Drept constitutional si institutii politice unitatea ii

2. CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI DIN PERSPECTIV Ă

DIACRONIC Ă ŞI SINCRONICĂ

Obiective specifice: La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să compari constituţiile române spre a evidenţia adoptarea lor la spiritul timpului;

• să relaţionezi textele constituţiilor cu regimul politic;

• să elaborezi un text de comentariu al constituţiei actuale.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

Teoria Constituţiei 24

Constituţia în perspectiva dezvoltării istorice 32

Constituţiile române

Revizuirea Constituţiei din 1991

38

66

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 67

Teste de autoevaluare 68

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 68

Lucrarea de verificare 68

Bibliografie minimal ă

69

Benone Puşcă Constituţiile României din perspectivă diacronică şi sincronică

Drept constituţional şi instituţii politice 24

2.1. Teoria Constituţiei 2.1.1. Ce este Constituţia? Forţa juridic ă a Constituţiei

Termenul de constituţie îşi are sorgintea în cuvântul latin „constitutio” care în limba română se poate traduce prin „a şezare cu temei” sau „organizare” şi a fost întrebuinţat din perioada antică a istoriei. Astfel este cunoscută din perioada Romei antice denumirea de „constituţii imperiale” (Drăganu, 1972, p. 45), legi prin care împăratul stabilea anumite reguli obligatorii de la care nu se putea deroga, sau se mai poate vorbi tot din perioada antichităţii de constituţiile lui Solon şi Licurg care însă la vremea aceea nu au fost constituţii propriu-zise ci reprezentau, fiecare în parte, seturi de legi care priveau unele aspecte ale organizării statelor atenian şi spartan.

În Evul Mediu, unele state au inclus în documente scrise anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi care urmau să prevaleze faţă de cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul ulterior semnării acestora al monarhilor. În Evul Mediu, cuvântul „constituţie” era folosit în unele state pentru a o delimita de simple legi sau statute. În lucrările politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natural, a fost preferat termenul de „lege fundamentală” , în loc de constituţie, termen folosit cu predilecţie pentru a desemna acte ale puterii statale cu o forţă juridică superioară.

Termenul de constituţie cu sensul de lege fundamentală a intrat în vocabularul juridic în perioada revoluţiilor economico-sociale de la mijlocul secolului al XVIII-lea, prin acesta desemnându-se o lege fundamentală în care sunt înmănuncheate normele de bază ale organizării statului şi în plus o serie de drepturi şi libertăţi.

Noţiunea de constituţie în accepţiunea apropiată de aceea de azi a fost folosită mai întâi în Statele Unite ale Americii la 1787 şi mai apoi în Franţa în 1791, precedată la 1789 de Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului în care se preciza:

„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie” .

În România, profesorul Constantin Dissescu, care în 1915 a încetăţenit dreptul constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, a definit constituţia ca fiind organizarea exerciţiului suveranităţii. Dezvoltând această noţiune, profesorul Paul Negulescu a definit constituţia ca fiind o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru în diferitele puteri ale statului, precum şi drepturile omului. Sensul pe care-l avea în acea perioadă noţiunea de constituţie nu diferă în mod esenţial de cel actual, prin constituţie înţelegându-se o culegere de norme scrise care stabilesc şi reglementează principiile guvernării, în primul rând separa ţia puterilor şi un număr de drepturi şi libert ăţi individuale .

Pentru a căpăta însuşirile unei legi fundamentale, Constituţia trebuie să întrunească anumite condiţii de fond şi de formă.

În ceea ce priveşte condiţiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ţinut seama că dispoziţiile constituţionale reglementează în primul rând raporturile



politice, indiferent care ar fi obiectul acestora şi domeniul vieţii politice. Cu alte cuvinte, dispoziţiile constituţionale concretizate în acte de natură legislativă, executivă, diplomatică, financiară ş.a. (referitoare la organizarea şi exercitarea puterii) au un preponderent caracter politic. Caracterul politic al dispoziţiilor constituţionale este obiectivat în norme juridice care le conferă obligativitate generală, căpătând astfel caracter normativ. Caracterul normativ al dispoziţiilor constituţionale reprezintă o altă condiţie de fond a Constituţiei care decurge din necesitatea de a conferi caracter general – obligatoriu normelor politice, precum şi de a asigura respectarea acestora sub sancţiunea legii. Trebuie reţinut faptul că legea fundamentală nu este un simplu act politico-juridic cu caracter normativ, ci ea are şi un caracter juridic suprem ceea ce, desigur, o deosebeşte de o lege ordinară.

Ideea primordială care s-a impus a fost aceea că o constituţie trebuie să fie o lege scrisă şi sistematică, adoptată cu o procedură deosebită, mai rigidă decât cea urmată în cazul adoptării legilor ordinare.

Sursa autorităţii constituţiei şi preponderenţei sale faţă de legile ordinare, ar trebui să fie în mod necesar voinţa întregului electorat al unui stat, dar de regulă ea este opera unui grup restrâns de persoane (deputaţi, senatori, congresmeni) alese de electorat, care se constituie într-o adunare (putere) constituantă, menită să adopte sau să modifice constituţia.

În literatura juridică românească, profesorii Tudor Drăgan şi Ion Deleanu definesc constituţia ca fiind acea lege care, având forţă juridică superioară celorlalte legi (Deleanu, 2006), reglementează în mod sistematic atât principiile social economice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte obligaţiile corespunzătoare acestor drepturi (Drăganu, 1972).

În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii, de conţinut, de procedură şi forţă juridică.

Constituţia nu se deosebeşte din punct de vedere al formei ei de celelalte legi, toate legile fiind emanaţia organului legislativ, după o procedură dinainte stabilită în acest scop.

Există însă între constituţie şi celelalte legi, suficiente şi esenţiale deosebiri care conduc la clasificarea legilor în două categorii:

a) legi fundamentale sau constituţionale şi

b) legi ordinare.

În primul rând, constituţia se deosebeşte de celelalte legi din punctul de vedere al conţinutului său, deoarece ea cuprinde reglementările fundamentale ale organizării şi funcţionării statului precum şi reglementarea drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte reglementează relaţiile sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii. Legile ordinare, chiar dacă au ca obiect de reglementare problemele mai sus arătate, nu fac decât să detalieze şi să concretizeze în spiritul lor principiile constituţionale.

În al doilea rând, legile constituţionale se deosebesc de cele ordinare din punctul de vedere al procedurii urmate pentru adoptarea sau modificarea lor.



În al treilea rând, legile constituţionale se deosebesc de cele ordinare din punctul de vedere al for ţei lor juridice . Această distincţie poate fi privită într-un dublu sens: pe de o parte, ea semnifică faptul că adoptarea sau modificarea constituţiei conduce în mod implicit la adoptarea, modificarea sau chiar abrogarea unor legi ordinare în concordanţă cu principiile stabilite sau modificate, iar pe de altă parte, o lege ordinară nu poate modifica sau abroga o lege constituţională.

În unele definiţii nu lipseşte ideea stabilităţii constituţiei ca trăsătură ce o distinge de alte legi şi care justifică întreaga clasificare a constituţiilor în constituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile.

Şi în sfârşit, o altă deosebire ce există între constituţie şi celelalte legi este cea privind momentul intrării în vigoare şi anume după ce a fost aprobată de popor prin referendum, în timp ce, celelalte legi intră în vigoare la data publicării lor sau la o dată prevăzută expres în text.

Unul din aspectele esenţiale ale forţei juridice superioare pe care constituţia o are faţă de celelalte legi îl reprezintă instituirea „controlului constituţionalităţii legilor” , în baza căruia se organizează verificarea conformităţii cu constituţia, atât a fiecărei legi, în totalitatea ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o lege, şi drept consecinţă înlăturarea legii sau a dispoziţiei dintr-o lege, a căror neconformitate cu constituţia a fost constatată.

Controlul constituţionalităţii legilor apare, astfel, ca o garanţie juridică a respectării constituţiei, ca unul din mijloacele cele mai eficiente de asigurare a aplicării legii fundamentale a statului în conducerea întregii vieţi a societăţii, precum şi de verificare a măsurii în care conducerea generală a societăţii, ce se înfăptuieşte prin legi, este conformă cu normele înscrise în constituţie.

Definim constituţia ca fiind legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă, şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

Sarcina de lucru 1

Formulează trei argumente prin care demonstrezi că legea supremă, Constituţia, este cupola întregii legislaţii a unui stat.

De reţinut!



2.1.2. Constituţia. De la cutumă la elaborare

În practica constituţională a lumii contemporane există două forme principale ale constituţiei: constituţii cutumiare şi constituţii scrise.

Conţinutul constituţiilor cutumiare este format din obiceiuri, tradiţii, practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise. Constituţiile cutumiare reglementează modul de organizare şi funcţionare a organismelor de guvernare, raporturile dintre aceste organisme şi dintre ele şi cetăţeni (Ionescu, 2008, p. 177). Până în secolul al XVIII-lea, când s-a cristalizat noţiunea de constituţie şi s-a impus necesitatea materializării ei, organizarea politică a diferitelor state s-a realizat prin cutume, aproape în exclusivitate.

Pe măsura consolidării procesului de organizare politică, obiceiurile şi tradiţiile constituţionale, transmise din generaţie în generaţie, acceptate de guvernanţi şi popor au fost adaptate noilor condiţii istorice şi codificate. Codificarea a fost generată de trei factori: 1) centralizarea politică; 2) afirmarea unităţii naţionale; 3) dezvoltarea procesului de instituţionalizare într-o formă modernă corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi al principiului separaţiei puterilor în stat.

Centralizarea puterii în mâinile monarhului presupunea, pe de o parte, reguli mai stricte şi mai clare decât cutuma, mai ales în raporturile între şeful statului şi nobili. Pe de altă parte, atât nobilimea cât şi alte pături sociale invocau dreptul de a lua parte sau de a fi reprezentate la luarea deciziilor în organele centrale. Aceste schimbări nu puteau fi introduse în condiţiile păstrării cutumei constituţionale iar puterea centrală nu putea aştepta formarea unei noi cutume. În afară de aceasta, noile relaţii sociale şi politice nu erau nici ele consolidate. În acest context a apărut necesitatea stabilirii unor norme constituţionale, administrative, financiare scrise.

Începând cu secolul al XVIII-lea, regimul constituţional cutumiar a fost considerat necorespunzător deoarece, aşa cum precizează doctrina juridică, regulile cutumiare nu erau clar definite, erau incerte, incomplete şi în continuă mişcare (Muraru, 2008, p. 49).

Cerinţa unei constituţii scrise a fost puternic resimţită pe considerentul că ea oferă certitudine, claritate, precizie, stabilitate şi securitate instituţiilor politice. Apariţia constituţiei scrise a fost şi un rezultat al luptei burgheziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva absolutismului feudal. Or, o constituţie scrisă nu putea să apară decât pe fondul înlăturării relaţiilor de producţie feudale, deci al unei revoluţii. Dacă aceasta este regula constatată în majoritatea statelor lumii, practica constituţională engleză este diferită pentru că evoluţia feudalităţii engleze este deosebită de cea din Europa continentală. Astfel, feudalii din Anglia, slabi faţă de rege, au trebuit să se unească cu burghezia, urmărind ca, prin limitarea puterilor regale, să asigure libertăţile cetăţeneşti. Toate cuceririle dobândite în această privinţă s-au făcut prin contracte încheiate între rege şi baroni, aşa cum găsim în Magna Charta Libertatum, între Ion fără Ţară şi reprezentanţii nobilimii. În Europa continentală însă, cum ar fi de exemplu în Franţa, regele era slab faţă de marii feudali ca ducii de Burgundia, de Normandia, de Aquitania, de Bretania etc. Din această cauză regele Franţei a trebuit să se unească cu burghezia ca să poată lupta cu succes contra feudalilor care erau prea puternici.

Important! Înainte de a fi

codicele, a existat „legea pământului”.



În Europa, prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în anul 1791. Desigur pot fi avute în vedere şi alte afirmaţii potrivit cărora Suedia posedă o constituţie elaborată în 1634, iar Polonia din 3 mai 1791, după care a urmat cea a Franţei în noiembrie 1791. După victoria revoluţiei franceze de la 1789 au fost adoptate constituţii în mai multe state europene, iar constituţia scrisă a devenit nu numai legea fundamentală a unui stat, ci şi documentul politic-juridic care asigură o mai mare stabilitate şi securitate instituţiilor politice precum şi o garanţie împotriva arbitrariului guvernanţilor. În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere.

În Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată de revoluţionarii francezi la 26 august 1789, în art.16 se arată că:

„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are Constituţie” .

Practica şi doctrina constituţională consideră că este aproape imposibil ca o constituţie scrisă să stabilească toate regulile care cârmuiesc organizarea politică a societăţii, raporturile între organismele guvernante.

În această situaţie apar probleme de interpretare şi se recurge la cutume. Deşi cutuma are un caracter istoric, în prezent, în domeniul practicii parlamentare sunt întrunite condiţiile apariţiei unor cutume constituţionale. Dacă constituţia scrisă nu reglementează suficient de clar o instituţie politică se apelează la cutume pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii constituţionale, fără a contraveni însă textului constituţional pe care îl dezvoltă.

Sarcina de lucru 2

Identifică şi rezumă în trei fraze diferenţele dintre cutumă şi constituţia scrisă.

2.1.3. Modurile de adoptare a Constituţiei

Constituţiile se deosebesc de legile ordinare prin modul lor de adoptare care poate fi diferit de la un stat la altul, ori de la o perioadă la alta în cadrul aceluiaşi stat în funcţie de stadiul dezvoltării economice, sociale şi politice şi de ideologia dominantă în momentul adoptării constituţiei, de raporturile sociale. Sociologul român Dimitrie Gusti scria că scopul unei constituţii este:



„de a formula politic şi juridic în mod solemn psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etnice ale naţiunii”.

În dreptul constituţional clasic, după modul lor de adoptare, constituţiile sunt de mai multe feluri şi anume: a) constituţia acordată, b) statutul plebiscitar, c) pactul sau constituţia pact, d) constituţia convenţie şi e) constituţia referendum. Să le analizăm pe rând. a) Constituţia acordată este o constituţie pe care monarhul o acordă supuşilor săi în virtutea tezei că regele deţine plenitudinea puterilor iar autoritatea regală reprezentă o „delegare acordată de Providenţă” . Este o emanaţie a puterii absolute a monarhului care recunoaşte anumite drepturi fundamentale cetăţenilor sau unor categorii sociale şi stabileşte modul de exercitare a puterii de stat. Pe plan politic constituţia acordată stabileşte un sistem intermediar între monarhia limitată şi regimul parlamentar. b) Statutul plebiscitar se întocmeşte de către şeful statului şi se supune spre aprobare poporului în mod global. Prin plebiscit, cetăţenii cu drept de vot nu pot spune decât „da” sau „nu” cu privire la întregul proiect de constituţie. Prin acest procedeu „suveranitatea populară nu este activă ci pasivă” , ea nu decide, ea acceptă, în condiţiile în care este dificil de a face altfel (Muraru, 2008, p. 53). Exemple de asemenea constituţii sunt: Constituţia anului al VIII-lea din Franţa, Constituţia Italiei de la 1848, Statutul lui Cuza şi Constituţia de la 1938 din România. c) Pactul sau constituţia pact este rezultatul acordului ce se realizează între monarh şi parlament. Pactul s-a folosit atunci când, profitându-se de o conjunctură favorabilă, s-au putut impune şefului statului anumite condiţii. Asemenea constituţii au fost Constituţia franceză de la 1830 şi cele române de la 1866 şi 1923. d) Constituţia convenţie se întocmeşte de către o adunare special aleasă în acest scop, denumită la început convenţie, iar mai târziu adunare constituantă care este formată din deputaţi aleşi de către cetăţenii cu drept de vot, constituţia rezultată apărând ca o convenţie între toţi membrii societăţii. Convenţia avea dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante. Exemple de asemenea constituţii sunt: cele franceze de la 1791, 1848 şi 1875 şi Constituţia germană de la 1919 (Puşcă, 2007, p. 137). e) Constituţia referendum constă în elaborarea şi adoptarea proiectului de constituţie de către o adunare constituantă şi supunerea proiectului spre ratificare alegătorilor, care pot prin „da” sau „nu” să hotărască adoptarea sau respingerea proiectului. Exemple de asemenea constituţii sunt cele franceze din 1793, 1795 (a anului III), de la 1946 şi cea a României din 1991. Acest tip de constituţie a fost considerat un mijloc pentru manifestarea suveranităţii naţionale, că poporul singur poate decide şi că el este deasupra Parlamentului. Extinderea referendumului, ca modalitate directă de participare a cetăţenilor la guvernare, a determinat folosirea şi considerarea sa ca cel mai democratic mijloc de adoptare a unei constituţii sau legi. După războiul al doilea mondial, adoptarea constituţiilor s-a realizat de către parlamente, mai ales în ţările din estul Europei după discutarea publică a proiectului. În acest mod au fost adoptate constituţiile ţării noastre din 1948, 1952, 1965, 1991 şi 2003.



În ceea ce priveşte Constituţia actuală a României facem precizarea că aceasta a fost adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum.

2.1.4. Revizuirea Constituţiei. Constituţiile rigide şi constituţiile suple

Constituţiile reflectă nevoile specifice momentului adoptării, dar şi puterea de previziune a adunării constituante care trebuie să ţină seama de posibila evoluţie a relaţiilor sociale, de necesitatea unei direcţionări a vieţii politice.

Oricât de mare ar fi puterea de previziune a celor care contribuie la elaborarea proiectului şi a celor care adoptă conţinutul normativ al constituţiei, este posibil ca această constituţie să nu mai corespundă exigenţelor societăţii la un anumit moment istoric, datorită problemelor noi care apar şi care cer alte soluţii. Această circumstanţă de fapt conduce indubitabil fie la revizuirea sau abrogarea unor articole ale constituţiei, fie la completarea constituţiei cu noi articole (Deleanu, 2006, p. 225). Uneori, nu este vorba de adaptarea constituţiei la nevoile create de evoluţia relaţiilor sociale şi nici de găsirea unor noi soluţii juridice de rezolvare a problemelor existente, ci doar de perfecţionarea reglementărilor privind organizarea autorităţilor publice, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor etc.

