerii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă și efectivă lasistemul de legi și la principiul respectării libertăţilor individuale.

Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru aexprima opoziţia dintre regimurile democratice și dictatoriale, teoriastatului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personifi-carea unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor.Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validădecât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât șiprin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior.Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia; eareprezintă modul în care poporul se constituie în putere și este expresiavoinţei generale (de unde și exigenţa aprobării constituţiilor prin refe-rendum). De aceea, mecanismele de control sunt prevăzute pentru a ver-ifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.

Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezen-tant al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic po-sesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca expo-nent al prevalenţei unei ordini etico–juridice. Rolul de apărătoare a va-lorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor par-lamentare, dar și a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Existenţajudecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv ceprotejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul ma-jorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se înscrieîn mișcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legiti-marea acesteia.

Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei, care nu maieste doar un instrument între altele, ci devine în societăţile contempo-rane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor și degarantare a drepturilor și libertăţilor. Statul de drept devine astfel un


49 Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.

Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze astatului de drept. Plecând de la ideea statului — naţiune consfinţită deRevoluţia de la 1789, juriștii francezi au acţionat pentru a fonda teoriastatului de drept pe baze sociale, făcând din drept o realitate distinctăde stat. Norma juridică nu este rezultatul existenţei statului, ci reflexiaunui principiu anterior și superior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Socie-tatea. Astfel statul nu ar fi decât un interpret al acestei ordini preexis-tente câtă vreme faptul ce generează legea se află în afara statului.

Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost HansKelsen. Aparţinând școlii normativiste de la Viena de la începutul sec-olului al XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideearaţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept con-statând că dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi des-coperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia for-mală a statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce pre-supune că dreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supra-ordonate și subordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satis-face dimensiunile unei norme superioare. Astfel toate normele își găsescfundamentul în alte norme superioare. Norma juridică subordonată arfi o extindere a normei juridice superioare. Dacă se face abstracţie deprocesele ce creează drept de tipul aprobării unei noi Constituţii toatecelelalte actele juridice sunt rezultatul aplicării unei norme superioare.Procesul de consolidare a statului de drept în societăţile moderne a con-stat în constituirea progresivă a unei noi ordini juridice ce a substituitordinea juridică preexistentă, devenind singurul cadru de referinţă pen-tru întreaga comunitate. În spaţiul teritorial pe care îl descrie statul nuexistă decât un singur cadru juridic legitim și suveran, cel al statului.Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat și drept, care constituie osingură ordine a constrângerii.

Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult aldreptului și o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valoricăaceastă viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integrateunei concepţii democratice asupra rolului statului.

§ 2. 7. STAT ȘI SOCIETATE CIVILĂ

Apărută într–un context de criză a parlamentarismului, la sfârșitulsecolului al XIX–lea, teoria statului de drept reorganiza raporturiledintre legislativ și juridic în favoarea celui din urmă. Ea exprima ast-fel reacţia dreptului împotriva ordinii politice. Reprezentând o altăviziune asupra democraţiei decât cea specifică statului liberal, teoriastatului de drept nu rămâne însă doar la nivelul dezideratelor, cicapătă, odată cu apariţia curţilor constituţionale, o dimensiune reală


girea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticieniistatului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală:tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emancipareaparţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abando-narea datoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.50 Aceastălentă transformare a universului etic a contribuit la revigorarea teorieistatului de drept.

În funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoria statului dedrept s-a centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca înFranţa. În doctrina secolului al XIX-lea statul de drept era un stat careîn raporturile sale cu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept.Ca urmare deţinătorii puterii nu puteau utiliza în acţiunile lor decâtmijloace autorizate de ordinea juridică în vigoare.

Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-aconstituit printr-un șir de aporturi teoretice convergente. Două concepţiis-au evidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei statu-lui–jandarm și urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului și să pro-tejeze libertăţile individuale prin dictarea de legi precise, pe când ceaconservatoare considera dreptul un mijloc de organizare raţională a stat-ului și de normalizare a raporturilor cu cei administraţi. Dincolo dediferenţele de abordare, ideea centrală a teoriei germane a constat înconceptul de auto-limitarea. Dacă statul este la originea dreptului, aces-ta din urmă nu poate constitui o constrângere externă, o limită obiec-tivă a organizării politice. Teoreticienii auto-limitării consideră dreptulca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poate suprima or-dinea juridică fără să își distrugă propriile fundamente. Presiunile denatură politică și socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare aunei abilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe normejuridice și astfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, institu-ită și încadrată de drept.

Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ier-arhie de norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, legeaConstituţiei, instituţiile își exercită autoritatea în funcţie de atribuţiilece le sunt acordate de Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului —constituţional devine indispensabilă pentru a face respectată primor-dialitatea legii și a Constituţiei.

Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecă,exprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine ju-ridică stabilă, coerentă și ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar de-pinde de puterea dreptului, ci de reţeaua de credinţe care influenţeazăorganizarea politică.


50 Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, București, Babel, 1996, p. 20.

Reacţionând împotriva comandamentelor politicii centrată pe ordinecare tinde să reducă totul la simpla raţiune de stat, societatea se prote-jează, și apără indivizii împotriva arbitrariului, instituind o nouă ordine,a drepturilor și libertăţilor cetăţenești. Redus la simplul monopol al co-erciţiei, statul nu mai poate fi protectorul libertăţilor, ci apărătorul pro-priilor interese. Ideea monopolului asupra coerciţiei exprimă viziuneaconservatoare asupra statului de drept așa cum a fost ea prezentată încadrul școlii germane de către F.–J. Sthal pentru care dreptul nu arreprezenta o limitare, ci un mijloc de organizare raţională a statului șide normalizare a raporturilor sale cu cei administraţi. Cunoscându-șiprerogativele, statul ar interveni fără complexe împotriva cetăţenilorcâtă vreme dreptul nu este o limită exterioară statului, ci consecinţă aautolimitării acestuia.

§ 2. 8. REGIM POLITIC ȘI TIP DE ADMINISTRAŢIE

Forma în care se instituţionalizează relaţia între cetăţeni și guver-nanţi este în general definită ca desemnând un regim politic. Deși exis-tă interpretări ce variază în funcţie de autor sau de spaţiul cultural,toate definiţiile au în vedere ca element central un ansamblu de insti-tuţii. Maurice Duverger considera că, în sens larg, regimul politic este„forma în care se face distincţie, într-un grup social dat, între guvernanţiși guvernaţi“51. În sens restrâns, același autor consideră că regimul esteo anume combinare a sistemului de partide, a modului de scrutin, a une-ia sau mai multor tipuri de decizie, ca și a uneia sau mai multor struc-turi de grupuri de presiune. O asemenea definiţie nu poate să evi-denţieze însă diferenţa conceptuală care există între regim și sistempolitic.

Conceptul de regim politic nu cunoaște o abordare unitară în știinţapolitică. În funcţie de context și de referinţe (juridice sau sociologice),conceptul de regim politic are dimensiuni variabile. Alături de acesteabordări teoretice, viziunea jurnalistică asupra regimului adaugă, prinsimplificare, dificultăţi suplimentare. La nivel teoretic confuzia cea maides întâlnită este cea între regim și sistem politic. Sistemul politic, mo-del teoretic introdus sub influenţa teoriei sistemelor și folosit în specialîn anii ’70-’80, exprimă la nivel conceptual interacţiunile politice și in-stituţionale ce determină deciziile cărora li se supun colectivităţile și in-divizi. Pentru unii, de exemplu, sistemul reprezintă exerciţiul puterii cerezultă din practica instituţională dominantă52, pentru alţii (școala depolitică comparată americană) el este rezultanta tuturor structurilor sub


ce presupune în practică o reducere a suveranităţii de care dispuneauparlamentele. Dacă legea este rezultatul voinţei generale și este dea-supra intereselor circumstanţiale ale aleșilor, atunci posibilitatea aces-tora de a schimba continuu regulile trebuie să fie condiţionată de res-pectarea legii.

Cultul legii, prin rolul proeminent pe care îl acordă valorilor de drep-tate și egalitate, este o componentă esenţială a democraţiei, înţeleasă nudoar ca simplu mecanism instituţional, ci ca o stare de spirit a societăţii.Teoria statului de drept dă seama despre un compromis între ideologiademocratică și valorile liberale. Plecând de la constatarea că democrati-zarea sufragiului transformă natura legislativului care devine victimapresiunii opiniei transformând aleșii în reprezentanţi ai unor intereseparticulare, statul de drept asigură în egală măsură cu limitarea om-nipotenţei parlamentelor și o formă eficientă de protecţie în faţa tiranieimajorităţii.

Libertatea de decizie a statului este limitată în cazul statului dedrept de existenţa unor norme juridice superioare a căror respect esteasigurat de existenţa unei puteri judecătorești imparţiale. Judecătoruldevine deci cheia de boltă a realizării statului de drept, căci ierarhianormelor nu devine efectivă decât dacă acestea sunt juridic sancţionate.Drepturile fundamentale nu sunt în mod real asigurate decât dacăjustiţia le asigură protecţia. Cultul dreptului s–a tradus prin sacra-lizarea judecătorului. Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentan-tului ca exponent al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianuluica unic posesor al expertizei, statul de drept se centrează pe figurajudecătorului ca reprezentant al unei ordini etico–juridice. Rolul deapărătoare a valorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor ma-jorităţilor parlamentare, dar și a raţionalităţii interesată doar de efi-cacitate. În acest context, existenţa judecătorului constituţional descrienu doar un mecanism preventiv ce protejează exprimarea voinţei gene-rale contrabalansând principiul majorităţii prin exigenţa respectăriidrepturilor fundamentale, ci se înscrie în mișcarea de reevaluare aformelor democraţiei contribuind la legitimarea acesteia.

Societatea civilă ca asociere a indivizilor ce dispun de drepturi civiceare ca fundament drepturile ce rezultă din asumarea conștientă și ac-tivă a calităţii de cetăţeni. Libera asociere și drepturile omului, alăturide principiul ierarhizării normelor și al independenţei justiţiei, creeazăun binom între statul de drept și societatea civilă. Într-un stat de dreptcetăţenia reprezintă limita dincolo de care deţinătorii poziţiilor de pu-tere nu pot să atenteze la drepturile cetăţenilor fără a justifica astfel ne-supunerea sau revolta acestora. Dreptul de a combate încălcarea drep-turilor cetăţenești, chiar prin violenţă în unele abordări, este una dinideile ce fac ca statul de drept să existe.


51 Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981, p. 7.52 Olivier Duhamel, op. cit., p. 276.

nală, de regimul politic și de forma statului, cât și cultura politică, detradiţiile fiecărei societăţi.

Școala comparativă americană face, de exemplu, în optica lui Almondși Powel, diferenţa între ansamblul instituţiilor, care este regimul, și sis-temul politic care, pe lângă instituţii include și structurile economice șisociale, tradiţiile istorice, contextul cultural sau valorile definitorii pen-tru o societate. Unii aduc acestui tip de definiţie obiecţia că este preavastă, producând o confuzie între sistem și societatea politică și negli-jând distincţia dintre societate civilă și stat56.

Regimul politic al României actuale are ca fundament revoluţia din1989. Ca element fondator revoluţia dă naștere unui nou regim a căruiosatură instituţională a fost schiţată încă la 22 decembrie 1989. Acestmoment poate fi considerat ca momentul de început al celei de a douarepublici. În prima etapă a noului regim vor domina elemente juridiceși instituţionale ale perioadei anterioare. Distincţia între prima repub-lică și cea de-a doua devine clară dacă luăm în considerare principiul le-gitimităţii. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947 nu afost nici legitimă și nici legală. Nu a fost legitimă pentru că nu a fostrezultatul unui consens popular și nu a fost legală pentru că nu a re-spectat procedurile constituţionale.

Prima republică a fost creată de regimul comunist cu acordul și lacererea URSS. Instaurarea Republicii Populare pe 30 decembrie 1947nu a fost nici legitimă și nici legală. Nu discutăm aici de regimul de ocu-paţie militară care reducea independenţa României la o figură de stil.Clarificarea statutului republicii cere deci examinarea legitimităţii șilegalităţii acţiunii de proclamare a Republicii Populare Române.Legitimitatea presupune că acceptarea dominaţiei guvernanţilor sebazează nu atât pe coerciţie, cât pe consimţământul liber al populaţiei.Este vorba de o liberă acceptare a supunerii, ceea ce presupune o dublăcondiţionare: cei supuși se regăsesc în cei ce conduc (regăsesc re-gulile — scrise și nescrise — acceptate, dar mai ales simbolistica ima-ginarului politic), iar cei ce guvernează nu se tem de guvernaţi. Ori, ces-a întâmplat pe 30 decembrie 1947 nu s-a bucurat de consensul popu-laţiei. Abdicarea forţată a regelui Mihai a avut caracterul unei lovituride stat. Liderii comuniști s-au ferit să recurgă, după model italian, lareferendum. Dacă legalitatea caracterizează conformitatea unui act cunorma de drept ierarhic superioară, atunci proclamarea Republicii Po-pulare Române a fost ilegală. Regula superioară la care trebuia să seraporteze orice acţiune de schimbare a regimului era Constituţia din1923, care, la articolele 129 și 130 prevedea condiţiile de revizuire a


aspectul lor politic. Prima variantă, care se încadrează în abordarea in-stituţionalistă, dar depășește analiza strict constituţională, pune în evi-denţă diferenţa dintre prevederile constituţionale, care ar caracterizaregimul politic, și practica politică ce se face pe baza acestuia, dar căreiai se adaugă dinamismul vieţii politice și rolul esenţial al structurăriipartidelor politice în raport cu instituţiile.

Clasificarea tradiţională a regimurilor politice a cunoscut începândAristotel numeroase variante care nu au adus însă modificări impor-tante, astfel că numărul de titulari ai puterii rămâne încă, pentru mulţiautori, un criteriu valabil53. Pe de altă parte tendinţa de a aborda pro-blema regimului doar din perspectivă juridică lasă numeroase și impor-tante aspecte neclarificate. Chiar în interiorul perspectivei juridice exis-tă diferenţe de la autor la autor, astfel că regimul politic este fie formape care o ia într-o societate raportul între guvernanţi și guvernaţi, fieansamblul regulilor constituţionale54, fie un ansamblu de mecanisme cerepartizează puterea între diferitele organe și fixează modul lor de re-laţionare55. Pentru a depăși cantonarea într-o definiţie strict insti-tuţională, fără însă a lărgi prea mult unghiul de abordare, Jean-LouisQuermonne propune o definiţie intermediară a regimului politic ca„ansamblu de elemente de ordin ideologic, instituţional și sociologic careconcură la formarea guvernământului într-o ţară dată și într-o perioadădeterminată“.

În primul rând legitimitatea, pentru că un regim politic este rezul-tatul unei anume legături între setul de valori acceptate de majoritateacetăţenilor și acţiunile guvernanţilor. Cultura politică își pune amprentaasupra regimului politic de o manieră profundă și, de aceea, neluarea eiîn consideraţie poate duce la blocarea relaţiei dintre politică și societate.Cât de mult se poate îndepărta acţiunea guvernanţilor de așteptărileopiniei publice este o problemă controversată. Un răspuns posibil poateveni din cercetarea tipului de cultură politică și a subculturilor ce co-există. Ele dau măsura gradului de toleranţă al activităţilor guverna-mentale. Tipul de administraţie este dependent atât de latura instituţio-


53 Criteriul numărului de deţinători ai puterii este utilizat de Marcel Prelot,Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz,1987, care deosebesc între democraţii, monocraţii, oligarhii și regimuri mixte,sau în Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-ClaudeRicci, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Economica, 1983,pentru care există două mari tipuri de regimuri politice: democraţia și cele-lalte regimuri. În studiul nostru ne vom referi la modul de funcţionare a in-stituţiilor politice în cadrul regimurilor democratice.

54 Olivier Duhamel, op. cit., p. 275.55 Phillippe Parini, op. cit., p. 43.

56 Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris, Seuil, 1986,p. 12

a subordona alte puteri publice57. Dar tipul de regim politic nu apare cao construcţie independentă de așteptările sociale, mai mult sau maipuţin manifeste.

Problema formei de guvernământ în România a devenit după 1989temă de dezbatere publică. Evaluarea perioadei totalitare în condiţiile(re)construcţiei sistemului de partide și al competiţiei politice a făcut cadiscuţia asupra formei de guvernământ să se pună în termenii diho-tomiei monarhie constituţională-republică. Această temă a fost specu-lată, cu rezultate diferite, în campaniile electorale din 1990, 1992 și1996. Lucru cu atât mai ușor cu cît loialitatea faţă de regele Mihai aunor lideri ai partidelor istorice era de notorietate publică.

Forma republicană de guvernământ apărea ca indestructibil legatăde totalitarismul comunist și, deci, compromisă. Dar republica ca formăde guvernare trebuie disjunsă de încărcătura perioadei comuniste. Aicipoate interveni distincţia aristotelică între forme „pure“ și forme„corupte“ de guvernământ. Republica comunistă a fost o formă coruptă.Natura republicii se schimbă însă odată cu revoluţia din decembrie1989. Schimbarea de regim politic este reală doar atunci când noulregim se află într-o totală contradicţie cu cel precedent. O asemeneasituaţie este posibilă ca urmare a unei revoluţii, a unei lovituri de stat,a restauraţiei sau a revizuirii integrale a constituţiei58. Ori, dacă în1989 a avut loc o schimbare de regim, modul în care aceasta s-a produsa fost receptat diferenţiat. Continuitatea la guvernare a unor persoanecu influenţă și în vechiul regim la care s-a adăugat rezultatul electoralal partidelor istorice în alegerile din 1990 și 1992 a provocat, fie rezerve,fie chiar reacţii de respingere a revoluţiei. Treptat referinţa la revoluţiea dispărut sau în cel mai bun caz s-a diminuat în discursul politic româ-nesc. Oricum revoluţia nu mai constituie un izvor de legitimitate. Sus-piciunea în raport cu deţinătorii puterii a fost treptat transferată asupraevenimentelor din decembrie 1989 care capătă pentru unii contururileunei lovituri de stat. Pentru ca o schimbare de regim să fie clasificată carevoluţie ruptura faţă de vechiul regim trebuie să fie radicală. Câtăvreme se manifesta doar continuitatea la guvernare (continuitate lanivelul forţelor politice guvernante dar și continuitate la nivelul unorpersoane ce au avut poziţii importante în vechiul regim), schimbarea deregim apărea ca parţială. În paralel se manifesta tendinţa de a indivi-dualizare a puterii, tendinţă ce va afecta imaginea procesului de insti-tuţionalizare a puterii, de separare, deci, între persoană, care este doardeţinător temporar al puterii, și stat, ce devine proprietarul acesteia.


legii fundamentale. Nerespectarea acestor proceduri și lipsa consensu-lui popular și a confirmării democratice a acestuia fac din prima re-publică o formă de guvernământ ilegitimă și ilegală. Existenţa sa defacto a fost consecinţa directă a totalitarismului comunist a cărui soartăa împărtășit-o.

Distincţia între prima republică și cea de-a doua devine clară dacăluăm în considerare principiile legitimităţii și legalităţii. Republica adoua poate fi considerată legitimă și legală. Legitimitatea ei își areoriginea în legitimitatea revoluţiei române din 1989, în consensul ge-neral al românilor asupra răsturnării dictaturii lui Ceaușescu și, im-plicit, asupra căderii comunismului. Noua forma republicană de gu-vernământ a fost afirmată (prin schimbarea denumirii statului) în De-claraţia din 22 decembrie 1989. Prin aceasta, implicit, noua republicaa căpătat un caracter legal ce va fi confirmat prin Constituţia din1991. Referendumul pentru aprobarea Constituţiei a avut, din acestpunct de vedere, un caracter formal. Totuși aprobarea Constituţiei nuînseamnă și consolidarea regimului. Rezultată dintr-o anume configu-raţie politică Constituţia nu poate trasa decât de o maniera generalăcadrul regimului politic. Alte variabile intervin în definitivarea fizio-nomiei unui regim politic.

Slăbiciunile unei definiţii de tip duvergerian aplicată la cazul româ-nesc devin evidente atunci când se pune problema caracterizării regimu-lui. Au fost folosite, luându-se ca bază textul constituţional, toatedefiniţiile posibile de la regim parlamentar la regim prezidenţial,trecând prin regimul semiprezidenţial. O abordare specifică știinţeipolitice depășește referinţa strictă la instituţii. Prin faptul alternanţei,alegerile parlamentare și prezidenţiale din 1996 au un rol esenţial înconsolidarea regimului politic românesc. Credibilitatea instituţiilorpolitice, mai ales în etapa consolidării regimului politic, poate fi afectatăde continuitatea la guvernare. Criza de încredere în deţinători puteriinu înseamnă însă lipsa de încredere în instituţii. Este important deci ase identifica caracteristicile regimului politic românesc.

