Drept Constitutional Si Institutii Politice an 1 Sem I(1)

Constanta CALINOIU

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI

INSTITUŢII POLITICE

MODULUL I Suport de curs pentru învățământ la distanță (I.D.)

DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE 2

Prof. univ. dr. Constanta CALINOIU Universitatea “Hyperion”

2011

Introducere

Stimate student,

Acest suport de curs a fost redactat pentru studenţii înscrişi la

forma de învăţământ la distanţă şi a fost realizat după manualul

universitar, Drept constituţional şi instituţii politice – autori prof.univ.dr.

Constanţa Călinoiu şi prof.univ.dr. Victor Duculescu.

Manualul a fost întemeiat pe o amplă informare şi pe studierea

atentă a fenomenului constituţional românesc, raportat la contextul

european şi internaţional.

Dreptul constituţional şi instituţii politice reprezintă una din

ramurile de bază ale dreptului, deoarece reglementează cele mai

importante principii care stau la baza organizării statale, politice şi

sociale.

Cursul de drept constituţional şi instituţii politice se constituie şi

într-o pledoarie pentru respectul Constituţiei, al instituţiilor democratice.

Cursul reprezintă o disciplină de învăţământ fundamentală ce asigură

formarea de ansamblu pentru profesia de jurist. În noua societate

românească democratică, juriştilor le revine un rol important, ei fiind

primii chemaţi să-şi aducă contribuţia la făurirea unei Europe noi, bazată

pe respectul drepturilor cetăţenilor, pe funcţionarea exemplară a



2011

instituţiilor democraţiei şi pe recunoaşterea priorităţii absolute a justiţiei

în statul de drept.

Dreptul constituţional şi instituţiile politice reprezintă ramura

conducătoare într-un sistem de drept al unui stat. El influenţează toate

celelalte diviziuni ale dreptului public şi într-o ultimă analiză, toate

marile principii care guvernează diferite ramuri ale dreptului îşi găsesc

sorgintea în dreptul constituţional.

Cu alte cuvinte, orice modificare sau completare în această ramură

de drept, duce în mod obligatoriu la modificări şi completări în celelalte

ramuri de drept.

Dreptul constituţional şi instituţii politice îl pregăteşte pe student să

înţeleagă viaţa socială într-o perspectivă de bază statal-juridică,

obişnuindu-l să opereze cu termeni, noţiuni şi categorii specifice, unui

domeniu al conducerii la nivel superior al societăţii.

Analiza fenomenelor şi instituţiilor legate de puterea de stat,

specifice dreptului constituţional se realizează în sistemul de învăţământ

superior în cadrul facultăţilor cu profil juridic. Pe lângă oferirea unui

suport concret, de tip didactic pentru pregătirea studenţilor, lucrarea de

faţă, se completează cu unele precizări cu caracter metodologic,

considerate utile în contextul unui învăţământ desfăşurat la distanţă, dar

şi cu un extrem de bogat material bibliografic.



2011

AȘTEPTĂRI

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________

__________________________________________________________________________________



2011

OBIECTIVE

Ce este un obiectiv?

Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi

pe care tindem să o atingem prin acţiunile noastre.

Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa

sau absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o

lumină călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze

haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui

obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine

definit şi ne face să ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit,

chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant

cum, datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se

întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută

să ne mişcăm înainte. Este precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti

ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău".

Ceea ce spune scriitorul este parţial adevărat pentru că nu există vreo

abracadabra care intră în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci

este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe lucruri



2011

şi să facă conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea

conştientă. De aceea anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă

noi neobservate, brusc se aliniază cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul

general.

3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe

lucruri de făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele

mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc,

dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în

două categorii: cele care mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu

mă împing înainte spre obiective. În acest fel am răspunsuri rapide la

eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?".

În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor

cunoștinţe și deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel,

în urma parcurgerii cursului de Drept constituţional şi instituţii

politice, studentul va dobândi următoarele competenţe:

- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa

dreptului constitutional.

- Isi va insuşi conceptele de bază ale consttutional, a metodelor şi

procedeelor specifice acestuia.

- Va cunoaște principiile specifice dreptului constitutional.



2011

CUPRINS

UNITATEA DE ÎNVĂTARE 1 ............................................................................................. 10

DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL SĂU ÎN SISTEMUL JURIDIC AL

STATELOR ............................................................................................................................. 10

1.1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL .............................................. 11

1.2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC ................. 13

1.3. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT ................ 19

1.4. OBIECTUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ......................................................... 22

NU UITA! ............................................................................................................................... 23

INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 24

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 24

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................. 25


EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN .......................................... 27

2.1. PROCESUL DE CONSTITUŢIONALIZARE ÎN ROMÂNIA .................................. 28

2.2. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL ................................ 32

2.3. EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN ................................... 38

NU UITA! ............................................................................................................................... 51





STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT A STATULUI ................. 54

3.1. STRUCTURA DE STAT ................................................................................................. 55

3.2. FORMELE DE STAT .................................................................................................. 55

3.3. CONCEPTUL DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT ................................................... 59

NU UITA! ............................................................................................................................... 60



2011





SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU POLITIC ŞI JURIDIC FUNDAMENTAL AL

STATULUI DE DREPT ......................................................................................................... 62

4.1. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR STATULUI .............................................. 63

4.2. LIMITELE ŞI CRITICA SEPARAŢIEI PUTERILOR .............................................. 68

4.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE ................................... 70

NU UITA! ............................................................................................................................... 75





PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .............................. 78

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................................................... 79

5.2. OPŢIUNILE DEMOCRATICE DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 ...... 79

5.3. CĂI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE .................................................................................. 83

5.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .................................... 85

NU UITA! ............................................................................................................................... 92





DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR ROMÂNIEI ............................................................................................... 94

6.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 95



2011

6.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 98

6.3. CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE........ 107

6.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ................................. 117

NU UITA! ............................................................................................................................. 119

INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 120

PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 120

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 6 ........................................... 120

UNITATEA DE ÎNVĂTARE 7 ........................................................................................... 122

PARLAMENTUL – ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI ÎN CEL AL PUTERII DE

STAT ...................................................................................................................................... 122

7.1. ROLUL PARLAMENTULUI ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI CEL INSTITUŢIONAL

AL PUTERII DE STAT ........................................................................................................ 123

7.2. SISTEMUL ELECTORAL ........................................................................................... 125

7.3. STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE PARLAMENTULUI ................. 128

NU UITA! ............................................................................................................................. 129




AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI ................................................................................. 132

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 133



2011

Unitatea de învăţare 1

DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL SĂU ÎN

SISTEMUL JURIDIC AL STATELOR

Timp de studiu individual estimat: 4h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

va cunoaşte noţiunile generale privind dreptul constitutional

va defini dreptul constitutional

va cunoaşte obiectul dreptului civil

isi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei

Cuprinsul unităţii de studiu


DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL SĂU ÎN SISTEMUL JURIDIC AL

STATELOR ............................................................................................................................. 10

1.1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL .............................................. 11

1.2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC ................. 13

1.3. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT ................ 19

1.4. OBIECTUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ......................................................... 22

NU UITA! ............................................................................................................................... 23



BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1<<<<<<<<.<<<25



2011

1.1. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CONSTITUŢIONAL

Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru

dezvoltarea fiecărei ţări deoarece fundamentează organizarea politică,

raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea ordinii de drept,

făurirea unui climat de încredere bazat pe norme juridice, propice

întregii dezvoltări economice şi sociale. Constituţiile au, aşa cum se

cunoaşte prea bine, o însemnătate cu totul excepţională în viaţa

politică a statelor întrucât asigură desfăşurarea normală a relaţiilor

dintre cetăţenii unei ţări, garantează drepturile şi stabileşte îndatoririle

lor, definesc raporturile dintre cetăţeni şi puterea de stat, normele şi

conceptele generale care interesează activitatea fiecăreia dintre puterile

statului, raporturile dintre acestea.

Dreptul constituţional se încadrează, împreună cu dreptul

administrativ, dreptul penal şi dreptul internaţional public, în marea

subdiviziune a dreptului public, deoarece vizează în special raporturi ce

se statornicesc la nivelul puterii, raporturi între indivizi şi stat,

considerat în plenitudinea autorităţii sale. Dreptul constituţional se

ocupă de organizarea întregii vieţi a statului, determină structura

acestuia, organizează şi proteguieşte viaţa indivizilor. După cum

subliniază doi cunoscuţi profesori români de drept constituţional –

Paul Negulescu şi George Alexianu – referindu-se la rolul dreptului

constituţional, „el determină structura statului, organizează şi



2011

proteguieşte viaţa individului. El influenţează toate celelalte diviziuni

ale dreptului public, le determină caracteristica, le vizează cadrul de

dezvoltare”. Într-o ultimă analiză, toate marile principii care

guvernează diferite ramuri ale dreptului îşi găsesc sorgintea în dreptul

constituţional care, stabilind forme feudale de organizare politică şi de

comportament al indivizilor înrâureşte nemijlocit modul în care

celelalte ramuri de drept îşi structurează sistemul de drepturi şi

obligaţii, principii şi norme care, în fond, dezvoltă şi precizează

normele constituţionale. „Dreptul constituţional, prin natura sa,

stăpâneşte întreaga ramură a dreptului public şi privat. El îşi trage

puterile de viaţă din filozofia dreptului şi însufleţeşte, influenţează şi

determină întreaga structură a dreptului. El determină atitudinea şi

natura tuturor celorlalte subdiviziuni ale dreptului”.

Potrivit unui punct de vedere competent, exprimat de profesorul

Jean Gicquel, din prevederile cunoscute ale „Declaraţiei drepturilor

omului şi cetăţeanului din 1789”, care proclamau că „orice societate în

care garanţia drepturilor omului şi separaţia puterilor nu sunt

asigurate, nu are o constituţie”, decurge ideea că dreptul constituţional

are ca principală misiune să organizeze în cadrul statelor o coexistenţă

paşnică între „putere” şi „libertate”. Ralierea la valorile occidentale ale

pluralismului şi economiei de piaţă a fostelor state socialiste din

Europa de răsărit, precum şi a unor ţări din lumea a treia, dau – potrivit

părerii specialistului francez – un sens nou dezvoltării istorice a



2011

dreptului constituţional, marcând apariţia unui „universalism

democratic”, întemeiat pe un „minimum vital instituţional”.

Ahmed Mahiou, fost Decan al Facultăţii de Drept din Alger şi

fost preşedinte al Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei

Naţiunilor Unite, dezvoltă o idee asemănătoare şi chiar mai angajantă,

susţinând, în cadrul unui curs predat la Academia Internaţională de

Drept Constituţional, „apariţia unui drept la democraţie şi la buna

guvernare”.

1.2. DREPTUL CONSTITUŢIONAL - RAMURĂ A DREPTULUI

PUBLIC

Dreptul însumează ansamblul normelor juridice existente în

societate, norme ce au devenit indispensabile organizării şi

desfăşurării vieţii sociale. Stricto sensu, dreptul înseamnă posibilitatea

recunoscută prin lege unui individ sau unei persoane juridice de a face

sau de a nu face ceva sau de a pretinde altuia să facă sau să nu facă

ceva precum şi posibilitatea conferită anumitor autorităţi publice de a

sancţiona nerespectarea unei reguli de drept sau încălcarea ei de către

orice altă persoană fizică sau juridică.

Potrivit unui punct de vedere dominant în doctrină prin drept se

înţelege ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, a

căror respectare este asigurată în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a

statului.



2011

Într-o altă opinie, dreptul ar fi ansamblul regulilor de conduită

umană edictate şi sancţionate de către autoritatea statală şi destinate să

asigure domnia ordinii şi libertăţii în relaţiile sociale.

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de

norme juridice cuprinzând mai multe ramuri de drept.

După cum s-a relevat în doctrină, între dreptul public şi dreptul

privat există trei distincţii principale: scopul (dreptul public urmăreşte

satisfacerea intereselor colective ale unei anumite societăţi umane;

caracterul (dreptul public este esenţialmente imperativ); sancţiunea

(sancţiunea de drept public se stabileşte cu mai multă dificultate, poate

şi pentru motivul că însuşi statul poate fi sancţionat).

Întregul ansamblu de norme juridice care formează dreptul

pozitiv poate fi separat în mari categorii prin aplicarea unui criteriu de

clasificare sau altul. Spre exemplu, din punctul de vedere al formei de

exprimare, dreptul poate fi împărţit în drept scris (sau actul normativ) şi

drept nescris (sau cutuma). Din punctul de vedere al naturii prevederilor

care sunt grupate, dreptul poate fi împărţit în drept determinator şi

drept sancţionator. Pe când dreptul determinator indică ce anume

trebuie să se facă sau să nu se facă în societate, dreptul sancţionator

organizează reacţia socială la conduita individului care este contrară

dreptului determinator.

Din punct de vedere al sursei de formare, dreptul este divizat în

drept intern (expresie a voinţei unei societăţi date, organizată în stat) şi



2011

drept internaţional public (expresie a acordurilor de voinţă dintre state în

raporturile dintre ele).

Caracterul autoritar al dreptului este mai vizibil în dreptul

intern; în timp ce caracterul convenţional al său se manifestă mai

vizibil – dar nu absolut – în dreptul internaţional public.

Din punct de vedere al obiectului imediat al normelor juridice,

dreptul se poate clasifica în drept material şi drept procedural, Primul

reglementează modul de comportare al oamenilor; al doilea

reglementează modalităţile prin care primul este aplicat de către

organele statului sau, respectiv, organele internaţionale. Dreptul

procesual – aplicat de către instanţele judecătoreşti şi tribunalele

arbitrale – este, probabil, cea mai importantă parte a dreptului

procedural. De regulă, încălcarea unei norme de drept material este

condiţia aplicării normelor de drept procedural, dar multe alte norme

de drept procedural sunt aplicate în absenţa unei asemenea încălcări,

sau numai pentru aducerea la îndeplinire a normelor de drept

material. În fine, menţionăm marea diviziune a dreptului în drept public

şi drept privat, care este probabil cea mai folosită în practică, dar şi cel

mai greu de explicat. Un prim criteriu care a fost propus pentru

distincţie este acela al naturii raportului social reglementat (sau al

obiectului său de reglementare). Dreptul public este compus numai

din norme reglementând raporturi sociale la care organe ale puterii,

cum ar fi organele de stat, participă în mod direct pentru exercitarea a



2011

ceea ce numim jure imperii (acte de putere). Dacă astfel de acte de

putere nu sunt exercitate, ne aflăm în domeniul dreptului privat,

caracterizat prin exercitarea a ceea ce numim jure gestionis (acte de

afaceri). După un alt criteriu pentru distincţie - acela al utilităţii

generale sau particulare a normei juridice - dreptul public

reglementează relaţii de interes particular. Publicum jus est quod ad

statum rei romanae spectat, privatum quod ad singularum utilitatem pertinent.

În general, caracteristica dreptului public este subordonarea uneia din

părţile la raportul social reglementat de către norma juridică (raportul

juridic). Caracteristicile dreptului privat sunt egalitatea şi autonomia de

voinţă a participanţilor la raportul social.

Diviziunea dreptului în ramuri se obţine prin raportarea

grupurilor de norme juridice la relaţiile sociale pe care le

reglementează. În acest sens se vorbeşte, spre exemplu, de dreptul

constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul comercial,

dreptul familiei, dreptul muncii sau dreptul cooperatist. Deşi

împărţirea dreptului în ramuri este, de multe ori, socotită ca înţeleasă

de la sine, ea nu se poate face uşor şi, de aceea, nu este marcată în toate

împrejurările de acurateţea necesară. Aceasta se întâmplă deoarece

criteriul principal al naturii relaţiei sociale reglementate (obiectul

reglementării) este, de obicei, suplimentat de un criteriu secundar care nu

este întotdeauna acelaşi. Într-un exemplu simplu, ca acela de vânzare a

unui lucru, tranzacţia dintre cele două părţi are incontestabil un



2011

caracter patrimonial şi aparţine, de aceea, dreptului privat. Această

tranzacţie poate fi, însă, reglementată fie de către dreptul civil, fie de

către dreptul comercial. Dacă Primus, un cetăţean oarecare, cumpără

lucrul de la Secundus, un alt cetăţean oarecare, tranzacţia va fi

reglementată de dreptul civil. Dacă însă Primus şi Secundus sunt

comercianţi (adică persoane care cumpără lucruri pentru a le revinde,

în exercitarea profesiei lor), aceeaşi tranzacţie va fi guvernată de

dreptul comercial. Un alt exemplu va demonstra – poate şi mai bine –

dificultatea categorisirii raporturilor sociale ca aparţinând uneia sau

alteia din ramurile dreptului. Este un principiu general al dreptului

privat că oamenii trebuie să încheie contracte cu bună credinţă. Dacă

însă una din părţi obţine încheierea unui contract prin folosirea de

mijloace viclene şi este evident că fără aceste maşinaţii cealaltă parte

nu ar fi contractat, aceasta din urmă (partea inocentă) poate cere, pe

baza art.960 C.civ., anularea contractului pentru ceea ce se numeşte dol,

fără a fi nevoie să probeze leziunea sa sau îmbogăţirea celeilalte părţi.

Dacă însă aceleaşi maşinaţii întrunesc elementele de înşelăciune, care

sunt descrise în art.215 C.pen. (şi anume obţinerea unui folos material

injust şi pricinuirea unei pagube), autorul lor va putea fi condamnat cu

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. De remarcat că existenţa

unui folos material pentru înşelător şi a unei pagube pentru partea

înşelată, care nu trebuie dovedite în cazul dolului, indică un grad mai

mare de pericol social al acţiunii înşelătorului. De aceea, depinzând de

prezenţa sau absenţa acestor elemente, tranzacţia va fi reglementată de



2011

dreptul civil sau, respectiv, de dreptul penal. Precum vedem, în primul

exemplu calitatea părţilor contractante este criteriul secundar pentru

clasificarea relaţiei sociale ca aparţinând fie dreptului civil, fie

dreptului comercial. În al doilea exemplu, criteriul secundar de

clasificare este gradul de pericol social al relaţiei sociale însăşi.

Este neîndoielnic că dreptul constituţional exercită influenţe

notabile asupra tuturor celorlalte ramuri ale dreptului. Fără a căuta

câtuşi de puţin să ierarhizăm ramurile sau disciplinele juridice, nu

putem să nu recunoaştem că respectul dreptului de proprietate, al

familiei, îşi găseşte consacrarea în primul rând în normele

constituţionale şi apoi în normele specifice unor ramuri de drept.

Dreptul penal, care sancţionează infracţiunile comise împotriva ordinii

juridice, ca şi procedura penală, se întemeiază pe anumite norme de

drept constituţional. Administraţia de stat, reglementată de normele

dreptului administrativ, îşi găseşte şi ea sorgintea în norme de bază

prevăzute în dreptul constituţional.

Dreptul constituţional prezintă însă nu numai o legătură organică

cu toate ramurile dreptului, cărora le conferă importante deschideri şi

orientări principale, dar şi cu alte discipline sociale ca, de pildă, ştiinţa

politică, sociologia, deoarece multe dintre principiile şi normele

fundamentale ale dreptului constituţional se raportează nu numai la

sistemul de drept propriu zis, ci şi la organizarea politică a societăţii, la

modul în care o anumită colectivitate, respectiv naţiunea,



2011

instituţionalizată din punct de vedere juridic pe teritoriul unui anumit

stat, îşi defineşte cadrul său de existenţă şi îşi construieşte propria sa

ordine de drept.

Dreptul constituţional are, aşadar, o însemnătate primordială

pentru statornicirea tuturor raporturilor juridice, dar şi a celor politice.

El reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari pentru edificarea

vieţii politice democratice a statului de drept, se corelează strâns cu

evoluţiile profunde ce intervin în viaţa popoarelor, devenind un factor

propulsor al impunerii respectului faţă de drept, al edificării unor

relaţii în care supremaţia dreptului urmează să devină o realitate în

viaţa oricărei societăţi.

1.3. LOCUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL

DE DREPT

Sistemul dreptului român deşi unitar cunoaşte o grupare a

normelor sale pe ramuri de drept.

Orice sistem presupune o ierarhizare a elementelor sale

componente şi deci şi sistemul de drept cunoaşte o asemenea

ierarhizare a ramurilor sale.

Faptul că dreptul constituţional ca ramură a dreptului întruneşte

trăsăturile privind esenţa, mijloacele de realizare şi finalitatea comune



2011

întregului sistem de drept, se impune să stabilim ce loc ocupă el în

sistemul dreptului unitar român.

Pentru a stabili acest lucru este necesar să fie avute în vedere

două aspecte:

1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul

constituţional.

2. Valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor de

apărare a acestor relaţii sociale devine drept (izvoarele de drept).

Cât priveşte primul aspect, normele dreptului constituţional

reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

puterii. Este incontestabil că relaţiile sociale privind instaurarea şi

menţinerea puterii prezintă cea mai mare importanţă pentru popor,

căci cucerirea puterii este scopul oricărei revoluţii. Cucerind puterea

guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi

politică.

Iată cât de evidentă este valoarea deosebită a intereselor ocrotite

prin normele dreptului constituţional.

Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin

dreptul constituţional, apare evidentă necesitatea exprimării voinţei

guvernanţilor prin cele mai importante şi mai eficiente forme juridice,

şi anume prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor



2011

sociale. De aceea aceste relaţii sociale sunt reglementate, în primul

rând, prin constituţie - legea fundamentală a statului - care se situează

în fruntea sistemului de drept, din normele sale desprinzându-se

principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în

domeniul lor de activitate.

Examinarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul

constituţional este ramura principală în sistemul de drept. Din această

trăsătură a dreptului constituţional decurg două consecinţe cât priveşte

întregul drept.

O primă consecinţă este urmare a faptului că: dreptul

constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de realizare a puterii

de stat, care este o activitate de conducere.

Constituţia - ca izvor principal al dreptului constituţional - este

în acelaşi timp şi izvor pentru întregul drept, cuprinzând reglementări

care privesc activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a

puterii.

Constituţia, printre alte reglementări, conţine şi reglementări

privind proprietatea, organele executive şi organele judecătoreşti.

Relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi detaliat

reglementate prin normele dreptului civil, dreptului comercial,

organizării judecătoreşti.



2011

Analizând corelaţia dintre Constituţie şi ramurile de drept

putem afirma că orice ramură de drept îşi găseşte fundamentul juridic

în normele din Constituţie. De aici regula conformităţii normelor din

celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate

cuprinse în Constituţie.

Cerinţa conformităţii conduce la o a doua consecinţă

edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituţional şi anume

că o modificare intervenită în această ramură de drept impune în mod

necesar modificări corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri

de drept care conţin reglementări detaliate ale aceloraşi relaţii sociale,

pe care dreptul constituţional le orientează numai în principiu – ex.

garantarea dreptului de proprietate, prezumţia de nevinovăţie etc.

1.4. OBIECTUL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Dreptul constituţional grupează două mari categorii de norme

particulare şi principii generale.

Prima categorie cuprinde normele particulare şi principiile care se

referă la constituirea şi funcţionarea puterilor statului: puterea

legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească.

A doua categorie cuprinde normele particulare şi principiile

generale care definesc drepturile şi libertăţile individuale şi

reglementează exerciţiul lor.



2011

Dar, în acelaşi timp, în obiectul dreptului constituţional sunt

cuprinse două categorii de relaţii şi anume: a) relaţii cu o dublă natură

juridică, respectiv acele relaţii care fiind reglementate şi de alte ramuri de

drept sunt reglementate în acelaşi timp şi de constituţie; b) relaţii specifice

de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai

pentru normele de drept constituţional.

Obiectul dreptului constituţional îl formează relaţiile sociale ce

apar în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii şi

constă în reglementarea organizării şi funcţionării statului şi ale

organelor sale.

NU UITA!

Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru

dezvoltarea fiecărei ţări deoarece fundamentează organizarea politică,

raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea ordinii de drept,

făurirea unui climat de încredere bazat pe norme juridice, propice

întregii dezvoltări economice şi sociale. Constituţiile au, aşa cum se

cunoaşte prea bine, o însemnătate cu totul excepţională în viaţa politică a

statelor întrucât asigură desfăşurarea normală a relaţiilor dintre cetăţenii



2011

unei ţări, garantează drepturile şi stabileşte îndatoririle lor, definesc

raporturile dintre cetăţeni şi puterea de stat, normele şi conceptele

generale care interesează activitatea fiecăreia dintre puterile statului,

raporturile dintre acestea.

INTREBĂRI DE CONTROL

1. Definiţi categoriile de drept.

2. Identificaţi relaţiile de determinare ce apar între stat şi drept şi

analizaţi-le

3. Identificaţi şi analizaţi asemănările şi deosebirile dintre dreptul

public şi dreptul privat.

PROPUNERI DE REFERATE

Obiectul dreptului constitutional

Dreptul constituţional şi locul său în sistemul juridic al statelor



2011

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚARE 1

Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate naţionale

şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ediţia a IV-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti,

2010.

Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan

Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituţia României, comentată

şi adnotată, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992.

Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti, 2003

.

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi II,

Editura NOVA, Bucureşti, 1996.

Constantin C.Dissescu, Curs de drept constituţional, Bucureşti, 1915

Jean Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politiques, 14e

édition, Montchrestien, Paris, 1995.

Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I, Teoria

generală a instituţiilor politice, vol.II, Editura “Lumina Lex”,

Bucureşti, 2001.

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii

politice, ediţia IX-a, revăzută şi completată, Editura “Lumina Lex”,

Bucureşti, 2001.

Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol.,



2011

Editura “Casa Şcoalelor”, Bucureşti, 1942-1943.

Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice

contemporane, Ediţia a V-a, revăzută şi întregită, Editura

“Cugetarea”, Iaşi, 1999.



2011


EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN


După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va deprinde

competenţe de a:

cunoaşte procesul de constitutionalizare in Romania

cunoaste principiile scolii romanesti de drept constitutional

dezvolta limbajul juridic specific disciplinei



EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN .......................................... 27

2.1. PROCESUL DE CONSTITUŢIONALIZARE ÎN ROMÂNIA .................................. 28

2.2. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL ................................ 32

2.3. EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN ................................... 38

NU UITA! ............................................................................................................................... 51






2011

2.1. PROCESUL DE CONSTITUŢIONALIZARE ÎN ROMÂNIA

Procesul de constituţionalizare în România (iniţial divizată în trei

principate care s-au unit de fapt în cadrul unui singur stat naţional

unitar, abia în 1918 după ce Muntenia şi Moldova se uniseră în 1859) a

fost complex şi contradictoriu. Iniţial a existat o influenţă bizantină în ce

priveşte organizarea principatelor, vizibilă în special în aşezămintele lui

Constantin Mavrocordat (1741), ale lui Alexandru Ipsilante (1776) şi în

„Manualul de legi” al lui Mihai Fotino (1765-1766). Mai târziu, diversele

proiecte de constituţii elaborate în special în secolul XIX (de pildă,

Constituţia Cărvunarilor din 1822) au dat expresie influenţei franceze. În

tot acest timp s-a manifestat un puternic sentiment pentru unitatea

naţională, care a dominat întregul proces de constituţionalizare.

Programele şi actele revoluţionare din 1848 poartă, de asemenea,

influenţa franceză, ca şi a teoriei dreptului natural.

Cele două Regulamente organice din Muntenia (1831) şi Moldova

(1832) erau de fapt nişte cadre constituţionale care cuprindeau şi norme

de organizare administrativă şi judecătorească. Deşi aceste regulamente

au fost adoptate în timpul în care principatele se aflau sub ocupaţie rusă,

guvernatorul Pavel Kiseleff, un personaj luminat pentru epoca în care a

trăit, a permis includerea unor prevederi democratice, inclusiv a

principiului separaţiei puterilor în stat.



2011

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), elaborat de

Alexandru Ioan Cuza, a legalizat pe plan constituţional unirea Moldovei

şi Munteniei înfăptuită în 1859, ca şi programele de reformă ale

domnitorului. Importanţa acestui document constă, printre altele, în

aceea că a consacrat, după experienţa franceză, un sistem parlamentar

bicameral. El a fost influenţat, de altfel, de prevederile Constituţiei

franceze din 1852 a lui Ludovic Bonaparte, altminteri un prieten al

poporului român care a sprijinit Unirea Moldovei cu Muntenia, în 1859,

Constituţia din 1866 a fost elaborată după modelul Constituţiei

belgiene din 1832, estimată la timpul respectiv a fi una dintre cele mai

democratice din Europa.

Constituţia română din 1923 a fost consecinţa alipirii la regatul

Românei a Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei, prin făurirea

„României Mari”. Ea a oferit un cadru democratic de dezvoltare a vieţii

politice democratice unanim apreciat.

A urmat Constituţia dictaturii regale din 1938, care a consacrat

atribuţii exhaustive monarhului şi a instaurat o organizare politică

inspirată de regimul mussolinian din Italia. Cadrul constituţional creat

prin Constituţia din 1938 a fost însă suspendat în 1940, urmând perioada

regimului militar al Generalului Antonescu, care a antrenat România în

războiul împotriva Naţiunilor Unite.



2011

Actul revoluţionar de la 23 august 1944, când România a denunţat

alianţa cu Germania şi s-a aliat Naţiunilor Unite, a marcat totodată şi

restaurarea pentru o scurtă perioadă de timp a Constituţiei din 1923.

Ocuparea ţării de către Armata Roşie şi apoi menţinerea României,

până în 1965, în sfera de dominaţie a URSS au avut un efect negativ

asupra evoluţiei constituţionale.

Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965, pornind de la principiile

sovietice, au desfiinţat separaţia puterilor şi sistemul de drepturi şi

libertăţi, consacrând monopolul politic al unui singur partid..

După evenimentele revoluţionare din decembrie 1989, România a

adoptat un nou cadru constituţional în 1991, folosind experienţa franceză

şi orientându-se spre regimul semprezidenţial de tip francez, consacrat

de Constituţia din 1958.

O importantă revizuire constituţională a avut loc în anul 2003,

aducând îmbunătăţiri mecanismelor de funcţionare constituţională pe

baza experienţei acumulate şi consacrând cadrul juridic al viitoarei

integrări a României (din anul 2007) în Uniunea Europeană.

În ce priveşte procesul de constituţionalizare şi problemele

globalizării, trebuie arătat că România a înţeles să răspundă noilor

sfidări aduse de fenomenul globalizării printr-o colaborare activă cu

organizaţiile internaţionale. Astfel, România a salutat cele 10 principii ale

Pactului mondial (UN Global Compact 2000) propus de Secretarul



2011

general al ONU pentru promovarea de către societăţile multinaţionale a

valorilor fundamentale în domeniul drepturilor omului, normelor de

muncă, protecţiei mediului şi luptei contra corupţiei. De asemenea,

România a aderat în 2005 la Declaraţia OCDE pentru investiţii

internaţionale şi întreprinderi multinaţionale. În acelaşi an s-a deschis

oficial Punctul Naţional de Contact în cadrul Agenţiei Române pentru

Investiţii Străine, organism creat în vederea aplicării Ghidului OCDE

pentru Întreprinderi Multinaţionale.

În ce priveşte privatizarea, aceasta s-a efectuat începând din 1991 pe

baza Legii nr.58 din 14 august 1991 cu modificările ulterioare, în special

OUG nr.88 din 23 decembrie 1997.

Procesul de privatizare nu a însemnat însă, nici un moment, o

slăbire a cadrului constituţional, deoarece acel proces nu s-a efectuat în

mod haotic, prin simplul joc al cererii şi ofertei, ci pe baza unor legi

votate de Parlamentul României şi a unor ordonanţe de urgenţă emise

Guvern, deci într-un cadru juridic organizat de autorităţile de stat.

Pe de altă parte, prin diversele legi de privatizare au fost create

instituţii care au monitorizat în de aproape acest proces *fondul

proprietăţii de stat (FPS), APAPS, AVAS etc., asigurându-se desfăşurarea

lui în spiritul actelor legislative+.

Procesul de privatizare s-a desfăşurat sub monitorizarea autorităţilor

de stat care, până la modificarea OUG nr.88/1997, au dispus chiar de o



2011

„acţiune normativă”, cu alte cuvinte de o poziţie diferenţiată a statului

faţă de ceilalţi acţionari, implicând în cazul societăţilor comerciale de

interes strategic sau a celor rezultate ca urmare a reorganizării regiilor

autonome, dreptul statului de a se opune schimbării obiectului de

activitate, unei absorbţii sau fuziuni a societăţii în cauză, dacă s-ar fi

estimat că asemenea decizii ar fi putut afecta protecţia consumatorilor.

În sfârşit, acţiunile de privatizare frauduloasă sau cu nerespectarea

normelor legale au fost anulate de justiţie, ceea ce denotă că în România

nu se poate vorbi de o „deconstituţionalizare” în cazul procesului de

privatizare, acesta desfăşurându-se sub controlul statului român şi cu

corectivul unor sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor legale.

2.2. ŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL

În România, după cum s-a arătat deja la pct.4.1. studiul dreptului

constituţional are o veche tradiţie. Dreptul constituţional a fost predat,

de regulă, împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept

public.

În 1837, francezul G.Maissonabe ţinea în limba franceză, la

Academia Mihăileană din Iaşi, un curs comparat de evoluţie

constituţională a diferitelor popoare. În 1867, tot la Iaşi, Simion Bărnuţiu

preda un curs intitulat "drept public românesc".



2011

În 1864, Al.Codrescu ţinea un curs la Bucureşti intitulat Drept

constituţional, iar în 1889, la Brăila, vedea lumina zilei volumul

"Elemente de drept constituţional" de Christofor I.Suliotis care, după

cum mărturiseşte el însuşi, a folosit atât lucrările unor autori străini, cât

şi cursul de drept constituţional al profesorului Paul Vioreanu.

Dreptul constituţional se afirmă în perioada care urmează prin

operele unor importanţi profesori: C.G.Stere la Iaşi şi C.D.Dissescu la

Bucureşti, în 1915, pe care i-am amintit deja.

În dezvoltarea acestei discipline un rol important îl are Catedra de

drept public de la Bucureşti. Această catedră este deţinută de profesorii

Dimitrie Paul Viorean (1859-1881), Constantin G.Dissescu (1881-1926),

Paul Negulescu (1926-1939), Ion V.Gruia (1939-1947), profesorul

C.G.Rarincescu suplinind catedra între 3 noiembrie 1939 şi 4 august 1940.

Perioada interbelică s-a remarcat prin afirmarea unor puternice

personalităţi în domeniul gândirii dreptului constituţional. Aceştia, în

majoritatea cazurilor, au predat atât dreptul constituţional, cât şi dreptul

administrativ, fie sub denumirea generică de "drept public", fie sub

titulatura celor două discipline distincte.

Personalitatea profesorului C.G.Dissescu - care a fost de altfel şi

raportorul Constituţiei din 1923 - a dominat, de pildă, întreaga

dezvoltare a dreptului public în prima jumătate a secolului XX. Apărător

al interesului naţional şi critic al unor reglementări pe care nu le



2011

considera potrivite specificului românesc, el s-a impus ca un apărător al

democraţiei în sensul său cel mai autentic. Undeva în cursul său el scria

că "într-o societate unde lipseşte sentimentul de demnitate personală, oricât

mecanismul politic şi legile ar fi concepute într-un spirit liberal şi democratic,

nu putem realiza principiile adevăratei democraţii”.

Paul Negulescu s-a impus la rândul său ca o prestigioasă

personalitate a vieţii universitare şi teoretician de seamă al dreptului

constituţional. Lucrarea sa fundamentală în dreptul constituţional "Curs

de drept constituţional român" din 1927 rămâne şi astăzi un model de

claritate şi putere de analiză. În lucrările sale el s-a pronunţat pentru

respectul suveranităţii naţionale, pentru sistemul democratic

parlamentar, criticând reformele adoptate în anumite ţări în perioada

interbelică prin care prerogativele Parlamentului au fost considerabil

reduse în favoarea executivului. Totodată, s-a pronunţat cu hotărâre

pentru corectarea organizării defectuoase a administraţiei din timpul

său.

Paul Negulescu a elaborat, împreună cu George Alexianu - un

eminent profesor care a căzut victimă represiunilor de după război -

"Tratatul de drept public" în două volume, un adevărat monument al

gândirii juridice româneşti din perioada interbelică. Ca şi predecesorul

său, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică, împletind permanent

munca didactică cu activitatea publicistică şi participarea la viaţa

ştiinţifică internaţională..



2011

În rândul marilor specialişti ai perioadei interbelice se mai cuvin a

fi menţionaţi în mod deosebit doi eminenţi profesori: C.G.Rarincescu,

care s-a impus în special prin cercetările sale în domeniul contenciosului

administrativ, şi Ion V.Gruia, titular al catedrei de drept constituţional

până la înlăturarea sa abuzivă din învăţământ în 1948.

Profesorul I.V.Gruia a adus importante contribuţii ştiinţifice,

demonstrând existenţa unor reguli tradiţionale constituţionale originale

şi proprii la români cuprinse în Dreptul consuetudinar, în obiceiul

pământului. Sunt relevante punctele sale de vedere cu privire la

legalitate şi legitimitate din punct de vedere juridic, ştiinţa politică şi arta

politică, relaţia dintre stat şi drept, dintre acestea şi echilibrul forţelor

sociale, contribuţiile cu privire la definiţia noţiunii de democraţie, relaţia

dintre justiţie şi legislaţie, cerinţa reorganizării administrative. Deşi s-a

ocupat precumpănitor de administraţie, profesorul Anibal Teodorescu a

abordat în Tratatul său de drept administrativ (în două volume)

importante probleme conexe dreptului constituţional, cum ar fi

semnificaţia principiului separaţiei puterilor, raporturile dintre organele

statului, rolul administraţiei publice, responsabilitatea administrativă,

manifestându-se ca un promotor consecvent al ideii responsabilităţii

ministeriale şi al elaborării unui statut al funcţionarilor publici.

La Bucureşti, profesorul Ion Vântu – devenit ulterior Director al

Institutului de Cercetări Juridice – a publicat studii asupra

responsabilităţii ministeriale, insistând asupra necesităţii de a se realiza o



2011

răspundere politică efectivă şi a publicat, pentru prima dată, o

"Introducere la cursul de drept public comparat". La Facultatea de Drept

din Cluj au ţinut cursuri apreciate şi au elaborat lucrări de specialitate

Romulus Boilă, Victor Onişor, Tudor Drăganu, Dragoş Rusu, precum şi

Erast Diti Tarangul, care a fost anterior profesor şi la Facultatea de Drept

din Cernăuţi.

După 1945, cercetări de drept constituţional s-au desfăşurat mai

ales în centrele universitare, căpătând totodată un impuls deosebit odată

cu constituirea Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.

Din această perioadă se cuvin a fi semnalate lucrările publicate de Ion

Vântu, Mircea Lepădătescu (Controlul constituţionalităţii), Nistor

Prisca, Mihai Oroveanu ş.a.