Ţinând seama de importanţa politică şi juridică a constituţiei, de locul ce îl ocupă în sistemul dreptului, este imperios necesar de a şti cine are iniţiativa revizuirii sale, precum şi care este procedura ce trebuie s-o urmeze cel care are acest drept. În acest context se impun unele precizări.

Mai întâi, trebuie să reţinem că dreptul de a revizui constituţia aparţine aceluiaşi organ care a adoptat-o. În al doilea rând, autoritatea competentă să revizuiască constituţia diferă după felul constituţiei. În al treilea rând, procedura de revizuire a constituţiei este de principiu asemănătoare celei de adoptare.

Din punct de vedere al revizuirii, constituţiile se pot împărţi în două mari categorii: constituţii rigide şi constituţii suple.

Constituţiile rigide se caracterizează prin aceea că stabilesc o procedură greoaie care complică formele în care li se pot efectua modificări pe parcursul timpului cât se află în vigoare, în scopul păstrării cât mai neschimbate a acelor norme şi principii stabilite iniţial.

Constituţia franceză din anul 1791 prevedea o procedură potrivit căreia nu putea fi modificată timp de 10 ani, iar constituţia Statelor Unite ale Americii hotăra că nu poate fi adusă nici o modificare anumitor prevederi decât după scurgerea unui termen de 21 de ani de la data adoptării ei.

O procedură extrem de greoaie era prevăzută şi pentru modificarea Constituţiei României de la 1866 care consta din următoarele etape:

- puterea legiuitoare trebuia să declare că este absolut necesară modificarea anumitor prevederi ale constituţiei, precis nominalizate;

- declaraţia trebuia să fie citită şi aprobată în şedinţa publică a adunării legiuitoare de 3 ori, din 15 în 15 zile, după care adunările legiuitoare se dizolvau de drept;



- urmau să fie făcute noi alegeri cu toată procedura electorală, iar adunările nou constituite în prezenţa a cel puţin 2/3 din totalul deputaţilor şi 2/3 din totalul deputaţilor prezenţi la şedinţă, puteau să efectueze modificările textelor anterior precizate, dar numai cu acordul expres al regelui.

Aceste prevederi urmăreau să realizeze stabilitatea constituţiei, pentru că o constituţie este prin ea însăşi o reformă profundă. De aceea, actuala Constituţie a României stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuire nu poate fi primită, iar rezultatele sale se produc în timp şi deci trebuie să se asigure o asemenea stabilitate. Potrivit art. 152 al Constituţiei nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. De asemenea, nu pot să fie primite iniţiativele de revizuire care urmăresc suprimarea drepturilor şi libertăţilor publice sau a garanţiilor lor.

Faptul că actuala Constituţie a României este o constituţie rigidă rezultă şi din condiţiile de revizuire a ei care sunt destul de complicate. Astfel, potrivit art.150 revizuirea poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul iniţiativei de revizuire. Odată iniţiativa luată, revizuirea se face potrivit unei proceduri speciale, reglementate de art. 151 al Constituţiei.

Astfel, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate absolută de două treimi. Dacă textul adoptat de cele două camere este diferit, se ajunge la procedura de mediere. În cazul în care prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, acestea, în şedinţă comună hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul membrilor lor. În sfârşit, revizuirea trebuie aprobată prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.

Spre deosebire de constituţiile rigide care, aşa cum am arătat, instituie o procedură severă în vederea unor eventuale şi ulterioare modificări, constituţiile suple pot fi modificate şi prin legi ordinare , deci fără a necesita o procedură deosebită. Exemple de asemenea constituţii sunt: Constituţia nescrisă engleză, care dă dreptul coroanei şi celor două camere de a modifica sau de a abroga orice lege inclusiv legile cu caracter constituţional ; Constituţiile franceze de la 1814 şi 1830 prin care puterea legislativă era încredinţată regelui, cele două camere (Camera Pairilor şi Camera Deputaţilor) rezumându-se la rolul de a prezenta regelui propuneri în vederea elaborării sau modificării legilor inclusiv a acelora cu caracter constituţional.

Unul din aspectele privind uşurinţa sau lipsa de uşurinţă cu care o prevedere constituţională poate fi modificată este quorumul cerut pentru adoptarea acestei măsuri. În unele situaţii se cere o majoritate calificată de 2/3 din numărul total de membri, alteori 2/3 din numărul deputaţilor prezenţi la dezbaterea



modificării propuse şi în fine, mai rar, votul majorităţii simple de o jumătate plus unu din numărul total al membrilor.

Sarcina de lucru 3

Corelează principiile de redactare ale constituţiilor rigide cu regulile democraţiei şi enumeră 3-5 avantaje ale acestor două tipuri.

2.2. Constituţia în perspectiva dezvoltării istorice

2.2.1. Apariţia Constituţiei

În perioadele istorice anterioare, respectiv în cea sclavagistă şi cea feudală, au existat unele legi cu caracter constituţional sau legi de organizare a statului, dar ele nu au fost constituţii în înţelesul propriu al cuvântului, deoarece nu conţineau un sistem închegat de norme esenţiale care să stea la baza organizării de stat şi sociale ci erau legi organice, legi obişnuite de organizare, aşa cum au fost în Grecia şi Roma Antică.

Constituţia apare din necesitatea afirmării şi protejării puterii instaurate printr-un ansamblu de norme cu putere juridică supremă. Constituţia marchează apariţia statului de drept.

În aprecierea momentului apariţiei constituţiei, doctrina juridică nu este unitară. Astfel, cei care iau în considerare numai constituţiile scrise pornesc de la Constituţia S.U.A. din 1787 şi cea franceză din 1791, în timp ce doctrinarii care au în vedere şi constituţiile cutumiare sau semi-cutumiare, pornesc de la Constituţia Marii Britanii. Aşa după cum am mai amintit, apariţia constituţiei constituie un proces care s-a conturat mai clar odată cu crearea constituţiilor scrise.

Prima încercare de elaborare a unei constituţii scrise a fost făcută în Anglia de către aripa stângă a grupării politice a lui O. Cromwell, de către aşa zişii levelers (egalitaristi) care au propus încheierea unei „în ţelegeri populare”, încercare care însă a eşuat odată cu înfrângerea acestora. Anglia nu are nici în zilele noastre o constituţie în înţelesul ştiinţific de act fundamental unic, care să cuprindă normele ce reglementează organizarea ei social-politică. Conform doctrinei juridice engleze, Constituţia Marii Britanii este formată din mai multe categorii de norme juridice. Ele sunt cuprinse în dreptul statutar şi în dreptul judiciar, în obiceiul constituţional precum şi în aşa numitele norme consultative.

Dreptul judiciar sau al precedentelor, cum mai este denumit de către teoreticienii dreptului din Anglia, este un ansamblu format din totalitatea



hotărârilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti care împreună formează aşa numitul drept comun, un drept cu totul nou şi în permanentă înnoire, comun pentru întreaga Anglie.

Dreptul comun a împrumutat unele trăsături şi elemente de la cutumele locale, realizând dintre acestea o sinteză pe bază de selecţie. Acest drept comun se prezintă ca fiind construit în exclusivitate de către practica judiciară a tribunalelor, oferind numeroase surse constituţionale, în special cu privire la prerogativele coroanei, în materie de procedură judiciară, apărarea persoanei etc. Cutuma sau obiceiul, apare în doctrina engleză ca un izvor deosebit de important al Constituţiei engleze.

Spre deosebire însă de dreptul statutar, cutuma este nescrisă şi reprezintă

„totalitatea normelor şi obiceiurilor după care trebuie să se conducă aceia care dirijează activitatea aparatului administrativ”.

Regimul constituţional cutumiar însă a fost considerat ca necorespunzător, motivat de faptul că regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte şi incomplete. În locul regulilor constituţionale cutumiare, doctrina juridică a reclamat reguli scrise, care să fie clare, permanente şi intangibile atâta timp cât nu va interveni o procedură de revizuire (Puşcă, 2007, p. 150).

Până la Revoluţia din Franţa din 1789 şi la proclamarea independenţei statelor nord-americane, organizarea politică a diferitelor state era stabilită pe baza dreptului cutumiar, aproape în exclusivitate. Odată însă cu revoluţiile burgheze se conturează tot mai clar ideile unor constituţii scrise. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în primele constituţii scrise, a căror bază ideologică a fost pusă de către marii gânditori burghezi ai sec. XVII şi XVIII. La loc de frunte se află ideea contractului social a lui J.J.Rousseau, teoria separaţiei puterilor în stat fundamentată de Montesquieu, precum şi ideile referitoare la drepturile naturale ale omului, aşa cum au fost fundamentate de Grotius, Puffendorf, Wolf, Locke etc.

De menţionat este faptul că primele constituţii scrise au fost precedate de „declaraţii de drepturi” aşa cum au fost „Declaraţia de independenţă a statelor nord-americane” din 1776 şi „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului” din Franţa în 1789. Aceste acte au constituit baza viitoarelor legi fundamentale, în textul cărora au fost cuprinse integral.

2.2.2. Constituţia Statelor Unite ale Americii

Prima constituţie scrisă a fost adoptată în Statele Unite ale Americii, în urma Convenţiei de la Philadelphia care a avut loc la 17 septembrie 1787, dată la care proiectul de constituţie a fost semnat, mai apoi a fost ratificat de către statele federale în cursul anului 1788 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1789. Fondatorii Constituţiei americane au transpus în practică, printr-o îmbinare armonioasă şi echilibrată a instituţiilor guvernante, principiul separaţiei celor trei puteri formulat precis şi clar de Montesquieu, dar fundamentat anterior de o seamă de gânditori ai Renaşterii.



Senatul, creat formal ca organ de reprezentare a statelor federale, îndeplinea funcţii de cameră superioară cu rol de ponderare în cadrul Congresului. În prima perioadă, Senatul era compus din câte doi senatori pentru fiecare stat, numiţi pentru o perioadă de 6 ani de către adunările legislative ale statelor. După 1913 printr-un amendament la constituţie, s-a stabilit alegerea senatorilor de către electoratul fiecărui stat în mod direct. Constituţia stabileşte pentru senatori anumite restricţii cum ar fi: vârsta de 30 de ani minimă, să fie cetăţean al Statelor Unite de cel puţin nouă ani şi în fine, să locuiască în momentul alegerii în statul în care şi-a depus candidatura.

Camera reprezentanţilor este formată din deputaţi al căror număr a fost iniţial de 435 iar mai apoi, în urma primirii în rândul Statelor Unite de noi state membre (Alaska în 1958, insulele Hawai în 1959) numărul mandatelor a crescut la 437. Membrii Camerei Reprezentanţilor sunt aleşi din doi în doi ani prin vot universal, egal, secret şi direct potrivit legilor electorale ale fiecărui stat. Şi pentru aceştia există reglementate anumite restricţii, astfel: trebuie să aibă cel puţin vârsta de 25 ani, să fie cetăţean al S.U.A. de cel puţin 7 ani şi să locuiască în momentul alegerilor în statul în care şi-a depus candidatura.

Constituţia stabileşte competenţa Congresului, enumerând atribuţiile sale principale: de a stabili şi a percepe diferite taxe, impozite directe şi indirecte; de a contacta împrumuturi în numele S.U.A.; de a reglementa comerţul exterior şi dintre statele federale, de a bate monedă, de a stabili reguli generale privind cetăţenia S.U.A., de a declara război altor state, de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe Preşedintele Statelor Unite etc.

În afara competenţei generale, constituţia americană conferă unele atribuţii în competenţa specială a uneia sau alteia din cele două camere. Astfel Camera Reprezentanţilor are atribu ţii exclusive de iniţiativă legislativă în materie de legi financiare, dreptul de a alege, în baza amendamentului XII al Constituţiei, pe Preşedintele S.U.A. La rândul său Senatul, în mod exclusiv, are atribuţiuni privind ratificarea tratatelor încheiate cu alte state, numirea unor funcţionari publici etc. Procedura după care Congresul deliberează şi votează este reglementată de fiecare cameră în parte prin regulamente speciale. Pentru ca un proiect să devină lege, el trebuie votat de fiecare cameră în mod separat, după care se semnează de către Preşedintele S.U.A.

În ce priveşte puterea executivă, în S.U.A. aceasta este realizată prin instituţia Preşedintelui. Articolul 2, Paragraful 1 prevede într-o formulare clară, lipsită de orice ambiguitate, că „puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”. Prin urmare, textul menţionat atribuie de la început o putere de decizie executivă Preşedintelui, conferindu-i astfel locul de frunte în ierarhia constituţională americană.

Asociată la instituţia preşedinţială, „puterea executivă” înseamnă puterea de a influenţa celelalte ramuri constituţionale (Congresul şi Curtea Supremă), propria Administraţie, opinia publică şi poporul american. Realităţile vieţii politice contemporane dovedesc faptul că Preşedintele Statelor Unite „influenţează” , însă, diplomatic, economic, politic, militar şi umanitar şi alte state şi popoare ale lumii. Dar largile puteri executive încredinţate preşedintelui nu înseamnă că el poate acţiona cu totul discreţionar sau că ar putea încălca prerogativele celorlalte organisme.



Potrivit prevederilor constituţiei, Preşedintele şi Vicepreşedintele sunt aleşi de către naţiune pe un termen de patru ani, prin intermediul unui sistem electoral complex, care funcţionează pe două planuri: al desemnării candidaţilor de către partidele politice şi acela al alegerii dintre candidaţii celor două partide principale – republican şi democrat.

Preşedintele S.U.A. trebuie să fie cetăţean american, să aibă cel puţin 35 de ani şi 14 ani de domiciliere în S.U.A. Preşedintele este şeful executivului, fiind totodată şeful statului şi al guvernului.

Deoarece Constituţia americană nu cuprinde dispoziţii cu privire la guvern, i-a revenit practicii să stabilească existenţa cabinetului (guvernului) şi a Biroului Preşedintelui ca organe principale ale executivului. Astfel cabinetul este format din secretari ai unor departamente (miniştri secretari de stat), numiţi de Preşedintele S.U.A. cu acordul Senatului. Aceştia răspund pentru activitatea pe care o desfăşoară doar în faţa Preşedintelui. Cabinetul (guvernul) execută dispoziţiile preşedintelui şi este consultat în diferite probleme, fără însă a putea lua hotărâri.

Puterea judecătorească, potrivit art. 3 paragraful 1 din Constituţie, este încredinţată unei Curţi Supreme şi unor curţi cu grad inferior acesteia, a căror jurisdicţie a fost fixată la nivel federal. Constituţia prevede, în acelaşi text, prerogativele Congresului Statelor Unite de a crea curţile respective. Această atribuţie este prevăzută expres şi de art. 1 paragraful 8, punctul 9 din Constituţie care stabileşte, de altfel, competenţa Congresului „de a înfiinţa judecătorii de grad inferior Curţii Supreme”.

În afara curţilor federale, Congresul deţine prerogative de a înfiinţa şi alte curţi cărora le conferă o jurisdicţie specializată pentru anumite cauze sau domenii de activitate. Motivul înfiinţării unor asemenea instanţe este că soluţionarea cauzelor ce le revin, să fie asigurată de judecători având o pregătire de specialitate în domeniul respectiv. În ceea ce priveşte gradele de jurisdicţie, Curtea Supremă este competentă să judece plângerile formulate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătoriile înfiinţate de Congres. Trebuie menţionat că în sistemul de drept al Statelor Unite instanţele federale au prerogativa de a interpreta şi întări forţa Constituţiei ca lege. Tot Curţii Supreme îi revine prerogativa de a decide în ceea ce priveşte constituţionalitatea legilor. Temeiul acestei prerogative constă în principiul separaţiei puterilor.

Cu privire la independenţa judecătorilor, Constituţia prevede că:

„atât judecătorii de la Curtea Supremă cât şi cei de la Judecătorii, îşi vor menţine posturile în caz de bună comportare şi, la date fixe, vor primi pentru serviciile lor o compensaţie care nu va putea fi micşorată atâta timp cât îşi exercită funcţia” .

Judecătorii sunt numiţi de Preşedinte şi confirmaţi în funcţie de Senat. În prezent sistemul instanţelor judecătoreşti este format din: a) Curtea Supremă; b) Curţi de Apel; c) Curţile de district; d) Curţi cu jurisdicţie specială.

Curtea Supremă este instanţa de vârf şi este formată din 9 judecători propuşi dintre juriştii cu un stagiu de cel puţin 10 ani. Deşi este, prin definiţie o instanţă de recurs, Curtea Supremă judecă în primă instanţă toate cazurile privitoare la



ambasadori, miniştri şi consuli şi în toate cazurile în care este implicat un stat al Uniunii. Doctrina americană susţine că puterea judiciară este elementul cel mai stabil al separaţiei puterilor şi că aceasta este cel mai puţin politică, acesteia revenindu-i şi controlul asupra constituţionalităţii legilor.

2.2.3. Constituţia franceză

La aproape doi ani şi jumătate de la căderea Bastiliei a fost adoptată la 3 septembrie 1791 prima constituţie scrisă a Franţei şi a doua în Europa (prima constituţie scrisă a fost adoptată de Polonia în luna mai 1791). Constituţia a pus bazele unei monarhii constituţionale în care Regele „domnea dar nu guverna”.

Constituţia consacra principiul suveranităţii naţionale având ca rezultat delegarea acesteia de către naţiune unor reprezentanţi ai săi, prin scrutin electoral, care vor exercita puterea în numele ei. Exerciţiul puterii a fost conferit unor organisme constituţionale diferite: Adunarea Naţională (puterea legislativă); Regele (puterea executivă); tribunalele (puterea judecătorească).

Poporul francez nemulţumit că monarhia păstrase unele prerogative însemnate, printre care dreptul de veto, a decis convocarea unei Convenţii care să adopte noi reglementări constituţionale. În anul 1792 Convenţia s-a reunit şi a adoptat o serie de acte normative cu valoare constituţională, printre altele, abolirea monarhiei şi înlocuirea acesteia cu forma de guvernământ republicană. La 24 iunie 1793 se adoptă o nouă Constituţie care consacră prima Republică în istoria constituţională a Franţei (Duculescu, 1999, p. 161).