Acesta trebuie analizat în raporturile sale cu viaţa politică, cu gradulde structurare al partidelor și activitatea societăţii civile. Rolul formeide guvernământ și al șefului statului nu poate fi exclus dintr-o aseme-nea abordare. Prima perioadă a celei de a doua republici este legată depreședinţia Iliescu. Rolul determinant a fost în realitate rezervat preșe-dintelui de la nominalizarea primului ministru, la viaţa internă a par-tidului de guvernământ — care a funcţionat ca o majoritate prezi-denţială — conduce la definirea regimului ca prezidenţialist. Prezi-denţialismul nu se încadrează într-o definiţie riguroasă, ci ţine cont devarietatea practicilor. Ceea ce îi dă specificitatea este însă rolul centralal președintelui, formal sau informal, în luarea deciziilor și tendinţa de


57 Serge Sur, Le système politique de la Ve République, Paris, PUF, 1983, p112.58 Jean-Louis Quermonne, op. cit., p. 31.

legislaţiei existente la data aprobării ei. Dacă teoria statului de dreptpune problema ierarhizării normelor juridice și a respectării drepturiloromului, ea nu pune politicul într-o stare de dependenţă faţă de juridic șinu duce la limitarea sau autolimitarea statului. Controlul constituţio-nalităţii legilor dă coerenţă cadrului legislativ, înlătură posibilitatea con-tradicţiilor, voluntare sau involuntare, între norme juridice și asigurăcontinuitatea statului în condiţiile alternanţei la guvernare specificedemocraţiei. Caracterul politic al guvernărilor locale nu poate fi negat;acesta se desfășoară însă în cadrul statului și pe baza normelor juridiceexistente.

Exerciţiul puterilor în stat variază în funcţie de forma unitară saufederală a statului. Centralizarea, fenomen specific statului unitar, aapărut și s-a dezvoltat în acord cu voinţa cetăţenilor de a depăși tirani-ile locale sau dezordinea de tip feudal. Departe de a fi privită întot-deauna ca o constrângere în dezvoltarea liberă a societăţii, centralizareaa constituit pentru unii expresia progresului. Emile Durkheim sublinia,de exemplu, paralelismul între progresele centralizării și civilizaţie60.Evoluţia istorică a diferitelor state europene dezvăluie cauzele istoricediferite ale existenţei diferitelor tipuri de administraţie. Prin natura sa,statul unitar este centralizat concentrând ansamblul puterilor la nivelcentral. Statul unitar este centralizat, iar organele de conducere exercitătoate competenţele legate de suveranitate. Statul unitar poate delega lanivel local o parte din puterile sale. Este vorba de o deconcentrare prinintermediul căreia statul prin mijlocirea agenţilor care au fiecare com-petenţe de decizie asupra unei teritoriu, dar care se află într-o relaţie desubordonare61. Cum o centralizare perfectă este impracticabilă, fenome-nul deconcentrării acordă puteri unor autorităţi locale aflate sub coor-donarea puterii centrale pe baza principiului subordonării ierarhice. De-scentralizarea descrie o mișcare contrară centralizării, ea urmează uneicentralizări anterioare. De aceea descentralizarea se situează în gene-ral în cadrul statului unitar62. Formă de redescoperire a identităţilor lo-cale, descentralizarea nu pune în pericol identitatea naţională și expre-siile politico-instituţionale ale statului unitar. Paralel cu descentra-lizarea apare și un mecanism de control al autonomiei locale, controlcare poate fi de oportunitate sau de legalitate în funcţie de gradul dedescentralizare pus în practică.

Tradiţia istorică contribuie de asemenea la constituirea unui tip deadministraţie. Modul de constituire al statului, statutul istoric aldiferitelor provincii sau minorităţi a influenţat decisiv tipul de admi-


Aparent între regim politic și administraţie relaţiile par mai degrabăslabe. Cum ar putea regimul politic să influenţeze tipul de adminis-traţie? Gradul participării politice a cetăţenilor, o variabilă importantăîn realizarea unui tip de administraţie, este influenţată în mod direct despecificul regimul politic. Cadrul legal al administraţiei, dar mai alessistemul electoral practicat în România reduc participarea la viaţapolitică a cetăţenilor la simpla participare la alegeri. Absenţa sau slăbi-ciunea vieţii asociative, activitatea formală sau deferenţa organizaţiilorcivice pot conduce la tipuri de administraţie locală neparticipative. Defapt, tendinţa de a copia la nivel local comportamente tipice pentru unregim nu poate fi neglijată. Tentaţia de a clasifica alegerile locale ca sim-ple alegeri administrative pune în evidenţă încercarea de a consideraactul administrării locale ca fiind unul strict tehnic, deci ieșit de sub con-trolul direct și nemijlocit al cetăţenilor. În realitate însă în cazulalegerilor locale se manifestă o competiţie de programe politice, opţiu-nile și soluţiile au o clară orientare politică, responsabilitatea aleșilorlocali este de asemenea politică. Rolul de „parlament local“ al consiliilorlocale este asumat mai degrabă parţial, iar întrunirea periodică a aces-tuia face ca primarul să iasă într-o oarecare măsură de sub controlulconsilierilor. Sistemul alegerii directe a primarului care este în funcţieîn România conform Legii 70/1991 este o copie a alegerii Președinteluistatului. Se reproduce astfel la nivel local modelul prezidenţial al con-ducerii statului. Dar acest tip de scrutin (majoritar uninominal în douătururi) poate avea, în cazul administraţiei locale, drept consecinţă o situ-aţie de blocaj în relaţiile dintre primar și consiliul local, dacă între afi-lierea politică a majorităţii consilierilor și culoarea politică a primaru-lui nu există corespondenţă.

Juridic regimul semiprezidenţial poate fi cercetat în funcţie de o se-rie de variabile care par să îl particularizeze în raport cu alte forme deregim. Regim intermediar între cel prezidenţial și cel parlamentar acesttip de regim nu este inaugurat odată cu republica a V-a franceză în 1958.Republica de la Weimar a cunoscut și ea un asemenea regim, iar aceastăexperienţă îi evidenţiază limitele. Relaţia dintre ansamblul regulilorconstituţionale văzute ca regim politic și exerciţiul puterii ce rezultăpractica instituţională dominantă considerată ca sistem politic59, fără arezolva problema definiri celor două concepte, pune în evidenţă inter-acţiunile dintre juridic și politic. Raporturile dintre regim și adminis-traţie se realizează într-un cadru juridic determinat. Raportul dintrepolitic și juridic pus în termenii anteriorităţii și ai preeminenţei implicărecursul la teoria statului de drept. Norma juridică este rezultatul uneidezbateri politice, dar ea nu se poate intra în contradicţie cu ansamblul


59 Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995, p. 276.

60 Jacques Baguenard, La decenralisation, Paris, PUF, 1985, p. 106.61 Philippe Parini, Les institutions politiques, Paris, A. Colin, 1984, p. 15.62 Jacques Baguenard, op. cit., p. 12.

mărind să limiteze tendinţele expansioniste ale statului reliefate cen-tralizare, birocratizare și limitare a libertăţilor și drepturilor cetăţenilor.Societatea civilă reprezintă tocmai forma de apărare a cetăţenilor faţăde abuzurile statului. Ea este o formă de limitare a puterii arbitrare înfavoarea cetăţenilor. Societatea civilă poate fi definită ca ansamblulformelor de organizare ce nu sunt controlate de instituţii ale statului.Asociaţiile, fundaţiile, sindicatele, organizaţiile patronale sunt moduride existenţă ale societăţii civile. Ele nu sunt îndreptate împotriva insti-tuţiilor statului, colaborând cu acestea sub forma parteneriatului socie-tate civilă-stat. Doar în măsura în care activităţile statului pun în peri-col, sau par a pune în pericol, drepturi ale cetăţenilor, organizaţii ale so-cietăţii civile avertizează asupra pericolului și încearcă a-l corecta. So-cietatea civilă este deci un element important al oricărui proces dedemocratizare, altfel democraţia rămâne fără realul său fundament șimotiv, participarea nestingherită de opreliști administrativ-birocraticea cetăţenilor la viaţa comunităţii.


nistraţie. Statul federal nu cunoaște fenomenul descentralizării propriu-zise deoarece el nu este centralizat. Ceea ce poate varia în acest caz estegradul de autonomie acordat la nivelul entităţilor componente federaţieinivelului administrativ inferior.

În Europa pot fi luate în considerare trei mari tradiţii administra-tive63. Ele pun în evidenţă raportul dintre regimul politic și adminis-traţie. Corespunzând clivajului centru-periferie și depinzând de o seriede factorii precum tradiţiile, forma statului sau circumstanţele politiceaceste tipuri de administraţie acordă roluri diferite eșalonului local.Tradiţia franceză, care s-a impus și în România, este rezultatul uneievoluţii care are ca fundament revoluţia franceză de la 1789 și înche-ierea procesului de centralizare a statului francez. Elementele distinc-tive ale acestui model sunt uniformitatea (teritoriul este împărţit în cir-cumscripţii administrative dotate cu competenţe identice), echilibrul (în-tre descentralizarea colectivităţilor locale și deconcentrarea serviciilorstatului) și tutela statului asupra colectivităţilor locale (prin prefect).Acest model are ca rezultat centralizarea și atomizarea colectivităţilorlocale.

Tradiţia germană este rezultatul mozaicului etatic specific spaţiuluigerman care a dus la forma federală de organizare a statului. Landul,preexistent statului, are în consecinţă competenţe legislative. Puterealandurilor face ca acestea să își exercite tutela asupra comunităţilor lo-cale. Subsidiaritatea este un mecanism care permite evitarea unei cen-tralizări la nivelul landurilor.

Marea Britanie este un stat unitar în care coexistă patru naţiuni.Tradiţia administrativă britanică are ca element distinctiv eterogeni-tatea. Anglia, Scoţia, Ţara Galilor au fiecare organizări locale specifice.Autorităţile locale repartizate pe două niveluri, comitatul și districtul,dispun de puteri importante punând în practică politicile guvernamen-tale. Autonomia acestor autorităţi este însă delegată de legislator, pu-tând fi deci oricând retrasă64.

Nu doar instituţiile influenţează tipul de administraţie, ci și culturapolitică dominantă sau subculturile regionale. Unităţile administrativeconstituie cadrul instituţional al participării cetăţenilor la viaţa locală.Participarea la viaţa comunităţii locale contribuie structurarea unormoduri distincte de a face administraţie. Activismul asociativ, partene-riatul societate civilă — administraţie, induc modalităţi de colaborare șirezolvare a problemelor concrete ale comunităţii. Ca răspuns la tendinţastatului de a controla societatea, aceasta la rândul său s-a organizat, ur-


63 Hugues Portelli, Les régimes politiques europeéns, Paris, Le livre de poche,1995, p. 54-65.

64 ibidem, p. 58.

vot, se retrage încrederea acordată Guvernului. Atât votul de încredere,cât și moţiunea de cenzură, pot fi rezultatul deliberat al acţiunii guver-namentale exprimate prin angajarea răspunderii în faţa Camerei Depu-taţilor și a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politicăgenerală sau a unui proiect de lege.

Un alt aspect important și controversat al relaţiilor instituţionale îlreprezintă delegarea legislativă. Parlamentul poate decide, printr-o legespecială de abilitare, delegarea legislativă în favoarea Guvernului.

La rândul său Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin câte-va mijloace specifice: exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate so-licita delegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe și trebuie săsolicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanţele de urgenţă emise;poate „provoca“ un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură,angajându-și răspunderea în faţa Parlamentului; poate solicita Parla-mentului adoptarea unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; mem-brii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului

Între cele două Camere există relaţii caracteristice reglementate prinregulamente speciale: organizarea unor ședinţe comune; transmitereaproiectelor de legi și a propunerilor legislative de la o Cameră la cealaltăîn vederea dezbaterii și eventualei lor adoptări; constituirea comisieiparitare pentru declanșarea proceduri de mediere, atunci când una dinCamere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-oredactare diferită de cea aprobată de cealaltă Cameră.

De asemenea, între Președintele Republicii și Guvern sunt stabiliteforme specifice de interacţiune: Președintele poate consulta Guvernul cuprivire la probleme urgente și de importanţă deosebită; el poate partici-pa la ședinţele Guvernului, caz în care prezidează acele ședinţe; Primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de PreședinteleRomâniei, angajându-și astfel propria răspundere politică.

§ 3. 2. GUVERNUL ÎNTRE PARLAMENT ȘI PREȘEDINŢIE

Deși problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu sepoate afirma că s-a cristalizat o concepţie unitară în această privinţă, cutoate că în practica statelor democratice principiul funcţionează subdiferite forme. Cele mai întâlnite critici acuză artificialitatea și datareateoriei în perioada luptelor împotriva absolutismului monarhic al seco-lelor XVII-lea și al XVIII-lea. Pentru acești „puriști“ nu se poate susţineexistenţa în realitatea politică a statelor a diferenţierii între puteri.

Unitatea de esenţă a puterii, definită a fi de natură politică, în vir-tutea teoriei că politicul își manifestă preeminenţa în raport cu celelalteaspecte ale guvernării statelor, fiind la baza actului legiferării și putândcontrola acţiunile justiţiei, este considerată a fi reprezentată de posibi-


CAPITOLUL III

INSTITUŢII POLITICE ȘI GUVERNARE

§ 3. 1. SISTEMUL INSTITUŢIONAL ROMÂNESC

Sistemului instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintrediferitele puteri și autorităţi ale statului. În funcţie de atribuţiile cerevin fiecărei autorităţi publice pot fi distinse autoritatea deliberativă,îndeplinind în principal funcţia legislativă, autoritatea prezidenţială, în-deplinind funcţia de mediere între puterile statului, precum și între statși societate, de reprezentare a statului român și de garant al indepen-denţei naţionale și al integrităţii teritoriale a ţării și autoritatea guver-namentală, având ca funcţie principală asigurarea înfăptuirii politiciiinterne și externe a ţării și exercitarea conducerii generale a adminis-traţiei publice. În raport cu specificul și nivelul de competenţă unele au-torităţi sunt centrale (Parlamentul, Guvernul) sau locale (Consiliul lo-cal, Primăria).

Sub aspect funcţional-relaţional autorităţile publice sunt rezultatulunui proces în mai multe etape. Într-o primă etapă corpul electoral alegeprin sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat membriicelor două camere ale parlamentului.

Ca urmare a constituirii unei noi majorităţi parlamentare și în con-formitate cu procedurile constituţionale Președintele intervine într-o adoua etapă prin desemnarea unui candidat pentru funcţia de Prim-mi-nistru.

A treia etapă constă în investirea Guvernului de către Parlament înședinţă comună a celor două Camere prin acordarea votului de în-credere. Dacă votul de învestitură a fost acordat Președintele procedeazăla numirea Guvernului.

Alte relaţii privesc revocare din funcţie. Parlamentul, în ședinţa co-mună a celor două Camere, poate suspenda din funcţie PreședinteleRomâniei în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă preve-derile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să ceară trimitereaîn judecată a Președintelui pentru înaltă trădare. În ce privește guver-nul Parlamentul poate face uz de o procedură opusă votului de în-credere, moţiunea de cenzură, prin care, în condiţiile acceptării ei prin

Practic, pentru cazul concret al României, există două categorii deguvernanţi: Președintele și Guvernul, între aceste două autorităţi exis-tând o anumită dualitate care face ca regimul politic românesc să fiedefinit ca unul semiprezidenţial, deoarece șeful statului nu are doarun rol pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cuParlamentul prin intermediul mesajelor, prin posibilitatea dizolvăriicamerelor legislative, în raport cu Curtea Constituţională prin nu-mirea unui număr de judecători ai acesteia, în raport cu Guvernul sauîmpreună cu acesta, precum și prin dreptul de a recurge la referen-dum.

Pe de altă parte, în măsura în care precedentul constituit de simul-taneitatea alegerilor legislative și prezidenţiale din septembrie 1992devine cutumă, iar repetarea experienţei în 1996 și 2000 întăreșteaceastă ipoteză, posibilitatea ca între Președinte și grupul majoritar dincele două Camere să existe afinităţi politice și interese comune este cres-cută. Pot apare deci influenţe fie dintr-o direcţie, fie din alta, în funcţiede conjunctura politică și de raportul de forţe. Guvernul devine astfelrezultatul voinţei comune a Președintelui și Parlamentului și este depresupus că doar cu greu și-ar putea exercita mandatul fără încredereaȘefului Statului.

§ 3. 3. ALCĂTUIREA ȘI MODUL DE FUNCŢIONARE A GUVER-NULUI

Conform Constituţiei României din 1991 Guvernul reprezintă, îm-preună cu Parlamentul, Președinţia, administraţia publică și au-torităţile judecătorești o autoritate publică. Activitatea și alcătuirea Gu-vernului României se bazează pe reglementările constituţionale și peLegea 37/1990 la care se adaugă Hotărârile de Guvern ce completeazăstructura acestuia.

Guvernul este alcătuit din Primul-Ministru, miniștri de stat,miniștrii și secretari de stat, membri ai Guvernului. Este vorba de unorgan colectiv, deoarece puterea de decizie a Guvernului se exercită subformă colectivă în cadrul Ședinţelor de Guvern. Legea 37/1990 defineșteGuvernul ca „organ central al puterii executive, care exercită, în confor-mitate cu legea, administraţia publică pe tot teritoriul ţării“. Ședinţa deGuvern este funcţia guvernamentală cea mai importantă juridic,deoarece reprezintă cadrul în care se dezbat și se decid ordonanţe șihotărâri guvernamentale. O serie de puteri ale Guvernului nu pot fiexercitate decât în ședinţele de Guvern sau ca urmare a deliberărilordin acestea: aprobarea proiectelor de legi, ordonanţe sau hotărâri, au-torizarea Primului Ministru de a angaja responsabilitatea Guvernuluiîn faţa Parlamentului.


litatea de a obţine de la o persoană sau un grup de persoane o reacţiescontată, fie că aceasta este acceptată sau impusă. Ca urmare, separaţiaputerilor nu ar porni de la un fapt real, ci ar urmări limitarea abuzurilorși controlul relativ al acţiunii guvernelor.

În fapt, noţiunea de putere politică este o abstracţie, o construcţielingvistică care denumește o serie de acţiuni individualizate de influ-enţare a diferitelor persoane, grupuri sau a colectivităţii. Avem de a facenu cu o putere, ci cu puteri de tipuri de intensităţi diferite: puterea de aemite legi, puterea de a executa legi, puterea de a iniţia proiecte de legi,de a numi, de a elabora ordonanţe și hotărâri etc.

În măsura în care aceste puteri sunt precis definite, astfel încât sănu conţină ambiguităţi sau concepte vagi, și sunt repartizate la insti-tuţii și autorităţi diferite, astfel încât fiecare să deţină puteri de o in-tensitate egală, se poate stabili un echilibru între puteri, evident insta-bil și legat de persoanele care îl deţin. Posesorii acestor puteri devinpurtătorii unor interese specifice care au drept consecinţă comporta-mente distincte și duc la exercitarea unui anumit control asupra po-sesorilor altor tipuri de puteri cu care intră în concurenţă.

Atunci când persoanele investite cu putere dovedesc slăbiciuni saupot fi supuse presiunilor sau șantajelor, interesul specific este înlocuitcu dorinţa de conservare și, evident, puterea în cauză se diminuează,apărând astfel un dezechilibru. Însă atâta vreme cît asupra limitelor im-puse prin convenţie juridică nu se intervine, pericolul de cronicizare aabuzului de putere este remediabil. În centrul preocupărilor privind con-trolul puterilor s-a aflat de la început guvernul, care prin pârghiile salecoercitive, se dovedește a fi cel mai predispus spre exces. Adepţii acor-dării unor puteri sporite guvernelor incriminează în special riscul crizeide autoritate și al apariţiei dezordinilor, pe când adversarii acestora auîn vedere excesul și abuzul ce pot apare, datorită naturii corupătoare aputerii, în acţiunea de guvernare. În subsidiar, divergenţele în aceastăprivinţă pornesc de la o evaluare etică a naturii umane de o manieră bi-valentă, considerându-se fiinţa umană fie cu precădere bună, fie în modirevocabil înclinată spre rău.

În teoria clasică a separaţiilor puterilor în stat, puterile guverna-mentale sunt reunite în noţiunea de Executiv, care ar defini puterea dea pune în aplicare, de a „executa“ legislaţia. Termenul de Executiv nueste pe deplin satisfăcător deoarece organele politice, denumite astfel,altele decât Parlamentul sau organele judecătorești nu se mărginescdoar la a executa legile, ci asigură direcţia generală a politicii statutu-lui, potrivindu-li-se termenul de guvernanţi, pe când parlamentul asi-gură mai degrabă o funcţie de control și delimitare.65


65 Maurice Duverger. Institution politique et droit, t I, Paris, PUF, Paris, 1974, p. 160.

de Prim Ministru, iar acesta alcătuiește Guvernul, de presupus nu fărăo prealabilă consultare a Șefului statului. Dar atât Președintele, cît șiPrimul Ministru au o libertate de alegere limitată de acordarea încre-derii de către Camerele legislative, astfel că atât nominalizarea Pre-mierului, cît și alcătuirea Guvernului trebuie să fie susceptibile de a pri-mi acordul majorităţii deputaţilor și senatorilor.

Revocarea Guvernului este consecinţa unui vot de neîncredere alparlamentului, rezultat al unei moţiuni de cenzură depusă de cel puţino pătrime din senatori și deputaţi (art. 112 al Constituţiei), sau ca ur-mare a angajării răspunderii de către Guvern asupra programului său,a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege(art. 113).

În cazul în care moţiunea de cenzură este votată ori dacă Guvernulnu a mobilizat votul majoritatăţii asupra textului pentru care și-a an-gajat responsabilitatea, Primul Ministru va prezenta demisia sa preșe-dintelui, care va angaja consultări în vederea alcătuirii unei noi echipeguvernamentale.

Președintele poate cere Parlamentului un nou vot de încredereasupra Guvernului și dacă cele două camere resping de cel puţin douăori cererea de investire, se poate recurge la dizolvarea acestora (art. 89).Prin ameninţarea cu dizolvarea, Șeful Statului ar putea obţine sprijinulmajorităţii parlamentarilor, dar în condiţiile în care aceștia speră înalegeri legislative favorabile șansele de menţinere a Guvernului dincolode data validării scrutinului sunt nule.