După Revoluţia din Decembrie 1989, în noile condiţii istorice, s-a

afirmat o puternică şcoală românească de drept constituţional.

Menţionăm în această privinţă personalităţi de prestigiu ale gândirii

ştiinţifice româneşti precum Ioan Muraru, Antonie Iorgovan şi Cristian

Ionescu la Bucureşti, Tudor Drăganu şi Ion Deleanu la Cluj, Genoveva

Vrabie la Iaşi, activitatea deosebită desfăşurată de membrii Comisiei

Constituţionale al cărui preşedinte a fost profesorul Antonie Iorgovan şi

vicepreşedinte academicianul Vasile Gionea. În aceeaşi perioadă s-au

afirmat, de asemenea, în literatura de drept constituţional, Rodica

Narcisa Petrescu la Cluj şi Dan Ciobanu la Bucureşti.



2011

Au apărut numeroase monografii consacrate dreptului

constituţional, printre care Dreptul parlamentar (Ioan Muraru, Mihai

Constantinescu), Cetăţenia română (Barbu Berceanu), două comentarii

ale Constituţiei României (Ioan Muraru, Mihai Constantinescu şi Victor

Duculescu, Cosntanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu).

Au fost publicate numeroase manuale şi cursuri universitare

consacrate dreptului constituţional, afirmându-se o nouă generaţie de

specialişti printre care Simina Tănăsescu, Gheorghe Iancu, Corneliu

Liviu Popescu, Ion Rusu, Dorin Clocotici, Mihai Bădescu, Ştefan

Deaconu, Nicolae Pavel, Iulian Teodoroiu.

Ne permitem, totodată, să menţionăm şi lucrările scrise de autorii

prezentului manual, singuri sau în colaborare cu alţi autori (Constanţa

Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, editat de

Universitatea Hyperion; Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta

Duculescu, Tratat de drept constituţional comparat (2 volume),

Crestomaţie de drept constituţional (2 volume), Tratat de drept

parlamentar (2 volume), Revizuirea Constituţiei).

Constituirea unui puternic curent de cercetare în domeniul

dreptului constituţional, facilitat de noile condiţii istorice existente în

ţara noastră, a permis afirmarea unui larg schimb de idei, desfăşurarea

cu succes a unor simpozioane, manifestări ştiinţifice, care au contribuit la

clarificarea unor probleme actuale şi la evidenţierea direcţiilor de acţiune



2011

pentru perfecţionarea cadrului constituţional al organizării de stat a

României.

2.3. EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN

În România, documentele privind organizarea constituţională au o

tradiţie foarte veche.

Cele mai vechi acte de organizare politică ale Ţării Româneşti

datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în Aşezămintele lui

Constantin Mavrocordat din 1740 şi 1743 şi în Pravilniceasca condică,

tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante

se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, şi Legiuirea

Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales

raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de

semnalat şi o serie de Memorii elaborate de reprezentanţi ai boierimii,

care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare

politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770,

şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei

şi Austriei. Se aveau în vedere în special emanciparea deplină a

Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791,

din iniţiativa unor episcopi români – unul greco-catolic şi altul ortodox –

este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petiţie

denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea



2011

naţiunii române din punct de vedere politic cu populaţia de alte

naţionalităţi existentă în Transilvania.

Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de reforme

elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul

Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D.Xenopol l-a calificat ca

fiind „cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările

Române şi cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Nicolae

Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia

Cărvunarilor au contribuit la regenerarea noastră naţională. O opinie

pozitivă cu privire la acest important document emite şi Dumitru

Barnoschi, care estimează că „originile vieţii de stat moderne

democratice se încheagă la noi în Constituţia moldovenească de la 13

septembrie 1822”. Deşi Memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă

înlăturat datorită opoziţiei unei părţi a marii boierimi, el conţine o serie

de idei valoroase care au marcat, neîndoielnic, dezvoltarea

constituţională ulterioară. Aşa, de pildă, este de remarcat recunoaşterea

statutului de independenţă a Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca

pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare

reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic,

până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea

garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru

cauză de utilitate publică. Erau, totodată, înserate norme asemănătoare

celor cuprinse în declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea



2011

individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la

dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor

trebuia să se facă numai după meritul bunelor fapte şi după puterea

vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze. Dovedind o

concepţie novatoare, Constituţia cărvunarilor tindea spre restrângerea

puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării

Sfatului obştesc, organ reprezentativ.

Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în

conducerea ţării, în condiţiunile prevăzute de pravilă. Alte importante

dispoziţii priveau organizarea finanţelor ţării, preconizând un control al

Sfatului obştesc şi atribuţii precise pentru vistiernic. Aceste prevederi

aveau menirea să lichideze situaţia abuzivă din trecut, când vistieria ţării

era considerată un bun personal al domnului. În ceea ce priveşte

administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor

funcţionarilor care îşi încălcau îndatoririle. În privinţa armatei se

preconiza ca oştile ţării să nu poată fi recrutate dintre străini, urmărindu-

se crearea unei armate pământene etc.

Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul

de Constituţie a cărvunarilor anticipează din multe puncte de vedere o

dezvoltarea constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în

Principatele Române. Este drept că proiectul de Constituţie conţinea şi

unele insuficienţe, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze

traducerea în viaţă a unor libertăţi nou introduse, conferirea, totuşi,



2011

Domnului a unor atribuţii destul de largi etc. Considerat, în ansamblul

său, el rămâne însă unul dintre cele mai importante proiecte

constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru făurirea

unei constituţii moderne.

Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în

Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, a

consfinţit o puternică influenţă a Rusiei în Principatele Române. Dar, cu

toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat că el a

consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat

dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul

puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de

organizare a statului. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că

Nicolae Bălcescu arată: „cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă

oarecari principii folositoare şi se făcea un instrument de progres. El

recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile

judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul

parlamentar”.

Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările

Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate

cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în documentele

programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara

Românească.



2011

În Moldova, Dorinţele partidei naţionale – document iniţiat de

Mihail Kogălniceanu – propune un adevărat program de reglementări

democratice, printre care desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale

sau din naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea

robiei, a boierescului, şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor

civile şi politice, adunarea obştească compusă din toate stările societăţii,

domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a

tuturor funcţionarilor publici, libertatea individului şi a domiciliului,

instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu

moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor

judecătoreşti.

În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter

mai pronunţat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848, Proclamaţia de la

Islaz, acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu

sub presiunea maselor. Spre deosebire de Doleanţele partidei naţionale

din Moldova, Proclamaţia de la Islaz a avut nu numai forma, dar şi

valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor

revoluţionare ale anului 1848.

În ceea ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz, sunt de

semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor,

egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen

de cinci ani, căutat în toate stările societăţii, reducerea listei civile a

domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune



2011

egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.

Dintre aceste prevederi se remarcă în mod special cele menţionate la

punctul 13, care proclamau emanciparea clăcaşilor prin despăgubire,

problemă ce a suscitat, la timpul respectiv, mari dezbateri în rândul

conducătorilor revoluţiei.

În Transilvania se remarca, în acelaşi an revoluţionar, Moţiunea de

la Blaj, adoptată de Adunarea Populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848.

Acest document, expresie a unui vibrant patriotism, preconizează

recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice

moderne în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirma atunci. Aşa

cum se arată în acest document, „Naţiunea română, rezimată pe

principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională în

respectul politic, ca să figureze în numele său, ca naţiunea română să-şi

aibă reprezentanţii săi în toate ramurile administrative, judecătoreşti şi

militare în aceeaşi proporţiune, să se servească cu limba sa în toate

treburile ce se ating de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie”

Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se refereau la egalitatea în

drepturi şi foloase ale bisericii române cu celelalte biserici din

Transilvania, la libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii

şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii

adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau

garda naţională, înfiinţarea de şcoli române pe la toate satele şi oraşele,

gimnazii, instituţii militare şi tehnice şi seminarii preoţeşti, precum şi a



2011

unei universităţi române din casa statului, purtarea comună a sarcinilor

publice şi ştergerea privilegiilor.

Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor sunt bine

cunoscute. Ele au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării instituţiilor

moderne ale României. Este de remarcat, în această ordine de idei,

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), proclamat de

Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări

constituţionale. Sunt de notat, astfel, consfinţirea ideii de bicameralism,

prin crearea Corpului ponderator (precursor al Senatului de azi), care

alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare. În

Statutul lui Cuza este consfinţită şi ideea că ocuparea unor dregătorii sau

funcţii administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei

care dobândeau asemenea funcţii nemaiputând face parte din adunările

elective. Dispoziţiile Statutului – înaintate pentru epoca respectivă – se

cer întregite cu cele ale unor acte normative importante, emise în aceeaşi

perioadă, printre care Legea electorală din 1864, Legea privind

proprietăţile rurale din acelaşi an ş.a.

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza, se instituie o

locotenenţă domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi

colonelul Nicolae Haralambie, după refuzul contelui Filip de Flandra de

a primi tronul Principatelor Unite. Cu toate că fusese proclamat ca atare

de corpurile legislative, este adresată o cerere prinţului Carol de



2011

Hohenzollern, care acceptă. O comisie elaborează un proiect care este

supus Domnului şi Adunării elective.

Constituţia de la 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din

1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea

consfinţeşte o serie de idei importante, printre care: principiul

suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ,

separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială,

recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.

În legătură cu aceasta trebuie remarcat că procesul preluării a tot

ceea ce a fost mai înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit

în mod permanent cu elaborarea unor instituţii juridice proprii, capabile

să dea expresie năzuinţelor autentice de libertate şi de dreptate ale

poporului român. După cum arătau Paul Negulescu şi George Alexianu,

„instituţiile unui popor n-au valoare decât dacă ele sunt opera naţională

a acestui popor, făurit în focul luptelor şi al suferinţelor, în slujba

idealului pe care viaţa le-a sădit în fiecare naţiune”.

Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din

1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923,

document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât

Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele

dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Sunt de remarcat prevederile

privind caracterul de stat naţional unitar şi indivizibil al României,

inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea detaliată a drepturilor



2011

românilor, departajarea puterilor statului, dispoziţiunile precise cu

privire la prerogativele regelui, miniştrilor şi puterii judecătoreşti,

prevederile privind organizarea locală, finanţele şi puterea armată. O

idee esenţială, care caracterizează Constituţia din 1923, este conceperea

proprietăţii ca o funcţie socială, idee ce se îndepărtează de

individualismul Constituţiei din 1866. Remarcabilă este şi înscrierea în

noua Constituţie a votului universal, ce fusese admis încă de la

revizuirea din 1917 a Constituţiei anterioare, preocuparea tot mai

accentuată faţă de problemele sociale, înscrierea ideii de legalitate ca

fundament al statului realizată prin controlul constituţionalităţii legilor,

al actelor administrative şi inamovibilitatea magistraţilor.

Dintre textele Constituţiei din 1923 se cer a fi menţionate în mod

special prevederile articolului 21, care dispune că toţi factorii producţiei

se bucură de o egală ocrotire, consacrând libertatea muncii şi dreptul

statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele economice sau

sociale. De asemenea, sunt de remarcat şi prevederile articolului 22, care

consfinţeşte libertatea tuturor de a comunica şi publica ideile şi opiniile

prin grai, prin scris şi prin presă, răspunderea pentru abuzul acestora

nefiind de natură să ducă însă la restrângerea în sine a dreptului ca atare.

Potrivit prevederilor constituţionale, „nici cenzura, nici o altă măsură

preventivă pentru apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii

nu se va putea înfiinţa. Nu este vorba de autorizaţia prealabilă a nici unei

autorităţi pentru apariţia oricărei publicaţii”. Aceleaşi prevederi dispun



2011

că „presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un

ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat”.

Datorită dispoziţiilor sale democratice, Constituţia din 1923 a oferit

un cadru de seamă al înfăptuirii democraţiei în ţara noastră, ea

răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de acest

gen. Constituţia din 1923 a fost înlocuită – formal – la 20 februarie 1938,

când a fost proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată

din iniţiativa regelui Carol al II-lea şi cu participarea colaboratorilor săi

apropiaţi. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea

climatului politic, mediul internaţional neprielnic şi tendinţele de

concentrare a puterii în mâinile monarhului. Ca orientare de ansamblu,

Constituţia din 1938 încerca, după cum au remarcat autorii de

specialitate, să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului,

voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În

acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile,

îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea

proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei

din 1866. Constituţia din 1938 concentrează, totodată, puterile politice în

mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Această

Constituţie a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a

cunoscutelor evenimente care au dus în final la abdicarea regelui Carol al

II-lea.



2011

Ca urmare a Revoluţiei din 22 Decembrie 1989, în ţara noastră s-a

pus problema eliminării vechiului cadru constituţional, existent în anii

dictaturii comuniste, şi a elaborării unor instrumente juridice care să

asigure tranziţia spre un sistem pluripartid şi o economie de piaţă în

cadrul statului de drept.

Indiferent de faptul că noua Constituţie a stârnit foarte multe

dezbateri, că ea a suscitat opinii dintre cele mai diverse, este un fapt cert

că în momentul de faţă ţara noastră dispune de un cadru juridic –

desigur perfectibil, dar preferabil unei situaţii de provizorat. Pentru a

păstra obiectivitatea ştiinţifică, trebuie arătat că au existat şi păreri

favorabile la adresa noii Constituţii din partea unor specialişti străini

care au vizitat ţara noastră şi care şi-au exprimat acordul în legătură cu

noile instituţii create.

Evaluând în mod realist bilanţul activităţii desfăşurate, realizările

dar şi neîmplinirile Constituţiei adoptate în 1991, un deputat ecologist

avea să argumenteze în mod semnificativ: „Constituţia adoptată de noi

era imperativ necesară nu numai pe considerentul că acolo unde nu este

lege este posibil orice şi se înfiripă rapid anarhia, ci şi pentru a instaura

statul de drept, pentru ancorarea solidă şi sigură a democraţiei în

România; era necesară pentru ca o societate dirijată aproape o jumătate

de secol prin mecanisme artificiale, dictatoriale, să-şi redobândească

funcţia şi calitatea de sistem social, desfăşurat după legi naturale, fireşti,



2011

în interesul oamenilor, respectând diversitatea socială a grupurilor

culturale, etnice, socio-profesionale, demnitatea şi tradiţiile lor”.

Este cert că funcţionarea în bune condiţii a tuturor mecanismelor

prevăzute de noua Constituţie implică un grad sporit de înţelegere a

separaţiei puterilor în stat, evitarea amestecului unei puteri în treburile

celeilalte, un respect sporit faţă de norma de drept, faţă de reglementările

internaţionale la care ţara noastră a devenit parte. Integrarea României în

noua ordine juridică europeană revendică un rol sporit pentru drepturile

şi libertăţile omului care se cer a fi respectate cu stricteţe, cultivarea

respectului faţă de lege trebuind să devină o raţiune a însăşi existenţei şi

funcţionării statului. Evident, asemenea transformări de substanţă

vizează nu numai litera noilor reglementări constituţionale, dar şi

spiritul lor, cerinţa respectării principiilor şi normelor juridice pe care

trebuie să se întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieţi politice

româneşti pe ideile de drept şi legalitate a devenit şi devine tot mai mult

o condiţie a acceptării României ca membru cu drepturi depline al

comunităţii statelor lumii, al unor organisme internaţionale. În acest

amplu efort, juriştilor le revine un rol esenţial ei trebuind să fie primii

care să contribuie la promovarea respectului pentru statul de drept,

aplicând cu consecvenţă şi cu dreptate legile, dar şi contribuind în mod

direct la conştientizarea întregii opinii publice româneşti în legătură cu

valoarea normelor juridice, cu cerinţa respectării neabătute a dreptului în

relaţiile dintre indivizi, în raporturile dintre aceştia şi autorităţi, în



2011

întregul mecanism de funcţionare al organelor şi organismelor statului

nostru.

Încercând să sintetizăm problema relaţiei dintre modernitate şi

tradiţie în dreptul constituţional, dorim să subliniem următoarele:

- unele concepte de drept constituţional au evoluat în mod firesc pe

parcursul timpului, dobândind noi conotaţii, care au definit mult mai

profund şi mai clar profilul acestora. Astfel, se poate menţiona conceptul

de suveranitate, de drepturi ale omului etc.;

- s-a înregistrat în mod continuu o mai mare supleţe în înfăptuirea

separaţiei puterilor, care rămâne un principiu fundamental de

organizare politică. În acest sens poate fi menţionată, de pildă,

competenţa Guvernului de a legifera în anumite condiţii, pe durate

determinate, sub un strict control parlamentar, pe calea unor ordonanţe;

- în dreptul constituţional modern au apărut, totodată, instituţii

noi, menite să garanteze într-o măsură şi mai mare drepturile omului,

respectul principiilor democratice, într-un cuvânt, funcţionarea

mecanismelor statului de drept. Dintre aceste instituţii noi este

caracteristică, desigur, instituţia Ombudsman-ului (Avocatul Poporului),

curţile de conturi, curţile constituţionale (sau consiliile constituţionale);

- ca o consecinţă a evoluţiilor menţionate au apărut noi posibilităţi

de garantare a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, s-au

perfecţionat căile judiciare, înfăptuindu-se totodată o joncţiune între



2011

mecanismele interne de apărare a drepturilor cetăţenilor (justiţia,

contenciosul administrativ, excepţia de neconstituţionalitate în cadrul

proceselor) şi mecanismele internaţionale, cum ar fi de pildă,

recunoaşterea dreptului cetăţenilor prejudiciaţi în drepturile lor, care au

epuizat căile interne, de a se adresa Curţii Europene a Drepturilor

Omului.

NU UITA!

Cele mai vechi acte de organizare politică ale Ţării Româneşti

datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în Aşezămintele lui

Constantin Mavrocordat din 1740 şi 1743 şi în Pravilniceasca condică,

tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante

se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817, şi Legiuirea

Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales

raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de

semnalat şi o serie de Memorii elaborate de reprezentanţi ai boierimii,

care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare

politică a statului. Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770,

şi supuse împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei



2011

şi Austriei. Se aveau în vedere în special emanciparea deplină a

Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791,

din iniţiativa unor episcopi români – unul greco-catolic şi altul ortodox –

este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petiţie

denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea

naţiunii române din punct de vedere politic cu populaţia de alte

naţionalităţi existentă în Transilvania.


1. Prezentati documentele privind organizarea constituţională in

Romania

2. Prezentati procesul de constitutionalizae din Romania


1. Evoluţia constituţională a statului roman.

2. Principiile scolii romanesti de drept constitutional.



2011




2010.

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi

II, Editura NOVA, Bucureşti, 1996.

Constantin Dissescu, Dreptul Constituţional, Editura Librăriei

SOCEC, Societate anonimă Bucureşti, 1915.


politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina Lex”,

Bucureşti, 2001.

Paul Negulescu, Drept Constituţional român, Editura

„Alex.Th.Doicescu”, Bucureşti, 1927.



2011


STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT

A STATULUI



va cunoaşte structura de guvernamant a statului

va defini forma de stat

va cunoaşte structura de stat




STRUCTURA DE STAT ŞI FORMA DE GUVERNĂMÂNT A STATULUI ................. 54

3.1. STRUCTURA DE STAT ................................................................................................. 55

3.2. FORMELE DE STAT .................................................................................................. 55

3.3. CONCEPTUL DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT ................................................... 59

NU UITA! ............................................................................................................................... 60






2011

3.1. STRUCTURA DE STAT

Categoriile de state

Statele se pot clasifica în mai multe categorii, în raport de diferite

criterii. Din punctul de vedere al dreptului constituţional, o importanţă

deosebită prezintă clasificarea statelor: a) după structura lor; şi b) după

sistemul de guvernământ. După structura lor, statele se împart, în

primul rând, în state unitare şi state compuse. Acestea din urmă se

împart la rândul lor în: a) uniuni personale; b) uniuni reale; c) uniuni

încorporate; d) confederaţii de state; şi e) federaţii sau uniuni de state.

