CREDINTE RELIGIOASE===---

5/11/2018 CREDINTE RELIGIOASE===--- - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/credinte-religioase- 1/20

17

CREDINŢĂ ŞI PRACTICI RELIGIOASE ÎNPREISTORIE ŞI ANTICHITATE

Conf. univ. dr . RODICA URSU NANIU

Obiective

Studiu comparativ al surselor scrise şi arheologice privitoare lareligiile popula ţ iilor europene cunoscute istorice şte înaintea transfor-mă rii patriilor lor în provincii romane sau aflate în forme deorganizare anterioare apari ţ iei statelor; cunoa şterea în detaliu ainforma ţ iilor din autorii antici şi precizarea valorii lor istorice.

O caracteristică generală a tuturor societăţilor arhaice oreprezintă stabilirea de timpuriu a unei distincţii clare între cele două lumi, cea a sacrului şi cea a profanului, prima instanţă prevalând

asupra celei de-a doua. Domeniul sacrului se refer ă la relaţia dintre omşi sfera divină, iar cel al profanului – la relaţiile dintre oameni. Încă laînceputul secolului trecut, părintele şcolii antropologice funcţionaliste,B. Malinowski, formulează această idee în începutul lucr ării sale Magie, ştiin ţă şi religie, subliniind faptul că „nu exist ă popoare oricât de primitive lipsite de religie şi magie. Ş i nu exist ă , trebuie ad ă ugat imediat, nici rase să lbatice că rora să le lipsească fie atitudinea ştiin ţ ifică , fie ştiin ţ a, cu toate că aceast ă lipsă le-a fost frecvent atribuit ă . În toate comunit ăţ ile primitive, studiate de că tre observatoride încredere şi competen ţ i, au fost g ă site două domenii clar distincte,Sacrul şi Profanul; cu alte cuvinte, domeniul Magiei şi Religiei şi cel al Ş tiin ţ ei”.

Definirea fenomenului religios ca o componentă a psihologiei

colective ţine de efortul omului de a cunoaşte lumea înconjur ătoare şide a se cunoaşte: prin religie omul a că pătat conştiinţa de sine şi aîncercat să-şi definească locul în sistemul relaţiilor universale. Înconsecinţă sunt elaborate anumite principii comportamentale (inclusivo morală unificatoare), menite să asigure echilibrul dintre cele două lumi. Ne referim la practicile rituale, care împreună cu credinţelereligioase formează un tot întreg, capabil să ofere dimensiunea reală



18

spiritualităţii unui sau altui popor şi să ofere, totodată, explicaţii pentru înţelegerea unor manifestări mai puţin obişnuite omuluicontemporan. Astfel religia, ca sistem, reprezintă un corpus decredinţe şi ritualuri structurate în jurul unor probleme majore aleexistenţei, pe care încearcă să le explice: raportul dintre bine şi r ău,viaţă şi moarte, spaţiu divin – spaţiu profan, timp divin – timp profan etc.Existenţa unui personal specializat şi a unor spaţii special amenajate

confer ă actului religios o unitate organizaţională, care îl deosebeşte demagie.Deosebirile dintre cele două fenomene trebuie văzute şi în

atitudinea fiecăruia dintre acestea faţă de problemele existenţiale; dacă religia încearcă să şi le explice, magia, însă, se rezumă la o activitate practică, încercând să „constrângă” divinitatea de a acţiona în favoareamagicianului, respectiv a solicitantului (Sigmund Freud vorbeştedespre tendinţa omului de a-şi supune for ţele naturii). Astfel se explică şi diversitatea practicilor magice, care ţin atât de locul şi timpuldesf ăşur ării acţiunii, cât şi de instrumentariul şi mijloacele de acţio-nare asupra for ţelor divine, însoţite de formule prestabilite.

În ceea ce priveşte clasificarea actelor practicilor magice, secunosc câteva sisteme, în funcţie de criteriile care au stat la bazaclasificării.

M. Eliade vorbeşte despre magia imitativă (când orice acţiuneatrage după sine una asemănătoare) şi cea contagioasă (dacă două lucruri au fost în contact, ele se influenţează şi după ce au fostdespăr ţite); alţi cercetători vorbesc despre magia pozitivă (când seîncearcă producerea unor fenomene naturale sau sociale dorite, cum ar fi alungarea secetei, chemarea ploii, oprirea inundaţiilor, încetarear ăzboiului) şi magia negativă (cuprinde unele interdicţii în legătur ă cuun anumit subiect cu scopul de a-i diminua influenţa sau chiar de a-lanihila, fie că este vorba de un fenomen, lucru sau fiinţă). Într-o altă ordine de idei, magia precede explicaţia ştiinţifică atunci cândîncearcă să determine legăturile cauzale, pentru a-şi eficientizaintervenţia (A. Comte).

În concluzie, trebuie remarcat faptul că deosebirile dintre cele

două fenomene, magic şi religios, nu reflectă, însă, atitudini diferitefaţă de sfera divină, aşa cum s-a crezut iniţial; cercetările unor cunos-cuţi antropologi ca B. Malinowski, M. Mauss, H. Hubert,É. Durkheim au demonstrat caracterul lor complementar, fiind vorbade două modalităţi diferite de a atinge sfera sacrului. „ Prin religie , cel



19

care oficiază recunoa şte prezen ţ a Invizibilului, prin magie , el ordonează lumea pentru ca voin ţ a sa să fie îndeplinit ă ” ( J. Servier).

Unul din punctele de plecare ale religiei îl reprezintă mitul – atreia componentă a gândirii arhaice (alături de cea religioasă şimagică), „matricea culturii omenirii, întrucât în aria mitologiei s-aună scut şi filosofia, şi artele, şi, într-o mă sur ă , chiar ştiin ţ a”, aşa cumsusţine V. Kernbach. Mitul ţine de necesitatea omului de a-şi motiva

comportamentul, raportându-l la o situaţie din illo tempore, când s-au petrecut un şir de activităţi sacre cu caracter demiurgic, care auconstituit corpusul mitologic al oricărei civilizaţii arhaice. La bază austat istoriile sacre legate de începuturile creaţiei, zeilor revenindu-lerolul de demiurgi. Reluarea anuală a miturilor în timpul ritualurilor deînceput de an avea menirea de a reactualiza actul creaţiei prinreproducerea gesturilor primordiale ale divinităţilor, re-înnoind operaacestora, inclusiv cea a creării lumii umane. Dar mitul este mai multdecât atât: el reprezintă şi un demers gnoseologic.

Deosebim câteva categorii de mituri, printre care miturileoriginii, miturile cosmogonice, teogonice, antropogonice, miturile escatologice, caracteristice fiecărei civilizaţii în parte. Paralel seconstată şi existenţa unor mitologeme care au dat naştere mai multor variante caracteristice unei sau altei zone culturale. Printre acestea senumăr ă mitul crea ţ iei lumii, mitul facerii omului, mitul pă catuluioriginar, mitul potopului etc., care fac parte din fondul spiritualcomun al umanităţii.