Cât privește incompatibilităţile, poziţia de membru al Guvernului nupoate fi deţinută în cumul cu o altă funcţie publică de autoritate (excep-tând pe cea de membru al Parlamentului) și, de asemenea, cu o funcţiede reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scopcomercial.

§ 3. 4. RAPORTURILE DINTRE GUVERN ȘI PREȘEDINTE

În afara acestor puteri, care sunt exercitate în comun de Președinteși de Parlament în raport cu Guvernul, între Șeful statului și echipa gu-vernamentală există o serie de legături care fac ca dualitatea dintreaceste două categorii de guvernanţi să se estompeze în anumite privinţe,iar în altele să genereze ambiguităţi. Aceste legături iau forma, în gene-ral a relaţiilor dintre Președinte și Primul Ministru, ultimul având dreptde contrasemnătură asupra unora din decrete prezidenţiale, ceea ce im-plică o serie de puteri comune în domeniul politicii externe, apărării na-ţionale, în acordarea graţierii sau conferirea decoraţiilor și a titlurilorde onoare. Conform articolului 87 din Constituţie Președintele are pri-oritate în ceea ce s-ar putea defini ca domeniul său rezervat politica ex-


În sens larg, prin ședinţa Guvernului se exercită puterile atribuiteacestuia prin Constituţie, exceptând cazurile în care există alte dispo-ziţii. Articolul 6 al Legii 37/1990 stipulează ca obligatorie prezenţa a celpuţin jumătate plus unu din membrii Guvernului pentru a se puteaexercita funcţia de decizie colectivă.

Miniștrii au putere de decizie personală asupra departamentuluiministerial pe care îl conduc. Dar, politic vorbind, ei aplică în sectorul lordeciziile luate de ansamblul Guvernului. Dealtfel, o influenţă politică re-ală au mai ales miniștrii membri ai Biroului Executiv. Biroul Executiv alGuvernului are ca obiectiv rezolvarea operativă a unor probleme curenteale guvernării și urmărirea punerii în aplicare a dispoziţiilor guverna-mentale, fiind compus din Primul Ministru, miniștrii de stat, miniștriide finanţe, de interne, al apărării și de justiţie

Primul Ministru este șeful real al Guvernului, în acest punct preve-derile Constituţiei fiind foarte clare, afirmând că acesta „conduce Gu-vernul și coordonează activitatea acestuia“. Șeful Guvernului convoacăși prezidează ședinţele Cabinetului66 și ale Biroului Executiv, semneazăordonanţele și hotărârile aprobate în timpul dezbaterilor, contrasem-nează decretele prezidenţiale când este cazul. Dacă Președintele ţăriiasistă la ședinţele de Guvern (nu și la cele ale biroului executiv), atunciacesta prezidează automat deliberările.

Din perspectiva importanţei funcţiilor în stat, Primul Ministruurmează imediat după Președintele republicii, președintele Senatului șipreședintele Camerei Deputaţilor. Ca influenţă, urmează în ierarhia gu-vernamentală miniștrii de stat, care sunt însărcinaţi cu coordonarea ac-tivităţii anumitor domenii, fără a ocupa în mod obligatoriu un portofoliuministerial. În cazul în care un ministru de stat dirijează un departa-ment ministerial, acesta are un rang și o autoritate superioare minis-terului pe care îl conduce.

Titulatura funcţiilor în cadrul Guvernului variază și exprimă prio-rităţile politice ale fiecărui prim ministru și sprijinul pe care acesta îlpoate revendica. Este grăitoare în această privinţă dublarea funcţiei deMinistru de Stat cu un portofoliu.

Independenţei totale a Președintelui faţă de Parlament și faţă de Gu-vern i se opune dependenţa relativă a Guvernului în raport cu acestedouă autorităţi publice, care împreună au roluri specifice în numirea sauîn revocarea cabinetului. Președintele desemnează candidatul la funcţia


66 Termenul Cabinet are mai multe accepţiuni. În cazul de faţă, el are în vedereGuvernul, deși în mod oficial această denumire nu este utilizată în Consti-tuţia din 1991. În Franţa, Consiliul de Cabinet desemnează reuniunea tu-turor miniștrilor și secretarilor de stat cu rol de pregătire a deciziilor, dar prinCabinet sunt desemnate uneori guvernele reduse numeric.

niștrii în caz de remaniere, fără a mai consulta Parlamentul, urmând caîn alte cazuri să se stabilesc interimatul funcţiei (demisie, incompatibi-litate, pierderea drepturilor electorale, deces etc.). În decembrie 1997tendinţa paralmentaristă a fost mai puternică remanierea guvernuluiCiorbea implicând și o etapă de consultare a legislativului. Dar acestinterludiu ce părea să indice o scădere a influenţei prezidenţialiste s-aîncheiat în ianuarie 1999, când numirea ca Ministru de Interne a luiConstantin Dudu Ionescu s-a făcut, în condiţii de urgenţă, fără con-sultarea Parlamentului. Implicit s-a întărit tendinţa de prezidenţializarea regimului politic românesc.

Președintele poate consulta Guvernul în probleme de urgenţă sau deimportanţă deosebită, însă nu rezultă că pot fi impuse prin aceastasoluţii cu caracter obligatoriu echipei guvernamentale. Atât prin drep-tul de consultare, cît și prin prezidarea ședinţelor de Guvern la care esteprezent, ori prin sprijinul oferit în cazul unui vot de neîncredere, se ex-primă posibilitatea Șefului statului de a influenţa indirect acţiunile saudeciziile guvernamentale.

§ 3. 5. RAPORTURILE GUVERNULUI CU PARLAMENTUL

Parlamentul își manifestă în raport cu activitatea guvernamen-tală atribuţiile sale de control și de delimitare, deși între cele douăautorităţi publice partenariatul este mai degrabă regula, acordul în-tre actul de decizie guvernamental și sprijinul majorităţii parlamen-tare fiind destul de des.

Membrii Guvernului pot asista la ședinţele celor două Camere,prezenţa devenind obligatorie atunci când există o solicitare în acestsens legată de interpelările parlamentarilor sau de informaţiile și doc-umentele cerute de plenul adunărilor ori de comisiile parlamentare.Cererile de informare sau interpelările sunt trimise celor interesaţi prinintermediul aparatului de lucru al ministerului sau secretariatului destat pentru relaţia cu parlamentul. În ceea ce privește interpelărileprivind direcţia generală a politicii Guvernului, răspunsul este de com-petenţa Premierului.

În teorie, un Guvern își poate exercita atribuţiile pe parcursul uneilegislaturi parlamentare, dar în practică puţine guverne reușesc acestlucru. Una din modalităţile cele mai utilizate pentru înlăturarea guver-nelor, ori pentru uzarea lor este moţiunea de cenzură, care poate fi in-iţiată în legătură cu anumite aspecte ale politicii guvernamentale sauca urmare a angajării răspunderii — procedură prin intermediul căreiaPrimul Ministru cheamă la ordine parlamentarii majorităţii în cazulunor diferende în probleme considerate vitale pentru linia politică a ca-binetului.


ternă, apărarea naţională și ordinea publică. Practicarea efectivă a aces-tor puteri se lovește însă de tipul de sprijin pe care Președintele îl poaterevendica. Existenţa majorităţii prezidenţiale asigură președintelui olargă marjă de manevră, pe câtă vreme coabitarea absolută sau relativăîi limitează sfera de influenţă. Deși nu este prevăzută în textul consti-tuţional majoritatea prezidenţială pe care Șeful statului se poate bazaîn Parlament permite exercitarea unei largi influenţe politice. Coa-bitarea absolută presupune că majoritatea guvernamentală este com-pusă din reprezentanţii curentelor adverse Președintelui care astfel nubeneficiază de nici un suport parlamentar, pe când coabitarea relativăeste rezultatul unei coaliţii guvernamentale din care fac parte și con-curenţi sau adversari politici ai Șefului statului.

Președintele reprezintă statul în relaţiile externe și, în această cali-tate, el încheie tratate internaţionale care au fost negociate anterior deGuvern prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe sau a altor de-partamente interesate, și sub rezerva ratificării lor de către Parlament.La propunerea Primului Ministru Președintele acreditează sau rechea-mă reprezentanţii diplomatici ai României sau înfiinţează, desfiinţeazăși stabilește statutul misiunilor diplomatice din străinătate. În calitateasa de comandant al forţelor armate și de președinte al ConsiliuluiSuprem de Apărare a Ţării, Șeful statului are o serie de atribuţii mili-tare pentru realizarea cărora colaborează cu Premierul, care este toto-dată și vicepreședintele acestui organism.

Primul Ministru are drept de contrasemnătură în problema mobi-lizării parţiale sau generale a armatei, care în cazuri excepţionale va fisupusă ulterior aprobării Parlamentului, dar nu la mai mult de 5 zile dela luarea deciziei. Sunt de asemenea supuse contrasemnării măsurileluate în caz de agresiune armată pentru respingerea agresorului. Și totîn domeniul militar, Premierul contrasemnează decretele privind acor-darea gradelor de mareșal, general sau amiral.

În afara procedurii de numire a Guvernului, în urma votului de în-credere al Parlamentului, președintele este investit și cu dreptul de anumi, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,la propunerea Primului Ministru, pe unii membrii ai Cabinetului (art.85 al Constituţiei). După cum au dovedit remanierile guvernamentalede după august 1993 ale guvernului Văcăroiu, ca și cele din decembrie1997 sau ianuarie 1999 asupra acestui punct există divergenţe de opiniealimentate de prevederile ambigue privind interimatul funcţiei de mi-nistru ale art. 106, alin 3, cumulat cu art. 105 din Constituţie, care dupăunii, ar putea fi interpretat în sensul că, în urma revocării, la pro-punerea Șefului Guvernului, ar urma să se exercite un interimat de 45de zile. Disputa a fost în general soluţionată în sensul art. 85, careprevede că Premierul poate propune și Președintele poate numi mi-


abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe are o valabilitate res-trânsă la o perioadă strict delimitată, ordonanţele având putere pânăla împlinirea termenului de abilitare, dacă la aceea dată nu au fostaprobate de Parlament. Procedura ordonanţelor a fost folosită în-cepând cu guvernul Stolojan, continuând cu guvernele Văcăroiu, Cior-bea, Vasile și Isărescu din motive de eficienţă a activităţii guverna-mentale. Împotriva acestor practici a fost invocat art. 85 alin 1 al Con-stituţiei în Parlamentul este desemnat drept unica autoritate le-giuitoare a ţării. Conform acestui punct de vedere, legiferarea prinparlament trebuie să constituie regula, iar cea prin ordonanţe ex-cepţia. Obiecţia are ca temei temerea că Guvernul s-ar putea trans-forma într-un organ de planificare economică și legislativă. Pericolu-lui scăpării de sub control a echipelor guvernamentale din motive deoptimizare a activităţii lor i se poate contrapune „delegarea doar aatribuţiilor legate de detalii“68, problemele de principiu fiind re-zervate dezbaterilor parlamentare.

Practica guvernării după 1997 a transformat ordonanţa de ur-genţă într-o situaţie curentă. Această procedură a limitat în mod cate-goric influenţa Parlamentului, subliniind în fapt rolul determinant alpartidelor politice, reprezentate atât în cele două Camere cât și în Gu-vern, în definirea practicilor politice. În fapt locul și rolul partidelorpolitice a crescut permanent în cadrul regimului politic românesc, vo-luntarismul liderilor reprezentaţi în Guvern imprimând un caracterguvernamentalist actului guvernării și inducând o situaţie conflic-tuală între instituţia guvernamentală și cea prezidenţială.

În regimul politic și constituţional inaugurat de Constituţia din1991 Guvernul are puteri însemnate, deși limitate prin controlul par-lamentar și influenţa prezidenţială, care fac ca responsabilitatea aces-tuia în conturarea liniei generale a politicii statului să fie de primăimportanţă.

Raportul de forţe la nivelul coaliţiei majoritare și conjuncturilepolitice, economice sau sociale fluide pot influenţa echilibrul puterilorprin stabilirea unui grad de dependenţă crescută sau favorizând uneledezechilibre între diverși posesori ai puterilor și între instituţiile pecare aceștia le reprezintă, cu accent pe relaţia Parlament–Guvern.

Rolul Președintelui, important în impunerea unei linii politicegenerale datorită alegerii sale prin vot universal dar și puterile acor-date acestuia prin Constituţie, conferă posibilitatea implicării, în situ-aţii delicate, în susţinerea uneia sau alteia din părţi. Dar arbitrul ab-solut în ultimă instanţă ar trebui să fie cetăţeanul, conștient de in-teresul său și de forţa implicită a votului liber exprimat.


Formă a luptei parlamentare dintre majoritate și opoziţie, moţi-unea de cenzură reușește foarte rar să determine căderea guvernelor,dar slăbește poziţia acestora în faţa partenerilor de coaliţie, a sindi-catelor sau a opiniei publice. În cazul regimurilor multipartidiste, cumeste situaţia în România, majorităţile sunt rezultatul coalizării pebază principală sau de oportunitate a mai multor grupări politice, iarmoţiunile de cenzură sunt modalităţi tactice de evaluare a solida-rităţii și gradului de cooperare dintre partidele parlamentare ma-joritare. Pentru a se limita numărul de șocuri ce pot fi resimţite deechipele guvernamentale eterogene ale coaliţiilor, moţiunile de cen-zură nu pot fi iniţiate decât o singură dată pe parcursul unei sesiuniparlamentare de către aceiași semnatari (art. 112 al Constituţiei). Înpractica parlamentară românească s-a manifestat ca modalitate auxi-liară cenzurii utilizarea moţiunii simple sau a moţiunii de cenzurăiniţiată în cadrul sesiunilor extraordinare.

Puterea de iniţiativă legislativă este împărţită între Guvern, celedouă Camere sau cel puţin 250000 de cetăţeni, dar în realitate, eaeste exercitată în cvasitotalitate de către Cabinet. Pentru introdu-cerea proiectelor de lege pe ordinea de zi a Camerelor, în funcţie depriorităţile Guvernului, este abilitat responsabilul pentru relaţia cuParlamentul (în funcţie de conjunctură ministru sau secretar de stat,ceea ce demonstrează diferita abordare a relaţiei cu Parlamentul înfuncţie de contextul politic). Cel mai curent reproș care se adreseazăParlamentului este legat tocmai de ritmul redus de adoptare a pro-iectelor de lege, dar Parlamentul este un organ deliberativ și dacăatunci când este ales între alternative limitate majorităţile pot fifrecvente, „când numărul de opţiuni este mare nu există nici un motivsă se formeze o majoritate în favoarea fiecăreia dintre ele“67. Deciziilede tip majoritar nu sunt cele mai potrivite pentru astfel de situaţii,deoarece consensul este, dacă nu imposibil, în orice caz greu de rea-lizat.

Slaba productivitate legislativă este argumentul invocat pentruabilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. În fond este vorba de omanieră prin care Parlamentul încearcă să eludeze o parte din res-ponsabilitatea sa în probleme în care costul politic este mare și reper-cusiunile asupra proximelor alegeri pot fi nefavorabile. ConstituţiaRomâniei, la art. 114, stabilește posibilitatea emiterii de ordonanţe caurmare a votării unor legi speciale de abilitare, sau a ordonanţelor deurgenţă emise în cazuri excepţionale, care intră în vigoare dupădepunerea lor spre aprobare la Parlament. Delegarea legislativă prin


68 ibidem, p. 84.

67 Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, București, 1993,p. 79.

nu s-a făcut însă, din punct de vedere politic, urmând modelul centraleuropean care ar fi trebuit să fie, în măsura în care considerăm Austriași Germania ca părţi esenţiale ale acestuia, federalist. Dar federalismula suferit în această parte a Europei eșecuri importante; Iugoslavia, curăzboiul de secesiune este exemplul tragic, Cehoslovacia, cu divorţul decatifea din 1993, cel pașnic. Statul unitar este prevăzut în constituţiilePoloniei (art. 3 al Constituţiei poloneze din aprilie 1997: „Republicapolonă este un stat unitar.“) și Cehiei (art. 1 al Constituţiei din 1992:„Republica Cehă este un stat de drept suveran, unitar și democratic fon-dat pe respectul drepturilor și libertăţilor omului și cetăţeanului.“), iarîn Constituţia Ungariei (Constituţia din august 1949 a fost modificatăîn octombrie 1989) nu există nici o referire la forma statului, fiind pre-văzut doar că „Republica Ungaria salvgardează libertatea și putereapoporului, suveranitatea și integritatea teritorială a ţării, și frontiereleînregistrate în tratatele internaţionale“(art. 5). Ungaria este de fapt unstat unitar. Din acest punct de vedere România se încadrează în viziunedespre stat ce a fost consacrată prin noile constituţii central europenefiind tot un stat unitar („România este stat naţional, suveran și inde-pendent, unitar și indivizibil“, art. 1 al Constituţiei din decembrie 1991).

Schimbarea sau apariţia unui nou regim implică explicareafenomenelor constitutive și a evoluţiei unui proces. Instituirea unuiregim politic presupune o perioadă de consolidare a cărui durată vari-ază în funcţie de particularităţi. Prima etapă, cea a construcţiei insti-tuţionale, este de altfel și cea mai dificilă, cea în care pot apare, datorităflexibilităţii regulilor și a neprecizării rolurilor, crize de regim.

Un nou regim politic este rezultatul unei conjuncturi (revoluţie, lovi-tură de stat, restauraţie sau revizuire integrală a constituţiei) ce va de-termina transformarea instituţiilor și schimbări sociale ce vor evoluaspre forme stabile. În cazul statelor central europene originea noilorregimuri politice apare diversă, relevând experienţe și soluţii particu-lare.

O ipoteză de lucru ar fi cea conform căreia fondarea noilor regimuris-ar datora revoluţiilor. Schimbarea regimului prin revoluţie pune în dis-cuţie câteva caracteristici importante: acţiunea de înlocuire a regimuluiîn funcţie în numele unei legitimităţi noi, încarnate de revoluţie; parti-ciparea mulţimilor ce aspiră la a se identifica cu poporul și apelul la vio-lenţă; minoritatea ce își asumă conducerea se legitimează în consensulmajorităţii privind înlocuirea regimului. Urmând în continuare aceastăipoteză identificăm două forme ce s-au manifestat în 1989 în statele ceconstituie obiectul comparaţiei: „revoluţiile de catifea“ și „revoluţia vio-lentă“. Primul caz, cel al „revoluţiilor de catifea“ s-ar aplica Poloniei, Ce-hiei și Ungariei, cel de-al doilea României. Ar fi totuși exagerat să în-cadrăm schimbările politice din Ungaria în schema revoluţiei. Evident,


§ 3. 6. TIPOLOGII ALE REGIMURILOR POLITICE ÎN EUROPACENTRALĂ DUPĂ 1989.

Revoluţiile europene din 1989 au fost, în primul rând, un fenomencentral european, atât datorită ariei de pornire, cât și datorită con-secinţelor, a cadrului de referinţă pe care îl vor reprezenta pentru evalu-area procesului revoluţionar. Dealtfel cele trei state care vor fi primelelaboratoare ale tranziţiei spre regimurile democratice, Polonia, Cehoslo-vacia și Ungaria, au avut o serie de experienţe antitotalitare care vor con-verge spre afirmarea unei specificităţi a tranziţiei spre democraţie șieconomia de piaţă. Revoluţia ungară din 1956, „primăvara pragheză“ din1968 și „Carta 77“, mișcările studenţești și muncitorești din Polonia în1968-1969, KOR-ul și apoi Solidaritatea stau mărturie despre respin-gerea modelului comunist în cele trei state. Am putea, deci, vorbi despreun model central european al tranziţiei? Trilaterala de la Vișegrad păreasă ducă spre o asemenea concluzie. Procesele de integrare în NATO și înUniunea Europeană indică o vizibilă preferinţă pentru aceste state. In-tegrarea în două viteze este o realitate care pune o linie de separaţie, maimult sau mai puţin precisă, între cele trei state și restul.

Democraţia, regim a cărui stabilitate și beneficii sunt evidente în oc-cidentul european și în SUA, a constituit referinţa revoluţiilor din 1989.Între diferitele modele de urmat selecţia putea să se facă în funcţie deproximitatea geografică, de istoria comună, dar și de tradiţiile insti-tuţionale de la care Polonia, Cehia, Ungaria și România se puteau reven-dica. Primul criteriu, proximitatea geografică și istoria comună ar evi-denţia existenţa unui model de regim politic central european. Existăînsă un model de regim politic central european? Și mai ales există o Eu-ropă Centrală definibilă politic?

Europa Centrală este un concept ce revine periodic, mai ale în ceeace am putea considera momentele de criză ale regiunii69. Revoluţia dela 1848 ar fi un astfel de moment de criză în care, incipient, ideea de Eu-ropa Centrală s-a manifestat într-un context impropriu, în care emer-genţa naţiunii ca entitate culturală și politică s-a dovedit un obstacolreal. Anul 1989 ar fi un alt moment important în evoluţia ideii de Eu-ropă Centrală.