După sistemul de guvernământ, statele se împart în două mari categorii

şi anume monarhii şi republici, prima subdivizându-se în categorii de

monarhie absolută şi monarhie constituţională, iar cea de-a doua

subdivizându-se în republică parlamentară şi republică prezidenţială.

3.2. FORMELE DE STAT

Uniunea personală

Cea mai limitată formă de uniune a statelor este aceea a uniunii

personale a două sau mai multe state suverane. Caracteristica uniunii

personale este menţinerea independenţei statelor componente şi a

individualităţii lor constituţionale, cu excepţia persoanei monarhului,



2011

care este şeful statului în ambele state. Crearea unor asemenea uniuni a

fost uneori consecinţa combinaţiilor matrimoniale dinastice, care erau

folosite în scopuri de expansiune teritorială şi consolidarea puterii

statelor membre ale uniunii. Astfel, în anul 1474, s-a realizat uniunea

personală dintre Aragon şi Castilia, ca urmare a căsătoriei lui Ferdinand

al V-lea cu Isabela. În acelaşi an s-a format uniunea Burgundiei şi Ţărilor

de Jos cu Austria, ca urmare a căsătoriei dintre Maria, fiica lui Carol

Temerarul, cu Maximilian de Habsburg. Alteori, uniunile personale

reprezentau acte politice deliberate, în scopul de a mări influenţa unuia

sau a ambelor state membre ale uniunii în relaţiile internaţionale. În

această privinţă, se poate cita, în primul rând, uniunea personală dintre

Polonia şi Lituania (1386-1596), în care regele era ales de fiecare dată de

către dieta poloneză, dar se ţinea seama de legile succesorale ale

Lituaniei.

Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în Moldova, în ziua de 5 ianuarie

1859, iar în Muntenia pe 24 ianuarie acelaşi an. O comisie centrală,

stabilită la Focşani, avea să coordoneze activităţile organelor

constituţionale din cele două Principate. În anul 1861 s-a făcut însă

fuziunea dintre cele două Principate, mergându-se mult mai departe

decât o uniune reală. Comisia de la Focşani a fost desfiinţată şi corpurile

legiuitoare s-au contopit într-unul singur.

Uniunea reală

Comparată cu uniunea personală, uniunea reală reprezintă o

treaptă superioară, din punct de vedere constituţional, dar lasă



2011

neschimbate structurile interne ale statelor componente. În esenţă, deşi

fiecare stat îşi păstrează individualitatea, cei doi parteneri convin ca

unele probleme de interes comun să fie rezolvate în mod uniform, prin

organe speciale. Cele mai cunoscute uniuni reale sunt acelea dintre

Suedia şi Norvegia (1815-1905), Austria şi Ungaria (1867-1918) şi

Danemarca şi Islanda (1918-1944). În uniunea reală dintre Suedia şi

Norvegia, fiecare stat şi-a păstrat forma lui de guvernământ şi structura

sa constituţională, inclusiv parlamentul şi guvernul.

Uniunea încorporată

George Plastara a apreciat uniunea încorporată ca fiind cea mai

înaltă treaptă de organizare a uniunii dintre state. În această specie de

uniuni „două sau mai multe state formează o singură personalitate,

absorbind într-o unitate suveranitatea internă şi externă< Statele care

iau parte la acest fel de unire nu păstrează decât o slabă individualitate

în ceea ce priveşte administraţiunea şi legislaţiunea lor civilă”. El a dat ca

exemplu Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord.

Confederaţia de state

Confederaţia prezintă următoarele caracteristici principale:

a) stabilirea ei printr-un tratat;

b) crearea unui organ comun, de obicei numit dietă, sub forma unei

adunări deliberative având mai degrabă caracterul unei conferinţe

diplomatice;



2011

c) limitarea puterii conferite confederaţiei asupra statelor membre

şi nu asupra cetăţenilor.

Federaţia

Spre deosebire de confederaţie, federaţia de state este compusă din

două sau mai multe colectivităţi care nu au, în genere, calitatea de

subiecte de drept internaţional sau, dacă li se recunoaşte o asemenea

calitate – cum a fost cazul cu participarea Bielorusiei şi Ucrainei ca

membri la Organizaţia Naţiunilor Unite – o astfel de recunoaştere este

făcută pentru scopuri politice limitate, care nu se găsesc într-o legătură

intimă cu structura internă a federaţiei. Între aceste colectivităţi există

raporturi de drept comun. În statul federal există întotdeauna o

constituţie aplicabilă pe teritoriile tuturor statelor federale, care

proclamă, aşa cum am arătat deja, că în caz de conflict între legile

federale şi legile statelor federale, primele vor avea întâietate. De

asemenea, drepturile şi libertăţile politice ale cetăţenilor tuturor statelor

federate sunt reglementate, la nivel federal, prin legislaţia adoptată de

către organele centrale. Mai mult, conflictele dintre statele federale sunt

reglementate de către curţile şi tribunalele federale şi nu pe cale

diplomatică, sau prin recurs la organele de jurisdicţie internaţională. Prin

structura sa constituţională, statul federal se asemănă în multe privinţe

cu statul unitar.



2011

3.3. CONCEPTUL DE FORMA DE GUVERNĂMÂNT

În dreptul constituţional, forma de guvernământ prezintă o

însemnătate dintre cele mai mari. După cum se arată într-un Dicţionar

politic român relativ recent, forma de guvernământ este un mod de

organizare şi exercitare a puterii de stat.

Aşa cum arăta la timpul său Aristotel în Politica, guvernământul

reprezintă de fapt puterea suverană a cetăţii care, „trebuie în chip

necondiţionat< să se compună ori dintr-un singur individ, ori dintr-o

minoritate ori, în sfârşit, din masa cetăţenilor”. Aristotel recunoştea trei

forme de guvernământ, pe care le denumea – impropriu – „constituţii” şi

anume regalitatea, aristocraţia şi republica, indicând totodată trei

derivate peiorative care reprezentau denaturări ale acestora: tirania

pentru regalitate, oligarhia pentru aristocraţie şi demagogia pentru

republică.

La rândul său Jean Jacques Rousseau definea guvernământul ca

fiind „un corp intermediar, plasat între supuşi şi suveran”. În opinia sa,

guvernământul sau administraţia supremă nu ar fi astfel decât

exercitarea legitimă a puterii executive, iar principele sau magistratul -

omul sau corpul însărcinat cu această administrare. Pentru Jean Jacques

Rousseau însă nu există decât un singur contract în stat: acela al

asociaţiei dintre indivizi. În viziunea sa, instituirea guvernământului este

un act complex, primul prin care poporul hotărăşte că va exista un corp



2011

de guvernământ care va fi alcătuit într-o formă sau alta, iar cel de al

doilea, acela prin care poporul numeşte conducătorii care vor fi

însărcinaţi cu guvernarea în modul astfel stabilit.

În literatura română de specialitate, forma de guvernământ a fost

definită în strânsă corelaţie cu noţiunea de putere. Într-o accepţie

restrânsă a conceptului, forma de guvernământ se referă la „modul în

care sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea se raportează

în principiu la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile

sale cu puterea legiuitoare”.

NU UITA!

Statele se pot clasifica în mai multe categorii, în raport de diferite

criterii. Din punctul de vedere al dreptului constituţional, o importanţă

deosebită prezintă clasificarea statelor: a) după structura lor; şi b) după

sistemul de guvernământ. După structura lor, statele se împart, în

primul rând, în state unitare şi state compuse. Acestea din urmă se

împart la rândul lor în: a) uniuni personale; b) uniuni reale; c) uniuni

încorporate; d) confederaţii de state; şi e) federaţii sau uniuni de state.

După sistemul de guvernământ, statele se împart în două mari categorii

şi anume monarhii şi republici, prima subdivizându-se în categorii de



2011

monarhie absolută şi monarhie constituţională, iar cea de-a doua

subdivizându-se în republică parlamentară şi republică prezidenţială.


1. In ce categorii se pot clasifica statele?

2. Ce reprezinta uniunea reala?

3. Ce caractersitici prezinta confederatia e state?


Formele de stat

Natura juridica aguvernamantului

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚARE 3 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii

politice, Ediţia a IV-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2010.

Victor Duculescu, Constanţa, Georgeta Duculescu, Drept constituţional

comparat. Tratat , Ediţia III-a, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”,

Bucureşti, 2002.



2011


SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU POLITIC ŞI JURIDIC

FUNDAMENTAL AL STATULUI DE DREPT



va cunoaşte principiul separatiilor puterilor in stat

va cunoaşte originea şi conţinutul acestui principiu în opera lui

Aristotel

va cunoaşte conceptia lui Montesquieu despre teoria separaţiei

puterilor




SEPARAŢIA PUTERILOR – PRINCIPIU POLITIC ŞI JURIDIC FUNDAMENTAL AL

STATULUI DE DREPT ......................................................................................................... 62

4.1. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR STATULUI .............................................. 63

4.2. LIMITELE ŞI CRITICA SEPARAŢIEI PUTERILOR .............................................. 68

4.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE ................................... 70

NU UITA! ............................................................................................................................... 75






2011

4.1. PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR STATULUI

Originea şi conţinutul acestui principiu în opera lui Aristotel

Principiul esenţial care guvernează într-un stat de drept întreaga

organizare politică, relaţiile dintre puterea publică şi cetăţeni, raporturile

dintre diferitele puteri ale statului este principiul separaţiei puterilor.

Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa

Politica, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului

natural (Grotius, Wolff, Puffendorf), iar apoi de John Locke, găsindu-şi

încununarea în opera lui Montesquieu.

„Există în toate constituţiile – scria Aristotel – trei elemente în

legătură cu care un bun legiuitor trebuie să studieze ceea ce este

avantajos pentru fiecare”. După părerea sa, „una din aceste trei părţi este

aceea care deliberează cu privire la problemele comune, a doua este

aceea care are drept obiect magistratura<; a treia este aceea care

distribuie justiţia”.

În pofida diferenţei de redactare faţă de terminologia modernă cu

privire la separaţia puterilor, elaborată de Montesquieu în secolul XVIII,

multe elemente de gândire politică a filosofului antic premerg principiul

care s-a încetăţenit ulterior şi este recunoscut astăzi în toate democraţiile

moderne: un corp legislativ, o putere executivă şi un număr de

judecători independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod egal, tuturor

membrilor cetăţii.



2011

Asemănarea dintre concepţiile lui Aristotel şi Montesquieu rezidă

mai ales în identificarea unor laturi indispensabile exercitării oricărei

puteri constituţionale. Diferenţierile apar însă atunci când analizăm în

profunzime fiecare dintre elementele avute în vedere. Puterea

deliberativă, similară puterii legislative din zilele noastre, are – în

viziunea lui Aristotel – o competenţă mult mai largă decât cea

recunoscută astăzi parlamentelor în democraţiile moderne. Puterea

deliberativă trebuie să aibă, potrivit opiniei sale, dreptul suveran de a

decide problemele războiului, ale păcii şi ale alianţelor, de a face legile,

de a pronunţa sentinţele de condamnare la moarte, de exil şi confiscare,

numind totodată magistraţii (termen folosit de Aristotel pentru a

desemna înalţii demnitari, de fapt puterea executivă a cetăţii). Este de

subliniat, pe de altă parte, că în viziunea autorului Politicii, puterea

deliberativă trebuie să se desfăşoare în cadrul unei adunări democratice,

la care participă toţi cetăţenii. Există, prin urmare, după cum se vede din

ideile reproduse mai sus, o competenţă mult mai largă a puterii

legislative în raport cu actuala putere legiuitoare, ce reflectă şi modul

direct de participare a poporului la exercitarea ei.

În ceea ce priveşte magistraţii sau demnitarii cetăţii – care

alcătuiesc ceea ce noi numim astăzi puterea executivă – este de observat

că Aristotel recunoaşte calitatea de magistrat tuturor acelor oficialităţi

care au puterea de a decide şi a da ordine în anumite domenii

determinate. Numărul magistraţilor trebuie să fie însă potrivit pentru



2011

asigurarea înfăptuirii unei bune constituţii. După părerea sa, în statele

mai mari accesul la magistratură trebuie asigurat unui număr tot mai

mare de cetăţeni, în timp ce în cazul micilor ţări este mai bine de a lăsa

aceste atribuţiuni în mâinile unui număr relativ restrâns de oameni

calificaţi. Alegerea magistraţilor se poate face prin diferite modalităţi,

inclusiv prin desemnarea lor de către triburi sau fratrii, prin tragere la

sorţi sau alegeri. După părerea lui Aristotel, dintre modurile de

desemnare a demnitarilor, două prezintă o însemnătate deosebită:

alegerea magistraţilor efectuată de toţi cetăţenii prin alegeri ori tragere la

sorţi, sau prin combinarea acestor procedee. Potrivit opiniei sale, „dacă

numai o categorie de cetăţeni alege într-un grup determinat, aceasta este

o procedură oligarhică”. Referindu-se la puterea judecătorească, marele

filosof antic înţelege prin aceasta un corp de judecători care asigură

înfăptuirea unor tipuri diferite de jurisdicţie în probleme dintre cele mai

variate, cum ar fi atingerea intereselor publice, datorii, litigii cu privire la

amenzi, contracte private, crime, jurisdicţie pentru străini etc. El

consideră că se poate concepe un mod democratic de alegere a

judecătorilor, aceştia provenind, în acest caz, din rândurile tuturor

cetăţenilor şi fiind abilitaţi să judece orice fel de litigii, dar şi un mod

oligarhic de a concepe justiţia, situaţie în care calitatea de judecător este

rezervată numai unor categorii speciale de oameni, recrutaţi pentru

anumite probleme sau având dreptul de a judeca numai anumite cauze

determinate.



2011

O comparaţie de fond între principiul separaţiei puterilor – aşa

cum îl cunoaştem din monumentala operă a lui Montesquieu Spiritul

legilor – şi ideile lui Aristotel cu privire la cele trei elemente obligatorii

pentru orice constituţie denotă că ideile lui Aristotel nu prezintă decât o

concepţie embrionară cu privire la separaţia puterilor, în gândirea sa un

sistem de separaţie a celor trei puteri nefiind pe deplin elaborat. În

special, lipsesc din opera lui Aristotel elemente privind delimitarea

concretă a celor trei puteri şi controlul reciproc dintre acestea, pe care

Montesquieu le fundamentează cu atâta claritate. Pe de altă parte, în

opera lui Aristotel există şi anumite deosebiri – deloc neglijabile – în ce

priveşte competenţele recunoscute celor trei puteri. El conferă, de pildă,

anumite atribuţii puterii deliberative, care sunt recunoscute astăzi ca

fiind de competenţa executivului sau a puterii judecătoreşti. Intuiţia sa

este însă demnă de a fi semnalată peste hotarele veacurilor care au trecut

de la elaborarea Politicii, meritul său principal rămânând incontestabil

acela de a identifica cerinţa existenţei mai multor elemente – şi nu numai

a unuia singur – pentru orice fel de constituţie.

Montesquieu despre teoria separaţiei puterilor

Reluând şi dezvoltând ideile lui John Locke, „Montesquieu şi după

dânsul toţi teoreticienii statului liberal au văzut în principiul separaţiei

puterilor mijlocul eficace de a slăbi atotputernicia statului, împărţindu-i

atribuţiunile”. Pornind de la ideea că există o înclinaţie naturală a omului

care deţine puterea de a abuza de ea, Montesquieu a dezvoltat principiul



2011

că puterea trebuie să fie stăvilită tot de putere. În concepţia sa, separaţia

puterilor reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul

legilor într-un stat în care este posibilă existenţa unui guvern legal.

„Atunci când, în mâinile aceleiaşi persoane sau în ale aceluiaşi corp de dregători

se află întrunite puterea legislativă şi puterea executivă, nu există libertate,

deoarece se poate naşte teama ca acelaşi monarh sau acelaşi Senat să întocmească

legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic. Nu există, de asemenea, libertate

dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea

executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi

libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi şi legiuitor. Dacă ar fi

îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.

Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om, sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor,

fie al poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi, pe cea de a

aduce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau

litigiile dintre particulari”.

Concepţia lui Jean Jacques Rousseau despre separaţia puterilor

Principiul separaţiei puterilor a fost dezvoltat ulterior şi de

Rousseau, dar filosoful francez foloseşte o logică diferită, considerând că

puterea legislativă se confundă cu însăşi suveranitatea şi nu poate fi

exercitată decât de întreaga naţiune. În opinia sa puterea executivă este

competentă numai să emită acte particulare, care trebuie să rezulte din

aplicarea măsurilor generale adoptate de puterea legislativă. „El nu

poate însă concepe independenţa puterii executive, căci aceasta este



2011

supusă puterii legislative, ale cărei ordine le execută şi care o

supraveghează, spre a vedea cum îşi îndeplineşte atribuţiile fixate de

dânsa”.

Cât priveşte puterea judecătorească, Jean Jeacques Rousseau

consideră că aceasta este o putere distinctă de executiv şi legislativ, dar

menţionează că ea a suferit practic anumite ştirbiri ale autorităţii sale

faţă de executiv prin recunoaşterea dreptului de graţiere şi faţă de

legislativ, prin dreptul de amnistie exercitat de poporul suveran.

4.2. LIMITELE ŞI CRITICA SEPARAŢIEI PUTERILOR

Principiul separaţiei puterilor şi-a găsit o largă aplicaţie în practica

constituţională a ţărilor occidentale. Cu toate acestea, el a fost criticat de

o serie de gânditori şi oameni politici, printre care fostul preşedinte

american Woodrow Wilson, care a estimat că aplicaţiunea acestui

principiu face să dispară, practic, orice idee de răspundere în guvernare.

Doctrina germană (Laband, Jellinek) a considerat teoria lui Montesquieu

ca fiind nelogică şi imposibil de realizat în practică. S-a apreciat că ea nu

ar reprezenta decât o metodă de organizare menită să slăbească

atotputernicia statului pentru a apăra individul. Juriştii germani,

puternic influenţaţi de ideile etatiste, au estimat că „urmărind slăbirea

puterii politice prin repartizarea atribuţiunilor la diferite organe

juxtapuse, quasi-independente unele de altele, având fiecare un domeniu



2011

de activitate proprie, cu toate că lucrează la aceeaşi operă generală, s-a

ajuns la neputinţa Statului de a crea o ordine nouă, de a satisface nevoile

unei societăţi în plină transformare”.

Din punct de vedere juridic, principiul separaţiei puterilor a fost

consacrat în numeroase documente de drept constituţional. Astfel, el se

regăseşte în cunoscuta Declaraţie a drepturilor omului şi cetăţeanului

din 1789, precum şi în documentele revoluţiei americane. Unul dintre

părinţii actualei Constituţii a Statelor Unite, James Madison, arăta că

„acumularea tuturor puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească –

în aceleaşi mâini indiferent dacă acestea aparţin unei singure persoane,

unor puţini sau la mai mulţi, sau dacă aceasta (acumularea) este

ereditară, autonumită sau electivă, poate fi considerată în mod justificat

ca fiind adevărata definiţie a tiraniei”.