I. RELIGIILE ORIENTULUI ANTIC

Cercetările arheologice din spaţiul vechiului Orient au f ăcutdovada unor civilizaţii înfloritoare, în care religia a avut o importanţă major ă atât la nivelul vieţii individuale, cât şi al celei publice. Nereferim la numărul mare de texte cu conţinut religios, fie că este vorbade rugăciuni, imnuri, liste ale divinităţilor, scrieri cu caracter funerar (Cartea Mor ţ ilor , de exemplu) sau de mituri, care ofereau modele decomportament. Analiza acestora a permis elucidarea unui amplu

proces cultural caracteristic întregului spaţiu oriental, care seconstituie într-o adevărată „ pia ţă ” de valori culturale, alimentată de permanentele mişcări de populaţii, infiltraţii paşnice sau cuceriri.

Astfel, iradierea culturii mesopotamiene, de exemplu, se f ăceasimţită în toată zona Orientului Mijlociu şi apropiat, caracterizându-se printr-o mare for ţă de difuzare, ceea ce nu se poate spune despre



20

civilizaţia egipteană. Explicaţia vine din credinţa vechilor egipteni înoriginea divină a tuturor bunurilor lor culturale (scrierea, artele),inaccesibile str ăinilor. Descoperirea mai multor variante ale aceluiaşimit, cum ar fi cel al potopului, denotă larga lui r ăspândire, la fel ca şiîn cazul unor culte care sunt adoptate şi de alte religii. În acest sens poate fi evocat cultul zeiţei Ishtar, cultul lui Mithra, care demonstrează caracterul tolerant al religiilor orientale, chiar şi în cazul cuceritorilor

care, pentru a se pune la adă post de mânia divină, preiau cultul unor zeităţi „cucerite” (există şi excepţii, bineînţeles, cum ar fi în cazul jahvismului, o religie elevată poporului ales, deschisă doar evreilor).Totodată nu putem vorbi despre existenţa unor religii cu caracter misionarist sau prozelitist în vechiul Orient, cu excepţia buddhismului,taoismului, creştinismului şi maniheismului.

Una din caracteristicile religiilor orientale îl constituie caracterul politeist al acestora (cu excepţia jahvismului). Astfel vorbim deexistenţa unor ierarhii divine, structurate pe cupluri, care la rândul lor formează triade complementare. Deosebim divinităţi de rangul I, carese plasează în fruntea panteonului, jucând rolul de demiurgi şidivinităţi de rang secundar, care aveau funcţia de mediatori întreoameni şi zeitatea creatoare. De exemplu, în religia canaanită El

reprezenta numele divinităţii supreme, părintele zeilor, dar şi aloamenilor, „ st ă pânul timpului”, adică cel care este mai presus deacesta, iar în eşalonul al doilea îl găsim pe Baal , zeul furtunii şi alfulgerului, care în unele texte apare cu epitetele „cel aducă tor deroade”, „ zeul roadelor ”, sugerând legătura cu cultul vegetaţiei.Legătura dintre muritori şi El era intermediată de Baal ; în majoritateasocietăţilor antice acest rol le revenea preoţilor. Doar în cazul religiei jahviste legătura dintre zeul creator şi credincios se realiza direct.

1. O altă particularitate o înregistrează religia zoroastristă, care, potrivit observaţiei lui I. P. Culianu, nu poate fi catalogată drept unamonoteistă: principiul binelui, care stă la baza doctrinei, sedelimitează numai în raport cu principiul r ăului, respectiv existenţa lui

Ahuramazda presupune existenţa lui Ahrimad, a cărui absenţă ar lipside fond ideea confruntării între bine şi r ău (e vorba despre principiuldualist care stă şi la baza doctrinei lui Zoroastru).

Celelalte particularităţi privesc aspecte legate de organizareavieţii religioase, a cadrului de desf ăşurare şi a castei preoţeşti (cu oîntreagă ierarhie) practicantă a cultului.



21

2. Existenţa unui personal specializat de cult şi a unor spaţiispecial amenajate, destinate desf ăşur ării cultelor, constituie o altă particularitate a sistemelor religioase orientale.

3. Activitatea unor reformatori: Akhenaton ( Amenhotep al IV ,1361-1340) în Egipt; Jahve, în religia iudaică (secolul XII î. Hr.);Buddha şi Mahavira în India secolului al VI-lea î. Hr., Zoroastru( Zarathustra, în varianta persană) în Iran (în secolul VI î. Hr.).

4. O caracteristică a religiilor orientale o reprezintă aspectulfilosofic al unor sisteme religioase cum este cazul brahmanismului, buddhismului, taoismului şi confucianismului.

Brahmanismul apare în sec. VII î. Hr. în valea Gangelui, înstrânsă legătur ă cu religia vedică. În sanscrită veda înseamnă cunoa ştere, adică cunoaşterea ca singura cale de aflare a Adevăruluişi, de aici, a Universului. Adevărul (brahman) este cunoscut doar dedivinităţi; existenţa în societatea indiană a unei caste superioarespeciale, cea a brahmanilor – purtătorii tradiţiilor ancestrale şi aînvăţăturilor sacre, a asigurat naşterea unei noi ideologii, menite să legitimeze structura socială şi instituţia regalităţii.

Cele câteva observaţii privind religiile orientale (mai bine zistr ăsăturile comune ale acestora) nu fac mai puţin facilă încercarea de a leclasifica. Ne referim, în primul rând, la criteriile care ar sta la bazaclasificării şi care ar putea oferi un cadrul elocvent de reprezentare afiecărei categorii. În literatura de specialitate se operează cu termenii dereligii „na ţ ionale” şi religii universale, criteriile fiind stabilite pe bazacotei de audienţă şi de penetraţie a acestora în afara ariei de apariţie.Astfel, în prima categorie pot fi incluse religiile unor popoare sau grupurietnice înrudite, care poartă amprenta tradiţiilor istorice şi a mentaluluiacelei civilizaţii, aşa cum se poate observa în cazul religiei egiptene,sumeriene, semite, chineze, vedice, jahviste sau a celei persană. Din ceade-a doua categorie fac parte religiile (sau doar anumite culte) cu o largă capacitate de difuzare, care au depăşit cu mult spaţiul originar de formare.Graţie supleţei şi capacităţii de adaptare la anumite condiţii istorice, dar şi

nevoii omului de a se regăsi într-un echilibru cu lumea înconjur ătoare şi,totodată, cu sine însuşi, aceste sisteme religioase au f ăcut o adevărată ,,carier ă”. Ne referim în primul rând la învăţăturile filosofico-religioase, printre care buddhismul are o pondere covâr şitoare, la creştinism şi islam.



22

1. Religii „naţionale”

A. Religia egipteană

Izvoare 1. Textele piramidelor, Textele sarcofagelor, „Cartea mor ţ ilor ”

se constituie într-un adevărat tezaur liturgico-magic cu privire laceremonialul funerar caracteristic persoanelor regale (şi înalţilor dem-

nitari), cuprinzând formulele magice ce urmau să-i ferească pe r ă posaţi de primejdiile călătoriei în lumea de dincolo. Iniţial aceste texte eraurezervate doar faraonilor, pentru a-i face nemuritori, deoarece în gândireaegipteană viaţa veşnică poate fi atinsă doar prin cunoaşterea unor formulemagice, care indică drumul spre adevă rata lumină .