Conceptul de Europă Centrală se poate revendica de la două tradiţiidiferite, cea mai recentă ducând cu gândul al pangermanismul în-ceputului de secol al XX-lea, cea de a doua la tradiţiile multiculturalis-mului Imperiului Habsburgic70. Oricare ar fi tradiţia revendicată, rolulelementului german este esenţial. Construcţia unei noi Europe Centrale


69 Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iași, Polirom, 1997, p. 19.70 Ibidem, p. 21.

românesc s-a revendicat. Naţional-comunismul a dus, încă din anii ’60,la o răceală a relaţiilor româno-sovietice. Cum procesele din 1989 au fostși consecinţe ale perestroikă-i și glastnost-ului gorbacioviste, iar influ-enţa sovietică era scăzută, tendinţele caracteristice perioadei au lipsitîn România. Rigiditatea dictaturii lui Ceaușescu, ca și naţionalismulsău, nu cunosc echivalent în celelalte state central europene. Inexistenţadezbaterilor în interiorul partidul comunist, incapacitatea acestuia de agenera o cât de mică tendinţă reformatoare a dus la forma violentă arevoluţiei românești. Problema legitimităţii guvernării în România după1989 a fost strâns legată de interpretarea revoluţiei.

Juridic vorbind, România cunoaște un regim intermediar, caracteri-zat prin alegerea directă a președintelui (art. 81 din Constituţie) ce dis-pune de câteva puteri importante (dizolvarea Parlamentului, chiar dacălimitată la perioada desemnării Primului Ministru — art. 89 — și con-vocarea referendumului prin care poate contracara hotărârile legisla-tivului — art. 90), dar și prin existenţa unui guvern responsabil în faţaParlamentului (art. 108). Regimul intermediar, situat între cel prezi-denţial și cel parlamentar, numit de Duverger, caracterizare însă vala-bilă mai ales pentru Franţa Republicii a V-a, semi-prezidenţial, este însăun hibrid care depinde de relaţiile de putere ce se stabilesc între preșe-dinte, guvern și partidul(partidele) majorităţii parlamentare. Acest tipde regim poate glisa în funcţie de forţa partidelor spre un regim parla-mentar de fapt, ca în Austria, sau spre un regim prezidenţialist, cum afost cazul Franţei între 1958-1986 (până la prima coabitare), 1988-1993,sau între 1995-1997. Corespondenţa dintre președinte și majoritateaparlamentară, pe fondul gradului de structurare a partidelor, duce laprezidenţialism, evident, în măsura în care influenţa președinteluiasupra partidului\lor majorităţii este determinantă (cum ar fi în Româ-nia în perioada președinţiei Iliescu). Pe câtă vreme, coabitarea implicăparlamentarismul. Puterile pe care Constituţia le oferă președinteluiRomâniei îi permit acestuia să-și impună, în anumite condiţii, un can-didat la funcţia de prim-ministru și, în eventualitatea unui conflict cuParlamentul să recurgă la referendum. Raporturile juridice dintrePreședinte, Parlament și Guvern sunt deci dependente de relaţiaPreședinte-partid(e) politic(e). Alegerile din 1996 au conturat caracte-risticile sistemului de partide românesc. Cum nici un partid nu a reușitun scor electoral de peste 30% sistemul de partide poate fi considerat caun sistem de coaliţii de partide minoritare (inegale ca pondere — cu odominantă PNŢCD, PDSR) ce își desfășoară activitatea pe fundalul unuipluralism polarizat.

Evaluarea critică a guvernării poate induce însă schimbări mai alesîn sensul apariţiei unui partid dominant. Dar stabilitatea sistemului departide românesc rămâne încă incertă.


revoluţia este un proces de lungă durată și în acest sens semnificaţiileanului 1956 sunt importante pentru a explica transformările din 1989,dar în cazul Ungariei este vorba de fondarea noului regim politic prinrevizuirea Constituţiei, ceea ce exclude această ţară de la modelul origi-nării noilor regimuri prin revoluţie. A vorbi despre revoluţie prin lege arfi în acest caz un abuz de limbaj.

În Polonia și Cehoslovacia schimbarea regimului a cunoscut fie for-mula „mesei rotunde“ care aduce mai degrabă cu o revizuire a Consti-tuţiei decât cu o revoluţie, fie „revoluţia de catifea“. Am putea avea învedere sensul originar al termenului constituţie, respectiv constituireapoporului în putere. Delegitimarea comunismului a fost atât de pro-fundă încât elitele comuniste au urmărit doar modalităţi de conservarea influenţei și de a limita consecinţele directe care le-ar fi putut afectainteresele și poziţiile, ale schimbării de regim. Doar Cehia cunoaște dinaceastă perspectivă experienţa unei revoluţii.

Și din punct de vedere al schimbării constituţionale diferenţele întrecele două state sunt evidente. Ungaria doar a modificat Constituţia,Polonia a recurs la modelul interimar al „Micii Constituţii“ din 1993 ce afost înlocuită cu o constituţie aprobată prin referendum abia în aprilie1997, pe câtă vreme Cehia a adoptat noua Constituţia în 1992, presată șide „divorţul“ iminent de Slovacia.

În privinţa definirii instituţiilor și a puterilor atribuite acestoradiferenţele sunt importante. Președintele Cehiei are puterea de a dizol-va Camera Deputaţilor (art. 62, lit. c) ca și președintele Poloniei care aredreptul de a dizolva Seimul ceea ce atrage automat și dizolvarea Senat-ului (art. 98, al. 4). În cazul Ungariei președintele nu dispune de putereareală de a dizolva parlamentul, aceasta fiind condiţionată de neacor-darea votului de încredere în Guvern (art. 28, al 3, lit. a și b). Duratamandatului prezidenţial în cele trei state este de 5 ani.

Modelul parlamentar variază între monocameralism în Ungaria șibicameralism în Cehia și Polonia. Mandatul camerei inferioare esteacelași în cele trei state, diferenţe apărând în ce privește durata man-datului camerei superioare. În Polonia Seimul și Senatul au un mandatde 4 ani (art. 98, al 1), în Cehia Camera Deputaţilor are un mandat de 4ani (art. 16. al. 1), iar Senatul de 6 ani, o treime din senatori reînnoin-du-se la fiecare 2 ani — după modelul Senatului Statelor Unite — (art.16. al 2), în Ungaria Parlamentul având un mandat de 4 ani (art. 20. al.1).

În România revoluţia, ca element fondator, a dat naștere unui regima cărui osatură instituţională a fost schiţată pe 22 decembrie 1989. Pro-blema României se diferenţiază în acest punct de a celor trei state cen-tral europene. Revoluţia violentă, ce a constituit specificitatea cazuluiromânesc, își are originea în baza diferită de la care regimul comunist


Walesa a fost tentat să interpreteze de o manieră prezidenţialistă tex-tul „Micii constituţii“ din 1993, ceea ce i-a atras critici din partea foștiloraliaţi, iar eșecul său la alegerile prezidenţiale s-a datorat și absenţeiunui partid care să-i asigure un sprijin politic real.

Președintele României nu are o posibilitate reală de dizolvare a par-lamentului, prevederile art. 89, al. 1 prevăzând condiţionarea dizolvăriiparlamentului de respingerea de către acesta de două ori în 60 de zile avotului de încredere pentru formarea Guvernului, ceea ce face posibilăcomparaţia cu Ungaria. Durata mandatului prezidenţial este diferită înRomânia (4 ani) faţă de celelalte trei state(5 ani). Puterea președinteluiRomâniei nu constă în prerogativele sale. Din cele trei elemente consi-derate esenţiale pentru definirea sistemului politic prezidenţialist,alegerea directă a președintelui, alegerea prin scrutin majoritar a par-lamentarilor și puterea reală de a dizolva Parlamentul71, în cazulRomâniei doar prima condiţie este întrunită. Influenţa președinteluiRomâniei vine din poziţia sa în raport cu principalii actori politici, cupartidele.

Dacă din punct de vedere strict constituţional putem vorbi despredouă modele de regim politic specifice statelor analizate — semiprezi-denţial și parlamentar —, din perspectiva sistemului politic se evidenţi-ază guvernamentalismul și prezidenţialismul. Rolul partidelor politiceeste determinant pentru construcţia instituţională. Modul în care suntorganizate, rolul liderilor în viaţa de partid, capacitatea lor de a guvernasunt elemente fără de care nu se poate analiza viaţa politică. În fondparlamentarismul presupune supremaţia partidelor în influenţareavieţii politice, iar disciplina de partid asigură liderilor posibilitatea de acontrola parlamentul. Orientarea liderilor de partid spre funcţia depreședinte sau spre cea de prim ministru are consecinţe asupra roluluiinstituţiilor. Funcţionarea de exemplu, a regimului semiprezidenţialaustriac ca un sistem guvernamentalist se datorează orientării liderilorde partide spre funcţia de cancelar, ceea ce face ca funcţia de președintesă fie ocupată de personaje secundare, ce nu dispun de resurse realepentru influenţarea vieţii politice.

Guvernamentalismul domină în acest moment statele Europei Cen-trale luate in discutie. Nu doar Cehia și Ungaria, dar și Polonia dupăalegerile parlamentare din 1997 corespund acestui model. Puterilepreședintelui Poloniei sunt mult diminuate de coabitarea cu un guvernde altă culoare politică. Dar evoluţiile în interiorul unui regim politicsunt permanente. Rezultată dintr-o anume configuraţie politică Consti-tuţia nu poate trasa decât de o maniera generală cadrul regimului politic.Alte variabile intervin în definitivarea fizionomiei unui regim politic.


Eficienţa guvernării își găsește suportul în caracteristicile regimu-lui politic. Sistemul de relaţii ce completează cadrul constituţionalevoluează direct proporţional cu structurarea actorilor politici. Raportuldintre partide și șeful statului, stabilitatea instituţională și influenţaacestuia din urmă asupra vieţii politice sunt factori importanţi în con-solidarea regimului politic.

Regimul politic explică specificul organizării puterilor, respectiv mo-dul de desemnare, competenţele, regulile juridice și politice care consti-tuie cadrul raporturilor dintre ele.

Nu se poate vorbi despre un model al statului central european caresă fie comun și României. Dacă există o similitudine în ce privește ideeastatului unitar între statele central europene, o diferenţă importantă nutrebuie neglijată; în cazul României este prevăzut și caracterul naţionalal statului. Statul unitar este un model administrativ, pe câtă vreme ca-racterul naţional al statului trimite la alte dimensiuni decât cea admi-nistrativă (culturale, etnice, politice). Caracterul naţional al statuluiromân nu poate fi supus modificărilor constituţionale. Constituţia din1991 prevăzând la art. 148, al 1, „Dispoziţiile prezentei constituţiiprivind caracterul naţional, independent, unitar și indivizibil al statu-lui român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,independenţa justiţiei, pluralismul politic și limba oficială nu pot faceobiectul revizuirii“.

Fondarea noilor regimuri politice evidenţiază diferenţe importanteîntre cele patru cazuri examinate. Revoluţia, „violentă“ sau „de catifea“,dar și revizuire constituţională, formele de emergenţă a noilor regimuri,fac dificilă susţinerea ideii unui model unic al schimbării politice cen-tral europene. Dacă în esenţă transformările ce s-au propagat în lanţ,conform teoriei dominoului, au condus spre un deznodământ unic,prăbușirea comunismului, modurile concrete de realizare au variat înfuncţie de specific. Iar modul în care se fondează un nou regim are con-secinţe importante asupra legitimităţii noilor instituţii și asupra funcţio-nării acestora.

Nu există un model central european nici în ceea ce privește rolul șiforţa președintelui. Diferenţa nu constă doar în faptul că Polonia șiRomânia cunosc alegerea directă a președintelui — ceea ce conferă aces-tuia o legitimitate crescută — iar Cehia și Ungaria alegerea acestuia decătre parlament. În fond rolul președintelui nu este încă clar delimitatîn nici unul din cazuri. Criza de guvern datorată scandalului de presăprivind finanţarea campaniei electorale a partidului fostului premier Va-clav Klaus, Forumul Democratic, a dezvăluit o nouă dimensiune apreședinţiei lui Vaclav Havel. Dar președintele Cehiei nu dispune desprijinul unui partid și, constituţional, o persoană nu poate fi aleasă înfuncţia de președinte mai mult de două ori consecutiv. În Polonia, Lech


71 Olivier Duhamel, op. cit., pp. 277–278.

CAPITOLUL IV

CADRUL SOCIO-POLITIC AL VIEŢII INSTITUŢIONALE

§ 4. 1. SISTEME DE SELECŢIE ȘI RECRUTARE A PERSONALU-LUI POLITIC. SISTEME ELECTORALE

Dezbaterea privind sistemul de vot este strâns legată de lărgireademocraţiei: problema sufragiului trimite la gradul de democratizare,dar chiar în cadrul sufragiului universal, sunt de evidenţiat ratelescăzute ale participării electorale. De altfel, tipul de sistem electoraladoptat poate influenţa atât sistemul de partide cât și participareapolitică.

Funcţionarea unui regim democratic nu depinde doar de instituţiileprin care se realizează diviziunea muncii între executiv și legislativ, ciși de un număr de reguli formale și, deasemenea, de proceduri informaleprin care actorii politici influenţează funcţionarea regimului.

Depășirea viziunii centrate exclusiv pe confruntarea pentru cuce-rirea și menţinerea poziţiilor de decizie presupune trecerea spre o abor-dare strategică, profesionalizarea clasei politice, reforma instituţiilor șitransformarea comportamentelor instituţionale, consecinţe ale politicilorde partid, câtă vreme acestora le revine sarcina de a exercita puterea șide a indica direcţia de dezvoltare.

Reprezentarea politică depinde de aspecte tehnice precum sistemulelectoral, sistemul de partide și de modul de formare a guvernului. Cru-cial pentru transformarea votului popular în reprezentare la nivelul par-lamentelor, sistemul electoral influenţează constituirea sistemului departide, care, la rândul său determină caracteristicile și stabilitatea gu-vernelor.

Dilema majoritar — proporţional domină disputa referitoare latransformarea sistemului electoral. Ambiguitatea termenului uninomi-nal, preferat în discuţia publică despre cel mai bun sistem electoral, de-semnează în fapt o procedură majoritară ce funcţionează după formula„câștigătorul ia totul“. Sistemul majoritar nu este însă doar uninominal,ci și plurinominal (de listă), putându-se aplica într-un tur (ca în MareaBritanie sau Statele Unite), sau în mai multe tururi, de regulă două (caîn Franţa sau în România la alegerile prezidenţiale). Permiţând apariţia

Cultura politică este o astfel de variabilă. Ea își pune amprenta, de omanieră indirectă, dar profundă, asupra regimului politic. Neluarea eiîn consideraţie poate duce la separare între acţiunea politică și tendinţagenerală a societăţii. Ori forţele politice care influenţează funcţionarearegimului sînt dependente de sistemul de atitudini și comportamentepolitice general acceptate. Dacă nu putem vorbi de o Europă Centralădin punct de vedere politic, dacă nu se poate identifica un model deregim politic, elementele de legătură între aceste state trebuiesc căutateîn stratul profund, și de aceea stabil, al culturii politice, ca și al culturiiîn general.


unor majorităţi stabile și deci a unor guverne puternice acest sistemduce însă la nereprezentarea acelui segment din electorat care a votatcontra candidatului sau listei învingătoare.

Mai democratică decât sistemul majoritar reprezentarea proporţio-nală permite o mai bună reprezentare a stării de opinie a electoratuluiînsă prezintă serioase inconveniente în ceea ce privește stabilitatea șiautoritatea guvernelor. Apărută ca o reacţie la sistemul majoritar lasfârșitul secolului XIX-lea reprezentarea proporţională se regăseșteîntr-o formă sau în alta în mai toate statele europene, doar Marea Bri-tanie și Franţa practicând formule majoritare. Efecte precum multipli-carea partidelor, ca și conservarea forţelor politice în paralele cu apariţiaaltora noi ce corespund altor diviziuni sociale sau culturale, au dus laapariţia sistemului coaliţiilor de guvernare și la instabilitate guverna-mentală (ca în cazul Italiei până în 1994). De aceea au fost introduse oserie de proceduri majoritare ce au moderat efectul reprezentării pro-porţionale absolute, de tipul pragului electoral sau al selectării de cătrealegător a preferatului în interiorul listelor de partid.

Combinarea între cele două sisteme electorale, majoritar și pro-porţional, a dus la apariţia sistemului mixt care poate rezolva, într-omanieră acceptabilă, atât problema reprezentării minorităţii în organelelegislative, cât și formarea majorităţilor necesare guvernărilor stabile.Dispunând de două voturi, unul proporţional și unul majoritar uninomi-nal, alegătorul își poate manifesta sprijinul pentru interese specifice, darpoate cu ajutorul votului majoritar să susţină și curentele majoritare.Gradul în care diferă raportul dintre votul proporţional și majoritar încadrul sistemului mixt diferenţiază un sistem mixt echilibrat în care 50%din aleși sunt desemnaţi prin reprezentare proporţională, iar 50% prinvot majoritar (cazul Germaniei), respectiv sistem mixt cu preponderenţămajoritară sau cu preponderenţă proporţională.

Considerat ca o tehnică de realizare a reprezentării politice, sistemulelectoral este un factor important în reforma politică, influenţând modulde recrutare a clasei politice și prin aceasta sistemul de partide, și impli-cit, stabilitatea și eficienţa guvernamentală. Primă etapă într–un proceslaborios, reforma recrutării politice nu se poate reduce doar la modificareasistemului electoral, dar nici nu poate face abstracţie de acesta. Un cazexemplar îl constituie Italia unde, confruntată, la începutul deceniului Xal secolului al XX-lea, cu o criză ce prezenta unele similitudini cu situaţiaromânească actuală, societatea italiană a impus, în procesul de transfor-mare a vieţii politice, ca primă reformă, modificare sistemului electoral.Instaurarea celei de a doua Republici în Italia a fost consecinţa unei cererisociale de asanare a politicii, afectată de instabilitate guvernamentală,clientelism și scandaluri de corupţie. După 1994 alegerile legislative ita-liene, desfășurate pe baza unui scrutin mixt, majoritar într-un tur pentru


75% din locuri și proporţional pentru celelalte 25%, au ilustrat, pe de oparte, mobilitatea sistemului de partide în faţa constrângerilor la caresunt supuse în procesul de trecere de la un sistemul proporţional integralla un sistem mixt cu preponderenţă majoritară, pe de altă parte, relativi-tatea reformei electorale câtă vreme celelalte reforme nu au fost îndepli-nite. Dacă stabilitatea guvernamentală nu a urmat reformei electorale,media guvernării nedepășind, după 1994, 1, 3 ani, trecerea la practica al-ternanţei la guvernare, într–o ţară în care 48 de ani (1946–1994) perma-nenţa la guvernare a fost regula, a deschis o nouă etapă în democratizaresocietăţii italiene și în reformarea sistemului politic și de reprezentare.

Cheia succesului procesului de reformare a sistemelor de recrutarea clasei politice stă în capacitatea partidelor de a se transforma, de a–șireorganiza structura, și implicit de a înţelege corect și responsabil roluldominant pe care îl au. Funcţionalitatea unui sistem de partide depindede modul în care constrângerile electorale creează un anumit spaţiupolitic, atât pentru organizarea sistemului concurenţial, cât și din per-spectiva strategică.

Departe de a fi un doar o simplă tehnică, sistemul electoral se ra-portează la cultura sau culturile politice existente, cu care inter-acţionează. Multipartidismul specific Europei continentale nu este re-flectarea directă a sistemelor electorale (chiar dacă în Uniunea euro-peană sistemul proporţional este dominant, 11 din cele 15 state aplicândvariante ale acestui model), ci dezvăluie tradiţii istorice, specificităţi so-ciale și aspecte culturale care împreună contribuie la constituirea unuisistem de partide.

Eficientizarea politicii și stabilitatea guvernării, efecte vizate de par-tide, nu sunt scopuri în sine, ci mijloace pentru ce se cer dublate de de-mocratizarea raporturilor dintre guvernaţi și guvernanţi. Crizele gu-vernamentale din perioada 1997-2000 au ilustrat disfuncţionalităţilesistemului politic românesc și a dat o nouă dimensiune dezbaterii, pânăatunci mai degrabă teoretică, asupra reajustării acestuia. Unele dinsoluţiile propuse pentru responsabilizarea clasei politice și pentru con-solidarea majorităţii necesare guvernării au vizat schimbarea sistemuluielectoral. Modificarea tipului de scrutin deși necesară, cel puţin în ceprivește alegerea membrilor senatului, nu este și suficientă pentru a re-aliza o autentică reformare a politicii românești. Apariţia majorităţii gu-vernamentale stabile și raporturilor între instituţiile politice sunt ele-mente ale unei reforme ce trebuie să urmărească eficientizarea dar șidemocratizarea reprezentării politice în România. Rolul cetăţeanului,influenţa sa, participarea politică, nu crește automat odată cu transfor-marea sistemului electoral.

Aflată în faţa examenului reformării sale, clasa politică româneas-că trebuie să depășească o serie de provocări. Audienţa scăzută a par-


Unul din efectele ce se speră a fi produse de transformarea sistemu-lui electoral este, dacă nu bipartidismul, cel puţin bipolarizarea vieţiipolitice. Sistemul bipolar este regula în toate statele unde funcţioneazăsistemul majoritar uninominal într-un tur sau cu două tururi: în MareaBritanie mai toate alegerile au permis degajarea unei majorităţi înfavoarea unui partid, fie și de trei locuri cum a fost cazul în 1974 culaburiștii. În Franţa, după 1962, sub presiunea bipolarizării provocatede alegerile prezidenţiale, alegerile legislative au luat forma unei în-fruntări între stânga și dreapta, eliminând partidele intermediare sauobligându-le să se alinieze. Dar bipolarizarea se manifestă și în multestate cu scrutin proporţional sau mixt. În Germania competiţia estelimitată la două mari partide și câteva forţe minore (liberalii, verzii, iardupă 1990 ex-comuniștii din fosta RDG). Social democraţii și creștindemocraţii alternează la guvernare fie singuri, fie — de cele mai multeori — în coaliţie cu liberalii. După 1994 alegerile legislative italiene auilustrat constrângerile la care sunt supuse partidele în trecerea de la sis-temul proporţional integral la un sistem mixt cu preponderenţă majori-tară. Alt efect cumulat ţine de respingerea vechilor partide percepute calegate de corupţie rezultatele fiind devastatoare: dispariţia micilor par-tide, redimensionarea drastică a partidelor de centru, construcţia difi-cilă a coaliţiilor de dreapta și de stânga, cu candidat unic pentru fiecarecircumscripţie.