În sistemul constituţional din Franţa se poate remarca o intensă preocupare privind permanenta actualizare a prevederilor constituţionale, de regulă prin adoptarea de noi constituţii şi nu pe calea modificărilor sau amendamentelor cum s-a procedat în S.U.A. Astfel în Franţa de la 1791 până în anul 1875 au fost elaborate 13 constituţii deşi multe dintre ele nu au fost decât reeditarea unora dintre cele preexistente, cu mici ajustări în cadrul unor principii în general identice. Regimul constituţional instituit în 1875 s-a menţinut până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După al doilea război mondial în Franţa domnea o atmosferă apăsătoare marcată, îndeosebi de culpa colaboraţionismului de care se făcuseră vinovaţi miniştrii guvernului de la Vichy. În această circumstanţă poporul francez a fost chemat la urne să se pronunţe în cadrul unui Referendum în favoarea sau împotriva regimului politic existent la acea dată.

La 21 octombrie 1945, ca urmare a Referendumului, s-a renunţat la principiile şi instituţiile Constituţiei din 1875 şi s-a propus adoptarea unei noi legi fundamentale.

Constituţia a fost adoptată şi apoi aprobată prin Referendumul din 13 octombrie 1946, consacrând astfel cea de-a patra Republică care va dura 12 ani.

Regimul politic nou înfăptuit a exprimat, de fapt, lupta pentru putere între partidele politice, ceea ce a dus, printre altele, la instabilitate ministerială. Numărul mare şi mai ales diversitatea politică şi ideologică a partidelor reprezentate în Parlament constituiau un obstacol pentru reconstrucţia politică a ţării.



Potrivit dispoziţiilor constituţionale, Parlamentul era organizat în două camere legislative (Camera Deputaţilor şi Consiliul Revoluţiei) şi deţinea puteri mult sporite faţă de cele ale Guvernului. Preşedintele Republicii avea un rol politic redus fiind lipsit de puteri constituţionale care să-i confere un rol important de decizie. Primul-ministru deţinea însă atribuţii sporite faţă de Preşedinte, devenind astfel personajul politic cu cea mai mare influenţă.

La începutul lunii iunie 1958, Generalul De Gaulle acceptând să preia conducerea guvernului, manevrează cu abilitate instrumentele constituţionale de care dispunea şi le-a folosit în favoarea întăririi puterii executive. La 4 octombrie 1958 a fost promulgată o nouă constituţie a Franţei, denumită şi Constituţia Republicii a V-a, care este în vigoare şi astăzi.

Din dispoziţiile constituţionale rezultă: o separaţie aproape strictă a celor trei puteri; o preponderenţă a puterii executive faţă de cea legislativă; concentrarea puterii de decizie statală la nivelul Preşedintelui Republicii; alegerea Preşedintelui prin vot universal direct; iresponsabilitatea politică a şefului statului; numirea membrilor Guvernului de şeful statului la propunerea primului-ministru ş.a.

În lumina Constituţiei din 1958, poziţia Preşedintelui Franţei este determinată de art. 5 care îl defineşte ca:

„organul care veghează la respectarea Constituţiei. El asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea regulată a puterilor publice precum şi continuarea statului. Preşedintele este garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor Comunităţii şi al tratatelor” .

Alegerea Preşedintelui se face din 7 în 7 ani prin sufragiu universal direct.

Preşedintele Republicii numeşte pe primul-ministru şi pune capăt activităţii sale prin acceptarea demisiei acestuia, numeşte şi schimbă la propunerea primului ministru pe membrii guvernului, fără a mai cere aprobarea specială a Parlamentului. Constituţia prevede în art. 11 situaţia în care Preşedintele are posibilitatea de a evita parlamentul în activitatea legislativă prin recurgerea la referendum.

Comparativ cu prevederile constituţiilor anterioare, potrivit Constituţiei din 1958, puterea guvernamentală – executivă a sporit în detrimentul puterii legiuitoare – parlamentul. Astfel, guvernul poate lua prin „ordonanţe” , măsuri care, în mod normal ţin de domeniul puterii legislative.

Activitatea guvernului, în baza prevederilor constituţionale este condusă de primul ministru care asigură executarea legilor, este responsabil de apărarea naţională, are dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a emite ordonanţe şi regulamente, are dreptul de avizare şi de propunere pentru posturile în care numirea se face de către Preşedintele Republicii, având, totodată, dreptul de numire în toate celelalte posturi militare şi civile.

Primul-ministru are calitatea de a angaja responsabilitatea guvernului în faţa Parlamentului în legătură cu un program de politică generală, cerând în acest scop Senatului aprobarea unei declaraţii de politică generală sau ca şi Preşedintele Republicii sau al uneia dintre Camere, primul ministru poate sesiza Consiliul Constituţional, când consideră că o lege votată de către Parlament nu este conformă Constituţiei.

Benone Puşcă

Drept constituţional şi instituţii politice

Parlamentul are principalul rol de a adopta dispozipentru organizarea viear fi declaraţia de rMembrii Adunării Nalegislative, concomitent cu cea a guvernului.

Un rol important în activitatea legiscare cuprinde membri de drept pe o perioadă de noupreşedintele AdunăConsiliul Constituneconstituţionale în proiecte de legi sau în cazul ivirii unor divergenGuvern şi Adunare cu privire la legalitatea unei mdecide fără drept de apel asupra divergen

Puterea judecătoreascconcepută încât săîn special şi nici pentru cea legislativputerea de a judeca, nu a fost consideratautonom egal ca importan

În Franţa există o pluralitate de organe de judecatcărei competenţă se liPreşedintele Republicii judecă constituţconstituţionalitatea legilor organice înainte de a fi promuşi regulamentele celor douCurtea de conturi care judecTribunalele administrative care sunt sub autoritatea Consiliului de Stat judecă în principiu litigiile între particulari

Puterea judiciară în sens strict cuprinde numai instanCurţii de Casaţie cum sunt: juriul în materie criminalîn materie de muncă

2.3. Constituţiile române2.3.1. Apari ţia Constituţiei în România

În Ţările Române datoritîn ce priveau relaţiile comerciale, dezvoltarea economicfost mult întârziate faItalia, fapt care a condus la o prelungire în timp a reladetrimentul celor de tip capitalist.1774, în urma căreia privilegiile turcilor au fost mult sloarecare avânt luat în dezvoltarea activitimport, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul turcesc a fost integral deîn ce mai mult devansându

O primă încercare de elaborare a unei constitudeziderat, a fost Proiectul de constitu

Constituţiile României din perspectivă diacronică

ii politice

are principalul rol de a adopta dispoziţiile cele mai importante pentru organizarea vieţii sociale şi de stat, de a decide în anumite domenii cum

ţia de război, prelungirea peste 12 zile a stării de asediu etc.ării Naţionale şi ai Senatului au posibilitatea ini

legislative, concomitent cu cea a guvernului.

Un rol important în activitatea legislativă, revine Consiliului Constitucare cuprinde membri de drept şi membri numiţi, în număr de nouă

ă de nouă ani, trei de Preşedintele republicii, trei de cedintele Adunării Naţionale şi trei de către preşedintele Se

Consiliul Constituţional, când este sesizat cu existenţa unor prevederi ionale în proiecte de legi sau în cazul ivirii unor divergen

i Adunare cu privire la legalitatea unei măsuri ce urmeazde apel asupra divergenţei în termen de opt zile.

ătorească, în sistemul constituţional francez a fost astfel încât să nu poată constitui o contrapondere pentru puterea executiv

i nici pentru cea legislativă. Ansamblul organelor cărora le revine puterea de a judeca, nu a fost considerată în Franţa ca formând un corp autonom egal ca importanţă cu Parlamentul şi Guvernul.

ă o pluralitate de organe de judecată: Înalta Curte de Justiţă se limitează la soluţionarea unor litigii referitoare la

edintele Republicii şi la membrii guvernului; Consiliul Constitu constituţionalitatea alegerilor parlamentare ş

ionalitatea legilor organice înainte de a fi promulgate de şi regulamentele celor două Camere legislative înainte de a fi puse în aplicare

Curtea de conturi care judecă regularitatea conturilor publice; în fine, Tribunalele administrative care sunt sub autoritatea Consiliului de Stat

în principiu litigiile între particulari şi administraţia publică

ă în sens strict cuprinde numai instanţele plasate sub controlul ţie cum sunt: juriul în materie criminală, Consiliile de conciliere

în materie de muncă, Tribunalele de comerţ, Tribunalele militare etc.

iile române iei în România

rile Române datorită dominaţiei turceşti şi în special a monopolului impus în ce priveau relaţiile comerciale, dezvoltarea economică, socială şfost mult întârziate faţă de alte state europene precum Olanda, Anglia, FranItalia, fapt care a condus la o prelungire în timp a relaţiilor de tip feudal în detrimentul celor de tip capitalist. Abia după pacea de la Kuciuc-Kainargi de la

ăreia privilegiile turcilor au fost mult slăbite, se poate vorbi de oarecare avânt luat în dezvoltarea activităţilor comerciale de export import, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul turcesc a fost integral desfiinţat, economia de tip capitalist s-a dezvoltat din ce în ce mai mult devansându-le oarecum pe cele de tip feudal.

încercare de elaborare a unei constituţii, rămasă, e drept, în faza de deziderat, a fost Proiectul de constituţie al Moldovei din anul 1822 în care s

diacronică şi sincronică

38

iile cele mai importante n anumite domenii cum

rii de asediu etc. i ai Senatului au posibilitatea iniţiativei

, revine Consiliului Constituţional r de nouă, desemnaţi

edintele republicii, trei de către edintele Senatului. a unor prevederi

ionale în proiecte de legi sau în cazul ivirii unor divergenţe între suri ce urmează a se lua,

ional francez a fost astfel constitui o contrapondere pentru puterea executivă

rganelor cărora le revine a ca formând un corp

: Înalta Curte de Justiţie a ionarea unor litigii referitoare la

i la membrii guvernului; Consiliul Constituţional, care şi verifică

lgate de şeful statului Camere legislative înainte de a fi puse în aplicare ;

regularitatea conturilor publice; în fine, Tribunalele administrative care sunt sub autoritatea Consiliului de Stat şi

ia publică.

ele plasate sub controlul , Consiliile de conciliere

, Tribunalele militare etc.

i în special a monopolului impus , socială şi politică au

de alte state europene precum Olanda, Anglia, Franţa, iilor de tip feudal în

Kainargi de la bite, se poate vorbi de

ilor comerciale de export şi de import, iar mai apoi când prin pacea de la Adrianopol din 1829 monopolul

a dezvoltat din ce

, e drept, în faza de anul 1822 în care s-a



încercat organizarea puterilor în stat şi chiar separaţia funcţiilor constituţionale realizată într-o formă embrionară.

Acest proiect de Constituţie al Moldovei, fără să fi ajuns în faza de promulgare, rămâne în istoria dreptului românesc ca un act constituţional care reflectă preocuparea oamenilor de cultură şi a politicienilor de a pune bazele juridice de organizare, înfăptuire şi realizare a unui ansamblu de norme care să reglementeze aspectele esenţiale ale dezvoltării democratice a Ţărilor Române în contextul european al vremii.

Prin Regulamentele organice din Moldova şi Ţara Românească s-au creat instituţii tipice de natură constituţională cum sunt de exemplu Parlamentele unicamerale denumite Obicinuite Obşteşti Adunări, în care însă nu aveau acces decât persoanele din clasele privilegiate şi care aveau atribuţii de legiferare.

Potrivit Regulamentelor se stabileşte că domnii Moldovei şi Ţării Româneşti

„se vor alege de către boierii întruniţi în Adunarea Obştească Extraordinară care se va aduna în oraşul de căpetenie al Principatului”,

domnul urmând a se alege pe toată viaţa lui (art. 26 din Regulamentul Ţării Româneşti şi art. 27 din Regulamentul Moldovei).

Domnul, potrivit ambelor regulamente, era deţinătorul puterii executive cu atribuţii de şef de stat. El guverna în baza vechilor pravile şi a obiceiurilor dacă acestea nu contraveneau normelor stabilite în Regulamentele Organice, numea şi revoca membrii „consiliului administrativ” compus din ministrul de interne, ministrul de finanţe şi marele Postelnic.

Împreună cu Obicinuita Obştească Adunare, Domnul exercita şi puterea legislativă, Regulamentele Organice stabilind că legile puteau fi adoptate numai în baza acordului comun al acestora. Iniţiativa legislativă putea porni de la miniştri sau de la Domnitor. Adunarea lua decizii cu majoritate absolută dar Domnul avea un drept de veto, putând să trimită legile înapoi Adunării cu amendamentele sale care dacă nu erau acceptate făceau inoperantă decizia Adunării, Domnul având întotdeauna ultimul cuvânt.

Sarcina de lucru 4

Explică într-un paragraf de 10-15 rânduri specificitatea legislaţiei din Principate înainte de Unirea din 1859.



Actul Unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească de la 24 ianuarie 1859 sub domnia unică a lui Alexandru I. Cuza a creat premisele unei şi mai rapide şi profunde transformări în cadrul societăţii româneşti, înlocuirea anacronicelor relaţii feudale cu cele capitaliste, în special prin intermediul reformelor iniţiate de către Domnitor cu ajutorul primului său ministru, M. Kogălniceanu, precum reforma agrară, reforme politico-administrative şi culturale şi alte măsuri însemnate care au contribuit la dezvoltarea economico-socială a ţării. Pe lângă aceste reforme în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza au fost adoptate o serie de acte normative de o foarte mare importanţă cum este Codul civil de la 1865, în vigoare în cea mai mare parte şi în zilele noastre, precum şi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, act constituţional de care ne vom ocupa în continuare.

Problemele organizării statale şi guvernării celor două Ţări Române care, de altfel, au creat premisele formării statului Român unitar, au fost reglementate prin două documente deosebit de importante.

Tratatul de la Paris din 18/30 martie 1856 încheiat de cele şapte mari puteri ale Europei prin care Principatele Române erau puse sub protecţia statelor semnatare, dar rămâneau în continuare sub suzeranitatea Porţii Otomane, stabilea că nici una din aceste puteri nu avea dreptul de a se amesteca în treburile interne ale Principatelor. Prevederi mai amănunţite privind organizarea şi atribuţiile organelor de stat s-au adus prin Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858 potrivit căreia în fiecare Principat puterile publice se realizau de către un Domnitor şi o Adunare Electivă, iar pentru problemele de interes comun celor două Principate se înfiinţa o Comisie Centrală cu sediul la Focşani.

Convenţia pentru organizarea definitivă a Principatelor Române, semnată la Paris la 7/19 august 1858, prevedea în art. 1 că:

„Principatele Moldovei şi Valahiei constituite de acum sub denumirea de Principatele Unite Moldavia şi Valahia, rămân puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”.

După înfăptuirea Unirii principatelor, s-a constatat că sistemul de administraţie impus de Convenţia de la Paris creează probleme deosebit de mari pentru conducerea ţării, introducerea reformelor şi pentru stabilitatea guvernamentală, toate acestea datorate în special prevederilor electorale cuprinse în Anexa la Convenţie, care dădea drept de vot unui număr foarte mic de cetăţeni în funcţie de avere.

În scopul îmbunătăţirii şi adaptării legislaţiei la condiţiile concrete economice şi sociale ale statului, deja numit în interior România, Alexandru Ioan Cuza a trecut la întocmirea unui proiect de constituţie care la 17 septembrie 1863 a fost înaintat guvernului francez după ce în prealabil fusese prezentat reprezentanţilor puterilor garante la Constantinopol. Proiectul de constituţie cuprindea 58 de articole în 6 titluri, iar în altă variantă 67 articole, redactat în parte după Constituţia Franceză din 1852. Proiectul de constituţie nu a fost însă agreat de puterile garante care au tergiversat întrunirea Conferinţei care ar fi putut să se pronunţe asupra sa.

Benone Puşcă


Statutul dezvoltător al Conven

În primăvara anului 1864, o disputde o parte, şi puterea legislativprovocat o criză politic

Guvernul condus de Mihail Koînsă de împotrivirea Aduna dat vot de blam guvernului. În asemenea situademisioneze sau săde noi alegeri pe baza aceleianu a demisionat şi nici Adunarea nu a fost dizolvatconstituţională, deoarece colaborarea dintre puterea executivlegislativă a fost blocat

Sub pretextul sărbălucrările Adunării Generale pânAdunării, aceasta a fost însdomnitorul a supus aprob7/19 august 1958, pe care istoria lCuza”. Statutul nu a intrat însplebiscit, deoarece el trebuia selaboraseră Convenconvingă puterile garante, care, cu unele rezerve, Protocolul Conferin

Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Convenmodificări importante acestei Convenstrăine. Odată cu Statutul au fost supuse plebiscitului o noulegea rurală, toate aprobate de c(Muraru, 2008, p. 84).

Trebuie să reţinem cfapt prima Constiturelaţii sociale fundamentale, esenexercitarea puterii.

Prin Statut s-au dezvoltat unele prevederi ale Conventotodată s-au făcut crearea unui cadru constitu

Prin Statutul dezvoltputerea executivă capexercită în colectiv de cCamera Ponderatoare cum slegislativă aparţinând Domnului care pregConsiliului de Stat.Elective şi Senatului, dupavea dreptul de a refuza sanc

O deosebire clară între prevederile Statutului dezvoltse referă la reglementarea dreptului pentru puterea executivprincipal de către Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor perioadele de timp cât Se

Reţine deosebirea!


ii politice

tatutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

vara anului 1864, o dispută între puterea executivă, domn şşi puterea legislativă, Adunarea Generală, pe de altă politică.

Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu a propus o lege agrară care s de împotrivirea Adunării Generale. La 10 aprilie 1864, Adunarea General

a dat vot de blam guvernului. În asemenea situaţie guvernul trebuia sdemisioneze sau să propună domnitorului dizolvarea Adunării şde noi alegeri pe baza aceleiaşi legi electorale. Guvernul, susţinut de domnitor, nu a demisionat şi nici Adunarea nu a fost dizolvată, ceea ce a declan

ă, deoarece colaborarea dintre puterea executivă

a fost blocată.

ărbătoririi Paştelui, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a amânat ării Generale până la 2 mai 1864. La redeschiderea lucr

rii, aceasta a fost însă dizolvată prin Decretul nr. 517. Prin aceladomnitorul a supus aprobării poporului Statutul dezvoltător al Conven7/19 august 1958, pe care istoria l-a consacrat sub denumirea de

Statutul nu a intrat însă automat în vigoare odată cu aprobarea lui prin plebiscit, deoarece el trebuia să fie aprobat şi de puterile garante care

Convenţia din 7/19 august 1858. Alexandru Ioan Cuza a reurile garante, care, cu unele rezerve, şi-au dat acordul prin

Protocolul Conferinţei de la Paris din 16/28 iunie 1864.

Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858 ri importante acestei Convenţii care era un act impus de c

cu Statutul au fost supuse plebiscitului o nouă lege electoral, toate aprobate de către electorat cu majoritate indiscutabil

(Muraru, 2008, p. 84).

ţinem că „Statutul lui Cuza” şi Legea electorală au constituit de fapt prima Constituţie a României, deoarece cuprind reglementă

ii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menexercitarea puterii.

au dezvoltat unele prevederi ale Convenţiei de ăcut şi schimbări importante ale acesteia, conducând astfel la

crearea unui cadru constituţional al dezvoltării Principatelor Române.

Prin Statutul dezvoltător, deşi se menţine principiul separaţiei puterilor în stat, ecutivă capătă o mai mare arie de atribuţii. Puterea legislativ

în colectiv de către cele două camere, respectiv Adunarea ElectivCamera Ponderatoare cum s-a numit iniţial, iar mai apoi Senat, ini

ţinând Domnului care pregătea proiectele legilor cu ajutorul Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau supuse dezbaterilor Adun

i Senatului, după aprobare se supuneau sancţiunii Domnului care avea dreptul de a refuza sancţionarea.

O deosebire clară între prevederile Statutului dezvoltător şi cele ale Conven la reglementarea dreptului pentru puterea executivă, realizat

ătre Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor perioadele de timp cât Senatul şi Adunarea Electivă nu se aflau în sesiune de


41

, domn şi guvern, pe , pe de altă parte, a

lniceanu a propus o lege agrară care s-a lovit rii Generale. La 10 aprilie 1864, Adunarea Generală

ie guvernul trebuia să i şi organizarea

ţinut de domnitor, , ceea ce a declanşat criza

, deoarece colaborarea dintre puterea executivă şi puterea

telui, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a amânat La redeschiderea lucrărilor

prin Decretul nr. 517. Prin acelaşi decret, tor al Convenţiei din

a consacrat sub denumirea de „Statutul lui cu aprobarea lui prin

i de puterile garante care Alexandru Ioan Cuza a reuşit să

au dat acordul prin

iei de la Paris din 1858 şi aducea us de către puterile

lege electorală şi tre electorat cu majoritate indiscutabilă

ă au constituit de ie a României, deoarece cuprind reglementări ale unor

iale pentru instaurarea, menţinerea şi

iei de la Paris dar ri importante ale acesteia, conducând astfel la

rii Principatelor Române.

iei puterilor în stat, Puterea legislativă se

respectiv Adunarea Electivă şi ial, iar mai apoi Senat, iniţiativa tea proiectele legilor cu ajutorul

Proiectele de legi erau supuse dezbaterilor Adunării iunii Domnului care

i cele ale Convenţiei la reglementarea dreptului pentru puterea executivă, realizată în

tre Domnitor, de a legifera pe calea Decretelor - Legi în nu se aflau în sesiune de



lucru, urmând ca la reluarea activităţii acestora, actele normative astfel emise să fie supuse ratificării .

În ce priveşte Adunarea Electivă, ea era formată din deputaţi aleşi în baza noii legi electorale care a fost aprobată prin plebiscit odată cu Statutul dezvoltător, preşedintele adunării fiind numit anual de către Domn dintre deputaţii aleşi, iar vicepreşedinţii şi chestorii erau aleşi de Adunare.

Durata unei legislaturi era de 7 ani, Domnul fiind acela care convoca Adunarea şi tot el putea să-i prelungească sesiunile, ori să convoace Adunarea în sesiuni extraordinare.

Rolul Senatului a crescut considerabil în raport cu Adunarea Electivă, în principal, prin faptul că dacă un proiect de lege era votat în Senat fără a suferi modificări era automat supus sancţionării de către Domnitor, dacă însă proiectul era amendat de Senat el era restituit Adunării Elective.

În fine, cu privire la Statutul lui Cuza în literatura de specialitate există opinii diferite în a aprecia dacă acesta a fost sau nu o constituţie în sensul ştiinţific al dreptului sau numai un act cu caracter constituţional.

O primă teorie este aceea potrivit căreia Statutul dezvoltător împreună cu Legea electorală reprezintă o constituţie, pe considerentul că împreună stabilesc norme care reglementează raporturile fundamentale referitoare la organizarea statală, separaţia puterilor în stat precum şi unele drepturi politice. Autorii care au aderat la această părere îşi continuă argumentarea cu faptul că ulterior adoptării acestor acte normative, care, de bună seamă, au fost deosebit de importante, au fost emise în baza lor şi alte acte normative de esenţă constituţională care le-au întărit caracterul de constituţie. Unul din punctele de reazem fiind acela că în art. 17 al Statutului se foloseşte cuvântul constituţie atunci când se face referire la obligaţia funcţionarilor publici de a depune jurământul.

Punctul de vedere al altor autori diferă esenţial de al celor dintâi în sensul că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris nu poate fi tratat ca o constituţie „ci numai ca un act cu caracter constituţional” deoarece nu are în cuprinsul său întreg ansamblul de reguli şi principii esenţiale care să-i confere caracteristicile unei constituţii în sens ştiinţific. Părerea noastră este că cele două acte normative luate (fie şi) separat reglementează aşa cum am mai arătat relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii, deci se poate reţine că „Statutul lui Cuza” şi Legea electorală au constituit de fapt prima Constituţie a României.

În argumentarea acestui punct de vedere putem menţiona că prima constituţie din lume, Constituţia Statelor Unite ale Americii din 1787 nu conţinea în textul iniţial dispoziţii cu privire la drepturile şi libertăţilor cetăţeneşti. Aceste dispoziţii au fost introduse începând cu cele zece amendamente aduse constituţiei în 1791. Mai mult, Constituţia franceză adoptată în 1958, cât priveşte drepturile cetăţenilor, face trimitere la Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată în 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din 1945 şi Declaraţia Universală a drepturilor omului din 1948.

Benone Puşcă


Selectează din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în mod evident prima Constitu

Constituţia României din 29 iunie 1866În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat sşi să plece în exildomnească care a reluat vechea doleantron un prinţ străin dintrDecretul nr. 569 din 30 martie 1866, locotenenprincipele Carol-Ludovic de Hohenzollern adeziunea printr-un plebiscit

La 8 mai 1866, prinjurământul în faţa Parlamentului.

La mai puţin de douAdunarea Constituantinspirată din ConstituEuropa, adaptată la realitDomnitorul Carol I la 30 iunie 1866 publicării ei în Monitorul oficial

Constituţia cuprindea 133 articole grupate în 8 titluRomâniei; II. Despre drepturile românilorDespre finanţe; V. Despre revizuirea constitu

În constituţie se proclamale revoluţiei de la 1789 din Frandrepturile fundamentale ale cetguvernământ, respectiv, separaunicitatea şi indivizibilitatea statului etc.”consacră că „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România”

Unele principii deşaplicare practică deplindeşi se consacră principiul egalitelectorale cuprinse îla 28 iulie 1866, încorganizării alegerilor de deputadupă origine socială

Din colegiul I făceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din colegiul al II-lea fă


ii politice

Sarcina de lucru 5

ă din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în mod evident prima Constituţie a României.

ia României din 29 iunie 1866 În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat s

în exil. După abdicarea lui Cuza, s-a constituit o locotenen care a reluat vechea doleanţă a Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe

străin dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseanDecretul nr. 569 din 30 martie 1866, locotenenţa domnească l

Ludovic de Hohenzollern şi a chemat naţiunea săun plebiscit.

La 8 mai 1866, prinţul Carol a sosit în ţară şi la 10/12 mai 1866 a deţa Parlamentului.

in de două luni de la depunerea jurământului noului domn, Adunarea Constituantă a votat şi adoptat o nouă constituţie la 29 iunie 1866,

din Constituţia belgiană din 1831, una din cele mai liberale dă la realităţile vieţii româneşti. Constituţia a fost promulgat

Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data rii ei în Monitorul oficial.

ia cuprindea 133 articole grupate în 8 titluri astfel: I. Despre teritoriul Despre drepturile românilor; III. Despre puterile statului; V. Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale

Despre revizuirea constituţiei ; VIII. Dispoziţii tranzitorii şi supliment

ie se proclamă o serie de principii inspirate de actele constituiei de la 1789 din Franţa, principii referitoare la „libert

drepturile fundamentale ale cetăţeanului, la suveranitatea naespectiv, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerial

i indivizibilitatea statului etc.”. Chiar în primul articol Constitu„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil

sub denumirea de România”.

principii deşi cuprinse în textul constituţiei de la 1866 nu şă deplină, rămânând într-o fază declarativă. Aşa de exemplu, ă principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii, normele

electorale cuprinse în titlul III şi dezvoltate pe larg în legea electoralla 28 iulie 1866, încălcau acest principiu în mod vădit, prin faptul c

rii alegerilor de deputaţi, corpul electoral era împărţit în patru colegii origine socială şi avere (Puşcă, 2007, p. 181).

ăceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din lea făceau parte proprietarii rurali cu venit între 100


43

din curs 5 argumente pentru care Statutul lui Cuza este în

În urma loviturii de stat din 11/23 februarie 1866, Cuza a fost obligat să abdice a constituit o locotenenţă

Hoc de a aduce pe o dinastie domnitoare din Europa apuseană. Prin

ă l-a propus pe iunea să-şi exprime

i la 10/12 mai 1866 a depus

mântului noului domn, ie la 29 iunie 1866,

din 1831, una din cele mai liberale din ia a fost promulgată de

i a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data

Despre teritoriul Despre puterile statului; IV.

ii generale; VII. i suplimentare.

o serie de principii inspirate de actele constituţionale „libert ăţile şi

eanului, la suveranitatea naţională, la ia puterilor, responsabilitatea ministerială,

. Chiar în primul articol Constituţia „Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil

iei de la 1866 nu şi-au găsit o şa de exemplu, ţa legii, normele

i dezvoltate pe larg în legea electorală adoptată dit, prin faptul că în vederea

ţit în patru colegii,

ceau parte cei care aveau un venit de peste 300 galbeni; din ceau parte proprietarii rurali cu venit între 100-300 galbeni;



din colegiul al III-lea făceau parte comercianţii şi industriaşii, ofi ţerii în retragere, profesorii şi pensionarii; din colegiul IV care era cel mai numeros, făceau parte toţi cei care nu puteau dovedi veniturile care aveau dar „pl ăteau o dare oricât de mică” ; aceştia, pătura săracă a ţării, participau în mod indirect la alegerea deputaţilor în sensul că 50 de alegători desemnau un delegat, iar toţi delegaţii dintr-un judeţ, adunaţi la oraşul reşedinţă de judeţ alegeau câte un deputat al colegiului IV.

Pentru alegerea senatorilor, electoratul din fiecare judeţ al ţării era organizat în numai două colegii: colegiul I compus din proprietarii de fonduri funciare cu un venit anual de cel puţin 300 galbeni şi colegiul al II-lea format din proprietarii de imobile din judeţ cu un venit mai mic de 300 galbeni.

Deputaţii erau aleşi pe patru ani, iar senatorii pe opt ani, însă jumătate din senatori se reînnoiau la patru ani.

În lumina Constituţiei puterile în stat erau organizate pe baza principiului separaţiei în legislativă, executivă şi judecătorească.

Puterea legislativă se exercita, potrivit art. 32, în colectiv de către Domnitor şi Reprezentanţa Naţională care se compunea din Senat şi Adunarea Deputaţilor; orice lege trebuia adoptată cu acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Constituţia recunoştea Domnitorului dreptul de a sancţiona şi promulga legile, precum şi dreptul de a refuza sancţionarea acestora temporar, până când Adunarea existentă sau cea nou aleasă după dizolvarea celei dintâi se va pronunţa. În cazul în care Adunarea nouă păstrează opinia celei vechi, Domnitorul era obligat să sancţioneze şi să promulge legea respectivă. Până la modificarea din martie 1900, dreptul la iniţiativă legislativă aparţinea mai multor instituţii (Guvern, Senat, Adunarea Deputaţilor) inclusiv unui grup de cel puţin şapte deputaţi.

Puterea executivă era încredinţată Domnitorului care participa şi la exercitarea puterii legislative. În ce privea Consiliul de Miniştri, acesta în întregul său şi fiecare ministru în parte, nu erau titulari ai puterii executive decât în situaţia de excepţie a morţii Domnitorului până la depunerea jurământului de către succesorul acestuia. Potrivit principiilor monarhice, persoana Domnitorului era inviolabilă, iar miniştrii erau răspunzători. Ei contrasemnau actele emise de Domnitor şi erau deplin responsabili pentru legalitatea şi oportunitatea acestora. Capitolul al II-lea din titlul II al Constituţiei reglementa puterea judecătorească, în condiţiile în care fusese desfiinţat Consiliul de Stat prin legea din 12 iulie 1866, atribuţiile acestuia fiind împărţite altor organe printre care şi celor judecătoreşti.

Puterea judecătorească se exercita de curţi şi tribunale. Hotărârile şi sentinţele lor se pronunţau în virtutea legii şi se executau în numele Domnitorului (art. 36). Se poate concluziona că în constituţia de la 1866 era reglementat în principal modul de organizare şi funcţionare a puterii legislative şi a celei executive, rezumându-se cu privire la puterea judecătorească să-i stabilească câteva principii ale independenţei sale. Trebuie menţionate dispoziţiile art. 110 care stabilea că până la adoptarea legii cerute de articolul 102, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina pedeapsa; deci prin această dispoziţie s-au dat atribuţii legislative organelor judecătoreşti. Administraţia publică locală s-a reglementat enunţiativ



în art. 106 şi 107 ale Constituţiei din 1866, iar mai apoi, prin legile speciale din 1882 şi 1884 s-au pus bazele unui aparat administrativ cu scopul de a realiza activitatea executivă în toate unităţile teritoriale. Aparatul de stat local se compunea din prefecţi, subprefecţi şi primari care se aflau sub conducerea Ministerului de Interne. Prefectul era numit prin decret regal, la propunerea ministrului de interne, subprefectul era numit de ministrul de interne, iar ceilalţi funcţionari locali erau numiţi de prefect.

În mecanismul sistemului administraţiei locale, un rol deosebit îi revenea primarului, care potrivit legii din 31 martie 1864 privind organizarea comunelor rurale, se alegea odată cu membrii consiliului comunal. După adoptarea constituţiei de la 1866, prin legea din 5 aprilie 1874 s-a stabilit ca primarul să fie numit de către prefect (art. 81), iar prin legea din 1882 s-a schimbat încă odată modalitatea de desemnare a primarului, în sensul că, acesta se alegea de către consiliul comunal, dar se confirma de către prefect.

Sarcina de lucru 6

Explică raţiunile pentru care Constituţia din 1866 a împărţit alegătorii în cele patru colegii.

Constituţia României din 29 martie 1923

Unirea tuturor românilor proclamată la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, alcătuirea noului stat pe baze cu totul noi, făceau ca vechiul cadru al Constituţiei din 1866 să nu mai corespundă împrejurărilor existente. Pe de altă parte, se cerea ca în legea fundamentală să se introducă toate angajamentele pe care şi le luase statul român prin convenţii internaţionale şi tratate de pace, angajamente care aveau valoarea unor norme constituţionale. De asemenea, era necesar să se procedeze la alcătuirea noilor legi de unificare, dar acest lucru nu se putea realiza atâta vreme cât nu exista o lege fundamentală care să fixeze cadrul general în limitele căruia să fie adoptate noile reglementări ce se impuneau. Prin urmare, transformările care s-au produs în viaţa social-economică şi politică a României au necesitat şi consfinţirea acestora pe plan juridic, realizat prin adoptarea noii Constituţii .

S-au alcătuit astfel, încă de la începutul anului 1922, patru proiecte de constituţii dintre care însă a fost promulgat cel întocmit de partidul liberal care a preluat puterea în acel an.

Proiectul de constituţie a fost votat de Camera Deputaţilor la 26 martie şi de Senat la 27 martie şi publicat în Monitorul Oficial nr. 282 din 29 martie 1923.



Această constituţie este modificarea şi completarea vechii Constituţii de la 1866.

Referitor la constituţia din 1923, unii autori au considerat că metoda de adoptare a ei a fost neconstituţională deoarece s-a încălcat procedura stabilită în Titlul VII, art. 128, în care pentru revizuirea constituţiei se cereau îndeplinite mai multe operaţiuni cum ar fi: precizarea articolelor ce urmează a se revizui sau modifica, dezbaterea în cele două camere a propunerilor, întocmirea unui raport la propunerile acceptate, citirea acestora în fiecare adunare de două ori în intervalul de 15 zile şi altele.

Se poate observa cu uşurinţă că din punctul de vedere al condiţiilor de modificare, constituţiile din 1866 şi 1923 au fost constituţii rigide, cuprinzând reguli deosebit de complicate, după a căror îndeplinire se puteau aproba schimbări ale acestora.

Constituţia din 1923 a adus modificări constituţiei din 1866, atât structural, în sensul că a îmbogăţit-o cu 10 articole, cât şi din punctul de vedere al conţinutului, prin aceea că s-au adăugat şapte articole noi, 20 articole au fost modificate radical sau înlocuite, altele 25 au fost reformulate sau au primit adăugiri, iar 76 articole au rămas în întregime neschimbate şi preluate integral în noua constituţie.

Constituţia din 1923 a fost şi este considerată ca fiind cea mai democratică constituţie, datorită în special drepturilor şi libertăţilor largi recunoscute cetăţenilor, introducerea votului universal şi a altor norme cu caracter de principii constituţionale, care o aşezau alături de cele mai democratice constituţii în vigoare la acea dată.

Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 avea 8 titluri: I. Despre teritoriul României; II. Despre drepturile românilor; III. Despre puterile statului; IV. Despre finanţe; V. Despre puterea armată; VI. Dispoziţii generale; VII. Despre revizuirea constituţiei; VIII. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

Din conţinutul acestor titluri pot fi extrase principiile care au stat la baza elaborării constituţiei, principii al căror democratism nu mai trebuie dovedit, simpla enumerare a acestora fiind suficientă: declaraţia libertăţilor şi drepturilor românilor, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie; egalitatea în societate şi în faţa legii a tuturor românilor, fără deosebire de naştere sau de clasă socială; garantarea proprietăţii de orice natură şi a carenţelor asupra statului; naţionalizarea zăcămintelor miniere; principiul legalităţii; principiul descentralizării administraţiei.