În multe constituţii moderne principiul separaţiei puterilor este

consacrat expres, cum ar fi Constituţia Cantonului Jura din Elveţia

(art.55), Constituţia Republicii Moldova din 28 iulie 1994, care dispune în

art.6 că „puterile legislativă, executivă şi judecătorească sunt separate şi

colaborează în exercitarea prerogativelor ce le revin”. De asemenea,

referiri la puterile statului se regăsesc în Constituţiile Germaniei, spaniei,

Belgiei, Danemarcei, Greciei, Finlandei, Italiei, Portugaliei şi altor state,

precum şi în Constituţia S.U.A.

Regimurile politice totalitare, de toate nuanţele, au criticat

principiul separaţiei puterilor, susţinând că de fapt puterea ar fi unică şi



2011

că ea ar aparţine poporului şi, în consecinţă, nu ar putea în nici un caz să

fie divizată. În realitate, prin ignorarea voită a principiului separaţiei

puterilor şi prin eliminarea sa practică din constituţiile fostelor state

socialiste, a fost favorizată concentrarea puterii în mâinile unor persoane

şi negarea practică a oricăror mecanisme de conducere colectivă.

Principiul unicităţii puterii a netezit nu numai calea unor dictaturi, dar a

şi subordonat întregul sistem al organizării politice dominaţiei unui

singur partid, împrejurare ce a avut ca efect lichidarea opoziţiei politice,

negarea principiilor pluralismului şi, în final, îndepărtarea de la marile

principii democratice ale dreptului constituţional, validate de o întreagă

experienţă istorică. Revenirea la democraţie în ţările Europei de răsărit a

impus tot mai mult reabilitarea principiului separaţiei puterilor,

recunoaşterea utilităţii sale ca un principiu fundamental de organizare

politică şi premisă a aşezării întregii vieţi sociale pe principii umaniste şi

democratice.

4.3. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN CONSTITUŢIILE ROMÂNE

În România, principiul separaţiei puterilor apare pentru prima dată

în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui

Cuza, precum şi de prevederile constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938. De

aceea, cu prilejul dezbaterii şi adoptării textelor noii Constituţii din 1991

s-au purtat în Parlamentul României ample discuţii în legătură cu



2011

necesitatea şi utilitatea consacrării teoriei separaţiei puterilor printr-un

text special, înscris în Constituţie. Din păcate, însă, nu s-a reuşit a se

însera un asemenea text, care ar fi ridicat – incontestabil – calitatea

teoretică şi valoarea principiilor constituţionale. În fapt, însă, s-a

consacrat o anumită separaţie funcţională de atribuţiuni, dar şi o

colaborare între autorităţile statale. Aşa, de pildă, puterea

judecătorească examinează pe calea contenciosului administrativ actele

administrative din punctul de vedere al legalităţii, anulând actele ilegale

şi condamnând pe cei care s-au făcut vinovaţi de abuzuri să

despăgubească pe cei vătămaţi. Ea nu se substituie însă organelor

administraţiei şi nici nu emite alte acte administrative, deoarece acest

lucru ar încălca principiul separaţiei puterilor.

În sistemul Constituţiei române din 1991, Curtea Constituţională se

pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, a Regulamentelor

Parlamentului şi hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor

judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor.

Parlamentul are dreptul să-şi exprime neîncrederea în Guvern şi poate

declanşa procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui României.

Preşedintele României are dreptul de a adresa Parlamentului mesaje şi

chiar de a dizolva Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de

încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la

prima solicitare. Aceste prevederi – ca şi numeroase altele existente în

Constituţia României, dar şi în constituţiile altor state ce îşi regăsesc



2011

identitatea ca state democratice – denotă faptul că nu se poate vorbi nici

pe departe în cadrul sistemului separaţiei puterilor de o departajare

totală a atribuţiilor celor trei puteri. Este vorba, în realitate, de o

delimitare precisă de competenţe, interferenţele fiind posibile numai în

situaţii de excepţie, când anumite probleme de interes major nu pot fi

rezolvate în mod exclusiv cu aportul uneia dintre puteri, ci în egală

măsură cu contribuţia celorlalte.

Aşa cum am mai arătat, principiului separaţiei puterilor i s-au adus

o serie de critici de către unii autori, el fiind considerat fie depăşit, fie

îmbătrânit, fie reflectând numai o anumită etapă a dezvoltării

constituţionale. În fond, însă, toţi criticii separaţiei puterilor omit –

intenţionat sau neintenţionat – faptul că separaţia puterilor nu a fost

niciodată concepută, nici măcar de teoreticienii săi, ca o separare ori o

izolare artificială între puterile statului. Separaţia puterilor a reprezentat

şi reprezintă o garanţie împotriva acaparării puterii de către forţe

totalitare şi un mijloc de a asigura echilibrul între puterile statului. După

cum observă autorii români Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu,

„Manifestându-se rezerve faţă de teoria clasică a separaţiei puterilor nu

trebuie să se interpreteze că ea şi-a pierdut din importanţă şi actualitate

şi că deci rămâne o teorie a trecutului. Marea forţă a teoriei separaţiei

puterilor constă în fantastica sa rezonanţă socială, politică şi morală. Ea a

intrat în conştiinţa mulţimilor care au receptat-o ca pe cea mai eficientă

reţetă contra despotismului şi în favoarea libertăţii şi democraţiei.



2011

Sintetizând acest paradox, Pierre Pactet arată că se constată un decalaj

important între declinul unei teorii, care pierde progresiv din forţa şi

valoarea sa explicativă şi pentru că ea nu mai corespunde cu adevărat

realităţii, şi recepţionarea sa de către opinia publică, care continuă să

creadă în ea, şi pentru clasa politică care persistă în a o evoca.”.

Într-un Tratat de Drept constituţional şi instituţii politice, Cristian

Ionescu constată şi el că „În momentul în care a fost instituţionalizat în

constituţii, principiului separaţiei puterilor i s-au adus multe corective,

constând în colaborarea puterilor. Se va crea ceea ce doctrina denumeşte

checks and balances, adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri

pentru reechilibrarea raportului între ele. Dacă concepem principiul

separaţiei puterilor în mod abstract şi rigid, între cele trei puteri nu există

nici o legătură; aplicat în condiţii practice de guvernare, principiul astfel

conceput ar produce haos şi dezordine publică, întrucât oricare dintre

cele trei puteri ar avea înclinaţia să se manifeste în mod tiranic.”.

În concluzie, se poate aprecia că principiul separaţiei puterilor,

într-o accepţie suplă şi dinamică, rămâne un element esenţial,

indispensabil existenţei şi funcţionării statului de drept. Nu întâmplător

numeroase lucrări teoretice, documentele partidelor politice, opinii ale

unor specialişti fac referire la necesitatea separaţiei puterilor. Într-un

Dicţionar politic românesc, separaţia puterilor este definită ca fiind un

„principiu major al democraţiei moderne”. Se subliniază ideea că

„Fiecare putere este localizată într-o instituţie separată, iar cei ce o aplică



2011

sunt selectaţi prin diferite proceduri, au diferite termene şi sunt

independenţi unii de alţii. Separarea nu înseamnă însă izolare, pentru că

fiecare ramură a puterii participă la funcţionarea celeilalte printr-un

sistem de control şi echilibrare reciprocă a puterilor în stat. Separarea

între cei ce fac legea (puterea legislativă), cei ce o aplică (puterea

executivă) şi cei ce o interpretează (puterea judecătorească) este menită

să prevină instaurarea unui regim dictatorial.”.

Răspunzând solicitărilor unor specialişti care au demonstrat că

separaţia puterilor este indispensabilă organizării statului de drept şi

ţinând seama de faptul că inexistenţa unui text special prin care să fie

consacrat principiul separaţiei puterilor a determinat, pe parcursul

timpului, numeroase neclarităţi, în special în ceea ce priveşte dreptul

executivului de a emite ordonanţe de urgenţă, reforma constituţională

din 2003 a completat însuşi primul articol al Constituţiei înserând un text

nou, având următorul cuprins:

"(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi

echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în

cadrul democraţiei constituţionale."

Menţionăm că în cadrul lucrărilor din 1991 ale Adunării

Constituante nu s-a reţinut ideea introducerii unui text expres care să

statueze menţionarea expresă a principiului separaţiei puterilor. Ideea

introducerii separaţiei puterilor în însuşi textul Constituţiei a fost însă

preconizată de numeroşi autori de Drept constituţional (Tudor



2011

Drăganu), iar o Decizie a Curţii Constituţionale (nr.73 din 4 iunie 1996) a

estimat că deşi principiul separaţiei puterilor nu este explicit prevăzut de

Constituţia României din 1991, el poate fi totuşi dedus din întreaga

concepţie care a stat la baza elaborării Constituţiei.

NU UITA!

În România, principiul separaţiei puterilor apare pentru prima dată

în Regulamentele Organice, pentru a fi consacrat apoi de Statutul lui

Cuza, precum şi de prevederile constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938. De

aceea, cu prilejul dezbaterii şi adoptării textelor noii Constituţii din 1991

s-au purtat în Parlamentul României ample discuţii în legătură cu

necesitatea şi utilitatea consacrării teoriei separaţiei puterilor printr-un

text special, înscris în Constituţie. Din păcate, însă, nu s-a reuşit a se

însera un asemenea text, care ar fi ridicat – incontestabil – calitatea

teoretică şi valoarea principiilor constituţionale. În fapt, însă, s-a

consacrat o anumită separaţie funcţională de atribuţiuni, dar şi o

colaborare între autorităţile statale. Aşa, de pildă, puterea

judecătorească examinează pe calea contenciosului administrativ actele

administrative din punctul de vedere al legalităţii, anulând actele ilegale

şi condamnând pe cei care s-au făcut vinovaţi de abuzuri să



2011

despăgubească pe cei vătămaţi. Ea nu se substituie însă organelor

administraţiei şi nici nu emite alte acte administrative, deoarece acest

lucru ar încălca principiul separaţiei puterilor.


1. Care este concepţia lui Jean Jacques Rousseau despre separaţia

puterilor?

2. Care este conceptia lui Montesquieu despre teoria separaţiei puterilor?


Principiile fundamentale ale Constituţiei din 1991

Separaţia puterilor în constituţiile române




2011



2010.

Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria

generală a instituţiilor politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1997.


politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina

Lex”, Bucureşti, 2001.

Paul Negulescu, Drept Constituţional român, Editura

„Alex.Th.Doicescu”, Bucureşti, 1927.

Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol.

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942-1943.



2011


PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CONSTITUŢIEI

DIN 1991



va cunoaşte care sunt caracteristicile statului român

va cunoaşte principiile fundamentale ale Constitutiei din 1991




PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .............................. 78

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE ....................................................................................... 79

5.2. OPŢIUNILE DEMOCRATICE DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989 ...... 79

5.3. CĂI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE .................................................................................. 83

5.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991 .................................... 85

NU UITA! ............................................................................................................................... 92






2011

5.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Primul document al Revoluţiei române Comunicatul către ţară al

Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, a

consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod expres regimul

constituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului. În

document se arată că „Din acest moment se dizolvă toate structurile de

putere ale clanului Ceauşescu, Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi

instituţiile sale îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este

preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor

subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga

activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne. Toate

ministerele şi organele centrale, în actuala lor structură, îşi vor continua

activitatea normală subordonându-se Frontului Salvării Naţionale,

pentru a asigura desfăşurarea normală a întregii vieţi economice şi

sociale.

În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale, orăşeneşti

şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale ca organe ale puterii locale”.

5.2. OPŢIUNILE DEMOCRATICE DUPĂ REVOLUŢIA DIN

DECEMBRIE 1989

Inexistenţa unor prevederi clare cu privire la forma de

guvernământ a statului şi regimul constituţional aplicabil a generat în



2011

rândul specialiştilor o diversitate de interpretări cu privire la

semnificaţia acestui Comunicat. S-a susţinut, de pildă, că Revoluţia din

decembrie 1989 nu a abrogat decât parţial prevederile Constituţiei din

1965, rămânând în vigoare toate acele dispoziţii ale sale care nu priveau

structurile de putere ale fostei dictaturi. Acest punct de vedere s-a

reflectat şi în Tezele cu privire la elaborarea noii Constituţii a României,

care au prevăzut, în forma iniţială, că de la data intrării în vigoare a noii

Constituţii, Constituţia din 21 august 1965 este abrogată. O asemenea

interpretare a generat pe drept cuvânt obiecţii, pe de o parte datorită

faptului că nu numai prevederile vădit incompatibile ale Constituţiei din

1965 cu ideile Revoluţiei din Decembrie 1989 nu mai erau aplicabile, dar

şi alte numeroase dispoziţii ale vechii Constituţii, care puteau fi

considerate depăşite în raport cu noile structuri. Pe de altă parte,

acceptarea tezei potrivit căreia Constituţia din 21 august 1965 nu a fost

expres abrogată putea duce, practic, la interpretări dezavantajoase

pentru ordinea ce fusese instaurată în stat. S-ar putea susţine, astfel, că

toată activitatea ulterioară, inclusiv activitatea Parlamentului ales la 20

mai 1990, ar fi fost neconstituţională, deoarece contravenea evident

principiilor Constituţiei din 21 august 1965. În cadrul amplelor dezbateri

ce s-au purtat pe această temă s-a mai susţinut că ar putea fi invocate şi

normele generale de drept cu privire la desuetudine, pentru a demonstra

încetarea forţei juridice a constituţiei din 1965. S-a argumentat că

scurgerea timpului nu este necesarmente un element de esenţa

desuetudinii, atunci când un act normativ, fără a fi abrogat formal, este



2011

totuşi desconsiderat intenţionat şi pe faţă de toate cele trei puteri

existente în stat: legislativă, executivă şi judecătorească. În doctrină a mai

fost invocat şi argumentul potrivit căruia revoluţiile au un efect

abrogator asupra constituţiilor existente în momentul încheierii lor

victorioase. În orice caz, teza subzistenţei Constituţiei din 1965 a fost larg

contestată, deoarece era de natură să pună sub semnul întrebării întreaga

ordine juridică post-revoluţionară, inclusiv o serie de legi importante

care au fost adoptate după constituirea noului Parlament, ale cărui

principii erau vădit contrare Constituţiei din 21 august 1965. Ar fi fost

deci preferabil – considerăm noi – ca primul document al Revoluţiei

române „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării

Naţionale” să precizeze expres situaţia Constituţiei din 1965, cerinţă

indispensabilă pentru definirea cadrului în care urma să fie edificat

ulterior noul stat de drept.

La câteva zile după victoria Revoluţiei, la 27 decembrie 1989, a fost

emis Decretul-lege nr. 2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea

Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Nici acest act normativ nu

cuprinde referiri la menţinerea sau abrogarea Constituţiei din 21 august

1965. Este de observat că în acest act normativ se menţionează, pentru

prima dată, că forma de guvernământ a ţării este republica, idee ce nu

fusese enunţată iniţial în Comunicatul din 22 decembrie 1989.

Adunarea Constituantă, compusă din membrii celor două

forumuri legislative, care a dezbătut şi adoptat noua Constituţie, a



2011

funcţionat pe baza Decretului-lege nr.92/1990 pentru alegerea

Parlamentului şi a Preşedintelui României. Potrivit acestui decret,

Adunarea Deputaţilor şi Senatul, reunite în şedinţă comună, urmau să se

constituie de drept în Adunare Constituantă, pentru adoptarea

Constituţiei.

Metodologia urmată pentru adoptarea noii Constituţii a fost

următoarea: Comisia pentru redactarea proiectului de Constituţie, creată

în baza Hotărârii nr.1 din 11 iulie 1990, a trecut mai întâi la elaborarea

unor Teze, care cuprindeau de fapt, într-o formă concisă, ideile esenţiale

ale textelor constituţionale, unele teze fiind astfel redactate încât au putut

fi transformate cu uşurinţă în articole ale noii Constituţii. Au fost situaţii

în care, neconvenindu-se anumite teze, ele au fost retrimise Comisiei

pentru elaborarea proiectului de Constituţie. În unele situaţii s-a recurs

la întâlniri ale şefilor grupurilor parlamentare, în special pentru a se

pune de acord asupra unor probleme politice, care erau destul de

spinoase şi care implicau realizarea unui consens.

În ce priveşte modalitatea de adoptare a Constituţiei au fost

acceptate, în final, propunerile care vizau votul nominal al

parlamentarilor cu prilejul adoptării Constituţiei. Totodată, au fost

validate şi două prevederi noi, care nu figurau în regulamentele

anterioare.

Intrarea în vigoare a noii Constituţii ca urmare a referendum-ului

din 8 decembrie 1991 nu a constituit însă punctul terminus al



2011

schimbărilor constituţionale din ţara noastră. După cum arată însuşi

textul Constituţiei, urmau să fie înfiinţate o serie de instituţii noi, printre

care Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, şi să

fie numiţi din nou membrii Curţii Supreme de Justiţie.

În ceea ce priveşte situarea Constituţiei române din 1991 în

contextul reglementărilor constituţionale moderne, trebuie precizat că

noua Constituţie a fost elaborată pe baza unui studiu atent al

constituţiilor ţărilor democratice, ca şi a valorificării celor mai bune

tradiţii din trecutul gândirii constituţionale româneşti.

5.3. CĂI ŞI DIRECŢII DE ACŢIUNE

Constituţia României din 1991 stabileşte un regim de guvernare

semi-prezidenţial şi fundamentează organizarea bicamerală a

Parlamentului, compus din Camera Deputaţilor şi Senat. Puterile statului

(deşi nu se consacră expres principiul separaţiei puterilor) sunt exercitate

de Guvern (puterea executivă), de Parlament (puterea legislativă) şi de

instanţele judecătoreşti (puterea judecătorească), Preşedintele ţării având

rol de arbitru între puterile statului. Constituţia instituie un mecanism

democratic de funcţionare a organelor statului, garantează pe larg

drepturile şi libertăţile şi consacră mecanisme eficiente de garantare a

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Aceste prevederi ale Constituţiei

reprezintă tot atâtea direcţii de acţiune pentru promovarea valorilor



2011

statului de drept, pentru eliminarea oricăror vestigii ale arbitrariului din

viaţa societăţii noastre, pentru făurirea unei democraţii durabile.

Pe parcursul timpului, prevederile Constituţiei României s-au

dovedit fie în general adaptate condiţiilor dezvoltării ţării în anii de

tranziţie, prevederile constituţionale fiind apreciate de numeroşi

specialişi străini, ca şi de Comisia de le Veneţia, organism al Consiliului

Europei constituit pentru a da asistenţă noilor democraţii, spre a se

încadra în marea familie a popoarelor europene. Cu toate acestea,

revizuirea Constituţiei a devenit o cerinţă imperioasă în ultimii ani, ca o

consecinţă a necesităţii de a se valorifica experienţa acumulată în

perioada care a trecut de la adoptarea actualei Constituţii din 1991 ca şi a

imperativului de a fi înscrise în Constituţie probleme şi aspecte noi,

decurgând din practică.

Programul de guvernare, adoptat de Parlamentul României la 28

decembrie 2000, preciza că "se impune cu necesitate efectuarea unui

proces de atentă revizuire şi adaptare a unor prevederi constituţionale în

raport cu actualele realităţi social-politice ale ţării, precum şi cu

exigenţele procesului aderării României la Uniunea Europeană".

În anul 2002 a fost adoptată Hotărârea Parlamentului României

nr.23 din 25 iunie 2000 privind constituirea Comisiei pentru elaborarea

propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei.