Una din consecinţele mai puţin discutate ale transformării sistemu-lui electoral este desenarea circumscripţiilor uninominale. Structuraparlamentului face ca această problemă să fie reglată între marile par-tide în funcţie de baza lor electorală. Gerrymanderingul, tehnica princare delimitarea circumscripţiilor se face pentru a maximiza șanselepartidelor la guvernare și/sau a celor fără de care decizia schimbării sis-temului electoral nu poate fi luată, dezvăluie o altă dimensiune a in-teresului pentru modificarea tipului de scrutin.

Simple instrumente, sistemele electorale sunt doar unul din ele-mentele unei transformării reale și eficiente a sistemului politic, bunalor funcţionare depinzând de numeroase alte variabile cum ar fi:tradiţia, structura socială, clivajele specifice dar și capacitatea claseipolitice de a-și asuma rolul de agent al schimbării.

§ 4. 2. LOCUL ȘI ROLUL PARTIDELOR POLITICE ÎNDEMOCRAŢIE. CAZUL ROMÂNESC

Relaţia dintre partide politice și democraţie nu a părut întotdeaunanici directă, nici sigură. Viziunea despre democraţie, locul și rolul liber-tăţii și egalităţii și ierarhia acestor valori în cadrul teoriilor politice, darși pentru opina publică a evoluat. Imaginea publică a partidelor a fost


tidelor politice, lipsa de popularitate a instituţiilor politice, dinamicași aderenţa mișcărilor antisistem, efectele ale crizei politice, economiceși sociale indică urgenţa unei reforme care trebuie să fie în primulrând una a recrutării cadrelor și a reprezentării politice. De capaci-tatea de a da substanţă procesului de reformare a selecţiei reprezen-tanţilor și decidenţilor depinde structura viitoare a sistemului de par-tide românesc a cărui importanţă în definirea practicilor guverna-mentale și instituţionale este esenţială. Trecerea spre un alt tip depolitică este o prioritate nu doar a partidelor politice, ci a societăţiiromânești.

Dezbaterea privind modificarea legii electorale, dovedește starea despirit a clasei politice. Dar o reformă nu afectează în același fel diferitelepartide. Partidele mari, al căror vot contează în ultimă instanţă, vizeazămodificări minimale, mai ales în privinţa pragului electoral. Astfel arputea fi limitat accesul în parlament al unor partide mai mici, cu efecteasupra reprezentării unor curente minoritare, dar nu mai puţin legiti-me, dar reforma partidelor și a relaţiei acestora cu societatea nu s-arrealiza, decât dacă, ipoteză puţin probabilă, ele însele ar fi interesate.Birocratizarea partidelor românești, fenomen normal, dar cu consecinţeasupra reprezentării democratice a intereselor se cere contracarată prinforme de control cetăţenesc. O trecere bruscă la un sistem electoral opuscelui actual, de factură majoritar–uninominală, nu presupune și schim-barea comportamentului electoral al alegătorilor, iar parlamentarulpoate eșua într–un localism lipsit de perspective. Formula scrutinuluimixt — care întrunește calităţile celui majoritar și proporţional, dar leminimizează defectele — este adecvată spaţiului politic românesc, darși în acest caz rămâne problema stabilirii circumscripţiilor uninominaleeste dificilă câtă vreme nu există un consens al principalelor partide.Dar reforma sistemului electoral deși necesară, nu este și suficientă pen-tru a revigora viaţa politică românească. Rămâne de realizat redefinirearolului cetăţeanului, marele absent al politicii românești.

Rolul tipului de sufragiu a fost considerat de Maurice Duverger caputând defini „aproape o lege sociologică“. El considera că „scrutinul ma-joritar într-un tur tinde spre dualismul partidelor“72 iar „scrutinul ma-joritar în două tururi sau reprezentarea proporţională tinde spre multi-partdism“.73 Această clasificare a suferit mai ales în ultimele douădecenii, din perspectiva studiilor empirice dar și dintr-o perspectivămetodologică, criticile unei părţi a specialiștilor74, dar, cu amenda-mentele de rigoare, ea rămâne încă de actualitate.


72 Maurice Duverger, Les partis politiques, Paris, A. Colin, 1979, p 30773 ibidem., p 331.74 Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, Paris, PUF, 1983, pp. 33-51.

sunt deci și nu pot fi reprezentanţii lui; ei nu sunt decât mandatarii luiși nu pot să hotărască nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-opoporul în persoană este nulă; nici nu e lege.“79

Și pentru Montesquieu democraţia nu putea fi decât directă. „O altălege fundamentală a democraţiei este ca poporul să-și facă singurlegile.“80 Dar nici problema sufragiului nu poate fi neglijată, căci și aces-ta este în egală măsură „o lege fundamentală a democraţiei“. Însă, pen-tru a-și realiza esenţa, democraţia trebuie să ofere suveranităţii poporu-lui posibilitatea de a se manifesta nemijlocit, astfel încât sufragiuldevine secundar în raport cu dreptul poporului de a legifera. Pentru a fidemocratic, sufragiul, trebuie să se efectueze prin tragere la sorţi ca înAtena antică; „sufragiul prin alegere ţine de aristocraţie“81. De altfel,referinţa în epocă, este numai la democraţia antică.

În cartea a XIX-a, capitolul XXVII–lea din Despre spiritul legilor Mon-tesquieu elaborează o teorie, e adevărat încă embrionară, a partidelorpolitice, pe care majoritatea a comentatorilor au neglijat-o. Făcând legă-tura cu cele prezentate în cartea a XI-a referitor la constituţia engleză,filosoful introduce în discuţie modul de funcţionare al democraţieireprezentative și se oprește asupra locului și rolului partidelor politice.Observând caracteristicile asocierii în grupuri politice Montesquieu ana-lizează mecanismul prin care cetăţenii se organizează în raport cudeţinerea puterii pentru a-și maximiza șansele de a-și impune interesele.Întărirea puterii executive îl face pe Montesquieu să observe riscurilefenomenului partidist în cazul în care el nu se încadrează într–un sistemîn care echilibrul puterilor să fie protejat. „…Puterea executivă, dis-punând de toate slujbele, ar putea să trezească mari speranţe și nicio-dată temeri, toţi cei care vor obţine ceva de la ea ar fi înclinaţi să se deade partea ei și ea ar fi atacată de către toţi cei care nu ar avea nimic deașteptat de la ea. Acolo toate pasiunile fiind libere, ura, pizma, invidia,dorinţa de îmbogăţire și de evidenţiere s-ar arăta în toată tăria lor; iardacă lucrurile ar sta astfel, statul ar fi ca un om sleit de boală, care numai are pasiuni pentru că nu mai are puteri. Ura dintre cele două par-tide ar dăinui pentru că ar fi mereu neputincioasă. Fiind alcătuite din oa-meni liberi, dacă unul din aceste partide ar deveni prea puternic, el ar fidat jos datorită libertăţii, iar cetăţenii asemenea mâinilor ce ajută cor-pul, ar veni să se ridice pe celălalt. …Monarhul ar fi în aceeași situaţieca și cetăţenii; și împotriva regulilor obișnuite ale prudenţei el ar fi ade-sea nevoit să acorde încrederea sa celor care l–ar fi supărat mai mult șisă retragă favoarea sa celor ce l–au slujit mai bine, făcând de nevoie ceea


reprezentată, nu de puţine ori în istorie, prin reacţii de ostilitate, dar cutoate acestea fenomenul partidist nu a fost, în general, respins, ci mai de-grabă tolerat. Teme precum, „divizarea naţiunii“ sau „îmbogăţirea prinpolitică“ au contribuit din la neîncrederea publică în partide. Dacă lanivelul corpului social existenţa partidelor, asociată celei de politică (înaccepţiunea comună, de luptă pentru putere, și prin aceasta coruptă) afost privită cu rezervă, același lucru s–a întâmplat și la nivel teoretic.

Poziţia diferiţilor autori faţă de raportul între partide și democraţieeste legată de accepţiunea pe care aceștia o dădeau democraţiei.Democraţia a fost numele dat regimului politic pe care în anul 508 î. ch.Clistene l-a stabilit în Atena75. Dar această accepţiune a regimuluipolitic a fost mai puţin agreată în secolul al XVIII-lea, atunci când seforjau marile teorii ce vor sta la baza evoluţiei viitoare a societăţii eu-ropene. Cuvântul democraţie, în secolul al XVIII-lea, desemna o formăpolitică desuetă76. Pentru Jean-Jacques Rousseau care va realiza, înparalel cu Montesquieu, o abordare mai atentă a democraţiei, acesta de-semnează un tip-ideal care ar putea fi analizat în cadrul unei tipologii,dar care nu poate fi aplicat lumii moderne, și care dealtfel nici nu a exis-tat, căci doar „dacă ar exista, un popor de zei s-ar guverna democratic.Oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de perfect.“77

Rousseau accentuează mult mai intens pe noţiunea de suveranitatea poporului decât pe cea de democraţie și aceasta pentru că suverani-tatea este calitatea care definește regimul pe care îl viza. Astfel cădemocraţia devine la Rousseau mai degrabă o manieră de luare a de-ciziei decât baza organizării societăţii.

Democraţia pe care o aveau în vedere teoreticienii sec. al XVIII-leaera o democraţie directă. Rousseau respingea cu vehemenţă ideeaprezenţei intereselor particulare în actul de guvernare. „Nimic nu e maiprimejdios decât amestecul intereselor private în treburile publice șifolosirea abuzivă a legilor de către guvernământ este un rău mai micdecât coruperea legislatorului, consecinţă de neînlăturat a scopurilorparticulare.“78 Ori dacă nu se pot coagula diferitele interese particulare,partidele nu pot să apară.

Dealtfel partidele ar trebui să-și asume sarcina reprezentării intere-selor. Dar în acest punct Rousseau, în numele suveranităţii poporuluirespinge ideea legiferării prin reprezentanţi. „Deputaţii poporului nu


75 John Dunn, „Democratie : l’etat des lieux“, în La pensee politique, Situationde la democratie. Hautes etudes, Paris, Gallimard, Seuil, 1993, p. 77

76 Pierre Rosanvallon, „L’histoire du mot democratie a l’epoque moderne“ în Lapensee politique.., p. 11

77 Jean-Jacques Rousseau, op. cit., p. 135.78 ibidem., p. 133.

79 ibidem., p. 163.80 Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, București, Ed. Știinţifică, 1964, p. 23.81 ibidem., p. 22.

Distincţia între Ostrogorski și Michels constă mai ales în modificareamodului de abordare, ultimul atrăgând atenţia că funcţionarea partide-lor, iar nu partidele ca atare, este nedemocratică, ducând la oligarhie șipersonalizând liderii.

La originea lor partide democratice (altfel spus socialiste) imprimaufuncţiei de lider un caracter tranzitoriu, șeful fiind în fapt dependent demasă, iar organizaţia de partid, fondată pe egalitatea absolută a tuturormembrilor săi nu cunoștea ierarhiile osificate. Toate funcţiile de con-ducere erau elective și masa aderenţilor deţinea, în raport cu conducă-torii, o putere importantă. De exemplu, la originea mișcării muncitoreștișeful trebuia ales cu o mare majoritate de voturi (uneori de 3/4), iar ne-gocierile cu patronatul nu puteau fi începute decât după obţinerea unuimandat expres din partea organizaţiei. Asemenea metode deveniseră cutimpul, considera Michels, imposibile. În cadrul mișcării socialiste adep-ţii acţiunii politice se organizaseră în partide urmărind cucerirea puteriipolitice. În 1875, la Congresul de la Gotha, social-democraţii germanis-au unificat într-un singur partid, care va deveni un exemplu de orga-nizare, căpătând astfel un important sprijin electoral. Această direcţiede acţiune va milita pentru afirmarea primatului partidului în raportcu organizaţiile muncitorești și sindicale. Rezultatul va fi birocratizareapartidelor social-democrate fenomen ce îl va duce pe Michels la enun-ţarea celebrei „legi de fier a oligarhiei“. Treptat, dezbaterea de idei șidoctrine va lăsa locul disputelor personale dintre lideri, partidele trans-formându-se din promotoare ale unor principii și ţeluri politice îngrupări oligarhice de propulsare a șefilor. „În partidele politice conflictede opinie se desfășoară din ce în ce mai puţin pe terenul ideilor și cuarmele pure ale teoriei, degenerând în diatribe și atacuri personale“85.

Făcând o analiză a activităţii partidelor din Marea Britanie șiS.U.A., Moisei Ostrogorski, va ajunge la rândul său la concluzia că, or-ganizarea acestora este nedemocratică. Evoluţia spre scrutinul univer-sal a obligat partidele să-și construiască secţiunea electorală (cau-cus-ul), însă acesta, „nu a reușit să organizeze democraţia și nici sădoteze partidele cu o conducere cu adevărat democratică; s-a realizatforma, dar nu esenţa“.86

Organizarea partidelor în scopul câștigării alegerilor la care par-ticipă din ce în ce mai mulţi cetăţeni, creează stereotipii, nivelează înegală măsură opinia publică, dar și partidul în interiorul său, până lanivelul conducerii. Dar în schimb, nu se realizează nici un progres; „cau-cus-ul nu a înlăturat elementul plutocratic nici din consiliile partidelor,


ce alţi principi fac din propria voinţă“82. Cum voinţa individuală nu estesuficientă pentru a impune un interes particular, asocierea în partidedevine forma de a participa la guvernare a oamenilor liberi și, ca efectullibertăţii și în directă legătură cu obiectivul urmărit, de a legifera subrezerva aplicării principiului majorităţii parlamentare. Urmărind să-șiasigure o poziţie puternică în raport cu guvernarea și oricând suscepti-bile de a ceda puterea dacă nu satisfac cerinţele alegătorilor, partidelepolitice asigură sistemului constituţional capacitatea de a se adapta lacererile în continuă schimbare ale societăţii. Garante ale libertăţii, par-tidele politice devin componente sine qua non ale parlamentarismului.Într-un astfel de regim diviziunea și limitarea puterii permite cetăţenilor,limitaţi la rândul lor la propriile forţe, să intervină în jocul complicat alluării deciziei. Condiţionându-se reciproc, guvernaţi și guvernanţi devinun tot complex ce constituie temelia oricărei libertăţi autentice.

Profesionalizarea crescută a rolurilor politice, expresie a diviziuniidin ce în ce mai mari a muncii sociale, antrenează organizarea oli-garhică a partidelor politice. Aceasta ar fi, pe scurt, esenţa analizei fun-damentate pe investigarea cazului Partidului Social Democrat German,pe care Robert Michels o face partidelor politice.

La începutul secolului al XX-lea când prin cercetarea sa RobertMichels a încercat să demonteze iluzia tezelor socialiste privind gu-vernarea directă de către mase, opera sa, precedată cu puţin de altă lu-crare clasică asupra partidelor, Democraţia și partidele politice a luiMoisei Ostrogorski (1901), deschideea drumul abordării sociologice afenomenului partidist. La începuturile sale, știinţa politică s-a doveditextrem de critică la adresa partidelor. Dacă Moisei Ostrogorski și RobertMichels, pionieri ai analizei sociologice a partidelor, vor judeca severaceste organizaţii, considerându-le un obstacol în bunul mers al demo-craţiei, aceasta se va datora climatului cultural al epocii dominat încăde credinţa clasicilor în virtuţile democraţiei directe, ca și a tendinţelorantidemocratice și oligarhice ce dominau aceste organizaţii. Afirmân-du-și simpatia faţă de democraţia directă, Rousseau acuza în fapt acelașifenomen când considera că delegarea reprezentanţilor exprimă lipsă despirit civic și democraţie căci „mulţumită lenei și banilor, ei (cetăţenii)sfârșesc prin a avea soldaţi pentru a înrobi patria și reprezentanţi pen-tru a o vinde“83. Cu aproape aceleași cuvinte Michels afirmă că „oricereprezentare permanentă echivalează cu o hegemonie a reprezentanţilorasupra reprezentaţilor“84


82 ibidem, p. 391.83 J. J. Rousseau, op. cit., p. 16284 Robert Michels, Les Partis politiques. Essai sur les tendances oligarchiques

des democraties, Paris, Flammarion, 1919, p. 22.

85 Ibidem, p. 273.86 Moisei Ostrogorski, La democratie et les partis politiques, Seuil, Paris 1979,

p 43.

puternică.“92 Procesul de oligarhizare al partidelor politice, ca de altfelal tuturor organizaţiilor, se datorează diferenţierii funcţionale. Apariţialiderului profesionist, cu atribuţii accesorii și prestând activitatea gra-tuit va deschide calea șefului stabil și inamovibil. Astfel începe procesulascensiunii conducerii profesionalizate în cadrul partidelor socialiste(aceste fanatice ale organizării, ca să-l parafrazăm pe Michels), al în-locuirii. Vertramensmann-ului (care continua să-și exercite profesia șinu se putea întreţine de pe urma funcţiei din partid) cu Bezirksleiter-ul(politicianul profesionist care trăiește de pe urma partidului). Însă „con-ducerea profesionistă înseamnă pentru democraţie începutul sfârșitu-lui“. Această conducere delegată a partidului are tendinţa să considere,după un timp, delegarea ca pe o „ proprietate a sa“, cu atât mai mult cucât cetăţenii ce dispun de drepturi politice sunt în marea lor majoritatedezinteresaţi de treburile publice. Dacă existenţa șefilor este inerentătuturor formelor de viaţă socială, apariţia oligarhiei are ca fundamenttendinţa acestora de a se organiza și coaliza, dublată de imobilismulmaselor ce îi recunosc ca lideri ca și de calităţile lor profesionale ce îi factreptat indispensabili. Organizaţiile devin oligarhice și blochează proce-sele democratice. Doar prin intermediul organizaţiei masele pot săcreeze premise pentru viaţa comună, principiul organizării fiind ocondiţie absolută a luptei politice duse de mase. Cum masele nu se potguverna direct, organizaţia s-a impus ca o necesitate mecanică și teh-nică. Psihologice (nevoia de șefi a masei), tehnico-administrative (con-secinţă a neputinţei masei de a se guverna direct) și profesionale (supe-rioritatea intelectuală a șefilor) cauzele ce au contribuit la consolidareaorganizaţiei au influenţat și deriva sa antidemocratică.

Desfășurându-și activitatea în interiorul statului a cărui amprentăcentralizatoare îi va imprima caracteristicile, organizaţia se va adaptadezvoltând o structură solida pe baza autorităţii și disciplinei. Chiar înconfruntarea pentru cucerirea puterii un partid își poate pierde carac-terul specific, care pentru Michels implica acordul tuturor părţilor com-ponente în privinţa direcţiei de urmat în vederea atingerii unor scopuricomune, revenind la forma sa primordială de organizaţie. Consolidareaorganizaţiei ca principiu de funcţionare a partidelor politice imprimaacestora caracteristici precum conservatorismul sau specializarea ceduce la îngustarea bazei de luare a deciziilor. Dreptul la control pe careiniţial masele îl deţineau face loc, pe măsură ce organizaţi se mărește,dominaţiei aleșilor.

Specializarea tehnică este o consecinţă inevitabilă a tuturor organi-zaţiilor, astfel că puterea de decizie este concentrată treptat în mâinile


nici dintre deputaţi“87. În același sens Michels observa că „alegerea can-didatului depinde mai întotdeauna de o mică coterie formată din șefi șimici șefi locali. În multe cazuri colegiul electoral este considerat ca o pro-prietate de familie“88

Ori, dacă sistemul de partide analizat de Ostrogorski s-a dorit a fiexpresia democraţiei, propunându-și să menţină, pe de o parte, la o cotăcât mai înaltă, puterea cetăţeanului și să permită, pe de altă parte,funcţionarea mecanismelor guvernării, rezultatele s-au dovedit de-cepţionante. Puterea cetăţeanului s-a volatilizat, iar în ceea ce priveșteguvernarea, succesul a fost relativ.

Pentru a restitui partidului caracterul său esenţial de grupare acetăţenilor, Ostrogorski crede că acesta trebuie să se transforme din par-tid-omnibus, rigid, incapabil să se adapteze la fluxul vieţii politice, înpartid ad-hoc, „care se va baza pe adeziunea inteligenţelor și conști-inţelor la ceva bine determinat, la o cauză specifică“89.