O omisiune a Constituţiei din 1923 este aceea că nu se declară în nici un text al său principiul independenţei şi suveranităţii statului Român, ci numai că „Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil” (art. 1).

Explicaţia ar putea fi dată de faptul că la 1866 când s-a adoptat constituţia, deja studiată, România nu era încă independentă, evenimentul însă s-a realizat în 1877, iar mai târziu prin Tratatul de la Berlin s-a recunoscut pe plan internaţional această independenţă.



Organizarea puterilor în stat nu diferă cu mult de cea statuată în Constituţia din 1866, cu unele modificări ori adăugiri cu privire la atribuţiile Regelui, a vârstei minime a deputaţilor şi senatorilor etc.

Potrivit art. 34, „ Puterea legislativă se exercită în colectiv de către rege şi Reprezentanţa naţională” . La rândul său Reprezentanţa naţională se compunea din două camere, respectiv Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Legile propuse a fi adoptate trebuiau să întrunească sufragiul acestor 3 ramuri ale puterii.

Puterea executivă potrivit art. 39 era încredinţată Regelui „care o exercită prin Constituţiune”.

Rolul Regelui ca sferă de atribuţiuni a sporit substanţial, el putând să numească miniştri, dar şi să-i revoce din funcţii, sancţiona sau refuza să sancţioneze legile votate în cele două Camere, avea conducerea armatei, exercita dreptul de a încheia cu statele străine convenţii şi tratate referitoare la comerţ, navigaţie şi „altele asemenea” (art. 88). Constituţia, în art. 98 consacră principiul responsabilităţii ministeriale, potrivit căruia miniştrii puteau fi urmăriţi pentru actele lor, la cererea Regelui, sau a celor două Camere.

Puterea judecătorească se exercita de către organele ei specifice, hotărârile se pronunţau în baza legii şi se enunţau în numele Regelui. Organul suprem al justiţiei era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi numai aceasta, în plenul său avea dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor şi a declara inaplicabile pe acelea care cuprindeau dispoziţii contrare Constituţiei.

O noutate a Constituţiei din 1923 faţă de cea din 1866 a fost înfiinţarea unui Consiliu Legislativ care avea ca atribuţii: de a ajuta în mod consultativ întocmirea şi coordonarea legilor, emanate fie de la puterea executivă, fie din iniţiativă parlamentară şi participa la întocmirea regulamentelor generale în vederea punerii în aplicare a legilor.

Consiliul Legislativ trebuia în mod obligatoriu consultat la întocmirea proiectelor de legi, cu excepţia acelora referitoare la creditele bugetare. Avizul Consiliului Legislativ era însă consultativ, deoarece dacă în termenul fixat nu îşi dădea avizul, potrivit art. 76, alineatul 2, adunările puteau trece la dezbaterea şi aprobarea proiectelor de legi respective. Organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ s-a concretizat în baza dispoziţiei constituţionale, printr-o lege specială la 26 februarie 1925 (Puşcă, 2007, p. 190).

Deşi se aseamănă mult cu Constituţia din 1866 nu numai în conţinut ci şi prin modul de formulare a textelor, Constituţia din 1923 este mai democratică. Astfel, Constituţia din 1923 acordă drepturi şi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic, drepturi civile femeilor stabilite pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe, drepturi egale fără deosebire de credinţe religioase, de origine etnică şi de limbă etc. Caracterul democratic al Constituţiei din 1923 a determinat, de altfel, repunerea sa în vigoare după 23 august 1944.

Benone Puşcă


Enumeră şi descrie cinci elemente de noutate aduse de Constitudin 1923.

Constituţia României din 28 februarie 1938

Luptele dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o parte, modul cum partidele ajunse la putere au înmisiunea, pe de altputea îndrepta cu mijloacele con

În acest context, în cursul anului 1938, Regele Carol al IIdictatură personalăal aceluiaşi an.

Proiectul de Constitufebruarie 1938 plebiscitului popular. Adin 24 februarie 1938, nu a putut reprezenta aprobarea naorganizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, orlistă separată pentru opozanpopulară era viciatăfaptului că iau la cunodin textul art. 100 al Constitucare nu permiteau manifestarea voinsecretului votului (se fcontra), ConstituţiaOficial în 28 februarie 1938.

Această Constituţie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole, poate fi caracterizatpână la acea dată, datoritvotul universal, restrângerea drepturilor

În art. 29 se păstreazdar, care nu le poate era proclamat ca fiind politice şi deci singurul organ prin care naefect al delegaţiunii.

Puterea legislativăcompus din două camere.revizuirii Constituţcondiţia de validare a


ii politice

Sarcina de lucru 7

şi descrie cinci elemente de noutate aduse de Constitu

ia României din 28 februarie 1938

dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o parte, modul cum partidele ajunse la putere au înţeles să-şi îndeplineascmisiunea, pe de altă parte, au determinat o stare de spirit în ţarăputea îndrepta cu mijloacele constituţionale existente.

În acest context, în cursul anului 1938, Regele Carol al II-lea a instaurat o personală, consacrată pe plan juridic prin Constituţia din 28 februarie

Proiectul de Constituţie, redactat de către Istrate Micescu a fost supus la 24 februarie 1938 plebiscitului popular. Aşa-zisa consultare popularădin 24 februarie 1938, nu a putut reprezenta aprobarea naţiunii, pentru corganizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, or

pentru opozanţi, care se expuneau la repercusiuni ş

era viciată. Alegătorii au fost solicitaţi să se pronunţe numai asupra iau la cunoştinţă şi că sunt de acord cu proiectul, aşa cum rezult

tul art. 100 al Constituţiei. După plebiscit, desfăşurat în condicare nu permiteau manifestarea voinţei efective a alegătorilor şi făsecretului votului (se făcea pe liste separate, după cum se vota pentru sau contra), Constituţia a fost promulgată la 27 februarie şi publicată în Monitorul Oficial în 28 februarie 1938.

Constituţie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole, poate fi caracterizată ca fiind cea mai nedemocratică Constituţie din România,

acea dată, datorită mai multor considerente, cum ar fi: renunvotul universal, restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi altele.

ăstrează formula declarativă că toate puterile emană de la nadar, care nu le poate exercita decât prin ”delegaţiune”. Regele, potrivit art. 30, era proclamat ca fiind „capul statului”, calitate în care el exercita toate puterile

i deci singurul organ prin care naţiunea îşi exercita puterile sale ca ţiunii.

Puterea legislativă aparţinea Regelui care o exercita împreună cu parlamentul compus din două camere. Regele avea iniţiativă legislativă, avea inirevizuirii Constituţiei, sancţiona şi promulga legile, sancţiunea regal

ia de validare a legii. Totodată, regele putea emite decrete cu putere de


48

i descrie cinci elemente de noutate aduse de Constituţia

dintre numeroasele partide politice pentru cucerirea puterii, pe de o şi îndeplinească

parte, au determinat o stare de spirit în ţară care nu se

lea a instaurat o ia din 28 februarie

escu a fost supus la 24 zisa consultare populară, plebiscitul

iunii, pentru că a fost organizat în mod nedemocratic, sub stare de asediu, cu vot deschis, oral şi cu

i, care se expuneau la repercusiuni şi deci voinţa ţe numai asupra

sunt de acord cu proiectul, aşa cum rezultă urat în condiţii speciale

şi fără asigurarea cum se vota pentru sau

i publicată în Monitorul

ie care se compunea din 8 titluri cu numai 100 de articole, ţie din România,

mai multor considerente, cum ar fi: renunţarea la şti şi altele.

toate puterile emană de la naţiune, Regele, potrivit art. 30,

, calitate în care el exercita toate puterile i exercita puterile sale ca

ă cu parlamentul ă, avea iniţiativa

iunea regală fiind , regele putea emite decrete cu putere de



lege în orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia pacea.

Senatul cuprindea senatori numiţi de rege, din senatori de drept (moştenitorul tronului de la 18 ani, patriarhul, şefii celorlalte confesiuni recunoscute) precum şi din senatori aleşi. Camera deputaţilor se compunea din deputaţi aleşi prin scrutin uninominal.

Cum am mai arătat, votul universal a fost înlăturat şi înlocuit cu dreptul de a vota acordat numai cetăţenilor care trebuiau să îndeplinească următoarele condiţii: să aibă vârsta de 30 de ani împliniţi şi să facă parte din una din ramurile de activitate prevăzute de art. 61 (agricultura şi munca manuală; comerţul şi industria; ocupaţii intelectuale).

În ce priveşte validarea alegerilor şi verificarea titlurilor membrilor celor două camere, acestea nu se mai făceau de însăşi aceste adunări ci de către Înalta Curte de Casaţie conform art. 50, fapt care denotă încă o dată marginalizarea instituţiei parlamentare în raport cu puterile asumate de rege.

În virtutea art. 32 din Constituţie, regele era singurul deţinător al puterii executive pe care o exercita personal şi prin intermediul guvernului său. Miniştrii erau numiţi de către rege şi erau răspunzători numai faţă de el din punct de vedere politic. Miniştrii răspundeau, de asemenea, pentru actele emise de rege şi pe care fiecare, în domeniul său de activitate, le contrasemna pe considerentul că regele era declarat inviolabil. Tot regele în sistemul Constituţiei de la 1938 era în mod real şi deţinătorul puterii judec ătoreşti , deoarece judecătorii erau numiţi de el, iar hotărârile se executau în numele său.

În ce priveşte principiul separaţiei puterilor în stat, deşi declarativ erau menţionate cele trei puteri, se poate vorbi de o adevărată „confuziune” a acestora, în persoana regelui care era titularul tuturora în calitate de „cap al statului”. Constituţia de la 1938 a avut o perioadă de existenţă foarte scurtă, până la 5 septembrie 1940, când a fost suspendată, trecându-se la guvernarea ţării printr-o serie de decrete sau acte cu caracter constituţional.

Suspendarea Constituţiei din 1938

Nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit hărţii alăturate”, a produs un dezastru naţional.

Întrucât agresiunea Uniunii Sovietice provocase reacţia în lanţ a vecinilor revizionişti ai României, Ungaria şi Bulgaria care aveau pretenţii teritoriale asupra ţării noastre, pentru a evita un posibil război pe două fronturi, s-au iniţiat tratative la Craiova cu Bulgaria, spre a asigura astfel frontiera de sud a ţării, cedându-i Cadrilaterul, care fusese încorporat României prin pacea de la Bucureşti din 28 iulie 1913. La tratativele de la Turnu Severin cu Ungaria s-a propus un schimb de populaţii pentru soluţionarea diferendului. Eşecul tratativelor a provocat intervenţia Germaniei şi Italiei, care, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, au obligat România să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei.

Reţine!



Fiind convins că dezastrul ţării se datorează în principal politicii personale iresponsabile a lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, se întâlneşte la 1 septembrie 1940 la Ploieşti cu generalul Ion Antonescu care evadase, cu ajutorul prinţesei Alice Sturza de la mânăstirea Bistriţa, unde fusese internat din ordinul lui Carol al II-lea. Cei doi, Iuliu Maniu şi Ion Antonescu, au stabilit ca peste patru zile să se prezinte împreună la rege şi să-i ceară abdicarea, după care să formeze un guvern de uniune naţională, compus din membri ai Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, cu generalul Ion Antonescu la ministerele de interne şi de război. Tulburările provocate de mişcarea legionară şi presiunile Legaţiei germane, care avertizează că de instabilitatea politică din ţară se pot folosi anumite state vecine, avertisment ce implica şi o ameninţare, determină o turnură neprevăzută a evenimentelor.

Regele Carol al II-lea, cuprins de panică, îl convoacă pe generalul Ion Antonescu la Palat la 4 septembrie 1940 şi-i încredinţează mandatul de formare a unui nou guvern prin Decretul-lege nr. 3051 din 4 septembrie 1940. A doua zi, prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940, Regele suspendă propria sa Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile legiuitoare. În aceeaşi zi, prin Decretul-lege nr. 3053 investeşte pe Preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului. Tot prin acest decret se reduc în mod substanţial prerogativele regale. Astfel, regele exercită doar următoarele prerogative: a) este capul oştirii; b) are dreptul de a bate monedă; c) conferă decoraţiunile române; d) are dreptul de graţiere, amnistie şi reduceri de pedepse; e) primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; f) încheie tratate; g) modificarea legilor organice, numirea miniştrilor şi subsecretarilor de stat, se va face prin decrete-regale contrasemnate de Preşedintele Consiliului de Miniştri.

Generalul Ion Antonescu continuă, în aceeaşi zi, consultările, în vederea alcătuirii noului guvern, cu şefii celor două partide tradiţionale, pe de o parte, şi cu şefii mişcării legionare, pe de altă parte. Toţi cereau abdicarea lui Carol al II-lea. În urma cererii celor trei formaţiuni politice, generalul Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează şi semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.

Prin Decretul nr. 3064 din 6 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu constată succesiunea la Tronul României a Marelui Voievod de Alba-Iulia, fiul lui Carol al II-lea care devine pentru a doua oară rege al României, sub numele de Mihai I, acelaşi pe care îl purtase şi între anii 1927-1930. Suspendarea Constituţiei din 1938, ca şi toate actele de natură fundamentală care au urmat de la acea dată au dobândit o consacrare fundamentală prin faptul că ele au fost supuse ratificării plebiscitare din 2 martie 1941.

Despre perioada 1940-1944, în care România a fost angrenată din plin în desfăşurarea celui de al II-lea război mondial, mai întâi alături de puterile Aliate, se poate concluziona că nu a funcţionat un sistem constituţional, organele legislative au fost dizolvate, s-a abandonat principiul separaţiei puterilor aşa cum, de regulă, se realizează guvernarea în regimurile dictatoriale, însă nu trebuie trecute cu vederea condiţiile istorice cu care se confrunta la acea dată ţara noastră.



2.3.2. Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944-1948

Decretul constituţional nr. 1626 din 2 septembrie 1944

Pentru că înfrângerea Germaniei devenise evidentă, regele Mihai I, cu sprijinul şefilor partidelor istorice, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, Constantin I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, cooptându-l şi pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social Democrat, iar ulterior, la cererea expresă a puterilor aliate, asociindu-l şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu, reprezentantul minusculului Partid Comunist din România, formând împreună Blocul Naţional Democrat, realizează actul de la 23 August 1944, prin care mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat şi se revine la regimul constituţional dinainte de 27 februarie 1938.

De asemenea, în vederea reaşezării vieţii politice, sociale şi juridice în coordonate legale, elaborarea unei noi constituţii fiind imposibilă, s-a recurs la elaborarea şi adoptarea unor acte cu caracter constituţional, caracterizate astfel, deoarece acestea, aşa cum vom arăta în continuare, conţineau

„reglementări fundamentale ale unor raporturi privitoare la instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat” (Muraru, 2008, p. 90).

Decretul constituţional nr. 1626 din 2 septembrie 1944 privind „Fixarea drepturilor Românilor în cadrul Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923”.

Guvernul Sănătescu aflat la cârma executivului în acea perioadă a optat pentru o soluţie de tranziţie în vederea reinstaurării unui regim de guvernare democratic, apelând la repunerea în vigoare, cu unele excepţii, a Constituţiei din 1923, recunoscută ca fiind cea mai democratică. Acest fapt s-a realizat prin Decretul nr. 1626 din 2 septembrie 1944 prin care s-au abrogat toate decretele din cursul anului 1940 referitoare la prerogativele regelui şi instaurarea Preşedintelui Consiliului de Miniştri cu puteri depline.

Prevederile cuprinse în acest decret, care au caracter constituţional, pot fi grupate în trei principale categorii:

- norme referitoare la drepturile şi libertăţile individuale, cuprinse în art. 1 care prevede că:

„Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”;

- norme privind organizarea de stat, precizându-se că puterile statului vor fi exercitate după regulile Constituţiei din 1923 (titlul III) însă cu prevederea excepţiilor din art. 3 prin care Consiliul de Miniştri era împuternicit să organizeze printr-un decret special reprezentanţa naţională precum şi aceea că până la convocarea noii reprezentanţe naţionale puterea legislativă să fie exercitată de către rege, prin decrete, la propunerile Consiliului de Miniştri.

De aici se poate trage concluzia că singurul organ care putea avea iniţiativă legislativă era Consiliul de Miniştri, atribut care, alături de cele privind puterea executivă şi chiar judecătorească (inamovabilitatea magistraţilor urma să se



stabilească prin decret al Consiliului de Miniştri) făceau din acesta organul suprem al puterii de stat;

- normele referitoare la puterea judecătorească cuprinse în art. 4 din decret, menţin desfiinţarea juriului şi stabilesc ca printr-un viitor act normativ să se precizeze condiţiile în care magistraţii beneficiază de principiul inamovibilităţii.

Prevederile Decretului –lege nr. 1626/1944 au fost completate prin prevederile Decretului nr. 1849 din 11 octombrie 1944. Acest Decret pentru „Adăugire de alineat nou la finele art. 4 din Înaltul Decret Regal nr. 1626 din 31 august 1944” statorniceşte că „Legile speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmări ţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă, au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite” .

Emiterea acestui decret a răspuns, pe de o parte din punct de vedere politic clauzei stipulate în Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată la Moscova la data de 11 septembrie 1944 potrivit căreia trebuiau judecate şi pedepsite persoanele care se făceau vinovate de crime de război şi de dezastrul economic al ţării, iar pe de altă parte, unor raţiuni de ordin juridic, în sensul că trebuiau înlăturate prevederile din Constituţia din 1923 care interziceau pedeapsa cu moartea, confiscarea averilor şi înfiin ţarea de tribunale extraordinare.

Ori, acest decret, fiind numai un act de „adăogire” al Decretului nr. 1626/1944, a fost considerat ca intrat în vigoare retroactiv, la data de 31 august 1944, odată cu Decretul 1626, prin care s-a repus în vigoare Constituţia din 1923, adăugându-i-se şi excepţia referitoare la neaplicabilitatea prevederilor mai sus arătate.

Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare

La 6 februarie 1945, guvernul Rădescu, ca efect al Convenţiei de armistiţiu şi al existenţei pe teritoriul ţării al mai multor minorităţi naţionale, a adoptat Legea nr. 86 pentru „Statutul Naţionalităţilor Minoritare” denumit de alţi autori „Statutul naţionalităţilor” .

Prin această lege se stabileşte principial egalitatea în faţa legii a tuturor cetăţenilor români indiferent de rasă, naţionalitate, religie şi limbă, care se bucură în mod egal de aceleaşi drepturi politice şi civile.

Legea interzicea în mod expres cercetarea originii etnice a cetăţenilor, stabilind că toţi cetăţenii pot accede la funcţii publice sau exercita orice profesiuni, admiţându-se folosirea limbii materne, publicaţii în limbile minorităţilor naţionale şi învăţământ de toate gradele în limba maternă.

Se proclamă libertatea deplină a practicării cultelor religioase recunoscute de stat, fără a se face nici o distincţie între cetăţeni din acest punct de vedere (Puşcă, 2007, p. 201).



Legea nr. 187 din 23 martie 1945

Constituţia din 1923 în art. 131 preciza că:

„Sunt şi rămân cu caracter constituţional, dispoziţiile din legile agrare privitoare la pământurile cultivabile, pădurile… şi ca atare nu se pot modifica decât cu formele pentru revizuirea Constituţiei” .

De aici rezultă că orice acte normative emise sub imperiul acestei Constituţii reprezintă acte cu caracter constituţional, ca atare şi Legea nr. 187 din 23 martie 1945 privind înfăptuirea reformei agrare, ca act cu caracter constituţional. Mai mult, legea reformei agrare traducea în practică principiul constituţional al existenţei şi protejării proprietăţii private.

Legea privind reforma agrară a stabilit trecerea imediată în proprietatea statului, în scopul de a fi împărţite ţăranilor, a pământurilor şi proprietăţilor agrare ale celor fugiţi în străinătate, precum şi a oricăror alte proprietăţi agrare care depăşeau 50 hectare cu tot inventarul, fără nici o despăgubire. Legea stabilea, de asemenea, excepţiile de la exproprieri, procedura exproprierii şi împroprietăririi, înfiin ţarea comitetelor locale de împroprietărire şi a comisiilor de plasă; interzicea împărţirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau parţială a proprietăţilor create în baza acestei legi.

Decretul nr. 2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative

Am arătat mai înainte că prin Decretul nr. 1626 din 2 septembrie 1944 se stabilea obligaţia Consiliului de Miniştri ca printr-un decret să se organizeze Reprezentanţa naţională. În vederea punerii în aplicare a acestei dispoziţii, a fost adoptat Decretul cu caracter constituţional nr. 2218/1946 ale cărei principale dispoziţii au fost:

- exercitarea puterii legislative se face în colectiv de către rege şi Reprezentanţa naţională;

- Reprezentanţa naţională este formată dintr-o singură cameră, denumită Adunarea Deputaţilor.

Se remarcă deci, renunţarea la cea de a doua cameră, respectiv la Senat, ceea ce reprezenta o derogare de la prevederile Constituţiei din 1923;

- se stabilea că alegerile pentru Adunarea Deputaţilor urmau să se facă prin vot universal, acordat tuturor cetăţenilor care au împlinit vârsta de 21 de ani, inclusiv femeilor care potrivit art. 2 alin. final aveau totodată şi dreptul de a fi „alese în Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii” ;

- un alt principiu consacrat în Decretul nr. 2218/1946 era şi acela al votului universal, egal, direct şi secret.

Din modul cum reglementează exercitarea puterii legiuitoare, rezultă că Decretul nr. 2218/1946 menţine principiul separaţiei puterilor în stat.

Deşi acest decret este un decret de organizare a Reprezentanţei Naţionale, el delimitează totuşi competenţa acesteia, atunci când prin art.17 stabileşte că Adunarea Deputaţilor nu poate revizui Constituţia. Acest lucru se putea face numai conform regulilor de revizuire stabilite de Constituţia din 1923 şi „numai de către o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop”.



Legea nr. 560 din 15 iulie 1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor

În aceeaşi zi cu Decretul nr. 2218 a fost adoptată şi Legea nr. 560 din 15 iulie 1946, privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor.

Legea prevedea dreptul de a alege şi a fi ales pentru toţi cetăţenii cu precizarea că pentru a alege trebuia să fi împlinit 21 de ani, iar pentru a fi ales 25 de ani. Ea a stabilit procedura alegerilor, modul de repartizare a mandatelor pe baza reprezentării proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incompatibilitate şi nedemnitate.

Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, privind constituirea Statului Român în Republica Populară Română

Prin acest act normativ, e drept de natură constituţională, s-a marcat un moment deosebit din punct de vedere istoric, dar mai ales politic, prin aceea că a început în mod efectiv instaurarea regimului socialist în ţara noastră, regim inspirat şi impus din afară, care, după cum se cunoaşte, a durat până în decembrie 1989.

Legea nr. 363 din 1947 grupează mai multe categorii de dispoziţii menite să înlăture principiul separaţiei puterilor în stat, netezind astfel calea pentru instaurarea unui regim de dictatură de tip socialist. Astfel în art. 1 al Legii se declară că Adunarea Deputaţilor ia act de abdicarea regelui pentru el şi urmaşii săi. Se poate interpreta că prin aceasta a încetat nu domnia unui monarh ci a instituţiei monarhiei. Prin art. 2 al legii se abrogă Constituţia din 1866 cu modificările din 1923 precum şi acelea aduse prin Decretul nr. 1626 din 1944; ceea ce în mod firesc a dus şi la desfiinţarea tuturor dispoziţiilor privitoare la organizarea puterilor în stat. Legea proclamă în art. 3 că România este republică populară şi astfel denumirea statului a devenit Republica Populară Română. Referitor la puterea legislativă, în art. 4 se stabileşte că aceasta

„va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor până la dizolvarea ei şi până la constituirea unei adunări legislative constituante, care se va face la data care se va fixa de Adunarea Deputaţilor” .

În mod expres Legea defineşte Adunarea Deputaţilor ca fiind organul suprem al puterii de stat, ei subordonându-i-se toate celelalte organe ale statului. Din analiza textului art. 4 reiese în mod evident renunţarea la principiul separaţiei puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât în art. 6 se vorbeşte şi de „exercitarea puterii executive” pe care însă o subordonează total Adunării Deputaţilor, executivului revenindu-i mai corect termenul de „activitate” şi nu de „putere” .

Pentru perioada de timp dintre dizolvarea Adunării Deputaţilor până la intrarea în vigoare a constituţiei adoptate de Marea Adunare Constituantă, Legea 363/1947 a înfiinţat ca organ de exercitare a puterii executive un prezidiu al Republicii Populare Române format din cinci membri. Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi Legea nr. 364, prin care a numit membrii Prezidiului Republicii Populare Române, care urmau să deţină puterea executivă până la adaptarea noii constituţii. Atribuţiile Prezidiului au fost stabilite prin Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948 şi erau oarecum similare acelora ale unui şef de stat. Astfel, Prezidiul convoca Adunarea Deputaţilor în sesiuni ordinare sau extraordinare, semna legile şi dispunea publicarea lor în Monitorul Oficial, exercita dreptul de graţiere, numea şi revoca membrii



guvernului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate de Consiliul de Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului. De asemenea, Decretul nr. 3/1948 stabilea stema, steagul şi capitala.

Sarcina de lucru 9

Identifică elementele nedemocratice din legislaţia anilor 1944 -1947 şi explică-le din prisma statutului de ţară ocupată de către trupele sovietice (15-20 rânduri).

Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948

Elaborarea Constituţiei din 1948 se realizează în condiţiile în care în urma abolirii monarhiei se proclamase republica populară. În baza art. 4 din Legea nr. 363 din 1947, Adunarea Deputaţilor a adoptat Legea nr. 32 din 24 februarie 1948 prin care s-a autodizolvat, stabilindu-se în acelaşi timp organizarea de alegeri pentru o nouă adunare legislativă constituantă. Data alegerilor s-a fixat pentru ziua de 28 martie 1948 iar convocarea Marii Adunări Naţionale pentru 6 aprilie 1948 (Muraru, 2008, p. 95)..

În perioada dintre dizolvarea Adunării Deputaţilor şi alegerea şi constituirea Marii Adunări Naţionale, activitatea legislativă s-a exercitat de către Consiliul de Miniştri, ale cărui acte urmau a fi supuse ratificării. Proiectul de constituţie elaborat de către Consiliul Frontului Democraţiei Populare a fost supus dezbaterii Marii Adunări Naţionale la 8 aprilie, iar la 13 aprilie a fost aprobat, devenind astfel, prima constituţie de tip socialist a României.

Constituţia avea 105 articole în zece titluri.

În titlul I al Constituţiei se stabileşte forma de stat, respectiv Republică Populară, esenţa puterii care „emană de la popor”, poziţia pe plan internaţional, prin declaraţia unităţii, independenţei şi suveranităţii statului.

Al doilea titlu denumit „Structura social-economică” conţinea dispoziţii cu privire la dreptul de proprietate şi la formele de proprietate menţionând expres că mijloacele de producţie aparţin statului. Se recunoştea şi garanta proprietatea particulară, acordând o protecţie specială proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire. Principiul inviolabilităţii şi sacralităţii proprietăţii private era total suprimat şi se pregătea limitarea până la dispariţie a proprietăţii private. Cea mai mare importanţă se acorda însă creării şi dezvoltării proprietăţii socialiste, îndeosebi în industrie şi agricultură.

Se consacra principiul naţionalizării, precizându-se şi principalele categorii de bunuri care urmau să treacă în proprietatea statului (bogăţii de orice natură ale subsolului, pădurile, căile de comunicaţie, poşta, radioul, telefoanele, telegraful etc.). S-a prevăzut şi posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică.



Titlul al doilea al constituţiei a statuat la nivel de principiu economic „planificarea economiei naţionale”.

În baza acestor prevederi constituţionale s-a trecut la realizarea lor în practică, prin legi speciale, cum a fost naţionalizarea din 11 iunie 1948 precum şi întocmirea planurilor economice şi alte măsuri de expropriere.

În titlul al treilea „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor” sunt enumerate în mod declarativ şi garantate formal drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, acestea din urmă fiind mai riguros urmărite în executarea lor.

Titlurile IV-VII ale constituţiei stabilesc organele puterii de stat. Organul suprem al puterii de stat a devenit Marea Adunare Naţională, căreia i se subordonează toate celelalte organe ale statului, renunţându-se la principiul separaţiei puterilor în stat. Consiliul de Miniştri era format de Marea Adunare Naţională şi răspundea faţă de aceasta, iar între sesiuni faţă de Prezidiu.

În ce priveşte organele locale, primăriile şi prefecturile au fost înlocuite cu „consiliile populare locale” alese din patru în patru ani prin vot universal.

În Constituţia din 1948, s-au prevăzut o serie de reguli privind revizuirea de asemenea manieră încât orice modificare să urmeze o procedură specială.

Ultimul titlu al constituţiei stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor existente pentru a le pune de acord cu prevederile constituţionale (art. 105).

Organizarea judecătorească nu a putut fi transformată imediat, păstrându-se sistemul instanţelor judecătoreşti preexistente, adică curtea supremă, curţile, tribunalele şi judecătoriile populare. S-a făcut o inovaţie în sensul că în compunerea instanţelor judecătoreşti, cu excepţia curţii supreme trebuiau să intre şi asesori populari. Marea Adunare Naţională urma să elaboreze o nouă lege de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti prin care să se prevadă modul de numire şi îndepărtare a judecătorilor de orice grad.

Se poate concluziona că, această primă constituţie socialistă face parte din tipul de constituţii relativ flexibile, lăsând posibilitatea introducerii de modificări, oricând puterea considera că este necesar. Şi această constituţie, ca şi cele care i-au urmat, erau aparent democratice, cuprinzând drepturi cetăţeneşti foarte largi, dar numai în mod declarativ, practica dovedindu-le ca făcând parte din categoria de constituţii „fictive” creând o discrepanţă evidentă între conţinutul legii şi realitate.

Constituţia din 24 septembrie 1952

După intrarea în vigoare a Constituţiei din 1948, s-a trecut la consolidarea noii puteri prin adoptarea unui nou fundament politic şi economic impus de statele antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi contribuţia sa militară în cel de-al doilea război mondial.

Astfel, în 1950 s-au adoptat măsuri privind: noua organizare administrativ-teritorial ă prin înfiinţarea sfaturilor populare ca organe locale ale puterii de stat în unităţi administrative raionale şi regionale (după sistemul sovietic); s-a înfiinţat Arbitrajul de Stat ca instanţă de soluţionarea litigiilor dintre unităţile de stat; s-a creat Comisia de Stat a Planificării; s-a reorganizat



justiţia şi s-a înfiinţat procuratura. Statul a preluat comanda celor mai importante activităţi din industrie, agricultură, comerţul intern şi extern, dar şi din sfera organizării sociale, a aparatului de stat, a justiţiei şi procuraturii. În aceste condiţii ale sporirii rolului statului, pe de o parte, şi a dictaturii politice a Partidului Comunist Român, pe de altă parte, la numai patru ani de existenţă, Constituţia din 1948 a fost înlocuită cu o alta, care să reflecte ascendenţa rolului statului şi a partidului unic în viaţa politico-socială a ţării.

Proiectul de constituţie elaborat la 19 iulie 1952 a fost supus dezbaterii Marii Adunări Naţionale şi în 24 septembrie 1952 a fost adoptat de către aceasta.

Dacă prin Constituţia din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei naţionale şi o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României, în Constituţia din 24 septembrie 1952, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Comunist Român, denumit încă Partidul Muncitoresc Român.

Constituţia are 115 articole sistematizate în 10 capitole şi începe cu un capitol introductiv, în care se pune la baza existenţei statului român dependenţa de Uniunea Sovietică. Chiar în cuprinsul articolului 3 este indicată explicit dependenţa României de Uniunea Sovietică.

În această Constituţie se vorbeşte pentru prima oară despre proprietatea socialistă (art.6), care a constituit mijlocul economic de aservire a cetăţeanului, precum şi de „rolul conducător al partidului” (art. 86 alin. IV). Prin urmare, o analiză a puterilor statului în această Constituţie este inutilă, de vreme ce întreaga activitate a acestora era subordonată Partidului Muncitoresc Român. De altfel, în capitolul privitor la drepturile fundamentale consacră desfiinţarea pluralismului politic şi statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare a unui singur partid politic.

Pe parcursul a 13 ani cât a fost în vigoare, Constituţia din 1952 a suferit mai multe modificări. O modificare mai amplă se face prin Legea nr. 1 din 25 martie 1961 pentru modificarea Capitolului III, precum şi a art. 43, 44 şi 75 din Constituţie. Prin ea se modifică întreg Capitolul III al Constituţiei, „Organele supreme ale puterii de stat” prin introducerea în structura executivă şi legiuitoare a ţării a Consiliului de Stat, care înlocuieşte Prezidiul Marii Adunări Naţionale, dar este independent de Marea Adunare Naţională şi are atribuţii mult mai largi decât fostul Prezidiu.

Prin această modificare, Consiliul de Stat concentrează prerogativele importante ale puterii executive şi ale puterii legislative, în dauna guvernului şi a Marii Adunări Naţionale (Puşcă, 2007, p. 210).



Sarcina de lucru 10

Cum s-a adaptat textul constituţional la noile realităţi politice? Rezumă informaţia într-un text de 15-20 rânduri.

Constituţia din 21 august 1965

În cei 13 ani scurşi de la adoptarea Constituţiei din 1952 până în 1965, în ţara noastră s-au petrecut o serie de mutaţii în ce priveşte conducerea politică, prin creşterea continuă a rolului conducător unic al tuturor aspectelor vieţii, însuşit de către partidul comunist şi de conducătorii lui. Măsurile adoptate au condus la extinderea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de producţie, cu mici excepţii în ce privea gospodăriile ţărăneşti individuale din zonele rămase necooperativizate şi ale unor mici ateliere meşteşugăreşti.

În agricultură printr-o campanie intensivă şi forţată s-a generalizat cooperativizarea în primăvara anului 1962. Mai înainte, prin Decretul nr. 115/1959 s-au trecut în proprietatea statului şi alte categorii de terenuri agricole, urmărindu-se lichidarea categoriei sociale înstărite a satelor – chiaburii.

În cursul campaniei electorale din 1961 s-a făcut propunerea elaborării unei noi constituţii care să reflecte schimbările intervenite în viaţa politică, socială şi economică a ţării, iar Marea Adunare Naţională în sesiunea din martie a hotărât înfiinţarea unei comisii pentru redactarea proiectului de constituţie. După ce s-a finalizat într-o primă etapă un anteproiect pe bază de studii şi documentări, Biroul Marii Adunări Naţionale a ales o comisie alcătuită din 42 deputaţi care să întocmească proiectul propriu-zis. În această perioadă, între partidul comunist din Uniunea Sovietică şi partidul comunist din Republica Populară Chineză, au intervenit grave disensiuni.

La 22 aprilie 1964, plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a adoptat Declaraţia cu privire la poziţia P.M.R. în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, prin care comuniştii români încearcă să se emancipeze de sub tutela sovietică. Această nouă atitudine impune şi schimbarea Constituţiei din 1952, care consacra în textul ei dependenţa României de Uniunea Sovietică.

Comisia care a definitivat proiectul la 29 iunie 1965 şi care a fost publicat în presă în vederea dezbaterii publice, a ţinut seama de noua atitudine. Ca urmare, se renunţă la menţionarea Uniunii Sovietice în corpul Constituţiei şi se revine la o formă tradiţională a redactării ei, în care drepturile omului sunt tratate la Titlul II. Se observă o tendinţă spre o formulare mai liberală a dispoziţiilor sale, dar încărcată de fraze grandilocvente.

Benone Puşcă


La 21 august 1965, Marea Adunare Naadunare constituantRomâniei. Aceastăconstituţiei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din RepublicPopulară în RepublicPartidului Comunist Român ca fiind societăţi” .