2011

Din iniţiativa Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative

privind revizuirea Constituţiei, în care au fost reprezentate toate

partidele parlamentare, un grup de 233 deputaţi şi 94 senatori au semnat

Propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, care a obţinut avizul

Consiliului Legislativ şi pe marginea căruia Curtea Constituţională a

emis Decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea

propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României.

În esenţă, propunerea legislativă a avut în vedere o mai bună

definire a poziţiei şi rolului organelor de stat, o eficienţă sporită a

prevederilor prin care sunt apărate, respectate şi garantate drepturile

cetăţeneşti, întărirea principiului autonomiei locale, a independenţei

justiţiei, a rolului Consiliului Superior al Magistraturii, ca şi al Curţii

Constituţionale.

Propunerea legislativă a fost votată de Camera Deputaţilor la 30

iunie 2003 şi de Senat la 1 septembrie 2003, şi validată în urma

referendumului popular la 18 - 19 octombrie 2003, după efectuarea

procedurii de mediere şi adoptarea Raportului de mediere de către cele

două Camere.

5.4. PRINCIPIILE GENERALE ALE CONSTITUŢIEI DIN 1991

Noua Constituţie a României consacră în Titlul I o serie de principii

generale, indispensabile pentru înţelegerea instituţiilor ce sunt



2011

reglementate ulterior prin textele constituţionale. Este de menţionat că în

forma definitivă a Constituţiei a fost reţinut termenul de “principii

generale”, spre deosebire de formularea iniţială pe care au folosit-o

Tezele pentru elaborarea proiectului de Constituţie, care făceau referire

la principii fundamentale. Înlocuirea termenului de „principii

fundamentale” cu „principii generale” se explică ţinând seama de

caracterul de maximă generalitate al principiilor enunţate. Constituţia

fiind, prin definiţie, o lege fundamentală a statului, ar fi apărut ca o

tautologie să se enunţe “principii fundamentale” pentru o lege care este

ea însăşi fundamentală.

Prevederile Titlului I, care cuprind reglementări cu caracter

general, ar putea fi grupate în jurul a patru idei principale: 1) trăsăturile

fundamentale ale statului; 2) sistemul politic al României; 3) cetăţenii

români şi românii aflaţi în străinătate; 4) statul român şi relaţiile

internaţionale.

1) În ceea ce priveşte prima categorie de prevederi cu caracter

general, care privesc în mod direct statul român, sunt de semnalat

dispoziţiile articolelor 1, 2, 3, 12, 13 şi 14. Aceste texte se referă, respectiv,

la trăsăturile statului român, suveranitatea sa asupra teritoriului

acestuia, simbolul naţional, limba oficială şi capitala ţării.

Reţine atenţia, în primul rând, prevederea potrivit căreia România

este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. La fel de

importantă este şi precizarea potrivit căreia forma de guvernământ a



2011

statului este republica. O deosebită importanţă o are caracterizarea

României ca fiind stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea

omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a

personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori

supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi

idealurilor Revoluţiei din Decembrie 1989 şi sunt garantate (art.1 alin.3).

Caracteristicile statului român enunţate în articolul 1 sunt deosebit

de importante deoarece pun în lumină mai multe idei: a) suveranitatea

şi independenţa ţării; b) unitatea şi indivizibilitatea statului român; c)

caracterul de stat naţional; d) forma republicană de guvernământ; e)

ideea că România este un stat de drept, ce promovează drepturile

omului; f) trăsăturile statului român ca fiind un stat democratic şi social.

Dintre caracteristicile menţionate mai sus considerăm necesar să

insistăm asupra a două dintre acestea, deoarece ni se pare că ele solicită

explicaţii suplimentare: a) ideea de stat naţional, întrucât această idee a

fost viu discutată în cadrul lucrărilor Adunării Constituante; şi b) ideea

de stat de drept.

Calificativul de stat social solicită, însă, şi el o precizare. Această

idee, care figurează într-o serie de constituţii moderne, printre care şi cea

italiană, doreşte să pună în lumină împrejurarea că statul se preocupă de

apărarea drepturilor tuturor categoriilor de cetăţeni, luând măsuri,

atunci când este cazul, pentru a opri degradarea vieţii economice sau

pauperizarea unor categorii ale populaţiei. În condiţiile amintite, ideea



2011

de stat social devine o garanţie a înfăptuirii drepturilor cetăţenilor

întrucât, aşa cum se cunoaşte, Constituţia prevede printre drepturile

fundamentale: dreptul la muncă, dreptul la protecţie socială, interzicerea

muncii forţate şi dreptul la grevă.

Tot în legătură cu acele prevederi fundamentale care se referă la

stat, mai menţionăm enunţarea cuprinsă în art.2, în cele două alineate ale

sale, potrivit cărora Suveranitatea naţională aparţine poporului român,

care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum. Nici

un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Din lectura textului rezultă că suveranitatea naţională aparţine

poporului, principiu recunoscut de toate constituţiile democratice după

Marea Revoluţie Franceză. În legătură cu modul de exercitare a

suveranităţii, Constituţia precizează că exerciţiul suveranităţii se poate

înfăptui prin organele reprezentative constituite prin alegeri libere

periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Este vorba, deci, de aşa

numita democraţie reprezentativă, când cetăţenii încredinţează unor

reprezentanţi aleşi prerogativa lor de a acţiona în cadrul Parlamentului,

şi democraţia directă, când cetăţenii, în mod nemijlocit, îşi spun cuvântul

asupra unor legi, a unor probleme importante privind viaţa de stat sau

asupra modificării Constituţiei.

Deosebit de importantă ni se pare şi prevederea potrivit căreia nici

un grup sau nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume

propriu, fiind vizate aici tendinţele dictatoriale totalitare, încercările unor



2011

partide unice de a prelua puterea sub pretextul exprimării intereselor

naţionale.

În legătură cu problemele statului, prezintă o însemnătate dintre

cele mai mari şi dispoziţiile art.3, potrivit căruia:

(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu

respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului

internaţional.

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune,

oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate

populaţii străine.

Din text reţinem ideea inalienabilităţii teritoriului statului, ceea ce

înseamnă că nu pot fi înstrăinate porţiuni ale teritoriului naţional, idee ce

se împleteşte cu cea a inviolabilităţii frontierelor. Teritoriul este organizat

sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, unele oraşe fiind

declarate municipii. În legătură cu teritoriul, este de semnalat şi

prevederea potrivit căreia pe teritoriul statului român nu pot fi

strămutate sau colonizate populaţii străine. Această prevedere are în

vedere păstrarea caracterului naţional al statului şi a unităţii etnice a

poporului român. Strămutarea unor populaţii străine ar fi nu numai în

contradicţie cu tradiţiile naţionale, dar ar crea un factor nedorit de



2011

presiune asupra evoluţiei instituţiilor statului. Este evident că aceste

prevederi au în vedere colonizări masive cu populaţii din alte state. El nu

se opune însă posibilităţii pe care o au străinii de a deveni cetăţeni

români, în condiţiile în care îndeplinesc formalităţile cerute de lege.

În cadrul prevederilor cu caracter general ce privesc statul român

mai menţionăm şi dispoziţiile înscrise la art.13, potrivit căruia în

România limba oficială a ţării este limba română, şi art.14, potrivit căruia

Capitala ţării este municipiul Bucureşti.

2) Cu referire la sistemul politic, Titlul I cuprinde o prevedere

fundamentală în art.8, care recunoaşte sistemul politic pluralist.

Enunţarea din Constituţie este categorică, în sensul că Pluralismul în

societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei

constituţionale.

3) O a treia categorie de probleme se referă la cetăţenia română şi

la minorităţile naţionale.

În această privinţă menţionăm prevederea constituţională potrivit

căreia cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în

condiţiile legii (art.5 alin.1). Deşi textul constituţional nu cuprinde

reglementări detaliate în legătură cu cetăţenia, el enunţă, totuşi, un

principiu fundamental potrivit căruia Cetăţenia română nu poate fi

retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere (art.5 alin.2). Acest text se

întemeiază pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi pe



2011

tendinţele cele mai recente care s-au manifestat în literatura de drept

constituţional. Cu toate acestea, este de semnalat că Legea nr.21/1991 cu

privire la cetăţenia română – în forma sa iniţială – recunoaşte

posibilitatea retragerii cetăţeniei române, ca sancţiune cetăţeanului

român care a săvârşit în străinătate fapte deosebit de grave,

incompatibile cu loialitatea faţă de ţară, sau care ar fi lezat prestigiul

României. Această prevedere a fost abolită cu prilejul modificării Legii

cetăţeniei române, în 1999, astfel că, în prezent, cetăţenia română nu mai

poate fi retrasă cetăţenilor români prin naştere, nici în asemenea situaţii.

4) Problemele statului român în relaţiile internaţionale sunt

enunţate în articolul 10 şi 11. Articolul 10 se referă la relaţiile

internaţionale ale României şi prevede următoarele: „România întreţine

şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de

bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general

admise ale dreptului internaţional”.

Reforma constituţională din 2003, luând în considerare tocmai

acest aspect, a introdus o nouă prevedere, sub forma unui nou alineat, la

articolul 11, în sensul că, dacă un tratat la care România urmează să

devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui

poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.



2011

NU UITA!

În legătură cu problemele statului, prezintă o însemnătate dintre

cele mai mari şi dispoziţiile art.3, potrivit căruia:

(1) Teritoriul României este inalienabil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu

respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului

internaţional.

(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune,

oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate

populaţii străine.


1. Care sunt caracteristicile statului roman?



2011


1. Constituţia din anul 1991. Principiile generale

2. Opţiunile democratice după Revoluţia din Decembrie 1989


1. Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român,

Fundaţia Universitară “Hyperion”, Universitatea “Hyperion”,

Facultatea de Drept, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993

2. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi


2010.

3. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I

şi II, Editura NOVA, Bucureşti, 1996.



2011


DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNIEI



va cunoaşte drepturile cetatenilor Romaniei

va cunoaşte libertatile cetatenilor Romaniei

va cunoaşte inatoririle cetatenilor Romaniei




DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR ROMÂNIEI ............................................................................................... 94

6.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 95

6.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE ............................................................................................................... 98

6.3. CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE........ 107

6.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ................................. 117

NU UITA! ............................................................................................................................. 119






2011

6.1. NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

Respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti constituie unul

dintre domeniile esenţiale în care dreptul constituţional a acţionat în

decursul timpului şi de care este legată însăşi configuraţia modernă a

acestei discipline.

După cum este bine cunoscut, drepturile cetăţeneşti au apărut

pentru prima dată sub forma unor declaraţii de drepturi, care au dat

expresie traducerii în viaţă a unor mari concepţii şi idei umaniste, ce s-au

constituit în adevărate pledoarii pentru recunoaşterea drepturilor

omului în societate şi apărării demnităţii sale împotriva oricărui arbitrar.

Privind retrospectiv se poate aprecia că declaraţiile de drepturi au

reprezentat – atât la timpul respectiv, cât şi mai ales după trecerea unor

secole – documente fundamentale, de o incomparabilă relevanţă pentru

definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului.

Ele au fundamentat ideea egalităţii oamenilor atât în domeniul

drepturilor civile, cât şi în domeniul politic, definind o viziune elaborată

cu privire la raporturile dintre individ şi stat, dintre om şi autoritate.

Trebuie amintit că încă din 1215 Magna Charta definea, pentru prima

oară, o regulă de maximă importanţă: aceea că ori de câte ori guvernul

unei ţări vrea să aducă o anumită limitare bunului plac al indivizilor,

această limitare nu poate fi justă şi legală decât dacă se întemeiază pe o



2011

regulă de drept, preexistentă şi imparţial interpretată. Toate

documentele elaborate, la timpul lor, în Anglia, Franţa şi S.U.A. au

reprezentat, privite prin perspectiva istoriei, manifestări curajoase ale

tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva

tentativelor puterii de a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor

oamenilor şi în detrimentul acestora. Doctrina liberală a demonstrat, de

altfel, cu argumente temeinice, obligaţia statului de a nu întreprinde

nimic în măsură să împiedice libera dezvoltare a activităţilor pe care

omul le desfăşoară, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute şi

garantate individului de legi şi de Constituţie.

O examinare – chiar şi sumară – a concepţiilor elaborate în

decursul timpului cu privire la drepturile omului arată că încărcătura

filosofică a acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea trăsăturilor

politice şi juridice ale conceptului însuşi. Considerăm demn de subliniat

faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în

fond, o operaţiune de sinteză, constând din generalizarea unor idei

consacrate în diferite ţări în documente juridice cu un bogat conţinut

moral şi politic, redactate de jurişti de mare prestigiu, care au rezistat

timpului.

Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, aşa dar, o

generalizare şi o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai

bun, ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând



2011

elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate

care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII.

Pe planul dreptului constituţional, conceptul de drepturi ale

omului s-a regăsit şi se regăseşte în special sub forma noţiunii de

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Sfera drepturilor omului este, evident,

mult mai largă decât aceea de drepturi ale cetăţeanului, deoarece

drepturile omului includ în egală măsură, în mod necesar, şi protecţia

străinilor şi a apatrizilor. Cu toate acestea, toate constituţiile efectuează

diferenţieri în ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor proprii, care sunt direct corelate cu

obligaţiile de fidelitate şi loialitate, şi obligaţia generală de protecţie a

drepturilor omului, care acţionează şi atunci când este vorba de străini şi

apatrizi.

În ceea ce priveşte conceptul propriu zis de drepturi, libertăţi şi

îndatoriri fundamentale ale cetăţeanului român, acestea, după cum

apreciază prof.Ioan Muraru, sunt „acele drepturi subiective aparţinând

cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestora,

indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi

stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi”.

Noţiunea de drepturi fundamentale se referă, prin urmare, la

drepturi subiective şi la drepturi esenţiale ce aparţin cetăţeanului,

prezentând o importanţă primordială atât pentru cetăţean, cât şi pentru



2011

stat şi societate, şi care sunt în fond determinante pentru definirea

statutului juridic al cetăţeanului.

Pe de altă parte, rolul şi însemnătatea deosebită a drepturilor

fundamentale au făcut ca acestea să fie înscrise în acte deosebite, cum ar

fi constituţii, legi fundamentale sau declaraţii de drepturi.

6.2. PRINCIPIILE REGLEMENTĂRII DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE

Titlul II din Constituţia României intitulat Drepturile, libertăţile şi

îndatoririle fundamentale constituie unul dintre domeniile cele mai

importante ale reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o

enumerare clară şi corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale dar, în acelaşi timp, enunţă garanţii de natură

să asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere

în primul rând convenţiile internaţionale privind drepturile omului,

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte

internaţionale ale drepturilor omului (Pactul privind drepturile civile şi

politice şi Pactul privind drepturile economice şi sociale). Totodată, au

fost avute în vedere modul în care aceste drepturi sunt enunţate în

constituţiile principalelor state democratice.

Titlul II cuprinde de fapt patru capitole, respectiv Capitolul 1

Dispoziţii comune (articolele 15-21), Capitolul 2 Drepturile şi libertăţile



2011

fundamentale (articolele 22-53), Capitolul 3 Îndatoririle fundamentale

(articolele 55-57) şi Capitolul 4 Avocatul Poporului (articolele 58-60).

În ceea ce priveşte Dispoziţiile comune ale Titlului II, cu alte

cuvinte prevederile constituţionale care sunt în egală măsură aplicate

tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor sunt de remarcat o serie

de dispoziţii esenţiale, definitorii pentru modul în care noua Constituţie

concepe interpretarea şi traducerea în viaţă a reglementărilor cu caracter

umanitar.

În rândul acestor dispoziţii sunt enunţate: a) universalitatea

drepturilor şi libertăţilor (art.15 alin.1); b) principiul neretroactivităţii

legilor (art.15 alin.2); c) egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi

autorităţilor publice (art.16); d) protecţia, de către statul român, a

cetăţenilor români aflaţi în străinătate (art.17); e) cetăţenia română,

regimul străinilor şi apatrizilor, cu toate consecinţele lor, inclusiv

problemele pe care le ridică extrădarea şi expulzarea (art. 18 şi 19); f)

relaţia dintre dispoziţiile constituţionale şi tratatele internaţionale

privitoare la drepturile omului (art.20); g) accesul liber la justiţie pentru

apărarea drepturilor şi libertăţilor.

Sub titulatura dispoziţiilor comune sunt enunţate, deci, o serie de

principii cu caracter general, considerate indispensabile pentru

înţelegerea întregii problematici a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor.

Astfel, este de reţinut de la început ideea universalităţii, în sensul că toţi

cetăţenii ţării beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin



2011

Constituţie şi prin legi, asumându-şi totodată şi obligaţiile pe care

acestea le prevăd. Corelată acestui aspect se înfăţişează ideea accesului la

justiţie, specifică pentru statul de drept, care întregeşte, în mod fericit

ideea de universalitate. Ideea de universalitate se coroborează şi cu

principiul egalităţii în drepturi, care statorniceşte egalitatea tuturor

cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi discriminări.

Reforma constituţională din 2003 a adus precizarea importantă că

statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru

ocuparea unor funcţii sau demnităţi publice.

Este de remarcat şi prevederea expresă cuprinsă în articolul 16

alineatul 2, care dispune că nimeni nu este mai presus de lege, înţelegând

prin aceasta să pună capăt pentru totdeauna unor practici care au făcut

ca în trecut anumite persoane ocupând funcţii importante în stat să

încalce în mod voit prevederile Constituţiei şi ale altor legi.

Constituţia diferenţiază regimul cetăţenilor români de acela al

cetăţenilor străini. Funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare, pot

fi ocupate numai de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliază

în ţară. Apare, în felul acesta, o deosebire între două categorii de cetăţeni

români: cetăţenii români care au domiciliul în ţară, şi cetăţenii români

care au domiciliul în străinătate. Cetăţenii români aflaţi în străinătate se

bucură de protecţia statului român, trebuind să îndeplinească obligaţiile

ce le revin, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor

din ţară. Astfel, de pildă, cetăţenii români aflaţi în străinătate nu sunt



2011

obligaţi să efectueze serviciul militar. Este de remarcat că actele

normative apărute după Revoluţia din Decembrie 1989 au permis

cetăţenilor români care şi-au pierdut cetăţenia din diferite motive, să o

redobândească, păstrându-şi totodată cetăţenia străină pe care au

dobândit-o între timp. Pe de altă parte, modificările aduse Legii

cetăţeniei române, în forma sa republicată în anul 2000, permit

cetăţenilor români să beneficieze de dublă cetăţenie. Aceste prevederi

normative întregesc cadrul diviziunii pe care am enunţat-o, ceea ce face

ca în momentul de faţă să avem practic trei categorii de cetăţeni români:

a) cetăţeni români care trăiesc pe teritoriul ţării; b) cetăţeni români

aflaţi în străinătate cu domiciliul; şi c) cetăţeni români care beneficiază

şi de cetăţenia unui alt stat.

Drepturile şi îndatoririle cetăţenilor români sunt, evident, aceleaşi,

cu menţiunea însă că în ceea ce priveşte cetăţenii români aflaţi în

străinătate, aceştia nu beneficiază de anumite categorii de drepturi.

Cu referire la regimul străinilor şi apatrizilor, Constituţia prevede

că acestora li se poate acorda sau retrage dreptul de azil “în condiţiile

legii”, respectându-se tratatele şi convenţiile internaţionale la care

România este parte. Această prevedere este vădit insuficientă, deoarece

după Revoluţia din Decembrie 1989 s-a produs o schimbare a opticii faţă

de conţinutul şi natura dreptului de azil. În regimul trecut, în fostele ţări

comuniste s-a acordat de multe ori azil politic unor persoane care

desfăşuraseră activităţi teroriste sau care contribuiseră la destabilizarea



2011

vieţii politice într-o serie de ţări din Occident, participând la activitatea

unor organizaţii clandestine, interzise, sprijinite din afară. Este cert că

noua orientare a politicii româneşti, de prietenie cu toate statele şi de

respectare a principiilor statului de drept, nu mai face posibilă în viitor

acordarea de azil pentru asemenea motive.