Ideea că democraţia directă este, cel puţin teoretic, dezirabilă, se în-tâlnește și la Michels. „Idealul practic al democraţiei constă în propriaguvernare a maselor în conformitate cu deciziile ansamblului popu-laţiei“.90 Dar el constată imposibilitatea mecanică și tehnică a gu-vernământului direct al maselor. Căci dacă deciziile adunărilor popularelimitează extinderea principiului delegării nu oferă, însă, „nici o garanţiecontra formării unui stat-major oligarhic“91. Guvernarea directă per-mite, de fapt, apariţia unor indivizi care, mizând pe sugestibilitatea șiintoleranţa masei își asumă conducerea. De fapt democraţia este ne-funcţională în absenţa organizării, și sesizând aceasta liderii consoli-dează organizaţiile politice pentru a putea exercita controlul asupra par-tidului, și odată cu accederea la funcţii de conducere, asupra aparatuluide stat cu consimţământul aderenţilor ce cred că astfel se realizeazăvalorile la care iniţial toţi își manifestaseră aderenţa. Faptul că popu-laţia se află sub influenţa sugestiei de masă datorată elocvenţei puteriioratorilor ca și realitatea că guvernarea directă a poporului nu permitenici o discuţie serioasă, nici reflecţii deliberative, facilitează apariţiaunor oameni îndrăzneţi, energici și îndemânatici. Pentru Michels esteevident că democraţia nu se poate consolida fără organizare, însă prin-cipiul organizării care face posibilă concentrarea forţelor pentru rea-lizarea unor interese comune aduce cu sine alte pericole. „O organizaţieputernică are, din raţiuni tehnic-administrative și tactice o conducere


87 Ibidem, p. 5188 R. Michels, op. cit., p. 75.89 Moisei Ostrogorski, op. cit., p 210.90 R. Michels, op. cit., p. 8.91 Idem. 92 Ibidem, p 9.

ziţiile filosofice ce dominau epoca Partidele politice: eseu asupra ten-dinţelor oligarhice ale democraţiilor rămâne mărturia unei abordări teo-retice încărcate de consecinţe. Caracterul practic și valenţele explicativepe care știinţa politică și le revendică sunt prezente în această lucrare.Fiind unul din fondatorii știinţei politice, știinţă a secolului XX apărutădintr-o nevoie socială de integrare conceptuală a unei realităţi tot maicomplexe, Robert Michels constituie nu doar o referinţă bibliograficăobligatorie oricui se interesează de problematica democraţiei și a locu-lui și rolului partidelor politice în cadrul practicilor democratice, ci și omărturie lucidă a dificultăţilor pe care democraţia le implică. Și astăzinevoia unei analize critice a partidelor politice rămâne de actualitate,iar fără aportul lui Michels este probabil că democraţia internă a par-tidelor nu ar fi progresat.

Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate,aceasta fiind opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca unobstacol ce se interpune între guvernanţi și guvernaţi, ca o frână în exer-citarea democraţiei. „Atunci când știinţa politică se debarasează de con-siderentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizan vaprivilegia judecăţile factuale.“94

Optica se schimbă, iar partidele sunt acum privite ca instituţii aledemocraţiei. Între partide și democraţie pot exista două tipuri de relaţii.Relaţia pozitivă evidenţiază legătura indisolubilă dintre democraţie șipartide; nicăieri în lume nu există o democraţie care să nu se fondeze pecompetiţia dintre partide. Chiar într-o democraţie directă, cum este ceaelveţiană, rolul partidelor se manifestă cu ocazia procedurilor referen-dare când, pentru a coagula opiniile, se formează grupuri politice (cumeste cazul ecologiștilor sau Partidul automobiliștilor).

Într-un regim reprezentativ rolul partidelor este cu atât mai evident.Necesitatea alegerii reprezentanţilor, a ocupării — deci — a locurilor dinParlament este posibilă doar prin existenţa partidelor politice, care,punându-și resursele în joc (atât simbolice cât și materiale), fac posibilăalegerea între candidaţi, asumându-și responsabilitatea pentru evoluţiaacestora.95 Sigur, reducând la absurd, se poate imagina un sistem dealegeri care să funcţioneze în absenţa partidelor, dar organele reprezen-tative astfel desemnate nu ar mai putea lucra, diversitatea opiniilorîmpiedicând procesul de legiferare.

Relaţia negativă dintre democraţie și partide este ilustrată atuncicând democraţiile se prăbușesc ca urmare a acţiunii unor partide cu vo-caţie monopolistă care, ajunse la putere abolesc pluripartidismul (ca în


șefilor. Organele executive devin independente, sustrăgându-se con-trolului masei. Conducere superioară, caracteristică tuturor partidelorpolitice devine promotoarea unui conservatorism ce se datorează atâtconsolidării propriei poziţii cât și sentimentului tradiţiei pe care stabi-litatea funcţiilor o dezvoltă. Această tendinţă se menţine nedefinit nupentru că este expresia raporturilor de forţe existente într-un partid, cipur și simplu pentru că este deja constituită. Cum doar prin interme-diul organizaţiile politice se pot ocupa poziţiile de putere, iar putereaeste întotdeauna conservatoare, partidele politice devin la rândul lorconservatoare. Natura oligarhică a partidelor politice face ca influenţaexercitată de acestea asupra mașinii de stat să fie limitată. Astfel in-teresele masei organizate care o constituie baza de aderenţi ai partidelorsunt departe de a coincide cu interesele birocraţiei care o personifică. Cucât organizaţiile se birocratizează, și în măsura în care urmăresc ocu-parea funcţiilor de decizie în stat acest fenomen devine inevitabil, cuatât ele vor deveni mai oligarhice.

La Michels există un fatalism referitor la organizaţii care înlocuieștedispoziţiile egalitare ale originilor cu divizarea ineluctabilă a tuturorpartidelor într-o minoritate ruptă de majoritatea condusă. Fără să fienevoie și fără ca ea să realizeze schimbarea de statut intervenită con-trolul masei se reduce al un minim insignifiant. Domnia birocraţiei suc-cede elementelor democratice ale începuturilor. Aceasta este o lege soci-ologică și a o nega este pe cât de iluzoriu pe atât de mistificator.

Analizarea democraţiei ca metodă de selectare a elitelor ce permitefiliaţii între democraţie și totalitarism incită la examinarea stereo-tipurilor pe care perspectiva mitologică asupra democraţiei le-a fa-vorizat. O asemenea abordare permite constatarea cauzelor ce au dus,plecând de la credinţa în superioritatea democraţiei, la succesul con-cepţiilor antidemocratice, de la fascism la modelul marxist. Michelsînsuși considera că aplicarea perseverentă și logică a democraţiei tre-buie să facă abstracţie de toate consideraţiile personale și de atașamen-tul pentru tradiţie.

Încă de la apariţia lor pe scena politică, partidele au fost discreditate,aceasta fiind opinia dominantă a observatorilor care le considerau ca unobstacol ce se interpune între guvernanţi și guvernaţi, ca o frână în ex-ercitarea democraţiei. „Atunci când știinţa politică se debarasează deconsiderentele ideologice sau normative, analiza fenomenului partizanva privilegia judecăţile factuale“93. Cartea lui Michels trebuie interpre-tată în lumina tradiţiei cercetării critice și a libertăţii de expresie. În ab-senţa acestei libertăţi dezvoltarea unei discipline devine în cel mai buncaz dificilă, dacă nu imposibilă. Chiar dacă nu se desparte de presupo-


93 Daniel Louis Seiler, op. cit., p 26.

94 Daniel Louis Seiler, Les partis politiques, A.Colin, Paris 1993, p 26.95 P.P. Negulescu, Partidele politice, Editura Garamond, Buc. 1994, p 45.

multe partide au legal dreptul să existe, ele sunt inevitabil în com-petiţie pentru exercitarea puterii. „Un partid are într-adevăr îndefiniţie drept obiectiv nu doar exercitarea puterii, ci participarea laexercitarea puterii. Când sunt mai multe partide în concurenţă, suntnecesare reguli după care aceasta se desfășoară. Deci, un regim departide multiple în concurenţă e constituţional; diferiţii candidaţi laexerciţiul legitim al autorităţii, cunosc mijloace pe care au dreptul săle folosească, și altele care le sunt interzise. Se poate deduce din plu-ralitatea partidelor legalitatea opoziţiei. Dacă mai multe partide audreptul să existe și dacă nu sunt toate la guvernare în același timp,inevitabil unele se află în opoziţie.“100

Regimurile specifice ţărilor occidentale prezintă din această per-spectivă o organizare constituţională a concurenţei pașnice pentru cuce-rirea și exercitarea puterii, sau măcar pentru influenţarea ei. Regimu-rile monopoliste se caracterizează prin monopolul acordat unui partidasupra activităţii politice legitime, monopol justificat, în funcţie decazurile concrete, fie de necesitatea păstrării unităţii naţiunii, fie pen-tru a realiza obiectivele unei clase. În afara acestor două tipuri de re-gimuri, Aron ia în considerare și un al treilea tip, regimul tradiţional,care caracterizează acele state care au instituţii ce nu s-au transformatsub impactul modernizării, cum ar fi Arabia Saudită.

Definirea partidului politic cunoaște o evoluţie continuă încă dinprimele decenii ale secolului XIX. Benjamin Constant considera că unpartid „este o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrinăpolitică“101. Un asemenea tip de definiţie are un caracter vag, cores-punzând, în general, primelor decenii ale secolului XIX, în special pecontinent.

Perioada contemporană privilegiază o definiţie „realistă“ a par-tidelor, pornind de la preocuparea esenţială a acestora, și anume in-tenţia de a cuceri puterea. Din această perspectivă este secundar ele-mentul doctrinar sau cel de reprezentare. Acest tip de definiţie estemult mai satisfăcător, caracterizând partidul atât ca grup organizatpentru participarea la viaţa politică, dar și în funcţie de finalitateasa-cucerirea totală sau parţială a puterii, astfel ca interesele mem-brilor săi să se poată realiza. Partidele sunt rezultatul unei lungievoluţii și riscul prezenteismului în analiza activităţii lor poate ducela concluzii eronate.102


Germania hitleristă) sau reduc partidele la o obedienţă mimetică (cum afost cazul Partidului Ţărănesc în Polonia comunistă).

John Dunn consideră că trei ar fi beneficiile pe care democraţiareprezentativă le poate aduce: faptul că asigură guvernământ moderat,că oferă o doză de responsabilitate guvernaţilor și că asigură o protecţieeficientă economiei de piaţă.96

Daniel Louis Seiler considera că între partide și democraţie există olegătură ce implică două componente semnificative. „Aceasta (relaţia —n. n.) este una pozitivă, pentru că nici o democraţie nu funcţionează fărăpartide, și una negativă pentru că (democraţia) permite ajungerea laputerea a unor partide cu vocaţie monopolistă.“97 Relaţia pozitivă esteîn măsură să stabilească legătura evidentă care există între partide șidemocraţie pentru că aceasta se bazează pe competiţia liberă între par-tide. Partidele politice asigură reprezentarea cetăţenilor și conferăaleșilor legitimitatea necesară îndeplinirii funcţiei reprezentative. Rolulpartidelor este precis ilustrat într-un regim bazat pe reprezentativitateunde partidele asigură ocuparea locurilor în instituţia parlamentară.

Aspectul negativ al relaţiei despre care pomenea Seiler se referă lafaptul că există situaţii în care partide cu fizionomie totalitară pot uzur-pa regimul democratic odată ajunse la putere. Pentru că „democraţiareprezentativă este regimul exclusiv al partidelor“ orice criză a partide-lor traduce o criză a medierii și, implicit, una a democraţiei. Modeluldemocraţiei consociative98 care induce un rol esenţial partidelor estecriticat ca facilitator al partitocraţiei. În studiul său despre democraţiaconsociaţională, Lijphart arată că în realitate modelul pe care l-a de-scoperit nu creează riscul ca puterea să fie folosită discreţionar de mareacoaliţie deoarece ea nu poate funcţiona fără opoziţie99.

Rolul esenţial al partidelor se relevă și din perspectiva analizeidemocraţiei ca regim. Raymond Aron folosește numărul partidelorexistente într-un stat la un moment dat, drept criteriu pentru con-strucţia celor două tipuri ideale de regimuri politice, regimul consti-tuţional-pluralist și regimul monopolist. Din momentul în care mai


100 Raymond Aron, Democratie et totalitarisme, Gallimard, Paris 1965, p. 74.101 Apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Dal-

loz, Paris, 1986, p. 201.102 Ovidiu Trasnea, Probleme de sociologie politica, Editura Politica, Bucuresti

1975, p. 96.

96 John Dunn, op. cit., p 84-85.97 Seiler, op. cit., pp. 28-33.98 modelul democraţiilor consociative il regasim in : Austria, Belgia, Olanda.

Elvetia; trasaturile lui sunt: guvernarea este asigurata de o mare colitie aliderilor celor mai importnate segmente ale societatii, exista un drept reci-proc de veto al subculturilor sau regula majoritatii concurente care prote-jeaza interesele minoritarilor, reprezentativitate proportionala, grad ridicatde autonomie pentru fiecare segment in administrarea problemelor interne.

99 Arend Lijphart, Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration.Yale University Press, 1977, p. 25-103.

unui tip sau altul de perspectivă asupra Interesului General. Unele sedovedesc pluraliste, adică, dorind să convingă electoratul, acceptă în-frângerea și trag consecinţe din aceasta, altele sunt monopoliste, neac-ceptând nici un fel de altă perspectivă — în afara celei proprii — asupramodului de realizare a Interesului General.

Din perspectiva sociologică, partidul este privit ca organizaţie curoluri și funcţii specifice, între care cucerirea și influenţarea puteriirămâne esenţială. În teoria politicii există mai multe ipoteze cu privirela definirea, din punct de vedere sociologic, a partidelor. Una din cele maiinfluente are în vedere patru criterii, în același timp necesare și sufi-ciente, pentru a stabili dacă avem a face cu un partid sau cu un alt felde organizaţie politică107.

Fenomenul partizan are rădăcini adânci în istorie însă nașterea par-tidelor politice moderne este rezultatul unui proces relativ recent, cares-a maturizat în cea de-a doua jumătate a secolului XIX. Apariţia par-tidelor politice în forma modernă a fost posibilă atunci când au existatanumite condiţii cu valenţe constitutive. În funcţie de premisele for-mării partidelor știinţa politică a propus trei tipuri de perspective pen-tru abordarea genezei formaţiunilor partizane. Abordarea instituţio-nală leagă procesul de formare a partidelor de extinderea sufragiuluiși a rolului adunărilor parlamentare; abordarea istorică atribuieapariţia partidelor unor situaţii de criză; cea de-a treia perspectivăpune în evidenţă nașterea partidelor ca expresie a unui proces generalde modernizare (LaPalombara, Weiner, 1966). Preocuparea pentrugeneza formaţiunilor politice este esenţială pentru construirea între-gului demers de cercetare a partidelor și sistemelor de partide. Traiec-toria pe care au evoluat partidele stă sub semnul momentului consti-tutiv. Într-o frază sugestivă, Maurice Duverger exprima astfel acest lu-cru: „După cum oamenii poartă mereu amprenta propriei lor copilării,tot așa partidele sunt profund influenţate de originea lor“.108 Fără odeplină înţelegere a mecanismului care a generat emergenţa partide-lor politice este imposibilă analiza diferenţelor structurale și a cauzelorcare au determinat proliferarea lor în anumite spaţii. În pofida deose-birilor de abordare a fenomenului partidist, există un consens al auto-rilor care s-au ocupat de studiul sistematic al fenomenului partizan dea plasa geneza acestuia spre sfârșitul sec. XVII și începutul celui ur-mător. Suplinitorul partidului în sens modern, protopartidul, reprezin-


În definiţia pe care o dă partidului, Dimitrie Gusti după ce insistăasupra asocierii libere a cetăţenilor în funcţie de interese și idei comuneși accentuează pe obiectivul cuceririi puterii, deosebește partidul de ca-marilă, clică și facţiune.103

O importantă distincţie trebuie operată între conceptele de facţiuneși partid, concepte care uneori au părut să semnifice același lucru. Humescria în eseul său asupra partidelor că facţiunile pot fi de două feluri:personale și reale. Cele personale sunt fondate pe prietenie sau pe ură(sentimente ce nu pot fi neglijate în analiza coeziunii grupurilor politice)și se nasc cu mare ușurinţă în statele mici. Facţiunile reale se bazeazăpe o contradicţie între sentimente sau interese și pot fi de trei feluri: deinteres, de principii și de acţiune. Cele care reprezintă acţiunile par a ficele mai rezonabile și acceptabile pentru că iau în considerare dife-renţele de clasă sau de statut.104

Distincţia esenţială dintre facţiune și partid ţine seama că primareprezintă un fenomen disfuncţional, pe când cel de-al doilea este un ele-ment necesar al unui sistem funcţional, fiind strâns asociat parlamen-tarismului ca structură indispensabilă a democraţiei ce face posibilă se-lecţia candidaţilor. În Federalist 10, Madison, consideră facţiunea „unnumăr de cetăţeni, reprezentând o majoritate sau o minoritate, care suntuniţi și mânaţi de un impuls comun, de pasiune sau de interes (s. n.)potrivnic drepturilor altor cetăţeni sau intereselor permanente și gene-rale ale comunităţii“.105 Partidul poate redeveni facţiune când nu-și maiîndeplinește rolul și când, în mod obiectiv predomină caracterul său de„parte“ în defavoarea exprimării unui interes mai suplu și mai larg.

Pentru o mai bună caracterizare a partidului politic se pot desprindedouă criterii de definire ce privesc aspectele sale juridice și sociologice.

Din perspectivă juridică partidul apare ca un tip de asociere parti-cular, a cărui activitate se exersează în cadrul statului. În calitatea sade asociaţie ce grupează un anumit număr de persoane cu opiniiasemănătoare asupra modului de realizare a Interesului General, par-tidul are ca principal element concepţia comună care reunește indiviziipentru a face posibilă victoria punctului lor comun de vedere. Aceastăconcepţie comună nu este obligatoriu o doctrină, ea se poate rezuma ladorinţa de a face să parvină o anumită persoană la putere, în calitateasa de șef recunoscut106. Partidele se opun în ceea ce privește susţinerea


103 Dimitrie Gusti, Sociologia naţiunii și a războiului, Floare albastră, București1995, pp. 78-80.

104 Apud Pierre Avril, op.cit., p. 28.105 R.F. Hassing, A.M. Hassing, Problemele republicanismului democratic, Bibl.

Apostrof, Cluj 1994, p. 28.106 Charles Debbasch, Jean-Marie Pointier, op.cit., p. 204.

107 Joseph LaPalombara, Myron Weiner, The Origin and Developement of Polit-ical Parties, în J. LaPalombara, Myron Weiner (ed.), Political Parties and Po-litical Development, Princeton University Press, 1966, p. 6.

108 Maurice Duverger, op cit, p. xxiii.

Organizarea periodică a alegerilor permite exprimarea voinţei colec-tive și încadrarea politică a opiniilor prin structurarea acestora spretemele de dezbatere politică și doctrinară, prin ajustarea decalajuluiinevitabil dintre opinia publică și opinia de partid, cât și încadrareaaleșilor astfel încât ei să se găsească într-o relativă independenţă dealegători și să respecte, cu ajustările de rigoare, interesele care i-aupropulsat. Influenţa asupra aleșilor la nivel central, regional sau localeste legată de tipul de scrutin. Se poate spune că, în general, sistemulmajoritar uninominal permite un control mai mare decât cel propor-ţional pe liste.

Funcţia de educare politică are drept scop pregătirea alegătorilorpentru a-și exercita responsabilităţile. Ea presupune acţiunea de infor-mare, formarea arhetipurilor în cadrul opiniei publice și integrarea so-cială a individului printr-un anumit tip de socializare politică.

Instituţionalizarea partidelor politice, fenomen prin care organizaţiimai mult sau mai puţin structurate se transformă în veritabile partide,pregătite pentru cucerirea și exercitarea puterii, presupune conjugareaunor elemente „obiective“ (structurarea instituţională) și „subiective“(acceptarea și legitimarea partidelor)112. Prin instituţionalizare, maiales din perspectivă juridică, se desemnează recunoașterea și integrareaconstituţională a partidelor în sistemul politic.

Există (apud Janda, Political Parties across National Survey, 1980)trei parametri ai gradului de instituţionalizare: vechimea, deperson-alizarea organizaţiei și diferenţierea organizaţională.

Vechimea este o formă de legitimare a partidelor prin experienţa șirezultatele acţiunii lor. Acest parametru are relevanţă în cazul sis-temelor stabile în care instituţionalizarea s-a produs relativ devreme iarpartidele au o continuitate de existenţă. Astfel, revenirea partidelor încentrul atenţiei se va face printr-o relegitimare, așa cum este cazul Par-tidului Liberal britanic sau, în România, cazul celor trei partide istorice.

Vechimea se repercutează negativ asupra instituţionalizării noilorpartide, cărora le este dificil să-și dezvolte organizaţia în absenţa accep-tărilor în cadrul spectrului politic. Această caracteristică privește, însă,perioadele de stabilitate, căci emergenţa partidului lui Silvio Berlusconi,Fortza Italia, ajuns la guvernare în doar câteva luni de la crearea sa,evident pe baza unui sistem politic delegitimat și relativ recent (doarcincizeci de ani de funcţionare), dovedește că marketingul politic poatepropulsa, în anumite condiţii, partidele noi. Esenţială este însă stabili-tatea lor, care depinde inevitabil de modul de organizare.

Depersonalizarea partidului este un element important de continui-tate a unei organizaţii, în măsura în care ea permite depășirea speranţei


tă forma neinstituţionalizată a cadrului de reglare a conflictelor și di-vergenţelor exprimate la nivelul societăţii. „Se poate afirma că nașterealor (partidelor) este legată de sensul modern de partid politic (înaintede apariţia lor). De fiecare dată când opinia publică este pusă în faţamarilor probleme de bază, ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poliopuși“.109 Însă structurarea partidelor în forma actuală se stabileșteabia în a doua jumătate a secolului trecut.