Constituţia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I. Socialistă RomâniaIII. Organele supreme ale puterii de statadministraţiei de statVI. Organele judecR.S.R.; IX. Dispoziţ

După adoptare Constitumodificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Române. Principala modificare o constituie reorganizarea administrativ15), înlocuindu-se regiunile desfiinţând în mod arbitrar unele judedesfiinţat şi Regiunea Murejudeţe, Mureş, Harghita

A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru modificarea unor articole din Constitureferă la reglementarea modului de alegere a judecde judeţe. O altă modificare important1 din 28 martie 1974 care a creat funcRomânia ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre dictatură.

Ceea ce în constitumodificarea ConstituAdunări Naţionale: de a adopta Această asimilare a constitusă cunoască zece modificmult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1866 pân1965.

Explică în trei fraze caracterul din 1965.


ii politice

La 21 august 1965, Marea Adunare Naţională, exercitând şi atribuadunare constituantă a votat cea de a treia şi ultima constituţie de tip socialist a

stă constituţie a adus unele modificări vechilor prevederi ale iei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din Republic în Republică Socialistă; a consfinţit, în art. 3, rolul conduc

Partidului Comunist Român ca fiind „for ţa politică conducătoare a întregii

ia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I. România; II. Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cet

Organele supreme ale puterii de stat; IV. Organele centrale ale iei de stat; V. Organele locale ale puterii şi administra

Organele judecătoreşti; VII. Organele procuraturii; VIII. Dispoziţii finale.

adoptare Constituţia din 1965 a suferit unele modificmodificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole

ţia Republicii Române. Principala modificare o constituie reorganizarea administrativă a teritoriului prin reîmpărţirea ţării în jude

se regiunile şi raioanele care copiaseră sistemul sovietic, dar ând în mod arbitrar unele judeţe tradiţionale. Cu această

i Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, care se împarte în trei , Harghita şi Covasna.

A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru modificarea unor articole din Constituţia Republicii Socialiste România

la reglementarea modului de alegere a judecătorilor şi a procurorilor ă modificare importantă a Constituţiei a avut loc prin Legea nr.

1 din 28 martie 1974 care a creat funcţia de Preşedinte al Republicii Socialiste România ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre

Ceea ce în constituţiile precedente reprezenta o dispoziţie specialmodificarea Constituţiei, acum devine una din prerogativele obişnuite ale Marii

ionale: de a adopta şi a modifica Constituţia (art. 43 pct. 1). asimilare a constituţiei cu legile ordinare a făcut ca această

zece modificări şi şase republicări până la 22 decembrie 1989, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1866 pân

Sarcina de lucru 11

în trei fraze caracterul naţionalist – socialist al Constitu


59

şi atribuţiile de ie de tip socialist a

ri vechilor prevederi ale iei din 1952 astfel: a schimbat denumirea statului din Republică

it, în art. 3, rolul conducător al ătoare a întregii

ia din 1965 avea 121 articole sistematizate în 9 titluri: I. Republica i îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor;

Organele centrale ale i administraţiei de stat;

; VIII. Însemnele

e modificări. Prima modificare a avut loc prin Legea nr. 1/1968 pentru modificarea unor articole

ia Republicii Române. Principala modificare o constituie ţării în judeţe (art.

sistemul sovietic, dar şi ionale. Cu această ocazie s-a

, care se împarte în trei

A doua modificare a avut loc prin Legea nr. 56 din 26 decembrie 1968 pentru ia Republicii Socialiste România şi se

i a procurorilor şefi iei a avut loc prin Legea nr.

edinte al Republicii Socialiste România ca organ suprem al puterii de stat, fapt care a netezit calea spre

ie specială, anume iei, acum devine una din prerogativele obişnuite ale Marii

ia (art. 43 pct. 1). cut ca această Constituţie

la 22 decembrie 1989, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1866 până în

socialist al Constituţiei



2.3.3. Regimul constituţional din România după Revoluţia din Decembrie 1989

Acte normative tranzitorii cu caracter constituţional

Revoluţia din luna decembrie 1989, prin care regimul comunist dictatorial a fost înlăturat, a condus la schimbări de esenţă în ceea ce priveşte sistemul constituţional de organizare şi funcţionare a vieţii politice şi social-economice din ţara noastră. Încă din primele zile ale revoluţiei s-a luat măsura dizolvării structurilor politice ale vechiului regim, aşa cum erau ele prevăzute în Constituţia din 1965, care însă în lipsa unui organ legislativ competent nu a putut fi abrogată în întregime. Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constituţii, în perioada 22 decembrie 1989 – 21 noiembrie 1991, dată la care a fost aprobată la Parlament noua constituţie a României, s-a recurs la acte normative tranzitorii cu caracter constituţional.

Prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 a fost înfiinţat Consiliul Frontului Salvării Naţionale ca organ suprem al puterii de stat investit cu dreptul de a emite acte normative, numirea ori revocarea primului ministru şi aprobarea membrilor guvernului, numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului general, numirea comisiei de elaborare a proiectului noii constituţii, aprobarea bugetului de stat. Consiliul Frontului Salvării Naţionale se compunea din 145 membri, avea un birou executiv format din 11 membri – inclusiv preşedintele, vicepreşedinţi şi un secretar, care exercitau atribuţiile Consiliului între sesiunile acestuia.

Din membrii Consiliului Frontului Salvării Naţionale s-au format şi comisii de specialitate cum au fost: comisiile pentru reconstrucţie şi dezvoltare economică, pentru agricultură, constituţională, juridică şi pentru drepturile omului şi altele în număr total de 11. Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale îndeplinea şi funcţia de şef de stat.

În unităţile administrativ-teritoriale au fost înfiinţate consiliile teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale cu un număr impar de membri în funcţie de statutul teritoriului, respectiv comună, oraş, municipiu sau judeţ. Aceste consilii teritoriale răspundeau pe plan local de principalele activităţi de ordin economic, cultural, apărarea ordinei de drept, sănătate, învăţământ, luând hotărâri cu votul majorităţii simple a membrilor.

La baza măsurilor adoptate prin Decretul-lege nr. 2/1989 au stat o serie de principii, enunţate în expunerea de motive a acestuia cum ar fi: instituirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere; alegerea conducătorilor politici pentru cel mult două mandate; restructurarea economiei; libertatea cultelor; respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor ţării; eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată; promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii producţii ţărăneşti. Cât priveşte administraţia locală, ea îşi continuă activitatea în structura pe care o avea la data adoptării decretului lege. Prin acest decret-lege, denumirea de miliţie s-a schimbat în poliţie, iar organele de poliţie şi de pompieri au fost subordonate direct Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi consiliilor teritoriale ale acestuia.

Benone Puşcă


Încă din primul articol al acestui act normativ sRomânia, iar „forma de guverncaracter constituţional nuprevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de guvernământ, cât organizatoric, în special la nivel teritorial.

O altă măsură adoptatreale în România, a fost înregistrarea şi funcRomânia, punândupluripartidismului politic.partidele politice, respectiv s250 membri şi un statutPartidul NaţionalDemocrat, iar la 25 ianuarie 1990 Consiliul Frontului Salvpublicat un comunicat prin care a anunJiului, a hotărât săpartid politic, încetând sasemenea, s-au reglementat politice referitoaranumitor persoane de a putea face parte dintrjudecătorii, procurorii, personalul Radioteleviziunii, funcadministraţia public

Decretul-lege nr. 81 din 10 februarie 1990Provizoriu de Uniune Napolitice la lucrările acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a minorităţilor naţionale.stabileşte modificarea alcparitare astfel: jumFrontului, iar cealaltformaţiunilor politice înţelegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau formadesemna câte cel mult 3 reprezentan

Consiliul Provizoriu de Uniune Naadoptând multe decreteUniune Naţională a adoptat la 14 martie 1990 alegerea Parlamentului principal electoralăreglementeze organizarea structurilor politice constituirea noului organ legislativ.92/1990 prevede regula guvernprecum şi principiul separa

Se prevede modul de alcalcătuire bicameralăprevede în Decret alegerea deputaprin vot universal, egal, direct fapt ce a implicat declarareprezentarea minorit


ii politice

din primul articol al acestui act normativ s-a precizat că numele „forma de guvernământ este republica”. Această prevedere cu ţional nu poate fi emisă de o putere provizorie. Ea dep

prevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de mânt, cât şi obiectul decretului-lege care avea un caracter

organizatoric, în special la nivel teritorial.

ă adoptată în această perioadă, în ideea instituirii unei democrareale în România, a fost Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989

şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obRomânia, punându-se astfel în aplicare principiul pluralismului pluripartidismului politic. Au fost stabilite şi condiţiile în care pot lua fiinpartidele politice, respectiv să aibă la data cererii de înregistrare un minim de

i un statut-platformă. S-au reconstituit partidele politice istorice, ţional-Ţărănesc, Partidul Naţional-Liberal, Partidul Social

Democrat, iar la 25 ianuarie 1990 Consiliul Frontului Salvării Napublicat un comunicat prin care a anunţat că, la cererea minerilor din Valea

rât să participe la alegeri, ceea ce echivala cu transformarea sa în partid politic, încetând să mai fie un organ reprezentativ al Revolu

au reglementat şi unele interdicţii privind înfiinţarea de partide politice referitoare la: interzicerea partidelor cu caracter fascist, interdicanumitor persoane de a putea face parte dintr-un partid politic (militarii,

torii, procurorii, personalul Radioteleviziunii, funcţionarii publici din ia publică de stat).

lege nr. 81 din 10 februarie 1990 privind constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională a consfinţit participarea tuturor partidelor

ările acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a ţionale. În cele patru articole ale sale, Decretul-lege nr. 81/1990

te modificarea alcătuirii Consiliului, el urmând a fi organizat pe baze paritare astfel: jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanţi ai partidelor,

iunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor naţionale participante la elegerea din 1 februarie. Fiecare partid sau formaţiune politic

a câte cel mult 3 reprezentanţi (Puşcă, 2007, p. 218).

iliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un veritabil parlament, adoptând multe decrete-legi, de interes naţional. Astfel, Consiliul Provizoriu de

ională a adoptat la 14 martie 1990 Decretul-lege nr. 92 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României. Aceastprincipal electorală, conţine şi dispoziţii cu caracter constituţional, menite sreglementeze organizarea structurilor politice şi executive până la alegerea constituirea noului organ legislativ. Primul capitol al Decretului92/1990 prevede regula guvernării pe baza sistemului democratic pluralist,

i principiul separaţiei puterilor în stat.

Se prevede modul de alcătuire a Parlamentului ce urmează a fi ales, respectiv o tuire bicamerală format din Camera Deputaţilor şi Senat. De asemenea, se

prevede în Decret alegerea deputaţilor şi senatorilor precum şi a preprin vot universal, egal, direct şi liber exprimat. Este introdus scrutinul de listfapt ce a implicat declaraţia judeţelor ca circumscripţii electorale. reprezentarea minorităţilor naţionale în noul parlament, se prevede, fapt


61

ă numele ţării este . Această prevedere cu

de o putere provizorie. Ea depăşea atât prevederile Comunicatului din 22 decembrie 1989, care nu stabilise forma de

lege care avea un caracter

, în ideea instituirii unei democraţii lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind

ţiilor obşteşti în n aplicare principiul pluralismului şi

iile în care pot lua fiinţă la data cererii de înregistrare un minim de

t partidele politice istorice, Liberal, Partidul Social-

ării Naţionale a , la cererea minerilor din Valea

participe la alegeri, ceea ce echivala cu transformarea sa în mai fie un organ reprezentativ al Revoluţiei. De

ţarea de partide e la: interzicerea partidelor cu caracter fascist, interdicţia

un partid politic (militarii, ionarii publici din

privind constituirea Consiliului it participarea tuturor partidelor

rile acestui organ cu caracter parlamentar, inclusiv a celor a lege nr. 81/1990

tuirii Consiliului, el urmând a fi organizat pe baze rul membrilor vor fi membri ai Consiliului

ţi ai partidelor, ionale participante la

iune politică putea

a lucrat ca un veritabil parlament, Astfel, Consiliul Provizoriu de

lege nr. 92 privind Această lege, în ţional, menite să ă la alegerea şi

al Decretului-lege nr. rii pe baza sistemului democratic pluralist,

a fi ales, respectiv o i Senat. De asemenea, se

şi a preşedintelui i liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă,

În ce priveşte ionale în noul parlament, se prevede, fapt



inexistent în alte state, ca în cazul în care nu întrunesc numărul de voturi pentru a avea cel puţin un mandat în Camera Deputaţilor, să li se atribuie de drept un asemenea mandat.

În capitolul VI al Decretului-lege nr. 92 se prevede că parlamentul ales pe sistem bicameral până la adoptarea noii constituţii va funcţiona ca organ legislativ. Camera Deputaţilor şi Senatul vor lucra în paralel în vederea dezbaterii şi adoptării legilor şi în plen în calitate de Adunare Constituantă în vederea elaborării şi adoptării noii Constituţii a României. În capitolul VII se stabilesc atribuţiile Preşedintelui României, în general restrânse, precum şi posibilitatea suspendării şi demiterii acestuia.

Trebuie să precizăm că sistemul politic (constituţional) creat la noi după alegerile de la 20 mai 1990, organizate în baza Decretului-lege nr. 92, se prezenta ca un sistem al cărui fundament era nou, dar nu în totalitate, deoarece alături de noile izvoare ale dreptului au continuat să fie în vigoare şi legi de organizare a instanţelor judecătoreşti, legea de organizare a procuraturii etc.

Constituţia României din 8 decembrie 1991

După revoluţia din Decembrie 1989, care a înlăturat regimul dictatorial, elaborarea şi adoptarea Constituţiei României a constituit o cerinţă imperioasă, oglindind o etapă importantă în istoria politică a patriei noastre.

Ca urmare a alegerilor de la 20 mai 1990 a fost constituit noul Parlament al României, într-o structură bicamerală: Camera Deputaţilor, cuprinzând 396 de deputaţi şi Senatul, cuprinzând 119 senatori. Existenţa unei majorităţi foarte largi în sprijinul partidului de guvernământ, Frontul Salvării Naţionale, şi a unei opoziţii parlamentare relativ redusă, a facilitat promovarea concepţiei partidului de guvernământ în legătură cu noua organizare politică şi constituţională a ţării. Pe parcursul perioadei de timp ce s-a scurs de la 20 mai 1990 au intervenit unele schimbări în raportul politic din ţara noastră.

La 11 iulie 1990, a fost adoptat, în şedinţă comună, Regulamentul Adunării Constituante, compus din preşedinţii, vicepreşedinţii şi secretarii celor două camere. În aceeaşi şedinţă a fost aleasă Comisia de redactare a Proiectului Constituţiei României, alcătuită din deputaţi, senatori, specialişti în dreptul constituţional şi alte discipline socio-umane.

Comisia de redactare a Proiectului de Constituţie a prezentat, într-o primă etapă, principiile şi structura pe capitole a proiectului de Constituţie, după care a fost redactat textul integral al fiecărui capitol, spre a fi supus dezbaterii şi aprobării Adunării Constituante. Ca urmare, Comisia a redactat mai întâi „Tezele pentru elaborarea proiectului Constituţiei” , Adunarea Constituantă începând dezbaterea acestora la 13 februarie 1991. Dezbaterea în Adunarea Constituantă a proiectului de Constituţie s-a făcut pe articole, cu respectarea anumitor reguli.

Activitatea Constituantei nu s-a desfăşurat numai în legătură cu adoptarea noii Constituţii, ci, în paralel au fost adoptate peste 150 de acte normative de cele două Camere, care au lucrat separat. Aceste acte normative au reglementat probleme esenţiale legate de trecerea la economia de piaţă, edificarea statului de drept, protecţia socială şi ratificarea a numeroase convenţii internaţionale.



De asemenea, în această perioadă, au fost adoptate o serie de legi ordinare importante, cum ar fi, de pildă, legile societăţilor comerciale, legea fondului funciar, legea privind protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională, legea cetăţeniei române, legea siguranţei naţionale, legea audiovizualului etc., care deşi cuprind unele dispoziţii controversate, s-au înscris totuşi în cadrul edificării noilor instituţii ale statului nostru democratic de drept.

Pentru realizarea misiunii sale din prima etapă, Comisia a avut libertate totală în identificarea, alegerea şi motivarea soluţiilor constituţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii politice, religioase, culturale, juridice etc., atât din ţară cât şi din străinătate. De asemenea, Comisia a lucrat sub regula discreţiei, până la predarea către Comitetul Adunării Constituante a principiilor şi structurii proiectului de Constituţie.

Dezbaterea proiectului de Constituţie a început în ziua de 12 septembrie 1991, textul în întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din cei 510 membri ai Adunării Constituante au răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 deputaţi şi 13 senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă. Votul prin corespondenţă este ilegal şi neconstituţional, deoarece votul trebuie exprimat în mod direct, în momentul votării, concomitent cu al tuturor, pentru ca, pe de o parte, să fie în afară de orice îndoială libertatea exprimării lui, iar pe de altă parte, pentru că parlamentul are dreptul să-şi schimbe opţiunea până în momentul votării.

Constituţia a fost adoptată cu 414 parlamentari „pentru” şi 95 parlamentari „contra”. Pentru Constituţie au votat deci mai mult de două treimi din numărul total al membrilor Adunării Constituante.

După adoptarea de către Adunarea Constituantă, Constituţia a fost supusă referendumului naţional spre aprobare în ziua de 8 decembrie 1991.

De la data de 8 decembrie 1991, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată (art. 149).

Sarcina de lucru 12

Stabileşte corelaţii între schimbarea de regim politic din decembrie 1989 şi noua constituţie a României. Enumeră-le în 3-5 idei.