2. Literatura sapienţială (ex.: Învăţă turile pentru regeleMerikare, Învăţă tura lui Amenemope) şi cea magică (ex.: mitul despreIsis şi Osiris).

3. Istoriografia antică (Herodot, Plutarh).

Panteonul. Cultul faraonului Civilizaţia egipteană a dezvoltat un bogat panteon, care cuprinde

în mare parte divinităţi teriomorfe (o mare parte din zei suntreprezentaţi ca oameni cu cap de păsări sau de animale, de exemplu

Horus avea cap de şoim, Thot de ibis, Anubis de şacal, Amon de berbec, Sebel de crocodil etc.), urmate de cele zoomorfe şiantropomorfe. Particularitatea acestora este exprimată de varietatea deforme în care apar, astfel încât zeii egipteni erau în acelaşi timp personali şi impersonali, adeseori însuşindu-şi atribuţiile saufuzionând. Din perspectiva difuzării unui sau altui cult, putem vorbide divinităţi locale, adorate în oraşele pe care le patronau (de ex.:Şobek, la Ombos, Khnum, în Elefantine şi Esne) şi divinităţi naţionale(Amon-Ra, Hathor, Isis, Osiris, Thot, Ptah, Anubis etc.); evoluţia politică a determinat deseori schimbarea statutului unor divinităţi, careau fost „promovate” la scar ă naţională. De un cult aparte se bucuraudivinităţile protectoare ale regalităţii (Ra – regele zeilor, Horus,Hathor ş.a.); în Egipt nu numai instituţia regală, dar şi faraonul era de

natur ă divină, bucurându-se de un cult aparte încă din timpul vieţii. Laurcarea sa pe tron, faraonul primea cinci nume: Horus, protejatulzeiţelor Isis şi Hathor, „Horus cel de aur”, rege al Egiptului de Jos şide Sus, fiul al lui Ra, ultimul nume sugerând originea sa divină.Aidoma zeului creator Ra, regele întruchipa ordinea cosmică şiuniversală (ma’at ), asigurând bunăstarea şi prosperitatea supuşilor săi.El era reprezentantul său în relaţia cu zeii, intercesorul dintre aceştia şi



23

muritori. Credinţa în nemurirea sufletului a determinat apariţia uneiarhitecturi funerare impunătoare şi maiestuoasă în special în cazulmormintelor faraonilor; un singur exemplu ar fi suficient pentru ailustra acest fenomen – piramida lui Kheops, înaltă de 137 m, unadintre cele 7 minuni ale lumii. De altfel, întreaga civilizaţie egipteană este rodul religiei acesteia.

Sistemele cosmogonice şi teologice

În legătur ă cu mitul creaţiei, teologii egipteni au elaborat câtevavariante cosmogonice, prin care s-a încercat re-gruparea miturilor existente şi, respectiv, selecţionarea principalelor divinităţi, care aufost plasate într-o anumită ordine ierarhică (genealogie divină),oferind doctrine originale privind naşterea Universului.

Ş coala memphitică reuşeşte să-şi promoveze propriul sistemteologic, alegându-se ca divinitate creatoare Ptah, al cărui cultcunoaşte o intensă r ăspândire o dată cu devenirea Memphisuluicapitală a imperiului unificat. Teologii din Memphis îl plasează laînceputul Creaţiei pe Ptah, „…cel care a creat tot şi i-a f ă cut pe zei.C ă ci el este Tatenen, cel ce i-a f ă cut pe zei, acela din care au provenit toate lucrurile, mâncă ruri şi hrană , jertfele zeilor şi lucrurile bune”.Dar creaţia lui Ptah este una prin spirit şi prin logos: „ Astfel au fost crea ţ i to ţ i zeii şi cercul celor nouă zei ai să i a fost desă vâr şit; că ciorice cuvânt al zeului izvora din ceea ce gândea şi poruncea inima”. La rândul său, Ptah a apărut din prima bucată de pământ care s-a ar ătatdeasupra oceanului primordial.

Conform sistemului teologic de la Hermopolis (Khemnu), roluldeterminant în opera demiurgică îi revine lui Amon, o divinitate locală,deşi la Hermopolis se afla centrul cultului lui Thot – zeul înţelepciunii şial cuvintelor divine (scrierea hieroglifică), cel care i-a învăţat pe oameniarta de a comunica (a vorbi şi a scrie), dezvăluindu-se tainele ştiinţelor.Aici a fost lansată ideea despre oul cosmic, pe care l-au creat zeii şiulterior l-au depus pe Nun. Din acest ou a ieşit Soarele, cel care apare înrol de demiurg, de creator şi organizator al lumii.

Sistemul heliopolitan a dominat practic gândirea egipteană antică, susţinând că la început a fost haosul numit Nu sau Nun, din

care a apărut prin propria putere primul zeu Atum – zeul Soarelui(cunoscut cu epitetul cel care exist ă prin el însu şi). Ulterior, prinautoreproducere, Atum a „născut” prima pereche de zei (Shu – Tefnut), care la rândul lor nasc pe Geb (zeul Pământului) şi Nut (zeulCerului), aceştia fiind părinţii următoarei generaţii de zei (Osiris şiIsis), din care se nasc Seth şi Tephthys. În total avem o serie de 9 zei



24

(împreună cu Atum), cunoscută cu numele de „marea cnead ă ” (esteinteresant de reţinut încercarea teologilor de la Memphis de a integrazeităţile mitului lui Osiris, zeul lumii de jos, în cultul solar al luiAtum). În sfâr şit, Atum decide să creeze lumea: este despăr ţit cerul de pământ, înconjurate de „marea primordială”. Trebuie reţinut faptul că în viziunea egiptenilor creaţia nu a apărut din nimic: iniţial a existathaosul (şi la mesopotamieni Marduk creează cerul şi pământul din

cadavrul lui Tiamat).În Theba, capitală a imperiului în perioada de mijloc şi târzie, înfruntea pantheonului se plasa Amon–Ra, zeul care se identifica cusoarele, şi care a fost cel mai venerat în Egipt. În jurul lui Amon s-augrupat şi alte câteva perechi de zei, cea mai apropiată fiind triada:Amon, Mut (zeiţa mamă) şi copilul lor, Khonsu. Pe parcurs, graţieconjuncturii politice favorabile, când Theba devine capitalaimperiului, creşte şi se consolidează cultul zeului Amon–Ra, care seconstituie în cel mai vestit şi cel mai venerat cult.

Sincretizarea unor divinităţi solare care sunt ridicate la nivelulde protectoare a statului, inclusiv a regelui sunt urmările unor reformereligioase în care se înscrie şi reforma atoniană a lui Amenhotep IV,care şi-a luat numele de Akhetaton – Slavă lui Aton. Această măsur ă reformatoare a regelui nu trebuie privită ca o încercare detransformare a întregii religii egiptene prin impunerea exclusivistă acultului unui singur zeu; dominanta credinţelor religioase r ămâne încontinuare politeismul. Se reformulează doar ordinea ierarhică divină,în frunte fiind plasat Aton. Celelalte culte nu dispar, urmând să fievenerate în continuare, ritualurile desf ăşurându-se în sanctuarele carele-au fost dedicate. Chiar şi regele a adăugat zeului Aton şi alte nume,cum ar fi Ra şi Chu, ceea ce respinge ideea monoteismului.