Literatura de specialitate a consacrat numeroase definiţii ale par-tidului politic. Acestea cunosc o evoluţie de la viziunea lui BenjaminConstant pentru care partidul politic era o asociaţie de oameni ce profe-sau aceeași doctrină la Kelsen care în zorii secolului al XX-lea considerapartidul o grupare de oameni de aceeași poziţie politică care luptă pen-tru a-și asigura o influenţă veritabilă asupra gestionării afacerilor pu-blice sau Max Weber ce se apropie de ceea ce va fi perspectiva realistăcând definea partidul ca o organizaţie structurată politic care participăla lupta pentru putere. Mai aproape de zilele noastre Georges Burdeaupropunea ca prin partid să definim grupul de indivizi care promoveazăaceeași orientare politică și pentru aceasta fac efortul de a o impune câtmai multor cetăţeni urmărind să cucerească sau cel puţin să influenţezeputerea politică.

Un alt tip de definiţie, una minimală a partidului politic oferă Gio-vanni Sartori care consideră că „un partid este orice grup politic care seprezintă la alegeri și este capabil ca prin intermediul acestora să-șiplaseze candidaţii în funcţii publice.“110

Rolul partidelor a variat în scurta istorie de două sute de ani a aces-tor organizaţii. În secolul trecut, rolul lor era redus deoarece partici-parea cetăţenilor la viaţa publică era minimă iar funcţiile statului puţinnumeroase. În epoca actuală, situaţia este inversă, activitatea partidelorfiind esenţială pentru întreaga societate. Este necesar, însă, de observat,că funcţiile partidelor politice depind de natura acestora și de regimulpolitic. Deși în privinţa funcţiilor partidelor nu există unitate de gândire(David Apter propune trei funcţii: control asupra executivului, repre-zentarea intereselor, recrutarea candidaţilor; iar Neil McDonald cincifuncţii: asigurarea periodică a guvernării, intermedierea între guver-nanţi și guvernaţi, reprezentarea opiniei publice, selecţia candidaţilor,instrument de cucerire a puterii111), se acceptă, în general, două funcţiiprimordiale: exprimarea clară a voinţei populare prin vot și educaţiapolitică.


109 George Voicu, Pluripartidismul. București, All, 1997, p. 9.110 Giovanni Sartori, Parties and party systems, Cambridge, Cambridge Univer-

sity Press, 1976, p. 64.111 apud Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, op. cit., p. 210. 112 Yves Meny, Politique comparee, Paris, Montchrestien, 1991, p. 68.

prin intermediul cărora se realizează accesul la informaţie, dar și influ-enţarea factorului de decizie; combativitatea, dată de linia morală, maiales când celelalte resurse sunt limitate116.

Diferenţierile dintre partidele politice, menite să permită realizareacompetiţiei, a schimbării pașnice a majorităţilor parlamentare și a gu-vernelor, sunt multiple. Se pot deosebi două tipuri de distincţii: ideolo-gice și organizaţionale. Ideologia desemnează aici o gamă foarte marede referinţe și valori de la care se reclamă partidele politice. Este, deaceea, poate mai indicat să vorbim de familii politice care caracterizeazălumea contemporană117.

Într-un regim mixt, care combină democraţia parlamentară cu un rolimportant, formal sau informal, atribuit președintelui, partidele au caobiectiv nu doar câștigarea alegerilor legislative, ci și a celor prezi-denţiale, pentru a asigura atât sprijin parlamentar pentru guvern, câtși controlul unor instituţii și pârghii de influenţă esenţiale pentru gu-vernare. Cum pentru a avea acces la poziţiile de decizie gruparea indi-vizilor în partide este esenţială, iar fragmentarea vieţii politice — efectal reprezentării tendinţelor economice, sociale și politice noi, dar și alconservării celor vechi — impune asocierea în coaliţii pentru a forma gu-vernul, disponibilitatea spre colaborare interpartinică devine obigatorie.În asemenea situaţii victoria în alegeri este o condiţie necesară, dar nusuficientă pentru realizarea obiectivului: guvernarea. Încă în faza elec-torală, strategiile partidelor nu pot neglija armonizarea relativă a in-tereselor în vederea formării guvernului în paralel cu abordarea com-petiţională a campaniei pentru o poziţie cât mai avantajoasă la ne-gocieri. Calculul coaliţiilor posibile presupune în primul rând privi-legierea unei soluţii care să minimizeze șansele instabilităţii guverna-mentale.

Normele constituţionale constituie cadrul oricărei proiecţii sau ne-gocieri de coaliţii. De aceea interesul liderilor de partide pentru ocu-parea poziţiei de președinte al statului dă cadrului constituţional o di-mensiune politică aparte ce face ca tendinţa de multiplicare a partide-lor să fie moderată de bipolarizarea indusă de cel de-al doilea tur descrutin al alegerilor prezidenţiale. Al doilea tur indică opţiunea elec-toratului nu doar pentru președinte ci și preferinţa sa pentru o anumităcoaliţie. Simultaneitatea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentarede după 1990 a facilitat formarea guvernelor tocmai datorită efectuluimajoritar pe care prezidenţiale l-au asigurat. Dacă partidele nu obţineaumajoritatea, președintele era capabil să mobilizeze sprijinul parlamen-tar necesar guvernării.


de viaţă a fondatorului său. Dacă un partid nu poate surmonta criza desuccesiune, dacă nu este dotat cu reguli de succesiune legitime, insti-tuţionalizarea sa este precară.113

Diferenţierea organizaţională pe criteriile distincţiei între central/lo-cal și pe tipurile de aderenţi permite realizarea obiectivelor prin care seurmărește cucerirea puterii.

Ca organizaţii, partidele se afirmă drept câmpuri de luptă și de forţă,drept sisteme mai mult sau mai puţin închise de relaţii concurenţialeîntre agenţi interesaţi de posibilitatea de a folosi resursele colective acu-mulate în organizaţie ca sub-câmpuri relativ autonome ale câmpuluipolitic. Între militanţii activi, (personalul auxiliar) și profesioniști, întreprofesioniștii permanenţi și cei aleși, se desfășoară o competiţie care,fără să fie critică ori viscerală, presupune o continuă ofensivă pentruocuparea poziţiilor de decizie din partid114.

Accesul la aceste poziţii presupune controlul resurselor colective șiindividuale ale organizaţiei. Michel Offerle consideră că prima resursă aunui partid este chiar sigla sa, care garantează, prin simplitate, prinvechime și notorietate, un tip de identitate.

A discuta, însă, despre resurse înseamnă a avea în vedere mai întâibanii, cu ajutorul cărora se poate organiza acţiunea politică a partide-lor115. Problema finanţării partidelor, a corupţiei și a influenţelor oculte(interne sau externe) este una larg dezbătută în viaţa politică. Multe dincrizele politice ale deceniului actual au la bază dispute privind fi-nanţarea ilegală a partidelor, în special a celor de guvernământ (Italia,Japonia, Spania, recent Belgia).

Banii, atât de indispensabili competiţiei politice, nu constituie însăfactorul capabil să explice în totalitate reușitele politice. Mediile de afa-ceri însoţesc reușitele politice, dar acţiunea lor nu le generează în în-tregime; dependenţa de alegători, autonomizează partidul în raport cufinanţatorii săi.

Celelalte resurse al grupurilor politice, și implicit ale partidelor, sunt:numărul aderenţilor, etalat de o manieră mult mai categorică decât mi-jloacele financiare pentru a evidenţia caracterul reprezentativ și legitimal partidului; competenţa, respectiv asocierea esenţială în epoca infor-maţională a unor grupuri de experţi; informaţiile, resurse legate de com-petenţă, căci pe această bază experţii își pot elabora studiile; relaţiile,


113 Monica et Jean Charlot, „Les groupes politiques dand leur envirennment“,în J. Lecca, M. Grawitz, J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique,Tome III, Paris, PUF, 1985, p. 437.

114 Michel Offerle, Les partides politiques, Paris, Press Universitarie de France,1987, p. 44.

115 idem.

116 Monica și Jean Charlot, op. cit, p. 498.117 Yves Meny, op. cit, pp. 50-67.

mentale, consistenţă a crizei sistemului politic, au scos la lumină o rea-litate până atunci difuză, ocultată de existenţa majorităţii prezidenţialepână în 1996, partitocraţia. În absenţa unor alte modalităţi de partici-pare politică, partidele au devenit, în condiţiile guvernărilor de coaliţie,forme de participare directă la luarea deciziei la nivel local sau central.Dar în măsura în care dinamica schimbărilor sociale și economice leafectează electoratul, partidele românești nu pot privi pasive erodareapopularităţi lor, câtă vreme cucerirea și influenţarea poziţiilor de decizierămâne principalul scop al acestor organizaţii.

Guvernul de coaliţie a cunoscut în România trei perioade de la nos-talgia guvernului de coaliţie ca expresie a legitimităţii, în perioada 1991-1992, la permanentizarea guvernării de coaliţie ca expresie a majorităţiiprezidenţiale după 1992, la coaliţia parlamentară direct partidistă după1996. Inexistenţa majorităţii prezidenţiale după 1996 a devenit un im-pediment în relaţiile dintre partidele guvernamentale, mai importantdecât afilierile doctrinare, cu atât mai mult cu cât unele partide ausuferit o depreciere importantă a sprijinului lor.

Caracterul partitocratic al regimului românesc poate fi evidenţiatprin rolul pe care, dincolo de prevederile constituţiei, conducerile par-tidelor și le-au asumat prin instituirea unor organizaţii parapolitice detipul comitetelor de coordonare a coaliţiei.

Dinamica la care consolidarea partitocraţiei românești obligă par-tidele politice nu este un impediment nici în ceea privește democrati-zarea, nici în ceea ce privește reforma. Ea exprimă starea actuală a sis-temului de partide românesc iar depășirea ei prin proceduri tehnice detipul schimbării sistemului electoral este iluzorie. Departe de a consti-tui o excepţie partitocraţia românească se înscrie într-o tendinţă la ni-vel european și poate deveni, în condiţiile unei minime, dar necesare re-forme o organizării și democratizării partidelor, o modalitate coerentăde guvernare a unei societăţi pluraliste.

§ 4. 3. CULTURA POLITICĂ — UN INSTRUMENT TEORETICPENTRU ESTIMAREA ADAPTĂRII LA SCHIMBARE A SOCIE-TĂŢII ROMÂNEȘTI

Afirmaţia conform căreia pentru România nu există alternativă laschimbare trebuie examinată cu atenţie. Adaptarea la ambientul politiceste cheia stabilităţii oricărei guvernări, ceea ce presupune capacitateade a opera modificări tactice ale diferitelor politici sectoriale. Politica, înaccepţiunea sa de relaţie între grupuri ce concurează pentru exercitareași influenţarea puterii, este legată de contingent și deci, aparent, ar de-limita o arie a superficialului. Însă nici o politică nu se construiește peun vid, ci pornește de la o serie de caracteristici ale comunităţii umane


După 1996 situaţia de coabitarea dintre președintele Emil Constan-tinescu și PD nu a mai permis supravieţuirea majorităţii prezidenţiale.Accentul guvernării s-a mutat pe partide și pe raporturile dintre aces-tea. Condamnate să guverneze împreună de votul din noiembrie 1996partidele coaliţiei CDR, PD, UDMR nu au reflectat la constrângerileunei asemenea situaţii. O coaliţie stabilă presupune o prealabilă ana-liză a comportamentelor, structurii și a obiectivelor partidelor politicecare să indice gradul de stabilitate al unei coaliţii, în funcţie de tacticileoptime pe care partidele le pot utiliza în campania electorală și în re-laţiile postelectorale cu partenerii și adversarii, puterea reală a mem-brilor unui grup politic, tipul de legătură dintre lideri și organizaţie,specificul programului pe care un partid îl alege pentru a-și maximizașansele de a participa la guvernare și dinamica relaţiilor dintre executiv(președinte și guvern) și parlament.

Bazele coaliţiei guvernamentale de după 1996 au fost repede erodatede interesele și reperele opuse ale participanţilor. Analizate din per-spectiva tipului de legitimare partidele parlamentare ale ultimelor douălegislaturi permit identificarea posibilelor surse de tensiune. Între par-tidele ce își afirmă legitimitatea istorică, revendicându-se de la perioadademocraţiei parlamentare interbelice (PNŢCD, PNL, PSDR), partidelecu legitimitate revoluţionară și/sau republicană, ce se consideră conti-nuatoare ale revoluţiei din decembrie 1989 (PD și PDSR), partidele suc-cesoare ale fostului partidului comunist — fie în ordinea afinităţilor so-cio-economice (PSM, PS, PDAR), fie în ordinea naţionalismului (PUNRși PRM) — sau partidele cu legitimitate comunitară sau etnică (UDMR)există diferenţe ce evidenţiază limitele oricărei asocieri.

Existenţa protocoaliţiei, expresie a colaborării pe băncile opoziţiei,element de natură să ușureze formarea guvernului a creat iluzia trans-formării automate a colaborării parlamentare în coaliţie guvernamen-tală. Specificul activităţii guvernamentale a demonstrat insuficienţaacestei abordări. Lipsa unei strategii de durată în raport caracteristicapatritocratică a coaliţiilor, stabilirea sferelor de influenţă instituţională,a permis privilegierea tacticilor partidiste concurenţiale ce vizează ma-ximizarea electoratului și formarea unei clientele de durată în raport cuperspectivă unei colaborări de durată la guvernare.

Multipartidismul românesc, consecinţă a unui cumul de factori pre-cum tradiţia, lipsa unei opoziţii structurate la comunism, contextul ime-diat postdecembrist și sistemul reprezentării proporţionale, reprezintăo imagine destul de fidelă a fragmentării societăţii românești. El nu estedisfuncţional prin natura lui. Criza sistemului coaliţiei de guvernare nueste rezultatul numărului mare de partide ci a bazei lor electorale in-stabile. Concurenţa politică implică o continuă reașezare a actorilorpolitici care își dispută poziţiile de influenţă și decizie. Crizele guverna-


adaptare ale acestuia la mediu.Funcţionând ca o memorie colectivă care vine dintr-o sensibilitate la

istorie cultura politică poate furniza explicaţii asupra diferenţelor ce ex-istă între partide ce se revendică de la aceleiași familie politică sau dece Parlamentul nu funcţionează la fel în Marea Britanie sau în Româ-nia. Tendinţa de a folosi doar perspectivele universaliste, ignorând cul-tura, istoria și viaţa politică specifică fiecărei comunităţi riscă să trans-forme orice întreprindere politică într-un eșec.

Așa cum vom mai aminti pe parcurs, trecerea târzie de la medievalla modern, religia ortodoxă și slaba dezvoltare economică sunt cauzeledar și efectele unui proces de transformare a societăţii românești. Pre-ponderenţa elementului rural la rândul său nu putea să nu influenţezeprocesele de modernizare pe care plin de entuziasm liberalii secolului alXIX-lea au încercat să le pună în practică. Eșecul dureros al democraţieiromânești interbelice odată cu instaurarea monarhiei autoritare în1938, simpatia de care se bucura mișcarea legionară, antisemitismul șiinfluenţa de care se bucurau unii ofiţeri superiori arată caracterul am-biguu al proceselor de modernizare și supravieţuirea modelelor culturaletradiţionale. Supuse asaltului modernităţii, valorile tradiţionale au mo-bilizat întreagă lor încărcătura sentimentală.

Dacă tranziţia românească nu se înscrie perfect în tipologia tran-ziţiilor de la comunism la democraţie din alte ţări postcomuniste se da-torează faptului că modelele precomuniste ale dezvoltării au rezistat pe-rioadei comuniste și s-au grefat pe majoritatea obstacolelor care, în moddiferit, au influenţat emergenţa societăţii civile și a liberalismului înţările central și est europene. Particularităţile societăţii românești punîn evidenţă tipuri sociale ale tranziţiei postcomuniste elaborate înfuncţie de atitudinea faţă de reformă. Aceste atitudini sunt caracteris-tice majorităţii ţărilor postcomuniste, dar ele au intensităţi diferite șiînrădăcinări diferite.

Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există o legătură con-sensuală între practicile politice și așteptările populaţiei. Acest raportnu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. Conservatoris-mul și absenţa culturii civice, cultura politică a democraţiei ce sefondează pe participarea la guvernarea locală ca și centrală, nu sunt ob-stacole fatale.

Relativ recent intrat în limbajul știinţelor politice, conceptul de cul-tură politică este pe cât de fecund teoretic, pe atât de puţin înţeles demarele public. Accesibil opiniei publice într-o variantă jurnalistică con-form căreia termenul ar indica gradul de cunoștinţe politice, mai alescele referitoare la funcţionarea democraţiilor occidentale, conceptul secere precizat.


la care se aplică. Dorinţa de modernizare a societăţii românești înfuncţie de modelul de referinţă occidental a constituit aspiraţia obsesivăa ultimelor două secole. Chiar comunismul se considera, cel puţin caproiect, o formă de accelerare a acestui proces. Eșecul experimentuluidemocratic interbelic, anterior ocupaţiei sovietice și instalării regimuluicomunist, în faţa autotarismului monarhic al lui Carol al II-lea, exprimăinadaptarea sistemului politic la sistemul de valori (fenomen pe careMattei Dogan îl numea „democraţie mimată“). Tensiunea dintre modelul„societăţii închise“, rigidă și bazată pe credinţa în tabu-uri, întoarsă spretrecutul „vârstei de aur“ și „societatea deschisă“, mobilă și critică118,este actuală, dând seamă despre valori și comportamente specifice.Schimbarea deci, nu este nici pe departe inevitabilă. Ea este doar alter-nativa rezonabilă, dar care inadecvat aplicată, poate duce la efecte per-verse. Una din posibilităţile de a preîntâmpina o asemenea evoluţierezidă în examinarea culturii politice românești în manifestările sale dedată mai mult sau mai puţin recentă.

Departe de a fi o excepţie, schimbarea este o caracteristică perma-nentă a sistemelor politice funcţionale. Schimbare de echilibru sauschimbare de structură, transformarea spaţiului politic nu este posibilăfără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii. Nu vom folosi aicinoţiunea de cultură în sens restrâns, ca sferă de preocupări specificegândirii și sensibilităţii estetice, ci, voltaire-ian cultivându-ne grădina,ne vom referi la cultura politică, adică la ansamblul de atitudini, cre-dinţe și sentimente care pun ordine și dau sens proceselor politice. Cul-tura politică prin modul în care acţionează asupra tipului de participarepolitica, prin amprenta pe care și-o pune asupra atitudinilor, este o com-ponentă fără de care nu pot fi explicate relaţiile politice specifice uneisocietăţi. Fiecare comunitate politică cunoaște o formă de culturăpolitică, interpretează și se raportează la faptul politic în funcţie de va-lorile dominante. Supunerea sau nesupunerea, toleranţa sau intoleranţesunt atitudini politice condiţionate cultural.

Cum un sistem politic vizează să se perpetueze și să se adapteze laexigenţele mediului său este posibil ca repetând un număr de procese,ca tendinţă cel puţin, aceste obiective să fie atinse. Tensiunea ce existăîntre tradiţie și modernitate și care, în general, este sintetizată în ideeade schimbare pune în conversii și adaptări. La presiunea pe care reven-dicările de diferite feluri o exercită asupra sistemului politic adaptarearăspunde în două moduri: prin recrutarea unui personal politic capabilsă adapteze aceste presiuni la caracteristicile sistemului și socializarea,respectiv difuziunea unei culturi civice compatibile cu exigenţele de


118 Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. l, București, Humani-tas, p. 228-229.

raportarea, fie și inconștientă, la „ordine“ sau „justiţie“122, relaţia întreconservarea și modificarea sistemului depinde de centrarea comunităţiipe una din cele două valori politice fundamentale.

Ordinea, atât de des evocată de politicieni, indică tendinţa spremenţinerea statu quo-ului. În calitatea sa de valoare–cadru, ordinea in-duce un tip de cultură politică pasivă și tolerantă în raport cu puterea.Justiţia, cu accentul pus pe drepturi și/sau pe redistribuţie, presupunemobilitate și implicit instabilitate. Considerând societatea ca per-fectibilă, adepţii justiţiei urmăresc limitarea puterii. Apar astfel douămodele de societate: cea a consensului și cea a conflictului. Evident, celedouă există în orice societate, însă este o orientare predilectă spre unasau alta dintre ele.

Rolul religiilor în formarea culturii politice este indiscutabil. Cum laorigine puterea a avut un caracter sacru, care treptat a fost desacralizat,este indiscutabil că orice act politic rămâne, în esenţa sa, un act cu tentăreligioasă. Chiar dacă între politic și religios a apărut o separare, sacrulfiind transferat în domeniul cultului, principiul ordinii face posibile îm-prumuturile. Cadru de referinţă între lumea reală și cea ideală, autori-tatea politică este învăluită de mister. Respectul faţă de norma politică nueste dictat doar de interes sau constrângere, ci și de o aureolă magică.

Religia, de exemplu, a jucat întotdeauna un rol important în viaţapolitică americană. Convingerile religioase au influenţat, în anumitedomenii, spaţiul deciziei politice. Bisericile și alte organizaţii religioasesunt încă active, chiar dacă rolul lor este probabil mai puţin importantca altădată. Condiţionarea dintre „ethos“-ul economic modern și cred-inţă a fost analizată, în cazul protestantismului de Weber123, care con-sidera capitalismul ca pe o expresie a practicilor și tradiţiilor religioase.

Chiar proiectul moral al „părinţilor fondatori“ ai Constituţiei ameri-cane nu face abstracţie de fenomenul religios, astfel că primul amenda-ment aprobat în 1971 stabilește libertatea de manifestare a religiilor.