În legătură cu regimul cetăţenilor români, străinilor şi al apatrizilor

mai trebuie precizat şi faptul că până la modificarea din 2003 a

Constituţiei, cetăţeanul român nu putea fi nici extrădat şi nici expulzat,

în timp ce străinii şi apatrizii puteau fi extrădaţi, în baza unei convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Neexistând o menţiune

expresă în Constituţie cu privire la expulzarea străinilor, este clar că

aceasta poate fi efectuată în condiţiile în care ei ar fi indezirabili pe

teritoriul statului român. Prin urmare, se contura o mare deosebire de

principiu între cetăţenii români (de toate categoriile) şi străini, primii

neputând fi nici extrădaţi şi nici expulzaţi, iar cei de al doilea fiind

pasibili de ambele măsuri. Amintim că expulzarea constituie o măsură

administrativă, luată de organele Ministerului de Interne, măsură ce se

confirmă de justiţie, prin care un cetăţean străin este îndepărtat de pe

teritoriul României. Extrădarea reprezintă remiterea străinului către o

altă ţară (ţara sa de origine, statul împotriva căruia a comis o infracţiune

sau statul pe teritoriul căruia a săvârşit o faptă deosebit de gravă) pentru

a executa o pedeapsă privativă de libertate. Menţionăm că întrucât

România a desfiinţat pedeapsa cu moartea, un străin sau apartid nu



2011

poate fi extrădat în condiţiile în care statul către care ar urma să fie

extrădat ar trebui să-i aplice pedeapsa cu moartea. Consideraţii

umanitare împiedică asemenea proceduri.

Prin faptul că atât expulzarea cât şi extrădarea se hotărăsc de

justiţie, sunt eliminate măsurile arbitrare sau discriminatorii, luate la

nivelul unor autorităţi administrative, care ar putea viza un străin sau

apartid. Justiţia este cea care va hotărî şi în caz de extrădare şi în caz de

expulzare, ţinând seama de toate elementele concrete şi de argumentele

care pledează în favoarea sau împotriva aplicării acestor măsuri.

O prevedere deosebit de importantă se referă la tratatele

internaţionale privind drepturile omului. Sediul materiei se găseşte în

articolul 20 din Constituţie, care iniţial avea următorul cuprins:

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile

cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care

România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile

interne, au prioritate reglementările internaţionale.

Din analiza acestui text rezultă că el ridica două categorii de

probleme: a) problema interpretării dispoziţiilor constituţionale privind

drepturile şi libertăţile cetăţenilor; şi b) situaţia unei eventuale



2011

neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale referitoare la

drepturile omului şi dispoziţiile legislative interne.

În ceea ce priveşte prima dintre cele două probleme, este de

semnalat că prin articolul 20 din Constituţie se consacră în mod expres

teza priorităţii dreptului internaţional faţă de dreptul intern.

Dispoziţiile constituţionale urmează să fie interpretate în concordanţă cu

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte

tratate la care România este parte. Deşi textul este, fără îndoială, generos

şi dă expresie principiilor noi care trebuie să călăuzească statul de drept,

referirea din text potrivit căreia dispoziţiile constituţionale vor fi

interpretate şi aplicate suscită unele probleme. Dacă este de înţeles că

textele constituţionale pot fi interpretate în spiritul documentelor

internaţionale, este mai greu de văzut cum vor fi aplicate în concordanţă

cu acestea.

În ceea ce priveşte cea de a doua problemă, soluţia optimă pare a fi

o Decizie a Curţii Constituţionale, ale cărei atribuţiuni au fost

considerabil extinse, mai bine precizate în urma reformei constituţionale

din 2003, prin care s-ar constata incompatibilitatea sau neconcordanţa,

ceea ce ar face legea în cauză inaplicabilă. Ar fi, desigur, de imaginat şi

soluţia adaptării prealabile a legislaţiei interne, anterior aderării sau

ratificării unui tratat internaţional.

Menţionăm că asemenea modificări legislative s-au operat în

momentul în care România a devenit parte la Convenţia internaţională



2011

împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984. Ratificând

convenţia în cauză, Parlamentul României a adoptat şi o lege prin care

au fost aduse unele completări Codului penal, introducându-se în

legislaţia penală, ca fapte sancţionate prin lege, situaţiile la care se

referea convenţia menţionată.

O ultimă menţiune cu privire la dispoziţiile comune ale Titlului II

priveşte principiul neretroactivităţii legilor. Acest principiu a fost

consacrat sub forma unei reguli cu caracter general în articolul 15

alineatul 2. Trebuie amintit că în cadrul dezbaterilor Adunării

Constituante au fost ridicate obiecţii în legătură cu consacrarea

principiului în cauză ca principiu constituţional. S-a arătat, de pildă, că

acest principiu funcţionează numai în materie civilă, articolul 1 din

Codul civil începând cu enunţul „Legea dispune numai pentru viitor. Ea

nu are putere retroactivă”. În materie penală s-a aplicat în toate cazurile

şi se aplică încă principiul legii mai blânde (mitior lex). Cu alte cuvinte,

în situaţia în care o persoană a comis o infracţiune şi, mai târziu, în

timpul urmăririi sau judecării, ar apare o lege nouă, care este mai

favorabilă infractorului, se va aplica această lege. Situaţia este valabilă şi

în cazul în care, dimpotrivă, pentru o faptă care era iniţial sancţionată cu

o pedeapsă gravă, apare o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară sau

chiar dezincriminează fapta respectivă. În toate aceste situaţii, dreptul

penal a recunoscut că infractorul trebuie să beneficieze de legea cea mai



2011

blândă, în situaţia în care fapta sa este afectată de două sau mai multe

legi care reglementează succesiv materia în cauză. În cadrul dezbaterilor

constituţionale s-a ridicat problema dacă consacrarea principiului

neretroactivităţii legii, ca un principiu general, nu ar vrea să însemneze o

abrogare a principiului mitior lex. Deşi textul nu face excepţii, este greu

de imaginat că el ar putea să se refere şi la faptele penale unde există

reglementări statornice, aplicate de o îndelungată practică, în direcţia

recunoaşterii principiului aplicării legii mai blânde.

În legătură cu neretroactivitatea legilor se pune şi problema legilor

excepţionale, care au fost edictate numai pentru anumite perioade

speciale sau care se aplică pe un anumit termen. Asemenea legi

consacrau, fireşte, excepţii de la principiul mitior lex. Uneori era încălcat

însuşi principiul neretroactivităţii, fiind încriminate fapte săvârşite cu

mulţi ani în urmă etc. Este evident că această categorie de legi este

afectată de principiile Constituţiei, ceea ce însemnează că nu ar fi

posibile legi cu caracter excepţional, care să încrimineze fapte din

domeniul trecutului. În această privinţă prevederile Constituţiei sunt

categorice şi trebuie interpretate ca atare.



2011

6.3. CLASIFICAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

FUNDAMENTALE

În ceea ce priveşte enumerarea, clasificarea şi interpretarea

prevederilor legate de drepturile fundamentale, în literatura de

specialitate au fost emise puncte de vedere autorizate de către specialiştii

români care au analizat această instituţie. Pornind de la triada structurii

române, de la faptul că omul este o fiinţă bio-psiho-socială, prof.Ion

Deleanu clasifică drepturile şi libertăţile în: a) drepturi şi libertăţi care

ocrotesc fiinţa umană ca valoare în sine, ca entitate bio-psihică şi b)

drepturi care proteguiesc fiinţa umană ca persoană, ca relaţie socială sau

ca moleculă socială. În opinia profesorului Ioan Muraru, drepturile şi

libertăţile s-ar clasifica în: a) inviolabilităţi, adică acele drepturi şi

libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare

liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului

persoanei fizice; b) drepturi şi libertăţi social-economice şi culturale,

adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile

sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei; c)

drepturi exclusiv politice care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de

cetăţeni numai pentru participarea la guvernare; d) drepturi şi libertăţi

social-politice care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de cetăţeni la

alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie

pentru participarea la guvernare; şi e) drepturi garanţii, drepturi care,

prin conţinutul lor, joacă în principal rolul de garanţii constituţionale.



2011

Capitolul 2 din Titlul II al Constituţiei se ocupă de enunţarea

propriu zisă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, pe parcursul a 28

de articole. Fiecare dintre aceste articole, cu excepţia articolului 49 care se

referă la posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi

tratează un drept distinct.

Încercând să sistematizăm multitudinea de drepturi şi libertăţi pe

care le consacră Constituţia României, apreciem că acestea ar putea fi

subsumate celor două mari diviziuni ale drepturilor omului consacrate

de altfel de cele două pacte adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite în

1966, şi anume: drepturile civile şi politice şi drepturile economice şi

sociale.

a) În ce priveşte drepturile civile şi politice sunt enunţate: dreptul

la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică (art.22), libertatea individuală

(art.23), dreptul la apărare (art.24), libera circulaţie (art.25), dreptul la

viaţă intimă, familială şi privată (art.26), inviolabilitatea domiciliului

(art.27), secretul corespondenţei (art.28), libertatea conştiinţei (art.29),

libertatea de exprimare (art.30), dreptul la informaţie (art.31), dreptul la

învăţătură (art.32), accesul la cultură (art.33), dreptul de vot (art.36),

dreptul de a fi ales (art.37), libertatea întrunirilor (art.39), dreptul de

asociere (art.40), interzicerea muncii forţate (art.42), dreptul de

petiţionare (art.51), dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(art.52), de a cere recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi

repararea pagubei.



2011

b) În categoria drepturilor economice şi sociale pot fi încadrate

dreptul la muncă şi protecţie socială (art.41), dreptul la ocrotirea sănătăţii

(art.34), dreptul la grevă (art.43), protecţia proprietăţii private (art.44),

dreptul la moştenire (art.46), dreptul de protecţie socială (art.41),

protecţia copiilor şi a tinerilor (art.49), protecţia persoanelor cu handicap

(art.50), dreptul la un mediu sănătos (art.35).

În ce priveşte drepturile din prima categorie – drepturi civile şi

politice – ele vizează, aşa cum o arată însăşi denumirea acestei categorii,

două mari idei: drepturile legate organic de persoana omului (drepturile

civile) şi drepturile ce vizează participarea sa la viaţa politică (drepturile

politice).

În ce priveşte drepturile civile propriu zise, acestea sunt: dreptul la

viaţă şi integritatea fizică şi psihică şi libertatea individuală (art.22). O

serie de drepturi apar ca o consecinţă firească a dreptului la viaţă şi a

libertăţii persoanei ca, de pildă, libera circulaţie (art.25), inviolabilitatea

domiciliului (art.27), secretul corespondenţei (art.28). Unele drepturi

privesc protecţia acestui drept pe plan judiciar (cum este cazul dreptului

la apărare – articolul 24: altele se referă la viaţa particulară a persoanei -

articolul 26; la recunoaşterea dreptului individului de a cunoaşte

informaţii de interes public – articolul 31. Alte drepturi vizează

împlinirea unor deziderate fireşti de autoperfecţionare, cum este cazul

dreptului la învăţătură (art.32).



2011

Drepturi politice propriu zise sunt dreptul de vot (art.36), dreptul

de a fi ales (art.37), libertatea întrunirilor (art.39), dreptul de asociere

(art.40) etc.

În legătură cu drepturile din această categorie dorim să atragem

atenţia numai asupra unor elemente de noutate pe care le oferă actuala

Constituţie. Astfel, în ceea ce priveşte libertatea individuală remarcăm

prevederile deosebit de importante ale articolului 23, care are următorul

cuprins:

„(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt

permise numai în cazurile şi cu procedurile prevăzute de lege.

(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în

cursul procesului penal.

(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate

dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30

de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu

mai mult de 180 de zile.

(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să

verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia

arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a



2011

inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au

încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să

justifice menţinerea privării de libertate.

(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt

supuse căilor de atac prevăzute de lege.

(8) Celui reţinut sau arestat i se aduce de îndată la cunoştinţă, în

limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar

învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă

numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie,

dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii

prevăzute de lege.

(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa

în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de

condamnare, persoana este considerată nevinovată.

(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în

condiţiile şi în temeiul legii.

(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură

penală”.



2011

Textul prevede o serie de termeni şi modalităţi în care se pot aduce

limitări ale libertăţii individuale. Sunt de reţinut astfel prevederile care

dispun că arestarea se poate face numai în temeiul unui mandat emis de

judecător, pe o durată de cel mult 30 de zile, împotriva căruia arestatul se

poate plânge judecătorului. Remarcăm şi prevederile potrivit cărora celui

reţinut trebuie să i se aducă de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o

înţelege, motivele reţinerii sau arestării, dreptul persoanei arestate

preventiv de a solicita punerea sa în libertate provizorie, sub control

judiciar sau pe cauţiune. În sfârşit, remarcăm valoarea prezumţiei de

nevinovăţie, potrivit căreia până la rămânerea definitivă a unei hotărâri

judecătoreşti de condamnare, o persoană este considerată nevinovată.

Aceste măsuri sunt de natură a garanta drepturile individuale ale

cetăţenilor împotriva oricărui abuz sau arbitrar. Ele sunt de natură a

conferi ideii statului de drept o dimensiune cât se poate de reală şi

concretă, făcând să dispară definitiv arbitrarul şi abuzurile, frecvente în

trecut, din partea unor autorităţi chemate tocmai să respecte ordinea.

În legătură cu drepturile civile remarcăm valoarea prevederilor

privind libera circulaţie în ţară şi străinătate – o noutate pentru sistemul

nostru constituţional. Această măsură reprezintă şi ea o cucerire a

Revoluţiei din Decembrie 1989, ştiut fiind că în trecut dreptul de

circulaţie peste hotare fusese supus unor numeroase restricţii. Elemente

noi aduce şi articolul 26, referitor la viaţa intimă, familială şi privată. Se

înfăptuieşte astfel un deziderat al constituţiilor moderne actuale, care fac



2011

din protecţia vieţii intime un element esenţial decurgând din respectul

personalităţii. Situaţiile în care se poate deroga de la inviolabilitatea

domiciliului sunt precis enumerate în articolul 27 alineatul 2, nefiind

posibile pătrunderea sau rămânerea în domiciliul unei persoane în alte

situaţii decât cele prevăzute de lege (executarea unui mandat de arestare

sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii, apărarea

siguranţei naţionale, prevenirea răspândirii unei epidemii).

Elemente demne de analiză sunt aduse de articolul 31, care se

referă la dreptul la informaţie, exprimat în primul rând în dreptul unei

persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public. Pe de altă

parte, autorităţile sunt obligate să asigure informarea corectă a

cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes

personal, ceea ce constituie o importantă inovaţie a legii.

În legătură cu dreptul la învăţătură subliniem valoarea

prevederilor de la articolul 32 alineatul 5, unde se statuează că Instituţiile

de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi îşi desfăşoară

activitatea în condiţiile legii, ca şi a prevederii de la punctul 6 al aceluiaşi

articol, prin care se garantează autonomia universitară.

Învăţământul de stat este gratuit potrivit legii. Reforma

constituţională din 2003 a adus o completare, în sensul că „statul acordă

burse sociale, de studii, copiilor şi tinerilor proveniţi din familii

defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii”.



2011

Cât priveşte dreptul de petiţionare, sunt relevante posibilităţile

inedite pe care le oferă textul constituţional al articolului 51. În condiţiile

acestuia, persoanele vătămate într-un drept al lor de o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei

cereri, au dreptul să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine

recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

Deşi o asemenea prerogativă a existat, într-o anumită formă, în

Constituţia din 1965, fiind legiferată prin Legea nr.1/1967, ea nu şi-a găsit

o aplicaţie practică în condiţiile regimului de dictatură, care prefera să

îndrume cetăţenii să ia calea sesizărilor către organele de stat, care aveau

nevoie de un număr cât mai mare de solicitări, spre a-şi manifesta

democratismul. În condiţiile vechiului regim, prevederile Legii nr.1/1967,

care dădeau posibilitatea cetăţenilor să atace în justiţie actele

administrative ilegale, nu au fost aplicabile. Condiţiile şi limitele

exercitării dreptului persoanei vătămate de a se adresa justiţiei sunt

stabilite, în prezent, prin Legea contenciosului administrativ.

În legătură cu aspectele politice ale exercitării drepturilor

cetăţeneşti subliniem importanţa prevederilor legate de libertatea

întrunirilor şi dreptul de asociere. Cu privire la dreptul de asociere

trebuie observat că, potrivit Constituţiei, „Partidele sau organizaţiile

care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva

pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a

integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale”.



2011

O asemenea prevedere se corelează cu dispoziţiile legii siguranţei

naţionale, care interzic activităţile de natură a pune în pericol cuceririle

statului de drept, principiile pluralismului politic, precum şi orice acţiuni

de sorginte totalitaristă, fascistă sau comunistă. Cu privire la partidele

politice, este de observat că nu pot face parte din partidele politice

judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,

membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici,

stabilite prin lege organică.

În categoria persoanelor care nu pot face parte din partidele

politice se află şi Preşedintele României care, odată ales, trebuie să

păstreze o atitudine de echidistanţă faţă de toate forţele politice,

devenind garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii

teritoriale a ţării. Restrângerea dreptului de a face parte din partidele

politice – mai exact interdicţia pentru unele persoane de a fi membri ai

unor partide sau altora – nu reprezintă o măsură de natură a aduce

restricţii dreptului de asociere. Ea este determinată de raţiuni bine

justificate. Este lesne de înţeles că judecătorii Curţii Constituţionale,

magistraţii, poliţiştii etc., prin funcţiile pe care le îndeplinesc şi pe care ei

le exercită în interesul întregii populaţii, al tuturor categoriilor sociale,

nu pot să adopte o atitudine partizană, ci numai o atitudine de deplină

obiectivitate, aceasta fiind o condiţie a exerciţiului funcţiei lor.

Cu referire la drepturile economice şi sociale trebuie amintit că în

noile condiţii social-economice rolul statului în economie s-a restrâns şi



2011

se va restrânge în continuare, ca urmare a diversificării agenţilor

economici şi a trecerii la măsurile de privatizare. În aceste condiţii şi

rolul statului trebuie regândit, în concordanţă cu noile realităţi. Statul

român nu mai poate să garanteze dreptul la muncă în condiţiile

desprinderii de regimul centralizat. În schimb, el va trebui să ia măsuri

de protecţie, să instituie un salariu minim în economie, să vegheze la

respectarea strictă a legilor de către toţi factorii economici.

O importantă prevedere o constituie recunoaşterea dreptului la

grevă. Articolul 43, care constituie sediul acestei materii, dispune în

primul său alineat că „Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea

intereselor profesionale, economice şi sociale”. O asemenea prevedere

exclude greva cu caracter politic, care nu se încadrează în textul

constituţional. Este de menţionat că legea conflictelor colective de muncă

detaliază situaţiile în care dreptul la grevă poate fi exercitat, stabilind o

procedură prealabilă declanşării grevei, care trebuie respectată de părţile

în conflict. Este reafirmat principiul că dreptul la grevă nu poate fi

exercitat pentru motive politice şi nici în sprijinul unor cazuri

individuale, cum ar fi, de pildă, desfacerea contractului de muncă al

unui anumit salariat.