Locuri de cult şi sacerdo ţ iul Câteva tr ăsături specifice trebuie să fie reţinute în legătur ă cu

organizarea cadrului religios la vechii egipteni şi anume existenţa unor prevederi stricte cu privire la spaţiul ceremonial, care avea osemnificaţie cosmică. Deosebim două tipuri de sanctuare:

1. cele dedicate divinităţilor solare, care au o structur ă mai sim- plă ce cuprinde drumul de acces şi incinta, în care se aflau un altar şiun obelisc (imaginea simbolică a zeului).

2. temple dedicate divinităţilor chtoniene, care erau prevăzute cumai multe spaţii dispuse în emfiladă, care duceau spre o încă pereîntunecoasă unde se afla statuia zeului. Acesta era locul sacru, fiindaccesibil doar preotului.



25

Printre cele mai impunătoare construcţii religioase amintimtemplul imperial de la Karnak, care era consacrat lui Amon-Ra,templul zeiţei Hathor de la Denderah sau Ramesseum de la Luxor.

În ceea ce priveşte personalul de cult, acesta nu era omogen,fiind consemnată o serie de titluri sacerdotale. Deosebim o ierarhie aslujitorilor cultelor, începând cu marii preoţi (care erau uneoridescendenţi ai familiei regale) şi preotese (cele mai multe erau

consacrate zeiţelor Hathor şi Isis), urmaţi de preoţii funcţionari şi decântăreţi, instrumentişti, dansatori etc. E suficient să fie amintită lista personalului de cult descoperită în templul zeiţei Hathor de laDenderah, care număra 39 de coloane de text, pentru a ne da seama decomplexitatea sistemului administrativ religios, iar pe un papirus de la1200 î. Hr. era consemnat faptul că templul regal de la Karnak dispunea de cca 80.000 de angajaţi.

Credin ţ ele funerareÎn Istoriile sale (II,123), Herodot vorbeşte şi despre credinţa

egiptenilor în nemurirea sufletului şi în viaţa de dincolo de mormânt,care reprezenta o continuare a celei de pe pământ. În ceea ce priveştesufletul, acesta era conceput ca fiind suma mai multor subdiviziuni (5): Ba – puterea sau capacitatea omului, care-l păr ăseşte la moarte sub

chipul unei păsări; Ka – principiul vital, strâns legat de corp, caredispare o dată cu dezintegrarea trupului (de aici şi interesul egiptenilor pentru mumificarea corpului); Akh – inima defunctului, cea care seînf ăţişează la judecata lui Osiris; numele şi umbra, caracteristice doar omului viu. În ceea ce priveşte destinul sufletului după moarte,egipteni au îmbr ăţişat mai multe concepţii, reieşind din cultuldivinităţii locale adorate (de exemplu, conform teologiei memphetice,sufletele vor merge într-un loc trist, spre vest, posibil în deşertulLibiei, iar la Heliopolis se credea într-o călătorie fericită a sufletelor,însoţite de zeul Ra). Predominantă r ămâne totuşi concepţia osiriană,conform căreia defunctul (iniţial doar regele defunct) se identifică cuOsiris şi primeşte o nouă viaţă. Pentru a reuşi, corpul defunctului eraminuţios pregătit, egiptenii transformând mumificarea într-o artă.Înmormântarea se desf ăşura după un ceremonial special, însoţit desacrificii de animale, care erau depuse în mormânt alături de un bogatinventar funerar. Ideea continuităţii vieţii este reflectată şi de picturileinterioare, care cuprindeau diverse aspecte ale activităţii umane cuscopul de a-i crea defunctului o ambianţă similar ă celei de pe pământ.În funcţie de rangul persoanelor, deosebim câteva tipuri de construcţiifunerare: mastaba – mormintele regale şi cele aristocratice, care erau



26

grupate în jurul mormântului faraonului; piramida în trepte, care apareîn timpul celei de-a III-a dinastii (prima a fost piramida lui Djoser laSakkara, urmată de piramidele faraonilor celei de-a IV-a dinastii:Kheops, Khefren şi Mykerinos, de la El Giseh). Începând cu dinastia aXVIII-a, în Valea Regilor, la vest de Theba, apar mormintele tiphipogeu (mormânt subteran).

Mitologia

În ceea ce priveşte mitologia, Egiptul nu a dezvoltat ciclurimitologice de genul celor din spaţiul mesopotamian, însă specificulacestei civilizaţii îl constituie credinţa în nemurirea sufletului, careeste ilustrată de mitul lui Osiris – una dintre cele mai frumoase şi profunde creaţii ale spiritului egiptean, care cuprinde în sine o întreagă filozofie a vieţii, a preceptelor morale şi etice menite să-i asigureomului nemurirea.

2. Religii universale

Una din religiile universale, bazată pe o gândire filosofico-religioasă originală, este buddhismul. Acesta apare în India în a doua jumătate a secolului VI î. Hr., alături de jainism şi se constituie într-oreacţie faţă de doctrina politico-religioasă brahmană, ce se baza pe un

sistem de caste. Esenţa religie buddhiste constă în descoperirea căilor de atingere a stării de Nirvana (abolind fenomenul transmigr ăriisufletului), prin însuşirea unui anumit tip de comportament, bazat peun şir de concepte morale şi etice şi pe atingerea unei stări de echilibruinterior, care conduc la mântuirea de povara suferinţei umane.Iluminarea se atinge prin meditaţie (exemplul lui Buddha esteelocvent), care se constituie într-o experienţă directă şi personală,conjugată cu respectarea că ii celor opt că r ă ri a conduitei corecte:credinţa dreaptă, hotărârea dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă,mijloace corecte de existenţă, efort drept, cugetare dreaptă şi meditaţiedreaptă. Acest efort de autoperfecţionare trebuia susţinut de oficiereaunor practici religioase aferente, inclusiv aducerea de ofrande,vizitarea locurilor sfinte, iar în aspect social-politic – respectarealegilor şi a autorităţilor.

Dacă iniţial buddhismul era inaccesibil indivizilor din afaramediului brahmanic, ulterior, prin adoptarea unor elemente str ăine, cumar fi cele zoroastriene, perceperea filosofiei buddhiste este multsimplificată, prin accesul la căile de atingere a mântuirii. Ne referim la buddhismul iranian (Mahayana), care propune imaginea unui Paradisconcret în locul stării abstracte de Nirvana, la care se adaugă şi ideea pluralităţii sufletului (preluată din zoroastrism) şi zeificarea regilor



27

defuncţi. Respectând normele unei vieţi echilibrate, speranţa pătrunderiiîn Paradis era încurajată prin practicarea unor donaţii generoase cătreinstituţiile monastice. Apar reprezentări antropomorfe ale lui Buddha, înlocul imaginilor simbolice ale acestuia, cum era arborele sub care s-a produs iluminarea, umbrela albă, roata, tronul, tălpile picioarelor.Statuilor lui Buddha şi ale soţiei sale Bodhisattva Maitreya li se aduceauofrande; la fel erau venerate şi sufletele celor mor ţi, pentru care se f ăceau

libaţii, se ardeau mirodenii şi se aduceau ofrande. Apropierea dintre celedouă religii, buddhismul şi zoroastrismul, a culminat cu asimilarea luiBuddha cu Ahuramazda şi folosirea epitetului de Mare Salvator .