Referendumul organizat pentru aprobarea noii Constituţii

La 22 noiembrie 1991, Adunarea Constituantă a adoptat Legea nr. 67 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional asupra Constituţiei



României1 În legătură cu acest referendum s-a ridicat problema oportunităţii lui, dat fiind că Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României nu prevăzuse cerinţa supunerii Constituţiei unui referendum. Cu toate acestea, din dorinţa de a se da un surplus de greutate politică şi juridică Constituţiei, a fost propusă organizarea referendumului. Legea nr. 67 din 22 noiembrie 1991, a stabilit o serie de operaţiuni practice în legătură cu modul în care urma să se desfăşoare referendumul. Cu prilejul dezbaterilor parlamentare, dintre problemele cele mai importante care s-au ridicat, evocăm în primul rând pe aceea a cvorumului necesar pentru ca noua Constituţie să fie considerată votată. Articolul 29 din lege prevede că „în funcţie de majoritatea voturilor exprimate pe întreaga ţară, Biroul Electoral Central va proclama rezultatul referendumului în şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi Senatului la care vor participa Preşedintele României, Guvernul şi Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie” . Această prevedere care legaliza aprobarea Constituţiei de majoritatea simplă a persoanelor care urmau să se prezinte la votare, au suscitat controverse, care au sugerat următoarea redactare: „Constituţia României va fi considerată ca acceptată prin referendum dacă va obţine votul aprobativ a cel puţin două treimi din numărul celor înscrişi pe listele electorale întocmite în acest scop”. În replică la această propunere, profesorul Antonie Iorgovan, Preşedintele Comisiei Constituţionale, senator independent, a învederat că nu este necesară întrunirea unui asemenea cvorum, deoarece din punct de vedere al dreptului comparat nu există reguli prestabilite, Constituanta dispunând de puteri depline pentru a soluţiona toate problemele legate de intrarea în vigoare a noii Constituţii. Desigur, acceptarea amendamentului cu votul aprobativ a cel puţin două treimi din numărul celor înscrişi pe listele electorale ar fi fost de natură să confere o mai mare greutate politică Constituţiei ţinând seama de climatul politic controversat din România existent la acea dată.

Menţionăm că în dezbaterile Constituantei a existat, la un moment dat, şi propunerea ca în Anexa nr. 3 a Legii nr. 67/1991 cu privire la referendum să se prevadă expres numărul persoanelor înscrise în listele electorale şi nu numai a celor prezentate la vot. Dacă s-ar fi acceptat o asemenea propunere, ar fi însemnat să fi luat în calcul şi diferenţa de un milion de persoane care ar fi fost înscrise pe listele electorale dar nu s-ar fi prezentat la vot, ceea ce ar fi rezultat că circa 30% din populaţia cu drept de vot a ţării nu a acceptat noua Constituţie. Fără îndoială, nu se pot trage de aici concluzii politice, pentru că nu toate voturile exprimate împotriva Constituţiei au constituit manifestări ale unui dezacord de idei cu principiile şi instituţiile pe care le-a consacrat. Trebuie reţinut însă că neparticiparea la vot a unor persoane poate fi explicată datorită condiţiilor climatice dificile în unele regiuni ale ţării, dar şi dezinteresului unor cetăţeni dezamăgiţi de ineficienţa măsurilor de protecţie, nerezolvarea unor probleme economice şi politice care au condus continuu la scăderea nivelului de trai.

1 Monitorul Oficial al României, anul II, nr. 236, Partea I din 23 noiembrie 1991.



Conţinutul Constitu ţiei

Noua noastră Constituţie reglementează, pe baza unei concepţii unitare, ansamblul relaţiilor din domeniul organizării puterii de stat, cuprinzând atât norme referitoare la autorităţile publice şi raporturile dintre ele, cât şi norme care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle cetăţenilor, determinându-le poziţia faţă de stat. Constituţia este structurată în 152 de articole care sunt grupate în şapte titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. În articolul 1 alineat 3 al Constituţiei statul român este caracterizat ca un stat de drept, democratic şi social, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, s-a introdus articolul 1 alin. 4, conform căruia „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Cu privire la suveranitatea naţională Constituţia arată că aceasta aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. Tot în primul titlu sunt dispoziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

Sunt, de asemenea, dispoziţii prin care este stabilită obligaţia statului de a sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai căror cetăţeni sunt. Există în acest titlu dispoziţii privitoare la partidele politice şi sindicate, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române, la relaţiile internaţionale ale României, simbolurile naţionale (drapelul României, ziua naţională, imnul naţional, stema ţării şi sigiliul statului), limba oficială a statului care este limba română şi capitala ţării, care este municipiul Bucureşti.

Al doilea titlu denumit Drepturile, libert ăţile şi îndatoririle fundamentale stabileşte în capitolele I-III principiile directoare în domeniul instituirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi garantarea lor.

În capitolul IV este reglementată instituţia Avocatul Poporului, o instituţie cu caracter special, având drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Titlul III denumit Autorit ăţile Publice, cuprinde şase capitole, şi este astfel structurat încât să reflecte concepţia constituantei cu privire la distribuirea competenţelor între principalele categorii de organe care deţin exerciţiul puterilor în stat şi raporturile dintre ele. Astfel, primul capitol cuprinde normele referitoare la Parlament, organizarea, funcţionarea şi sarcinile acestuia. Capitolul II cuprinde norme ce reglementează instituţia Preşedintelui României, stabilind rolul acestuia, alegerea, competenţa şi raporturile sale cu celelalte organe constituţionale. Capitolul III cuprinde norme care reglementează compoziţia, învestitura, incompatibilitatea şi actele Guvernului . Un capitol aparte, Capitolul IV, este consacrat raporturilor Parlamentului cu

Benone Puşcă


Guvernul şi care reglementeazadministraţiei publice sDeputaţilor, de Senat sau de comisiile preşedinţilor acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul parlamentarilor de a pune întrebîncrederea acordatădelegarea legislativobiectul legilor organice.

Capitolul V, Administracentrală de specialitate cuprinde norme referitoare la Instanţele judecătoreMagistraturii.

Un titlul distinct, Titlul IV, denumit norme referitoare lpublic naţional, impozite

Titlul V, Curtea Constitulegilor. Titlul VI –rezervat integrării euroatlantice, iar titlul VII, reglementează iniţurmăreşte garanţia fermreferendum de aprobare a legii fundamentale cînsuşi Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VIII, purtând denumirea finale şi tranzitoriiConstituţiei, conflictul tviitoare.

2.4. Revizuirea Constituţiei României din 1991

După cum se ştie, Constiturezultă din condiţiile de revizuire a ei, care sunt destul de presupun acţiunea mai multor factori de ini

Potrivit art. 146(1) a ConstituPreşedintele României, la propunerea Guvernului; 2) unei pdeputaţilor sau senatorilocu condiţia ca cetăţpuţin jumătate din judemunicipiul Bucureşsprijinul acestei iniparlamentarilor (233 de deputa23/2002 a Camerelor Parlamentului a fost aprobatpropunerii privind revizuirea Constituredactat prima variantpropunerilor făcute de Guvern, partidele politice nepolitice. Aceste propuneri auprin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, a constatat crespectarea Constitu


ii politice

i care reglementează obligaţia Guvernului şi a celorlalte organe ale iei publice să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera

ilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul ilor acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul

parlamentarilor de a pune întrebări şi de a adresa interpelări, de a retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzurdelegarea legislativă pentru emiterea de ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.

Administra ţia publică, reglementează administra de specialitate şi administraţia publică locală, iar e norme referitoare la Autoritatea judecătorească, reglementând: 1)

ele judecătoreşti; 2) Ministerul Public şi 3) Consiliul Superior al

Un titlul distinct, Titlul IV, denumit Economia şi finanţele publicenorme referitoare la economia de piaţă, proprietate, sistemul financiar, bugetul

ional, impozite şi taxe, Curtea de Conturi.

Curtea Constituţională, reglementează controlul constitu– Integrarea euroatlantică, nou introdus în Constitu

ării euroatlantice, iar titlul VII, Revizuirea Constituă iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele sale prin care se

te garanţia fermă a respectării voinţei poporului exprimatreferendum de aprobare a legii fundamentale căruia trebuie să

i Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VIII, purtând denumirea i tranzitorii cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a iei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente ş

iei României din 1991

ştie, Constituţia României este o constituţie rigidă ş din condiţiile de revizuire a ei, care sunt destul de complicate

iunea mai multor factori de iniţiativă.

Potrivit art. 146(1) a Constituţiei din 1991, revizuirea poate fi iniedintele României, la propunerea Guvernului; 2) unei pătrimi din num

ilor sau senatorilor; 3) de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, ia ca cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei să provin

tate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judemunicipiul Bucureşti să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnsprijinul acestei iniţiative. Iniţiativa revizuirii Constituţiei a aparparlamentarilor (233 de deputaţi şi 94 de senatori) şi în baza Hot23/2002 a Camerelor Parlamentului a fost aprobată Comisia pentru elaborpropunerii privind revizuirea Constituţiei. În luna aprilie 2003, Comisia a redactat prima variantă de revizuire a Constituţiei din 1991, pe baza

ăcute de Guvern, partidele politice şi diferite organizaAceste propuneri au fost verificate de Curtea Constitu

prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, a constatat că au fost inirespectarea Constituţiei. Avizul consultativ dat de Curtea Constitu


66

i a celorlalte organe ale i documentele cerute de Camera

parlamentare, prin intermediul ilor acestora. De asemenea, în Capitolul IV este reglementat dreptul

ări, de a retrage ţiuni de cenzură,

e în domenii care nu fac

administraţia publică , iar Capitolul VI , reglementând: 1)

i 3) Consiliul Superior al

ele publice, cuprinde , proprietate, sistemul financiar, bugetul

controlul constituţionalităţii , nou introdus în Constituţie este

Revizuirea Constituţiei, i limitele sale prin care se

ei poporului exprimată prin ruia trebuie să i se supună

i Parlamentul. Ultimul titlu, Titlul VIII, purtând denumirea Dispoziţii cuprinde reguli referitoare la intrarea în vigoare a

iile existente şi instituţiile

ă şi acest lucru complicate şi care

iei din 1991, revizuirea poate fi iniţiată de: 1) trimi din numărul

eni cu drept de vot, ă provină din cel

rii, iar în fiecare din aceste judeţe sau în in 20.000 de semnături în

ţiei a aparţinut i în baza Hotărârii nr.

Comisia pentru elaborarea În luna aprilie 2003, Comisia a

iei din 1991, pe baza i diferite organizaţii

fost verificate de Curtea Constituţională care, au fost iniţiate cu

iei. Avizul consultativ dat de Curtea Constituţională prin

Benone Puşcă


Decizia nr. 148/2003 împreuncele două Camere ale Parlamentului. Legea nr. 375/2003 adoptatCamere a fost supus18 septembrie 2003.

Raportul Comisiei de mediere a fost adoptat de cele doucomună pe data de 18 septembrie 2003 iar Legea nr. 375/2003 a fost supusreferendumului desf

Urmare referendumului din 18aprobată şi a căpădupă ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost confirmat prin Hotnr. 3 din 22 octombrie 2003 de Curtea Constitu

Publicarea hotărârii de confirmare a rezultatelor referendumului sdata de 29 octombrie 2003, datrevizuire a Constitu

Conţinutul revizuirii Constitumodificări aduse drepturilor vederea integrării şmodificări referitoare la organizarea publice (Iancu, 2007, p. 81).

Rezumat În vederea reaşezăelaborarea unei noi constituadoptarea unor acte cu caracter constituproclamarea republicii populare, în 1948, 1952 şi 1965 care au consacrat principiul nadictaturii politice a Partidului Comunist Român libertăţilor fundamentale a cetcondus la schimbăorganizare şi funcţPentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constitu22 decembrie 1989noua constituţie a României, scaracter constituţional.


ii politice

Decizia nr. 148/2003 împreună cu proiectul de revizuire au fost discutate de Camere ale Parlamentului. Legea nr. 375/2003 adoptată

Camere a fost supusă procedurii de mediere în perioada 2 septembrie 2003 18 septembrie 2003.

Raportul Comisiei de mediere a fost adoptat de cele două camere în pe data de 18 septembrie 2003 iar Legea nr. 375/2003 a fost supus

referendumului desfăşurat în perioada 18-19 octombrie 2003.

Urmare referendumului din 18-19 octombrie 2003, Legea de revizuire a fost ăpătat nr. 429/2003, iar Constituţia revizuită a fost republicat

ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost confirmat prin Hotnr. 3 din 22 octombrie 2003 de Curtea Constituţională.

ărârii de confirmare a rezultatelor referendumului sdata de 29 octombrie 2003, dată când a intrat în vigoare Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei din 1991.

inutul revizuirii Constituţiei priveşte trei importante domenii ri aduse drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; modifică

ării şi aderării României la structurile europene şi euroatlantice ri referitoare la organizarea şi funcţionarea unor autorităţ

(Iancu, 2007, p. 81).

ezării vieţii politice, sociale şi juridice în coordonate legale, elaborarea unei noi constituţii fiind imposibilă, s-a recurs la elaborarea adoptarea unor acte cu caracter constituţional. După abolirea monarhiei proclamarea republicii populare, în România au fost adoptate Constitu

şi 1965 care au consacrat principiul naţionalizării exproprierii, dictaturii politice a Partidului Comunist Român şi limitarea drepturilor

ilor fundamentale a cetăţenilor. Revoluţia din luna decembrie 1989 a condus la schimbări de esenţă în ceea ce priveşte sistemul constitu

i funcţionare a vieţii politice şi social economice din Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constituţii, în perioa22 decembrie 1989-21 noiembrie 1991, dată la care Parlamentul a aprobat

ţie a României, s-a recurs la acte normative tranzitorii cu caracter constituţional.


67

zuire au fost discutate de Camere ale Parlamentului. Legea nr. 375/2003 adoptată de cele două

procedurii de mediere în perioada 2 septembrie 2003 –

camere în şedinţă pe data de 18 septembrie 2003 iar Legea nr. 375/2003 a fost supusă

19 octombrie 2003, Legea de revizuire a fost a fost republicată,

ce, în prealabil, rezultatul referendumului a fost confirmat prin Hotărârea

rârii de confirmare a rezultatelor referendumului s-a făcut pe când a intrat în vigoare Legea nr. 429/2003 de

te trei importante domenii şi anume: enilor; modificări aduse în

şi euroatlantice şi ionarea unor autorităţi şi instituţii

i juridice în coordonate legale, a recurs la elaborarea şi

abolirea monarhiei şi România au fost adoptate Constituţiile din

ării exproprierii, i limitarea drepturilor şi

decembrie 1989 a te sistemul constituţional de

i social economice din ţara noastră. Pentru evitarea unui vid legislativ generat de lipsa unei constituţii, în perioada

la care Parlamentul a aprobat a recurs la acte normative tranzitorii cu

Benone Puşcă


Teste de autoevaluare1. Termenul de constitu

care în limba româna. aşezare cu temei;b. constituant; c. adunare general

2. Noţiunea de constitufolosită pentru prima dat

a. în Italia în 1698;b. în SUA în 1787;c. în Franţa în 1791. 3. Constituţia cutumiara. fixă; b. precisă; c. flexibilă. 4. Prin care procedeu se consider

ci pasivă” : a. prin plebiscit;b. prin acordarea c. prin încheierea unui pact între monarh

5. Constituţiile suple pot fi modificate:a. numai prin legi constitub. prin legi ordinare;c. numai prin referendum.

Răspunsuri la întreb1.a; 2.b; 3. c; 4.a, 5.b Lucrare de verificare aferent

1. Identifică în textele Constitumodificată) articolele care fac referire la:

- forma de guvern- drepturile şi obliga- sistemul electoral.

2. Compară şi explic

componentă) care sunt elementele de noutate suprapus peste noile realit


ii politice

Teste de autoevaluare Termenul de constituţie îşi are sorgintea în cuvântul latin care în limba română se poate traduce prin:

ezare cu temei;

adunare generală.

iunea de constituţie – în accepţiunea apropiată de cea de azi ru prima dată:

în Italia în 1698; în SUA în 1787;

a în 1791.

ia cutumiară este o constituţie:

Prin care procedeu se consideră că „suveranitatea populară nu este activ

prin plebiscit; prin acordarea constituţiei de către monarh; prin încheierea unui pact între monarh şi Parlament.

iile suple pot fi modificate: numai prin legi constituţionale; prin legi ordinare; numai prin referendum.

spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 1.a; 2.b; 3. c; 4.a, 5.b

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

în textele Constituţiilor din 1866, 1965 şi 1991 (revizuită) articolele care fac referire la:

forma de guvernământ a statului; i obligaţiile cetăţenilor;

sistemul electoral.

i explică apoi prin frazare (câte 5 fraze pentru fiecare ă) care sunt elementele de noutate şi în ce măsură

suprapus peste noile realităţi sociale şi politice.


68

i are sorgintea în cuvântul latin „constitutio”

de cea de azi – a fost

ă nu este activă

rile din testele de autoevaluare

i 1991 (revizuită şi

(câte 5 fraze pentru fiecare ăsură acestea s-au

Benone Puşcă


Nota bene. Lucrarea va fi anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluacesta sau prin platforma eLearning.

Bibliografie minimalDeleanu, Ion (2006).dreptul comparat. Bucure

Drăganu, Tudor (1972). 40-67.

Duculescu, V., Călinoiu, ConstanLumina Lex.

Iancu, Gheorghe (2007). completată. Bucureş

Ionescu, Cristian (2008). Beck, pp. 163-208.

Muraru, Ioan, TănăEdiţia 13, vol. I. Bucure

Puşcă, Benone, PuşBucureşti: Didactică ş


ii politice

. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data ului de executare a ei, iar rezultatul evaluării î ţi va fi comunicat prin

acesta sau prin platforma eLearning.

Bibliografie minimal ă (2006). Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român

. Bucureşti: C. H. Beck, pp. 208-256.

ganu, Tudor (1972). Drept constituţional. Bucureşti: Didactică şi Pedagogic

ălinoiu, Constanţa (1999). Drept constituţional comparat

Iancu, Gheorghe (2007). Tratat de drept constituţional. Ediţia a IVşti: Lumina Lex, pp. 42-84.

Ionescu, Cristian (2008). Tratat de drept constituţional. Ediţia a 2-a. Bucure

ănăsescu, Simina (2008). Drept constituţional şi instituBucureşti: C. H. Beck, pp. 39-110.

, Benone, Puşcă, Andy (2007). Drept constituţional şi instituti: Didactică şi Pedagogică, pp. 120-231.


69

tutorelui în termen de 7 zile de la data i va fi comunicat prin

în dreptul român şi

i Pedagogică, pp.

ional comparat. Bucureşti:

ia a IV-a revizuită şi

a. Bucureşti: C. H.

i instituţii politice.

i instituţii politice.

Drept constitutional si institutii politice unitatea ii

Documents

Transcript of Drept constitutional si institutii politice unitatea ii