Legătura dintre religie și cultura politică este facilitată de existenţasetului de credinţe și de scopuri prin care cea dintâi influenţează politi-cul. Credinţa religioasă dă conţinut sentimentului că raţiunea nu re-zolvă satisfăcător raportarea individului la umanitate și la univers. Po-litica, înţeleasă ca luptă pentru influenţarea și cucerirea puterii, spaţiucontrolat de norme și tradiţii raţionaliste, apare unora dintre contem-poranii noștri ca nesatisfăcătoare. Întrepătrunderea dintre viaţa reli-gioasă și cea politică în cazul american, legată de puritanismul secolului


Preluat din antropologie, conceptul de cultură, aplicat spaţiuluipolitic, desemnează setul de convingeri și sentimente ce determină ati-tudini și comportamente caracteristice unei comunităţi umane, în raportcu care se poate evalua eficacitatea unor iniţiative politice și gradul de„loialitate partizană“ a cetăţenilor119.

Gabriel Almond și Sidney Verba, care în 1963 au lansat noţiuneaprin lucrarea lor Cultura civică au orientat cercetarea spre studiul ati-tudinii în raport cu regimul politic, analizând încrederea în sistemulpolitic, cunoașterea modului de funcţionare și satisfacţia faţă de proce-durile de guvernare, pe această bază comparând ţări presupuse a fi de-mocratice.

Pornind de la caracteristicile unei comunităţi, noţiunea faciliteazăînţelegerea dezvoltărilor divergente în cazuri în care s-au aplicat ace-leași norme constituţionale.

Chiar dacă, în general, cultura politică este privită ca o componentăunitară a unei comunităţi statale, se pot face diferenţieri între diferitetipuri de subculturi, ca acelea ale elitei și ale maselor, sau ale grupuriloretnice, religioase120, care pot evalua, în funcţie de contexte, fie spre con-tra-culturi politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pot trans-forma în familii politice, fie la intersecţia cu orizontul doctrinar se pottransforma în familii politice. Distincţia între cele două ar fi mai de-grabă una de organizare instituţională, decât una de conţinut. Contra-culturile însă, pot genera fenomene marginale cu un pronunţat caracterantisistemic.

Diferenţele de cultură politică între grupuri și inadecvarea modeluluipropus de clasa politică cu credinţele și comportamentele politice ale so-cietăţii globale creează dereglări în funcţionarea sistemului politic. Pen-tru o acomodare a diferitelor subculturi politice cu scopurile politicii re-formatoare este nevoie de o schimbare graduală, mediată prin acultu-raţie și socializare. Cum însă gradul de adeziune la modele tradiţionaleeste foarte crescut pe măsură ce se coboară scara socială, și cum moder-nitatea pentru România a rămas un pariu de câștigat, o „schimbare aimaginarului“121, este doar una din alternativele posibile.

Dacă politicul, chiar fără a fi agreat, nu poate fi ignorat de nici unmembru al comunităţii, iar acceptarea exerciţiului autorităţii presupune


119 Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, București, DUStyl, 1997,p. 44.

120 Pornind de la acest fapt, Yves Schemil numește capitolul consacrat acesteiprobleme „Culturile politice“ — vezi Traite de science politique, t. III, Paris,PUF, 1985, p. 237.

121 Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, București, Nemira, 1994,p. 19.

122 Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique, Paris,Dalloz, 1986, p. 8.

123 Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului,București,Humanitas,1993,p. 17.

În psihologie, teorie inconștientului colectiv a lui Carl Jung defineștearhetipul ca pe o formă preexistentă, a cărei transmitere este legată deereditate127.

Mentalităţile, concept aprofundat de istoricii de la Annales, seapropie oarecum de modul de înţelegere al culturii politice, dar estefolosit mai ales pentru interpretarea epocilor trecute, în special a me-dievalităţii și a tranziţiei la modern, fiind mai puţin adecvat analizei so-cietăţilor contemporan.

În accepţiunea clasică, analiza de tip Annales, desconsidera nivelulpolitic, evenimenţial, considerat epidermic, superficial. Interesaţi deanaliza în profunzime a istoriei, cercetători ca Lucien Fevre, Marc Bloch,dar mai ales Fernand Braudel, au studiat din perspectiva lungii duratefenomene ce aveau implicaţii asupra întregii vieţi sociale. Ei au repudi-at istoria politică în favoarea celei economice, sociale și, nu în ultimulrând, mentale, aplicând metoda structuralistă domeniului lor de cer-cetare.

Această percepţie s-a modificat odată cu luarea în considerare a fac-torului putere și a modului de raportare a societăţii la acesta.

Modelul societăţii tripartite, specific spaţiului indo-european, con-stituie un exemplu pentru această situaţie128. Împărţirea societăţii înoratores, bellatores și laboratores, exprimă o formă de raportare a mediu-lui la putere. Funcţionarea acestei scheme până în societăţile contem-porane (vezi teoria clasei de mijloc), dovedește existenţa unor paradigmementale înrădăcinate și greu de modificat. Chiar ideea de conflict, speci-fică Occidentului, are o evoluţie îndelungată, revoluţiile politice aleepocii moderne fiind doar partea vizibilă a unui aisberg. Instituţiona-lizarea opoziţiei nu a fost o fractură, ci rezultatul unor lungi acumulări.

Pentru ca o societate democratică să funcţioneze, dincolo de aspecteprecum existenţa economiei de piaţă, a unei clase de mijloc importantănumericește, a profesionalizării elitei politice, este nevoie și de o compo-nentă culturală, numită de unii cercetători „competenţă civilizatoa-re“129, care devine o condiţie necesară a integrării în lumea contempo-rană. În această perspectivă, perioada comunistă a fost o formă de „in-competenţă civilizatoare“, blocând o tendinţă naturală de adaptare a so-cietăţii la normele pe care globalizarea vieţii politice și sociale din se-colul al XX–lea le-a impus.

Tranziţia târzie de la medieval la modern, religia ortodoxă, cu obe-dienţa sa faţă de fenomenul puterii (o tradiţie istorică preluată din


127 C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, București, Jurnalul literar, 1994, p. 21.128 Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, București, Meridiane, 1992, p. 454.129 Piotr Sztompka, „Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a tranziţiei

post-comuniste“, în Sociologie românească, nr. 3/1993, p. 262.

al XVII-lea, a ajuns până acolo încât „Crezul American“ pastișează pecel al Apostolilor124.

Dincolo de acest aspect, pentru Statele Unite, pot fi reţinute și valoriderivate, precum libertatea, egalitatea, realizarea de sine, norma legală,precedentul (ca act anterior pe care se legitimează o decizie), propri-etatea privată, localismul și democraţia125.

O simplă analiză instituţională nu poate explica stabilitatea unorsisteme politice în raport cu altele. Nici un sistem politic nu ar putearezista timp îndelungat în absenţa recunoașterii legitimităţii sale și amecanismelor care îl compun. Cultura politică are influenţă asupra sis-temului, dar, în egală măsură, se poate accepta și ideea că sistemul de-termină, în unele condiţii, schimbări în mentalul colectiv.

Reflecţia despre impactul credinţelor și valorilor asupra activităţilorsociale este anterioară apariţiei conceptului de cultură politică. Existaudeja o serie de instrumente teoretice aparţinând unor discipline precumsociologia, istoria, psihologia sau antropologia: ideologie, sistem de ima-gini, mentalităţi colective, reprezentări colective, inconștient colectiv, mitpolitic etc., care acopereau mai mult sau mai puţin fenomenul.

Produs al școlii politice americane, conceptul de cultură politică s-aconstituit ca un cadru de referinţă pentru măsurarea gradului de de-mocratizare. Cultura politică americană s-a clădit prin acomodareamediului politic britanic rezultat din victoria „revoluţiei glorioase“, careaccepta ca legitimă opoziţia și existenţa a două partide ce își disputaudreptul de a reprezenta naţiunea, la societatea americană multietnicăși multiculturală.

O explicaţie posibilă a acestui fapt ar fi că viaţa politică și, implicitștiinţa politică americană au ocolit o gamă de probleme, cum este cazulluptei de clasă.

Pentru lumea anglo-saxonă, democraţia a avut o importanţă multmai mare decât în cazul Franţei126, de exemplu.

Avantajul conceptului de cultură politică constă în baza empirică(constituită din anchete sociologice riguroase) pe care se dezvoltă apoi oteorie explicativă cu caracter neutru.

Ideologia, de pildă, cu accentul pe contradicţiile sociale, operează ofractură în interiorul societăţii, pe câtă vreme mitul are un caracter uni-ficator (mai ales mitul fondator), dar mai puţin relevant pentru cer-cetarea pozitivă a schimbărilor din societatea contemporană, iar repre-zentările colective, concept elaborat de Levi-Bruhl, este legat de studiulsocietăţilor primitive.


124 Samuel p. Huntington,Viaţa politică americană,București,Humanitas,1994,p. 215.125 Lawerence J. R. Herson, The Politics of Ideas, Dorsey Press, 1984, p. 21.126 Yves Schemil, op. cit., p. 238.

ideea de conflict implicată de aceasta nu făceau parte din orizontulcivilizaţiei rurale.

Faptul că 50 de ani de regim totalitar au creat anumite obișnuinţepolitice este indiscutabil. Dar acestea s-au integrat unui sistem de valoriși tradiţii anterior. Societatea românească era, și în bună măsură maieste, mai degrabă una a consensului decât una a conflictului.

Procesul democratic început în secolul al XIX-lea și a cărei expresieinstituţională a fost monarhia constituţională de după 1866 nu a reușitsă realizeze conexiunea cu baza societăţii. Clasa ţărănească (aproape80% din populaţie) a fost practic exclusă de la luarea deciziilor politiceprin limitarea jocului politic la câteva categorii sociale iniţiate. Carac-terul exclusivist al democraţiei românești interbelice a afectat răspândi-rea modelului democratic la toate nivele vieţii sociale. Existenţa curen-tului ţărănist în perioada interbelică, cu modelul conflictual pe care îlconţinea, nu a modificat situaţia. Atașarea naţionalismului ardelenesc(naţionalismul aici având sensul de privilegiere a valorilor naţionale înraport cu cele sociale) a implicat abandonarea parţială a conflictului înfavoarea consensului, opţiunea cu valenţe în cucerirea puterii, dar fărăimportanţă în răspândirea democraţiei.

O altă caracteristică a cazului românesc este supravieţuirea familieitradiţionale, cu implicaţia sa asupra spaţiului politic, dominaţia cla-nurilor, organizate în funcţie de rudenie și nu pe considerente politice.Este adevărat că modernizarea se poate realiza și fără a implica dispar-iţia familiei extinse în favoarea familiei nucleare, cum arată cazuljaponez. Dar Japonia este moștenitoarea unei tradiţii culturale proprii,iar problema democratizării de profunzime a acestei societăţi rămâneîncă actuală. Rezistenţa modelului familiei extinse este legată nu doarde preponderenţa elementului rural în ansamblul societăţii, ci și de as-pecte economice și culturale.

Tendinţa de transformare a culturii politice românești sub impactulcontactului cu Occidentul (atât spiritual, dar mai ales material) a fostrelativ „adormită“ în perioada dictaturilor succesive care din, 1940, auexercitat puterea. După 1989, societatea s-a „dezmorţit“, dar de aici nurezultă că schimbarea culturii politice se va produce imediat. Rezultateleunor sondaje de opinie realizate între 1990 și 1999 dovedesc că modelultradiţional de percepere a instituţiilor politice este predominant.

Pe de altă parte, instituţii ale consensului, precum Armata și Biser-ica, întrunesc constant în sondaje scoruri de aproximativ 66 și 83 %, șitot Barometrul de opinie publică, arată că Parlamentul întrunea, în oc-tombrie 1999 în jur de 10 % din aprecierile pozitive, spre deosebire de86 % aprecieri negative. Oricât de discutabilă ar fi fost prestaţia Parla-mentului, acest scor nu se poate justifica dacă nu luăm în calcul și cul-tura politică, care privilegiază instituţiile consensului în raport cu cele


lumea bizantină, unde basileul era și șeful Bisericii), înapoierea eco-nomică au contribuit la crearea unei anumite raportări a societăţiiromânești la fenomenul politic.

Inexistenţa conflictului dintre puterea temporară și puterea spiritu-ală, specific creștinismului occidental, și care a avut atât de mare im-portanţă în iniţierea procesului democratic, a făcut ca, în cazul româ-nesc, religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice130.Într-un asemenea spaţiu, rolul liderului politic de tip charismatic esteimportant, dezvăluind un model mitic de raportare la putere. Cum înEden, lume ideală și eternă, există un singur Dumnezeu, tot astfel, înlumea terestră, nu poate exista decât un singur conducător. O zicală pre-cum „Schimbarea, domnilor, bucuria nebunilor“ ilustrează elocvent opredispoziţie spre acceptarea pasivă a puterii, indiferent de persoanelecare o exercită.

Elementul naţional a avut o importanţă mult mai mare decât Bise-rica în manifestarea ostilităţii faţă de putere. Revoluţia lui TudorVladimirescu s-a folosit, pentru a realiza consensul, de sentimenteleantigrecești acumulate în timpul domniilor fanariote.

Preponderenţa populaţiei rurale a constituit, de asemenea, un ele-ment care trebuie luat în considerare. În Occident, orașele au fost spaţi-ile în care democraţia s-a manifestat cu întâietate. Absenţa unei vieţiurbane foarte importante, ca și economia bazată pe agricultură aureprezentat fapte cu implicaţii asupra tipului de cultură politică româ-nesc. Urbanizarea forţată, practicată de regimul comunist, legată de in-dustrializare și de justificarea rolului partidului ca un „far călăuzitor alclasei muncitoare“ nu a schimbat situaţia. Au fost practic mutate înorașe importante segmente ale populaţiei rurale, fără însă a se fi modi-ficat mentalitatea. Importând în mediul urban modelul tradiţional,orașele au suferit practic un proces de ruralizare.

S-a consacrat opinia că jumătate de secol de dominaţie comunistăa modificat în profunzime mentalitatea. Realitatea este că regimul co-munist a folosit baza mentală preexistentă, ale cărei elemente pre-cum ideea egalităţii în obște, refuzul economiei de piaţă, respingereacapitalismului ca imoral au fost locuri comune. Aranjamente econo-mice de tip feudal, care exprimau obișnuinţe mentale, rezistau încăprin anii 30 ai secolului nostru în mediul rural. Capitalismul abia în-cepuse să-și facă simţită prezenţa la sate. Dezbaterea democratică și


130 Există totuși diferenţe legate de contexte istorice, astfel că Biserica greco-catolică din Transilvania, în lupta pentru emancipare naţională, a contribuitla apariţia unei contraculturi politice în cadrul Imperiului habsburgic (maitârziu dualist), ale cărei particularităţi s-au conservat și după unirea cuRomânia.

BIBLIOGRAFIE

1. Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura Civică, București, DUStyl,1997.

2. Thoma de Aquino, Summa theologiae, București, Editura știinţifică,1997.

3. Aristotel, Politica, București, Antet, 1996.4. Hannah Arendt, Condition de l’homme moderne, Paris, Callmann-

Levy, 1988.5. Jacques Baguenard, La decentralisation, Paris, PUF, 1985.6. Georges Balandier, Antropologie politică, Timișoara, Amarcord,

1998.7. J. M. Bochenski, Ce este autoritatea?, București, Humanitas, 1992.8. Philippe Braud, Sociologie politique, Paris, LG. D. J., 1996.9. Phillipe Braud, Science politique, 1. La démocratie, Paris, Seuil,

1997.10. Philippe Braud, La science politique, Paris, PUF, 1990.11. Georges Burdeau, L’État, Paris, Seuil, 1980.12. Georges Burdeau, Traité de science politique, Paris, L. G. D. J., 1980.13. Bertrand Chantebout, Droit constitutionnel et science politique,

Paris, A. Colin, 1991.14. Monica et Jean Charlot, „Les groupes politiques dand leur enviren-

nment“, în J. Lecca, M. Grawitz, Traité de science politique, TomeIII, Paris, PUF, 1985.

15. Jacques Chevallier, L’Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992.16. Pierre Clastres, Societatea contra statului, București, Ararat, 1995.17. Ioan Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere, București, Nemi-

ra, 1994.19. James Danziger, Understranding the Political World, New York &

London, Lonngmon, 1991.20. Charles Debbasch, Jean Marie Pontier, Introduction a la politique,

Paris, Dalloz, 1986.21. Michel Didier, Economia, regulile jocului, București, Humanitas,

1994.22. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, București, Editura ALL,

1995.23. Georges Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Bu-

curești, Meridiane, 1998.

ale conflictului. Un sistem politic nu poate supravieţui dacă nu există olegătură consensuală între practicile politice și așteptările populaţiei.Acest raport nu este unul mecanic, ci presupune influenţe reciproce. Înce privește România, analiza culturii politice, modul de formare al cul-turii civice, sunt elemente care pot contribui la adaptarea decizieipolitice la specificul comportamentului și atitudinilor politice româneștiîn dinamica lor. Orice decizie politică reformistă ce se dorește, pe termenlung, eficientă, trebuie corelată cu tipul dominant de cultură politică nuîn sensul subordonării, ci pentru depășirea în cunoștinţă de cauză acrizelor de adaptare la noile forme de organizare. Rolul elitei politice caagent al schimbării este acela de a adapta exigenţele transformării eco-nomice și sociale la sistemul de valori.


49. Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, București, Ed. Știinţifică,1964.

50. Pierre Muller, Yves Surel, L’analyse des politiques publiques, Paris,Montchrestien, 1998.

51. Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru, București, Eminescu, 1985.52. Michel Offerle, Les partides politiques, Paris, Press Universitarie

de France, 1987.53. Moisei Ostrogorski, La democratie et les partis politiques, Seuil,

Paris 1979.54. Philippe Parini, Les institutions politiques, Paris, A. Colin, 1984.55. Karl Popper, În căutarea unei lumi mai bune, București, Humani-

tas, 1998.56. Karl Popper, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. l, București,

Humanitas.57. Hugues Portelli, Les régimes politiques europeéns, Paris, Le livre de

poche, 1995.58. Marcel Prélot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit consti-

tutionnel, Paris, Dalloz, 1987.59. Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iași, Polirom, 1997.60. Pierre Rosanvallon, „L’histoire du mot democratie a l’epoque mod-

erne“ în La pensee politique..61. J-J. Rousseau, Contractul social, Iași, Moldova, 1996.62. Jacqueline Russ, Les theories du pouvoir, Paris, Le livre de poche,

1994.63. Yves Schemil, „Culturile politice“, în Traite de science politique, t.

III, Paris, PUF, 1985.64. Daniel-Louis Seiler, Partis et familles politiques, Paris, PUF, 1983.65. Michel Senellart, Artele guvernării, București, Meridiane, 1998.66. Serge Sur, Le sysčme politique de la Ve République, Paris, PUF,

1983.67. Piotr Sztompka, „Competenţa civilizatoare: condiţie prealabilă a

tranziţiei post-comuniste“, în Sociologie românească, nr. 3/1993.68. Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humani-

tas, București, 1993.69. Max Weber, Politica, o vocaţie sau profesie, București, Anima, 1992.70. Max Weber, Économie et societé, t. 1, Paris, Plon, 1971.


24. Sophie Duchesne, Citoyenneté à la française, Paris, Presses de Sci-ennce Po, 1998.

25. Olivier Duhamel, Les démocraties, Paris, Seuil, 1995.26. John Dunn, „Democratie : l’etat des lieux“, în La pensee politique,

Situation de la democratie. Hautes etudes, Gallimard, Paris, Seuil,1993.

27. Maurice Duverger. Institution politique et droit, t I, Paris, PUF,Paris, 1974.

28. Maurice Duverger, Les partis politiques, Paris, A. Colin, 1979.29. Maurice Duverger, Les régimes politiques, Paris, PUF, 1981.30. Jacques Ellul, L’illusion politique, Paris Robert Laffont,, 1977.31. Alexandre Passerin d’Entreves, La notion de l’Etat, Paris, Sirey,

1969.32. Julien Freund, Que’est-ce que la politique, Paris, Seuil, 1967.33. Jacques Le Goff, Imaginarul medieval, București, Meridiane, 1992.34. André Grijebine, La politique économique, Paris, Seuil, 1991.35. Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas, București,

1993.36. Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iași, Institutul european,

1998.37. Lawerence J. R. Herson, The Politics of Ideas, Dorsey Press, 1984.38. Samuel P. Huntington, Viaţa politică americană, București, Hu-

manitas, 1994.39. C. G. Jung, În lumea arhetipurilor, București, Jurnalul literar, 1994.40. Jean-Louis Quermonne, Les régimes politiques occidentaux, Paris,

Seuil, 1986.41. Alain Lancelot, „L’orientation de comportament politique“, în J. Lec-

ca, M. Grawitz, Traité de science politique, Tome III, Paris, PUF,1985.

42. Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Iași, Institutul european,1997.

43. Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, București, Babel, 1996.44. Machiavelli, Principele, București, Minerva, 1994.45. James Madison, „The federalist 10“, în Limitele puterii, volum edi-

tat de Adrian–Paul Iliescu și Mihail–Radu Solcanu, București, All,1994.

46. James March, Johan Olsen, „The New Institutionalism. Organiza-tional Factors in Political Life“ în American Political ScienceReview,nr. 78\1984.

47. Yves Meny, Politique comparee, Montchrestien, 1991.48. Robert Michels, Les Partis politiques. Essai sur les tendances oli-

garchiques des democraties, Paris, Flammarion, 1919.


CRISTIAN Parvulescu Politici Si Institutii Politice

Documents

Transcript of CRISTIAN Parvulescu Politici Si Institutii Politice