Supleţea dogmatică de care a dat dovadă buddhismul,receptivitatea faţă de alte religii şi capacitatea de a se adapta unor situaţii diverse i-a asigurat o largă r ăspândire în toată Asia Centrală,de Est şi Sud-Est, transformându-l într-o religie universală. Primelecontacte cu europenii se atestă încă din secolul al XVII-lea, în prezent buddhismul fiind cea de-a doua religie a lumii (după creştinism) după numărul de adepţi.

II. RELIGIILE INDO-EUROPENE DERIVATE

Trăsăturile caracteristice religiilor indo-europeneCele două mari invazii ale comunităţilor indo-europene în

Europa neolitică şi în Asia au determinat profunde modificări etno-lingvistice, soldate cu impunerea unor grupuri de vorbitori de limbisau dialecte indo-europene, a căror comunitate de origine poate fiurmărită şi pe baza formelor religioase pe care le-au dezvoltat. Astfel,transformările survenite au putut fi sesizate nu numai la nivelulorganizării sociale şi a celei economice, în schimbarea modului deviaţă, dar şi la nivelul vieţii religioase, pentru care pledează modificarea ritului şi a ritualurilor funerare, încetarea funcţionării unor sanctuare neolitice, dispariţia idolilor antropo - şi zoomorfi. În loculcultelor agrare se impun cele cu caracter uranian, solar, care explică,într-o mare măsur ă, atât apariţia vehiculelor de cult (care votivedescoperite aproape în tot spaţiul european), cât şi predilecţia pentru o

serie de motive simbolice, cum ar fi cele solare (roata, cercul, crucea)sau cele zoomorfe (capete de păsări de apă, bucranii etc.).Bineînţeles, noile sisteme religioase s-au format în urma unui

îndelungat proces de aculturaţie, ceea ce presupune supravieţuireaunor elemente pre-indoeuropene; însă pentru a determina în ce măsur ă acestea au determinat anumite aspecte ale religiilor indo-europene estefoarte greu de apreciat. Cele câteva surse scrise care s-au păstrat, în



28

primul rând Vedele, sunt în măsur ă să ne ofere câteva principiiimportante care le caracterizează: politeismul, natura trifuncţională a perechilor de divinităţi din eşalonul superior, poziţia unei divinităţifeminine atotputernice, existenţa unor divinităţi cu valenţe trifuncţio-nale, nepersonificarea celorlalte divinităţi, importanţa vetrei şi acultului focului. În ceea ce priveşte credinţele funerare, trebuiereţinute cele privind pluralitatea fiinţei umane şi cele ce ţin de destinul

sufletului după moarte. Oficianţii fac parte dintr-o castă (cum erau brahmanii în India vedică sau magii în Imperiul Persan), iar ritualurilese desf ăşurau în spaţii deschise. Un rol important în medierea relaţiilor dintre cele două lumi, profană şi divină, le revenea sacrificiilor şiofrandelor, care însoţeau aproape toate ceremoniile religioase.

În ceea ce priveşte raportul dintre religiile pre-indo-europene şicele indo-europene, acesta înscrie, în perioada iniţială, câteva ele-mente comune, cum ar fi neantropomorfizarea divinităţilor, lipsasanctuarelor, aducerea sacrificiilor, rolul divinaţiei. În ceea ce priveştecultele funerare, reţinem credinţa în viaţa de dincolo, libertateaspiritului, funcţia psihopompă a unor animale (calul, cerbul), credinţaîn judecata de apoi.

Din categoria lucrurilor ce le diferenţiază fac parte practicilefunerare (ce includ tipurile de construcţii funerare, tipurile de ofrande),

absenţa/prezenţa unei caste sacerdotale şi câteva curiozităţi, cum ar fi celelegate de consumul de sânge sau de cultul craniului. Cercetarea acestorase bazează în mare parte pe observaţiile arheologice, deoarece, cu câtevaexcepţii, nu se cunosc nici un fel de texte religioase din acea perioadă.Începând cu secolele VI-V î. Hr. dispunem de tot mai multe surse scrise,care alături de cele arheologice au menirea de a pune în valoare principalele aspecte ale sistemelor religioase indo-europene derivate(printre acestea numărându-se religia greacă, cea a sciţilor, tracilor de sud,geto-dacilor, celţilor, vechilor germani, romanilor). Nu vom insista aiciasupra prezentării tuturor acestor religii, ci doar asupra unei religii clasice(cea greacă) şi a unei religii barbare (religia geto-dacilor).

Religia greacă

Sursele de cunoa ştere a religiei grece şti Se cunosc două categorii de izvoare, cele scrise (sursele literare) şi cele arheologice. Din prima categorie fac parte Imnurile homerice, Imnurile orfice, opera homerică şi cea a lui Hesiod. De fapt, am puteainvoca întreaga tradiţie literar ă grecească, pentru că de fiecare dată vom găsi mărturii mai mult sau mai puţin complexe despre relaţiadintre oameni şi divinitate.



29

Panteonul În Mit şi religie în Grecia Antică , J.P. Verand observa că spre

deosebire de alte sisteme religioase, specificul religiei greceşti constă în faptul că nu divinităţile au creat lumea, ci „ au fost la rândul lor create, ele nu sunt eterne, ci doar nemuritoare”. În concluzie, zeii suntsupuşi şi ei destinului şi se implică permanent în viaţa muritorilor.

Religia greacă se defineşte în primul rând ca o religie civică,

astfel încât relaţia cu divinitatea nu este una personală; participând laceremoniile colective consacrate cultului unei sau altei zeităţi,individul reuşeşte să stabilească o comunicare cu aceasta numai camembru al unei comunităţi.

De esenţă politeistă, religia greacă cuprinde un panteonnumeros, care este rezultatul unei evoluţii sincretice de durată. Poziţiadominantă este ocupată de zeităţile de tradiţie indo-europeană: Zeus – stă pânul Olympului; Hestia – protectoarea căminului, a focului sacru,simbol al autohtonicităţii; Dioscurii (Polux şi Castor) – fiii lui Zeus,Appolo – zeul al luminii, identificat cu soarele, Hephaistos – zeulfocului subpământean, dar nu lipsesc nici divinităţile pre-indo-europene naturiste ca Hera – soţia lui Zeus, Artemis – zeiţa vânătorii,Athena – patroana oraşului Athena, Demeter – zeiţa vegetaţiei, afertilităţii şi fecundităţii şi fiica acesteia, Persephona, care au fostasimilate. Pe parcurs s-au f ăcut şi alte completări, legate, în special, decredinţele în viaţa de după moarte, cum ar Dionysos – zeul vinului şial viţei de vie, al naturii ce moare şi renaşte periodic.