Importante prevederi sunt legate de protecţia proprietăţii private,

care este ocrotită de lege şi nu poate fi supusă exproprierii decât în

cazuri de utilitate publică, pe baza unei drepte şi prealabile despăgubiri.



2011

Este de remarcat, ca o prevedere comună tuturor categoriilor de

drepturi la care ne-am referit, dispoziţia din articolul 53 al Constituţiei,

referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi.

Aceasta nu poate fi efectuată decât prin lege, în situaţii deosebite, cum ar

fi apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, prevenirea unei calamităţi, a

unui sinistru etc. Trebuie semnalată şi dispoziţia potrivit căreia

restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o,

neputându-se aduce atingere existenţei însăşi a dreptului sau a libertăţii

în cauză.

O privire de ansamblu asupra modului în care sunt reglementate

drepturile şi libertăţile în noua Constituţie a României atestă

preocuparea de a se da acestora un conţinut real şi concret. Sistemul

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se înfăţişează, prin urmare, ca un tot

armonios, unitar, în care, pornindu-se de la declaraţii de drepturi, de la

tratate internaţionale, statul român a configurat un adevărat catalog

corespunzător de drepturi şi libertăţi asigurând totodată posibilităţile

juridice ale garantării acestora, precum şi mijloacele ce pot fi utilizate

pentru restabilirea situaţiilor încălcate şi repararea prejudiciilor.

6.4. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

În Capitolul 3 din Titlul II al Constituţiei României sunt înscrise

îndatoririle fundamentale (art.54-57).



2011

Îndatoririle fundamentale constau în fidelitatea faţă de ţară

respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, dreptul şi

obligaţia de a apăra ţara, contribuţia prin impozite şi taxe la cheltuielile

publice.

În ce priveşte îndatoririle fundamentale, acestea constituie,

evident, un corolar al drepturilor, în rândul lor fiind înscrise prevederi

normale, fireşti în orice stat democratic.

În legătură cu îndatoririle fundamentale trebuie observat că unele

dintre acestea privesc exclusiv pe cetăţenii români, ca de pildă fidelitatea

faţă de ţară, apărarea ţării ori prestarea unor contribuţii financiare.

Respectarea legilor este însă obligatorie atât pentru cetăţenii români, cât

şi pentru străini şi apatrizi, care trebuie, în conformitate cu prevederile

articolului 57 din Constituţie, să-şi exercite drepturile şi libertăţile

constituţionale cu bună credinţă, fără a aduce atingere drepturilor şi

libertăţilor celorlalţi.

Capitolul despre îndatoririle fundamentale întregeşte prevederile

legate de drepturi şi libertăţi, deoarece într-un stat de drept, într-o

societate democratică, este firesc ca să fie recunoscute, în primul rând,

drepturile şi libertăţile omului, enunţându-se însă, totodată, şi un anumit

sistem de îndatoriri. Întrucât în condiţiile moderne cetăţeanul nu mai

poate fi abordat în mod izolat, desprins de societate, ci devine el însuşi o

componentă a marelui mecanism al societăţii, aceasta este datoare să-i

asigure un număr de drepturi şi libertăţi, de care să se bucure, fără nici



2011

un fel de discriminări sau oprelişti, având, în schimb, şi el o serie de

îndatoriri faţă de societate, îndatoriri care reprezintă, într-un fel, o altă

faţetă, un alt aspect al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Este de menţionat că în legătură cu îndatorirea cetăţenilor români

de a efectua serviciul militar există şi posibilitatea efectuării unor servicii

alternative pentru persoanele care nu prestează serviciul militar

obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă.

NU UITA!

Pe planul dreptului constituţional, conceptul de drepturi ale omului s-a

regăsit şi se regăseşte în special sub forma noţiunii de drepturi şi

libertăţi cetăţeneşti. Sfera drepturilor omului este, evident, mult mai

largă decât aceea de drepturi ale cetăţeanului, deoarece drepturile

omului includ în egală măsură, în mod necesar, şi protecţia străinilor şi a

apatrizilor. Cu toate acestea, toate constituţiile efectuează diferenţieri în

ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor proprii, care sunt direct corelate cu obligaţiile de fidelitate şi

loialitate, şi obligaţia generală de protecţie a drepturilor omului, care

acţionează şi atunci când este vorba de străini şi apatrizi.



2011


1. Care sunt principiile reglementării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale?

2. Care sunt îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor?

3. Clasificati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor.


Noi dimensiuni ale drepturilor cetăţeneşti ca urmare a reformei

constituţionale

Avocatul poporului

Drepturile si indatoririle cetatenilor


1. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi



2011


2010.

2. Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti,

2003.

3. Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi


4. Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional

contemporan, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

5. Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi

repercusiunile lor în dreptul internaţional public, Editura “Lumina


6. Legea privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul

Poporului (nr.35/1997), republicată în Monitorul Oficial al României

nr.844 din 15 septembrie 2004;

7. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii

politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina




2011


PARLAMENTUL – ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL POLITIC

ŞI ÎN CEL AL PUTERII DE STAT



va cunoaşte rolul parlamentului in sistemul politic

va cunoaşte sistemul electoral



UNITATEA DE ÎNVĂTARE 7 ........................................................................................... 122

PARLAMENTUL – ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI ÎN CEL AL PUTERII DE

STAT ...................................................................................................................................... 122

7.1. ROLUL PARLAMENTULUI ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI CEL INSTITUŢIONAL

AL PUTERII DE STAT ........................................................................................................ 123

7.2. SISTEMUL ELECTORAL ........................................................................................... 125

7.3. STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE PARLAMENTULUI ................. 128

NU UITA! ............................................................................................................................. 129






2011

7.1. ROLUL PARLAMENTULUI ÎN SISTEMUL POLITIC ŞI CEL

INSTITUŢIONAL AL PUTERII DE STAT

Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate. Islanda înainte de

anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul anului 1300, cunoşteau

existenţa unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor,

modelul unor Adunări deliberative. În secolul al XVIII-lea, Parlamentul

britanic – profitând de slăbiciunea unor monarhi – a impus ca model de

guvernare regimul parlamentar, care introducea pentru prima dată

responsabilitatea Guvernului faţă de Adunarea deliberativă. Acest

model a fost adoptat ulterior în Franţa şi Belgia. Constituţia S.U.A. a

creat un Parlament bicameral (Congresul), care echilibrează şi astăzi

puterea prezidenţială.

Create la origine cu misiunea unică de a consimţi asupra stabilirii

unor impozite, parlamentele au ajuns – cu timpul - nu numai să

controleze modul în care erau utilizate fondurile statului, dar şi întreaga

activitate guvernamentală. În anumite situaţii, parlamentele au ajuns

chiar să dispună de întreaga politică a ţării, aşa cum a făcut, de pildă,

Convenţia revoluţionară franceză prin comitetele sale (Le Régime des

Assemblées).

Pe măsură însă ce principiul separaţiei puterilor s-a afirmat ca o

creaţie a gândirii liberale, parlamentele au început să-şi asume atribuţii

tot mai importante legate de alegerea unor demnitari, a judecătorilor, iar

în unele ţări chiar a şefului statului. Regimurile parlamentare sunt cele



2011

care astăzi controlează cel mai eficient activitatea guvernelor, îşi permite

să le înlocuiască atunci când comit greşeli şi chiar să tragă la răspundere

pe şeful statului, în cadrul unei procedurii care, evident, comportă o

serie de trepte şi garanţii.

Forţa sistemului parlamentar constă însă în principiul

suveranităţii naţionale, în ideea că Parlamentul reprezintă poporul

însuşi, iar parlamentari sunt delegaţii săi, care nu pot delega, în nici un

caz, prerogativele lor unor funcţionari ai statului. Cunoscutul principiu

din dreptul roman delegata potestas non delegatur se opune transmiterii

oricăror prerogative parlamentare către alte instituţii alese sau numite.

Principiul autonomiei parlamentului garantează forumului

legislativ plenitudinea de acţiune şi decizie în orice domeniu,

Parlamentul fiind, totodată, în unele state, singurul organism în măsură

să tragă la răspundere pe membrii săi. Puterea excepţională ce revine

parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le alcătuiesc au

determinat elaborarea unor statute, a unui regim de imunităţi şi

inviolabilităţi, chemate tocmai să garanteze exercitarea mandatului

parlamentar. Acesta a devenit tot mai mult un mandat reprezentativ,

parlamentul reprezentând nu o părticică din suveranitatea naţiunii, ci

însăşi această suveranitate, de unde fundamentul drepturilor şi

prerogativelor parlamentarilor, independenţa de care ei se bucură pentru

a-şi putea înfăptui mandatul în condiţii optime.



2011

Ca putere deliberativă, parlamentul are mai multe funcţii, a căror

enumerare implică o ordine firească şi anume: a) funcţia legislativă

(legiferarea); b) funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii

social-economice, culturale, statale şi juridice; c) funcţia de alegere,

formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale; d) funcţia de control; e) funcţia de conducere în politica externă;

f) funcţia de organizare internă a sa.

În virtutea principiului autonomiei Parlamentului, cele două

Camere ale sale îşi adoptă propriile Regulamente, prin care sunt

precizate structura organizatorică şi modalităţile de lucru, este detaliată

procedura legislativă parlamentară şi sunt definite alte proceduri de

detaliu legate de exercitarea funcţiilor parlamentare.

7.2. SISTEMUL ELECTORAL

În România, mecanismul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale

este reglementat prin prevederile Constituţiei şi ale unor legi speciale.

Legislaţia electorală a cunoscut numeroase modificări în perioada care a

trecut după 1990. În literatura de specialitate s-a subliniat importanţa

legislaţiei electorale, relevându-se că “de cea mai mare importanţă este

calitatea legilor electorale, calitate ce poate fi un factor mult mai

important în determinarea unei atitudini civice a cetăţenilor decât orice

sistem de sancţiuini, oricât de riguros”.



2011

Candidaturile se propun pe liste separate, numai de partidele

politice şi alianţele politice constituite potrivit Legii partidelor politice

nr.14/2003, precum şi de alianţele politice.

Partidele politice şi alianţele politice se pot asocia între ele numai

la nivel naţional, pe bază de protocol.

Candidaţii independenţi pot participa la alegeri individual, dacă

sunt susţinuţi de cel puţin 5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în

listele electorale permanente ale localităţilor situate în circumscripţia

electorală în care candidează. Nu se admit candidaturi independente pe

listele de candidaţi depuse de partidele politice, de alianţele politice sau

de alianţele electorale, şi nici liste de candidaţi independenţi.

Autoritatea Electorală Permanentă este o instituţie administrativă

autonomă, cu personalitate juridică şi competenţă generală, care asigură

aplicarea unitară în intervalul dintre două perioade electorale, a

dispoziţiilor legale privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor sau a

altor consultări cu caracter naţional sau local. Autoritatea Electorală

Permanentă urmăreşte şi sprijină dotarea secţiilor de votare cu logistica

necesară, precum şi realizarea operaţiunilor specifice în intervalul dintre

două perioade electorale. Autoritatea Electorală Permanentă este

condusă de un preşedinte cu rang de ministru, ajutat de doi

vicepreşedinţi având rangul de secretar de stat.



2011

Autoritatea Electorală Permanentă exercită o serie de atribuţii

logistice, financiare, de protecţie a secţiilor de votare, dar elaborează

totodată studii şi propuneri vizând îmbunătăţirea sistemului electoral şi

prezintă Parlamentului, în maximum trei luni de la încheierea alegerilor,

un raport cuprinzând referiri la participarea la scrutin, modul de

desfăşurare a acestuia, abaterile şi neajunsurile inclusiv de ordin

legislativ, constatate şi rezultatul consultării.

Biroul Electoral Central este alcătuit din şapte judecători ai Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedinţii Autorităţii

Electorale Permanente, 16 reprezentanţi ai partidelor politice şi alianţelor

politice care participă la alegeri, precum şi un reprezentant desemnat de

grupul parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor.

De menţionat că, în România, din Camera Deputaţilor fac parte un

număr de 18 reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, care sunt aleşi în

condiţii specifice.

Perfecţionarea sistemului electoral a constituit o importantă

problemă,care a stat de mai mulţi ani în atenţia forţelor politice, a

parlamentarilor, a reprezentanţilor societăţii civile. Majoritatea partidelor

politice reprezentate în Parlament s-au pronunţat într-un fel sau altul

pentru adoptarea unei variante a sistemului de vot uninominal. In

consecinţă, Parlamentul României a desemnat o Comisie pentru Codul

electoral care a elaborat mai multe materiale, iar în final – de comun

acord cu Guvernul şi Societatea Pro Democraţia –un proiect de lege cu



2011

privire la votul uninominal, pentru care Guvernul României şi-a asumat

răspunderea la 24 octombrie 2007.

7.3. STRUCTURA ŞI ORGANELE DE LUCRU ALE

PARLAMENTULUI

În legătură cu structura Parlamentului dorim să remarcăm că

Parlamentul României este un parlament bicameral, alcătuit din Camera

Deputaţilor şi Senat. În perioada premergătoare elaborării noii

Constituţii a ţării – şi chiar în perioada anterioară, când se puneau de

abia bazele viitoarelor instituţii ale statului – după Revoluţia din

Decembrie 1989 a fost luată în discuţie problema dacă Parlamentul

României trebuie să fie alcătuit dintr-o singură Cameră sau din două. În

sprijinul ideii bicameralismului au fost invocate argumente istorice,

necesitatea unei dezbateri temeinice în cadrul a două forumuri distincte

a proiectelor de legi, pentru a fi convenit cele mai bune soluţii, precum şi

experienţa altor state democratice europene. S-a mai relevat că sistemul

unicameral a fost folosit de statul totalitar, ducând la o simplificare

nedorită a procesului legislativ şi la adoptarea unor măsuri ce n-au

corespuns în toate cazurile asigurării supremaţiei legii. În final, după ce

au fost confruntate toate argumentele pro şi contra, pentru fiecare

opţiune, a fost aleasă soluţia bicamerală – dar şi aici s-a ivit o a doua

problemă: dacă între cele două Camere urma să existe o specializare sau

dacă ele vor avea aceeaşi competenţă.



2011

Cu referire la modalitatea de alegere a parlamentarilor, indiferent

dacă este vorba de deputaţi sau de senatori, subliniem că această

modalitate este aceeaşi – vot universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat. Reforma constituţională din 2003 a redus vârsta pentru

alegerea senatorilor de la 35 la 33 ani, menţinând vârsta de 23 ani pentru

persoanele care candidează pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor.

Trebuie reţinut că reforma constituţională din 2003 nu a

diferenţiat competenţele ci a stabilit numai o procedură mai eficientă de

sesizare şi de desfăşurare a fluxului legislativ.

NU UITA!

Ca putere deliberativă, parlamentul are mai multe funcţii, a căror

enumerare implică o ordine firească şi anume: a) funcţia legislativă

(legiferarea); b) funcţia de stabilire a direcţiilor principale ale activităţii

social-economice, culturale, statale şi juridice; c) funcţia de alegere,

formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale; d) funcţia de control; e) funcţia de conducere în politica externă;

f) funcţia de organizare internă a sa.



2011


1. Care sunt functiile parlamentului?

2. Care este rolul parlamentului?

3. Prezentati structura parlamentului.


1. Relaţiile Parlamentului cu societatea civilă, cu diverse organisme

politice şi profesionale

2. Statutul deputaţilor şi al senatorilor

3. Competenţa Parlamentului



2011




2010.

Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Promulgarea legii, în “Dreptul”,

anul XI, seria III-a, nr.6/2000, p.3-8.

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi


Tudor Drăganu, Câteva consideraţii critice asupra sistemului

bicameral instituit de Legea de revizuire a Constituţiei, adoptată de

Camera Deputaţilor şi Senat, în „Revista de drept public”,

no.4/2003, pag.65 şi urm.

Marian Enache, Controlul parlamentar, Editura POLIROM, Iaşi,

1998.



2011

AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI

Grilă răspunsuri

Unitatea 1: pag. 13

Unitatea 2: pag. 28

Unitatea 3: pag. 55

Unitatea 4: pag. 63

Unitatea 5: pag. 78

Unitatea 6: pag. 94

Unitatea 7: pag. 123



2011

BIBLIOGRAFIE

– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit

Constitutionnel et mutations de la société internationale, Recueil des

cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001.

– Philippe Ardant, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 14-e

ed., Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2002.

– Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a

doua, revăzută şi adăugită, „V.I.S.” Print, Bucureşti, 2002.

– Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate

naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

– Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice,

Societatea Ateneul Român, Universitatea Ecologică Bucureşti, Bucureşti,

1999.

– Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român,

Fundaţia Universitară “Hyperion”, Universitatea “Hyperion”, Facultatea

de Drept, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993.

– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi




2011

– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat

elementar, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,

Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura “Lumina Lex”,

Bucureşti, 1997.

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,

Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”,

Bucureşti, 1998.

– Victor Duculescu, Constanţa, Georgeta Duculescu, Drept

constituţional comparat. Tratat , vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”,

Bucureşti, 2007.

– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat

de teorie şi practică parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001.

– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, ediţie

revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009.

– Jean Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politiques, 14e

édition, Montchrestuen, Paris, 1995.

– Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I,

Teoria generală a instituţiilor politice, vol.II, Sistemul constituţional

român, ediţia II-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2001.



2011

– Cristian Ionescu, Studii de drept constituţional, Editura „Lumina


– Antonie Iorgovan, Constanţa Călinoiu, Le bicaméralisme en

Roumanie – entre la tradition et les exigences de l’intégration

éuropéenne, Comunicare, Academia Internaţională de Drept

Constituţional, Tunis, 2003.

– Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii

politice, vol.I şi vol.II, Editura BECK, Bucureşti, 2006.

– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian

Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică,

Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.

– Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 18-e

édition, Ed.Armand Collin, Paris, 1999.

– Ingolf Pernice, Fondements des droit constitutionnel éuropéen,

Editions A.Pedone, Paris, 2004.

– Ion Predescu, Bianca Predescu, Mandatul de parlamentar şi

imunitatea parlamentară, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2002.

– Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2001.

– Elena Simina Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii şi explicaţii,

Editura All Beck, Bucureşti, 2004.



2011

– Elena Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept constituţional şi

instituţii politice Editura ALLBECK, Bucureşti, 2001.

– Michel de Villiers, Dictionnaire du droit constitutionnel, 3e édition,

Ed.Armand Colin, Paris, 2001.

ACTE NORMATIVE

Constituţia României din 1991 (revizuită). Constituţia României a

fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei

Românieinr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr.758 din 29 octombrie 2003

Regulamentul Camerei Deputaţilor din 24 februarie 1994, republicat

în Monitorul Oficial al României nr.35 din 6 ianuarie 2006.

Regulamentul Senatului din 24 octombrie 2005, publicat în Monitorul

Oficial al României nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările şi

completările ulterioare.

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi

Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României nr.34 din 4 martie

1992.

Legea nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi

a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru



2011

alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei

publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor

locali publicată în Monitorul Oficial al României nr.196 din 13 martie

2008.

Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr.370/2004)

republicată în Monitorul Oficial al României nr.650 din 12 septembrie

2011;

Legea pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor (nr.90/2001) publicată în Monitorul Oficial al României

nr.164 din 2 aprilie 2001.

Legea partidelor politice (nr.14/2003) publicată în Monitorul Oficial al

României nr.25 din 17 ianuarie 2003.

Drept Constitutional Si Institutii Politice an 1 Sem I(1)

Documents

Transcript of Drept Constitutional Si Institutii Politice an 1 Sem I(1)