În ceea ce-l priveşte pe Zeus, stă pânul cerului, al fenomenelor atmosferice, dar totodată tată şi suveran, acesta nu formează triadefuncţionale (aşa cum se atestă în religia romană); chiar şi atunci cândse asociază cu alte divinităţi (Hades şi Poseidon), se operează odistincţie clar ă şi între atribute: Zeus – stă pânul lumii pământene,Hades – a celei subpământene şi Poseidon, stă pânul mărilor.

Sfera divinului la greci cuprinde, alături de zei şi alte două categorii de fiinţe: daimonii şi eroii. Daimonii reprezintă veriga delegătur ă dintre oameni şi zei, fiindu-le atribuite calităţi atât pozitive,cât şi negative.

În ceea ce priveşte cultul eroilor, acesta a luat propor ţiinemaicunoscute până atunci (începând cu secolele VII-VI î. Hr.),urmând ca în epoca elenistică să dea naştere, prin sinteză cu tradiţiamonarhică orientală, cultului regelui elenistic. Eroii erau consideraţi afi de origine divină, motiv pentru care erau consideraţi a fi semizei.Aceştia se fac remarcaţi prin for ţă şi vitejie, dar, mai presus de tot,sunt veneraţi pentru caracterul lor civilizator: astfel, eroii sunt



30

fondatorii unor instituţii umane, cum ar fi meşteşugurile, legile,cântecul, scrisul, jocurile sportive; totodată ei au capacitatea de acomunica cu divinitatea: chiar dacă sunt muritori, ei sunt activi şi după moarte. Centrul cultului lor îl reprezintă heroon-ul (mormântul), undese află resturile pământeşti transformate în adevărate talismane, cu puteri magice benefice, ce ocrotesc comunitatea (cetatea) respectivă.Deşi sunt muritori, eroii beneficiază de o nemurire spirituală,

supravieţuind în memoria oamenilor. Nu toţi eroii sunt demni defaptele săvâr şite, existând eroi „buni” şi eroi „r ăi”.Epoca arhaică, definită cu termenul de rena ştere greacă , este

marcată de constituirea statelor greceşti şi, totodată, a tr ăsăturilor definitorii ale vieţii religioase. Este vorba în primul rând deantropomorfizarea credinţelor religioase, zeii fiind reprezentaţi cuatribute umane, dar deţin, spre deosebire de oameni, taina nemuririi.Edificatoare în acest sens este opera homerică, unde zeilor le suntatribuite virtuţi şi comportamente umane, departe de a fi însă ireproşabile. În această perioadă apar marele sanctuare panelenice, seinstituie marile oracole şi se definesc principalele ceremoniireligioase, care confer ă un plus de unitate spirituală lumii greceşti.

Sistemul teogonic şi antropogonicConform concepţiei lui Herodot, existen ţ a nu a apărut din nimic;suportul vieţii – materia – a existat dintotdeauna, zeilor revenindu-lerolul de a fi modelat doar diversele forme specifice lumii vii, prinîmbinarea iscusită a celor patru elemente esenţiale: pă mântul, apa,aerul şi eterul . Din această materie au fost plăsmuiţi şi zeii însăşi, ceeace conduce spre ideea originii comune a zeilor şi a oamenilor.

În Theogonia lui Hesiod, zeii au luat naştere unii din alţii,existând mai multe generaţii divine. La început a existat doar Haos-ul,din care s-au născut Erebus (întunericul primordial) şi Nyx (Noaptea),care au dat naştere la rândul lor Eterului şi Zilei. Din Haos s-a născutşi Geea (Pământul – Mamă) şi Eros (dorinţa). Din Geea s-a născutUranos (Cerul), iar din unirea celor doi au apărut titanii (doisprezece

la număr, printre care Cronos şi Rhea). Următoarea generaţie divină oreprezintă olympienii în frunte cu Zeus – sursa tuturor şi a toate. Cutoate că nu el era creatorul lumii, Zeus era considerat stă pânulinconstestabil al Universului. Homer îl caracterizează ca fiind „ pă rinteal zeilor şi al oamenilor ” ( Iliada I, 544), iar Eschil, în Heliade, îiatribuie epitetul de „cel mai presus de toate”.



31

În ceea ce-i priveşte pe oameni, şi aici deosebim mai multegeneraţii (cinci la număr), respectiv vârsta de aur, de argint, de bronz,neamul eroilor şi cel de fier. Prima generaţie de oameni a fostcontemporană lui Cronos, fiind una exclusiv masculină; existenţa ei afost plasată într-o stare paradisiacă, asemănătoare celei divine (numunceau pământul, erau eliberaţi de orice griji, nu cunoşteau bătrâneţea, iar moartea era asemenea unui somn). Cea de-a doua

vârst ă este mai puţin nobilă decât prima, iar exponenţii ei au fost pedepsiţi de Zeus pentru aroganţa de a nu fi adus sacrificii zeilor.Oamenii vârstei de bronz au terminat prin r ăzboaie fratricide;următoare generaţie – cea a eroilor – s-a f ăcut remarcată prin vitejie,fiind r ăsplătită de Zeus cu privilegiul de a tr ăi în Insulele Fericiţilor,undeva la marginea Pământului. Ultima generaţie plămădită de zeieste cea de fier , despre care Hesiod zice că ar fi avut nenorocul să facă parte din ea.

Locuri de cult şi sacerdo ţ iul La început, desf ăşurarea ritualurilor religioase se f ăcea sub cerul

liber, primele temple greceşti datând din sec. VIII î. Hr. Conceptularhitectural era similar celui care stătea la baza locuinţelor, fiindcunoscut încă din epoca miceniană: o încă pere centrală (naos),

prevăzută pe latura mică cu o uşă flancată de doi pilaştri. La intrare seafla un portic cu două sau mai multe coloane ce susţineau acoperişul.În interior se afla statuia zeului, iar în spaţiul din jurul ei erau depuseofrandele. În afara templului propriu-zis exista o incintă sacr ă (temenos) şi un altar (bomos), unde se aprindea focul sacrifical şi undese aduceau ofrande şi jertfe.

În cazul templelor mai mari, spaţiul interior era divizat în maimulte încă peri: în afar ă de naos, apare un vestibul ( pronaos-ul) şi oaltă încă pere în spatele naos-ului (opistdom), unde erau păstrateofrandele. Mai târziu, pe lângă temple apar edificii separate, unde sedepozita tezaurul templului.

Secolul V a marcat civilizaţia greacă printr-o efervescenţă şiemulaţie spirituală greu de egalat. În plan arhitectural asistăm la

elaborarea unor noi concepţii privind planul edificiilor şi lasintetizarea celor trei ordine arhitecturale distincte (doric, ionic şicorintic), care se regăsesc, uneori, în cadrul aceluiaşi obiectiv. Subegida lui Pericle este realizat un grandios proiect arhitectural şisculptural, care cuprinde un ansamblu de temple şi sanctuare localizat pe Acropole, colina ce domina Atena. Nucleul îl reprezintă Partenonul, templul zeiţei Athena – protectoarea oraşului. Aici urca



32

cortegiul religios cu ocazia serbării Marilor Panathenee – sărbătoareaconsacrată Athenei fecioara.

Un fenomen specific lumii greceşti îl reprezintă sanctuarele – ansambluri arhitecturale ridicate în afara cetăţilor, organizate în jurulunor altare, unde se organizau ceremoniile religioase panelenice.Acestea cuprindeau temple, edificii speciale (unde se păstrau tezaureletemplelor) şi auxiliare, stadioane, hipodromuri, cele mai importante

fiind sanctuarele de la Delphi, Olympia, Dodona, Epidaur.În ceea ce priveşte organizarea cultului, acesta era lăsat pe seama preoţilor care erau funcţionari ai statului, delegaţi de adunarea poporului pentru a servi divinitatea pe o perioadă de un an sau mai mulţi. E osituaţie mult diferită decât cea din Egipt sau India unde sacerdoţii erauorganizaţi într-o structur ă ierarhică; în lumea greacă preot putea deveniorice cetăţean (cu condiţia să nu prezinte defecţiuni fizice), deoarece nuse cerea o anumită pregătire în acest sens. Legile sacre erau interpretatede un grup de specialişti–exegeţi, care nu erau aleşi, ci desemnaţi, iar interpretarea oracolelor şi a profeţiilor intra în competenţa chres-mologoi, care aveau şi un rol politic destul de important.

Cultul mor ţ ilor Reprezentările grecilor despre lumea de dincolo au evoluat de-a

lungul timpului, fapt demonstrabil pe baza cercetărilor arheologicecare au scos în evidenţă legătura dintre statutul social al defunctului şitratarea acestuia. În accepţiunea greacă, mor ţii coborau sub pământ,într-un loc întunecat şi posomorât, aflat în stă pânirea lui Hades. Dar exista şi o altă lume, un tărâm al fericiţilor, unde defuncţii o duceauîntr-o veşnică beatitudine (Câmpiile Elisee). Exista un întreg ritual privind pregătirea şi tratarea defunctului, până a fi depus în mormânt,iar ulterior se aduceau sacrificii şi libaţii pentru cel decedat.

Imaginea sumbr ă a vie ţ ii de dincolo i-a determinat pe greci să caute noi soluţii privind îmbunătăţirea condiţiei de după moarte,învingerea destinului şi atingerea mântuirii, adică a comuniunii cudivinitatea după moarte. Astfel, paralel cu religia oficială, apar misterele care ofer ă iniţiaţilor posibilitatea de a se mântui, oferindu-le

credinţa într-o existenţă fericită perpetuă. Dispunem de prea puţinesurse pentru a putea cunoaşte în amănunte mecanismul iniţierii şi almântuirii, deoarece comunităţile respective erau supuse regulii tăcerii,care proteja de profanare ritualul.

În epoca clasică se cunosc trei culte cu caracter mistic: cultulDemetrei şi al fiicei sale Persephona (ceremoniile desf ăşurându-se însanctuarul panelenic de la Eleusis), cultul lui Dyonisos şi orfismul. Şi



33

în cazul Demetrei şi al Persephonei, şi în cazul lui Dyonisos este vorbade divinităţi chtonice, legate de schimbarea vegetaţiei, care ofereau unexemplu triumfului anual asupra mor ţii, deci şi asupra destinului.Pentru iniţiaţii în mistere acesta însemna eliberarea de for ţeledestinului şi traversarea cu succes a ţinutului lui Hades pentru a intraîntr-un dialog special cu divinitatea. Esenţa tuturor acestor misterii eraextazul (o stare specială, care era atinsă după o perioada de pregătire,

constând din practici oculte) în timpul căruia se credea că sufletul păr ăseşte trupul şi cobora în Câmpiile Persephonei.În ceea ce priveşte orfismul, acesta reprezintă un curent

filosofico-religios, a cărui doctrină se distanţează de celelaltemanifestări de mistere cunoscute în lumea greacă. Iniţiaţilor li se propune o nouă teogonie, care are la origine Principiul, Oul primordialsau Noaptea. Din acest Principiu se nasc toate celelalte lucruri, care,ca entităţi separate, sunt la fel de perfecte ca şi Întregul. Venirea luiDyonisos orficul în a şasea generaţie ofer ă posibilitatea unei mântuiria sufletului, de contopire a acestuia cu divinitatea. Condiţiile acesteicomuniuni rezidă într-un mod de viaţă integru, susţinut de o puritatespirituală deosebită. Începând cu secolul V î. Hr. orfismul cunoaşte olargă r ăspândire în mediile populare, inclusiv în coloniile greceşti,reuşind să supravieţuiască până în sec. VI d. Hr.

Asemănările dintre doctrina orfică şi cea creştină a determinatvehicularea unor opinii privind influenţa orfismului asupracreştinismului. Sigur, nu se pot contesta unele asemănări, dar nu pot fitrecute cu vederea şi deosebirile de esenţă, printre care cea maiimportantă fiind jertfa conştientă şi voluntar ă a lui Hristos (discuţiileîn jurul acestui subiect sunt prezentate de N. Achimescu 2002, p.188).

Religia geto-dacică

IzvoareSursele scrise privind credinţele religioase ale geto-dacilor sunt

puţine şi uneori contradictorii, dat fiind dificultatea înţelegerii din partea str ăinilor, în special greci, a credinţei în nemurire a geţilor sau

mai bine zis a practicii acestora de a se face nemuritori (un studiucritic cuprinzător al izvoarelor antice privind acest fenomen estesemnat de curând de prof. univ. dr. Z. Petre). Cel mai important izvor r ămâne Herodot, cu ale sale Istorii scrise în nouă căr ţi, care ne ofer ă şicâteva date despre comunităţile de la nord de Dunăre, urmat deHellanicos din Milet, cu lucrarea sa Obiceiuri barbare şi Strabon, cuopera sa geografică (Geografia).



34

Panteonul În mare parte izvoarele scrise se refer ă la credinţa geţilor în

nemurire, inclusiv la propăvăduitorul acesteia, Zalmoxis. Luate înansamblu ele scot în evidenţă caracterul aristocratic al religiei getice,care era una de tip iniţiatic. Herodot menţionează că la întrunirileorganizate de Zalmoxis participau doar „ frunta şii ţă rii” pentru a învăţa

că nici ei, nici urmaşii lor nu vor muri „ci vor merge într-un loc anumeunde vor tr ă i pururi şi vor avea parte de toate bună t ăţ ile” (HerodotIV, 95). În ceea ce priveşte caracterul lui Zalmoxis, autorii antici îldefinesc ca daimon sau zeu (Herodot IV, 95), iar la Platon acesta estenumit regele nostru. Conform altor surse, Zalmoxis a fost un profetcare le-a trimis geţilor credinţa în nemurire. Reieşind din celemenţionate, este posibil ca Zalmoxis să fi fost iniţial un rege sau un preot divinizat, transformat într-o zeitate complexă, care îmbina atâtelementul chtonic, cât şi cel uranian şi care era perceput de către geţica o for ţă, nu ca o persoană.

Herodot aminteşte şi de o altă divinitate, Gebeleizis, menţionândcă acesta este un alt nume al lui Zalmoxis. Cu toate acestea, naturacelor două divinităţi era diferită; Gebeleizis a fost interpretat ca fiind oveche divinitate a cerului, a furtunii, căruia îi sunt adresate săgeţilelansate de geţi spre cer în timp de ploaie şi furtună. M. Eliademenţiona faptul că ameninţările la cer, consemnate de tradiţia scrisă,au rolul de a sprijini divinitatea, nu de a o intimida.

Nu putea să lipsească şi o divinitate a focului; descoperirile devetre de lut şi altare rituale (Popeşti, Bucureşti, Poiana) suntconfirmate şi pe cale scrisă. Astfel, Diodor din Sicilia ( Bibl. ist ., I,XCIV) consemnează credinţa lui Zalmoxis într-o divinitate feminină cu numele Hestia, care i-ar fi dat legile.

Există şi un zeu al r ăzboiului, despre care ne relatează Iordanes,referindu-se la Vergilius, Eneida, II, 34-36 („neobositul pă rinte care st ă pâne şte câmpiile ge ţ ilor ”). În tradiţia antică se mai cunosc cazuricând aceeaşi divinitate cumula cele două funcţii, aparent contradictorii(de ocrotitor al câmpurilor şi de zeu al r ăzboaielor).

Locuri sacre. Personalul de cult Nu se cunosc informaţii scrise despre existenţa unor locuri

special amenajate, care ar fi fost destinate cultului. Strabon aminteştede muntele Cogaionon, unde se afla peştera în care a coborâtZalmoxis. În virtutea naturii complexe a divinităţii lor supreme, geţiiadorau, probabil, înălţimile, dumbr ăvile, apele unde se desf ăşurau



35

activităţile culturale. Menţionăm aici şi gropile de cult, caracteristicetuturor perioadelor istoriei geto-dacice, fiind cunoscute în tot spaţiullocuit de aceştia. Cercetările arheologice au permis evidenţierea unor amenajări deosebite, cum ar fi în cazul construcţiei circulare de lângă aşezarea getică de la Butuceni (sec. V-III î. Hr.), care a fost apreciată ca fiind un sanctuar-calendar. Pentru perioada clasică se cunosc peste30 de sanctuare, care pot fi clasificate, conform teoriei lui Fr. de

Polignac, în sanctuare de graniţă şi sanctuare de convergenţă. Din punct de vedere arhitectural se evidenţiază câteva categorii: construcţiicu plan circular (Dolinean, Feţele Albe, Brad ş.a.), edificiidreptunghiulare cu abside (Popeşti, Brad, Piatra Roşie ş.a.) şialiniamente cu coloane (Gr ădiştea de Munte, Costeşti –Cetăţuie, BâtcaDoamnei ş.a.). O construcţie cu totul deosebită o reprezintă „ soarelede adezit ” de la Gr ădiştea Muncelului, care a fost pusă în legătur ă cuun cult uranian.

Complexitatea construcţiilor culturale presupune existenţa uneicaste de sacerdoţi şi slujitori ai cultului. În tagma acestora se înscriumai multe categorii de asceţi, cum ar fi theosebii (cei care nu consumă carne) şi capnoba ţ ii (că l ă tori prin fum) la traci (Strabon VII, 3, 3).Iosefus Flavius menţionează că dacii le spuneau celor din urmă polistai ( Antichit ăţ i iudaice, XVIII, 1, 5, 22). Structurarea claseisacerdotale pe grade ierarhice (Iordanes îi menţionează pe pilea ţ i, ceice f ăceau sacrificii; după Dio Cassius aceştia erau la daci oamenii ceimai onora ţ i) denotă caracterul închis al acestei caste în frunte cumarele preot. Competenţele celui din urmă nu se refereau numai lazona sacrului, ci şi la cea publică, preotul apărând deseori în calitatede sf ătuitor al regelui. Alături de preoţi au existat şi profeţi.

Cultele funerareGeţii au practicat atât incineraţia, cât şi inhumaţia; se pare, însă

că incineraţia era un fenomen mult generalizat (de exemplu, necropolade la Enisala, jud. Tulcea, cu peste 300 de morminte), deoarece doar 5% din numărul total de morminte descoperite erau de inhumaţie. Seremarcă însă faptul că în cazul celei de-a doua categorii suntem în faţa

unor morminte aristocratice, cum ar fi cel de la Agighiol (jud. Tulcea),Peretu (jud. Teleorman), Sveshtari (N-V Bulgariei), ce impresionează prin bogăţia şi diversitatea inventarului funerar şi a ofrandelor. Cătresecolul II î. Hr. – I d. Hr. se constată o scădere masivă a numărului demorminte (cel puţin acesta este tabloul cercetărilor arheologice până în prezent). Explicaţia acestui fapt rezidă în schimbarea tehnicilor detratare a defuncţilor, a comportamentului faţă de cei mor ţi, în urma



36

implementării unor reforme religioase, a căror esenţă r ămâne, încă,necunoscută. Pot fi presupuse diverse practici funerare, care nu pot fidetectate cu mijloacele actuale, cum ar fi expunerea cadavrelor sauincinerarea acestora, după care resturile cremate erau risipite pe pământ.

Se pare că în perioada respectivă inhumaţia era rezervată copiilor; ulterior, acelaşi obicei caracterizează şi depunerile funerareale dacilor liberi din Moldova şi Bucovina, în perioada romană.

În ceea ce priveşte obiceiurile funerare, câteva surse greceşti, printre care Stefan din Bizanţ, Eustathius, Pomponius Mela amintescdespre sacrificarea soţiei la mormântul soţului, sursele fiindconfirmate şi de cercetările arheologice (vezi mormintele de laAgighiol, Brad, Orlea). De altfel, sacrificiile umane se practicau şi lafondarea unor construcţii (vezi descoperirile de la Gr ădiştea,Borduşani, Poian etc.), iar descoperirea unor cranii separate nuexclude posibilitatea existenţei unui cult al craniului la geto-daci.

Investigaţiile arheozoologice au fost în stare să prezinte, într-o primă fază de cercetare, şi tabloul sacrificiilor animale practicate degeto-daci. Printre acestea, un rol important îi revenea calului,considerat a fi o fiinţă psihopompă, care călăuzea defunctul în lumeade dincolo. Printre celelalte animale sacrificate se număr ă ovica- prinele, taurinele, porcii şi păsările.

După cum era şi de aşteptat, geţilor nu le-au fost str ăine nici practicile magice, până în prezent fiind cunoscute peste 500 defigurine antropomorfe şi zoomorfe a căror funcţie a fost pusă decercetători în legătur ă cu fenomenul magiei (multe dintre piese erau prevăzute cu împunsături, cavităţi, canale longitudinale). Până în prezent se cunosc 14 truse magice ce provin din spaţiul getic.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Achimescu N., Istoria şi filozofia religiei la popoarele antice, Iaşi, 2002.Bârzu L., Ursu Naniu R., Bohîlţea F., Credin ţ e şi practice religioase în

Europa preistorică şi în antichitatea greco-romană , Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

Dumézil G., Zeii suverani ai indo-europenilor , Bucureşti, 1997.Delumeau J., Religiile lumii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.Eliade M., Istoria credin ţ elor şi ideilor religioase, traducere de Cezar Baltag,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975-1980.Eliade M., Tratat de istorie a religiilor , prefaţă de Georges Dumézil,

traducere de Mariana Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

CREDINTE RELIGIOASE===---

Documents

Transcript of CREDINTE RELIGIOASE===---